Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

27 iulie – Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

1101.SynaxisHolyUnmercenariesSfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon a trăit între anii 275 – 303 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian. Este considerat ca fiind ocrotitor al medicilor și tămăduitor al bolnavilor. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 27 iulie.

Sfântul Pantelimon s-a născut în anul 275 în cetatea Nicomidia, din Asia Mică. La naștere a primit numele de Pandoleon, care înseamnă “cel puternic în toate ca un leu”. După ce a primit învățătura creștină și botezul de la Sf. Mucenic Ermolae (cel pomenit în calendarul ortodox la 26 iulie), numele său a devenit Pantelimon (“cel cu totul milostiv”).

Tatăl său, Eustorgius, era păgân, dar mama sa (sfânta Euvula, pomenită în calendar la 30 martie) era creștină. Sf. Pantelimon a reușit să-l aducă la credința creștină și pe tatăl său, iar după moartea acestuia, și-a împărțit toată averea săracilor.

Încredințat spre educație lui Eufrosin, un medic de renume al acelor timpuri, Pantelimon a devenit un medic foarte priceput și căutat; pentru că nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea, el este slăvit printre “doctorii fără de arginți”. Deși foarte tânăr, în curând a ajuns la o cunoaștere desăvârșită (pentru acea vreme) a artei medicale. Însuși împăratul Maximian (unul dintre cei patru tetrarhi care conduceau Imperiul Roman în acea perioadă), care îi remarcase calitățile, intenționa să îl ia la palat ca medic particular.

Prin credință și harul primit de la Dumnezeu, Sf. Pantelimon a reușit să vindece un orb din naștere. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, ajungând și la urechile împăratului Maximian. Acesta îl chemă în fața sa pe cel căruia Pantelimon îi redase vederea și îi puse întrebări despre mijloacele pe care le folosise doctorul pentru a reuși această minune. Precum orbul din naștere despre care ne relatează Evanghelia, omul răspunse cu simplitate că Pantelimon îl vindecase chemând numele lui Hristos și că această minune îi adusese nu numai vederea, ci și adevărata lumină, aceea a credinței creștine.

Chiar în acel timp (mai exact în anul 303), împăratul Dioclețian și ceilalți trei tetrarhi (Maximian, Galerius și Constantin Chlorus) au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor și le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică (printre care închinarea la statuile zeilor din temple și aducerea de jertfe acestora). Din această cauză, împăratul Maximian, închinător la idoli, a poruncit ca Pantelimon să fie adus în fața lui și i-a cerut lepădarea de la credința cea adevărată. El i-a reproșat sfântului că ar fi trădat încrederea pe care i-o acordase și l-a acuzat ca îl insultă pe Asclepios (zeul medicilor și al tămăduirii la grecii antici și la romani) și pe ceilalți zei prin credința sa în Hristos, “un om mort prin crucificare”, așa cum s-a exprimat împăratul. Sfântul îi răspunse că atât credința cât și mila față de adevăratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogățiilor și onorurilor acestei lumi de deșertăciune și pentru a-și întări argumentele îi ceru lui Maximian să îl pună la încercare. Fu adus un paralitic, asupra căruia preoții păgâni spuseră incantațiile lor, salutate batjocoritor de către sfânt. Cum eforturile lor rămaseră fără efect, Pantelimon își înălța rugăciunea către Dumnezeu și luând pe paralitic de mână, îl ridică în numele lui Hristos. Numeroși păgâni, văzându-l pe om mergând plin de bucurie, crezură atunci în adevăratul Dumnezeu, în timp ce preoții păgâni insistau pe lângă împărat să fie ucis acest rival periculos.

Martiriul

La somația imperativă a împăratului Maximian de a se lepăda de credința cea adevărată, Sf. Pantelimon a refuzat închinarea la idoli și a mărturisit din nou, cu multă tărie, credința sa în Iisus Hristos. Nu s-a lăsat înspăimântat nici de bătăile cumplite. Supus la multe chinuri, din porunca împăratului, el a rămas nevătămat. Maximian, văzând puterea credinței lui Pantelimon și refuzul său constant de a se închina zeilor păgâni, a poruncit să fie decapitat. Când i-a fost tăiat capul nu a curs sânge, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat martirul a înverzit pe dată și a rodit. Auzind acestea, împăratul a poruncit ca și trupul sfântului și acel măslin să fie arse. Mai târziu, după plecarea soldaților lui Maximian, credincioșii au scos din cenușă trupul neatins de foc al Sf. Pantelimon și l-au îngropat cu mare cinste pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul.

Capul Sf. Pantelimon se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (“Rusikon”) de la Muntele Athos.

26 iulie – Sf. Muceniţă Paraschevi

10570307_923754187651067_4660125333812102520_nMajoritatea pelerinajelor în Grecia au în itinerarul lor oprire la Biserica Sfintei Paraschevi din Valea Tembi. Aici, credincioşii se închină la icoana şi moaştele Sfintei Paraschevi aflate în biserica săpată în stâncă, iar apoi coboară, prin tunelul din vecinătatea bisericii, la izvorul sfintei, care este vindecător de boli. Pelerinii de pretutindeni, şi mai ales cei greci, au evlavie la Sfânta Muceniţă Paraschevi, care a trăit în secolul al II-lea.

Orice pelerin prin Grecia trece şi pe la Sfânta Cuvioasă Muceniţă Paraschevi, pentru că în biserica sa din Valea Tembi ascultă rugăciunile celor în necazuri, iar cu apa din izvorul său îi curăţă şi îi vindecă de boli. Valea Tembi, situată în nord-estul Tessaliei, între masivele Olimp şi Ossa, la 25 km nord-est de oraşul Larissa, este un defileu de aproximativ 10 km lungime săpat de râul Pinios, până la vărsarea acestuia în Marea Egee. Printre munţii care ajung până la 500 de metri înălţime, alături de râul Pinios trece drumul E75, principala cale de legătură între Macedonia de Nord şi Tessalia de Sud. Valea este, pe alocuri, parcă strivită de munţi, având porţiuni cu o lăţime de doar 25 de metri. Biserica Sfintei Paraschevi este înconjurată de stânci din roci carbonatice, şisturi şi gnaise, şi de păduri cu o vegetaţie bogată, printre care dafinii sunt cei mai numeroşi. Călătorul care vine fie dinspre Tesalonic, fie dinspre Atena, obişnuit cu solul aproape arid, sărac în vegetaţie, pătrunde într-o adevărată grădină. Vegetaţia este abundentă la poale, culmile munţilor rămânând golaşe, într-o frumoasă nuanţă contrastantă de galben, chiar arămie pe alocuri. Ploile, care sunt rare în Grecia, aici udă mai des vegetaţia, întreţinând-o. Şi aerul, în Valea Tembi, este mai curat şi mai răcoros.

Vindecătoare de ochi

Chiar dacă complexul închinat Sfintei Paraschevi este ascuns de vegetaţie, nu trece neobservat. În vecinătatea acestuia, de o parte şi de alta a drumului, mai mereu locurile de parcare sunt ocupate de maşinile şi autocarele pelerinilor. Pe sub drumul E75 s-a săpat chiar şi un pasaj pentru a nu se traversa mult circulatul drum european. Pelerinul are primul contact cu Sfânta Paraschevi în bazarul cu obiectele specific ortodoxe, din care cele mai întâlnite sunt icoanele sfintei. Se spune că aici sunt cele mai mici preţuri din Grecia.

Din marginea bazarului, se traversează un pod lung, suspendat, peste Pinios. Drumul până la icoana şi moaştele Sfintei Paraschevi este făcut de către credincioşii mai evlavioşi în genunchi.

Ameţit de apele Piniosului şi de balansul podului, în faţă ţi se deschide un platou care are în partea stângă intrarea în grota-biserică, iar în partea dreaptă, intrarea în strâmtul tunel ce duce la izvorul făcător de minuni.

Accesul în biserică se face printr-un tunel mai mare, cu diametrul de aproximativ 3 m, care are la capăt o micuţă piaţetă acoperită pe jumătate de pereţii stâncii. În zilele de sărbătoare, piaţa este plină de credincioşi, aceştia suindu-se şi pe scările din partea dreaptă care merg spre micul platou de deasupra bisericii şi a izvorului. Din piaţetă, prin nişte uşi din fier se intră în micuţul lăcaş săpat în stâncă şi închinat Sfintei Paraschevi. În dreapta se află altarul, despărţit de restul bisericii de o catapeteasmă mai înaltă decât un copil de grădiniţă, iar în faţă icoana făcătoare de minuni şi moaştele Sfintei Muceniţe Paraschevi.

Biserica a fost construită de lucrătorii căii ferate pe la anul 1902, drept mulţumire pentru ajutorul primit de la Sfânta Paraschevi. Se spune că mecanicul unui tren a oprit la insistenţele unei femei îmbrăcate în negru care se afla pe linia ferată. Exact în momentul următor, bucăţi mari de stâncă cad peste linia ferată. Toţi călătorii din tren coboară să-i mulţumească femeii. Dar ea dispăruse. În locul ei au găsit doar o icoană. Era icoana Sfintei Paraschevi.

În spatele grotei-biserici îşi are sursa izvorul făcător de minuni al Sfintei Paraschevi. Apa este captată şi curge într-un mic bazin special amenajat în vecinătatea bisericii. Printr-un tunel care merge spre inima stâncii şi care se tot micşorează cum te apropii de izvor, pelerinii intră pentru a lua din apa făcătoare de minuni. Sfânta Paraschevi îi ajută pe toţi cei în suferinţe şi în boli, dar mai ales pe cei care au probleme cu ochii.

Născută la Roma, primeşte sfârşitul în Grecia

Pentru prima dată, Sfânta Muceniţă Paraschevi a vindecat ochii unuia dintre prigonitorii săi, împăratul roman Antonin Piul (138-161). Când acesta a poruncit să fie aruncată într-un cazan cu smoală şi untdelemn în clocot, Sfânta Paraschevi, prin puterea lui Dumnezeu, se arătă ca şi cum se răcorea. Curios, împăratul i-a cerut să-i arunce în faţă smoală şi ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinţi. Atunci sfânta i-a aruncat în faţă, iar împăratul şi-a pierdut îndată vederea. Dar, înfricoşat, a cerut sfintei să-i redea lumina ochilor. Atunci Muceniţa s-a rugat la Dumnezeu şi i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o.

Sfânta Paraschevi, născută la Roma, a venit în Tembi după ce a propovăduit pe Hristos prin mai multe cetăţi. Dregătorul cetăţii, Tarasie, a supus-o şi el la chinuri, dar şi de data aceasta sfânta a rămas nevătămată. Însă, în cele din urmă, i-a tăiat capul cu sabia în anul 140. Sfintele sale moaşte au fost învrednicite de Dumnezeu să fie vindecătoare de multe boli. Unele părţi din sfintele ei moaşte se află şi în ţara noastră, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biserica „Sfântul Vasile“ – Victoria, precum şi în alte biserici şi mănăstiri. Biserica Ortodoxă Română o prăznuieşte pe Sfânta Cuvioasă Muceniţă Paraschevi din Roma, alta decât Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi, la data de 26 iulie.

Cea mai modernă atitudine

omul-frumosNu știu dacă cândva, poate în vremea ti­nereții tale, ți‑a venit gândul acela nou, un pic provocator de a fi modern, de a fi la modă și, în general, dorința de a aborda un nou fel de a fi, prin care să te definești într‑un mod original. De obicei acest gând capătă concretețe mai întâi în dorința de schimbare, de diferențiere față de ceea ce este învechit sau doar pare, și apoi în afișarea unui comportament corespunzător, a unei anumite ținute, a unui anumit vocabular etc. Eu am simțit această dorință și mi s‑a părut a fi o cerință și o expresie firească a vieții. Recunosc că nu i‑am verificat autenticitatea. O vedeam la tinerii din jur. Însă nu în asta consta argumentul cel mai tare pentru a fi modern, ci în acel impuls care te anima, în entuziasmul acela extrem de tonic de care te simțeai cuprins atunci când îți prelucrai personalitatea în vederea eliberării de închistările retrograde ale lucrurilor „de modă veche”. Desigur că a fi modern nu se epuizează într‑un singur lucru sau într‑un singur aspect. Există și aici o varietate de stiluri pe care ești invitat să le încerci și să‑ți alegi ce ți se potrivește. Se vede și se simte aici manifestarea unei interesante libertăți, care‑i dă sufletului o deosebită bucurie. O bucurie care își trage seva din sentimentul de eliberare de constrângerile ce reprezintă „lumea veche”. E acea bucurie că tu nu ești o persoană banală, blocată în prejudecăți, care nu se mulțu­mește cu simpla repetare a unor clișee văzute la cei de dinainte, ci ești un căutător care se stră­du­iește cu toată puterea să devină altul, că începi să te schimbi, și că deja ai ajuns un om nou. În tot acest context există și propovăduitori, precum și modele ale modernismului, care fac pentru noi oficiul de călăuze, strigând sacadat: „Veniți și încercați acest lucru care este cel mai modern”; iar când acel lucru se demodează, vin cu alte propuneri deja pregătite, așa ca tu să rămâi totdeauna actual și nou. Și astfel tânărul care a optat pentru o atitudine modernă „originală” și „nouă” nu realizează că de fapt opțiunea lui este doar rezultanta mai multor factori, mai multor influențe ale mediului și nu e ceva tocmai original, de vreme ce se propovă­duiește în masă. To­tuși aici este ceva important de remarcat, anume dorința de schimbare, de înnoire și entuziasmul de care este animat tânărul. Acestea sunt în chip neîndoielnic lucruri frumoase și autentice. Însă cele ce ni se propun ca atitudini moderne – într‑o gamă foarte variată, pe care nu e loc să o detaliem aici – sunt doar modalități subtile de confiscare a dorinței de schimbare și a entuziasmului tineresc și de canalizare a lor spre zone limitate și perisabile.

Dar ar putea întreba cineva: „Bine, și ce facem cu dorința de a fi moderni, de a ne înnoi? Nu‑i putem găsi nici o expresie autentică?” Ba da. Există o atitudine care e modernă și în același timp pune cel mai bine în valoare calitățile amintite mai sus. Ei bine, cea mai modernă atitudine este pocăința (metanoia), care mai are și însușirea de a nu se demoda niciodată! „Cum așa, dumneata identifici statul într‑o cămară și plânsul pentru păcate cu cea mai modernă atitudine?” Chiar așa. Numai că tu n‑ai spus totul despre pocăință, tu ai amintit ceva mic și pe nedrept asimilat cu întreaga complexitate a acestei stări cu adevărat foarte moderne. Sensul principal al pocăinței este acela de schimbare a minții, de înnoire a minții și a gândirii omului, care atrage după sine schimbarea purtării, a faptelor și a viziunii vieții. Metanoia este starea prin excelență care te face să trăiești acum și aici; este un proces de continuă înnoire lăuntrică, pe care o generează acea forţă a ei numită schimbarea minții. Asumarea acestui proces îi conferă persoanei o deosebită trăire a actuali­tății, pentru că nimic nu este mai actual decât a te înnoi continuu în cugetare. Pocăință nu este doar un strai cernit cu care să ne afișăm în public, ci e o transformare interioară. Prin pocăință ne putem schimba orice stare sufletească dureroasă într‑una nouă, bucuroasă. Iar asta nu doar o dată, ci tot timpul, în orice ceas, în orice acum al existenței noastre. Se poate înțelege acum de ce unica operă de înnoire a omului a început prin cuvintele: „Po­căiți‑vă, că s‑a apropiat Îm­părăția cerurilor”. Iată inegalabilul modernism al pocăinței.

Mie, personal, la vârsta la care căutam să‑mi însușesc o atitudine modernă, nu mi‑a spus nimeni că pocăința este ceva modern. Am descoperit asta mergând pe firul sensului termenului. Așa că închei propunându‑ți un mic exercițiu de imaginație. Să ne închipuim ce s‑ar întâmpla dacă reclamele și mediile noastre de informare ar lansa cel puțin săptămânal această provocare: „Pocăința este cea mai modernă atitudine; pătrunde‑i toate înțelesurile și experimenteaz‑o din plin; desfătează‑te de roadele ei, pentru că le meriți!”.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

24 iulie 2016 – O după amiază cu picnic

DSC_5233

DSC_5241

DSC_5243

DSC_5253

DSC_5261

DSC_5266

DSC_5268

DSC_5269

24 iulie 2016 – La mulţi ani, Ana-Maria!

DSC_5169

DSC_5173

DSC_5184

DSC_5187

DSC_5207

DSC_5217

DSC_5225

Duminica a V-a după Rusalii, Matei 8, 28-34 ; 9, 1

823410_865849756774844_9177682377236876534_o28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. 29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? 30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. 31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. 32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. 33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. 34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.  1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.   

Acest adevăr ni-l aminteşte textul evangheliei de astăzi: omul este mereu important înaintea lui Dumnezeu. În ochii Domnului suntem mai de preț decât orice altă parte a creației.

Oare de ce oamenii din ținutul gadarenilor nu s-au bucurat de vindecarea celor doi posedați, ci s-au speriat, s-au întristat pentru pierderea turmei de porci? Unde suntem noi în această pagină evanghelică? Suntem triști de paguba pierderii porcilor sau bucuroși de eliberarea posedaților? Este atât de fragilă granița dintre egoism și altruism! Avem nevoie de acel echilibru instaurat de Hristos, avem nevoie de scara valorilor propusă de Hristos prin cea mai mare poruncă: „Să-L iubești pe Domnul din toată inima ta și pe aproapele ca pe tine însuți”. Nimic nu e mai presus de Dumnezeu și de mântuirea omului.

Printre primele întrebări pe care le pune un psiholog oamenilor este şi întrebarea: “Cine este cea mai importantă persoană din viaţa ta?” Răspunsul este invariabil: “Copilul, părintele, iubitul/a, căţelul, pisica etc.”, adică oricine altcineva în afară de propria persoană. Rar, unele persoane răspund cu: “Da, ştiu, că ar trebui să fiu eu, dar…”

Atunci când oamenii află că cea mai importantă persoană din viaţa lor sunt chiar ei înşişi, au de obicei reacţia: “Ăsta nu e egoism?” Nu, nu e egoism, ci este altruism!

Cum? Simplu! Dacă am grijă de mine, de împlinirea nevoilor mele, de starea mea de bine, de creşterea încrederii în sine şi în forţele proprii, dacă învăţ să mă iubesc, să mă accept aşa cum sunt, să mă respect pentru ceea ce sunt, pot fi de folos şi persoanelor importante din viaţa mea. Dacă mie mi-e rău, nu sunt decât un exemplu prost pentru cei dragi, ajutorul şi susţinerea dată este la pachet cu suferinţa personală şi ajungem în timp să plângem cu toţii ţinându-ne de mână. În cazul acesta cine pe cine ajută, cine pe cine susţine, cine pe cine mai iubeşte?

Ne ridicăm, învăţăm să “mergem” cu fruntea sus prin viaţa noastră emoţională, să ne iubim, să ne respectăm, să ne împlinim nevoile şi dorinţele, ne creştem încrederea în noi şi… aici apare diferenţa! Diferenţa reală între egoism şi altruism! Dacă ai hotărât să ai grijă de tine şi să te pui pe primul loc, ai învăţat să trăieşti frumos, până aici eşti pregătit pentru a dărui, pentru a susţine, pentru a iubi, pentru a fi de folos. Ce faci acum cu ceea ce ai învăţat face diferenţa.

Dacă ai învăţat să zâmbeşti, arată-le şi altora, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel, ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ai învăţat cum să ai mai mare încredere în tine, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ai învăţat cum să te iubeşti, respecţi şi să te simţi împlinit în viaţa ta, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ţie îţi este în sfârşit bine în viaţa ta, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism!

Dacă tu ai învăţat toate aceste lucruri şi te bucuri de ele, cu siguraţă cineva, cineva care a făcut la un moment dat acest drum, a fost dispus să te asculte, să-ţi arate, să te îndrume, să te susţină, să-ţi aloce timp şi suflet pentru ca şi tu să trăieşti frumos!

Tu cât timp şi suflet eşti dispus să aloci pentru a spune celorlalţi că şi ei pot învăţa să trăiască frumos? Pur şi simplu să ştie că se poate …

Aici şi acum faci diferenţa cu adevărat între egoism şi altruism! Atunci când decizi să arăţi că ceea ce ai învăţat n-a fost degeaba! Dacă ţii pentru tine, ţi s-a îndeplinit cea mai mare temere: tocmai ai devenit egoist! Poate îţi place şi atunci rămâi aşa!

Însă dacă vrei să fii mai bun, ajută-i şi pe alţii să fie mai buni sau măcar să ştie că pot deveni mai buni!

Să ne amintim că Domnul nu sacrifică doar o turmă de porci pentru a elibera omul, ci mult mai mult: se dă pe Sine Însuși pentru a ne elibera.

Să ne cercetăm inimile în această zi și să vedem cât suntem dispuși să (ne) sacrificăm pentru a salva omul. Prețuim mai mult omul, persoana umană sau lucrurile, animalele, natura, comoditatea noastră etc.?

Nimic nu trebuie să fie pus mai presus de om. Fă-ți timp pentru oameni. Iubește, respectă, ocrotește viața, omul, persoana umană.

Beautiful Piano

Sensul familiei

familie_5_0Totul are sens. Viaţa are sens pentru că există o bucurie a întâlnirii, există altcineva care ţi-e martor, care te iubeşte, fie că e mama sau tatăl, fraţii sau prietenii, soţul sau soţia – şi, dincolo de toţi şi toate, bunul Dumnezeu.

Există un sens interior, implicit, al existenţei omului în lume, pe care dacă nu l-am trăi, dacă nu ne-ar mişca dincolo de propriul „eu”, de imanenţa unei monotone existenţe cotidiene, dacă nu ne-ar da bucuria de-a ne împărtăşi de prezenţa celuilalt, viaţa noastră ar deveni foarte tristă şi lipsită de sens. Este cam ceea ce păţesc mulţi tineri astăzi, cărora cultura de consum şi divertismentul le-au devorat, odată cu conţinutul vieţii sufleteşti, şi bucuria de-a mai trăi. Și asta pentru că societatea modernă, în războiul ei înverşunat împotriva lui Dumnezeu, nu numai că a omorât credinţa din sufletele oamenilor, dar a reuşit şi să întunece vederea raţiunilor dumnezeieşti, cu ajutorul ecranelor pe de o parte, şi al ideologiilor pe de altă parte, într-o măsură fără precedent în istoria umanităţii. Într-o astfel de lume nu mai rămâne decât legalizarea eutanasiei – nu întâmplător, legislaţie care se impune în paralel cu legiferarea căsătoriei între homosexuali. Sinuciderea asistată vine ca să-i „salveze” pe cei deznădăjduiţi de lipsa oricărui sens în viaţă, oferindu-le posibilitatea de a o părăsi – cum zic ei, „cu demnitate” –, pentru a păşi în „nefiinţa” către care s-au îndreptat, înşelaţi, o viaţă întreagă.

Citind aceste rânduri, probabil că mulţi dintre noi am putea crede că suntem departe de situaţia disperată a acestor oameni, cumva protejaţi de o educaţie şi o morală sănătoasă, precum şi de credinţa în Dumnezeu. Aşa este, suntem încă în poziţia în care contrastul dintre ofensiva răului, a legislaţiilor anti-viaţă care se impun astăzi în întreaga omenire şi propria noastră mentalitate ne surprinde şi oarecum ne scandalizează. Cu toate acestea, non-sensurile sau falsele judecăţi de valoare ce perpetuează astăzi minciuna în lume au pătruns şi în viaţa noastră. Fie prin intermediul micilor ecrane, fie din cauza obedienţei noastre faţă de duhul lumii – cunoscut mai nou sub numele de opinie publică –, aceste minciuni deghizate în adevăr, glazurate cu anumite plăceri, ne-au îndulcit simţurile, ne-au cucerit imaginaţia şi au câştigat un loc de cinste în inima noastră.

Dreptatea şi dragostea, după lume şi după Dumnezeu

Aceste observaţii mi-au fost confirmate încă o dată în contextul dezbaterilor privind iniţiativa cetăţenească prin care peste trei milioane de români cer consemnarea în Constituţia României a faptului că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie. În cadrul discuţiilor, în sprijinul căsătoriilor între homosexuali a fost aduse argumentele „dreptului egal al tuturora” în faţa legii şi cel al „iubirii reale şi mistuitoare” care îi leagă pe homosexualii ce şi-au ales o „viaţă de cuplu”.

Aşadar, dreptatea şi dragostea sunt, în viziunea noilor ideologi neomarxişti, pilonii care ar trebui să susţină căsătoria între homosexuali. Argumentul juridic se adresează în primul rând intelectualilor sau celor cu mintea ceva mai abstractă, iar celălalt, al iubirii pasionale, consumatorilor de telenovele, inimilor delicate şi înflăcărate de emoţia unei poveşti de dragoste între homosexuali, naraţiuni din care nu o dată le-a fost dat să se împărtăşească în faţa televizoarelor.

„Da, au dreptul”, mi-au spus unii, „căci şi noi, creştinii, suntem de acord cu egalitatea de drepturi dintre oameni”. Alţii s-au văzut nevoiţi să accepte că, vezi bine, dacă tot se iubesc, măcar un parteneriat le putem rezerva și noi homosexualilor. De fapt, în principiu nu că ar fi de acord cu legiferarea căsătoriei între homosexuali, dar aşa le-a fost formată mintea, încât au ajuns într-o adevărată încurcătură logică din care nu ştiu cum să mai iasă. Aceşti oameni nu înţeleg că însăşi confuzia în care se află se datorează faptului că atât logica egalităţii drepturilor fără nici un criteriu moral sau de valoare, cât şi dragostea romantică nu pot fi temeiul pentru legalizarea unei astfel de căsătorii.

Argumentul suprem – „se iubesc, deci au dreptul să se căsătorească şi ei” – este cel care pune cel mai tare în conflict inimile romantice ale celor crescuţi cu telenovele. Că dacă dragostea ne dă nouă dreptul să ne căsătorim, de ce nu le-ar da şi lor?! Şi, până la urmă, dacă pătrunzi în logica aceasta, oamenii aceştia au şi dreptate. Dacă dragostea romantică şi emoţia sunt argumentul principal al căsătoriei şi, în mod subînţeles, şi finalitatea acesteia, atunci logic este să acorzi şi homosexualilor acest drept, iar noi, creştinii, ar trebui chiar să luptăm ca şi ei să aibă această posibilitate! Desigur, când am primit acest „nevinovat” gând, că dragostea romantică justifică totul, nu am realizat care sunt consecinţele logice ale acestei afirmaţii, însă iată că neadevărul niciodată nu poate face lucrarea adevărului şi niciodată nu va duce la Viaţă.

În realitate, nu dragostea singură este temeiul formării unei familii, chiar dacă cei mai mulţi oameni se căsătoresc pentru că se iubesc. Iar acest lucru îl putem înţelege constatând că sunt şi dintre aceia care se căsătoresc fără să fie chiar atât de îndrăgostiţi, sau se îndrăgostesc abia după ce şi-au ales în mod raţional persoana împreună cu care să formeze o familie. Acest lucru se petrece, după cum ne demonstrează sondajele, mai ales în cazul femeilor, iar înainte era o regulă obişnuită, când părinţii aveau cuvântul principal şi dădeau binecuvântarea pentru băiatul sau fata împreună cu care copilul lor trebuia să întemeieze o familie. Iar divorţurile erau cu cel puţin 30% mai puţine decât astăzi. Deci nu îndrăgostirea este cea care determină în mod fundamental, ci altceva, un fel de chemare lăuntrică către întemeierea unei vieţi de familie, care transcende obiceiurile sociale şi normele ideologice.

Această chemare are o structură mai complexă. Este nevoia firească de a te uni cu celălalt spre naşterea de copii, dar este şi nevoia de a afla o cale în viaţă, un rost pe care familia îl poate conferi. Este frica de a nu rămâne singur, dar şi bucuria de a păşi împreună cu celălalt pe o cale binecuvântată de Dumnezeu.

Dacă este o lege a trupului, cea a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie, Sfântul Apostol Pavel spune că, decât să aluneci în desfrânare şi să arzi, mai bine să te căsătoreşti. Dacă este vorba de legea duhovnicească, atunci este vorba de a încerca să te mântuieşti împreună cu celălalt.

Aşadar, deşi poate părea scandalos pentru unii, nu îndrăgostirea este cauza şi scopul familiei, şi nici chiar naşterea de copii – deşi fără îndrăgostire e greu să pleci la drum, iar naşterea copiilor consolidează mult relaţia şi conferă un sens ce transcende persoana fiecăruia. Am putea spune că sensul familiei, sensul implicit care este trăit în mod subconştient de majoritate este acela de a nu rămâne singuri, de a căuta prin dragoste, prin copii şi, mai ales, prin împăcarea cu celălalt, salvarea – salvarea de ameninţarea singurătăţii, a efemerităţii vieţii noastre de aici, şi, până la urmă, mântuirea. Ca şi în cazul monahismului, celălalt, soţul sau soţia, este prilejul cunoaşterii propriilor neputinţe, prilejul învăţării răbdării şi a smereniei, a golirii de propriul eu pentru a-l primi şi pe celălalt necondiţionat în inima ta, iar  împreună cu acesta pe Însuşi Dumnezeu. Dar acest lucru, deşi este trăit de majoritatea oamenilor, este conştientizat doar de foarte puţini.

Drept urmare, chiar dacă afirmaţiile acestea par puţin mai abstracte omului care nu numai că nu caută mântuirea, dar nici prea credincios nu este, ele vizează o ordine a firii care înainte era atât de puternic inclusă în normele sociale, în determinările fundamentale pentru viaţa omului, că nu era nevoie să conştientizeze cineva până la capăt sensul familiei pentru ca aceasta să-şi poată atinge scopul: de a-i mântui pe amândoi.

Cum să ne salvăm familia şi comunitatea?

Astăzi însă, în condiţiile în care arhitecţii modului de gândire modern au pervertit sensurile, legând familia exclusiv de dragostea erotică şi pe aceasta într-o măsură tot mai mare de sex, viaţa de familie este sortită conflictelor şi frustrărilor permanente şi, în tot mai multe cazuri, divorţurilor. Acesta este contextul în care neomarxiştii vor să predea această minunată instituţie în mâinile homosexualilor ca să o terfelească, să o destabilizeze, să o demonetizeze şi mai mult. Căci ei nu numai că nu urmăresc un sens mai înalt în căsătorie, ci, dimpotrivă, caută plăcerea nelimitată, deci neînfrânată de oricare moralitate şi valoare, ei acceptă non-monogamia ca pe o stare firească a relaţiei lor, iar despre naşterea de copii nici nu mai vorbim. Drept urmare, compulsivitatea pasiunii mistuitoare care le defineşte temporar relaţia va deveni marca durabilităţii familiei în general, care va fi mai mult sau mai puţin impusă cu ajutorul mass-media în mentalul colectiv al soţilor din lumea întreagă.

Ce ne privesc pe noi toate acestea? Acceptarea la nivelul global al statelor occidentale a legalizării căsătoriei între homosexuali nu se putea petrece însă dacă noi nu am fi cedat ofertelor plăcute ale ideilor romantice, care au ocultat cu totul sensul transcendent al relaţiei dintre bărbat şi femeie în iconomia vieţii de familie.

Fantasma dragostei, o dragoste mai mult imaginată decât trăită intens în actul jertfirii conştiente şi continue pentru celălalt, a devenit în prea multe cazuri suportul psihologic al formării unei familii. Iar când această fantasmă şi-a epuizat misiunea, soţii s-au trezit dintr-odată descoperiţi, neputincioşi să-şi asume neputinţele celuilalt, dar şi propriile neputinţe, şi au început să apară conflictele.

În acest context, primul lucru pe care ar trebui să-l facem pentru a ne salva atât familia, cât şi comunitatea mai largă a lumii în care trăim, ar fi acela de a ne revizui atât ideile fundamentale privind lumea şi viaţa, care ne determină în mod fundamental judecăţile şi comportamentele, cât şi mentalităţile care par mai puţin semnificative, punându-le în acord cu Evanghelia. Căci dacă multe dintre ideile noastre developate în perspectiva consecinţelor lor ultime sunt în polemică cu poruncile lui Hristos, nu ştim în ce măsură mai putem să ne ajutăm pe noi şi lumea în care trăim ca să păşească pe calea Adevărului.

Iar dacă ne vom încrede mai puţin în adevărurile credinţei şi mai mult în duhul lumii, s-ar putea să ne trezim într-o zi că mai nimic nu merge cum trebuie în viaţa noastră de familie, fără să ne dăm seama de ce. Răspunsul este unul singur: sensul familiei, ca şi al întregii noastre vieţi de aici, nu este altul decât relaţia vie şi mântuitoare cu bunul Dumnezeu.

 Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

Ormylia Greek Orthodox Nuns – Hymns of St. Mary Magdalene

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (II)

Head-in-sand2-1024x768Un fenomen îngrijorător, specific lumii noastre actuale, asupra căruia ar trebui să reflectăm mai mult, este maniera în care pseudocultura rezultată din simbioza între cultura consumeristă și neomarxism – care au căpătat supremație prin intermediul celui mai puternic instrument de promovare și de inoculare a acestora, și anume mașinăria mediatică – a modificat în profunzime modul nostru de a gândi și de a simți, alterând și redefinind valorile noastre fundamentale. Printre aceste valori esențiale, căsătoria și familia ocupă locul cel mai de preț, fiindcă de ele (mai exact, de efortul de a păstra nealterate aceste valori) depinde existența și continuitatea noastră ca societate și neam. În acest articol vom detalia modul în care căsătoria și familia au fost redefinite pentru a fi transformate în „bunuri de consum” și pentru a le aduce în concordanță cu pseudovalorile noii culturi.

Potrivit lui Jean-François Lyotard[1], în societatea postmodernă, cel care produce și deține cel mai mare surplus de informație – pe care o manipulează pentru a obține controlul asupra contextului și, drept urmare, puterea – are mereu dreptate și legitimitate. Controlul asupra realității se realizează prin mijloace tehnice (informatizarea este un astfel de mijloc) și, cu cât aceste mijloace sunt mai performante, „cu atât «realitatea» produce mai multe probe științifice, și deci cresc șansele de a avea dreptate”.

Este lesne de observat cum puterea corporațiilor este dată tocmai de monopolul pe care l-au instaurat asupra informațiilor, ceea ce le permite să-și extindă controlul asupra realității, a societăților, a statelor și, în același timp, să modeleze mentalitățile și realitățile în funcție de agenda globalistă. Prin urmare, puterea nu mai este deținută de statele naționale, ci de corporații, care dispun de mijloacele cele mai performante prin care produc și propagă informațiile.

Corporațiile sunt, în fond, bune aliate ale neomarxiștilor, întrucât tipul de individ produs de marxismul cultural – dezrădăcinat, lipsit de identitate, masificat, rupt de familie și de comunitățile organice – este pe deplin deschis influențelor culturii corporatiste și perfect integrabil în noua economie globală. Un exemplu grăitor în acest sens este susținerea de care beneficiază homosexualii din partea corporațiilor[2].

Redefinirea căsătoriei în acord cu pseudovalorile noii culturi

Cu alte cuvinte, cultura consumeristă – ca produs al dominației corporatiste – a fuzionat în mod firesc cu cea neomarxistă, infestând societatea, contaminând și modelând mintea și sufletele oamenilor prin intermediul celor mai eficiente mijloace mediatice. Rezultatul evident este distrugerea culturilor tradiționale, locale și, implicit, redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le face să corespundă noii viziuni asupra omului: omul-emblemă al vremurilor noastre este omul-consumator, individul dezrădăcinat, trăitor într-o societate cu desăvârșire mobilă, care situează mai presus de orice aspirații umane satisfacerea propriilor dorințe subiective și egoiste ale indivizilor. Unica realitate devine cea construită de mijloacele de propagare și inoculare a noii culturi, astfel că istoria și locul comunității din care provine, generațiile trecute și cele viitoare nu mai prezintă interes pentru individul dedicat trup și suflet consumului.

Și asta fiindcă, așa cum arată Christopher Lasch în cartea sa „Cultura narcisismului”[3], „tendinţa dominantă este de a trăi prezentul – a trăi pentru tine însuţi, nu pentru predecesori sau pentru posteritate. Ne pierdem rapid simţul continuităţii istorice, sentimentul că aparţinem unei succesiuni de generaţii ce-şi au originea în trecut şi se îndreaptă spre viitor”. Or, acest simț al continuității istorice, atașamentul puternic față de comunitate și față de generații, precum și spiritul de sacrificiu (opus înclinațiilor individualiste și egoiste stimulate excesiv de cultura de consum), de devotament și fidelitate (față de soț sau soție, față de neam și strămoși) sunt cultivate, în mod firesc, numai în cadrul familiei tradiționale. Dacă familia este supusă disoluției, urmarea ineluctabilă este destrămarea și dispariția comunității al cărei temei este.

Tradiția creștină asigură trăinicia și unitatea familiei

Bărbatul și femeia care se unesc în Taina Căsătoriei contribuie la viitorul unui neam generând noi vieți și „asumându-și cu jertfelnicie datoria față de trecut și responsabilitatea față de viitor” (Patrick J. Deneen). Însă, cum arată Părintele Ilie Moldovan[4], ceea ce susține cu adevărat familia, asigurându-i trăinicia și unitatea, este Tradiția creștină – la noi, familia având ca fundament Ortodoxia.

Iată de ce, cu ajutorul noii culturi dominante – nihilistă, disolutivă –, care este cultura mediatică, o cultură a patimilor, fiind cea mai puternică armă mânuită cu abilitate atât de elitele corporatiste, cât și de marxiștii culturali, se țintește către redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le desacraliza și a le devaloriza. Astfel, familia redefinită în acord cu pseudovalorile noii culturi îşi pierde ancora în Biserică şi, odată cu ea, şi fundamentul moral, fiindcă, de vreme ce viața familială nu mai este impregnată de harul credinţei și nu mai este susținută și regenerată prin legătura cu Dumnezeu, devine vulnerabilă în fața oricăror inginerii sociale și ideologice menite să o denatureze și să o dezintegreze. Șubrezirea acestei temelii fără de care întregul edificiu social se năruie – familia – este, prin urmare, o consecință a slăbirii credinței. Unitatea familiei și, implicit, a unui neam, nu este vie și durabilă fără credință, singura care împiedică regresul unui popor în starea depersonalizantă de masă.

Familia firească, tradițională se fundamentează pe o cultură solidă a virtuții, care este ancorată în valorile creștine. Subminarea valorilor creștine ale familiei echivalează cu anihilarea virtuților care mențin stabilitatea și coeziunea familiei: fidelitatea, respectul, spiritul jertfelnic, devotamentul, castitatea (nu numai cea trupească, a tinerilor care urmează să-și întemeieze o familie, dar și curăția inimii). Părintele Ilie Moldovan descrie pe larg aceste valori morale și dovedește importanța lor crucială, arătând, după cum convin și istoricii, că „epocile de prosperitate şi de putere a popoarelor coincid întotdeauna cu cele de puritate şi solidaritate a vieţii familiale” întemeiate pe aceste virtuți. Iar decăderea morală a familiei are efecte devastatoare asupra vieții sociale, conducând la degradarea și destabilizarea acesteia. În acest context, prioritatea zero a celor ce pretind că reprezintă societatea și se află la conducerea ei ar trebui să fie promovarea unei culturi a familiei prin cultivarea și apărarea acestor virtuți. Iar dacă principiul fidelității conjugale este temeiul fundamental al unei vieţi de familie sănătoase, atunci acesta ar trebui să fie printre cele mai importante valori insuflate tinerilor.

Devalorizarea familiei și transformarea ei într-un „bun de consum”

Putem înțelege și mai clar de ce corporațiile moderne devin aliatele cele mai de nădejde ale homosexualilor, favorizând (printr-un substanțial sprijin financiar și mediatic) „căsătoriile” între persoanele de același sex, dacă reflectăm la rădăcinile filosofice comune ale corporației moderne și căsătoriei moderne: „Corporațiile moderne și căsătoriile gay au, în fond, la bază aceeași filosofie: suntem indivizi, consumatori, și nu ar trebui să întâmpinăm nici o opreliște – fie naturală (biologică sau ținând de mediul ecologic), fie morală (norme prin care sunt condamnate desfrâul sau lăcomia) – în obținerea satisfacției personale. Atât în economia modernă, cât și în căsătoria modernă, tipul de individ dezirabil este cel dedicat consumului fără limite”[5].

Redefinirea căsătoriei după tiparele acestei noi realități fabricate de cultura mediatică are tocmai scopul de a-l „elibera” pe individ de orice angajamente puternice față de comunitate, chiar față de oamenii lângă care trăiește, de a-l desprinde de strămoși și de generațiile de care este legat în cadrul familiei extinse. Pentru acești indivizi „liberi”, al căror unic ideal este atingerea satisfacției personale, căsătoria nu mai este o datorie, un angajament asumat în scopul menținerii unei rânduieli morale și naturale pe care Biserica și comunitatea o apără și o cultivă ca fiind „cheia de boltă” a existenței noastre ca societate și neam, ci ajunge să facă parte „din piața bunurilor de consum aflate la alegerea noastră” (Patrick J. Deneen). Devine unul din „drepturile” individului, un „bun de consum” care trebuie să-l satisfacă. De aici, ajunge să fie lesne transformată într-un „drept” al homosexualilor. Principiile care stau la baza „căsătoriei” astfel reinterpretate sunt „libertatea de alegere”, autoîmplinirea, plăcerea egoistă, dorințele subiective pervertite, înrobirea față de patimi și descătușarea acestora, precum și dreptul de a desface oricând o asfel de uniune atunci când așteptările – create și alimentate de cultura media care fabrică și ne inoculează un model senzațional, dar pur fictiv, de „om fericit” – nu sunt îndeplinite.

Efectele distructive ale culturii imaginii asupra familiei

Un factor care contribuie decisiv la subminarea familiei și la degradarea relațiilor din cadrul ei este imaginea, care, având o uriașă putere hipnotică, este cea mai eficientă armă de manipulare astăzi. Imaginea „este aproape tot ce contează, ceea ce se vinde, se caută, şi faţă de care există grija cea mai mare” (Christopher Lasch), omul tinzând să se identifice cu aceasta sau să interiorizeze, de multe ori inconștient, ceea ce transmite aceasta. Întrucât „imaginea este perisabilă”, cum arată Lasch, omul condiționat de imagine este dominat de dorința puternică de a trăi doar în prezent, concepția care i se inculcă fiind aceea că „oamenii sunt valabili şi sunt vii atâta vreme cât sunt tineri şi atractivi”. De aici, fetișizarea tinereții și pierderea simțului continuității istorice. Oamenii nu mai sunt interesați să învețe din trecut și nu mai sunt preocupați de modul cum vor fi judecați de posteritate.

Bărbatul sau femeia aspiră să-și creeze o imagine (sau să aibă un partener) care să coincidă imaginii ideale fabricate de cultura media – imagine care este, în fond, un „bun de consum”, ce trebuie să atragă și să se vândă cât mai bine. Femeii i se inoculează obsesia pentru frumusețe – nu o frumusețe naturală, ci una care este produsă, ca orice alt bun de consum, și care transformă femeia într-un obiect sexual. Cultura media promovează modelul unei femei sexualizate, dar și masculinizate (femeia obsedată de carieră, femeia dominatoare), care se situează la antipodul adevăratei feminități – delicate, sfioase, jertfitoare, smerite, apărătoare a valorilor vieţii. Astfel, femeia este ruptă de menirea ei firească, de cămin, de maternitate, de viaţa spirituală şi de tradiţie, iar o societate care nu mai prețuiește femeia, ci permite înjosirea ei în acest mod devine o societate degenerată și își pierde stabilitatea, coeziunea şi puterea morală de a rezista în fața forţelor exterioare dizolvante. Marii duhovnici au avertizat că distrugerea unei societăţi începe cu decăderea femeii.

Pe de altă parte, modelul „ideal” de bărbat, inculcat prin intermediul acaparatoarei culturi mediatice, este unul infantilizat, lipsit de autoritate și de capacitatea de a-și asuma responsabilități, fără stăpânire de sine (o calitate esențială a bărbăției), obișnuit să vadă în femeie un obiect sexual. Diminuarea interesului de a mai întemeia familii, a dorinței de a mai naște prunci, slăbirea fidelității, alienarea produsă între membrii familiei, obsesia pentru satisfacerea plăcerilor egoiste sunt alte „roade” care cresc din semnințele otrăvite sădite de universul ficțional mediatic. Întrucât omul real și modul în care decurge o viață normală de familie nu au cum să corespundă modelelor mediatice – care nu sunt decât fantasme –, urmările inevitabile sunt erodarea comuniunii din cadrul familiei, conflictele, nemulțumirile.

Cultura pornografiei

Cum reușește imaginea – această chintesență a culturii media și a lumii virtuale – să aibă un impact atât de vătămător asupra familiei? În primul rând, imaginea constituie instrumentul cel mai puternic prin care se propagă cultura pornografiei, iar mediul virtual, cadrul prielnic pentru proliferarea acestei culturi. Teologul ortodox american David Bentley Hart atrăgea atenția, în articolul său „Cultura pornografiei”[6], cu privire la „cât de rapid și de insidios poate un astfel de mediu să modifice cultura care ne înconjoară. Fie ocazional, fie cronic, suntem deja o societate pornografică”. El arată că societatea actuală le îmbracă pe fetele tinere atât de sumar și de indecent, încât prostituatele de profesie nu au o metodă prin care să se deosebească de ele pentru a-și atrage posibilii clienți, și că muzica și spectacolele la modă astăzi, care atrag tinerii, au transformat multe forme clasice de divertisment specifice altădată bordelului în forme de divertisment „soft” care, în vremea noastră, au devenit o obișnuință.

Hart evidențiază dimensiunile (în general neconștientizate) ale acestui „cataclism” moral (provocat de această cultură), ce spulberă orice rânduială firească întemeiată pe virtuțile despre care vorbeam la început, lăsându-i mai ales pe tineri pradă unei derive morale fără precedent. „Mai ales în epoca noastră modernă, caracterizată de entertainment-ul pasiv, saturați precum suntem de o nesfârșită furtună de zgomote și imagini și vorbărie deșartă, înfãțișarea violenței sau a degradării sexuale posedă o remarcabilă putere de a penetra, forma și deprava imaginația; iar imaginația este, la urma urmei, izvorul dorinței, al personalității, al caracterului. Oricine susține că expunerea constantă sau chiar regulată la pornografie nu afectează o persoană la nivelul cel mai profund al conștiinței este fie de o prostie ieșită din comun, fie de o degenerare ieșită din comun. Nici nu există vreun precedent istoric care să egaleze cultura Occidentului modern la capitolul abundență și accesibilitate a pornografiei”[7].

Absența unei culturi comune a virtuții și statul polițienesc

După cum explică Hart, în absența unei culturi comune a virtuții – societatea ajungând într-un stadiu avansat de disoluție și decădere morală, tocmai fiindcă structurile subsidiare de autoritate care o guvernau altădată (Biserica, familia, comunitatea) au fost atacate și șubrezite –, „statul liberal modern este nevoit să funcționeze (chiar dacă în formă benignă) ca un stat polițienesc”. Individul „eliberat” este nevoit să apeleze la această autoritate abstractă, care pretinde că-i asigură toate drepturile, dar care poate ajunge lesne să capete o putere totalitară.

De aceea, nu e de mirare că poate adopta legi care contravin valorilor culturii majoritare, iar lupta pentru apărarea acestora – în fond, a unor adevăruri firești – devine o adevărată provocare pentru poporul majoritar, într-o societate caracterizată de relativism valoric și dezorientare axiologică. Însă o dovadă că societatea românească nu și-a pierdut cu totul puterea de reacție sunt cele trei milioane de semnături strânse pentru apărarea familiei tradiționale și pentru afirmarea unui adevăr care altădată, fiind de la sine înțeles, nici nu mai avea nevoie să fie afirmat sau apărat.

Cultura autentică se hrănește din Adevăr

Totuși, nu putem să nu ne întrebăm: de ce, în general, oamenii nu mai conștientizează gravitatea tuturor acestor probleme – sau, când se întâmpla aceasta, nu mai găsesc în ei suficientă putere să se opună acestor forțe disolutive? De ce societatea e tot mai dezbinată, debusolată și anesteziată? Un răspuns cert este acela că i-a fost confiscată cultura, acea cultură care îi înlesnea accesul la Adevăr, la înțelesurile perene și la valorile morale transmise, timp de generații, prin cei trei factori principali care au asigurat educația și au menținut coeziunea acestui neam: Biserica, familia și școala. Acea cultură menită să unifice și să dezvolte o conștiință a identității și a unui destin comun.

Suntem îndreptățiți să credem că disoluția culturii este probabil cel mai grav fenomen care caracterizează civilizația actuală. Cultura înseamnă libertate, identitate, memorie. Când unui popor i s-a furat cultura, acesta nu mai are conștiința propriei identități și decade în starea de masă, atunci nimic nu va mai sta în calea destabilizării sale pe toate planurile. Cultura autentică își trage seva din valorile spirituale, se hrănește din Adevăr. Valorile spirituale moștenite, alcătuind un tezaur de înțelepciune și adevăruri inalterabile, nu numai că dau fundament culturii, făcând posibilă transmiterea ei peste timp, dar asigură unitatea și trăinicia unui popor, păstrând identitatea lui culturală. Cum am văzut, scopul neomarxiștilor, și anume distrugerea culturii ancorate în Adevăr (așadar, în Tradiția creștină), converge pe deplin cu scopurile urmărite de promotorii agendei corporato-globaliste, consecința fiind instaurarea unei pseudoculturi cu efecte devastatoare asupra neamului, familiei și copiilor noștri. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea trezvie pentru a ne putea păzi de roadele otrăvitoare ale acesteia!

Irina Bazon

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

[1] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă, Editura IDEA, Cluj, 2003.

[2] O listă cuprinzătoare incluzând corporațiile care sprijină „căsătoria” între homosexuali poate fi consultată la http://www.huffingtonpost.com/2015/03/05/marriage-equality-amicus_n_6808260.html.

[3] Christopher Lasch, The Culture of Narcissism, W.W. Norton & Company, New York, 1979.

[4] Părintele Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii, vol. I; Iubirea, Taina Căsătoriei, vol. II Adevărul şi frumuseţea Căsătoriei.

[5] Patrick J. Deneen, „Corporatism and Gay Marriage: Natural Bedfellows”, http://www.theamericanconservative.com/2014/01/29/corporatism-and-gay-marriage-natural-bedfellows/

[6] David Bentley Hart, „Cultura pornografiei”, în Revista Rost, nr. 83-84, ianuarie-februarie 2010, pp. 41-46.

[7] Ibidem.

Ziua când voi zice „nu” păcatului (II)

tumblr_lsv34tH8c71r44fpqo1_1280_largeSufletul unei păsări zbătându-se în laț, prinsă în zeci de mreje din care imposibil era să mai scape. O lume întunecată o sorbea cu putere, dar zorii altei lumi încep să se ivească. Setea Domnului după ea mai mare este, și pasărea, deodată, începe să ridice capul. I se descoperise Cerul, adevărata casă. (A.S.)

Eu ascultasem rock foarte dur, care probabil că avea şi multe mesaje subliminale. Visam foarte des că ucid. Mă trezeam dimineaţa cu disperare. Eu n-am ucis, numai visasem că ucid, dar visasem în detaliu şi mă simţeam ca un criminal. Visam foarte des că ucid, cumplit de des. Visam şi că fumez; eu nu fumam. Şi dimineaţa mă căutam disperată, nu cumva să am un pachet de ţigări la mine. Visele erau foarte reale. Iar crimele comise în vis mă duceau la disperare. Odată ascultam predica Mitropolitului din catedrală şi mi-a venit gândul să iau un cuţit şi să-l ucid pe loc. Or acesta nu era gândul meu. Şi nu numai că aveam gânduri ucigaşe, dar aveam multe gânduri de sinucidere, deşi conştient n-aş fi dorit asta, şi chiar nici nu aveam motive s-o fac. Cum mă apropiam de un geam sau un balcon, îmi venea gândul: „Sari”, dar eu nu voiam. Sau treceam strada şi îmi venea gândul să stau în faţa maşinilor, dar eu chiar nu voiam să mor. Era o presiune a gândurilor fantastică.

Odată, la antrenamentele de arte marţiale, m-am blocat. Adică auzeam tot, dar eram cu ochii închişi, nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc. M-au dus la spital cu ambulanţa. Medicul era scos din sărite: „Se preface. E cât se poate de trează. Înghite în sec, nu ar putea altfel”. Eu auzeam tot, dar nu puteam să mă mişc. Ei încercau să mă facă să râd, ca să demonstreze că mă prefac. Până la urmă am ieşit seara din acea stare. Au vrut să mă închidă la nebuni, dar nu a fost de acord tata. Până la urmă mi-au dat liber de la şcoală până la vacanţa de vară, adică vreo trei săptămâni. Cică eram prea obosită…

Altădată m-au atacat unii din clasele mai mari şi nu am reuşit să mă apăr. Erau mulţi şi m-au prins de mâini şi de picioare, n-am putut să ripostez deloc. Că eu cam aveam obiceiul să mă bat cu băieţii. Mi-au luat lanţul de la gât şi m-au ameninţat că o să mă ducă undeva unde voiau ei. Aşa de rău m-am enervat, că au început să-mi tremure mâinile. Tot restul zilei nu am putut să scriu nimic la ore, m-au trimis iar la Neuro. Ăia, iar, să mă închidă. Eu nu m-am considerat dereglată mintal, nici tata nu m-a considerat, nici psihologul şcolii nu m-a considerat, nici diriginta. Mi s-a părut că ăştia au un fix să închidă pe cineva. Şi ştiu cazuri de persoane care au fost închise fără să fie nevoie şi au ieşit tare dereglate mintal după aceea.

„Îmi permiteam multe, prea multe”

Aveam o reputaţie foarte bună la şcoală, eram apreciată de profesori. Deşi recunosc că învăţam în pauze şi pe troleu în drum spre liceu. Acasă mă ocupam cu altele. Unii profesori s-au prins că nu-mi fac temele, dar îmi dădeau pace. De exemplu, la matematică eu lucram numai vara. Luam manualul şi făceam toate problemele dinainte, iar în timpul şcolii nimic. Odată nu ştiu ce s-a întâmplat că mi-am făcut tema, şi profesoara a exclamat în gura mare: „Fiţi atenţi, şi-a făcut tema!”. Ştia cum sunt, dar îmi dădea pace. Luam note bune, ba chiar era supărată că nu mă duc la olimpiadă. Cam toţi din gaşca noastră erau oameni de olimpiadă, deşi probabil că mulţi făceau ca mine şcoala, mai mult prin pauze şi prin vacanţe.

Eu eram cunoscută, nu ştiu de ce. Toţi din liceu mă ştiau, şi cei mai mici, şi cei mai mari. Probabil ieşeam în evidenţă uşor. Mama îmi tot repeta: „De ce tot timpul tu trebuie să fii altfel?”, iar tata zicea că sunt sucită. Mie nu mi se părea că sunt altfel, dar nici nu mă stresam să-i copiez pe alţii. Trăiam în lumea mea. Eu mă purtam firesc, nu făceam nimic în mod intenţionat. Nu voiam să impresionez pe nimeni. Ba vedeam eu pe unii care îmi păreau ciudaţi.

Când ne întâlneam în afara liceului mă salutau tot felul de feţe necunoscute. Şi în facultate erau mulţi care mă ştiau din liceu; eu nu-i ştiam. Eram mai tot timpul în centrul atenţiei, dar eu nu aveam treabă cu alţii. Le vorbeam celorlalţi despre ce citeam prin cărţi, despre filosofii de viaţă, despre ce gândeam eu legat de lumea aceasta. Oamenii mă ascultau cu răsuflarea tăiată. Eram un om cu personalitate tare, iar unii din ei erau foarte slabi şi simţeau nevoia să se grupeze pe lângă cei tari. Lor le părea că eu eram „cineva”.

M-am dus odată la „zilele şcolii” aşa cum mă îmbrăcam în pub: cu ochii pictaţi ca de vultur, cu şopârlă în ureche pe post de cercel, cu zece lanţuri la gât, cu fustă neagră până-n pământ. Nu s-a legat nimeni de mine. Îmi permiteam multe, prea multe. Din cauză că aveam rezultate bune, profesorii nu se legau de mine.

Dar o luasem cam razna. Am început să lipsesc mult de la şcoală. Mergeam în Hard-Rock Café, care era aproape de liceu. Începusem să consum cafea, căci era cel mai ieftin lucru din meniu. Şi am ajuns la o dependenţă groaznică de cafea. Cafeaua era drogul meu. După două cafele luate pe stomacul gol începeam să tremur, abia mai îmi simţeam trupul. Abia mai puteam să merg. Dacă aveam vreo urgenţă, mă deplasam în patru labe. Totul se învârtea cu mine. Şi aveam impresia că iubesc pe toată lumea. Prietenii mă întrebau ce droguri tari am luat de ajungeam în starea asta.

„Cât poate să schimbe iubirea pe un om…”

Rockerii mă iubeau. Iar din cauza lipsei de afecţiune din familie, tânjeam după afecţiunea lor. Ei erau foarte uniţi între ei. Cei mai mulţi proveneau din familii distruse. Toţi treceau prin necazuri şi ştiau să asculte necazul altuia şi să-i doară pentru el. Ne ajutam unii pe alţii, ne sprijineam unii pe alţii.

Ei erau foarte selectivi, nu primeau pe oricine în grupul lor. Pe mine m-au acceptat din prima. Dar nu numai că m-au acceptat, dar m-au şi vrut. M-au tras înspre ei.

A. era o fată care umbla şi cu băieţi, dar şi cu fete. Ea nu prea era acceptată de cei mai de seamă din gaşcă. Ziceau că se face că e ca ei, dar nu este. O tot întrebau ce ascultă, ce albume are cutare formaţie, ce gândeşte ea despre cutare lucru. Şi o tot luau peste picior. Ei erau foarte selectivi, nu înghiţeau pe oricine. Pe mine nu ştiu de ce m-au acceptat din prima. Şi nu m-a întrebat nimeni nici ce formaţii ascult, nici nimic. M-au luat ca pe una de-a lor din start. Şi ţineau foarte mult la mine, ba chiar mă băteau când făceam ceva ce-mi era dăunător, ca să-mi intre minţile în cap. Mă fereau de relele în care ei înşişi cădeau de bunăvoie.

Pe P.[1] l-am întâlnit mergând cu rockerii. Semăna un pic cu bărbatul pe care îl tot visam[2] şi mă uitam stăruitor la el. După câteva zile a venit la mine; îl obseda privirea mea. Am acceptat să ieşim împreună, căci simţeam nevoia să am pe cineva; n-am gândit prea mult când m-am încurcat cu el. Trecuse mult de când avusesem pe cineva. Avusesem mai bine de douăzeci de relaţii care au durat foarte puţin, căci nu mă silisem să cunosc persoana suficient de bine înainte de a mă încurca cu ea, şi aveam oarecare pretenţii de la celălalt.

    avea o fixaţie cu mine, mulţi aveau. La un moment dat l-a convins pe P. să se despartă de mine. M-a chemat P. să vorbim de-o parte, dar l-a luat şi pe R. Şi când îmi explica decizia lui, se tot uita cu teamă la R. Mi s-a părut că P. nu e în apele lui şi ştiam cât manipulează R. oamenii[3]. M-am gândit că P. nu voia să renunţe la mine, şi că R. era de vină. Dar când începusem relaţia cu el n-am gândit prea mult. Am ajuns să vreau ceva serios, o relaţie care să se poată finaliza în căsătorie. Şi deşi P. ar fi vrut şi căsătorie, şi copii, eu n-am mai vrut să accept o căsătorie cu un aşa om decăzut. Aşa că am acceptat repede această despărţire regizată de R.

A încercat R. să mă facă a lui, dar n-a reuşit. Pentru că, cum nu-l mai vedeam, îmi reveneam în simţuri. Mulţi au încercat să mă câştige, dar măcar „jucau cinstit”. Problema majoră a fost că, după ce ne-am despărţit, P. s-a culcat cu o fată la un chef de faţă cu toată lumea, aşa că toţi au aflat că ne-am despărţit.

La un moment dat, P. a vrut să ne întâlnim, a spus că are nevoie de mine, că nu poate trece peste ce simte pentru mine. Eu nu prea voiam să reiau relaţia, dar am vrut totuşi să lămuresc ceva cu el. Mai ales despre influenţa lui R. asupra lui. Dar evident că R. iar s-a băgat la mijloc. Şi Y.[4] la fel.

Mult timp după ce ne-am despărţit, l-am văzut pe P. pe stradă. Avea o privire şi o înfăţişare înfiorătoare. Ziceai că acum merge să bage cuţitul în cineva. Îl priveam cu groază: „Pe ăsta l-am iubit eu?”. Şi când m-a văzut a avut o schimbare aşa de bruscă, că era să cad jos. A luat o înfăţişare blândă, luminoasă, caldă. Era bucuros că mă vede şi a venit la mine şi mi-a vorbit cu atâta blândeţe… Am avut atunci o mare revelaţie: cât poate să schimbe iubirea pe un om, chiar îl face om. Un criminal lângă persoana iubită devine om.

„Îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea”

Dar revenind la subiect… În mare parte din cauza lui Y. şi R. m-am rupt prima dată de rockeri. Nu mai rezistam în mijlocul acestui război dintre ei doi. Şi nu ştiu de ce se tot certau pe mine. Y. tot încerca să mă tragă de partea ei, să-mi explice că R. nu e ceea ce pare, că trebuie să mă feresc de el. Iar R., la rândul lui, îmi zicea să mă feresc de ea. Iar eu voiam să mă feresc de amândoi. Şi R. mai voia şi să fie cu mine. Eu nu-l voiam, chiar nu-l voiam. Şi de atâtea ori m-am dus la el fără să vreau. Şi de atâtea ori l-am strâns în braţe şi chiar l-am sărutat. De atâtea ori l-am strâns în braţe şi l-am sărutat… Şi când nu-l vedeam nu ştiam ce să fac ca să scap de el. Treceam printr-o frustrare cumplită. Începeam să mă întreb dacă nu am înnebunit. Odată era să rămân cu el peste noapte, dar am profitat de o neatenţie de-a lui şi am fugit când era el în altă încăpere.

Mă termina chestia asta cu gânduri induse, cu stări din alea, poate de hipnoză. Eu chiar nu mai voiam să am treabă cu ei – şi cum îi vedeam, deveneam omul lor. M-a speriat asta. Eu tânjeam după autocontrol, de aceea şi voiam să evit drogurile sau alcoolul peste măsură. Voiam să fiu lucidă, voiam să mă pot controla. Şi totuşi se întâmplase foarte des să exagerez cu băutura. Eram foarte lucidă, dar nu vorbeam prea articulat şi nu puteam să mă mişc cum trebuie. S-a luat odată unul de mine, şi am vrut să-l lovesc, dar nu mergea pumnul cum trebuie. Mi-a fost o ciudă grozavă. Gândeam foarte lucid, dar nu puteam să bag cheia în yală când ajungeam acasă. Aşa mă enervam!

Odată am mers cu nişte prieteni la munte. Am băut afară lângă foc; era foarte frig. Când am intrat în cabană am luat-o razna. Dar eram totuşi lucidă. Unul din ei a vrut să profite de mine, iar eu nu mă puteam apăra. Dar eram groaznic de lucidă şi disperată. Însă nu puteam să scot nici un cuvânt inteligibil. Mi-a venit gândul salvator să mă prefac că am adormit. A încercat să mă trezească, dar mi-am jucat rolul până la capăt. Şi mi-a dat pace. Aşa că am scăpat ieftin. Şi tot nu m-am învăţat minte.

Ultima dată când am băut în pub peste măsură L-am simţit aşa de aproape pe Dumnezeu… Am avut nişte mustrări de conştiinţă grozave. Eu nu puteam să păşesc drept, nu puteam să vorbesc articulat, dar eram iarăşi lucidă. Şi îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea. Şi m-a apucat o frică de Dumnezeu, de moarte, de Judecată.

„Ba rock, ba rugăciune…”

Am încercat de mai multe ori să ies afară din acel mediu, dar iar şi iar ajungeam înapoi, ori prin alt context, ori prin alţi oameni. A durat ceva până am reuşit să mă smulg de tot de acolo.

Eu am început să merg la biserică la câteva luni după ce am început să ies cu rockerii. Deci pe de o parte creşteam în Dumnezeu, iar pe de cealaltă mă afundam în rock. A fost o perioadă tare ciudată.

Duminica mergeam la predică, mă hotăram să mă schimb. Apoi, cum se găta slujba, iar cu rockerii, de parcă Dumnezeu n-ar fi existat. Ascultam inclusiv muzică satanică – evident satanică, nu pot spune că nu ştiam. Acum îmi pare incredibil. De exemplu, într-un an, am postit negru de Vinerea Mare, apoi m-am dus în pădure cu gaşca şi cântam cântece care îl invocau pe satana. X. era cântăreţ de rock. Venea cu chitara şi mergeam într-o pădure de la marginea oraşului şi cântam cântece cu invocaţii satanice.

Deci începusem cu viaţa de creştin, dar tot mă afundam în rock. Avem multe dorinţe care se băteau cap în cap, multe principii care se băteau cap în cap. Ba rock, ba rugăciune; ba bar, ba biserică. Tot gând de a pune început bun, tot eşec în aplicare. A durat câţiva ani până să aleg biserica şi să mă rup definitiv de rock.

Am intrat în multe încurcături. Am făcut mulţi prieteni buni să se certe între ei din cauza mea. Am făcut fraţi să se certe între ei din cauza mea. Erau mulţi care erau dispuşi să-şi abandoneze prietenele sau logodnicele sau chiar soţiile din cauza mea. Mulţi nefericiţi care repetau obsesiv că nu au mai întâlnit pe nimeni ca mine. Într-un moment de disperare mi-am tăiat părul, sperând să par mai urâtă, deşi nu eram nu-ştiu-ce frumuseţe. Nu pentru că aş fi fost frumoasă eram dorită. Chiar nu înţeleg ce îi obseda la mine. Iar faptul că mi-am tăiat părul n-a ajutat prea mult.

Mă adâncisem tare în rău şi se vedea şi pe chipul meu, şi pe al celorlalţi. Puteai să-i îmbraci în roz-bombon, că dacă te uitai la chipul lor, ştiai că sunt rockeri. Eu, când am vrut să mă rup de ei, m-am apucat să ascult muzică clasică. Muzica de pe piaţă mă scotea din sărite. Cele mai multe erau cu texte de doi lei: cântece în care unii îşi cântau pofta trupească şi numeau asta declaraţie de iubire; sau cântece în care nu se zicea nimic de fapt, sau se ziceau aberaţii. Am trecut pe muzică clasică. Şi la toată lumea ziceam că ascult muzică clasică, mai ascultau şi rockerii din când în când, dar eu pretindeam că numai asta ascult. Şi mă îmbrăcam colorat, deşi tot negrul mă odihnea cel mai tare. Şi cum mergeam undeva nou, toţi mă acuzau că sunt rockeriţă. Începeam să strig: „Dar ce, scrie pe fruntea mea că am ascultat rock?”. Şi acum, privind la câteva poze din acea perioadă, îmi dau seama că atunci luasem chip de rocker. Aşa că, oriunde mergeam, în scurt timp ajungeam în poveşti cu rockerii aflaţi acolo, şi-mi ziceau că deşi pretind că ascult muzică clasică, eram „de-a lor”, căci gândeam ca ei. Şi ei nu prea se amestecau cu alţi oameni, cu cei care nu erau rockeri, deci era ceva la mine care le dădea semne că eram „de-a lor”.

„Nu-mi cere una ca asta!”

La un moment dat, P. A.[5] a vrut să ieşim împreună. Pe el l-aş fi vrut, că era omul lui Dumnezeu. Dar am simţit un mare blocaj. Un mare „nu” striga în mine. Mi-a trecut prin cap că Dumnezeu mă vrea în mănăstire. Aşa, brusc. Şi am început să mă cert cu Dumnezeu: „Nu-mi cere una ca asta! Nu pot. Şi nu-mi plac slujbele, nu înţeleg nimic. Nu. Dacă vrei, rămân singură în lume. Rămân singură în lume pentru Tine, dar nu-mi cere să mă duc în mănăstire”. Eu pe atunci nu ştiam absolut nimic despre mănăstire. Îmi imaginam că toată ziua stai pe la slujbe, sau la chilie să te rogi. Iar unde mergeam eu la biserică era o corală groaznică, nu psaltică. Nu distingeam cuvintele între ele, era o apă şi-un pământ tot ce se cânta. A sta la slujbă era un chin. Nu înţelegeam nimic şi eram tot cu ochii pe ceas. Iar în mănăstire îmi imaginam că sunt numai babe. Perspectiva mănăstirii îmi părea groaznică.

Şi ce-mi trece prin cap? M-am apucat să scriu un document în care îmi exprimam dorinţa să nu mai am nici o relaţie cu băieţi, să mă deprind cu tăcerea, să vorbesc mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii, să nu mai îmi spun problemele la oameni, să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc dulciuri, şi… nu mai ştiu ce am scris acolo. Culmea e că eu nu ştiam nimic despre călugări, nu ştiam că nu mănâncă deloc carne, nu ştiam că tăcerea e o virtute… Am semnat foaia, hotărâtă să respect ce am scris. Dar, din prudenţă, tot ce am scris începeam cu „Îmi exprim dorinţa de a nu mai…”, căci îmi era frică să promit ceva. Doar cu partea cu băieţii am făcut altă foaie, pe care am scris că dacă mă mai încurc cu băieţi, o să mă pedepsesc prin a mă tăia. Eu avusesem mari probleme cu tăiatul cu lama, dar reuşisem să mă opresc datorită lui C., însă acum eram hotărâtă să mă tai ca pedeapsă, dacă nu mă ţin de ce am scris.

Mi-a venit gândul că diavolul o să-mi dea pe tavă pe cei doi pe care îi voiam, numai ca să mă împiedice de la hotărârea mea. Şi după ce am rezistat eroic jumătate de an de una singură, m-am întâlnit pe stradă „accidental” cu S. B., prietenul cel mai bun al lui F.[6], unul din cei doi după care tânjisem cândva, şi încă nu-mi chiar trecuse. Mi-a trecut prin cap că diavolul regizase toată întâlnirea, mai ales că nici cu rockerii nu mai ieşisem tot de jumătate de an, doar cu F. mă întâlnisem, că era „frăţiorul” meu. Dar deşi bănuiam că e o ispită, m-am învoit la o discuţie lungă cu S. B. Şi apoi ne-am tot dat întâlniri.

F., iubitul meu „frăţior”, era cu o fată de aproape un an, dar lui S. B. îi era frică să-i zică de mine. La un moment dat, l-a sunat F. pe S. B. când eram împreună. Era pus pe difuzor şi auzeam tot. „Am auzit că tu şi cu… v-aţi întâlnit. E ceva între voi doi?” „Nu”, a zis el râzând, în timp ce mă strângea în braţe. Nu-mi venea să cred. Apoi mi-a explicat S. B. că F. mă iubeşte, că abia aşteaptă să desfiinţăm „regulile de aur”. Că el ar fi trebuit să-i ceară voie ca să iasă cu mine, dar ştia că F. n-o să-l lase.

Reamintesc că avusesem mai multe tentative de a-mi găsi un „frate”, dar toţi sfârşeau prin a-mi cere o relaţie totală. Cu F. m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră „regula de aur”. Iar F. şi cu S. B. erau prieteni de unsprezece ani. Mi-a picat prost că m-am băgat între ei.

Mai târziu, F. tot a trebuit să afle de noi doi, că am fost văzuţi împreună de mulţi. N-a fost de acord cu noi doi. Zicea că nu ne potrivim, că S. B. o să mă facă să sufăr etc. Dar s-a resemnat, sau pur şi simplu aştepta să ne despărţim, că ştia că n-o să dureze mult.

„N-am avut odihnă…”

Şi iată, eu iar cu rockerii, iar prin pub. Într-o zi, când S. B. nu era cu mine, m-am întâlnit cu P. El a vrut să ne împăcăm, eu nu. Şi cum stăteam eu la o masă, s-a pus P. în genunchi în faţa mea în văzul tuturor. Îmi luase mâna în mâna lui şi mă implora să ne împăcăm. Îmi era milă de el, dar n-aş fi putut să accept o relaţie cu cineva numai din milă, şi mai eram şi cu S. B. pe atunci. Dar, şi dacă n-ar fi fost S. B., ideea de-a fi cu cineva care e băgat în atâtea afaceri dubioase, şi care poate oricând să mă omoare dacă nu-i convine ceva, nu mă atrăgea deloc. A stat în faţa mea o oră aşa, în genunchi, apoi am reuşit cumva să-mi trag mâna şi să plec de acolo. Mă simţeam penibil. Nu ştiu ce or fi zis toţi de mine la faza asta, probabil că sunt cumplit de crudă şi rea. Marele P. în genunchi în faţa mea, iar eu, nimic – inimă de piatră.

Am continuat să mă întâlnesc cu S.B. în afara pub-ului. Şi când mă întorceam acasă îmi făceam tăieturi cu lama pe picioare, căci aşa semnasem că am să fac, nu-mi mai făceam pe mâini, că erau prea vizibile. N-am avut odihnă. Îmi tot propuneam să mă despart de el, dar nu puteam. Iar el avea o „nevoie fiziologică de-a fi iubit”, iar eu îi ceream să aştepte până la căsătorie. El nu avea chef de căsătorie aşa de tânăr, dar nici nu voia să renunţe la mine. Zicea că nimeni nu l-a mai înţeles cum l-am înţeles eu, că nimeni nu i-a oferit ce i-am oferit eu, adică sprijin, înţelegere, iertare, afecţiune, încredere, ajutor, libertate. Nu am avut pretenţii de la el în nici o privinţă. Şi culmea e că în relaţia cu mine s-a implicat cel mai mult. Restul prietenelor lui erau pentru el doar un trup cald. La mine chiar a ţinut. La un moment dat m-a înşelat cu alta. Eu am aflat totul de la un gând, cine ştie de unde insuflat. L-am luat la întrebări şi el confirma nedumerit. Dar i-am zis că dacă el crede că ţine la mine şi vrea să fie cu mine, putem rămâne împreună. Omul poate greşi şi să-i pară rău apoi. Dar i-am zis că dacă totuşi o să se întâmple prea des, înseamnă că el chiar are o problemă şi atunci încheiem relaţia. A zis că nu poate renunţa la mine şi am rămas împreună până la Bacalaureat.

 (va urma)

 Ina

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

[1] „P. era cu 7 ani mai mare ca mine. Era un om foarte cunoscut şi foarte periculos. Cât am fost cu el, nu s-a legat de mine nimeni din tot oraşul. Am auzit despre el că îşi vânduse multe prietene pe dincolo ca prostituate, dar de mine a avut mare grijă. Era cu drogurile, chiar rău de tot”. (din partea I)

[2] „Visam obsesiv un bărbat care e conducătorul celor răi şi care mă vrea musai pe mine, dar eu vreau să fug. Visam că acel bărbat mă caută mereu şi, când mă prindea, mă duceam după el ca o hipnotizată”. (din partea I)

[3] „R. era un băiat care se ocupa şi cu chestii oculte. Şi deşi când nu eram cu el voiam să scap de el, cum îl vedeam, mă duceam la el şi făceam tot ce-mi spune. Simţeam că sunt controlată. Simţeam cum cineva încearcă să intre în mintea mea”. (din partea I)

[4] „Y. era o fată care se ocupase cu spiritismul, apoi ajunsese să se iniţieze ca vrăjitoare. Avea o faţă angelică, dar nişte ochi diabolici. Mă chema de multe ori prin gânduri. R. fusese prieten cu Y., dar mai apoi se despărţise de ea”. (din partea I)

[5] „P. A. acum este preot. El ne-a vorbit de Dumnezeu aşa cum nu ne-a mai vorbit nimeni. Omul acesta îmi părea cel mai viu din câţi am cunoscut. Mă uitam la el şi aveam certitudinea că Dumnezeu există”. (din partea I)

[6] „F. era un băiat pe care eu am vrut să-l am ca frate. Eu simţeam foarte mult nevoia unui frate. Cu el m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră «regula de aur»”. (din partea I)

Dan Puric, interviu de excepţie!

20 iulie – Sfântul Ilie Tesviteanul

10502210_920432301316589_3053188754408221131_nUnii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului îi atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Hristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Ahab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Ahab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie îi convoacă pe Muntele Carmel pe regele Ahab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Ilie către popor: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta… Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni, şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei, patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu îl voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” (III Regi 18, 21–25) Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer. „… şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18, 27–29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului, apoi se roagă: „«Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…» Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele, şi pietrele, şi ţarina, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18,36–39)

Poporul entuziasmat i-a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar, nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un ulcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu, care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, ci lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul îi este supus Lui.

Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se întoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său, Elisei, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină, aruncându-i pe spate mantaua. Elisei a fost martorul unic al sfârşitului lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Hristos, prin urcarea lui într-un car de foc.

Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variante, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă îndepărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu, El şi Iahvé, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra Universului şi a vieţii oamenilor.

Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte, are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli…” (Deut VI, 4–7)

17 iulie 2016 – Duminică Darul credincioşilor şi al pelerinilor pentru altarul comunităţii: un set de sfinte vase de argint. Şi o agapă… Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!

DSC_5121

DSC_5088

DSC_5127

DSC_5115

DSC_5119

Pelerinaj parohial în Grecia (5-15 iulie 2016)

DSC_0013

DSC_0015

DSC_0052

DSC_0108

DSC_0134

DSC_0143

DSC_0150

DSC_0153

DSC_0196

DSC_0205

DSC_0211

DSC_0215

DSC_0229

DSC_0244

DSC_0279

DSC_0301

DSC_0304

DSC_0344

DSC_0346

DSC_0369

DSC_0384

DSC_0389

DSC_0393

DSC_0409

DSC_0413

DSC_0415

DSC_0423

DSC_0424

DSC_0503

DSC_0513

DSC_0550

DSC_0556

DSC_0580

DSC_0614

DSC_0623

DSC_0660

DSC_0674

DSC_0704

DSC_0718

DSC_0747

DSC_0753

DSC_0791

DSC_0799

DSC_0803

DSC_0815

DSC_0818

DSC_0843

DSC_0853

DSC_0861

DSC_0868

DSC_0870

DSC_0902

DSC_0919

DSC_0945

DSC_0950

DSC_0969

DSC_0971

DSC_0979

DSC_0980

DSC_0987

DSC_0996

DSC_1023

DSC_1070

DSC_1077

DSC_1078

DSC_1094

DSC_1101

DSC_1117

DSC_1131

DSC_1134

DSC_1176

DSC_1194

DSC_1200

DSC_1207

DSC_1209

DSC_1222

DSC_1229

DSC_1261

DSC_1263

DSC_1268

DSC_1287

DSC_1306

DSC_1308

DSC_1324

DSC_1356

DSC_1387

DSC_1393

DSC_1437

DSC_1496

DSC_1507

DSC_1514

DSC_1536

DSC_1533

DSC_1546

DSC_1537

DSC_1555

DSC_1563

DSC_1580

DSC_1606

DSC_1629

DSC_1646

DSC_1675

DSC_1677

DSC_1681

DSC_1683

DSC_1695

DSC_1724

DSC_1743

DSC_1751

DSC_1770

DSC_1780

DSC_1789

DSC_1798

DSC_1860

DSC_1863

DSC_1866

DSC_1872

DSC_1877

DSC_1910

DSC_1917

DSC_1926

DSC_1928

DSC_1937

DSC_1938

DSC_1944

DSC_1964

DSC_1988

DSC_2007

DSC_2013

DSC_2024

DSC_2038

DSC_2039

DSC_2062

DSC_2083

DSC_2086

DSC_2094

DSC_2100

DSC_2108

DSC_2140

DSC_2142

DSC_2181

DSC_2186

DSC_2187

DSC_2225

DSC_2281

DSC_2293

DSC_2314

DSC_2350

DSC_2385

DSC_2417

DSC_2436

DSC_2535

DSC_2580

DSC_2613

DSC_2620

DSC_2624

DSC_2783

DSC_2799

DSC_2814

DSC_2820

DSC_2821

DSC_2856

DSC_2862

DSC_2864

DSC_2922

DSC_2934

DSC_2937

DSC_2939

DSC_2953

DSC_2960

DSC_2984

DSC_2986

DSC_2994

DSC_3087

DSC_3180

DSC_3189

DSC_3220

DSC_3227

DSC_3266

DSC_3269

DSC_3284

DSC_3388

DSC_3346

DSC_3348

DSC_3352

DSC_3384

DSC_3409

DSC_3418

DSC_3426

DSC_3435

DSC_3455

DSC_3463

DSC_3464

DSC_3480

DSC_3538

DSC_3566

DSC_3719

DSC_3611

DSC_3617

DSC_3620

DSC_3628

DSC_3632

DSC_3633

DSC_3646

DSC_3668

DSC_3672

DSC_3701

DSC_3705

DSC_3734

DSC_3741

DSC_3773

DSC_3846

DSC_3861

DSC_3835

DSC_3884

DSC_3868

DSC_3887

DSC_3915

DSC_3950

DSC_3974

DSC_3989

DSC_4009

DSC_4062

DSC_4075

DSC_4089

DSC_4124

DSC_4128

DSC_4133

DSC_4174

DSC_4179

DSC_4182

DSC_4190

DSC_4195

DSC_4210

DSC_4237

DSC_4270

DSC_4280

DSC_4311

DSC_4404

DSC_4339

DSC_4343

DSC_4354

DSC_4377

DSC_4382

DSC_4520

DSC_4560

DSC_4583

DSC_4587

DSC_4652

DSC_4761

DSC_4742

DSC_4828

DSC_4783

DSC_4834

DSC_4881

DSC_4887

DSC_4888

DSC_4896

DSC_4900

DSC_4936

DSC_4950

DSC_4975

DSC_5016

DSC_4981

DSC_5010

DSC_5018

Duminica a IV-a după Rusalii, Matei 8, 5-13

942229_801941059938116_6241306755079810162_n5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, 6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. 7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. 8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. 9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. 10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. 11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. 12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

Capernaum înseamnă “Satul profetului Naum”, iar Naum înseamnă “Dumnezeu mângâie”. După ce a părăsit Nazaretul, unde locuise timp de 30 de ani, Iisus merge la Capernaum, în Galileea păgânilor, care – după cum zice Isaia – trăiau în umbra morţii. Dar Iisus a făcut să strălucească acolo o “lumină mare”, alegorie a prezenţei şi a predicării Sale, spunând: “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17). Cu toate acestea, Iisus a blestemat Capernaumul, oraşul Său (Mt 4, 13), şi Betsaida, oraşul lui Petru, deoarece, chiar dacă văzuse “lumina mare”, nu s-au convertit. Toate acestea apar ca alegorie a primelor cuvinte din evanghelia lui Ioan, când spune că Cuvântul a părăsit cerul şi a venit pe pământ, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, lumina Sa a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a primit-o (In 1,5.11).

Capernaumul nu L-a acceptat pe Iisus, Nazaretul a încercat să Îl omoare, iar Ierusalimul L-a răstignit. Iisus îi iubeşte pe ai Săi, dar ai Săi nu îl iubesc pe El.

Din Evanghelia după Luca (Lc 7, 1-10), aflăm că era vorba despre un păgân simpatizant al evreilor, pentru care el construise chiar o sinagogă la Capernaum. Centuria era o unitate inferioară a infanteriei romane, prin urmare centurionul nu era un ofiţer important. Nu întotdeauna centurionii proveneau din Italia; al nostru venea, probabil, din învecinata Sirie şi, poate de aceea, vorbea bine limba folosită în Palestina. Romanii nu aveau o prea mare stimă pentru evrei, dar admirau modul lor de a-şi trăi religia. În acea vreme în Imperiul roman diversele religii erau în decadenţă, şi poate şi pentru asta centurionul nostru din armata de ocupaţie arăta că simte un mare respect pentru legea care le interzicea evreilor să intre în casa vreunui păgân. Din acelaşi motiv, în timpul procesului contra lui Iisus, Pilat va ieşi din pretoriu ca să vorbească poporului (In 18, 29).

Expresia centurionului este admirabilă: “Spune doar un cuvânt”. O justifică el însuşi prin parabola care urmează: aşa cum el comandă soldaţilor, tot aşa presupune că Iisus are sub ordinele Sale o armată invizibilă care acţionează în lume.

Aţi remarcat pentru cine se roagă centurionul, pentru servitorul său. E un prieten, e cineva care nu se simte bine, nu e o personalitate, nu e unul care iese în evidenţă, e o persoană din ambientul său de viaţă, am spune noi, e slujitorul său. A realizat că acest slujitor e bolnav şi el se pune pe treabă, se pune în mişcare. Spune Evanghelia: „a venit la El un sutaş rugându-L.” Rugăciunea de cerere: Doamne, doresc, Doamne, eu ştiu că Tu poţi porunci, Doamne, eu ştiu că Tu poţi înfăptui vindecarea şi aceasta va avea loc. Rugăciunea de cerere e indispensabilă pentru a obţine vindecarea.

Noi ştim că pentru cei apropiaţi nouă, pentru cei din lista inimii, cerem o vindecare mai profundă, vindecarea sufletului, cerem ca să-L regăsească pe Iisus ca Mântuitor, cerem să respire iubirea şi pacea, cerem să se întoarcă să iubească, să zâmbească. Vrem vindecarea sufletului. Şi astfel înţelegeţi că aici există un singur Medic la Care să mergem şi Acestuia îi cerem. Noi nu suntem aici doar pentru a ne reuni, noi suntem aici pentru a cere vindecarea persoanelor, vindecarea interioară, pacea inimii, iar aceasta ne-o poate da doar Iisus. Trebuie să fie cineva care să Îi spună Domnului: Doamne, slujitorul Tău, acea persoană e bolnavă. Doamne, Te rog, Te implor, acea persoană e bolnavă, ai uitat-o Doamne, e bolnavă! Pentru câţi aţi procedat astfel? Pentru câţi procedaţi astfel? Doamne, e bolnav! Pentru câţi repetaţi aceasta zilnic, chiar de mai multe ori în fiecare zi? Doamne vindecă-l! Centurionul Îl implora. Nu vezi că suferă?

Înaintea lui Iisus e conştient că nu are merite. Ştie că nu-l va vindeca pentru că el e bun, că el e centurionul respectat de toţi, pentru că e cel care-şi îndeplineşte îndatoririle, nu pentru aceasta îl va asculta, o ştie. Ştie că nu poate conta pe meritele sale. Aţi auzit ce spune în Evanghelie: „Doamne nu sunt vrednic, nici măcar să intri în casa mea, dar spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca”. Se încredinţează cu totul lui Iisus. Are încredere în El.

Şi este adevărat că până şi Iisus rămâne uimit de această abandonare. E uimit şi-i spune: Mergi, am înţeles! Aceasta trebuie să se întâmple şi cu noi. A mijloci pentru cineva înseamnă a vindeca sufletele persoanelor, a vindeca inimile, a le reda vederea pentru a reuşi din nou să-L vadă pe Iisus. Dar pentru a evangheliza e nevoie să ne rugăm.

Fiţi atenţi ca atunci când vă rugaţi pentru cineva voi înşivă să vă convertiţi, să vă schimbaţi inima, să înţelegeţi că doar Iisus mântuieşte, doar Iisus converteşte, doar El face totul. Doamne, eu nu sunt vrednic! Tatăl nostru, vie împărăţia Ta; Tatăl nostru, fă ca împărăţia Ta să vină în acea persoană sau în cealaltă, Tată, Te rog, trimite Duhul Tău. Iisuse, Care ai mers în căutarea oiţei pierdute, priveşte-l pe acel frate, pe acea soră.

La fel şi voi, cu ochii voştri plini de iubire, ştiţi să vedeţi unde se află un slujitor care suferă, o persoană care e bolnavă, cineva care e în căutare. Şi cunoaşteţi lista inimii, puneţi acele persoane despre care ştiţi că, dacă Îl întâlnesc pe Iisus, se vor simţi mai bine! Dar mai întâi trebuie să ne înclinăm noi capul, să spunem noi: Iisuse, fără Tine nu pot face nimic! Noi vom vedea comunităţile noastre crescând pe măsură ce va creşte numărul persoanelor care se roagă.

Termometrul pentru a vedea dezvoltarea comunităţilor noastre este prezenţa noastră în biserică la rugăciune, la Liturghie, este locul retras al caselor voastre unde vă rugaţi, îl lăudaţi pe Domnul, îl invocaţi pe Duhul Sfânt. Dar dacă voi, fiecare dintre voi, nu vă încredeţi în Domnul, cum îi puteţi încredinţa pe cineva care este bolnav? Voi aţi trimite pe cineva la un medic în care voi înşivă nu aveţi încredere? Uite, mergi la acela, cu siguranţă te va vindeca, dar voi ştiţi că nu e adevărat, şi nici măcar voi nu aveţi încredere, nici măcar voi nu aţi merge vreodată la acel medic, nici măcar voi nu vă daţi pe mâinile acelui medic!

Cum, tu nu te abandonezi în mâinile lui Iisus, dar îi propui altuia să se abandoneze în mâinile Lui? Înţelegeţi de ce rugăciunea e indispensabilă! E nevoie a ne încredinţa Lui pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe cineva. Reţineţi bine aceste două expresii: a ne încredinţa noi mai întâi Lui, pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe alţii, pe ceilalţi. Domnul nu are nevoie de experţi! Nu are nevoie de persoane care înaintea altora să pară bune, să iasă în evidenţă: dar eu fac, dar eu spun, dar eu mă implic. Nu! Domnul are nevoie de credincioşi, nu de practicanţi! Domnul are nevoie de persoane care ştiu să iubească, nu de persoane pregătite, experte! Şi când nu vindecă acea persoană pentru care tu te-ai rugat, e pentru că Domnul vindecă o altă persoană pe care ţi-o va pune alături, şi-ţi va face cunoscut acest lucru, şi îţi vei da seama că rugăciunea ta nu a fost în zadar. Domnul vrea să ne umple de daruri, dar vrea şi ca noi să deschidem uşa. Domnul vrea să ne acopere cu prezenţa Sa, cu iubirea Sa, dar vrea ca noi să-i deschidem. Domnul nu ne vrea doar membri ai comunităţilor parohiale, ne vrea preaiubiţii Săi, ne vrea capabili să observăm frumuseţea chipului Său, a cuvântului Său. Aceasta vrea Domnul de la noi. Observaţi în aceste cuvinte, încă odată, că dorinţa Sa, dorinţa Domnului e aceea de a ne iubi, de a ne lua de mână, de a ne conduce la casa Tatălui, pentru ca „Unde sunt Eu acolo să fiţi şi voi”!

De câte ori oare nu am trăit experienţa amară de a ni se părea că nu suntem ascultaţi de Dumnezeu, că Îi auzim numai tăcerea sau să avem senzaţia îndepărtării sau chiar a abandonului Său! Uneori, când ne rugăm, ne asemănăm cu acel ţăran despre care vorbeşte cineva: ţăranul primise vestea că însuşi regele în persoană îl va primi la el. Era ocazia vieţii sale: îi va putea expune dorinţele sale, având siguranţa că orice îi va cere va primi. Ajunge în ziua fixată şi omul nostru, plin de emoţii, intră la rege şi ce reuşeşte să-i ceară? O căruţă de gunoi pentru a-i sluji drept îngrăşământ pentru câmpul său. Era maximul la care se gândise el să-i ceară regelui. Uneori şi noi facem la fel cu Dumnezeu: ceea ce îi cerem faţă de ceea ce i-am putea cere se aseamănă cu acea căruţă de gunoi, adică lucruri care nu sunt într-adevăr importante pentru adevăratul nostru bine.

Să cerem de la bunul Dumnezeu darul unei încrederi autentice în bunătatea Lui, crezând că Dumnezeu vede şi vrea binele nostru mai mult chiar decât noi înşine. Cu siguranţă că Domnul atunci nu va întârzia şi astfel se vor împlini şi în viaţa noastră spusele lui Iisus: “oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide”.

4 iulie – Sfântul Andrei Criteanul

ib4364Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) s-a născut la Damasc, într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Apoi a studiat Sfânta Scriptură și Teologia, devenind arhiepiscop de Creta. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu. Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740). Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete. Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul. Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze. Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria. Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine. Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte, cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr, Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie. Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim. Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră. El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial: „Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”. Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor; fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic? Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685. Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul. Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești. Aici, la Constantinopol, se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și orfanilor (orphanotropos). Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin. Nu știm când și unde a fost hirotonit preot. Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712. Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin. Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei). „Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”. Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor. Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”. Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton. Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins. Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740. La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

Opera lui e alcătuită din proză și versuri. În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice. Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie). A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la duminica Mironosițelor, la nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul. A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

Συνοδική Θεία Λειτουργία από τον Καθεδρικό Ναό Αθηνών (3/7/16)

Θεία Λειτουργία • Σιμωνόπετρα • Άγιον Όρος – Orthodox Divine Liturgy • Mount Athos

Sfaturi părintești practice de la Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

2.0.1Să nu-l pomenim la Liturghie!

Un tânăr s-a sinucis, iar părinții lui, zdrobiți de durere, s-au adresat Părintelui Antim cu rugămintea să-l pomenească la Sfânta Liturghie, ca sufletul lui să afle milă. Bătrânul a răspuns cu asprime, dar și cu înțelepciune: „Să nu-l pomenim la Liturghie! E mai bine pentru sufletul lui. Când mult-milosârdul Dumnezeu vede că nu-l cinstim, îl va milui El Însuși, dar dacă îl cinstim noi, nu-l va milui. Mai mult, ceilalți trebuie să se păzească de exemplul lui, văzând că Biserica nu-l primește nici mort. Sinuciderea e deopotrivă cu hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care rămâne neiertat, după cuvântul Domnului nostru: Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. (Matei 12, 31-32).”

Să nașteți prunci!

„În greutățile vieții să aveți întotdeauna mare răbdare. Nu putem face nimic singuri. Ne încredințează de acest cuvânt Domnul Însuși, Care a zis: Fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 6). Suntem uneltele lui Dumnezeu și depindem de El. Așa cum atunci când vrem un lucru, Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea, la fel și când El vrea să ne dea ceva, trebuie să-l primim și să-I mulțumim. Să nu vă păziți, ci să nașteți prunci! Astfel vă veți arăta încrederea în Dumnezeu, care bineînțeles va răsplăti ostenelile voastre.”

Astăzi e ziua bărbatului tău

Doamna Elena Papada a luat dulciuri și a venit la Schitul din Viron ca să-l servească pe Părintele Antim pentru ziua de nume a soțului ei. Era praznicul prorocului Ilie după noul calendar. Bătrânul a primit și a i-a făcut urări cu reținere. Însă după treisprezece zile s-a dus în vizită la casa ei și i-a dat anafură de la Liturghia pe care o săvârșise în acea zi. „Astăzi e Prorocul Ilie”, i-a spus și a felicitat-o din inimă. Era un aghiorit adevărat, fără fanatism, dar cu o viziune bisericească dreaptă.

Dumnezeu face și din apă lapte

„Ai osteoporoză”, i-au spus medicii unei bolnave. „Să bei mult lapte!” Acest suflet evlavios i-a cerut Bătrânului să-i dea dezlegare să bea lapte în Postul Mare, însă el i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu nu poate să prefacă și apa în calciu și lapte?” Astfel, cu binecuvântarea lui, n-a întrerupt postul și starea nu i s-a înrăutățit.

Veniți la mine, cel simplu și neînvățat?

Câțiva tineri care se spovedeau la Părintele Epifanie, povățuitorul de suflete cel nerătăcit, au mers să caute sfatul Părintelui Antim într-o problemă personală serioasă. Acesta i-a întrebat cu dreaptă-socotință ce duhovnic au și, când a aflat că sunt povățuiți de Părintele Epifanie, le-a zis zâmbind: „Aveți un duhovnic sfânt și înțelept, aveți izvorul harului, și voi veniți la mine, cel simplu și neînvățat?”

Femeia ta a avortat pruncul

Bătrânul cunoștea păcatele înainte să le mărturisească cei ce veneau la el. Odată, un tânăr a cerut să se spovedească. Părintele Antim a clătinat din cap și i-a zis: „Ai lăsat-o pe femeia ta să facă avort. Ești deopotrivă vinovat de uciderea pruncului tău. Cum vei da ochii cu el în cer, tu care ești ucigaș de prunc, când te va numi tată?”

Păcatul pricinuiește tulburări sufletești

Un tânăr s-a închis în casă, cuprins de melancolie. Mama lui s-a tulburat. A alergat la Părintele Antim, la Schitul Sfinților Arhangheli, aducându-i hainele fiului să le binecuvinteze. Când i-a explicat situația Bătrânului, acesta i-a zis liniștit: „Copilul tău a păcătuit, iar păcatul aduce melancolie și tulburări sufletești. Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Să înceteze să păcătuiască și îndată își va veni în fire.”

Pregătirea pentru moarte

La întrebarea cum trebuie să ne pregătim mai bine pentru moarte, Bătrânul a răspuns: „Să ne pregătim, ca să nu murim. Un proverb zice: «Dacă mori înainte să mori, nu vei mai muri când vei muri.» Pregătirea noastră, care ar trebui făcută în întreaga viață, e cuprinsă în următoarele patru lucruri: Să murim neîncetat păcatului; să nu ne încurajăm pentru orice bine pe care ni l-am făcut nouă înșine, ca să ne lăudăm; oricât de mult am greșit, să nu deznădăjduim; să știm că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altminteri nu putem intra în Împărăția cerurilor.”

Iubirea Bătrânului pentru orfani

Părintele Antim a rămas întâi orfan de mamă, apoi și de tată la o vârstă fragedă. Lipsurile, suferințele, lipsa dragostei de mamă și a căldurii familiei i-au pecetluit inima simțitoare. De aceea, pe cât îi stătea în putință, arăta orfanilor o compătimire deosebită. Odată, când a aflat că în Livadia era un orfelinat numit „Tavita”, care îi aduna pe orfani și plinea cu iubirea lui Hristos lipsa acoperișului părintesc, a fost adânc mișcat. Dar ce putea să dăruiască Antim cel neagonisitor? El însuși era un iubitor al neagoniselii în Hristos și nu avea bani. Putea să le dăruiască iubirea lui și rugăciunea neîncetată către Domnul nostru, Ocrotitorul orfa­nilor și al nevoiașilor. Voia însă ca iubirea lui să fie însoțită și de ceva material. Fiind zugrav de icoane, s-a gândit să le zugrăvească și să le trimită o icoană a Sfintei Tavita cea milostivă, sfânta din Iope care era plină de fapte bune și de milosteniile ce le făcea (Fapte 9, 36). Icoana aceasta le-a făcut o bucurie deosebită orfanilor și împodobește până astăzi bisericuța orfelinatului.

La ce trebuie să ia aminte monahul cu viață de obște

Bătrânul obișnuia să spună: „Două lucruri, pe lângă celelalte, socotesc că sunt mai trebuincioase pentru cei care viețuiesc în obște: ascultarea față de stareț și față de frații mai mari și smerenia care purcede din inimă și preface starea cea veche a omului. Veți dobândi Împărăția cerurilor ca fii ai ascultării (I Petru 1, 14) și ai smereniei.”

De ce mă chinuiți?

Odată, vremea rea l-a silit pe Bătrânul Antim să rămână peste noapte în Mănăstirea Grigoriu. Părinții mănăstirii n-au pierdut prilejul să se adune în synodikon, cu binecuvântarea starețului lor, și să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale Bătrânului. Însă ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe Părinți a fost ascultarea lui la orice îi cereau. Răspundea mereu: „Să fie binecuvântat.” Îl întrebau: „Poate v-am obosit, Părinte?”, iar el răspundea: „Iertați‑mă că v-am necăjit cu prezența mea.”

Îi mulțumeau pentru cuvintele ziditoare de suflet și Bătrânul le răspundea sincer și spontan: „Iertați-mă, Părinților, pentru nesăbuința și necugetarea mea.”

L-au pus să stea pe scaunul starețului din synodikon. El a făcut ascultare, dar cu smerenie și cu glas scăzut i-a întrebat: „Părinților, de ce mă chinuiți?”

Purtarea față de semenii noștri ne va mântui

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_ana„Mântuirea nostră este înainte de toate lucrarea bună-plăcerii lui Dumnezeu. El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (II Timotei 3, 7). Dumnezeu nu e părtinitor, îi miluiește pe toți, dar îi mântuiește pe dreptslăvitori pentru că au Botezul cel adevărat și învățătura cea adevărată. Dacă ne dorim mântuirea, trebuie să păzim poruncile dumnezeiești, care ne spun deslușit că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe om. Evanghelia însăși ne spune: De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20). Deci mântuirea noastră atârnă de purtarea pe care o vom avea față de ceilalți oameni.”

Cum trebuie să ne rugăm

„Rugăciunea”, spunea Bătrânul, „înseamnă părtășie nemijlocită cu Dumnezeu. Psalmistul zice: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Psalmul 141, 2). Înainte de rugăciune este trebuință de adunare în sine și de o așezare sufletească smerită, adică de o stare asemenea celei cu care mergem să cerem ajutorul, sprijinul, înțelegerea pentru problemele noastre cuiva mai presus decât noi. Prin rugăciune ne slobozim de gânduri pătimașe și de închipuiri. Închipuirea este înșelarea minții. Omul se întinează prin cele cinci simțiri trupești cunoscute și prin cele cinci simțiri sufletești, care după marele Fotie sunt: cugetarea, închipuirea, răpirea, uimirea și judecata. Prin rugăciune se curățește mai întâi mintea de gândurile rele și mai apoi inima de simțămintele viclene. De aceea când vrăjmașul cel înțelegător îl atacă pe om, întâi îi atacă mintea, dar inima lui rămâne netulburată. Astfel, mintea lesne se întinează și lesne se curățește, pe când inima greu se întinează și greu se curățește. Dobândirea curăției inimii și a rugăciunii curate este o lucrare foarte anevoioasă și este deopotrivă cu nepătimirea: Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu, a spus Dumnezeu-Omul Iisus (Matei 5, 8). Pentru aceasta doar cei curați sunt nepătimași și doar nepătimașii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu și a tainelor Lui.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Athonul – La picioarele Cerului

Viaţa Sfântului Ioan Maximovici (2 iulie)

Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor români); Matei 4, 18-23

OLYMPUS DIGITAL CAMERA18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. 19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. 20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. 21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. 22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. 23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. 24. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. 25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.    

Ca să poți merge după Hristos, va trebui mai întâi să Îl primești în viaţa ta. În genunchi, la picioarele Lui, să te arunci și să te recunoști că ești un păcătos. El nu caută sfinți. El caută păcătoși să-i facă sfinți! Că să poți merge după Hristos, va trebui să ieși din plăcerile păcatului la mal. Să ieși din noaptea acestei lumi la lumina cerului. Să plătești prețul unei vieți sacrificate. Să trăiești pentru Hristos, ca mai apoi să poți muri pentru El. Pocăința autentică are un preț… nu o trăire ieftină! Ca să poți merge după Hristos, va trebui să poți lăsa totul. Eul tău, agenda ta, obiceiurile și prioritățile tale. Să nu fii ca tânărul bogat care n-a înțeles că Hristos nu dă celui ce are, ci El dă totul celui ce nu are. Ca să poți merge după Hristos, va trebui să mergi prin praful și pietrele de aici, fără să te uiți la ele. Chiar dacă unele pietre aruncate spre tine dor prea tare… El doar adevăraților pelerini le-a promis cerul cu străzi de aur.

Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii. Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete! El e făuritor de suflete! Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foarte puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat.)

Nu trebuie să stai musai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu rolele, alții claxonează la semafor), pe lângă care trecem zilnic, cu care interacționăm deseori. Morții se ascund și în spatele zâmbetelor false, ale costumelor Armani, ba chiar dincolo de zidurile bisericilor! Ambalajul exterior trădează rareori cimitirul din interior. Doar dacă îi privești adânc în ochi începi să simți miros de suflet degradat. Și cel mai greu e când îți moare sufletul.

O viață irosită e una în care alergi după plăceri. După bani. După faimă. Viața nu-i ca matematica. Degeaba tot aduni. La sfârșit îți va da tot cu minus. O viață irosită e o viață petrecută căutând fericirea la capătul pământului, când de fapt ea e la o atingere de mână distanță de noi. O viață irosită e o viață în care încerci să amâni sfârșitul. Tot fugind de ce va fi, uiți să te bucuri de ce este. O viață irosită e o viață în care nu lupți pentru nimic de teamă să nu pierzi. În care te lași purtat de valuri, cu speranța că, poate, într-o zi, te vor duce ele la țărmul făgăduinței. Viața adevărată e o viață trăită şi pentru alții. O viață în care legi răni, în care bandajezi aripi, în care reclădești ceea ce alții dărâmă. O viață în care aduci bucuria în ochii amărâţilor, zâmbetul pe fețele scăldate în lacrimi. Idealul în viață e ca pe oriunde treci să lași lucrurile mai bune decât erau înainte ca tu să ajungi acolo.

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura. E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica.

Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult. Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membri, ni se predică despre iubire, cântăm, ne rugăm să se schimbe lucrurile și nu se întâmplă nimic. Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când de fapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu monotonia.

E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid în maşini și fuga acasă. Fără comunicare, fără pic de sacrificiu. Și ne mirăm că suntem singuri. Oamenii au nevoie de sprijin, pentru că e plină lumea de semeni ce udă pernele cu lacrimi în fiecare noapte, de tineri ce se simt neiubiţi, neapreciaţi, părăsiţi. Zilnic ghilotina nepăsării face noi victime, şi în spatele cortinei, peisajul e apocaliptic.

Uneori, de la prea multă durere (alteori din simplu egoism), ajungi indiferent. Îţi scoţi inima din piept, o pui într-un borcan şi apoi o laşi la loc sigur. De teamă să nu ţi-o (mai) frângă cineva, de teamă să nu suferi mai mult. Aşa se face că străzile sunt pline de oameni fără inimă. La propriu. Şi când nu mai ai inimă, e logic că nu mai simţi nimic, nu mai empatizezi, nu mai vezi ce e în jur.

Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, căci din ea izvorăşte viaţa. Din inimă izvorăşte compasiunea, cea care poate schimba naţiuni. Dintr-o inimă bună izvorăsc vorbe înţelepte, ce alină alte inimi, repară minţi dereglate, opresc războaie și aduc pacea. Dintr-o inimă binecuvântată porneşte dorinţa de a spune stop avortului, stop indiferenţei, stop urii, stop păcatului… Stop!

O inimă aleasă e leacul oricărei boli, de orice natură. Îți vindecă ochii și te ajută să vezi dincolo de interesul propriu. Îți curăță mintea. Îți dă vorbe pline de duh. Mâini gata să mângâie. Picioare gata să meargă kilometri întregi pentru a sluji. Buzunare fără fermoar, deschise pentru cei aflați în nevoie. O inimă aleasă aduce zâmbetul pe fața lui Dumnezeu.

Luptați cu indiferența! Căutați să aveți inimi alese! Ajutați oamenii, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată cât v-ați sacrificat! Oferiți fără să așteptați vreun răspuns, vreo răsplata! Iubiți nelimitat! Îmbrățișați oamenii! Zâmbiți mai des!

Aduceți cerul pe pământ! O inimă bună şi un surâs sincer, nu mascat. Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slabă, ba e chiar şi crucea lipită pe maşinile multor “confraţi”.

Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor. Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj.

Masca este minciună. Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de schimbare. Dar masca, ori cât de mult ar fi purtată, ori cât de scumpă ar fi, sau cât de mult ar semăna cu adevărata faţă a purtătorului, nu va deveni niciodată adevăr. Nu va îmbunătăţi lucrurile. Nu va rezista la nesfârşit. Şi purtând-o prea mult timp, ea devinde parte din noi, iar când vrem să o îndepărtăm, ne produce răni. Măştile lasă cicatrice. Şi mutilează inimi. Masca este iluzie. Ea doar dă impresia că totul e bine, dar în spatele ei se ascund aceleaşi vechi defecte. Masca nu rezolvă probleme. Dincolo de ea rămân aceleaşi lacrimi, aceeaşi ură, aceeaşi inimă frântă.

Timpul nu vindecă rănile. Numai Medicul o face. Şi cum să ieşi din starea asta dacă tu nu spui altuia durerea ta?! Nici măcar lui Dumnezeu. Masca este resemnare. Masca e durere. În primul rând pentru că eşti tot timpul nevoit să te prefaci, trăieşti cu stres, ţinând cu dinţii de imaginea pe care o ai de păstrat. Purtătorii de măşti suferă chinuri. Ei nu pot fi sinceri, nu îşi pot vărsa durerea inimii în cupa nimănui, deci nu se pot bucura de mângâieri şi alinare.

Apoi, pentru că, aşa cum tratezi pe alţii, eşti şi tu tratat. Minţi – eşti minţit; înşeli – eşti înşelat! Masca nu e o soluţie, e o scuză! Şi cine se scuză se acuză. Cât timp trăim aici jos, o să ne lovim de măşti. Mereu. Unele de profesionişti, altele de amatori. Treaba noastră e să le dăm jos. Întâi pe ale noastre! După aceea, alţii se pot schimba prin puterea exemplului şi prin încurajare. Toţi au o şansă, chiar şi tâlharii.

Sătul de balul mascat privesc în sus. E singurul loc fără prefăcuţi. Acolo ajung doar oameni sinceri, cu etichetă de sfinţi. Îmbătaţi de parfumul raiului, sunt fericiţi că au renunţat cândva la măşti. Dacă le-ar fi păstrat, n-ar mai fi ştiut cum miroase raiul. Uitându-mă, din întâmplare, am zărit pe cineva când îşi scotea masca. Avea ochii plini de lacrimi.

Citeam undeva: Un trandafir visează să fie sărutat de albine. Ori măcar să fie atins. Dar nu vine niciuna. Atunci Soarele îl întreabă mirat: “Nu te-ai plictisit să aștepți?”. “Ba da, zice trandafirul. Dar, dacă îmi închid petalele, mă ofilesc!”.

Cine iubește nu stă cu mâinile în buzunar. Și nici atât la spate. Ci e tot timpul cu brațele deschise sub formă de cruce! Iisus Hristos așa a iubit! Ba chiar și azi, la Poarta Cerului așteaptă cu brațele întinse spre Est și Vest. Numai brațele deschise îmbrățișează înlăcrimații, săracii, pe cei cu beteșug. Dar și risipitorii. Cine stă deschis ca o cruce îi face chiar pe îngeri să privească invidioși.

Biserica trebuie să fie plină de cruci! Nu de sălcii… Și nici atât de cactuși! Încercați să stați cu brațele deschise chiar și atunci când nimeni nu e gata să vă îmbrățișeze! Brațele căzute ofilesc inimile. Și nici nu răspândesc parfum. Sunteți trandafiri frumoși, dar polenizarea nu se face fără albine!

Eclestiastul 7, 1 spune: ,,Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii”

Mă gândeam la numele sfinţilor, pe lângă miliardele de iluştri anonimi. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor deoarece numele bun rămâne, untdelemnul se termină. Se termină și e înlocuit. Numele bun nu se uită și nu poate fi înlocuit. Nu poate fi înlocuit pentru că e diferit. E diferit și are farmec. Nu degeaba zice Biblia că farmecul unui om este bunătatea lui. Iar dacă ne uităm cu băgare de seamă, vedem că toți oamenii lui Dumnezeu, fie că au fost mari, mici, sănătoși, bolnavi, bogați sau săraci, cu toții au fost ființe care au lăsat ceva din Dumnezeu și-au avut un nume bun care și astăzi, după sute și mii de ani, le este pomenit.

Numele bun are farmec și rămâne în memoria multora. Rămâne scris în memoria familiei. În memoria bisericii, a școlii, a spitalului… și chiar a lumii. Rămâne scris pe crucea de la mormânt, dar mai important ca toate, rămâne scris în Cartea Vieții.

Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii pentru că ziua nașterii dă suflare unei vieți trecătoare cu dureri și cu lacrimi. Ziua morții, în schimb, dă suflare unei vieți veșnice, inundată de bucurii și împliniri fără sfârșit. Importantă, scumpă și dragă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El!

Lăsă ceva bun în urma vieții trăite aici. Un nume bun. O inimă bună. O viață bună și exemplară. O istorie a vieții plină de culoare care să arate calea spre Cer. Cu zâmbete, cu plânsete, cu văi și munți. Suflete binecuvântate, mântuite și iertate. Ceva adevărat, de un miros bun și plăcut. Ceva de povestit copiilor, nepoților, prietenilor, vecinilor, dușmanilor și celor care vor veni din spate.

Purtați cu voi și untdelemnul mirositor. Nu-l neglijați. Împrăștiați-l, că e nevoie. Străbateți bine timpul. Numărați-vă bine zilele, priviți tot ceea ce ați construit și cercetați ce este bun, ca să aveți ce spune la fiecare colț de stradă. Mai mult face un nume bun pentru că Hristos, care l-a făcut bun, e sursa și originea bunătății!

Pelerinaj parohial în Grecia (5-15 iulie 2016)

În perioada 5-15 iulie 2016, membrii comunităţii “Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” din Coslada vor efectua un pelerinaj pe urmele sfinţilor în Grecia.

Programul pelerinajului va cuprinde vizite şi participare la rugăciune în mai multe locuri binecuvântate, biserici şi mănăstiri din cuprinsul Greciei, după cum urmează:

Insula Eghina: Mănăstirea Sfânta Treime, unde se află moaştele Sfântului Nectarie Taumaturgul; Mănăstirea Sf. Mina;

Nea Makri: Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou;

Evia: Mănăstirea Sf. Ioan Rusul (loc în care se află moaştele Sf. Ioan Rusul ); Mănăstirea Cuv. David, unde se cinstesc moaştele Cuv. David şi se află mormântul fericitului stareţ Iacov Tsalikis; tot aici se află părticele din moaştele Sf. Ciprian şi Iustina, Sf. Gheorghe, Sf. Pantelimon, Sf. Trifon, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Fanurie;

Almiros: Mănăstirea Kato-Xenia (unde se află o parte din Brâul Maicii Domnului), icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (“Cea Străină”), dar şi părticele din moaştele Sfintei Paraschevi, ale Sf. Fanurie, Sf. Pantelimon, Sf. Zenovia şi Zenoviu, Sf. Gheorghe;

Tesalonic: Turnul Alb şi bisericile: Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir (unde se află moaştele Sf. Dimitrie şi ale Sfintei Anisia), Biserica Panaghia Dexias, Mănăstirea Sf. Teodora şi Cuviosului David ai Tesalonicului, Catedrala Mitropoliei (unde se află moaştele Sf. Grigorie Palama);

Suroti: Mănăstirea “Sfântul Ioan Evanghelistul”, unde se află mormântul Sfântului Paisie Aghioritul şi moaştele Sf. Arsenie Capadocianul;

Kontariotissa: Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul;

Litohoro: Mănăstirea Sf. Dionisie Olimpianul;

Kalambaka, Complexul Monastic Meteora: Marea Meteoră, Varlaam, Sfântul Ştefan, Rousano;

Corfu: Mănăstirea Paleokastritsa, Catedrala Sf. Spiridon, loc în care se află moaştele Sf. Ierarh Spiridon, Catedrala Sf. Nicolae, loc în care se afla moaştele Sf. Teodora Împărăteasa;

Kefalonia: Mănăstirea Sfântului Gherasim, vindecător de boli psihice, Biserica închinată Maicii Domnului “Langouvarda” cu şerpii şi Biserica cu icoana Maicii Domnului Gravaliotissa;

Zakynthos: Mănăstirea Sfântului Dionisie, ucenicul Sfântului Gherasim;

Patra: Catedrala mitropolitană, cu moaştele Sfântului Andrei;

Kalavrita: Mănăstirea Mega Spileo; Mănăstirea Sfânta Lavră, unde se afla capul Sf Alexie, omul lui Dumnezeu şi Sf. Filaret;

Loutraki: Mănăstirea Sfântului Patapie, Mănăstirea Sf. Gherasim, Mănăstirea Sf. Ilie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

DSC_1618

DSC_2906

DSC_4168

DSC_1310

DSC_0103

Biserica Azi. La răscrucea realităților (22.06.2016)

Cum a murit Ştefan cel Mare şi Sfânt

ansambluVara lui 1504. Ștefan domnea de peste 47 de ani și de 42 tot șchiopăta. În 1462, la primul asediu al Chiliei, era rănit de un glonte genovez. În 1475 cere un medic de la Veneția, dar nu știm dacă l-a primit. Constatăm că nici la 1502 rana nu se închisese cum trebuie. În ciuda faptului că din 1502 venise Matei Mauriano, un priceput medic venețian, situația nu se îmbunătățește. Pe 9 decembrie 1502 pleacă o scrisoare către dogele Leonardo prin care acesta este rugat să permită venețianului Dimitrie Purcivi a se întoarce cât mai repede în Moldova cu doctoriile prescrise pentru domn. Mauriano moare însă în 1503, înainte de 24 iulie, când Ștefan trimite o nouă scrisoare dogelui Leonardo, prin postelnicul Teodor, solicitând alt medic. Aflăm cu acest prilej că din cauza podagrei domnul nu își mai putea mișca mâinile și picioarele. În urma acestei scrisori e trimis medicul Ieronim da Cesena. Plecarea lui are loc pe 2 ianuarie 1504.

Între timp boala se agravase. Pe 9 noiembrie 1503 regele Vladislav al Ungariei scria dogelui: ”Domnul Moldovei e chinuit de o boală lungă și a ajuns la grele bătrânețe”. O dată cu Ieronim, vine de la Buda și un alt doctor, Leonard de Massari. La Suceava deja se afla un medic evreu, trimis de hanul tătăresc și un altul din Nurnberg, Ioan Klingensporn. La 30 iunie 1504, după ce a fost consultat de acești medici, numiți în actele vremii bărbieri (în evul mediu bărbierii jucau rol de chirurgi, însoțind mereu armatele aflate în campanie), se ia hotărârea arderii rănilor de la picioare cu fier roșu. Operația n-a ajutat la nimic, iar voievodul a fost chinuit degeaba. Dându-și seama că sfârșitul e aproape, Ștefan a ținut să hotărască însuși succesiunea la tron. Boierii se împărțiseră în două tabere: una îl susținea pe Bogdan Vlad – fiul domnitorului, acesta fiind dorit și de Ștefan cel Mare și de regele Ungariei – iar celalaltă îl susținea pe un alt fiu, se pare Ștefan, aflat la curtea sultanului. Pentru a curma orice discuție și a-și impune voința, bătrânul voievod dă poruncă să fie dus la locul unde se ținea adunarea boierilor și acolo pune să fie tăiate capetele șefilor celor două tabere. Prin acest gest de supremă autoritate, domnitorul îl impune ca succesor pe Bogdan Vlad. La puțin timp după aceea, în data de 2 iulie 1504, la ora patru după-amiaza, Ștefan ce Mare intra în legendă.

Voievodul-erou își pregătise din vreme mormântul la mănăstirea Putna. Pe lespedea de marmură era gravată inscripția: ”Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”. Data morții evident lipsea, iar urmașii săi nu au completat-o. Se găsește însă pe acoperământul de stofă al mormântului, făcut din porunca lui Bogdan: ”Io Ștefan voievod a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și s-a mutat la lăcașul cel veșnic în anul 7012, în luna iulie, ziua a doua, marți, în ceasul al patrulea din zi”. Însoțit de boieri, de toată curtea și de mare mulțime de norod, care recunoștea că a pierdut pe cel mai mare apărător al său, a fost purtat trupul eroului spre mănăstirea unde și azi se odihnește.

Girgore Ureche în “Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara” ne povestește:

Nu multă vreme, dacă s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat ; de multe ori la ospețe omorâea fără județu. (Această judecată aspră trebuie privită prin prisma faptului că Ureche era membru al tagmei boierești, iar Ștefan a ordonat executarea a trei dintre apropiații cronicarului, ei fiind acuzați de hiclenie, adică trădare)

Amintrilea era om intreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru aceia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi grele și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.”

Omagiat de străini, lăudat de dușmani și prețuit de aliați, imaginea lui Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor fiind una dintre cele mai luminoase figuri din Istoria Națională.

Biserica Azi. Deciziile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe – Creta, 2016 (28.06.2016)

1 iulie – Sf. Leontie de la Rădăuți

1796930_1385152808420955_813604859_oSfântul Ierarh Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în Rădăuţi, din părinţi creştini dreptmăritori. A intrat în cinul monahal la Mă­năstirea Bogdana din Ră­dăuţi, primind numele Lavrentie, apoi s-a retras în sihăstrie, pe Valea Putnei, unde se nevoiau mulţi călugări îmbunătăţiţi. Îm­preună cu ucenicii săi a în­te­meiat Schitul Laura (Lavra), cu­noscut ca Schitul lui Lavrentie, care este considerat prima sihăstrie din nordul Moldovei.

Aici s-a aşezat mai târziu şi Sfântul Daniil Sihastrul. În anul 1402 a fost ales de domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) Episcop al Rădăuţilor. Ca episcop, a rămas om al rugă­ciunii şi al dragostei de a­proapele, făcând milostenie şi împărtăşind povăţuiri şi cuvinte de mângâiere tuturor. La bă­trâneţe, s-a retras la ctitoria sa. Cunoscându-şi sfârşitul, a cerut să fie tuns în chipul schim­niciei, primind numele Leontie.

Moaş­tele Sfântului Ierarh Leontie, care sunt vindecătoare de boli, se află în Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi.

Absenţa bunicilor

andrei_plesu_rfi_atacul_paris_gest_absolut_incalificabil_efecte_negative_toate_directiileE curioasă disproporţia dintre discursul psihanalitic asupra părinţilor, amplu, sofisticat, greu de consecinţe, şi discursul – infinit mai precar – privitor la bunici. Prin comparaţie, ei par condamnaţi la un rol strict decorativ: imagini ale blîndeţii idilice, în dulcele inventar de mituri ale copilăriei. Sînt convins, totuşi, că relaţia cu părinţii părinţilor noştri are un rol decisiv în alcătuirea noastră sufletească şi, în ce mă priveşte, pot depune mărturie pornind de la propria mea experienţă. La capitolul „bunici“ stau prost. Tatăl mamei mele s-a sinucis încă tînăr, cu fum de mangan, de teama unei boli de care se simţea umilit. Asta se petrecuse cu mult înaintea naşterii mele, aşa încît eu nu l-am cunoscut decît pe cel de-al doilea soţ al bunicii, „nea Mitică“, un om de inimă, de vreme ce acceptase să ia de nevastă o văduvă săracă, mamă a cinci copii încă mici. Locuiau undeva în cartierul Dudeşti-Cioplea, într-o casă modestă, cu o curte care, însă, a fost cel dintîi paradis al copilăriei mele. Mama-mare Elena şi tata-mare Mitică sînt singurele personaje cărora li se potriveşte, în memoria mea, rolul bunicilor. Nu m-au certat niciodată şi mi-au făcut toate hachiţele. (Cam asta trebuie să facă, în genere, bunicii.) Erau iubitori, plini de o infinită îngăduinţă, gata oricînd să mă protejeze şi să mă răsfeţe. Îmi amintesc, de pildă, că, proaspăt venit de la lucru, tata-mare îşi înfrîngea oboseala şi mă scotea la plimbare alături de Dudu, un cîine inclasabil, alb şi docil. Îmi arăta maidanele din jur şi mă ajuta să culeg dude. Mama-mare era o femeie destul de trupeşă, dar departe de genul „matroană“ impozantă. Îmbrăţişarea ei avea un formidabil efect liniştitor: mă simţeam absorbit ca într-un aluat cald, un soi de chintesenţă a spiritului domestic. De figura ei se leagă cîteva delicatese ale penuriei, cum ar fi ceaiul de zahăr ars, Frank-cafeaua cu lapte şi iahnia de fasole. Odată, de sărbători, m-am încuiat în­tr-un dulap cu cozonaci, pentru a devora, nestingherit, stafidele de deasupra. Am fost, fireşte, răsplătit cu pupături tandre, ca şi cum aş fi făcut o ispravă demnă de toată lauda. Mai ţin minte cum, seara, bunica îşi desfăcea cocul, lăsînd să cadă pe umeri plete neverosimil de lungi, pe care le pieptăna lent, la oglindă. Ţin minte, de asemenea, cum îl ocăra pe tata-mare, pentru accesele de tuse nocturnă, care riscau să mă trezească. În sfîrşit, ţin minte cum mă ducea la plimbare, „la Leu“, statuia din vîrful dealului Cotroceni. Dar toate astea s-au petrecut în primii mei cinci ani de viaţă. Mai apoi, împrejurările ne-au despărţit. Îi vedeam rar şi nu terminasem liceul cînd amîndoi au murit.

Ceilalţi bunici, părinţii tatălui meu, au avut o prezenţă mult mai ştearsă. Pe mama-mare Lia n-am cunoscut-o decît cînd se afla într-o perioadă de degenerescenţă. În urma unui atac cerebral, era împuţinată motrice şi intelectual. Mi se vorbea mereu despre tinereţea ei întreprinzătoare, despre cît fusese de frumoasă şi de deşteaptă, dar eu nu aveam dinainte decît umbra înzestrărilor ei trecute. Din cînd în cînd, recita „San Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori…“ şi izbucnea în plîns. Bunicul, tata-mare Spiru, nu era nici el uşor de abordat. Surzise de timpuriu şi era mereu cufundat în singurătatea mată a infirmităţii lui. Pînă în 1947, strînsese o avere bunicică, pe bază de morărit, cherestea şi comerţ cu cereale. Făcuse studii economice la München şi îmi povestea, uneori, experienţe de viaţă şi de oameni, survenite în parcursul său biografic, început la Bîrlad, continuat la Bucureşti şi în capitala Bavariei, apoi la Turnu Măgurele. Evident, după instaurarea regimului comunist i se luase aproape tot. Cînd l-am întîlnit, era contabil la o fabrică din Azuga şi venea, zilnic, pe jos, la Poiana Ţapului, pe Zamora, unde încă avea o vilă şi unde îmi petreceam cîte o vacanţă, în timpul şcolii primare. Îl ţin minte ca pe un domn distins, afabil, nu lipsit de un umor discret. Mă privea cu afecţiune, mai ales cînd afla de măruntele mele performanţe şcolare. Dar o relaţie consistentă, vie, marcată de „bunicitate“ nu pot spune că ne-ar fi legat.

Conu’ Alecu Paleologu îmi vorbea a­de­sea, în ultimii ani, despre bucuria miraculoasă de a fi bunic. Bunicii – spunea el – îşi iubesc nepoţii altfel decît părinţii. Degrevaţi de veghea responsabilităţii pedagogice, liberi de exigenţele carierei proprii, mai puţin ocupaţi şi mai puţin hărţuiţi de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoţilor, cu făcutele şi nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur şi mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înţelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu aşteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune în­tîlniri, al unei întîlniri consistente şi durabile cu instituţia bunicilor riscă o anumită şubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiţie şi retractilitate. În absenţa bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă şi mai tristă. În asemenea situaţii, nu poţi avea decît o singură speranţă: să compensezi ceea ce n ai avut asumînd tu însuţi condiţia de bunic. Şi ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb, cu o oarecare îngrijorare, dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie…

Andrei Pleşu

Psalmul 24

carpet-page-illumination-red-copy1. Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeul meu.
2. Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei.
3. Pentru că toţi cei ce Te aşteaptă pe Tine nu se vor ruşina; să se ruşineze toţi cei ce fac fărădelegi în deşert.
4. Căile Tale, Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă.
5. Îndreptează-mă spre adevărul Tău şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua.
6. Adu-ţi aminte de îndurările şi milele Tale, Doamne, că din veac sunt.
7. Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni.
8. După mila Ta pomeneşte-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne.
9. Bun şi drept este Domnul, pentru aceasta lege va pune celor ce greşesc în cale.
10. Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale.
11. Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr pentru cei ce caută aşezământul Lui şi mărturiile Lui.
12. Pentru numele Tău, Doamne, curăţeşte păcatul meu că mult este.
13. Cine este omul cel ce se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o.
14. Sufletul lui întru bunătăţi se va sălăşlui şi seminţia lui va moşteni pământul.
15. Domnul este întărirea celor ce se tem de El, aşezământul Lui îl va arăta lor.
16. Ochii mei sunt pururea spre Domnul că El va scoate din laţ picioarele mele.
17. Caută spre mine şi mă miluieşte, că părăsit şi sărac sunt eu.
18. Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă.
19. Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.
20. Vezi pe vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu ură nedreaptă m-au urât.
21. Păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte, ca să nu mă ruşinez că am nădăjduit în Tine.
22. Cei fără răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine, că Te-am aşteptat, Doamne.
23. Izbăveşte, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui.

30 iunie – Soborul Sfinţilor 12 Apostoli

???????????????????????????????1. Andrei

Pescar originar din Betsaida (sat pe malul de nord-est al lacului Ghenizaret în Israel), frate cu apostolul Petru. A fost primul apostol chemat de Iisus. Spiritul său misionar se vădeşte chiar de la prima întâlnire cu Mântuitorul, el ducând lui Natanael vestea că L-a găsit pe Mesia şi chemându-l să vadă.

Despre el ni s-au transmis foarte puţine date. Tradiţia relatează despre călătorii misionare prin Asia Mică şi Balcani (Thessalia, Tracia, Scitia), inclusiv prin părţile Dobrogei şi la nord de Dunăre, motiv pentru care este considerat “Apostolul Românilor”.
În aceste peregrinări săvârşeşte numeroase minuni, converteşte pe mulţi la creştinism şi organizează comunităţi creştine. Ultimele relatări istorisesc despre şederea sa în provincia romană Ahaia (Grecia). Arestat de guvernatorul roman Aegeatis în oraşul Patras (Grecia), nu se leapădă de creştinism, fiind supus unui martiriu de două zile şi răstignit pe o cruce în formă de X în anul 60 dH. Guvernatorul Aegeatis moare în aceeaşi zi (soţia sa, Maximila, s-ar fi îngrijit de înmormântarea lui Andrei la Patras). În anul 356, trupul lui Andrei este dus de la Patras la Constantinopol, iar în anul 1208 de la Constantinopol la Amalfi (Italia). Capul, iniţial rămas la Patras, este păstrat la Roma între anii 1450-1462, de teama turcilor. În anul 1964 a fost redat bisericii din Patras.

2. Petru

Pescar din Betsaida, frate mai mic al apostolului Andrei. Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunităţi creştine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob cel Bătrân şi Ioan). Iniţial, a fost de părere că numai evreii trebuie convertiţi la credinţa în Iisus, pe această temă şi pe alte câteva având controverse cu apostolul Pavel. Pavel a susţinut ideea universalităţii noii credinţe, a necesităţii răspândirii acesteia şi la alte popoare, nu numai la evrei. În urma sinodului ţinut la Ierusalim, apostolii decid că vestea despre Iisus Hristos trebuie dusă tuturor popoarelor.

După decapitarea apostolului Iacob cel Bătrân în anul 44 dH de către regele Agripa I (40-44 dH), este arestat şi Petru, după revenirea sa la Ierusalim. Este ţinut în lanţuri, între alţi doi deţinuţi, dar eliberat în mod minunat de către un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr devine conducătorul comunităţii din Ierusalim, Petru face o călătorie în Antiohia (Turcia), după care i se pierde urma pentru o vreme. Ajuns la Roma în jurul anului 57 dH, Petru devine conducătorul comunităţii creştine din Roma, unde îl reîntâlneşte pe Pavel. Tradiţia vorbeşte despre o întâlnire publică dintre Petru şi Pavel şi vrăjitorul Simon Magul (menţionat în Noul Testament ca încercând să cumpere cu bani harul Duhului Sfânt), ocazie cu care Simon încearcă să atragă mulţimile de partea sa, zburând (levitând). Petru şi Pavel se roagă, iar Simon se prăbuşeşte la pământ, ceea ce duce la arestarea celor doi Apostoli de către împăratul Nero. Potrivit unei alte relatări, Petru şi Pavel ar fi fost arestaţi în timpul represiunilor anticreştine declanşate de Nero după incendierea Romei în anul 64 dH. Sunt ţinuti închisi în Carcera Mamertinica, între Capitoliu şi Forumul Roman. Carcera constă din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) şi o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 îH Tullianum). Mai târziu, capela amenajată în Tullianum a primit numele de San Pietro în Carcere (Sf. Petru din Carceră).

Petru este condamnat la moarte şi executat prin răstignire cu capul în jos (la cererea lui, considerându-se nevrednic de a muri asemenea Mântuitorului), în jurul anului 64 dH, lângă fostul Circ al lui Caligula şi Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit Agger Vaticano şi îngropat în apropierea Circului, în cimitirul săracilor. Istoricul Eusebius de Caesarea (260-339 dH) menţionează relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200 dH, care susţine că ar şti unde se găseşte mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscriptie, pe care stau scrise numele lui Iisus şi al lui Petru. În jurul anului 160 dH, comunitatea creştină din Roma ridică pe acel loc un prim monument. Pe baza informaţiilor lui Eusebius de Caesarea şi a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) dezgroapă rămăşiţele pământeşti şi le reaşază în acelaşi loc, acoperind totodată mormântul cu un monument prevăzut cu o nişă cu marmura (Tropaion). Pe Tropaionul constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripţia prescurtată (în limba greacă): Petr ene (Petros enestin = Petru se găseşte înăuntru). În anul 324 dH, Constantin cel Mare ordonă nivelarea dealului Agger Vaticano, rambleerea părţilor supraterane ale vechiului cimitir, îndepărtarea cavourilor din vechea necropolă (care depăşeau nivelul zero al terenului) şi construcţia unei basilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul Tropaion ca axă a altarului.

Papa Pius XII dispune, în anul 1939, efectuarea unor săpături arheologice sub Domul San Pietro din Roma, spre a afla dacă mormântul şi osemintele aparţin într-adevăr lui Petru. Cercetările au avut loc între anii 1940-49. Analiza antropologică a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi în jos, ceea ce, după unii, ar putea fi un indiciu că scheletul ar aparţine lui Petru, în ipoteza că ar fi fost răstignit cu picioarele în sus, iar la coborârea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Împotriva acestei ipoteze stau două argumente: a) nu s-au găsit urme de străpungere ale mâinilor cu piroane; b) reconstituirea nu arată că ar fi vorba de un bătrân de 60-70 ani, cu o statură impunătoare (cum se spune că ar fi fost Petru).

Craniul lui Petru, împreună cu presupusul craniu al lui Pavel, au fost duse şi păstrate (până în ziua de azi) în cutia-osuar de sub altarul din basilica San Giovanni din Laterano, Roma.

În sec. al XVI-lea, vechea basilică Sf. Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolată, spre a face loc actualului Dom San Pietro. În basilica San Pietro in Vincoli (Sf. Petru în lanţuri) din Roma se păstrează în tabernacolul de sub altar presupusele lanţuri cu care Petru ar fi fost legat în închisoarea din Ierusalim, precum şi lanţurile din Carcera Mamertinica. Lanţurile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de către Eudoxia, fiica împăratului Theodosius (379-395), soţia co-împaratului Valentianus II (383-392), în urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanţurile din Carcera Mamertinica ar fi fost descoperite la începutul sec. al II-lea de către temnicerul roman Quirinus de Neuss. Conform Legendei Aurea de Jacobus dr Voragine, publicată în secolul al XIII-lea, în preajma capelei Quo vadis, Domine? din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revăzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: “Quo vadis, Domine?” (Încotro mergi, Doamne?), la care Iisus i-ar fi răspuns: “Vado Romam venio iterum crucifigi” (Am venit la Roma, spre a fi din nou răstignit). Ruşinat de observaţia lui Iisus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.

Alte lăcaşuri de cult dedicate lui Petru sunt: Biserica San Pietro in Gallicantu (Sf. Petru la Cântatul cocoşului) din Ierusalim, pe versantul estic al Dealului Sion, pe unul din prezumtivele locuri de amplasament a casei Marilor Preoţi Anna (Hannas) şi Caiafa (Kaiphas). În curtea acestei case Petru ar fi fost recunoscut – după accentul galilean – de către o femeie de serviciu, negând de trei ori, aşa cum a prezis Iisus, înainte de cântatul cocoşului, că l-ar cunoaşte pe Iisus. În pivnita acestei biserici se găseşte o carceră săpată în stâncă, în care ar fi fost ţinut închis Iisus.

3. Iacob cel Bătrân

Pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Ghenizaret. Părinţi: Zebedeus şi Maria-Salomeea. Frate mai mare al apostolului Ioan. Numit şi Iacob cel Bătrân. Iisus i-a numit pe aceşti fraţi Boanerges (Fiii tunetului), probabil pentru că făceau parte din grupul revoluţionar antiroman al Zeloţilor. După înălţarea lui Iisus la cer, Iacob cel Bătrân face o călătorie în Spania, după care revine în Palestina, unde propovăduieşte în ţinuturile Samariei şi Iudeei, conducând un timp, împreună cu Petru şi Ioan, comunitatea creştină din Ierusalim. Este prins şi ucis prin decapitare la Ierusalim, în anul 44 dH, din ordinul regelui Agripa I (Faptele Apostolilor, 12, 2) şi îngropat tot acolo. La ocuparea Palestinei în anul 614 de către perşi, moaştele lui au fost duse, spre a fi salvate, fie la mănăstirea Sf. Ecaterina, fie la mănăstirea Raith (ambele în peninsula Sinai din Egipt), fie la mănăstirea Menas din Alexandria (Egipt). De aici, conform legendei, osemintele sale ar fi fost duse în Spania. Mormântul din Spania ar fi fost descoperit în jurul anilor 820-830. În sec. al XI-lea, după o serie de viziuni în formă de stele avute de nişte copii de păstori în timpul nopţii pe o păşune, este construită pe acel loc renumita basilică de pelerinaj din Santiago de Compostela (Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Moaştele lui Iacob cel Bătrân s-ar afla, împreună cu moaştele lui Athanasius şi Theodosius, într-un tabernacol din cripta acelei catedrale.

4. Ioan (Teologul)

Pescar, fiul lui Zebedeus şi al Mariei-Salomea, fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân. În mod tradiţional, considerat ca autor al Evangheliei după Ioan. Denumit în Evanghelia după Ioan drept Apostolul cel mult iubit de Iisus, este martor ocular al răstignirii lui Iisus. Întreprinde mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Refuză să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiţei Artemis din Efes (Turcia) în timpul persecuţiilor anticreştine ale lui Domitian (81-96 dH), fapt pentru care este arestat şi dus la Roma, unde este supus la chinuri, prin cufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi biserica Oratorio di San Giovanni in Oleo). Exilat pe insula Patmos (Grecia), scrie cartea Apocalipsei, iar după moartea împăratului Domitian (96 dH) revine la Efes. Moare la vârstă înaintată (88 ani).

5. Iacob cel Tânăr

Părinţi: Alfeus si Maria-Kleophas. Probabil identic cu Iacob cel mic din Evanghelia după Marcu. Nu se cunosc amănunte despre viaţa şi activitatea lui Iacob cel Tânăr.

6. Bartolomeu Natanael

Tradiţia afirmă că el ar fi fost mirele de la nunta din Cana şi că ar fi întreprins apoi lungi călătorii de răspândire a noii credinţe prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia şi India. La curtea regelui Polimius din Armenia săvârşeşte minuni şi tot acolo este omorât în mod crud (i se jupoaie pielea de pe trup, viu fiind). Porecla Canaanit poate veni fie de la localitatea Cana din Galilea, fie de la cuvântul arameic Quana (Zelos), caz în care Bartolomeu ar fi aparţinut şi el grupării Zeloţilor. Rămăşiţele sale pământeşti s-ar afla în Arabia, în Mesopotamia, pe insula Lipari (Italia), la Benevent (oraş în Campania, la cca 50 km nord-est de Napoli) sau (în anul 983) la Roma (la intervenţia împăratului Otto I), unde se odihnesc şi în prezent în basilica Sf. Bartolomeu de pe Isola Tiberiana. În anul 1238, un fragment de craniu este dus la Frankfurt pe Main (Germania) şi depus în relicvariul domului ce-i poartă numele (Sf. Bartolomeu).

7. Matei Levi

Numit Matei în Evanghelia după Matei (9, 9) şi Levi în Evangheliile după Marcu (2, 14) şi Luca (5, 27). Evanghelia după Ioan nu îl aminteşte. După unii, ar fi fost aceeaşi persoană cu evanghelistul Matei (fapt contestat de alţii).
Vameş din Galilea, în slujba tetrarhului Irod Antipa, se converteşte la noua credinţă după ce Iisus intră în casa lui, unde ia masa şi învaţă pe cei prezenţi.
Întreprinde călătorii misionare în Persia şi Etiopia. Este ucis (străpuns cu sabia în spate, în timp ce se afla lângă altar) din ordinul regelui etiopian Eggipus, în urma unor intrigi de curte.

8. Filip

Originar din satul Betsaida (ca Andrei şi Petru), de meserie pescar. Moare martirizat (răstignit) în anul 80 la Hierapolis (azi: Pamukkale, Turcia), la vârsta de 87 ani. În tinereţe a făcut o călătorie misionară prin Asia Mică şi Balcani.

9. Simon Zelotul (Canaanitul)

Amintit numai în Evangheliile sinoptice (Marcu, Matei şi Luca). Membru al grupării Zeloţilor. După unele relatări, ar fi fost frate cu apostolii Iacob cel Tânăr şi Iuda Tadeul (părinţi: Alpheus şi Maria-Kleophas). În timpul unei misiuni prin Persia (împreună cu Iuda Tadeul) sunt ucişi amândoi, prin decapitare, răstignire sau tăiaţi de vii în două – nu se ştie sigur.

10. Iuda Tadeul

Apostol prezentat sub două nume: Tadeus (Marcu 3, 18, Matei 10, 1-4), respectiv Iuda, fiul lui Iacob (Luca 6, 16, Faptele Apostolilor 1, 13). Nemenţionat în Evanghelia după Ioan.

11. Toma

Poreclit şi Dydimos (Geamănul). După unii, ar fi fost originar din oraşul grec Didima (Turcia), după alţii, ar fi fost văr cu Iisus (în acest caz, el este Iuda Toma, unul dintre cei patru nepoţi de frate ai lui Iosif).

După prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani, fuge şi se ascunde timp de două săptămâni. Când revine la Ierusalim, ceilalţi apostoli îi spun că Domnul a înviat, însă el nu crede. Când Iisus cel înviat li se arată Apostolilor, îl cheamă pe Toma să se convingă că e El. Contrar unor tablouri religioase, Toma nu pune degetul în coasta Domnului, ci îl recunoaste pe loc pe “Domnul şi Mântuitorul meu”. După înălţarea lui Iisus la cer, Toma întreprinde călătorii misionare în Asia, ajungând până în India. Aici este adus într-o zi în faţa unei maharajah, căruia i spune că îi poate construi un palat mai frumos decât cel pe care îl are în prezent.

Maharajahul îi dă bani în acest scop, bani pe care însă Toma îi împarte săracilor. Interesându-se într-o zi despre mersul lucrărilor, maharajahul află că nu i se construieşte niciun palat şi dispune închiderea lui Toma.

Într-o noapte, maharajahul are un vis, în care un înger îl ia şi îl duce în cer, arătându-i acolo un palat foarte frumos. Indianul întreabă al cui este, iar îngerul îi spune că al lui. Maharajahul înţelege astfel cine este de fapt Toma, se converteşte la credinţa în Iisus, propovăduită de Toma, şi îl eliberează pe acesta din închisoare.

Potrivit Tradiţiei, sfârşitul lui Toma survine tot într-un templu păgân, unde, revoltat de întunericul spiritual al celor din acele locuri, sparge cu un topor idolii păgâni. Preoţii, înfuriaţi de gestul său, îl prind şi îl ucid cu o sabie. Într-o biserică creştină din Malabar, India, se păstrează şi azi sabia cu care a fost ucis Apostolul. Moaştele sale sunt însă păstrate în oraşul Edessa (Turcia).

În primele secole după Hristos, secta gnosticilor produce o evanghelie falsă, pe care o numesc Evanghelia după Toma, pentru a câştiga credibilitate. De altfel, în primele secole ale creştinismului, sectele îşi fac un obicei din a-şi semna scrierile eretice cu numele unor persoane ale credinţei adevărate (Evanghelia după Maria, Apocalipsa după Petru…).

12. Iuda Iscarioteanul

Iscariot (Ioan 6, 71) ar indica fie provenienţa sa din satul Karioth (la cca 25 km sud-est de Hebron, în Israel), fie apartenenţa sa la grupul Zeloţilor.

Din Evanghelii ştim că el ţinea punga Apostolilor (banii lor comuni). Evanghelistul Ioan ne spune însă că era hoţ, pentru că fura din banii comuni. Crezând că astfel intermediază o întâlnire între Iisus şi preoţii iudeilor – necesară pentru ca aceştia să înţeleagă învăţătura Lui – le spune acestora din urmă unde poate fi găsit Mântuitorul noaptea. În schimbul informaţiei, primeşte 30 de monede de argint.

Când realizează ce a făcut de fapt, îşi regretă fapta, aruncă cele 30 de monede în Templu, după care se sinucide prin spânzurare. Oamenii Marelui Preot Caiafa cumpără cu acei bani hotarul de pământ Hakeldama, folosit apoi ca cimitir pentru străinii care mureau în Ierusalim, la sud de Valea Hinom şi de vechea cetate a Ierusalimului.

13. Matias

Matias reprezintă forma prescurtată a prenumelui elenizat Mattathias, derivat din ebraicul Mattitjah, şi înseamnă “Darul Domnului” (Theodoros în greacă şi Bogdan în slavonă). A fost înlocuitorul ales al lui Iuda Iscarioteanul. Condiţia care i s-a impus: noul apostol trebuia să fi fost martor al învierii lui Iisus. Conform Faptelor Apostolilor, a fost ales în grupul Apostolilor (în cele 50 de zile dintre Înălţarea lui Iisus la cer şi Pogorârea Sf. Duh) prin tragere la sorţi (contracandidat: Iosif, zis Barsabbas Justus). La adunarea de alegere au participat 120 de creştini. Asupra vieţii şi activităţii sale există foarte puţine relatări. Ar fi propovăduit în Palestina şi Etiopia.

Moare în jurul anului 63 dH şi există trei versiuni în acest sens: După o misiune în Iudeea, este acuzat de Sanhedrin pentru delicte teologice, condamnat şi omorât cu pietre, apoi decapitat cu sabia. Decedat în chip natural. Crucificat în Roma (moaştele sale ar fi păstrate – în această variantă – în basilica Santa Maria Maggiore din Roma). Osemintele sale ar fi fost duse de către Elena (mama împăratului Constantin cel Mare) în secolul al IV-lea din Palestina la Trier (Germania). Un document din secolul al XII-lea afirmă că, cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii San Eucharius (Trier-Germania), ar fi fost redescoperite osemintele lui Matias. În prezent, mormântul lui Matias s-ar găsi în biserica San Matthias din Trier.

E-n fire să mă mânii?

54eba8c280d18_-_nervous-man-paying-bills-xl„Cum, de ce mă mânii? Aşa sunt eu, mai irascibil, mă enervez repede”, sau „Tac eu, tac, dar şi când m-oi enerva, să te ţii, neică!”: aţi auzit, desigur, deseori astfel de replici, care, nu-i aşa, ne caracterizează, ne reprezintă firea şi, dacă aşa ne este firea, ce-i putem face? Trebuie să-i dăm satisfacţie! Totuşi, un gând vine şi-mi strecoară dilema: oare este corectă această abordare? Oare chiar ne aflăm robiţi iremediabil de această slăbiciune a firii noastre, de acest determinism al mâniei, în cazul de faţă?

Nicidecum. Nici nu suntem astfel prin fire, dar nici să nu ne închipuim că putem scăpa de mânie pur şi simplu, de la sine. Prin urmare, întrebarea care se iveşte acum este: ne putem noi birui mânia, şi cum?

Cu certitudine că da. Au demonstrat aceasta o mulţime de oameni de dinaintea noastră vestiţi pentru blândeţea lor, doar că această izbândă mai are nevoie de vigilenţă, de rugăciune şi cred eu că şi de un pic de timp. Vorbesc despre necesitatea timpului aici pentru că noi ne-am dori – nu-i aşa?! – să scăpăm de mânie (ca şi de oricare alt cusur personal) dintr-odată, printr-un simplu act al dorinţei. Dar vedem că în practică lucrurile nu se întâmplă tocmai aşa, iar uneori, această constatare – că, deşi ne dorim, nu reuşim să ne biruim mânia – devine descurajantă, sau pricină pentru o altă… mânie! Da, pentru că mânia, ca orice patimă de altfel, are urmări dintre cele mai nebănuite şi mai stranii, aşa că ajungem uneori să ne mâniem – sesizează cu deosebită pătrundere Sfântul Ioan Scărarul – pentru că ne-am mâniat! Mai ales dacă ne face cineva observaţie, avem mari şanse să continuăm mânia sau să ne mâniem iarăşi. Însă, şi dacă nu există un astfel de observator lângă noi, ne poate veni gândul acela viclean: „Cum, eu să fac aşa! Am fost eu în stare să fac aşa ceva, care sunt cine sunt?!” Şi iată, astfel, iarăşi mă mânii dintr-un orgoliu perfect omenesc sau din neştiinţa faptului că pentru a birui mânia am nevoie de răbdare şi, aşa cum sfătuieşte Sfântul Paisie Aghioritul, de tăcere. El sfătuieşte să tăcem atunci când ne cuprinde mânia şi să aşteptăm trecerea ei.

Şi, ca să vedem cât de complexe sunt mişcările firii şi legăturile ei, se mai poate adăuga aici că starea de linişte lăuntrică, de blândeţe, precum şi deplina nemâniere, nu ţine doar de strădania omului, ci, potrivit Sfinţilor Părinţi, este un dar al lui Dumnezeu, pe care El ni-l oferă cu generozitate dacă i-l cerem, de­sigur. De aceea se mai şi spune că nemânierea este o împletire între răbdarea omului şi darul lui Dumnezeu. Să observăm în acest sens un exemplu extrem de sugestiv. Se povesteşte în Pateric despre Avva Ammona că era vestit pentru blândeţea lui. Iar ca să se folosească fraţii şi să afle cum a ajuns el la această stare, le-a spus lor odată: „Paisprezece ani L-am rugat pe Domnul noaptea şi ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Ce forţă lămuritoare posedă această mică zicere din Pateric! Iată de cât timp a avut nevoie Avva Ammona ca să scape de patimă. Tu, oare de când te străduieşti să-ţi birui mânia? Ca şi mine, probabil că ieri ai fost cu totul surprins de faptul că mânia sălăşluieşte în tine, că te cuprinde şi te domină, dar apoi, după ce-a trecut, ţi-ai zis că e un mic accident trecător, care nu se va repeta, că de-acum te vei stăpâni.

Dar, dacă totuşi se va repeta, să nu uiţi, frate, că firea omenească, prin propriile puteri, nu este capabilă decât pentru scurte intervale de timp să se stăpânească. Apoi, omul parcă ajunge la un fel de saturaţie, la o tensiune limită, i se rup zăgazurile şi izbucneşte. „Dar ce este aceasta? Ce se întâmplă? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” Cât despre aceasta, fii pe pace, nu ţi se întâmplă doar ţie. Se întâmplă tuturor, doar că la intensităţi diferite, în funcţie de moştenirea genetică, de educaţia primită în familie şi mai ales după preocuparea fiecăruia pentru a înţelege şi a dobândi stăpânirea de sine. Aceasta este firea omului, care, atâta vreme cât există în cadrele petrecerii sale pământeşti, se află supusă unei anumite instabilităţi apărute în urma căderii în păcat. Iar la rândul ei, această instabilitate se manifestă inclusiv sub forma lipsei de stăpânire asupra propriilor emoţii şi patimi, din care face parte şi mânia.

Pentru aceasta închei gândind asupra celor de mai sus că, deşi poate nouă nu ni se vor cere chiar paisprezece ani de rugăciune, totuşi, să nu ne închipuim că fără harul lui Dumnezeu vom izbuti să scăpăm de robia firii căzute şi, prin urmare, de mânie, care nu-i deloc firească, nici plăcută şi nici nu ne reprezintă.

Nicuşor Deciu

Două oglinzi

Scissors_glassesAtunci când predam religie la școală, un elev de liceu m-a întrebat: „Cum pot să simt că Dumnezeu e în mine?” Pe moment nu am știut ce să-i răspund. Dar m-am gândit și până la urmă i-am spus: „Când simți milă față de cel necăjit, când îl ajuți pe cel îngenun­cheat de greutățile vieții, când ești bucuros și răspândești în jurul tău zâmbet și nu acreală, atunci Dumnezeu e în tine. Dar când păcătuiești, iar patima te duce la deznădejde, când viața nu mai are sens și nu știi pentru ce și cine să mai trăiești, atunci te afli departe de Dumnezeu”.

El Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt, a cărui pogorâre am prăznuit-o de curând. Pilda de astăzi ne vorbește despre lucrarea lui Hristos și a Duhului Sfânt în lume.

Pe când Lucifer a fost izgonit din cer, acesta, din invidie, a căutat un mijloc prin care să dezbine oamenii ca, de e cu putință, nimeni să nu se mântuiască. Și a inventat o oglindă a cărei caracteristică era aceea ca în ea să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.

Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot pe unde mergea. Și toți cei ce se uitau în ea se cutremurau. Orice lucru apărea deformat și monstruos. Vrăjmașul omului se distra pe cinste cu oglinda sa. Într-o zi însă, oglinda îi arătă niște lucruri atât de plăcute vederii sale, încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi. Un vânt puternic, stârnit de cel rău, făcu să zboare cioburile acelea în lumea largă. Unele dintre ele, care erau mai mărunte decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni. Aceștia începură să le vadă pe toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era hidos și vedeau peste tot numai și numai răutăți.

Din alte cioburi s-au făcut lentile pentru ochelari. Cei care purtau ochelarii respectivi nu mai vedeau nimic din ce e drept și nu mai puteau judeca lucru­rile cu măsură. Cine oare dintre noi poate spune că nu a întâlnit niciodată în viața lui astfel de persoane? Unele cioburi ale oglinzii erau așa de mari, încât au fost folosite ca geamuri. Oamenii care ajunseseră să aibă astfel de ferestre, uitân­du-se prin ele, nu zăreau decât vecini antipatici și dușmănoși.

Atunci când Dumnezeu își dădu seama de cele întâmplate, se întristă. Se hotărî să le vină în ajutor oamenilor. El zise: „Îl voi trimite în lume pe Fiul Meu. El este chipul meu. În El se oglindesc bunătatea, dreptatea și iubirea mea. În El se vede și chipul omului, așa cum l-am zidit eu”.

Și Fiul lui Dumnezeu s-a coborât pe pământ ca să fie asemenea unei oglinzi pentru oameni. Cei care priveau la El redescopereau bunătatea și frumusețea și învățau să le deosebească de egoism și minciună, de nedreptate și dispreț. Cei bolnavi regăseau în El curajul de a trăi, cei disperați aflau nădejdea.

El îi mângâia pe cei întristați și îi ajuta pe oameni să învingă frica morții. Mulți oameni iubeau această oglindire a lui Dumnezeu și Îl urmau pe Iisus. Se simțeau înflăcărați de El. Alții însă fierbeau de mânie. Așa că au hotărât să spargă această oglindă a lui Dumnezeu. Iisus a fost omorât. Dar s-a iscat un alt vânt puternic, al Duhului Sfânt de data aceasta. El ridică de la pământ milioanele de cioburi ale oglinzii dumnezeiești și le împrăștie în lumea întreagă. Cei în ai căror ochi a intrat fie și cea mai mică așchie din această oglindă au privit lumea și oamenii așa cum îi vedea Iisus. În ochii lor se reflectau de acum toate lucrurile bune și frumoase, generozitatea și credința, bucuria și speranța. Iar răutățile și nedreptățile nu le mai păreau cu neputință de suportat și biruit. Duhul Adevărului învinsese. (Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă din vol. Trandafirul de mare preț, Bruno Ferrero, colecția Istorioare pentru suflet, vol. 4, Galaxia Gutenberg, 2007)

Ύμνοι των Αγίων Αποστόλων ΠΕΤΡΟΥ ΚΑΙ ΠΑΥΛΟΥ

29 iunie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

27a31e0796cc03a57d120adaf27ef3faSfântul Apostol Petru a fost un om năvalnic şi hotărât. Numit la naştere Simon, el este fiu al lui Ioná şi frate cu Andrei. S-a născut la Betsaida (Galileia, în nord), dar a locuit ulterior în cetatea Capernaum. Este pescar, om simplu şi fără carte. Este energic şi naiv în sinceritatea lui. Este mai în vârstă decât fratele său, Andrei. Ştie că mezinul familiei are preocupări “ciudate” pentru un pescar: este ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, un profet itinerant care botează undeva lângă Iordan, predică pocăinţa, apropierea Împărăţiei Cerurilor şi venirea iminentă a lui Mesia; dar pe Petru nu-l interesează decât captura de peşte…

În acest context, când Petru trăgea corabia la ţărm, Andrei vine exaltat la fratele său şi exclamă: “Am găsit pe Mesia!” Da, Îl găsise, pentru că fusese de faţă la Botezul Domnului Iisus în Iordan şi ascultase îndemnul Învăţătorului său, Ioan, de a-L urma pe Mesia – Iisus. Petru nu pare prea încântat de descoperirea fratelui său, dar, pentru a-i potoli insistenţele entuziasmante, acceptă să meargă împreună cu fiii lui Zevedeu – Iacob şi Ioan, şi ei pescari şi foşti ucenici ai Botezătorului – să-L asculte pe Mesia. Petru nu ştia în acel moment care trebuia să fie rolul concret al lui Mesia şi nici nu era încă prea dornic sa afle.

Îl găsim astfel pe Petru la nunta din Cana Galileii, unde nu înţelege minunea prefacerii apei în vin şi la Sărbătoarea Corturilor de la Ierusalim, împreună cu Iisus. Curios este că după aceste două evenimente Petru se reîntoarce la ocupaţia sa iniţială de pescar. Se întoarce, dar gândul nu-i mai stă acum la peşte. Spusele fratelui său despre Mesia îl pun pe gânduri. Nu ştie ce să creadă. Nu se poate dezlipi de privirea cu care îl privise Iisus şi de glasul Său divin. Avea “ceva” ce nu îşi putea explica.

În această stare de meditaţie, lucru străin până acum pentru Petru, peştele este neglijat. Aşa se face că – după o noapte de pescuit – Petru se întoarce la ţărm cum plecase, fără peşte. Apare, însă, Iisus, care-l sfătuieşte să arunce mreaja în locul indicat de El. Petru execută îndemnul neîncrezător şi lipsit de elan, ironic la gândul că un tâmplar din Nazaret nu-l poate învăţa “meserie” pe el, Marele Pescar. Mare este surpriza pentru Petru când vede captura mare de peşte cauzată de apariţia lui Iisus. Cine este Acesta şi ce vrea de la mine? Cu siguranţă că nu este un om obişnuit. Să fie mai mare decât Botezătorul, cum spune Andrei? Speriat şi simţindu-şi păcătoşenia, Petru spune: Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Iisus nu se duce, ci îl cheamă la apostolat: De azi vei fi pescar de oameni. Petru lasă toate baltă pe loc şi merge după Iisus.

Nu apucase mintea lui Petru să răspundă la întrebarea cine este Iisus, că minunile la care este martor îl transfigurează. Este marcat profund de vindecarea paraliticilor, a orbilor, a demonizaţilor. Vede cum oasele sucite şi cangrenate se repun în forma lor firească, cum moartea este chemată la raport şi executată. Este mândru că Rabi l-a ales pe el şi vrea să se ridice la demnitatea chemarii. Vede slava lui Dumnezeu la Schimbarea la Faţă pe Tabor. Ezită să meargă singur pe apă. Este martor al vindecării soacrei sale muribunde.

Îl apără pe Rabi cu sabia în momentul arestării, dar se va lepăda de trei ori de Iisus. Fuge la mormântul gol şi este martor al Învierii. Vede semnele cuielor în mâinile şi picioarele lui Hristos înviat şi este repus apostol. Predică la Pogorârea Sfântului Duh şi este arestat de trei ori în Ierusalim. Prin puterea lui Iisus, vindecă un olog la templu şi este de ajuns ca umbra lui să treacă peste bolnavi şi aceştia erau vindecaţi. Predică Evanghelia (vestea cea bună) Învierii în Antiohia (azi în Siria), Corint (Grecia), Asia Mică (Turcia), Babilon (Iraq) şi Roma (Italia). Moare la Roma (în jurul anului 67 d.Hr.), crucificat cu capul în jos, apărând credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu celui Viu.

Născut în Tars (Turcia de astăzi), Sfântul Pavel primeşte la naştere numele Saul. Este un om fericit: este cetăţean roman (dar evreu de neam), cu “n” privilegii şi favoruri. Nu-i lipseşte nimic în casa părintească. Învaţă la şcolile cele mai înalte şi are în faţă o carieră strălucită. Este fariseu (fariseii – au fost o grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului; cuvântul înseamnă separaţi, deosebiţi), zelos în activitatea lui de stârpire a oricărui fenomen religios sau sectă care atacă mozaismul. Erau în epocă “la modă” exaltaţiile religioase şi politice şi tânărul Saul este bucuros să contribuie la “lucrarea Domnului”. Confundă mişcarea iniţiată de Iisus cu o erezie (EREZÍE, erezii, s. f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. greșeală, eroare, rătăcire. – Din fr. hérésie, lat. haeresis) ca multe altele de dinaintea ei şi nu vede nicio problema în eradicarea ei. Este convins 100% că arestând şi omorând creştini îşi face datoria faţă de Dumnezeu şi are şanse sporite de a fi promovat în cariera sa.

Este martor la uciderea diaconului Ştefan. Foarte inteligent, Saul îşi dă seama că sângele martirilor este sămânţa pentru răspândirea Bisericii şi, cu cât mai mulţi creştini persecutau el şi colegii lui farisei, cu atât numărul “galileenilor” este mai mare. Schimbă strategia.

Realizează că aceşti ucenici ai Tâmplarului din Nazaret mor pentru El, pentru că au credinţă în înviere. Ştie că, dacă va demonstra că nu există înviere, misiunea sa de lichidare a “sectei” va fi îndeplinită fără vărsare de sânge. Trebuie să găsească trupul mort al lui Iisus. Aude că la Damasc s-a înfiripat o comunitate creştină. Prinde zvonul că apostolii ar fi furat trupul mort al lui Iisus şi l-ar fi ascuns tocmai la Damasc. Pleacă spre Siria cu armata…

Numai că, pe drumul spre Damasc, o lumină îl orbeşte pe Saul. Cade cu faţa la pământ şi orbeşte. Plin de praf, Saul – viteazul – este cuprins de frică. Ce se întâmplă? Ce e cu lumina asta? Voi trimite soldaţii să… Cine vorbeşte? De unde îmi ştie numele Străinul acesta misterios? “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Eu, să te prigonesc? Nici măcar nu ştiu cine eşti! “Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti!”

Suntem convinşi că în mintea lui Saul erau aceleaşi cuvinte ca pe buzele lui Petru, în momentul chemării la apostolat: Doamne, eu sunt un biet păcătos; pleacă de la mine, caută unul mai vrednic, nu pe mine, om scund şi chel. Lucrarea lui Hristos se arată în slăbiciunile lui Pavel. În urma minunii de pe drumul Damascului, viaţa lui Saul se schimbă. Din persecutor, devine apostol; din omorâtor de creştini, devine dispus să moară pentru creştinism. Iisus Hristos Domnul a intervenit în viaţa lui în mod direct şi el nu a rămas indiferent la această chemare specială. I s-a mai dat o şansă şi vrea să o fructifice.

Ajuns în Damasc, Saul nu mai caută trupul mort al lui Iisus, pentru că este convins că Acesta nu e mort; deci, nu mai are ce căuta. E convins ca S-a întâlnit cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu Înviat. Nu-i mai arestează pe creştini, ci se botează în numele Sfintei Treimi de către Anania şi primeşte numele de Pavel (care înseamnă “mic” sau “umil”). Îşi recapătă vederea trupească, după ce pe cea sufletească o câştigase în urma minunii de pe cale.

Pe bună dreptate, Saul-Pavel este considerat “al doilea întemeietor al creştinismului”, datorită multelor sale călătorii misionare. Hristos înviat rămâne Capul, dar Pavel este răspânditorul Evangheliei. Neobosit, aleargă din cetate în cetate, din ţară în ţară, trâmbiţând Învierea lui Hristos. În fiecare cetate, “strategia” este aceeaşi: predică mai întâi evreilor în sinagogă, unde – de regulă – este respins, apoi păgânilor în pieţe. Pune bazele comunităţilor creştine, le rânduieşte preoţi şi episcopi, le vizitează, le trimite sfaturi şi recomandări practice în funcţie de problemele apărute.

Vorbeşte în funcţie de ascultători: evreilor le arată că Iisus este Mesia, Cel prezis de profeţi, grecilor le spune că Iisus este “Dumnezeul necunoscut” de ei, iar efesenilor le demonstrează inexistenţa idolilor. Este arestat de evrei la Ierusalim, acuzat că a introdus păgâni în templu. După doi ani de închisoare la Cezareea, uzitând de cetăţenia romană, este dus la Roma să fie judecat. Nu cunoaştem cu exactitate finalul vieţii sale. Ştim că a fost prizonier de două ori la Roma, că visul său era să ajungă în Spania şi că a murit decapitat la Roma, în anul 67, cu credinţa că “Hristos a înviat şi s-a făcut începătură a celor adormiţi.”

Gusturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor

NAOS-006Un clip muzical de mare succes ne-a învățat, de curînd, că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. Am înțeles, pînă la un punct, unde bătea mesajul cu pricina: era un avertisment împotriva invaziei betonului și împotriva elefantiazei arhitecturale. Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin – poate cu ceva mai mult temei scripturar – asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.

A pune problema gustului e mai mult decît legitim în contextul unei interogații vizînd viața spirituală. Cum știm, termenul latinesc pentru „gust“, savoare, mireasmă (sapor) a dat, între altele, numele înțelepciunii: sapientia. „A avea gust“ nu înseamnă doar a avea discernămînt estetic, ci și a nu fi spiritualmente fad, searbăd, anost, insipid. Adică a fi „bun la gust“ din punctul de vedere al unei exigențe transcendente. A fi o hrană plăcută și fortifiantă pentru căutătorii de înțelepciune. Să ne amintim de capitolul 3 din Apocalipsă, unde se spune că pe cei „căldicei“, indeciși între rece și fierbinte, Dumnezeu îi varsă din gura Sa… Cu gîndul la acest pasaj, mă întreb, uneori, dacă Judecata de Apoi nu va fi un soi de „degustare“ expertă: Judecătorul ne va plimba puțin prin augusta Sa gură, pentru a constata dacă avem savoarea cuvenită. Pe cei „aleși“ îi va păstra alături de Sine, iar pe cei cu gust prost „îi va vărsa din gura Sa“…

Dar ne putem face vreo idee despre „gustul“ care îi place cel mai mult lui Dumnezeu? Evangheliile par să știe: sarea. Apropiații lui Iisus sînt declarați „sarea pămîntului“. „Bună este sarea“ – se spune în alt loc. Și „să aveți sare întru voi!“. Sau: „Cuvîntul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia“ (Coloseni, 4,6). Mă întreb cîți dintre prelații noștri știu să evite leșia „pietății de serviciu“ și să vorbească semenilor lor „cu sare și piper“. Așadar, cu înțelepciune „gustoasă“, atrăgătoare, savuroasă. Nesărate, „bucatele“ de orice fel sînt indigeste: obiect al unei sațietăți plicticoase, lipsite de „condimentul“ bucuriei. A întîmpina un oaspete – conform tradiției – cu „pîine și sare“ e a-i oferi, în același timp, substanță, savoare și ospitalitate netrecătoare (sarea e, prin definiție, inalterabilă: nu se strică și contribuie la conservarea prelungită a alterabilelor).

Medicii nu vor fi foarte încîntați de prestigiul sării din textele sacre. Dintre celelalte gusturi, nici dulcele nu arată prea rău în experiența lexicală curentă. Dicționarele inventariază multiple variante ale dulcelui benefic, răsplătitor, confortabil: lumină dulce (blîndă), somn dulce (neagitat, odihnitor), vorbe dulci, climă dulce, buze dulci, soare dulce, pantă dulce (ușor de urcat) etc. Postul alternează și el cu „mîncăruri de dulce“, îngăduite de pravilă. Prin contrast, acreala e evident antipatică: iradiere a firii ursuze, a comportamentului „oțețit“, a proastei-dispoziții cronice. La fel și amarul și amăreala, amintind inevitabil de recalcitranta fiere, de vomitiva chinină, de „zile amare“, de insul „amărît“, de cel care „își înghite“ sau „își varsă amarul“. E curios că gusturile rele se îmblînzesc prin diminutivare: „acrișorul“ poate fi agreabil cînd vine de la citrice, borș, murături. „Amarul“ se domesticește și el în „amărui“, cînd e livrat sub formă de pelin, cireșe amare, migdale sau diverse tipuri de digestiv. Dimpotrivă, prin diminutivare, dulcele pierde: „dulceagul“ e mai curînd rebarbativ: un dulce indecis, minor, ușor grețos. Conotațiile „mieros“, „drăgălaș“ sau cele care acompaniază iconografic gama rozurilor (îngerași, bebeluși, zîne, păpuși Barbie, animăluțe) intră și ele în cortegiul dulcelui căzut la nivel de „dulcegărie“. Dar chiar și dulcele propriu-zis poate livra versiuni insuportabile, din punctul meu de vedere. Puține lucruri mă irită mai prompt și mai acut decît amabilitățile zemoase, de tipul: „Sînteți un dulce“. Nu bag mîna în foc că lui Dumnezeu nu-i plac decît materiile lemnoase și spațiile înghesuite. Dar aș cuteza să cred că nu-i plac nici acreala, nici dulcegăriile, nici proasta dispoziție sau nervozitatea bilioșilor. Asta nu înseamnă că nu am putea avea surprize…

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

SINODUL PANORTODOX DIN CRETA. PRIMELE CONCLUZII (Universul Credinţei, TVR – 26.06.2016)

26 iunie – Ziua Drapelului Național

În fiecare an, pe 26 iunie, ne cinstim drapelul național. Ziua Drapelului Național a fost promulgată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. De altfel, celebrarea amintește și marchează ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori, împărțite în mod egal, reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, al armoniei, și de ce nu, ne amintește că noi credem în Dumnezeu, Cel în treime închinat.

Steag-Romania

Activităţi în parteneriat cu Primăria şi Poliţia Locală

În lunile mai şi iunie 2016, Parohia „Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada a organizat, în colaborare cu Primăria Coslada şi Poliţia Locală, câteva activităţi de informare cu privire la diferite aspecte ale vieţii sociale şi comunitare ale municipiului Coslada.

DSC_9817

DSC_9818

DSC_9825

Astfel, în duminicile de 29 mai, 5 iunie, 12 iunie, 19 iunie, după Sfânta Liturghie, au prezentat materiale informative şi au răspuns întrebărilor celor prezenţi: Dl Agustín González Plasencia, dna María Dolores Tamayo Carrasco, coordonatoarea Departamentului pentru copii, dl Juan Andrés Escudero Fernández, director în cadrul Departamentului pentru copii şi Tineret, dna Teresa González Ausín, consilier municipal pentru Departamentul Servicii Sociale, Vârstnici şi Egalitate, din partea Primăriei Coslada şi dl José Maria, ofiţer în cadrul Poliţiei Locale Coslada.

DSC_9833

DSC_9843

Au fost oferite celor prezenţi informaţii utile cu privire la activităţile şi programele pe care primăria, împreună cu serviciile sale de specialitate şi diferite organizaţii locale, le pun la dispoziţia copiilor, tinerilor şi adulţilor din municipiu, la care sunt aşteptaţi să participe şi să se implice şi membrii comunităţii de români: programe pentru promovarea drepturilor persoanelor cu risc de vulnerabilitate, servicii de consiliere și îndrumare pentru femeile imigrante, servicii de mediere și consiliere psiho-socială, violenţa domestică, activităţi, întâlniri și evenimente culturale pentru celebrarea zilelor comemorative etc.; traficul de persoane, consumul de droguri, abandonul şcolar; organizarea de ateliere în care se oferă sprijin pentru elaborarea și îmbunătățirea CV-ului, dobândirea de abilități socio-profesionale și pregătirea interviului; activități formative – cursuri de formare pentru pregătirea pe profile profesionale căutate pe piața muncii: muncitor multifuncțional în supermarketuri, prevenirea riscurilor în muncă, egalitate de gen, prim ajutor.

DSC_9896

DSC_9904

DSC_9907

Prezbitera Gina Cimpoca

26 iunie – Sfântul Cuvios David din Tesalonic

david-din-tesalonic-fresca-dionysiou-1547-INCuviosul David s-a născut în jurul anului 450 în nordul Mesopotamiei. Fiind deja monah, din motive pe care nu le cunoaştem, a venit în Tesalonic împreună cu un alt monah, Adolá. Conform autorului vieţii acestor sfinţi, Cuviosul a venit mai întâi în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, cea numită Koukouliatōn, a cărei aşezare era „în marginea cetăţii, în apropierea zidurilor, lângă poarta Aproítōn”. Supranumele de Koukouliatōn face referire la monahii care purtau culionul într-un mod aparte, dacă judecăm după reprezentările iconografice ale Cuviosului, oarecum aruncat peste umeri.

Exemplele sfinţilor din Vechiul Testament, mai ales acela al Proorocului şi regelui David, care vreme de trei ani a cerut „bunătate, ştiinţă şi pricepere”, l-au îndemnat pe Cuviosul David să ia hotărârea de a trăi vreme de trei ani într-un migdal, până când Domnul Îi va arăta voia Sa şi-i va dărui pricepere şi smerenie. La capătul celor trei ani, un înger al Domnului i s-a arătat Cuviosului, spunându-i că cererea sa a fost auzită şi că nevoinţa sa de a trăi într-un copac vreme de trei ani a luat sfârşit. Îngerul i-a spus să coboare din copac şi să-şi continue viaţa ascetică într-o chilie, slăvind şi binecuvântând pe Domnul. Sfântul a împărtăşit această vedenie ucenicilor săi, cerându-le să-l ajute la ridicarea unei chilii.

Vestea aceasta a ajuns repede la urechile Arhiepiscopului Tesalonicului, Dorothei, fiind apoi aflată și de locuitorii orașului.
Prin Decretul său din anul 535, Neará 11, Împăratul Iustinian a mutat provinciile regiunii Illyricum de sub jurisdicția Arhiepiscopului de Tesalonic și a ridicat regiunea sa natală la rangul de arhiepiscopie, cu numele de Iustiniana Nova. Arhiepiscopul Aristides de Tesalonic a acceptat această schimbare, încercând, în schimb, să salveze importanţa politică a oraşului prin aducerea înapoi a sediului guvernatorului provinciei Illyricum, din Iustiniana Prima, în Tesalonic. Cu toate că întreruperea administraţiei eclesiastice nu a afectat cu nimic statutul Tesalonicului, mutarea sediului administraţiei provinciei a reprezentat o lovitură serioasă dată prestigiului orașului. Prin urmare, dorinţa cetățenilor oraşului, precum şi a guvernatorului Domnicus, a fost aceea de a readuce la Tesalonic sediul administraţiei, idee îmbrăţişată cu entuziasm de arhiepiscopul Aristides.

În acel moment a fost cerut și ajutorul Cuviosului David, pentru a aduce această problemă în atenţia împăratului Iustinian, căci, potrivit datelor din Viaţa Cuviosului, arhiepiscopul nu putea „lăsa oraşul fără păstor”, drept pentru care s-a hotărât trimiterea Sfântului David la Constantinopol. Alegerea [de către Arhiepiscop a] Cuviosului David arată importanţa misiunii precum şi dificultăţile prezentării unei asemenea cereri înaintea Împăratului Iustinian, având în vedere faptul că acesta abia sfârşise ridicarea celor două oraşe, Iustiniana Nova şi Iustiniana Prima.

După atâţia ani de viaţă de zăvorât, Cuviosul David a ieşit la lumina zilei. Înfăţişarea sa se schimbase: părul îi cădea până la brâu, iar barba îi ajungea până la tălpi, în vreme ce chipul îi strălucea ca soarele. Însoţit de doi ucenici ai săi, Teodor şi Dimitrie, Cuviosul a pornit către capitală.

Faima sa mergea înainte, aşa că, la sosirea în Constantinopol, întreg oraşul i-a ieşit în întâmpinare. Primirea sa de către Împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, onorurile şi respectul ce i se arătau au impresionat întreaga asistenţă. Teodora a intrat repede în acţiune, aşa că, la întoarcerea lui Iustinian dintr-o călătorie oficială, i-a prezentat acestuia o imagine favorabilă a Cuviosului. Ca urmare, Iustinian l-a invitat să apară în faţa senatului. Cuviosul David s-a prezentat în faţa Senatului ţinând în mână tămâie şi foc care nu-i ardeau carnea. Înfăţişarea Sfântului precum şi minunea pe care o văzuseră cu ochii lor au contribuit la crearea unui climat de teamă şi străpungere, iar împăratul a răspuns prompt cererii Cuviosului David.

Purtând aceste veşti bune, Cuviosul a plecat către Tesalonic, dar nu avea să vadă cetatea decât de departe, căci, abia trecând vasul cu care călătorea de peninsula Halkidikí, Cuviosul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Aceasta s-a întâmplat cândva între anii 535 şi 541 d.H.

Vestea aducerii sfintelor moaşte ale Cuviosului a uimit întregul oraş. Trupul Cuviosului David a fost depus mai întâi în locul în care odihniseră sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Theodoulos şi Agathópodos, la est de port. Cu mare durere, Arhiepiscopul Aristides a anunţat funeralii publice. Trupul Cuviosului a fost îngropat în mănăstirea Aproítōn, după dorinţa sa.

La 150 de ani de la adormirea Cuviosului, între 685-690 d.H., s-a făcut o încercare de a deschide mormântul, căci egumenul Mănăstirii Aproítōn, Dimitrie, „a dorit, din multă credinţă, să afle locul unde se aflau moaştele sfântului”. Însă, de îndată ce a fost începută această lucrare, placa ce acoperea mormântul s-a spart, iar această întâmplare a fost socotit un semn din partea Sfântului, cum că nu doreşte să fie scos. Sfintele sale moaşte au rămas în locul în care au fost depuse până în epoca cruciadelor. În vremea stăpânirii casei de Montferrat asupra Tesalonicului (1204-1222), sfintele sale moaşte au fost mutate în Italia, iar în 1236 sunt consemnate ca găsindu-se la Pavia, unde au şi rămas până în anul 1967.

În cele din urmă, sfintele moaşte ale Cuviosului David au fost mutate în Tesalonic, fiind așezate în Basilica Sfântului Dimitrie în data de 16 septembrie 1978.

Duminica I după Rusalii, a Tuturor sfinţilor

duminica_sfintilor32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.  33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.   27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? 28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. 30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: ”Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă „Duminică”, ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se oprește cel ce citeşte, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin” (fragment din ”Apologetica”, Iustin Martirul). Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde-și aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în trupul acesta limitat și în mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.

Dragilor, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară şi sfinţilor Bisericii dintotdeauna: trăirea cu Domnul Iisus Hristos. Ei aveau câteva scrieri despre Hristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi, se numără și acesta: ”Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt, ce devin eu atunci când sunt cu tine” (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest ”cu noi” e de-a pururi ”tributul” voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul Ferenc Visky spunea: ”uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu”. Adesea și ”dragostea” noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că ”face”, ci-L iubim pentru că ”este”. Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că ”este”, ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: ”Pentru ce Te iubesc, Doamne?”, găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind. Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. ( Psalmul 17)

Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă și umezită periodic se scoate pe un țol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăță de impurități trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna etc. Și acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omițând că e o mare concentrare și o enormă muncă în olărit. Dar prețul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira și la a achiziționa aceste ”bijuterii” realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă și-n care nu găsești aparent niciun defect de construcție sau de decorare exterioară. Și acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.

Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la ”fast-food”, plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul sosește în fața blocului, la puțină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicație făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puțin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem așteptări instant de la toate aspectele vieții. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiați nouă care cad în aceleași patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunțăm la a mai crede în vindecarea și sfințirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăși că suntem la fel de vulnerabili în fața păcatului ca odinioară. Am devenit pretențioși cu privire la viață și de-ndată ce ea nu ne împlinește instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare.

”De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?”. ”De ce Dumnezeu lipsește atunci când am mai mare nevoie de El?”. ”De ce partenerul de viață, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?”. ”De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?” Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre și care zămislesc în noi suferințele cele mai adânci ale lăuntrului. Și noi traversăm diverse ipostaze existențiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și nu ne e teamă nici de mulțimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperați, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte amenințată de lucrarea sa.

Dragilor, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din țărână și ne-a dat suflare de viață. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau și-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieților noastre, după Ps. 138. El ne măsoară fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viață nouă prin Domnul Iisus Hristos. El ne vorbește printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din viețile noastre nu e în afara științei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie și pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorință mai presus decât năzuințele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăției. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El și răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinților sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieși un vas cu valoare veşnică.

De folos

10526523-Alpha-and-omega-Stock-Vector-jesus-communion-cross1. Diavolul, dacă vede că nu te poate ţine înapoi, te trimite prea înainte. Pentru aceasta, ţine dreapta socoteală.

2. Asigură-ţi pustia inimii şi poţi fi sihastru în mijlocul oraşului.

3. Să te îndoieşti de tine, să nu te încrezi în forţele tale.

4. Ispitele la locurile sfinte sunt mai iuţi. De aceea trebuie să fii întărit ca să le vizitezi sau să rămâi acolo, altfel te sminteşti.

5. Spovedania să fie scurtă, cât podul palmei, concisă.

6. După ce primeşti sfânta împărtăşanie, după ce te-ai odihnit, să te rogi mai cu foc.

(Ne vorbeşte Părintele Iachint al Putnei, Ediţie îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, 2000, p. 66)

Sunt creștinii persecutați? [2010] (subtitrat română)

Θεία Λειτουργία στην Ι.Π.Μ. Γωνιάς 23/6/2016

Din Testamentul Domnului pentru noi, creştinii

0080Cu adevărat sunt trebuincioase toate poruncile Domnului, pentru că sunt viață și viață adevărată și veșnică, precum a zis Domnul tânărului aceluia: “De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19,17). Și iarăși Domnul glăsuiește: “Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc. Și știu că porunca Lui este viața veșnică” (Ioan 12, 49-50).

Deci precum este trebuincioasă omului viața veșnică, așa-i este trebuincioasă lui și păzirea poruncilor lui Hristos, prin care câștigă viața veșnică. Pentru aceasta a zis Solomon: “Cel ce ia seama la poruncă își păstrează sufletul său, iar cel ce disprețuiește cuvântul (Domnului), va muri” (Pilde 19,16).

Rugăciune înainte de citirea din Sfintele Cărți. Alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur

Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc. Ca nu spre osândă să citesc viețile și cuvintele Sfinților, ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mântuirea sufletului și moștenirea vieții veșnice. Că Tu ești luminarea celor ce zac în întuneric și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul tău cel desăvârșit. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

NOUL TESTAMENT

Iubirea de Dumnezeu

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei 22, 37).

De Mă iubiți, păziți poruncile Mele (Ioan 14,15).

Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele (Ioan 14, 24).

Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți (1 Petru 1,8).

Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, și oricine iubește pe Cel Care a născut, iubește pe Cel ce S-a născut din El (1 Ioan 5,1).

Iubirea de aproapele

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 30).

Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii către alții (Ioan 13, 34-35).

Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele, a împlinit legea. Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Romani 13, 8-10).

Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința (1 Petru 1, 22).

Dați tuturor cinste, iubiți frăția (1 Petru 2,17).

Cine nu iubește pe fratele său rămâne întru moarte (1 Ioan 3,14).

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați (1 Ioan 3,16).

Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (1, Ioan 3,18),

Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (1 Ioan 4, 11).

Și această poruncă avem de la Hristos: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele lui (1 Ioan 4, 21).

Viețuirea în pace cu aproapele

Suntem datori a nu ne certa nici a avea pomenire de rău sau urâciune față de aproapele, iar de ne vom tulbura, iarăși degrabă să fim pașnici.

Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de gheena focului. Deci dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și împaca-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă până ce ești cu el pe cale (Matei 5, 22-25).

Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4,26).

Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor (2 Timotei 2, 24).

Iar cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (1 Ioan 2, 11).

Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în El (1 Ioan 3, 15).

Înfrânarea minții și a poftei

Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Nu iubiți lumea nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este pentru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (1 Ioan 2, 15-17).

Lepădarea de minciună

Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim fiindcă este cetate marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 34-37).

Iar înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ceea ce este da, da și ceea ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată (Iacov 5,12).

Lepădarea răzbunării

Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 39).

Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două (Matei 5, 41).

Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44).

Nu răsplătiți nimănui răul cu rău (Romani 12, 17).

Nu vă răzbunați singuri, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu (Romani 12, 19).

Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele (Romani 1, 20-21).

Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci înspre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea (1 Petru 3, 9).

Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu (3 Ioan 1,11).

Nejudecarea aproapelui

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? (Matei 7, 1-3).

Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu care judeci (Romani 2,1).

De aceea, nu judecați înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, care va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile inimilor. Și atunci fiecare va avea de la Dumnezeu laudă (1 Corinteni 4, 5).

Nu vă grăiți de rău unul pe altul, fraților. Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii și judecătorul: Cel ce poate să mântuiască și să piardă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele? (Iacov 4, 11-12).

Iertarea greșelilor aproapelui

Tatăl nostru, Care ești în ceruri… ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 9, 12).

Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15).

Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre (Matei 18, 32-35).

Când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din Ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre (Marcu 11, 25).

Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și de se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l (Luca 17, 3).

Milostenia și rugăciunea

Se cuvine să facem milostenie, să ne rugăm și să postim dar nu din fățărnicie și pentru lauda oamenilor, ci numai pentru slava lui Dumnezeu.

Luați aminte la faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din Ceruri. Deci când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 1-4).

Iar când vă rugați, nu spuneți multe ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevăr grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui Tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 5-6).

Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele lor ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 16-18).

Evanghelia

Atitudinea noastră la Sfânta Liturghie

272061c1a3f6c6spcbrod.org_- Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?

- Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi? Ai venit la biserică și ai pierdut ce e mai important, Darul, totul, și ai rămas doar cu ce înlocuiește Darul. Știi, măi, ce este Sfântul Jerfelnic? E cel mai prețios lucru de pe întreg pământul! Ce sunt tronurile împăraților, scaunele președinților ori academiile față de Sfântul Jerfelnic! Sfânta Masă e „inima”. Aici e prezent Hristos, aici se pogoară Sfântul Duh, aici se pogoară și îngerii… Ce priveliște înfricoșătoare! De multe ori, mă și tem să-mi pun mâinile pe Sfânta Masă.

Și, vai, vai, în fața unei asemena priveliști înfricoșătoare, îi vezi pe credincioși flecărind și ignorând totul cu desăvârșire… Cine slujește, măi, preotul singur sau poporul și clerul împreună? De ce-i spunem „slujire”? Cum stă preotul, așa trebuie să stea și credinciosul: predat în întregime lui Dumnezeu. „Pe Heruvimi cu taină închipuim”! Suntem în cer, lângă Preasfânta Treime, am lăsat deoparte toată grija cea lumească. Cu toții suntem slujitori, nu numai preotul! Vedeți cu câte cinste ne-a învrednicit pe toți Dumnezeu! Și, de credem cu adevărat că în fața noastră are loc Sfânta Jertfă, atunci să stăm cum se cuvine, cu frică de Dumnezeu! Să plângem de bucurie că Însuși Dumnezeu Se pogoară și Se jertfește din dragoste pentru noi! De nu credem aceasta, pentru ce mai venim la Sfânta Biserică? Ca să ne batem joc!?

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, pp. 233-234)

22 iunie – Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul

sinaxar-22-iunie-sf-grigorie-dascalulSfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.

Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu.

După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Întreaga viață și lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas multe cărți pregătite spre a fi oferite în dar școlarilor. Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea catedralei mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba română a Vieților Sfinților, pe care le considera “atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de “Dascălul”.

La 22 iunie 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul și este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul bisericii.

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte în slujba Bisericii și a celor pe care i-a păstorit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala patriarhală din București.

ΘΕΙΑ ΛΕΙΤΟΥΡΓΙΑ ΤΗς ΠΕΝΤΗΚΟΣΤΗς, 19-06-2016

Pogorârea Sf. Duh – Antiaxion

Ștefan Odobleja, un geniu nerecunoscut de contemporani

odoblejaÎn România putem spune că marii oameni de știință au trăit și au murit într-un cvasianonimat. Mai toți savanții români din secolul trecut au fost ignorați chiar de conaționalii lor, iar opera lor, trecută cu vederea. Cei mai mulți dintre ei nu au făcut nici un compromis cu puterea politică instaurată forțat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și drept urmare, considerați inutili de comuniști, au fost aruncați în închisori de unde nu s-au mai întors nici vii, nici morți.

Astăzi am ales un personaj pe cât de interesant, pe atât de puțin cunoscut: profesorul și medicul Ștefan Odobleja, întemeietorul ciberneticii. Cibernetica, cuvânt care provine de la verbul grecesc kuberneo și a dat în românește termenii „a chivernisi“, dar și „guvern“, este știința care se ocupă cu studiul sistemelor complexe de dirijare și de comunicație, precum și cu metodele de prelucrare a informației. Mai simplu spus, cibernetica se referă la controlul, conducerea, comanda oricărui sistem.

Profesorul Odobleja este cel care a pus bazele ciberneticii în lume printr-o lucrare apărută la Paris în anul 1938, „Psihologia consonantistă”, scrisă cu 10 ani înainte de tipărirea ideilor americanului Norbert Wiener, considerat pe nedrept inițiatorul ciberneticii. La Congresul internațional de cibernetică ținut în 1978 la Amsterdam, unde s-au marcat 30 de ani de la apariţia ciberneticii lui Norbert Wiener, toți cercetătorii strânși acolo pentru comunicări au scandat: 40 de ani de cibernetică!

Profesorul Odobleja obișnuia să spună că „noi, oamenii, nu vedem cu ochii, ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă”. Și tot el sublinia, referindu-se la situația educației din țara noastră: „Este vina societăţii şi a familiei, a pedagogiei şi a şcolii că cei creativi nu evoluează spre destinul lor natural şi că atât de des ajung nişte epave ale societăţii, în loc să constituie stelele ei.”

Drept răsplată pentru renumele adus țării sale, autoritățile statului au privit cu ostilitate activitatea sa, iar spre sfârșitul vieții profesorul a „beneficiat” chiar de supravegherea organelor de Securitate. Opera sa apărută în limba franceză a fost tradusă și tipărită în românește complet după 1990, când i s-a conferit, post-mortem, titlul de academician. În Elveția, Academia de cibernetică din Lugano poartă numele ilustrului profesor român Ștefan Odobleja.

Augustin Păunoiu

Bucuria fiinţării

8dc05c8c9162e80306cb92480bc4f235De când trăim sub „domnia cantităţii”, cum aprecia René Guenon, marcată de tendinţa separării pornită dintr-un fel de mitologizare a materiei, dacă nu chiar de idola­trizare a ei, evoluţia pare a avea un singur sens: autoamăgirea. Aşa că, dacă nu ne simţim în largul nostru, dăm fuga în „spaţiul virtual” unde putem alege după placul inimii noastre în „timp real”.

Sub potopul informaţiilor, nu o dată contradictorii sau ambigue, ne exilăm înşine din propria casă cu ferestre larg deschise spre ideal şi, hăituiţi de hime­rele „personalizării”, aşteptăm miracole.

Aproape că nici străini nu ne mai putem numi într-o lume „trăită” cu „acceleratorul”, ca la un fast-food al vieţii care e orice, mai puţin trăire. Uneori pare că nu trăim, ci suntem trăiţi şi, deloc întâmplător, după ce o vreme s-a discutat mult despre „înstrăinare”, acum tema ţine de domeniul trecutului şi e acoperită de uitare. Se promovează intens o cultură a derizoriului, bine asezonată cu „ştiri incendiare”, cu prezentarea de „vedete” şi „topuri“ de tot felul. Apoi, nu fără făţărnicie uneori, câţiva „moralişti” se plâng de lipsa de modele.

Asta ca discurs teoretic, dar ca viaţă? Trăim într-o lume unde totul se măsoară cu precizie, după unităţi din ce în ce mai mici, şi s-au dezvoltat discipline specializate ca nanoştiinţele şi nanotehnologia. Paradoxal însă, în viaţa de toate zilele, suntem nevoiţi să recunoaştem că s-a pierdut măsura lucrurilor. Umblăm ca într-un orizont al lui niciunde şi nicicând, purtaţi de informaţiile „de ultimă oră”, discutate gălăgios şi instrumentate de mass-media, aşa încât nu prea mai avem timp să le „procesăm”… Odinioară se vorbea de simţul măsurii şi au fost gânditori care au susţinut, cu argumente serioase, că acesta este simţul în care excelează poporul nostru. Acum însă vorbim despre „concepte” vagi care conduc la identităţi vagi. Ştiinţific propriu-zis e folositor, speculaţiile sunt interesante ca exerciţiu de gândire, dar pe drumul de întoar­cere spre realitate căile se cam încurcă şi e mereu mai greu să ne orientăm într-o lume în care „totul este semn”. Semnificativ au apărut expresii ca „efectul fluture” sau „lebăda neagră”.

Cantitatea se asimilează cu plăcerea atât de cultivată în zilele noastre încât a apărut şi o industrie a plăcerilor care, dibaci instrumentată de reclame, induce nevoi artificiale şi, pe nesimţite, maladii de tot felul, proprii unei crize generalizate.

În vârtejul discuţiilor, adesea contradictorii, se desconsideră acel sănătos „simţ al măsurii”, care face trecerea de la cantitate la calitate şi îndreaptă şi spre înţelepciune. Asimilat cu „bunul simţ”, simţul măsurii este cel despre care Publius Syrus afirma că descoperă adevărata înţelepciune. Vârsta nu este semnificativă câtă vreme „ochii sunt orbi când sufletul este ocupat cu

altceva”. Şi chiar dacă lăsăm ca el să fie ocupat obsesiv de „a avea”, putem verifica noi înşine că adevărata bogăţie a omului constă în a avea „cele mai puţine nevoi”. Atunci eşti pregătit să trăieşti mai intens bucuria de „a fi” la care trimite David când se roagă: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Având ca rost al vieţii mântuirea, străbunii noştri îşi întocmeau viaţa după normele nescrise ale cumpătării pe care le transmiteau de la bătrâni la tineri ca o zestre de preţ. S-a format astfel un etos al cumpătării pe care l-am aşeza sub îndemnul Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. În această zare senină putem distinge anume pe cele „de folos” din toate câte ne sunt îngăduite, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Între ele, cine ştie cum răsare o bucurie nouă despre care Blaga scria: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”

Luând-o pe acest drum, descoperim cum cea mai vrednică dorire este „îmbogăţirea în Dumnezeu” şi, spre asta râvnind cu bucurie sfântă, o avem înaintemergătoare, înţeleaptă învăţătoare şi neobosită ajutătoare pe Maica Domnului. De la Fecioara Născătoare de Dumnezeu învăţăm să ne bucurăm de toate cele pe care le primim pentru că de la Domnul sunt şi spre binele nostru, chiar dacă nu recunoaştem de la început. Urmând calea aceasta, vom vedea cu limpezime că sensul vieţii poartă spre înviere, ca o „culme a creaţiei”, şi atunci a te pregăti de moarte este, cum scrie Episcopul Nicolae Velimirovici, „a te îmbogăţi în Dumnezeu”. O asemenea bucurie este rodul rugăciunii tainice, şoptită în chilia sufletului în faţa candelei nestinse a dorului de Dumnezeu; o rugăciune de mulţumire pentru tot binele primit şi răul de care am fost feriţi, adesea fără să ştim. E o rugăciune ce-şi are răsplata întâi în sine – ce poate fi mai de dorit decât împreună-vorbirea cu Dumnezeu, Ziditorul tuturor „celor văzute şi nevăzute”, Cel care alcătuieşte prin dragoste unitatea lor întru desăvârşire.

Elena Solunca Moise

19 iunie 2016 – Rusaliile în comunitate

“Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.” Psalmul 103

DSC_9888

DSC_9918

DSC_9919

DSC_9922

DSC_9937

DSC_9953

DSC_9966

Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt

Bucuresti-biserica-ortodoxa-Sfanta-Treime-a-spitalului-“Gr-Alexandrescu”-2007-pronaos-30-1024x957

Astăzi este ziua Duhului Sfânt. „Cel mai bun Mângâietor, Oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă Tu eşti răcoare, iar în lacrimi Tu ne eşti mângâiere”. Acestea sunt cuvintele care descriu cea mai de dorit persoană: Duhul Sfânt. Astăzi, în ziua de Rusalii, se vorbeşte mult despre această persoană a Sfintei Treimi. Dar se vorbeşte în termeni generali. De exemplu, evanghelia îl numeşte Mângâietorul şi apărătorul; apostolul Pavel vorbeşte despre generozitatea sa şi roadele Sale în viaţa celor ce-l primesc: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea, înfrânarea; Biserica, la rândul ei, ne vorbeşte despre cele şapte daruri cu care suntem împodobiţi atunci când îl primim; ştim că ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci şi-l amintim şi pe Duhul Sfânt. Dar toate astea sunt departe de a fi ceva personal, ceva intim.

Astăzi vă invit să trecem de la universal la particular. Vă invit să răspundem noi (nu doar Evangheliştii, sfântul Pavel sau Biserica) cine este Duhul Sfânt pentru noi? Mie ce-mi transmite această sărbătoare sau ce simt eu pentru Duhul Sfânt?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici schimbare. Oamenii vin, sărută icoane şi aprind lumânări, cântă, fac selfiuri şi pleacă netransformaţi. Tot măcinaţi de moara urii, tot imprevizibili ca starea vremii. Fără Duhul Sfânt biserica e un fel de club, de uniunea scriitorilor, unde fiecare vorbeşte dulcegării, dar trăieşte ros de cangrena firii… Fericitul Augustin, pomenit zilele trecute, spunea că de pe corabia lui Noe un corb urcat coboară tot corb, dar din biserica lui Hristos coboară porumbel. Eu zic că intră lup şi iese oaie! E un singur răspuns pentru creştinii neschimbaţi: lipseşte Duhul Sfânt! Să-L ceară…

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt credincioşii săi nu se mai tem de Dumnezeu. Un fel de: fiecare face ce-i place! Când oamenii nu se mai tem de Dumnezeu dărâmă ziduri, dizolvă tabuuri. Au o cultură a sfidării. Biserica este o corabie de luptă, nu un yaht de croazieră! Cei care caută aici divertisment ar fi mai bine să se gândească dacă sunt în locul potrivit. Când nu e Duhul Sfânt până şi LGBT-işti vor să se căsătorească în biserici! Ei nu-L contestă, nu-L urăsc pe Dumnezeu. Dar nu se tem de El! Nu cumva nici noi nu ne mai temem? Când nu ne mai temem de Dumnezeu, ne sinucidem!

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici roade. Creştinul nu e pom ornamental. Trebuie să hrănească pe alţii. Să-i aducă în hambarele lui Dumnezeu. Biserica trebuie să evanghelizeze. Altfel, vorba lui Berdardiev: devenim eunuci! Biserica nu a fost zidită pentru scopuri defensive! Ci să ia cu asalt porţile iadului. Se încăpăţânează un pom să nu rodească? Atunci creştinii de ce o fac? Nu se poate biserică plină de Duh Sfânt care să nu-şi adune enoriaşii! Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt fără convertiţi! De când credinţa ce o manifeşti n-a mai câştigat pe nimeni?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici Cer. La ce ne-ar folosi un număr de membri, icoane scumpe, candelabre de mii de euro, clădiri cu turle aurite ce gâdilă norii, dacă am pierde un singur lucru: Cerul? Dumnezeu nu ne-a lăsat Duhul Sfânt să-L folosim în scopuri telurice. Ci să ne ducă „Acasă”! Într-o zi, Duhul din Cer se va cupla cu Duhul din noi! Nu se poate fără Duh Sfânt.

„Ce să facem, Petru?”, au strigat mulţimile în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste Biserică. „Să vă pocăiţi!… Apoi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. E ceva neclar?

Dragii mei! Cincizecimea înseamnă trezire! Duh Sfânt. Foc! Fără foc nu există Evanghelie! Fără foc Biserica este cenuşă!

Astăzi vă invit să încercăm să facem lumină în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Dacă nu există o astfel de relaţie să o creăm. Dacă este, să o întărim. E necesar. E fantastic să fii prietenul Lui. Să ascultăm ce spune un imn: „Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare, iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere”. E cineva care să nu aibă nevoie de bucurie, odihnă, mângâiere?!

Relaţia cu Duhul Sfânt trebuie creată şi întreţinută, fortificată. Să nu ne mulţumim doar să ne salutăm cu el în „semnul sfintei cruci” sau în alte rugăciuni scurte. Cu Dumnezeu trebuie să fim mai mult decât atât. Cum e relaţia mea cu Duhul Sfânt?

Ce e important pentru noi? Ce trebuie să facem?

În primul rând să ştim cine e. Şi cel mai bine ne spune învăţătura Bisericii prin ceea ce au definit Sinoadele ecumenice şi ce mărturisim duminică de duminică, în Crez. Şi anume că Duhul Sfânt este Dumnezeu, e Domnul de viaţă făcătorul; e cel care de la Tatăl purcede; el este cel care e adorat împreună cu Tatăl şi cu Iisus Hristos; este cel care a grăit prin profeţi.

Apoi trebuie să ştim ce face şi pentru cine face, iar acestea le învăţăm din  Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt este cel care intervine pentru noi cu suspine negrăite; este cel care se roagă pentru noi, pentru că noi nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, nu ştim ce să cerem. Duhul Sfânt este cel care face ca această zi de Rusalii să poată fi numită Duminica Transformărilor: ne transformă din cei iubiţi de Dumnezeu, în cei care-L iubesc pe Domnul; din cei care până acum erau sclavi sau slujitori, în prieteni, astfel încât dacă unii am venit la biserică din obişnuinţă sau din obligaţie, El ne ajută să ieşim de aici ca prietenii Săi şi să venim şi mâine şi duminica viitoare; din fricoşi, în oameni plini de curaj şi vă invit să priviţi la martiri, la cei recenţi, fie din ţara noastră în timpul comunismului, fie din alte ţări chiar în timp ce noi acum ne rugăm. El, Duhul Sfânt, este cel care ne transformă din cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, în cei care-l predică prin viaţa lor după ce ies din Biserică. Şi mai presus de toate, din păcătoşi ne face sfinţi.

Ca să beneficiem de aceste transformări, trebuie să ştim să-l chemăm: „Trimite Doamne Duhul tău ca să reînnoiască faţa pământului!”. Nicicând această cerere nu a fost mai necesară. Nicicând mai mult ca astăzi pământul nu a avut nevoie de această trimitere a Duhului. Nicicând nu au trebuit ridicate mii de rugăciuni ca astăzi ca pământul să se deschidă şi fiecare om să fie dispus să primească Duhul Sfânt şi darurile sale. Vrem să se schimbe faţa pământului, dar această faţă e formată din chipurile noastre. Noi suntem faţa pământului! Faţa pământului e din chipurile noastre care sunt cea mai reuşită expresie a inimii noastre. Aşadar, inima noastră trebuie să fie schimbată pentru ca pământul şi oamenii să arate altfel. Acolo e nevoie să intre Duhul Sfânt şi să scoată toate celelalte, să izgonească tot răul.

Şi la fel de esenţial este să nu ne împotrivim lui, ci să ne lăsăm deschişi, să colaborăm cu el, să ne lăsăm surprinşi de acţiunea lui. Aşa cum atât de bine a ştiut să o facă sfânta Fecioară Maria. Să privim mereu la ea. Să o imităm. Putem obiecta şi să spunem: „Bine, dar ea era aleasă de Domnul. A fost specială. Era normal să se înţeleagă aşa bine cu Duhul Sfânt şi darurile sale. Era o sfântă!”. Ei bine, da, a fost specială, dar mai presus de toate a devenit aleasă şi sfântă pentru că a fost umilă, ascultătoare, supusă inspiraţiilor sale. Acelaşi Duh Sfânt vine şi noi. Ne va transforma. Ne va sfinţi asemenea Fecioarei Mariei, trebuie doar să-l lăsăm să lucreze şi în viaţa noastră, să ne vorbească.

Da, lăsaţi-l să vorbească: e vocea conştiinţei! Nu o astupaţi cu zgomote! Să nu mai facem gălăgie în inima noastră. E cel care-ţi spune: a trecut Paştele şi iar nu te-ai spovedit; iar te-ai ameţit de vin; iar ai furat; iar ai fumat, iar ai desfrânat, iar ai minţit; iar …iar… Dar mai presus de toate, El nu ne este cel care ne acuză, ci acela care ne îndrumă spre bine. Este cel care-ţi şopteşte în adâncul minţii şi al inimii: ar fi un gest frumos să dăruieşti o floare, o îmbrăţişare; trebuie să vizitezi un bolnav, un prieten, să iubeşti, să ierţi.

Să nu ne temem de El! Să nu spunem că suntem prea slabi sau prea păcătoşi: El vine! Aici e fascinaţia: se coboară şi vine să locuiască în trupurile noastre, în viaţa noastră plină de mizerie şi praf spiritual. Este ceea ce teologia numeşte „kenoza Duhului”, umilirea Sa: se umileşte şi locuieşte în trupurile noastre şi le transformă în biserici. Le dă măreţie. Hristos şi-a luat un singur trup, unul curat. Putem spune că Duhul se umileşte şi mai mult pentru că se revarsă în mii de trupuri, în toate trupurile. Să o ştim bine: nu suntem niciodată mai murdari decât poate Duhul să purifice. E atotputernic.

Cine, aşadar, este Duhul Sfânt pentru mine? Ce face? Doar un Dumnezeu de undeva de departe?! Doar unul cu care mă salut din când în când şi-i pomenesc numele?! Să fie mai mult! Cereţi-l! Imploraţi-l cu darurile Sale! Cereţi-i ce vreţi şi veţi primi! E plin de daruri. De ce atunci când apare o ofertă în supermagazinele noastre lumea le ia cu asalt, dar pe acest Duh plin de daruri îl neglijează?! Astăzi suntem în faţa unei super oferte… Ce facem cu ea? Vă invit să fim „profitori”. Să-l luăm în viaţa noastră pentru că ştie să aducă pace, speranţă, bucurie, linişte. Tot ce-i mai bun pentru noi, oameni plini de griji, de stres, de insomnii. Un episcop, după a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Simţea că o mare răspundere îi apăsa pe umeri. Dar într-o noapte a auzit un glas care i-a spus: „Vlădica, tu conduci Biserica sau Eu?” „Tu, Doamne!”. „Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”.

Nu vă temeţi. Istoria lumii şi a Bisericii e în mâinile Duhului Sfânt. Nu mergeţi la culcare, ci mergeţi şi spuneţi şi altora. Vorbiţi despre duminica transformării şi despre Dumnezeul tuturor posibilităţilor, despre super oferta izvorâtă din relaţia cu Duhul Sfânt.

Astăzi, de Rusalii, de ziua de naştere a Bisericii şi a noastră, a creştinilor, vă adresez o urare: Dumnezeu să vă binecuvânteze cu o relaţie, o legătură personală cu Duhul Sfânt. Să fiţi atât de intim unit cu El în viaţa voastră încât lipsa Lui chiar şi pentru o clipă să vă doară! Acel sentiment de durere când cineva drag îţi lipseşte pentru că e departe, prea departe, cine nu-l cunoaşte?! Aşa să fie când ne va lipsi El, când îl vom alunga din viaţa noastră prin păcate!

18 iunie 2016 – Moşii de vară în comunitate

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce odată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

DSC_9868

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

DSC_9869

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, ca om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios.

DSC_9865

Sâmbătă, de moşii de vară, Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor, începând cu ora 08.30

luminari

Sâmbătă, 18 iunie 2016, dimineaţă, de la 8.30, vă invit să ne unim în rugăciune, la Sfânta Liturghie, pentru toți cei răposați, pentru toți cei care au murit, cunoscuți sau necunoscuți. Să aprindem o lumânare în coşurile cu merinde pregătite şi să ne rugăm împreună pentru toți cei dragi ai noștri care au plecat din această lume.

Fiecare avem în inima și în memoria noastră chipurile celor dragi. Să nu lăsăm să se șteargă această amintire. Să nu lăsăm să ni se fure memoria celor care au făcut o jertfă pentru noi, pentru familia noastră, pentru țara noastră, pentru credința noastră, pentru Biserica noastră.

Creştem o generaţie de tineri cu mentalitate de victimă, hipersensibili şi obosiţi înainte de vreme

o-computer-eye-strain-relief-facebook-1170x780Tinerii din ziua de azi se tem să-şi exprime opiniile şi să-şi susţină punctul de vedere, văd piedici la tot pasul, preferă să renunţe la luptă şi să se complacă în rolul victimei, care trebuie înţeleasă şi protejată. Părinţii, şcoala, societatea contribuie la formarea unui mediu în care generaţiile devin tot mai fragile, incapabile să facă faţă criticilor, este de părere directoarea unei organizaţii de tip think tank din Marea Britanie.

Din punct de vedere evolutiv şi istoric, adolescenţa este vârsta la care tinerii îşi asumă riscuri şi caută aventura, îşi clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viaţa. În schimb, tinerii din ziua de azi cresc învăţând să perceapă lumea ca pe un loc înfricoşător, prin transmiterea insistentă a unor mesaje alarmiste legate de cele mai diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi, după cum afirmă directoarea organizaţiei de tip think tank Institutul Ideilor, din Marea Britanie, scriitoarea Claire Fox.

Aceasta enumeră printre motivele care duc la fragilizarea tinerilor insistenţa cu care se exagerează riscurile presupuse de aproape orice activitate ar întreprinde. Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

“Generaţia fulgilor de zăpadă”

O întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce împotriva lor. Părinţilor li se spune constant că trebuie să elimine critica din discuţiile cu copiii, pentru a nu le ştirbi stima de sine, dar aşa le anulăm gândirea critică. Îi creştem şi îi educăm astfel încât ajung să considere extrem de ofensatoare opiniile care nu le sunt pe plac şi devin mai afectaţi decât ar fi cazul de ceea ce cred alţii despre ei, explică Fox într-o carte recent lansată. În volumul intitulat “I find that offensive!”, scriitoarea vorbeşte despre această generaţie mult prea sensibilă numind-o “generaţia fulgilor de zăpadă”, a tinerilor care până ajung la facultate sunt atât de temători şi neîncrezători încât nu sunt deloc pregătiţi să se descurce cu provocările de bază ale vieţii de adult.

Psihoterapeutul Keren Rosner a declarat pentru adevărul.ro că se confruntă cu nenumărate cazuri de persoane cu depresie, cu anxietate şi atacuri de panică foarte grave, ţinând cont de instabilitatea care caracterizează societatea modernă. Şi cum în ziua de azi nici măcar familia nu mai este un punct de siguranţă, asta se răsfrânge şi asupra copiilor.

Când un tânăr nu are o anumită siguranţă, ceva pe care se bazează, atunci nu înţelege de ce trebuie să mai depună efort ca să facă diverse lucruri. Scad interesul, motivaţia. Iar mentalitatea de victimă vine tocmai din faptul că nu mai găsesc plăcere într-o activitate şi nu au perseverenţa de a rămâne într-o zonă de interes. Şi pentru că oamenilor nu le este uşor să admită că sunt slabi, că nu se descurcă, atunci găsesc scuze ca să justifice, de fapt, renunţările proprii: aşa că de vină sunt părinţii, societatea, vremea etc, subliniază Rosner.

Vorbind despre rolul părintelui de a proteja copilul, Rosner observă că o protecţie sănătoasă este cea în care îi spui ce trebuie să facă şi apoi îl laşi să vezi cum se descurcă. „Dar mulţi părinţi care se ocupă de copii, hotărăsc totul până în cele mai mici detalii, până la adolescenţă şi chiar mai departe. Aşa ajunge un tânăr foarte temător, nu va avea încredere în sine şi îi va fi frică să-şi pună în practică dorinţele, visele”, punctează psihologul.

Rosner mai arată că înşişi părinţii acestor adolescenţi trăiesc azi cu o teamă permanentă, de a nu-şi pierde jobul, de a nu-şi plăti creditele, şi le trasmit această frică şi copiilor, în mod involuntar de cele mai multe ori. “Acest comportament este preluat şi de copii, care cresc cu convingerea că nu te poţi baza pe ceilalţi, că lumea este un loc nesigur şi că trebuie să fii norocos sau şmecher ca să poţi să rezişti, mesaje foarte frecvent transmise de părinţi copiilor. Copiii integrează atât fricile părinţilor, cât şi pe cele preluate din propriile experienţe. Cum este teama de a fi ridiculizaţi la şcoală”, spune Rosner.

Copii care au impresia că li se cuvine totul

Vorbind despre fenomenul de hărţuire la şcoală (bullying, cum este definit în limba engleză), scriitoarea Claire Fox precizează că acesta nu se mai referă doar la copii care sunt bătuţi sau înjuraţi de alţi colegi, ci înglobează şi faptul că unui copil i se pune o poreclă sau că între copii se iscă certuri, sunt răspândite zvonuri, se fac glume pe seama unui alt copil ori gesturi care au o conotaţie negativă. Astfel de mesaje senzaţionaliste despre consecinţele traumatice ale acestui gen de comportamente, îi încurajează pe tineri să reacţioneze exagerat în faţa unei astfel de realităţi şi să dezvolte anxietate acută din cauza unor opinii sau cuvinte, oricât ar fi acestea de neplăcute.

Pe de altă parte, psihoterapeutul Keren Rosner punctează faptul că tot mai mulţi tineri din ziua de azi se risipesc în multe activităţi, fără a ajunge să facă performanţă în ceva anume, pentru că le fac fiind constrânşi de părinţi.

Văd la cabinet foarte mulţi părinţi care vin cu adolescenţi şi se plâng că vor performanţă, dar aceşti părinţi au foarte multe pretenţii de la copii. Copiii din ziua de azi nu s-au născut obosiţi, ci obosesc pentru că intră de la vârste tot mai mici într-un program foarte solicitant. Ajung în perioada şcolii generale să aibă un program de dimineaţa până seara. Au şcoala care este foarte solcitantă, temele pe care trebuie să le facă, dar şi ore suplimentare, cu care tot mai mulţi parinţi îi îndoapă tot de teama că altfel nu vor reuşi. Părintele vrea să ştie că are un copil care cunoaşte cât mai multe lucruri, ca să se poate adapta, numai că aşa ajung să nu-şi mai dorească nimic. Pentru că sunt împinşi să facă lucruri pe care nu le fac cu pasiune, au impresia că nimic în viaţa asta nu se face cu plăcere, că totul este o corvoadă, spune psihologul.

Nu în ultimul rând, dincolo de copiii hipersensibili, afectaţi de tot ce se întâmplă atunci când lumea nu arată aşa cum speră şi îşi închipuie ei, există şi extrema cealaltă, mai spune Rosner. “Devin foarte indiferenţi şi la propriile nevoi şi la ale celorlalţi, ori foarte pragmatici. Au tendinţa să se supraevalueze şi consideră că totul li se cuvine, recompense materiale, timp, energie, afecţiune etc. Aceşti copii oferă foarte puţin şi cer foarte mult nu numai de la familie şi de la cei cu care vin în contact, ci în orice situaţie, devin veşnici nemulţumiti pentru ca au impresia că li se cuvine mult mai mult. Se vede asta şi în munca pe care o depun într-o activitate şi tendinţa este să fie nerăbdători şi lipsiţi de perseverenţă”, conchide psihoterapeutul.

 Oana Bâltoc

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – Portret realizat de Ioan Slavici

Mihai Eminescu,la IasiEminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...]

„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor), Editura Humanitas, 2013

15 iunie – Fericitul Ieronim

ΑΓΙΟΣ ΙΕΡΩΝΥΜΟΣ 200 DPIFericitul Ieronim este menționat ca un cărturar de limbă latină pe vremea când limba greacă era considerată limba învățământului. A fost unul dintre cei mai învățați dintre Sfinții Părinți ai Bisericii apusene și este menționat ca traducătorul în limba latină a Sfintei Scripturi. Această traducere, Vulgata, a devenit textul biblic oficial al Bisericii romano-catolice. În tinerețe a călătorit foarte mult, învățând limba greacă și limba ebraică, în timp ce a studiat arta elocinței și filozofia. Printre multele sale tratate, comentarii, traduceri și lucrări exegetice pe care le-a întreprins a fost și revizuirea Sfintei Biblii în limba latină folosind cele mai recente versiuni ale Vechiului Testament în ebraică. Un ascet și critic dur al exceselor seculare, acesta a fost un apărător puternic al Ortodoxiei împotriva ereziilor din acea vreme. Prăznuirea lui se face pe data de 15 iunie.

Ieronim s-a născut sub numele de Eusebius Sofronius Hieronimus, în jurul anului 340, în orășelul Stridonius, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, la granița dintre Panonia și Dalmația, Bosnia-Herțegovina de astăzi. Născut într-o familie de creștini, nu a fost botezat până în anul 360 când a călătorit la Roma. Sub îndrumarea tatălui său, Fericitul Ieronim a fost bine educat acasă înainte de a fi trimis la Roma pentru continuarea studiilor. La Roma a studiat cu Aelius Donatus și a învățat greaca numită koin (dialectul popular vorbit în bazinul mediteranean). De la Roma a călătorit în Galia (Franța de azi) și mai încolo spre Trier unde se pare că și-a început studiile teologice. Apoi, prin anul 373, Cuviosul Ieronim a călătorit spre Răsărit prin Tracia și Asia Mică. A stat o perioadă în Antiohia unde, în urma unei viziuni avute în timpul unei boli grave, a lăsat deoparte studiile seculare și s-a dedicat studierii Bibliei. Căutând o viață ascetică, Fericitul Ieronim a plecat în pustia Chalcis, din Siria. În această împrejurare a început să studieze limba ebraică și și-a găsit timp pentru a scrie.

Prin 378, la revenirea sa în Antiohia, a primit darul preoției de la episcopul Paulinus. La scurt timp a călătorit la Constantinopol și a continuat studiul Scripturii sub îndrumarea Sfântului Grigorie Teologul. Invitat să participe la sinodul din 382, Ieronim s-a întors la Roma unde era indispensabil Papei Damasus în rezolvarea schismei Antiohiei.

În această perioadă s-a ocupat de revizuirea textului Bibliei în limba latină pe baza Noului Testament în limba greacă și a Septuagintei, în încercarea de a pune capăt diferențelor care au pătruns în textele occidentale. Păstrând stilul de viată călugăresc, criticile sale la adresa clerului din lume a dus la creșterea ostilității din partea acestuia și a adepților săi. O dată cu moartea papei Damasus din 10 decembrie 384, Fericitul Ieronim și-a pierdut protecția și s-a întors în Antiohia, în 385. Acolo el a găsit o lume mondenă împovărătoare. S-a mutat în Palestina, pentru a trăi retras într-o chilie pustnicească.

În acest mediu stabil, și-a început cele mai importante lucrări. În ultimii 34 de ani de viață, el și-a alcătuit cele mai bune comentarii, dialogul său Împotriva pelagienilor, cele mai pasionate polemici, precum și opera sa de căpătâi: traducerea în limba latină a Vechiului Testament, făcută pe baza textelor ebraice și cunoscută ulterior sub numele de Vulgata.

A murit la 30 septembrie, în anul 420, lângă Betleem, unde a și fost îngropat inițial. Se spune că trupul său ar fi fost reînhumat la Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, deși unii susțin că părți din moaștele sale se află în alte locuri.

Pomenirea Sfântului Ieronim, prăznuit la 30 septembrie în Apus, a fost introdusă în ziua de 15 iunie de Sfântul Nicodim Aghioritul, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezentă în unele sinaxare. El i-a asociat prăznuirea Sfântului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Biserica păstrează aceste două pomeniri la această dată convențională, căci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe locale.

15 iunie – Fericitul Augustin

augustineAugustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia – d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.

Fericitul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de “Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și, în final, neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrozie de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.

Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, “Despre cetatea lui Dumnezeu” (De Civitate Dei), apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor (“civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu (“Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa,(Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filosofice, în special maniheismul, și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

În anii 373 – 383, Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. Va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.