Miercuri (14 iunie, 21 iunie, 28 iunie) – Ora 18.00;

Vineri (16 iunie, 23 iunie) – Ora 18.00;

Sâmbătă (17 iunie, 24 iunie) – Ora 16.00.

Cinstirea sfinților naționali poate părea desuetă în era globalizării, când totul tinde să se universalizeze prin aglutinare multiculturală (limbă, valori, drepturi și libertăți). Și totuși, sfinții naționali sunt unica șansă de universalizare sănătoasă a unui popor. Cum?

Biblic, apariția neamurilor pare un blestem asupra mândriei universale de a construi turnul Babel. Doar pare. Ochiul curat va vedea în neamuri un instrument prin care Dumnezeu oferă omului posibilitatea scăpării din ispita universalizării mândriei (actuală și pentru era globalizării).

Blestemul treimic al încurcării limbilor va fi vindecat harismatic prin glosolalia în Duhul Sfânt. Sfântul Pavel dedică limbajului întreg capitolul 14 din Epistola I către Corinteni și vede în acesta calea înțelegerii depline a Evangheliei: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (1 Cor. 14, 19).

Această viziune a Sfântului Pavel ne ajută să privim către sfinții naționali ca fiind „calea cea strâmtă”, model al desăvârșirii în primul rând pentru conaționali. Astfel, sfinții români nu sunt altceva decât faruri duhovnicești călăuzitoare ale desăvârșirii noastre.

Importanța Sfinților Români ar rezida în trei mari aspecte. Primul este cel istoric. Sfinții Români ne coboară, în istorie, până la originile apostolice ale creștinismului. În calendar găsim sfinți din toate epocile istorice ale neamului nostru. De la primii martiri dobrogeni și până la recent canonizații sfinți nemțeni, munteni sau ardeleni, vedem că în fiecare epocă au existat câțiva „de-ai noștri” care au mijlocit în fața lui Dumnezeu pentru noi, toți ceilalți. Și sperăm ca harul Duhului Sfânt să călăuzească Sfântul Sinod pe drumul recunoașterii unor noi sfinți români, care, odată trecuți în calendar, ne vor vorbi despre trecerea prin istorie a acestui popor, poate nu întotdeauna cu „capul sus”, dar cu certitudine cu ochii ațintiți către Dumnezeu. Căci, indiferent de mărime sau avere, un popor care nu rodește sfinți este un popor care trece degeaba prin această lume. Al doilea aspect este cel axiologic. Sfinții sunt cei care orientează valoric un popor. Prin Sfinții Români, chiar înainte de a vorbi românește, neamul nostru a vorbit limba Evangheliei, ceea ce înseamnă că avem Evanghelia înscrisă ontologic în fibra noastră identitară, chiar dacă unii vor să se lepede de ea, urmând alte valori „universale”. Spre deosebire de alte locuri, la noi, multietnicitatea a creat modele de conviețuire interetnică (Dobrogea, Banat), iar multiculturalismul este în dialog cu Sinaxarul. Sfinții numiți „români” nu sunt doar etnici români, ci și de alte naționalități, unii chiar cu recunoaștere internațională (Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Antim Ivireanul, sfinții daco-romani).

Ultimul aspect este cel pedagogic. Părintele Stăniloae spunea că „fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului”. Prin urmare, sfinții naționali sunt pedagogi ai neamului către Hristos. Mulți spun că educația este soluția tuturor problemelor, dar uită să explice ce tip de educație (din păcate, există și o educație rea). Crizele contemporane au la bază crize axiologice. Sfințenia este calea rezolvării lor, iar sfinții naționali sunt adevăratele „modele de succes”. În concluzie, sfinții naționali îndumnezeiesc neamul, traducându-i pe înțelesul lui limbajul universal al iubirii de Dumnezeu și aproapele.

Pr. Eugen Tănăsescu

Sursa: ziarullumina.ro

Am tot vorbit despre problemele pe care părinții le pot întâmpina în mod obișnuit în creșterea și educarea copiilor lor, însă mai rar despre suferințele pe care copiii le pot avea (și, de cele mai multe ori, le poartă cu ei în suflet toată viața) atunci când au părinții lor probleme.

De-a lungul timpului, în practica psihoterapeutică, dar și în cea de profesor, am avut adeseori ocazia să văd ce înseamnă să crești, copil fiind, cu un părinte narcisist. De fiecare dată când am ocazia să observ interacțiunea dintre un astfel de părinte și copilul său, îmi vine în minte imaginea pe care o aveam citind demult „Legendele Olimpului”, aceea a luptei inegale dintre zei și oameni: zeii – omnipotenți, vicleni, asupritori și răzbunători, iar oamenii – neajutorați, naivi, temători, suferindu-le asupririle și sperând că, dacă se supun, vor avea parte de liniște.

Narcisismul părinților care se cred asemenea zeilor olimpieni se răsfrânge negativ asupra copiilor pe care îi cresc, iar consecințele îi pot afecta întreaga viață. Evident, multe persoane prezintă trăsături narcisice, fără să fie totuși vorba de narcisism patologic.

Adeseori, nici celălalt părinte nu își dă seama de narcisismul partenerului său de viață, el însuși fiindu-i victimă. Care sunt semnele tipice de recunoaștere a părintelui narcisist?

Iubirea de sine

O persoană narcisistă se iubește pe sine mai mult decât pe oricine, dar îi acuză adesea pe cei din jur că nu o iubesc, nu o respectă și nu-i dau îndeajuns de multă atenție. Pentru un astfel de părinte, copilul este doar un accesoriu personal și nu o persoană în sine, iar misiunea sa este să împlinească așteptările egoiste ale părintelui și visurile acestuia, oricare ar fi ele. Emoțiile, gândurile, dorințele copilului nu contează decât în măsura în care devin identice cu cele ale părintelui narcisist. Practic, copilul devine o extensie a părintelui, iar personalitatea sa este modelată în această direcție. Multe persoane adulte povestesc despre cum au fost forțate să se îmbrace într-un fel anume de dragul părinților (pentru ca aceștia să primească complimente), ori să facă anumite activități care să le aducă părinților recunoaștere publică, bani și notorietate. Culmea ironiei este că un astfel de părinte va fi întotdeauna convins că a făcut tot ceea ce a făcut doar „de dragul copilului”, și-i va reproșa copilului că este nerecunoscător pentru tot ceea ce părintele a făcut pentru el, pentru toate „sacrificiile” sale, ori de câte ori va fi nevoie să îl șantajeze emoțional (și acest lucru se va întâmpla adesea!): „După toate câte am făcut pentru tine ca să ajungi aici, tu nu ești în stare să lucrezi decât ca agent de vânzări?! Degeaba mi-am sacrificat eu timpul și banii ca să te meditez la atâtea materii? Degeaba m-am luptat ca să te țin în facultate? Că, dacă nu eram eu, nici pe aia n-o terminai!”.

Imagine de sine exagerat de bună

Un narcisist se consideră persoana cea mai pricepută la toate și are nevoie să fie prima, indiferent ce face. Din acest motiv este într-o permanentă întrecere cu propriul său copil, iar unii părinți chiar ajung să se simtă amenințați de potențialul copilului, de talentul său, de succesul său, care îi apar ca o provocare. În consecință, părintele își va descuraja constant copilul, îl va critica, ironiza, marginaliza și umili, luându-se de el din orice, invalidându-l, contrazicându-l, minimizându-i eforturile, succesul, rezultatele, negându-i realizările, pentru a rămâne el pe o poziție de superioritate: „Ce să spun, mare lucru că ai luat premiul III la un concurs județean! Eu am fost olimpic pe țară la istorie!”.

Grandomanie

Adeseori, un părinte narcisist se comportă dându-și aere de superioritate, pompos și plin de sine, disprețuitor față de ceilalți, de care știe însă cum să se folosească, fără scrupule. Unii părinți narcisişti se folosesc inclusiv de propriii copii („Nu poți să ai o relație cu fiica sărăntocului aceluia și să mă faci de râs în fața lumii! Fata Popeștilor e o partidă mult mai bună pentru tine și, în plus, au bani, afacerile le merg bine și au relații sus-puse, care ne vor fi utile. Nu poți să-mi faci una ca asta! Nu poți să ne faci asta!”). Alți părinți le însuflă copiilor același complex de superioritate: „Tu ești fiica noastră și ești cea mai bună. Trebuie să fii cea mai bună! Nu poate să te întreacă nimeni. Nici unul din colegii tăi nu se compară cu tine!”. Părinții se dau peste cap să se laude cu realizările lor, să afișeze un stil de viață superior în fața celorlalți, și își învață copilul să se poarte la fel: „Nimeni să nu afle că nu-ți merge bine. Trebuie să le spui celorlalți că totul e perfect, să nu cumva să se bucure de necazurile tale, ci să te invidieze tot timpul”.

Manipulare

Părintele narcisist își manipulează emoțional copilul (și pe celelalte persoane din viața sa) prin însuflarea sentimentului de vinovăție („M-am sacrificat pentru tine, și tu refuzi acum să renunți la persoana asta!”, „Din cauza ta sunt acum nefericit, că n-ai vrut să faci cum îți spun!”), a sentimentului de rușine („Ai luat 6 în teză la matematică și ne-ai făcut de râsul lumii! Ce-or să zică bunicii tăi, amândoi profesori de matematică? Cum o să mai scoată ei capul în lume?”), comparații defavorabile („De ce nu poți să fii și tu la fel de serios ca băiatul nașilor? Uite el ce băiat bun este!”), șantaj („Dacă te mai vezi cu băiatul ăla, nu-ți mai dau nici un ban, să știi! Tu ești studentă, n-ai ce să cauți cu un coate-goale”), presiune („Ba ai să mergi în continuare la antrenamente, nu mă interesează! Eu sunt cel mai bun antrenor, n-ai să mă faci de râs!”).

Lipsă de empatie

Narcisiştii nu pot înțelege emoțiile nici unei alte persoane, deci nici pe cele ale copiilor lor. Nu contează decât ceea ce simt și gândesc ei, de aceea îi vor invalida pe copii ori de câte ori aceștia nu sunt în asentimentul părinților: „Nu se poate să mergi la balet. Ești băiat! Trebuie să faci fotbal!”. Reacțiile copiilor pot să difere în funcție de personalitatea lor: fie se revoltă împotriva părintelui și se încăpățânează să facă ceea ce și-au propus, fie se supun și, în timp, se îndepărtează de acesta, fie ajung să adopte în timp atitudinile, comportamentele și valorile părintelui, copiindu-l. În acest fel, noi personalități narcisiste se formează, iar ciclul distructiv continuă, antrenând alte vieți.

Dependență

Unii dintre părinții narcisişti nici nu concep ideea ca fiul sau fiica lor să aibă propria lui viață și, după vârsta majoratului, să-și ia zborul din cuib. Nu se pot abține să nu le controleze deciziile, să nu se implice în tot ceea ce fiul sau fiica lor au de făcut, să nu le schimbe – prin șantaj emoțional, amenințări și alte asemenea strategii – intențiile, alegerile și deciziile, astfel încât acestea să fie în acord cu dorințele, nevoile și așteptările egoiste ale părinților.

Desigur, părinții nu realizează cât de nedrepți și de egoiști sunt în ceea ce fac. Convingerea lor este că fac totul pentru apărarea intereselor copiilor lor, dar aceștia trăiesc cu senzația că cineva le ține piciorul pe furtunul cu apă și, oricât se străduiesc să-și ude grădina, nu reușesc. Am cunoscut o familie în care mama și-a obligat fiica măritată să se mute la ea, cu pruncul abia născut, în loc să o lase să-și petreacă concediul de creștere a copilului alături de soțul ei (cu care locuia, e drept, în casa soacrei, la 400 km depărtare de orașul natal!), pentru că altfel nu mai vrea s-o vadă în ochi toată viața. Astfel, mama și-a împins fiica să ia o decizie cruntă: fie să-și lase soțul și să-l despartă pe copil de tată, fie să-și rănească profund mama. Loialitatea față de propria mamă a învins și, după doi ani de separare de soț, divorțul a venit ca o consecință firească. Fiica și-a pierdut soțul, nepotul și-a pierdut tatăl – dar, hei, bunica e fericită și victorioasă, pentru că acum îi are pe amândoi numai pentru ea! Bineînțeles, „altcineva” e întotdeauna de vină pentru acest dezastru.

Alți părinți narcisişti au altfel de așteptări: odată devenit adult, copilul lor trebuie să le întoarcă favoarea de a-l fi crescut. Prin urmare, preocuparea de bază a fiului/fiicei lor trebuie să fie grija față de ei, nu întemeierea unei familii proprii. Iar dacă totuși își face o familie, aceasta va trebuie să fie întotdeauna pe locul doi – după ei! Vă dați seama că, în aceste condiții, orice căsnicie are de suferit, iar copiii (nepoții bunicilor narcisişti și egoiști) riscă să-și vadă părinții divorțând. Multe persoane mi s-au plâns de faptul că propriii părinți le făceau viața imposibilă, solicitându-le mereu atenția, sprijinul financiar și timpul, în detrimentul copiilor și partenerului de viață, iar problemele cauzate de lucrul acesta nu erau deloc mărunte.

Desigur, grija față de bătrâni și de copii este una dintre îndatoririle adulților, însă părintele narcisist își dorește mult mai mult de atât. Își dorește ca toate deciziile fiului sau fiicei sale să țină în primul rând cont de nevoile sale, își dorește ca el însuși să decidă. De aici, probleme nesfârșite pe care le creează în viața de familie a copilului său: „Cum să vă mutați, maică, tocmai la București? Și eu să rămân aici singură? Ce-i trebuie bărbatului tău serviciul ăla? Ce, aici nu muncesc și trăiesc atâția oameni? Cum se descurcă ceilalți, așa o să vă descurcați și voi! De mine și de taică-tu cine o să aibă grijă dacă voi plecați?”. Iar dacă fiica începe să aducă argumente pentru susținerea deciziei pe care a luat-o împreună cu soțul ei, mama va continua, manipulând-o emoțional: „Ai uitat ce greu ne-a fost să te ținem la facultate? Și acum ne lași singuri, ca să-i fie bine bărbatului tău? Ce, el și-a rupt de la gură să-ți pună meditatori? El s-a chinuit cu tine? Nu el, ci noi! Și acum ne întorci spatele și decizi tu de capul tău. Rușine să-ți fie! Cum poți să-mi faci una ca asta? Că eu nu mai pot cât mi-e de rău… Într-o zi o să mă găsești moartă!”.

Gelozie

Părintele narcisist consideră că fiul sau fiica sa îi aparține, cu tot ce este și cu tot ce are. Nu își percepe copilul ca pe un individ cu propria personalitate, cu propria viață, ci ca pe o extensie a sa. Orice tentativă de-a lua o decizie fără implicarea părintelui e percepută ca un act de trădare. Părintele trebuie să fie prioritatea numărul 1 a copilului său, nicidecum altcineva sau altceva. În mod deosebit sunt sabotate relațiile romantice, pentru că un partener este văzut drept un rival de temut la adresa părintelui, de aceea gelozia își scoate capul, dar este mascată sub formă de „grijă”. Prin urmare, nici o persoană, oricât de minunată ar fi, nu este suficient de potrivită pentru copil, iar încăpățânarea fiului sau fiicei de-a rămâne într-o relație va declanșa în curând „atacuri” concertate: părintele va începe să se simtă rău și să sufere de nu-știu-ce boală misterioasă, căreia medicii nu-i dau de cap, îl va suna mereu la ore nepotrivite, alertându-l („Vino repede că mi-e tare rău, cred că trebuie să chemi Salvarea!”), va găsi mereu ceva de care să se plângă în legătură cu partenerul/partenera copilului, în mod deosebit cu lipsa de respect, ori să-i dea fiului/fiicei din ce în ce mai multe sarcini, care să-l țină departe de parteneră/partener, doar-doar acela va rupe relația – și alte multe stratageme similare.

Neglijare

Unii părinți narcisişti sunt atât de absorbiți de propriile lor activități, hobby-uri și interese, de prieteni și de carieră, încât își neglijează copiii, neputând să le aloce timp (uneori nici măcar foarte puțin timp!), lăsându-i în grija celuilalt părinte sau a bunicilor, bonelor ori a instituțiilor (grădinițe cu program prelungit, școli-internat). Astfel de părinți consideră că ceea ce fac ei este mult mai important, iar copilul și activitățile cu acesta sunt o pierdere de timp („Și acum, dacă am copil, ce?! Asta înseamnă că mi s-a terminat viața? Gata distracție, gata ieșiri cu băieții? Să mă îngrop de viu?”). Alteori, părinții pretind că a fi interesați mai mult de afaceri sau de cariera profesională este, de fapt, în beneficiul copilului („Cum s-o las mai moale cu profesia? După ce am muncit 15 ani, dacă nu continui să mă afirm, imediat vine X să-mi ia locul! Copilul crește bine-mersi. Ce să-i fac eu? Să-i cânt și să mă joc cu el, când pot să-l las în grija bunicii, iar eu să-mi văd de muncă, să fac bani, să-i pot oferi tot ce-și dorește?”).

Așa gândesc și se comportă, în linii mari, părinții narcisişti, dar lucrurile pot fi atât de nuanțate, atât de diversificate, încât, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama dacă părinții noștri sunt narcisişti patologic sau dacă nu cumva au și ei, ca orice om, slăbiciunile lor, iar noi, ca fii și fiice, suntem nedrepți și îi judecăm strâmb. Până la urmă, în fiecare om există o doză de narcisism, însă măsura e cea care contează, făcând diferența între o minte sănătoasă și una tulbure.

Lupta cu egoismul, cu mândria și cu slava deșartă nu este un ideal, ci o necesitate, iar modele de oameni care au câștigat această luptă avem, slavă Domnului, numai să vrem să le urmăm! Ceea ce Scriptura ne învață de mii de ani că prinde bine sufletului nostru, iată, confirmă știința. Încet-încet, cu pași mici, dar siguri.

Psiholog Irina Petrea

Sursa: familiaortodoxa.ro

Ce suflare de viață se desprinde din cuvintele blânde, pline de pace, ale Maicii Mina! De parcă, din vâltoarea vieții noastre, suntem răpiți pentru o vreme în altă lume, plină de lumină, în care oamenii erau oameni, iar copilăria era copilărie. Ni se trezește brusc dorința de a schimba ceva în viața noastră, de a trece pe alte ritmuri, mai lente, de a ne aduna înlăuntru și a nu mai lăsa mărgăritarele noastre cele mai de preț să ne fie furate la tot pasul.

O pildă de răbdare, demnitate, și mai ales de dragoste, o dragoste învățată în sânul familiei, fără multe cuvinte, ci prin „contaminare” directă de la rugăciunea mamei. Să ne lăsăm, la rându-ne, „contaminați” de dragostea Maicii Mina, pentru a-i „molipsi”, mai departe, cu lumină, și pe copiii noștri. (A.S.)

– Maica Mina, aş dori să ne întoarcem puţin în timp şi să vă aduceţi aminte de copilăria dumneavoastră. Cum erau părinţii dumneavoastră, cum erau copiii pe vremea aceea?

– Copiii, pe vremea aceea, nu cred că erau chiar cu atât mai diferiţi decât copiii din ziua de astăzi. Cred că mult mai diferiţi erau părinţii lor, în ceea ce priveşte felul educaţiei şi felul atmosferei din familie, cred că asta era diferenţa cea mai mare. Noi, copiii, nu eram prea mult diferiţi de copiii din ziua de astăzi.

Era foarte multă căldură în familie, foarte multă iubire. Părinţii erau ocupaţi, că aveau treburi, fiecare cu serviciul lui, totuşi îşi găseau timp ca să stea de vorbă şi cu noi, ceea ce cred că era indispensabil. În ziua de astăzi, poate că în multe case nu mai există această comunicare directă între copii şi părinţi. Pentru că părinţii trebuie să se ocupe, totuşi, de copii – copiii nu pot fi lăsaţi aşa, vraişte, să crească ei singuri. Trebuie să fie sprijiniţi, să li se deschidă mintea, nu să fie lăsaţi pe seama televizorului, ca televizorul să le facă educaţia.

Eu îmi iubeam foarte mult părinţii, pe tata în special. Îl aşteptam întotdeauna când venea de la regiment, unde era ofiţer. Îmi făcea plăcere să-i trag cizmele, şi tata mă lăsa, că vedea că-mi face plăcere. Aveam 7-8 ani pe atunci.

Tata nu putea, acolo unde stătea, să nu facă şi o mică gospodărie, cu cai, cu vaci, cu porci, cu de toate, ca într-o gospodărie de ţară. El trebuia să-şi aibă gospodăria lui, și mie sigur că-mi plăcea. Datorită situaţiei noastre din familie, eu parte din an stăteam la rudeniile mamei, în Banat, şi numai câteva luni din an eram cu familia, în Basarabia. Ei, ăsta era raiul meu, fericirea mea! Mama ne lăsa la rude pentru că în Basarabia era mult mai greu – nu aveam lumină electrică, nu aveam canalizare, toate acestea nu existau. Și atunci vara, în special, stăteam în Basarabia, pentru că era mai uşor. Iernile erau grele în Basarabia, cu zăpezi mari. Şcoala am început s-o fac în Banat, pentru că dincolo trebuia să plec cu sania, era mult mai greu.

Pentru mine, fericirea mare era, sigur, când eram cu părinţii, era o mare diferenţă. Rudele mamei din Banat mă iubeau, nu ştiau ce să-mi facă. Nu mă alintau prea mult, dar totuşi mă iubeau. Ei, dar nu contează, casa e casă, părinţii sunt părinţi, şi eu îi iubeam foarte mult. Era o atmosferă aşa de caldă în familie…

„Mama stătea în genunchi la Maica Domnului ore întregi”

Când veneam din Banat în Basarabia, tata mă lua şi mă ducea în gospodărie, ca să-mi arate câinii, caii, toată gospodăria. Parcă mă prezenta lor, şi eu trebuia să-i iau în consideraţie, făceau parte din familia noastră toate animalele acestea. Şi erau aşa de înţelepte animalele… Doamne! M-a dus tata să văd câinii, m-a prezentat celor doi dulăi mari, şi eu am înregistrat cum îi cheamă, ca să-i ştiu, că de-acum erau ai mei. Și, în prima seară când am sosit acasă, a venit o cunoştinţă din jurul Hotinului, ca să mă roage să o însoţesc până la wc, care era în fundul curţii, că-i era frică din cauza câinilor. Eu, sigură pe mine, pentru că eram gazda, ies cu ea afară. Unul dintre câini stătea la uşă, păzea, dar eu ies cu ea împreună, vorbesc cu câinele şi plec cu ea, străbat toată curtea aceea convinsă fiind că, sigur, câinele nu poate să mă ia în consideraţie decât ca făcând parte din familie. Şi numai după aceea mi-am dat eu seama: Doamne, dar cum am pornit eu aşa, că el nu mă cunoştea – adică mă cunoştea doar de la o prezentare?… Aşa am trăit, cu fericirea deplină că toată gospodăria îţi aparţinea, făcea parte din familie.

Și, când venea tata de la serviciu, se punea masa, mâncam cu toţii, că niciodată nu se întâmpla să mâncăm separat vreunul, unul într-o parte, altul într-alta, sau la ore diferite. Nu, asta era viaţa de comuniune a familiei. Şi la masă vorbeam ce s-a mai întâmplat, greutăţile întâmpinate de ei le auzeam şi noi; participam şi noi, copiii, la greutăţile lor din gospodărie. Aveam ceva mai departe şi o stână cu niște oi. „Ei, ce s-a mai întâmplat: s-a îmbolnăvit o oaie, nu s-a îmbolnăvit?”. Tata spunea una, mama spunea alta… Eram şi noi prezenţi, participam și noi. Şi ei ne întrebau pe noi ce-am mai făcut în timpul zilei, ce-am mai citit. Pe vremea aceea, preocuparea noastră personală era cititul. Ţin minte, cum căpătam o carte, păi nu mai exista absolut nimic, numai în cartea aia eram concentrată! Și atunci, sigur că era întrebarea: „Ce-ai citit? Ce-ai înţeles? Cum ţi-a plăcut?”. Și, după ce se termina masa, un lucru care mă surprinde este că, deși făceam rugăciunea dimineaţa, făceam rugăciunea seara, totuși la masă nu făceam rugăciunea de dinainte de masă, un „Tatăl nostru” nu spuneam, cu toate că mama era foarte credincioasă, toată ziua se ruga Maicii Domnului, o avea foarte la mare drag şi la mare cinste pe Maica Domnului, candela totdeauna aprinsă, icoanele… Stătea în genunchi la icoana Maicii Domnului ore întregi.

Acestea toate închegau taina noastră de familie şi iubirea dintre noi, pe care de acolo o capeţi ca să biruieşti în viaţă. Fără această iubire, fără iubire, în general, nu poţi să biruieşti în lume.

„Părinţii nu pot să fie înlocuiţi”

Mă înţelegeam foarte bine şi cu fratele meu, el era mai mare decât mine cu un an şi ceva, dar era suferind, şi eu eram copleşită de durere pentru suferinţa lui. Și-mi părea rău că el nu poate să se joace cu copiii cum mă joc eu, pentru că nu putea alerga. S-a născut cu mici malformaţii la picior, iar degetele de la mâini îi erau lipite. Trebuiau desprinse degetele, toate necesitau operaţii repetate, la vârste mici, de câţiva ani. Eu sufeream foarte mult din cauza suferinţei lui, cred că mai mult decât el. El le-a biruit, dar eu, pentru mine erau catastrofe.

Așa am crescut. Și mai ales că erau câteva luni pe an când stăteam în Banat și eram despărţită de el, şi apoi şi de sora mea mai mică, şi sigur că, atunci când eram împreună, parcă se revărsa tot regretul şi greutatea de-a fi fost despărţiţi câtva timp, se revărsa în acele câteva luni în care puteam fi împreună.

Această variaţie între durere sau suferinţă, că eu sufeream când nu eram acasă – şi mă gândesc acum cu atâta durere la familiile în care văd că rămân copiii singuri. E ceva groaznic, cumplit: părinţii nici nu-şi dau seama ce înseamnă această greutate, amprenta pe care o pui pe copii, şi care le rămâne după aceea pe toată viaţa. Ceva le lipseşte: le lipsește şi ca educaţie, şi ca stare generală de spirit, care face parte din orizontul lor spiritual de iubire, de interes unul pentru altul, de sprijin reciproc, de grijă pentru celălalt… Toate acestea lipsesc când părinţii nu sunt lângă tine şi când tu rămâi de unul singur să creşti printre străini. Pentru că, oricât de apropiate ţi-ar fi rudele, sau o bunică care să te crească, ei tot străini rămân faţă de părinţi. Părinţii nu pot să fie înlocuiţi.

Eu am cunoscut bucuria familiei şi bucuria unor părinţi care mi-au fost foarte apropiaţi. Tata avea o altă mentalitate, o altă educaţie: era aristocraţia rusească care i-a impregant, ofiţer fiind, o anumită atitudine de demnitate, pe care eu nu aveam de unde s-o învăţ din altă parte. Și mă surprindea la el, de exemplu: mergem la cinematograf, și eu stau pe un scaun, tata stă pe alt scaun, într-o lojă. Deodată îl văd pe tata că se supără şi se răsteşte oarecum la cetăţeanul din spatele meu: „Cum îndrăzneşti dumneata să te sprijini de speteaza scaunului în care stă o domnişoară?” – eu eram de 13 ani. Tata era foarte revoltat, dar eu nu am înţeles de ce. Vezi, erau chestiuni din acestea pe care nu le-am întâlnit în altă parte, decât în foarte mici fărâme. Pentru mine reprezentau o noutate, dar şi o învăţătură de minte în același timp, ca şi eu să pretind faţă de alţii acest comportament. Așa că educaţia aceasta era un foarte mare ajutor cu care pleci în viaţă şi nu-l mai poţi căpăta, nu ţi-l dă nimeni, nu poate să ţi-l mai dea nimeni altcineva.

Am avut o copilărie foarte luminoasă, dar am cunoscut în acelaşi timp şi tragedia depărtării de părinți. Nu ştiu, eu sufăr cumplit când văd copiii ăştia că rămân fără părinţi, şi părinţii pleacă şi copiii rămân. E cumplit la orice vârstă, la orice vârstă…

„Rugăciunea – o cale absolut necesară pentru formarea copilului”

 – Pe ce se punea accent în educarea şi în formarea unui copil?

– Categoric, în primul rând pe credinţă. Pentru că, indiferent unde erai, în Basarabia sau în Banat, rugăciunea reprezenta o cale absolut necesară pentru formarea copilului. Am întâmpinat şi la părinţii mei, şi la rudele mamei direcţia aceasta pe care mi-o dădeau, că aveau grijă şi dimineaţa, şi în special seara, întotdeauna să-ţi faci rugăciunea, şi veneau şi o făceau împreună cu mine. Ştiţi ce este important? Că lucrul acesta te obişnuia să ai o legătură directă cu „Îngeraşul”, care era o rugăciune nelipsită în fiecare seară. Și, prin rugăciunea aceasta cu care te obişnuieşti, ajungi să intri într-o legătură directă cu îngerul, cu sfântul de care ţii. Curios este că pe tata îl chema Mina – Sfântul Mina era patronul familiei noastre, aşa era obiceiul, fiecare familie îşi alegea un sfânt care să-i fie ocrotitor. Și vedeţi cum se leagă toate? Eu am ajuns acum în braţele Sfântului Mina, că el mă ocroteşte şi m-a păzit de-a lungul vieţii.

De atunci am intrat în legătură, ca o prezenţă şi ca o persoană reală, cu îngerul meu. După aceea şi cu sfinţii: erau sprijinitorii noştri, lor ne adresam. Teorie nu se făcea, dar rugăciunea conta foarte mult. Şi la biserică, la Sfintele Liturghii mergeam, fără să le ştim conţinutul, importanţa. Sărbătorile mari erau ţinute cu foarte multă amploare în familie, şi în special în Basarabia.

Astăzi am impresia că educația se face mult mai slab, pentru că se lasă copiii în mâna televizorului şi-a telefoanelor, şi e foarte periculos. Copilul intră în viaţă fără să fie apărat, fără să știe ce-l aşteaptă, şi îl captează societatea aceasta, care are aşa de mult negativ în ea, şi poate să-l dărâme, să-i facă foarte mult rău, pentru că el nu este pregătit pentru societatea aceasta. Și, din cauza asta, cade uşor pe mâna drogurilor, cade uşor pe mâna tuturor lucrurilor nefireşti, nenaturale, care astăzi se vântură pe toate străzile, pe toate căile. Pericolul e mult mai mare astăzi. Așa încât și părinţii, indiferent de unde, sunt obligaţi să le facă educaţia din lucruri mici, mărunte, dar totuşi necesare într-o societate, că după aceea intri în viaţă şi e prea târziu. În special în ziua de astăzi, unde ajungi să circuli în afara ţării – să ştii cum să te comporţi, să ştii cum să mănânci, cum să primeşti un musafir, cum să închizi o uşă. Eu mă leg întotdeauna de lucruri mici, pentru că m-am izbit întotdeauna de asta. Să respecţi liniştea celuilalt. Bine, la asta cred că au contribuit părinţii în mare măsură, că aveau atenţie mărită la felul în care te porţi – tata, în special. La ei, militarii din armata rusă, fiind armată de elită, li se şi cerea o atitudine şi un comportament fără greşeală. Simţea câteodată că-mi lipsesc anumite lucruri: „Dar nu te învaţă cei din Banat? Nu te învaţă cutare sau cutare?”. Mai dădeam şi eu din colţ în colţ: mai pe seama lor o puneam, mai pe seama mea.

„Sub perna de la spital să-mi puneţi cărticica de rugăciuni a mamei!”

Copilul nu învăţa din teorie, ci din exemplul pe care îl primea în primii ani. Și vreau să vă spun că, legat de asta, mi-am adus aminte un amănunt legat de fratele meu. Tata nu era cu sistemul de poruncă: „Trebuie să faci cutare”. Nu, el căuta să-ţi arate de ce ar fi bine să faci, ca să te lase după aceea să fii tu cel care să alegi. În Banat era celălalt sistem: „Nu mai discutăm, trebuie să faci, şi gata!”. Asta era, eu oscilam între cele două, dar sigur că-mi plăcea mai mult cel de-acasă, pe care îl acceptam. Şi asta se întâmpla chiar în lucrurile serioase. Uite, de exemplu, fratele meu trebuia să se opereze. Tata nu-i spunea: „Mâine plecăm la operaţie”. Nu-i spunea aşa. Câteva zile încerca să-i explice de ce e necesară operaţia şi de ce el crede că ar fi necesar să fie făcută, şi după aceea îl lăsa pe fratele meu ca el să hotărască: vrei să mergi sau nu vrei să mergi. Săracul, n-avea cinci ani încă, mic era! Până la cinci ani a avut deja câteva operaţii. Și la cinci ani tata îl întreba dacă vrea. Până la urmă, după câteva zile, fratele meu s-a hotărât: „Da, mă duc, dar cu o condiţie: sub perna de la spital să-mi puneţi cărticica de rugăciuni din care se roagă mama, şi aşa merg!”. Vedeţi cum i-a rămas copilului în suflet rugăciunea mamei? Fără multe cuvinte: o vedea, şi când a fost şi el însuşi la greu, atunci s-a gândit că, uite, are nevoie de acest sprijin – şi n-avea cinci ani pe atunci!

Și este foarte important să nu fie un copil unic. Învăţam foarte mult din faptul că-l aveam pe fratele meu; după aceea a urmat, la vreo trei ani, alt frate, care a murit la şase luni, şi după aceea, la şapte ani, a venit sora mea, dar eram mare. Ne-am iubit foarte mult, ca frați. Și totuși, vedeți, credinţa în Dumnezeu şi iubirea, numai cu acestea poţi să biruieşti. Iubirea e ceva care nu poţi învăţa, nu poţi face teoria ei, dar ţi se inoculează şi o simţi în tine, creşti cu ea, te formezi cu ea, îţi aşezi la temelia vieţii tale această dragoste, această credinţă în Dumnezeu. Te obişnuieşti să priveşti mai aproape, adică să nu priveşti pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca nişte „ceva”-uri dintr-altă lume – în altă lume sunt, dar să nu-i priveşti ca pe ceva cu totul în afară de tine. Nu: ai o comuniune cu sfinţii, că şi ei au fost oameni, cu îngerul păzitor – eu îl rog, el este o prezenţă alături de mine. Această prezenţă să o simţi alături de tine, de mic, e foarte important, priveşti altfel după aceea şi pe sfinţi, şi pe Dumnezeu. Pot să tind, să doresc, să vreau, să încerc să comunic cu Dumnezeu, şi asta te ajută. Asta m-a ajutat foarte mult: „Înger, îngerelul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu, / Totdeauna fii cu mine / Și mă-nvaţă să fac bine. / Eu sunt mic, tu fă-mă mare. / Eu sunt crud, tu fă-mă tare / Şi-n tot locul mă ocroteşte / Şi de rele mă păzeşte. / Iară mâine de dimineaţă, / Mă deşteaptă la viaţă. / Înger, îngerelul meu, / Roagă-te lui Dumnezeu / Pentru sufleţelul meu!”. Vezi, îngerul devine o persoană, devine cineva care este alături de mine, nu mai sunt singur.

Copiii trebuie să se obişnuiască să se roage de mici, asta este „sfoara” lor de salvare pentru toată viaţa. Că, dacă nu învaţă de mic, mult mai greu o prinde ulterior. Dar nu numai atât, ci să fie învăţat care este temelia credinţei noastre ortodoxe creştine, şi asta trebuie să o ştie: Sfânta Treime şi Hristos Dumnezeu, Dumnezeu-Om, Care S-a răstignit pentru noi. Copilul simte tragedia Crucii – nu şi-o explică, dar o simte, o trăieşte, așa încât copilul de mic trebuie s-o înveţe, iar părintele trebuie să aibă timp să-şi facă şi autocatehizare. Aproape că am ajuns acum să fie copilul cel care să-şi înveţe părinţii.

Sursa: familiaortodoxa.ro

Orice om este un întreg deplin. Un microcosmos. În el sunt toate principiile lumii, în cea mai frumoasă formă de existență descoperită de Dumnezeu vreodată: împreună.

Oasele lui cuprind în ele adâncurile nerostite ale pământului din care au fost luate. Ele sunt din același aluat cu oasele universului peste care Dumnezeu l-a așezat stăpân: munții. Pentru că Dumnezeu a știut că trebuie să poată să țină, prin tăria lor, o lume completă.

Peste oase a așezat Domnul o haină curată, așa cum a învelit oasele lumii cu glie. Ca să înfrumusețeze locul, dar și ca să-l facă să odrăslească. Și a numit Făcătorul a toate haina aceasta trup, și a sălășluit în ea vene, ca niște pâraie cu apă limpede de munte, pe care le-a rânduit să hrănească, dar și să curețe trupul.

Iar, la sfârșit, a dat Dumnezeu și cel din urmă dar noii Sale creații, prima și singura pe care avea să o zidească vreodată cu sfintele Sale mâini: viața. Tot așa cum umpluse lumea văzută de suflare de viață, a umplut și trupul: de Viața însăși. Și nu oricum, ci prin suflarea Sa cea de Viață dătătoare: „și a suflat asupra lui suflare de viață, și s-a făcut omul întru suflet viu” Facere 2:7. Nu a zis, nu i-a poruncit, nici măcar nu i-a dat, ci a suflat. A suflat asupra lui, ca într-o îmbrățișare părintească, o haină de lumină peste una de humă. Ca să poată omul să fie, așa cum îl rânduise Dumnezeu ab initio, stăpân.

Păzitorii stăpânului

 Încă din prima clipă-eon a existenței sale, făptura cea fără de preț a sfintelor Sale mâini a fost pizmuită, ca fiind cea mai plină de ființă dintre făpturi. Iar pizmașul care pândea din umbră, socotind cum să-l dezbrace pe om de haina aceasta care-l umplea de Viață și-l arăta creației întregi ca pe un rege pe care să-l asculte și să-l slujească, era vidul. Nimicul. Căci așa l-a numit românul pe prădătorul cel mai cumplit al omului: naiba, un cuvânt care vine din limba turcă și care înseamnă lipsă. Așadar, nimicul s-a așezat la pândă în umbră, căutând fisura din zidirea aceasta prin care să intre sub haina de lumină și de acolo să adune ființa și să îl lase pe om ca pe sine însuși: golit și rușinat. N-a reușit însă decât pentru o vreme să-l dezbrace de haina cea frumoasă. Și, depărtându-l de ea, l-a făcut s-o dorească și s-o iubească, s-o caute veșnic, să lupte să ajungă la ea. Pentru că ea rămăsese în mâinile Tatălui său.

Or, aceasta nu înțelesese vrăjmașul. Că omul avea un Părinte din chiar prima clipă a existenței sale, de care avea să-l lege un veșnic dor. Un dor care urma să-l pună mereu pe Cale. Însă Dumnezeu știa acest lucru, pentru că tocmai de aceea îl gândise: ca omul, călăuzit fie și numai de gândul spre Părintele său, să poată găsi drumul spre haina cea prea-luminoasă care îl arăta făpturii ca pe un stăpân.

Și, cum drumul acesta era plin de pericole, pentru că și miza drumului în sine este atât de mare, a rânduit Dumnezeu pentru om nu unul, ci doi păzitori demni de a proteja stăpânul, doi părinți trupești pe pământ: o mamă-femeie, care să îi dea dorul după Părintele Ceresc și simțirea cea curată care să-i arate care este, de fapt, Calea, și un tată-bărbat, care să-i dea tărie și dârzenie în lupta cu vrăjmașii țelului său și care să-l învețe cum să se țină pe Cale.

Beneficiile rugăciunii

Și, pentru ca toți să priceapă, să perceapă și să exprime la fel realitatea din jurul lor, le-a dat și o limbă comună: rugăciunea. O limbă specială, în care să comunice între ei într-un fel aparte, într-un fel care îi așază în reconfortantul împreună. Pentru că au avut oamenii și limba lor, cu care se înțelegeau unii cu alții. Doar că, de la o vreme, după ce au socotit să folosească limba lor ca să stăpânească om peste om, limba oamenilor a început să fie auzită diferit. Și același cuvânt a început să însemne altceva pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Și așa a rămas până astăzi. Doar că, din dragoste față de fiii săi, Dumnezeu, știind din vechime cum se vor ridica vorbele împotriva omului pe drumul său spre Patria cea de sus, a rânduit singura limbă a pământului în care toți oamenii să fie împreună unii cu alții, și toți cu Tatăl lor cel Ceresc.

Și a dăruit rugăciunea mamei, și i-a poruncit ca din gura ei să o audă pruncul prima dată. Pentru ca, auzind-o, să n-o mai uite niciodată. Să știe că, rugându-se, se va aduna, de oriunde se va afla, la sânul maicii sale, acolo unde a învățat mai întâi graiul și bucuria și pacea. Acolo unde a văzut prima oară lumina și unde a auzit primul cuvânt care i-a deschis Cerurile: rugăciunea cu care măicuța sa îl ocrotea din însuși miezul lumii sale atât de noi și atât de fără de margini. De aceea, copilul care este crescut încă de la sân cu rugăciune deprinde ușor, de la sine, exercițiul de-a se ruga, aceasta fiind starea sa de existență inițială, iar regăsirea în ea îl va reconforta, ca orice gest familiar care îl balansează, îl echilibrează în mijlocul rutinei traiului cotidian previzibil. Acea zonă fără de care pruncul ar fi lipsit de echilibru psiho-emoțional, fapt ce-i periclitează întreaga existență, începând cu atingerea performanțelor intelectuale și culminând cu păstrarea sănătății trupești și mintale.

Poate tocmai de aceea și specialiștii în neuroștiințe din zilele noastre, cercetători din cadrul Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică din Sankt Petersburg, au descoperit că, în timpul rugăciunii, are loc un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la pruncii de trei luni, atunci când se află la sânul mamelor lor și în căușul cald al brațelor lor, trăind un sentiment de siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana umană creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului se mărește, şi ritmul acesta al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă Valerii Slezin, care a făcut această descoperire înregistrând encefalogramele unor călugări care se rugau. El a numit starea aceasta necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune”, dovedind ca are o importanţă vitală pentru orice persoană, deoarece, spune reputatul profesor, „rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei”.[1]

Și astfel, rugându-se, copilul învață că, prin rugăciune, se va întâlni, într-un împreună deplin și ziditor, cu părinții lui, cu moșii și strămoșii lui, până la primii oameni, și cu Dumnezeu, Tatăl lui cel Ceresc. Iar din această așezare laolaltă pruncul capătă puterea experiențială a neamului său. Pentru că, atunci când nu ești singur, ci laolaltă cu tot neamul tău, ești puternic. Întocmai ca un viteaz cu tolba plină de săgeți. De nimic nu te temi, căci pe toate le poți birui, pentru că brațele tale sunt brațele neamului tău întreg, iar în inima ta bat inimile lor toate. Și viața ta se înțelepțește din viețile lor, adunate laolaltă. Și trăiește din punctul în care s-au oprit viețile celelalte. Pentru că nu mai are nevoie să reia drumul parcurs deja. Prin rugăciune, experiența celorlalți devine experiența ta.

Pentru că un copil care se roagă este un bun ascultător. De mic a deprins această taină a ascultării. Încă de când asculta vorbele rostite de părinții și frații lui mai mari. Vorbe pe care, deși mintea poate nu le deslușea, inima le primea și le tălmăcea din nuanțe și tonuri, din mângâieri și șoapte. Vorbe vii, grai pentru inimă, dar și pentru minte. Grai care îl învață să găsească ușor cuvintele de dincolo de cuvinte. Copiii sunt singurii care înțeleg ce nu se rostește. Pentru că rugăciunea i-a învățat cum să asculte.

Profesorul Colceag, „antrenorul de genii” al României, spune că trăirea mamei se imprimă în mintea copilului încă din pântece[2]. Prin urmare, un prunc purtat în pântece cu rugăciune se naște cu un soi de cunoaștere apriorică a stării de rugăciune, a adevărurilor pe care acestea le poartă. Tocmai de aceea deslușește mai ușor sensurile înalte ale cuvintelor. Are o inteligență peste medie și o intuiție a realității înconjurătoare care, perceptiv, îl ridică mult peste cei de o vârstă cu el. Pentru că, în timpul vieții intrauterine, atunci când este dezvoltat un organ foarte interesant, organul feromo-nazal, care percepe feromonii atât din interiorul trupului mamei, cât și din afara acestuia[3], copilul învață lumea prin experiența, prin trăirea mamei.

Un copil care are exercițiul rugăciunii este un copil care are una dintre cele mai importante și mai frumoase trăsături de caracter pe care le poate avea un copil: răbdarea. Pentru că de mic a deprins, de pildă, să aștepte înainte să mănânce, să se liniștească în rugăciunea dinaintea mesei, și abia apoi să guste. Iar această deprindere nu aduce doar un beneficiu trupesc, în sensul că trupul se așază în sine și începe să-și pregătească sucul gastric înainte de a începe ingestia, ci și unul comportamental, acela de a ști cum să-și stăpânească pornirile care te dezechilibrează hormonal; și chiar unul sufletesc, în sensul că-și amintește că toate ale sale sunt date de dragoste. De dragostea celui care le-a cultivat sau crescut, de dragostea tatălui care a muncit ca să poată să i le cumpere, de dragostea mamei care i le-a gătit, de dragostea lui Dumnezeu, care i-a adus în viața sa pe toți ceilalți.

Astfel, prin rugăciune, pruncul primește și darul cel mai înalt: dragostea. Căci pruncul care se roagă, iubește. Pentru că nu poți să fii împreună cu alții, fie și în duh, dacă ești lipsit de dragoste. Aceasta este condiția primordială a pluralității întru una. Liantul care ne leagă unii de alții și, împreună, de Cer. Pentru că, rugându-se, deprinde grija de celălalt. Să nu-l uite în rugăciune… Și, amintindu-și-l, îi trăiește bucuria sau truda. Îi pătrunde adâncurile inimii. Empatizează. Devin amândoi una înaintea lui Dumnezeu. Pentru a-l putea cuprinde tot în ruga sa.

Nașterea și pieirea universurilor

Vedeți voi, dragilor… fiecare om este cu adevărat un univers deplin. Este lumea întreagă. De fiecare dată când se naște un om, se naște o lume. Și, tot astfel, de fiecare dată când piere un om, piere o lume. O lume unică și irepetabilă în toată istoria omenirii. Iar pieirea acestor lumi este veșnică doar dacă, în toată istoria lor, nu s-a auzit măcar un „Doamne, miluiește!”. Numai acele lumi se risipesc în nimicul vrăjmașului, se pierd. Toate celelalte, care s-au zidit pe rugăciune, se întorc sub căușul infinit al hainei de lumină din mâna Părintelui Ceresc.

Tocmai de aceea este foarte important să dăruim copiilor noștri cea mai înaltă dintre abilități: aceea de-a se ruga. Să-i învățăm să se roage pentru ca, oricând va fi nevoie, indiferent cât de adânc au căzut și cât de departe s-au răzlețit, să-și găsească Calea spre Acasă! Și astfel să nu lăsăm să piară lumi în care nu s-a auzit niciodată ecoul unei rugăciuni. Măcar și numai un „Doamne, miluiește!”…

Cu dragoste, pentru împreună,

Alina Mirică

[1] http://www.pravdareport.com/society/anomal/01-05-2008/105048-prayers-0/

[2] https://www.antena3.ro/actualitate/educatie/antrenorul-de-genii-florin-colceag-la-nastere-toti-copiii-sunt-supradotati-de-cei-care-palesc-406300.html

[3] http://www.life.ro/life-stories/interviuri/antrenorul-de-genii-florin-colceag-la-nastere-toti-copiii-sunt-supradotati-de-cei-care-palesc-mamele-sunt-responsabile-total-16881787

Sursa: familiaortodoxa.ro

În Palestina, la Sfintele Locuri, există un lac, care se numeşte Lacul Galileii sau al Tiberiadei sau, pentru că este întins, îi zic şi mare. De sus, din avion, crezi că are formă de harpă – cu 10 coarde; cei care au fost la Sfintele Locuri l-au văzut. Apele lui sunt foarte curate; provin din izvoarele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă. De acolo coboară râuleţe şi ajung în el. Acolo vine şi râul Iordan. Apele lui se varsă în lac şi toate apele care prisosesc pleacă din cealaltă parte a ei şi continuă. Binecuvântat râu, binecuvântat lac.

Scrie evanghelia astăzi  că Hristos „mergea pe lângă Marea Galileii” (Matei 4, 18). Acolo s-a dus Hristos, Care iubeşte cele frumoase, făpturile pe care El însuşi le-a plăsmuit. Se plimba pe lângă acel lac fermecător. De ce S-a dus acolo? Oare ca să respire aer curat? S-a dus pentru un scop mult mai înalt. S-a dus ca să-şi aleagă pe ucenicii Lui, personalul prin care avea să înoiască lumea. Nu s-a dus nici la Roma, nici la Atena, nici în vreun alt loc din centrele culte. S-a dus la mare, lângă pescari.

A văzut acolo două bărci. Într-una, doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncau mreaja să pescuiască. În cealaltă, alţi doi fraţi, Ioan şi  Iacov împreună cu tatăl lor Zevedeu, dregându-şi şi aranjându-şi mrejele lor. Şi i-a chemat. Lăsaţi, zice, aceste mreje, urmaţi-Mă şi Eu vă voi da Har; vă voi face “pescari de oameni” , veţi pescui suflete. Şi ei? „Îndată” L-au urmat (Matei  4, 19-22). Acest cuvânt „îndată” cântăreşte mult. Ce vrea să însemneze „îndată”? „Imediat”, fără ezitare. N-au spus mâine, poimâine, după o lună, după un an. Imediat au spus „prezent”, cum face soldatul faţă de ofiţer. Au lăsat bărci, mreje, rude, şi-au venit lângă Hristos.

Dacă ar veni astăzi Hristos şi ar spune „Veniţi cu Mine, lăsaţi toate şi urmaţi-Mă!”, cine L-ar urma? Unul va zice: Ce zici acum, sunt nebun să las toate?… Altul va zice: Cât îmi vei da?… Vor bani. Dacă Hristos ar fi rânduit un profit, mulţi ar fi acceptat; aşa…, nici unul.

Din alte neamuri, (Italia, Franţa, Germania şi altele), pornesc misionari pentru Africa şi Asia şi muncesc, punându-şi  viaţa în primejdie. Din România? Trei milioane au plecat în afară; însă nu pentru misiune, ci ca să muncească şi să facă bani. Rar se mai găseşte vreun misionar. Rari sunt astfel de oameni în vremurile noastre. Biserica cheamă la misiune şi „creştinii de apă dulce” zic: Eu nu mă fac misionar, este un lucru greu. Cheamă la preoţie, dar părinţii nu-şi dau nici măcar un copil să slujească Bisericii ca preot. Un copil bun îi spune tatălui său că vrea să se facă preot sau că vrea să plece la mănăstire. Şi acesta, mai-mai să-l omoare!

Deci, misionar nu te faci, preot nu te faci. Ei, atunci îţi cer altceva, cel mai uşor lucru. Nu-ţi spun să ridici un munte; te pun să ridici o pietricică. Ce pietricică? Mersul la biserică. Este duminică? Este 8.00 dimineața? Te cheama Hristos. Du-te la biserică. Du-te să te închini şi să-L adori pe Dumnezeu. Du-te să-I spui un mulţumesc. Am spus-o şi altă dată: 168 de ore are săptămâna. O oră și jumătate ne cere Dumnezeu, atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la „Binecuvântată este împărăţia Tatălui…” până la „Pentru rugăciunile…”. Intră în biserică, adu-ţi aminte că eşti om, spune un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, un „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”, un „Pomeneşte-mă, Doamne”. Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfârşit…

Pe toţi creştinii Iisus i-a făcut „pescari de oameni, pescari de suflete”. De aceea, toţi creştinii, mai înainte de a fi medici, profesori, ingineri, scriitori, agricultori, şomeri, casnici, pensionari sau altceva, sunt pescari de oameni, sunt pescari de suflete pierdute. Dacă cineva neglijează acest fapt este un om care nu şi-a împlinit misiunea încredinţată la Botez: “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” ( 1Pt 2, 9).

Am găsit pe un site un pamflet, o poveste ironică, care s-ar potrivi multora dintre creştinii de astăzi. Acest pamflet spune că, undeva, într-un ţinut cu multe ape, cu mult peşte şi cu peşti flămânzi, trăiau nişte oameni care îşi ziceau „pescari”. Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei care se numeau „pescari” se întâlneau în şedinţe, discutau despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre chemarea lor de a fi pescari. Le plăcea mult lozinca: „Pescuitul este datoria fiecărui pescar!”. Ţineau şedinţe cu tema „Campania de pescuit” sau „Luna pescuitului” etc. De asemenea, organizau conferinţe despre pescuit, despre promovarea pescuitului, despre echipamentul de pescuit, despre noile metode de pescuit şi chiar despre noi „momeli” pentru peşti. Aceşti pescari şi-au construit şi o clădire impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate că apelul era ca orice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau. Poate cineva să fie pescar dacă nu prinde nici măcar un peşte? Poate cineva să fie pescar de oameni dacă nu salvează nici măcar un suflet?

Şi în continuarea acestui pamflet, se redă şi o ştire preluată din ziarul Times-Reporter, din New Philadelphia, Ohio, din septembrie 1985. Acest articol vorbeşte despre o sărbătoare a înotătorilor de elită, care aniversau un an de când nu s-a mai înecat nimeni în ştrandul municipal al oraşului New Orleans. Sărbătoarea s-a ţinut chiar pe malurile ştrandului. Au participat vreo 200 de persoane, între care 100 erau înotători licenţiaţi şi care pe durata desfăşurării sărbătorii au fost mandataţi şi să supravegheze bazinul de înot. La încheierea sărbătorii, care celebra un an fără incidente, pe când amenajările au fost evacuate, au descoperit în bazin un om înecat. S-a înecat în mijlocul unei mulţimi de înotători care erau adunaţi să sărbătorească un an fără incidente.

Acest pamflet, dublat de acest caz real, ironizează pe acei creştini care au primit de la Iisus, Marele Pescar, „Certificatul de pescari de oameni”, dar care nu numai că nu au mers niciodată la pescuit de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, dar li s-au pierdut suflete chiar de sub ochii lor, suflete din familiile lor, suflete dintre prietenii lor, suflete din comunităţile lor.

Avem biserici, avem slujbe, avem cărţi, avem metode, avem întâlniri: zonale, naţionale şi mondiale. Avem de toate, dar nu avem creştini convertiţi şi creştini pescari de oameni. Avem multă lene spirituală împletită cu multă mândrie, cu multă părere bună despre sine şi cu multe pretenţii ciudate; însă nu avem oameni convertiţi, nu avem oameni care cred în cuvintele lui Iisus, nu avem smeriţi, nu avem oameni care au rupt-o cu păcatul; nu avem oameni care mărturisesc pe Iisus cu fapta şi cu vorba, nu avem suflete aduse pe calea mântuirii. Tare vom mai fi întrebaţi despre toate asta la judecata divină!

Ce aţi zice de un student la medicină care, în loc să înveţe materia de medicină, ar citi multe romane şi biografii celebre? Va fi el un medic bun care să salveze vieţi? Aşa este şi cu creştinul care pierde vremea cu nimicuri, dar nu face ceea ce trebuie să facă, care nu este pescar de oameni. Este el un creştin bun?

Toţi cei care L-au urmat pe Hristos au descoperit o comoară despre care au dorit ca şi alţii să ştie. Acei oameni erau nişte entuziaşti ai lui Hristos şi au împărtăşit acel entuziasm şi altora. Ei au fost convinşi că însuşi sensul universului le-a fost descoperit în venirea, moartea şi învierea lui Iisus Hristos, şi nu puteau să ţină sub tăcere această descoperire. Ei nu şi-au spus, „Biserica este un loc rezonabil unde să mergi Duminica dimineaţa, unde este muzică frumoasă…etc.”, ci, „Veniţi să-L vedeţi pe Cel ce mi-a spus tot ce-am făcut.”, sau, „Noi am găsit pe Mesia”. Ei erau nişte martori şi s-au purtat ca atare. Dar cât de des vedeţi astăzi acest lucru în cercurile creştine? Entuziasmul este suspect în această epocă a dezamăgirilor. La urma urmei, fiecare are dreptul la propria opinie… nu vrem să fim acuzaţi de nimic; trebuie să respectăm dreptul la intimitate al oamenilor, zic mulţi astăzi; culmea, dintre cei botezaţi. Şi în acest fel păstrăm tăcerea asupra celei mai entuziasmante descoperiri pe care omul o poate avea în această viaţă, părând că am uitat că Hristos ne-a poruncit să le-o spunem celor din jurul nostru şi că noi înşine am descoperit cea mai mare comoară din lume.

Ce se întâmpla dacă primii creştini păstrau tăcerea asupra Evangheliei? Nu vreau să ne imaginăm.

Ce se întâmpla dacă prietenii care ne-au spus-o, ar fi păstrat ei tăcerea? Nu am fi fost aici! Nu se simte nimeni astfel constrâns de dragostea lui Hristos, încât s-o spună altora? Aşa s-a răspândit Evanghelia pe atunci, şi doar aşa se va răspândi şi în zilele noastre.

Să ne rugăm cu psalmistul: „Căile Tale, Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă. Îndreptează-mă spre adevărul Tău şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua.” (Ps 24, 4-5)

Fericitul Ieronim, născut Sophronius Eusebius Hieronymus, (n. cca. 347, Stridon, azi Strigova, Croația – d. 30 septembrie 420, Betleem, în Palestina), a fost un important teolog creștin, considerat unul din cei patru părinți ai Bisericii de Apus, doctor al Bisericii.

Ieronim, împreună cu Sfântul Ambrozie din Milano, Papa Gregor I și Augustin de Hipona sunt considerați pe perioada antică târzie ca patroni ai creștinismului de Biserica Catolică. Ieronim este plasat alături de Sfinții Atanasie din Alexandria, Ilarie, Ambrozie, Vasile cel Mare, Ioan Chrysostom – oameni cu o vastă dragoste față de Dumnezeu și de cultură.

Eusebius Sophronius Hieronymus este cel mai bine cunoscut ca traducător al Bibliei din limba greacă, ebraică și aramaică în limba latină la cererea Papei Damasus I de revizuire a traducerilor vechi a Sfintei Scripturi. Traducerea Fericitului Ieronim, Biblia Vulgata, este încă textul oficial al Bibliei în Biserica Romană. Ieronim a fost sanctificat în Biserica Romano – Catolică și recunoscut ca Doctor al Bisericii. De asemenea, Ieronim a fost așezat în calendarul său și de Biserica Ortodoxă, fiind numit Fericitul Ieronim.

Pe lângă traducerea Bibliei, Ieronim a scris comentarii teologice, expuneri istorice și dogmatice. Ieronim ne vorbește astfel despre Papa Anastasie I ca fiind un bărbat de o mare sfințenie, a cărei avere era sărăcia. Printre Scrisorile Papei Inocențiu I, este una adresată către Fer. Ieronim și Ioan, Episcop al Ierusalimului, care are ca subiect condamnarea acțiunilor ereziei numite Pelagianism în Betleem.

În tradiția artistică a Bisericii Romano-Catolice, se obișnuiește ca Ieronim, patronul erudiției teologice, să fie reprezentat în calitate de cardinal lângă episcopul Augustin, arhiepiscopul Ambrozie și papa Grigore I cel Mare Dialogul. În picturile din secolele ulterioare, Ieronim este înfățișat ca un pustnic sumar îmbrăcat, având în chilia sa numai crucea, craniul și Biblia. Pălăria roșie de cardinal din pictura lui Rubens indică rangul acordat de Biserica Romano-Catolică.

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia – d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.

În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. Fericitul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.

Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, „Despre cetatea lui Dumnezeu” (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor („civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu („Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii. Fer. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

În anii 373 – 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Fer. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.

Dimitrie Cantemir a fost un maestru al traiului în exil, s-a adaptat la oameni şi la vremuri, a ajuns în cele mai înalte straturi ale societăților în rândul cărora a pribegit. A fost un domn altfel, care a vrut să schimbe regulile jocului geopolitic, dar istoria i s-a împotrivit. Nu s-a ales decât cu un nou prieten: Petru cel Mare. A fost un cărturar şi un vizionar, „cu o nesfârşită tinereţă de suflet“, cum spunea Iorga.

Până în 1685, se scurseseră 12 ani din viaţa lui Dimitrie fără să-i fi tulburat copilăria ceva însemnat, cu excepţia morţii mamei sale. Dar el avea atunci abia 3 sau 4 ani, nu înţelegea prea bine dramele acestea. Ca orice copil de boier de rang inferior, se învârtea pe lângă tată, să deprindă de mic treburile boiereşti, şi-şi petrecea timpul liber cu sora Ruxandra şi cu fratele mai mare, Antioh. Dar în 1685, viaţa lui Dimitrie s-a schimbat complet: a descoperit avantajele traiului într-un palat princiar, ca unic fiu al domnului.

Se întâmplase aşa: Constantin Cantemir a fost înscăunat voievod al Moldovei, iar fiul Antioh a fost luat de turci la Constantinopol drept gaj al loialităţii tatălui faţă de Sublima Poartă – cum era obiceiul –, iar Ruxandra se căsătorise şi-şi făcuse altă casă. Şi-aşa, Dimitrie a început să profite de toate splendorile pe care i le conferea noul statut – nu, nu porţelanurile, ornamentele interioare şi mătăsurile, ci posibilitatea de a învăţa, de a avea un tutore personal, de a se ridica deasupra celorlalţi copii de boieri moldoveni. Căci, trebuie menţionat, în acea vreme nu exista vreun sistem de învăţământ public de nivel înalt, iar educaţia era strict în grija familiei, fiecare se instruia după cum îl ducea capul şi buzunarul. Dimitrie a primit un dascăl grec, pe Ieremia Cacavela, care l-a învăţat latina, greaca şi slavona, dar şi retorica, logica şi fizica.

Capuchehaie, de nevoie

Viaţa tihnită a tânărului Dimitrie s-a încheiat, brusc, dar pentru o scurtă perioadă: a fost trimis la Constantinopol pentru trei ani, pentru a-l înlocui pe Antioh, care se întorcea la Iaşi. Toate acestea, în perioada în care îl frământau şi marile probleme ale adolescenţei, după cum mărturisea mai târziu: „Nevoi contrare, amarnice, neînfrânate şi neîmblânzite năvălesc şi din afară, şi dinăuntru, asupra colibei nimicniciei mele“, îl citează Ştefan Lemny, în volumul „Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“. S-a întors în Moldova chiar la timp pentru a asista la o desfăşurare deplină a puterii domneşti: decapitarea câtorva boieri acuzaţi de hiclenie, printre care s-a aflat şi cărturarul Miron Costin.

Dar Constantin a murit la scurt timp, iar Dimitrie i-a urmat la tron pentru numai trei săptămâni. Nu l-a acceptat Poarta. Mai mult, în 1693, a fost luat la Constantinopol cu rolul de capuchehaie – un fel ambasador al voievozilor la Înalta Poartă. Următorii 17 ani şi-i va petrece pe malurile Bosforului, unde va publica şi primele sale opere. În această perioadă a dezvoltat un interes deosebit pentru istoria imperiului, dar şi o antipatie faţă de otomani, o convingere că decadenţa imperiului era de neînlăturat.

În ce priveşte viaţa personală, Dimitrie Cantemir s-a ocupat singur şi de acest aspect. Căsătoria sa nu a fost una aranjată, deşi existaseră câteva tentative în perioada când trăia tatăl său. În 1700, când avea 27 de ani, a reîntâlnit-o pe tânăra Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului valah Şerban Cantacuzino, cu  zece ani mai tânără decât el. Logodna s-a făcut imediat. Căsătoria s-a petrecut la Iaşi, cu mare fast, însă cu multe peripeţii, căci Constantin Brâncoveanu dorea să o împiedice cu orice preţ. Chestiuni de politică şi putere regională. S-a înfăptuit, totuşi, şi tinerii au fost fericiţi până la adânci bătrâneţi. Au avut împreună opt copii: pe Maria, Smaranda, Matei, Constantin, Şerban, Antioh şi pe Petru şi Ivan, aceştia doi murind la vârsta de 1 an.

Rocada spre Petersburg

Şederea la Constantinopol n-a fost o plăcere, dar Dimitrie a reuşit să-şi facă acolo un bun nume, să câştige simpatia otomanilor, să treacă peste tot felul de uneltiri, competiţii şi mici antipatii personale. A trăit, însă, cu această convingere: că el este moştenitorul de drept la tronul Moldovei. Iar visul i s-a împlinit în 1710. Sublima Poartă l-a numit în mare grabă domn,  în contextul turbulenţelor internaţionale, generate de tătari şi de ruşi. Nici măcar nu i s-a mai cerut tributul de învestire. A fost numit domn, dar cu o misiune: să fie cu ochii pe domnul valah, Constantin Brâncoveanu, suspectat că s-ar fi aliat cu ruşii. Numai că planurile sale erau cu totul altele. Visa o revoluţie.

Vântul schimbării a venit în februarie 1711, când ţarul Petru cel Mare a declarat că intră în cruciada împotriva „duşmanilor lui Iisus“ şi a trimis soli în toată Europa pentru a agita spiritele. Dimitrie Cantemir a răspuns prompt la apelul ţarului: în aprilie, la Luţk, a semnat un tratat secret, prin care era recunoscută domnia pe viaţă şi ereditară a lui Cantemir, cu condiţia ca Moldova să intre sub protecţia Rusiei.  Ceasul războiului a sosit rapid, dar sorţii nu i-au surâs. Armata lui Mehmed Paşa a înfrânt armatele ruso-moldoveneşti la Stănileşti, pe Prut, în 1711. Dimitrie Cantemir şi-a luat familia şi s-a refugiat în Rusia. Încheia o a doua domnie, ce durase numai opt luni. Schimbase briza Bosforului cu liniştea şi frigul înţepător ale stepei ruse. S-a adaptat şi aici, chiar mai bine decât s-ar fi putut bănui.

Ostatic şi sfetnic al ţarului

Ajuns în Rusia, a vrut să lase deoparte politica, să se ocupe numai de ştiinţe, să cunoască Europa. Numai că nu prea s-a putut. În tratatul semnat cu Petru cel Mare scria, iniţial, că li se va permite Cantemirilor să ajungă în cele mai mari oraşe creştine, însă nu s-a respectat prevederea în ceea ce l-a privit pe el. N-a mai ieşit din Rusia niciodată. Au urmat 12 ani de prizonierat, unul relaxat, în care a devenit un apropiat al ţarului, de la care spera să reia politica antiotomană, pentru ca el să revină pe tronul Moldovei. N-a fost să fie. Iar apropierea de Petru cel Mare nu l-a lăsat chiar pe drumuri. A primit o moşie la Harkov, a fost numit consilier secret al ţarului în problema Orientului şi a fost numit „principe serenissim al Rusiei“. În 1714, a  fost acceptat membru al Academiei din Berlin, la comanda căreia a realizat opera „Descriptio Moldaviae“.

În perioada în care a stat în Rusia, s-a schimbat şi viaţa sa personală. Soţia sa, Casandra, a murit în 1713. Au urmat şase ani de văduvie, în care singurul său obiectiv a fost să-şi integreze fiii în societatea rusă, să le ofere o educaţie aleasă. Au fost atât de apropiaţi de Curtea imperială, încât Maria, fiica cea mare a lui Cantemir, a reuşit să lege o idilă cu Petru cel Mare, cu care a avut un copil, a cărui soartă a rămas incertă – unii istorici susţin că a fost ucis la naştere. Abia în 1720 s-a recăsătorit Dimitrie, cu prinţesa Anastasia Ivanovna Trubeţkoi, iar naşi de cununie au fost chiar ţarul şi ţarina.

În 1722, Cantemir l-a însoţit pe Petru cel Mare în Persia şi Astrahan, din calitatea sa de consilier în problemele orientale. În urma acestei călătorii, Dimitrie Cantemir s-a îmbolnăvit puternic, iar investigaţiile au arătat că suferea de diabet. Înainte de a muri, pe 21 august 1723, l-a numit pe ţar tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfântului Dumitru.

Sursa: historia.ro

Un alt cuvânt rostit în grabă, cu scopul de a epata. O altă alcătuire prolixă, dedicată nimicului. Aceasta ne este viața, printre picăturile ne­fireștii ploi ce ne-a potopit devenirea, aruncându-ne într-un orizont lacustru dezolant. Aici părem a fi noi înșine, dar cine mai știe? Măreția pe care o visam se transformă, abscons, într-o dramoletă neconvingătoare, iar semenii noștri devin spectatori, nu coparticipanți la împlinirea întru divin.

A fost rostit un alt cuvânt. Încă unul dintr-o înșiruire menită să mimeze, cumva, un soi de înțelepciune arogantă. Micul univers pe care îl clădim în jurul nostru pare a căpăta consistență și credibilitate cu fiecare vorbă aruncată în vânt. Gânduri plăpânde, adevăruri nerostite plutesc în aer, contemplând dojenitor mascarada ce ne-a transformat în actori și regizori ai unei farse.

Câte cuvinte pot zugrăvi, convingător, căderea?

Asistăm, de ceva timp, la strădania unor contemporani de a-și justifica atitudinea radicală, opusă oricăror practici ale Bisericii, prin apelarea copioasă la citate din Sfinții Părinți, rupte cu dezinvoltură din context. Sau prin așezarea pe un postament, în agora, a câtorva personaje ivite meteoric pe firmamentul arbitrar lipit pe fereastră și motivat printr-o neverosimilă eliminare a graniţelor, spre a uni, dincolo de legalitate și canonicitate, nume și voci, sub stindardul unei idei sforăitoare și al unui interes de moment.

Se rostesc cuvinte. Grele. Se în­tinează chipuri și amintiri. Se îndeamnă la luptă, pe un tărâm de­dicat, dintotdeauna, păcii. Și cei mai puțin atenți au impresia că totul se desfășoară aici, în Bise­rică, fără a remarca decorurile de mu­cava așezate la întâmplare în spatele actorilor care, pe un pla­tou de filmare neinspirat improvizat, mimează apartenența la Ortodoxie. Deși se situează, prin declarații și comportament, pe acel tărâm îndepărtat în timp și spațiu specific, mai degrabă, demult apuselor orizonturi păgâne.

Am fost întrebat adesea: cum pot fi deosebiți adevărații păstori ai Bisericii de lupii înveșmântați perfid în piei de oaie? Trebuie să recunosc, este mai simplu de oferit un răspuns bazat pe situații concrete. Generalizând, este posibil să pierdem din vedere aspecte importante, marginalizând atitudini poate prea entuziaste, însă bine intenționate, sau ezitând în a condamna firesc situații absurde, incompatibile cu învățătura noastră de credință. Și, probabil, tocmai asta se dorește. O bulversare cvasitotală, care să ne împingă pe marginea haosului. Cu toate acestea, îmi permit o generalizare, sfătuind persoanele nedumerite să îi privească atent, cu o legitimă susceptibilitate, pe credincioșii (ghilimelele se subînțeleg) care afișează atitudini histrionice și gălăgioase, provocând reacții gregare. Compunând sloganuri sforăitoare, menite să dărâme, nicicum să zidească. Cuvintele aruncate cu scop mârșav îmi amintesc de acțiunile piraților din alte vremuri și locuri, care, pe timp de furtună, aprindeau focuri pe mal, în dreptul stâncilor, spre a atrage ambar­cațiunile la pieire sigură. Iar călătorii înșelați credeau că au în față un far, navigând cu încredere către ceea ce sperau a fi un port salvator. Ambarcațiunile sfărâmate și cadavrele purtate de valuri erau jefuite, în timp ce eventualii supraviețuitori erau uciși cu sălbăticie.

Fără nici o legătură (oare?), privesc uimit cum mass-media și mediul online sunt infestate de așa-numite „știri obiective” în care credința noastră strămoșească este luată în derâdere, iar preoții Bisericii sunt copleșiți cu epitete și invective josnice, prezentați fiind într-o lumină voit nefavorabilă. Nefavorabilă nouă, tuturor, care, înșelați astfel, întoarcem spatele adevăratului far călăuzitor. Pe de altă parte, se face o reclamă fățișă, sub pretextul faptului divers, unor culte de apartament, unor mireni (fie ei și foști clerici, destituiți pentru fapte reprobabile) care pozează în ierarhi, monahi ori preoți – actori diletanți care mimează preoția, cu scopuri pecuniare lesne de înțeles. Se vorbește despre „biserici paralele” și despre facțiuni bizare, care își caută rădăcini canonice imaginare pe alte meleaguri, cu toate că seamănă izbitor cu ereziile primelor veacuri creștine. Se irosesc cuvinte, multe cuvinte, cu înveliș strălucitor, dar fără conținut. Se joacă teatru de duzină. Se invocă moravuri, se pastișează principii. Și mă întreb: oare câți dintre noi observă că se caută deturnarea drumului nostru către divin, prin atragerea spre focurile aprinse pe un țărm îndepărtat și înșelător/­Către stânci. Către vorbe goale.

Oare câte cuvinte pot zugrăvi, convingător, căderea?

Pr. Alexandru Pripon

Biserica Ortodoxă sărbătorește în 29 iunie pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel – învăţătorii lumii, cum îi numesc cântările Bisericii noastre. Dat fiind rolul major pe care l-au avut acești Sfinți Apostoli ai Mântuitorului în răspândirea creștinismului, Biserica a rânduit ca prăznuirea lor să fie pregătită printr-o perioadă de post, adică printr-o primenire atât trupească, cât și duhovnicească a creștinilor.

Anul acesta, în Biserica Ortodoxă Română, postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel a început astăzi și ține până la sărbătoarea închinată acestor corifei ai Ortodoxiei.

Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă, Postul închinat Sfinților Apostoli Petru și Pavel are o durată variabilă de la an la an, în funcție de data Sfintelor Paști.

Această perioadă de postire ne oferă prilejul de a medita asupra misiunii pe care cei doi mari Apostoli ai Bisericii au desfăşurat-o pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos.

Postul presupune abstinență, sporirea rugăciunii, pentru ca astfel să înmulțim fapta cea bună, să ne gândim și la suferințele aproapelui, iar Biserica să înmulțească lucrarea ei misionară, urmând zelului misionar al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, precum și al celorlalți Apostoli ai Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Durata și modul de postire

Începutul Postului Sfinților Apostoli este în funcție de data Sfintelor Paști. Începe întotdeauna luni după Duminica Tuturor Sfinților.

Conform Pascaliei Bisericii Ortodoxe Române, Postul Sfinților Apostoli poate varia între 28 de zile, atunci când Paștele cade pe 4 aprilie, până în situația în care poate fi desființat, atunci când Paștele este prăznuit după data de 1 mai.

Așa s-a întâmplat în anii 1945 și 1956 când Învierea a fost prăznuită pe 6 mai, iar Sfântul Sinod a hotărât ca postul să se țină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor Sfinților, în seara căreia se lasă sec de obicei). Aceeași situație a fost și în 1983 (Învierea Domnului – la 8 mai), când postul a fost numai de două zile (27-28 iunie).

Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel este un post ușor. În fiecare sâmbătă și duminică este dezlegare la pește, vin și ulei. Învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare arată că luni, miercuri și vineri se mănâncă legume fără ulei, marți și joi aceleași cu untdelemn și vin.

Dezlegarea la pește există și luni, marți și joi dacă atunci cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare și cu cruce neagră în calendar, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri se dezleagă la untdelemn și vin. Și în caz de hramul bisericii se oferă dezlegare la pește. Dacă însuși praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel cade miercuri sau joi, se face dezlegare la pește, vin și ulei.

Pe întreaga durată a acestui Post, ca și în cazul celorlalte posturi din cursul anului bisericesc, nu se fac nunți, pentru că perioada de postire nu este compatibilă cu bucuria și petrecerile care însoțesc de regulă nunțile.

Prin ținerea acestui post se cinstesc și darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli la Cincizecime, de aceea în vechime acest post se mai numea Postul Cincizecimii.

În documentul oficial aprobat de Sfântul şi Marele Sinod referitor la Post se face următoarea menţiune despre Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel:

Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului.

Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

Sursa: basilica.ro

Am mai spus-o: terorismul, în diferite forme, a existat și există peste tot în lume și în afara fanatismului islamic. Nici norvegianul Breivik, care a omorît 77 de conaționali, nici tinerii americani pe care îi apucă amocul și își împușcă la grămadă colegii prin campusuri nu sînt musulmani. Dar nu e mai puțin adevărat că terorismul islamic, ucigaș și sinucigaș, a devenit o plagă acută a lumii euro-atlantice, un soi de „model“ funest, chiar și pentru inși care n-au nimic de a face cu religia. Înclinații anarhice, frustrări psiho-sociale de tot soiul, isterii „cool“ își găsesc, în atacurile asumate, în genere, de Statul Islamic un soi de „justificare“, de „legitimare“ ideologică. Soluția, din punctul meu de vedere, nu poate veni, eficient, decît dinlăuntrul lumii islamice. Pentru că ceea ce se întîmplă dăunează grav civilizației occidentale, dar, mai ales, deteriorează dramatic imaginea însăși a islamului. Islamul ar trebui să fie primul interesat de stoparea unui fenomen care îi falsifică duhul adevărat, îi spulberă orice prestigiu spiritual, îl urîțește în ochii lumii, împiedicînd accesul la chipul său real. Invoc – am mai făcut-o – în sprijinul acestui îndemn un pasaj coranic semnificativ: „Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său“ (Sura 13, „Tunetul“, versetul 11).

M-a mirat, acum vreo doi ani, afirmația unui admirabil orientalist din Köln (Navid Kermani, de origine persană), potrivit căruia fundamentalismul islamic e, între altele, un rezultat paradoxal al secularizării. Musulmanii nu-și mai cunosc tradiția cu adevărat, au o imagine superficială, profană, politizată a textelor sacre pe care pretind că le „aplică“. Sînt, în fond, niște eretici ai propriei culturi sau, pur și simplu, niște ignoranți agresivi. Cîți dintre ei cunosc, temeinic, Coranul? (Nu vreau să extind această delicată interogație și asupra creștinilor care au o relație „aproximativă“ cu Evanghelia…). Nu se poate nega, e drept, existența, în Coran, a unor locuri (vreo 206, pare-se!), în care războiul și violența în genere au un portret „nobil“. Dar există și multe alte locuri pe care brutalitatea teroristă le nesocotește, călcînd însăși voința Dumnezeului lor. Mai jos, cîteva exemple.

Încep prin a observa că toate „surele“ (capitolele) Coranului încep cu proclamația: „În numele lui Dumnezeu cel Milos (Ar-Rahman) și Milostiv (Ar-Rahim)“. Așadar atributul esențial al lui Allah este bunătatea inimii, milostenia, și nu furia devastatoare. Sura XXI, versetul 107 confirmă această „misiune“ a divinității, acest mesaj mîngîietor: „Noi te-am trimis numai ca pe o milostivenie pentru lumi“. (Cu corolarul versetului 144, din Sura III: „Muhammad nu este decît un trimis și trimiși au mai fost și înaintea lui.“) Exclusivism sîngeros față de celelalte religii revelate? Dar iată versetul 136 din Sura II: „Credem în Dumnezeu și în ceea ce ne-a fost pogorît nouă, în ceea ce a fost pogorît lui Abraham, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob, triburilor, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea ce li s-a dat profeților de la Domnul lor și nu facem nici o deosebire între ei, căci noi Lui îi sîntem supuși.“ Sau versetul 139: „Vă certați cu noi asupra lui Dumnezeu, pe cînd El este și Domnul nostru și Domnul vostru?“ Sura III, versetul 42: „Îngerii au spus: «O, Maria! Dumnezeu te-a ales și ți-a dat curățenie. El te-a ales înaintea femeilor lumilor.»“ Versetul 45: „Îngerii îi spuseră: «O, Maria! Dumnezeu îți vestește un Cuvînt de la El: numele său este Christos, Iisus, fiul Mariei, slăvit în Viața de Acum și în Viața de Apoi, căci el este dintre cei apropiați lui Dumnezeu».“ Ură față de Occident? Sura II, versetul 115: „Ale lui Dumnezeu sînt Răsăritul și Asfințitul. Oriunde v-ați întoarce, veți afla fața lui Dumnezeu, căci El este Cuprinzător, Știutor.“ Dar și Sura V, versetul 8: (…) „Ura față de un popor să nu vă împingă la nedreptăți. Fiți drepți! Dreptatea este mai aproape de pioșenie.“ Și Sura III, versetul 108: „Dumnezeu nu voiește nedreptățirea lumilor.“ Iată și un sever îndemn la măsură (aviz fundamentaliștilor de toate culorile!): Sura IV, versetul 171: „O, oameni ai Cărții! Nu întreceți măsura în credința voastră! Nu spuneți despre Dumnezeu decît Adevărul!“ În afara oricărei complezențe privind uciderea unor nevinovați, textul coranic vorbește necruțător: „Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pămînt, este socotit ca și cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca și cum ar fi salvat întreaga omenire“ (Sura V, versetul 32). Să fiu în locul teroriștilor de la Paris, Nisa, Manchester, Londra sau Berlin, mi ar fi groază, după lectura acestui pasaj, să dau ochii cu Dumnezeul meu…

În încheiere, cîteva din „numele“ date Unicului în islam (în afară de Cel Milos și cel Milostiv): Tămăduitorul, Iertătorul (și Preaiertătorul), Cel Blînd, Generosul, Iubitorul, Îngăduitorul, Preabunul, Răbdătorul. Așa stînd lucrurile, nu ne rămîne decît să le transmitem fraților noștri arabi puși pe rele un îndemn rezonabil: înainte să puneți mîna pe arme, citiți – sau recitiți – Coranul!

Dilema veche, nr. 694, 8-14 iunie 2017

Devenită parte a fizicii, cosmologia s-a aventurat să imagineze și să calculeze succesiunea epocilor viitoare prin care va putea trece Universul, așa cum le-a descris pe cele prin care a trecut până acum. Le puteți găsi cu orice motor de căutare pe internet, de la ceea ce putem calcula suficient de exact cu modelele actuale până la imaginile, să le spunem „finale”, în care „planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ” / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”, cum spune Eminescu în „Scrisoarea I” și continuând până când totul este „sfâșiat” în expansiunea accelerată a Universului, inclusiv timpul… „Timpul mort și-întinde trupul și devine vecinicie”, cum spune el.

Tocmai am găsit un articol (29 aprilie) care trece în revistă „riscuri existențiale” care ar putea aduce sfârșitul lumii. Adică, în timp ce – caz celebru – în noaptea de trecere între anii 999 și 1000, creștinii de la Roma se adunau la Catedrala San Pietro ca să fie împreună când avea să se sfârșească lumea după ce căutaseră să descifreze în scrierile biblice venirea acestui moment, noi, de data aceasta… nu mai așteptăm. Ne ducem spre momentul când vom putea, accidental sau nu, să nu mai așteptăm și, în fond, să… ne sinucidem. Ca lume! „Rețetele” sunt în mare parte cunoscute: asteroizi, supervulcani, furtuni solare, catastrofă climatică, accident geologic, colaps ecologic, iarnă nucleară, pandemie naturală sau indusă genetic, o superinteligență non-binevoitoare și… ceea ce nu știm că s-ar putea întâmpla…

Și ce să facem? Vorbim despre „o axă”, ceea ce înseamnă și direcție, și sens, și „încotro” mergem pe direcția aceasta, și „ce urmărim”…? Și ne întrebăm unde ar trebui așezată Învierea lui Hristos pe această axă a timpului și a spațiului. Eu cred, fără a mai căuta alte cuvinte, că ar trebui totdeauna să o avem pusă la începutul și la sfârșitul nostru. Ea este punctul nostru de referință și cuprinde și rostul și liniștea minților și sufletelor noastre.

Iar întrebarea despre acest sfârșit nici nu ar trebui să ne-o punem. Căci nu spune Cartea Sfântă (Matei, 24. 35-36) că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”.

Indiferent spre care dintre cele două domenii fundamentale ale gândirii omenești – teologia și știința – ne întoarcem, la un lucru ar trebui să ne gândim mereu – limitările noastre actuale: cât vedem din Univers? Cât accesăm (conștient) din creierul nostru? Cât cunoaștem din genomul nostru? La care aș mai adăuga că, așa cum se scrie într-un articol recent care plasează inteligența colectivă deasupra celei individuale, că dacă am aduna tot ceea ce știm noi, ca indivizi, am ajunge cel mult la 1 GB. În aceste condiții cred că, eu cel puțin, aș ezita să afirm că vreunul dintre noi poate pretinde că de unul singur deține întreaga cunoaștere și toate răspunsurile. De altfel, una dintre primele lecții pe care le învață un fizician este, cum spune marele Victor Weisskopf, lecția umilinței (în fața naturii de care încearcă să se apropie și să o înțeleagă). În română avem un cuvânt încă și mai frumos: smerenie. Poate că, măcar din când în când, ne-ar prinde bine să ne amintim de el.

Dintre toate făpturile create de Dumnezeu, s-a spus că omul este singura care L-a supărat și de multe ori L-a și dezamăgit. Cred totuși că mai este încă ceva care ne distinge printre celelalte creații: suntem singurii care atingem momente în care chiar credem că I ne putem substitui. În și prin ceva pe care îl facem. Și după multe încercări chiar s-ar putea să aducem Eschaton-ul. Pentru că vom uita cu siguranță, când am reușit ceva extraordinar, să ne întoarcem, să privim la ce am făcut și să vedem dacă putem și noi spune că „este bine”…

Andrei Dorobanţu, fizician

Sursa: ziarullumina.ro

Există o rânduială în Biserică și în ceea ce privește cinstirea sfinților, care pur și simplu te dezarmează din orice încercare pe care o ai cu privire la stabilirea unor criterii, limite, etichete sau reguli. Și în acest caz se verifică acea convingere bazată pe experiența potrivit căreia felul în care Dumnezeu lucrează istoria și în care poporul dreptcredincios receptează accentele acesteia ne face să ne rușinăm de fiecare dată când credem că Dumnezeu nu mai are nici un secret pentru noi. Cu cât tindem să Îi etichetăm lucrarea, să Îl standardizăm, să Îl profesionalizăm, cu atât mai mult El ne face de rușine. Cu cât credem că încet-încet Îl citim, cu atât mai mult se complică lucrurile. Cu cât devenim din ce în ce mai convinși că L-am înțeles, cu atât mai mult ne trimite încercări de pe urma cărora putem afirma orice, numai că L-am înțeles pe Dumnezeu, nu.

Revenind la cinstirea sfinților, este uimitor și extrem de interesant de observat felul în care Biserica, inspirată fiind de lucrarea Duhului Sfânt, a rânduit ca aceștia să fie cinstiți în moduri diferite, care însă nu ierarhizează grăbit ceata lor în sfinți mai mult sau mai puțin importanți, așa cum probabil ne-am grăbi noi să o facem, chiar dacă nu la modul declarativ. Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel este precedată de o perioadă de post. Am putea să ne gândim că la fel ar fi trebuit să procedeze Biserica și în cazul altor Apostoli, măcar Sfântul Ioan Evanghelistul, dacă nu și alții. Dar nu este cazul. Sfântul Ioan, de la care păstrăm importante scrieri nou-testamentare, este prăznuit absolut obișnuit, adică nu are nici măcar o duminică închinată lui, așa cum este cazul Sfântului Grigorie Palama sau Sfântului Ioan Scărarul. Despre post, nici pomeneală. La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur, deși pomenit în majoritatea Sfintelor Liturghii, nu se bucură de o sărbătoare asemănătoare cumva celei a Sfântului Vasile cel Mare de la 1 ianuarie.

Toate aceste situații și multe alte asemenea care pot fi constatate cu ușurință de cititorii acestei publicații ne îndreptățesc poate să ridicăm întrebări precum De ce este posibil așa ceva?  sau Nu se face o nedreptate sfinților care nu se bucură de prăznuiri marcate prin post sau prin celebrări deosebite? sau Cine a putut încuviința o asemenea abordare? Este ea discriminatorie?  Un răspuns care să cuprindă problematica tuturor acestor întrebări s-ar putea referi la felul în care rânduiala lui Dumnezeu este citită și transpusă în practică. Cine o face? Poporul dreptcredincios, cler și credincioși deopotrivă, care funcționează ca un barometru și ca un receptor autentic al nuanțelor pe care le combină Cel de Sus. În virtutea vieții nemincinoase pe care o duce în raport cu Dumnezeu și a experienței existențiale și zilnice pe care o face cu El, acest popor, Biserica, a ales uneori să urmeze direcții sau să se manifeste altfel decât ar fi indicat datele unei situații. Iar această așezare indică fără doar și poate curajul pe care poporul îl are în a se raporta la Dumnezeu. Fără teamă, fără idei preconcepute, fără crispare.

Asta înseamnă că poporul binecredincios este încă viu.

Poporul credincios suntem noi toți.

Sursa: ziarullumina.ro

Cine îşi doreşte cu adevărat să iubească Biserica, mireasa lui Hristos, va găsi în fiecare zi un nou motiv să o îndrăgească şi să se apropie de ea. Chiar şi în aceste timpuri în care unii au tendinţa din ce în ce mai răspândită de a vedea doar păcatul şi de a nu mai face distincţie între păcat şi păcătos, noi ştim că rămân mereu şi oameni drepţi, sfinţi, plini de harurile Duhului care dau strălucire virtuţilor şi Bisericii. Aceştia sunt sfinţii, prietenii noştri, chipurile care dau splendoare Bisericii şi care ne întâmpină în fiecare biserică în care intrăm.

Astăzi când ne amintim de toţi oamenii sfinţi care au trăit pe acest pământ, trebuie să fim încercaţi de un sentiment de recunoştinţă: prezenţa lor ne asigură că nu suntem singuri pe acest pământ. Ei sunt prietenii noştri. Ei ne-au mijlocit minuni. Ne-au arătat iubirea ce ne-o poartă Dumnezeu. Ne-au fost alături. Au şters lacrimi din ochii noştri. Lor le-am împărtăşit durerile, dar şi speranţele nostre ca să le poarte spre Domnul. Atât de mult ne-am apropiat de ei, în suferinţă ca şi în bucurie, încât atunci când păşim într-o biserică şi le întâlnim chipul binevoitor ne simţim ca acasă, ca în familie. Ei ne fac să ne simţim bine în Biserică, să îndrăgim Biserica. Ei ne arată că fiecare epocă îşi are oamenii care ştiu ce înseamnă Raiul, care au gustat bucuria de a trăi în iubirea lui Dumnezeu, ba chiar de a muri din dragoste faţă de Domnul. Sfinţii sunt oameni care ne vorbesc despre frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu, speranţa noastră.

Ei rămân ca o provocare pentru noi. Vieţile lor, chipurile lor ne invită astăzi să înţelegem că bărbaţii, femeile, ba chiar şi tinerii şi copiii, pot fi sfinţi. Toţi putem trăi o viaţă de sfinţenie. Ba chiar mai mult: merită să trăim o astfel de viaţă. Aceasta nu pentru că numele noastre vor apărea într-un calendar, ci pentru că „numele noastre vor fi scrise în ceruri”, pentru că doar aşa vom vedea chipul Tatălui, vom trăi veşnic în lumină. Când privim la ei trebuie să înţelegem că omul, tot omul, în interiorul său este bun. Chiar şi cel care a făcut şi (ne) face răul, are ceva bun în el. Chiar şi el poate deveni sfânt. Trebuie doar să colaboram cu harul lui Dumnezeu, să ne întărim voinţa, să renunţăm la mândrie şi să urmăm exemplul celor care deja au ajuns în Patria cerească.

Astăzi trebuie să ne reînnoim dorinţa de a fi sfinţi. Şi timpurile noastre trebuie să-şi aibă sfinţii săi. Tu (de ce nu) vrei să fii unul dintre ei?

Luminând feerică

inima-i biserică.

Gândul mi se reazimă

în potir şi-n azimă.

Între umeri crucile

risipesc nălucile.

Calde ca velinţele

mă-nvelesc credinţele.

Somnul vise-nşiruie,

liniştea ne miruie.

Doamne-al închisorilor,

dă-ne mila zorilor.

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,

alcătuită de Mihai Rădulescu

Tot cu ajutorul meditaţiei şi al judecăţii sănătoase putem dezvălui şi pricepe şi alte taine din marele adevăr al dumnezeirii creştine. Dogma credinţei creştine învaţă că Fiul se naşte din Tatăl şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică din eternitate. Cum se poate aceasta? Nu este cu neputinţă de răspuns: Fiul s-a născut din Tatăl cum se naşte cuvântul din minte şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voinţă. Cuvântul se naşte din minte, nu purcede; şi fapta purcede din voinţă, nu se naşte. La fel se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt din Tatăl… Dumnezeu Tatăl e soarele universului, care există din veşnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veşnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina şi căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.

Aceasta e, foarte pe scurt, învăţătura creştină despre Dumnezeu, pe care o crede şi o mărturiseşte Biblia întreagă — cea mai importantă capodoperă şi mărturie a adevărului existenţei lui Dumnezeu; învăţătura pe care o cred şi o mărturisesc cei peste opt sute de milioane de creştini, câţi numără astăzi sub aripile lui creştinismul.

Dacă adăugăm acest argument, de cea mai mare autoritate, la toate celelalte dovezi şi probe despre existenţa lui Dumnezeu, concluzia generală care se impune minţii şi inimii noastre, cu o impresionantă forţă de convingere, aceasta este: Dumnezeu există. La concluzia, convingerea şi mărturisirea adevărului existenţei lui Dumnezeu ne duc lumea întreagă şi omenirea întreagă, natura şi istoria, judecata logică şi conştiinţa morală, mintea şi inima, raţiunea şi revelaţia, Biblia şi Biserica creştină. Toate sunt monumente şi temple ale credinţei în Dumnezeu, toate ne răspund în cor: Dumnezeu este Creatorul lumii, Dumnezeu este Părintele nostru iubitor!

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce crede în numele Domnului!

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139)

Trăim un paradox – ­ştiinţa şi tehnologia oferă şanse nebănuite pentru binele omului, şi totuşi, el este departe de a-şi găsi seninătatea, ascunsă de norii ameninţători ai scenariilor apocaliptice. Peste toate, „grija cea lumească” se face stăpână a-tot-puternică într-un du-te-vino care sleiește de puteri. Parcă nici umanioarele nu mai „umanizează”, pierzându-se în acea industrie de programe şi scenarii ce se arată a fi doar chipuri în oglinzi. Presiunea consumismului ocultează valoarea sub „acoperământul” succesului, al ratingului, creând o tiranie a cantităţii. Şi cum, după Horaţiu, nu poţi dori ceea ce nu cunoşti, rămâne să „consumi” ceea ce se oferă cu asupra de măsură încărcându-ţi mintea cu inutilităţi inscripţionate cu superlative de tipul „cel mai…”

Constatând că trăim într-o lume a spectacolului, Mario Vargas Llosa o prezintă ca una a derizoriului, unde anormalul a devenit normal pe „scena unei vieţi” ca spectacol al lumii. Prea puţini iau seamă că, dacă viaţa poate fi spectacol, spectacolul nu este nicicum viaţa, după cum nici performanţa nu este biruinţă, nici succesul valoare. Nemulţumit fără a şti de ce anume, omul sfârşeşte prin a fugi de realitate, căutându-se în realitatea virtuală. Aşa ajunge, cum scrie Max Picard, să fugă şi de Dumnezeu… Dar, încotro? Psalmistul se întreba la vremea sa: „De la Duhul Tău unde mă voi duce? Iar de la faţa Ta, unde voi fugi?” E un crescendo interogativ care ajunge la apogeu când îşi zice: „Da, întunericul mă va copleşi, şi-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină” (Ps. 138, 11). E nevoit să mărturisească: „Cu Tine întunericul nu este întuneric. Şi noaptea lumină va fi ca ziua; întuneric şi lumină la Tine sunt totuna”.

Omul contemporan singur şi sigur de sine a înlocuit absolutul cu goana după abstracţii pe care le coboară în cotidian şi descoperă derizoriul. Se face că atunci când toate îşi „trâmbiţează” importanţa, sfârşitul e anihilarea ei, capitularea în derizoriu. La un moment dat, cum scrie Max Picard în cartea „Fuga de Dumnezeu”, omul ajunge să înţeleagă transcendenţa lui Dumnezeu ca absenţă a Lui, adică Îl recunoaştem, dar nu ascultăm poruncile. Nu mai există „porunci”, nici principii, datorii sau norme într-o lume unde „totul este permis”, dacă nu în realitatea concretă, atunci în cea virtuală. Aşa a apărut şi se extinde imperiul derizoriului, unde cuvintele rătăcesc şi ele căutând o realitate care să le legitimeze. Am putea spune cu Rilke, căruia îi era groază de vorba oamenilor: „Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lor flecar,/ ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat; pentru ei nici un munte nu mai este minunat;/ Moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar”.

Acest „mal de siècle” este pus ades pe seama secularizării, ca destin implacabil şi doar lamentările par a avea un efect paliativ. Acest „derizoriu” aminteşte cu „pustiul” unde Sfântul Ioan Botezătorul striga: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Acum însă glasul îi este repede acoperit de derizoriu, căci pocăinţa este cerută (impusă chiar!) celuilalt, în timp ce „eul” îşi construieşte abil o motivaţie care să-i asigure protecţie. Pe acest drum, străjuit de strălucirile artificiale ale „spectacolului”, pocăinţa, lipsită de conținut, de fațadă, departe de a apropia, depărtează omul de Împărăţia cerurilor; realitatea se leapădă de rost ca de un veşmânt învechit, iar viaţa nu-şi găseşte sensul. Etichetarea ca valoare a ceea ce este doar nou ascunde o capcană şi mai periculoasă, căci nu tot ceea ce este nou e valoros şi nici ceea ce e vechi – depăşit şi bun de aşezat la muzeu. Iar noi dăm din umeri neputincioşi vorbind mereu de criză şi secularizare. Se manifestă mereu mai evident o adevărată patologie a comunicării, manifestată şi în excesul folosirii unor cuvinte definitorii cum sunt „fan” sau „like”.

Prin veac auzim îndemnul lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 5, 16). În această lumină vedem că derizoriul îşi face loc în inima golită de lumina dumnezeirii, unde sensul se frânge, rostul se pierde, unde până şi absurdul se refuză ostentativ.

Simptomatic, între primele victime este autoritatea, asupra căreia atrăgea atenţia Jung, spunând că nu este nevoie de o nouă etică, ci reflecţii diferenţiate. Altfel, vedem cum civilizaţia imaginii începe să obosească, iar consumismul, aplicat neselectiv, pune semnul egalităţii între cunoaştere şi informaţie. Informaţia prin pragmatismul său împinge spre corupţie de toate felurile, promovată direct proporţional cu lupta împotriva ei. Individualismul pandemic sfârşeşte prin a distruge individul, căruia nu-i rămâne decât să spună ca eroul lui Huxley: „nu vreau să fiu epsilon”.

Ne aflăm în acel „aici”, unde ajunge omul când numeşte „lumină” întunericul furişat în suflet, ignorând cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri” (Matei 7, 21). Voia Domnului este singura bună, fiindcă „bun este Domnul” şi fericit este omul ce-L caută pe El. Este drumul de la Botezul Domnului când Tatăl Ceresc L-a numit pe Fiul Său „mult iubit” întru care a „binevoit” la Schimbarea la faţă a Mântuitorului când completează: „Pe El să-L ascultaţi” (Marcu 9, 7). Acesta ar putea fi reînnoitul „bun început” al unui timp al bucuriei de a fi după cuvintele lui Blaga: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”

Elena Solunca Moise

Sursa: ziarullumina.ro

„Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege. Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.” Galateni 5, 16-23

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh). Credincioşii ortodocşi se vor afla la 31 mai 2015 în Duminica Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii.

Istoricul sărbătorii

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.

În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

Cincizecimea

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.

Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

Rusaliile

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinismca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Duhul Sfânt

Sfântul Duh Se numeşte Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată în­ţelepciunea, viaţa, mişcarea, îm­părtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaş­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

Vezi cu înțelegere, omule, semnele înțelepciunii Duhului lui Dumnezeu și nu le trece cu vederea, nici nu voi să asculți cu iscodire aceste semne cât cerul de mărețe ale Duhului Sfânt. Căci zicând se află în ea un duh de înțelegere, sfânt[1], în mod limpede a enumerat și semnele dumnezeiești ale acestuia. Unic, adică neamestecat. Cu multe zile, adică neavând început sau sfârșit zilelor. Subțire, adică netrupesc. Ager adică, se mișcă de la sine și în bună rânduială, pătrunzător, adică necuprins și plinind toate. Neîntinat, adică neprimitor al nici unei întinăciuni, limpede, adică cunoscut întregii făpturi, că este Dumnezeu fără cusur, adică nu are nici o vătămare, fiindcă este Dumnezeu nepătimitor. Iubitor de bine, fiindcă orice bine este drag lui Dumnezeu. Ascuțit, fiindcă atoatevăzător. Neîmpiedicat, fiindcă este Împărat și Atoatefăcător, netrupesc și Luiși Stăpân. Binefăcător, fiindcă este îmbelșugat Dăruitor, ca dumnezeiesc și iubitor de oameni, Plăsmuitorul oamenilor și Atotțiitor. Temeinic, fără îndoială, fiindcă este Dumnezeu, egal Tatălui și Fiului, cu nimic mai mic. Neîmpărțit, adică în dumnezeiasca fire. Atotputernic, fiindcă la Dumnezeu toate sunt cu putință și toate sunt supuse Lui[2]. Atotveghetor, fiindcă Dumnezeu veghează toate, și răzbate prin toți oamenii, fiindcă și stăpânește pe oameni și toate făpturile Lui. Înțelegător, curat, subțire, adică netrupesc, fără de prihană, necuprins. Străbate și pătrunde toate prin curăție[3], adică pe toate le plinește și pe toate le ține ca un Preacurat. Căci este suflarea puterii lui Dumnezeu și revărsarea curată a slavei Atotțiitorului[4]. Căci suflarea și revărsarea puterii lui Dumnezeu Atotțiitorul numaidecât este din firea dumnezeiască și nu din altă parte, așa cum și suflarea focului  este din foc și nu adusă din afară și revărsarea apei purcede din adâncul apei.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul, Scrieri V, Editura Doxologia)

[1] Înț. Sol. 7, 22.

[2] Mt. 19, 26; Ps. 118, 91.

Sâmbăta înaintea Rusaliilor, Biserica a rânduit să fie pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii toţi cei răposaţi din neamurile noastre. Şi am spus că o astfel de sărbătoare este un foarte bun prilej ca noi să ne aducem aminte că nu suntem veşnici pe acest pământ. Cineva mă întreba: Părinte, oare omul are vreun presentiment înainte a muri?

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce o dată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, ca om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios.

Astăzi este ziua Duhului Sfânt. „Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare, iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere”. Acestea sunt cuvintele care descriu cea mai de dorit persoană: Duhul Sfânt. În ziua de Rusalii se vorbeşte mult despre această persoană a Sfintei Treimi. Dar se vorbeşte în termeni generali. De exemplu, evanghelia îl numeşte Mângâietorul; apostolul Pavel vorbeşte despre generozitatea Sa şi roadele Sale în viaţa celor ce-l primesc: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea, înfrânarea; Biserica, la rândul ei, ne vorbeşte despre cele şapte daruri cu care suntem împodobiţi atunci când Îl primim; ştim că ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci şi-l amintim şi pe Duhul Sfânt. Dar toate astea sunt departe de a fi ceva personal, ceva intim. Astăzi vă invit să trecem de la universal la particular. Vă invit să răspundem noi (nu doar Evangheliştii, sfântul Pavel sau Biserica) cine este Duhul Sfânt pentru noi? Mie ce-mi transmite această sărbătoare sau ce simt eu pentru Duhul Sfânt?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici schimbare. Oamenii vin, sărută icoane şi aprind lumânări, cântă, fac selfiuri şi pleacă netransformaţi. Tot măcinaţi de moara urii, tot imprevizibili ca starea vremii. Fără Duhul Sfânt, Biserica e un fel de club, de uniunea scriitorilor, unde fiecare vorbeşte dulcegării, dar trăieşte ros de cangrena firii… Sau e un fel de islam: radicali, impunători. Iar toţi din jur sunt duşmani. Fericitul Augustin spunea că de pe corabia lui Noe un corb urcat coboară tot corb, dar din Biserica lui Hristos coboară porumbel. Eu zic că intră lup şi iese oaie! E un singur răspuns pentru creştinii neschimbaţi: lipseşte Duhul Sfânt! Să-L ceară…

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt credincioşii săi nu se mai tem de Dumnezeu. Un fel de: fiecare face ce-i place! Îl iubesc pe Hristos, dar uită că este drept, că iubirea este în adevăr. Când oamenii nu se mai tem de Dumnezeu dărâmă ziduri, dizolvă tabuuri. Au o cultură a sfidării. Biserica este o corabie de luptă, nu un yaht de croazieră! Când nu e Duhul Sfânt până şi LGBT-iştii vor să se căsătorească în biserici! Ei nu-L contestă, nu-L urăsc pe Dumnezeu. Dar nu se tem de El! Nu cumva nici noi nu ne mai temem? Când nu ne mai temem de Dumnezeu, ne sinucidem!

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici roade. Creştinul nu e pom ornamental. Trebuie să hrănească pe alţii. Să-i aducă în hambarele lui Dumnezeu. Biserica trebuie să evanghelizeze. Altfel, vorba lui cuiva: devenim eunuci! Biserica nu a fost zidită pentru scopuri defensive! Ci ia cu asalt porţile iadului. Se încăpăţânează un pom să nu rodească? Atunci creştinii de ce o fac? Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt care să nu-şi adune enoriaşii! Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt fără convertiţi! De când credinţa ce o manifeşti n-a mai câştigat pe nimeni?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici Cer. Raiul este pe pământ! La ce ne-ar folosi un număr de membri, icoane scumpe, candelabre de mii de euro, clădiri cu turle aurite ce gâdilă norii, dacă am pierde un singur lucru: Cerul? Dumnezeu nu ne-a lăsat Duhul Sfânt să-L folosim în scopuri telurice. Ci să ne ducă „Acasă”! Într-o zi, Duhul din Cer se va cupla cu Duhul din noi!

„Ce să facem, Petru?”, au strigat mulţimile în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste Biserică. „Să vă pocăiţi!… Apoi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. E ceva neclar?

Dragii mei! Cincizecimea înseamnă trezire! Duh Sfânt. Foc! Fără foc nu există Evanghelie! Fără foc Biserica este cenuşă!

Astăzi vă invit să încercăm să facem lumină în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Dacă nu există o astfel de relaţie să o creăm. Dacă este, să o întărim. E necesar. E fantastic să fii prietenul Lui. Să ascultăm ce spune un imn: „Cel mai bun Mângâietor, Oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă Tu eşti răcoare, iar în lacrimi Tu ne eşti mângâiere”. E cineva care să nu aibă nevoie de bucurie, odihnă, mângâiere?!

Relaţia cu Duhul Sfânt trebuie creată şi întreţinută, fortificată. Să nu ne mulţumim doar să ne salutăm cu el în „semnul sfintei cruci” sau în alte rugăciuni scurte. Cu Dumnezeu trebuie să fim mai mult decât atât. Cum e relaţia mea cu Duhul Sfânt?

Ce e important pentru noi? Ce trebuie să facem?

În primul rând să ştim cine e. Şi cel mai bine ne spune învăţătura Bisericii prin ceea ce au definit Sinoadele ecumenice şi ce mărturisim duminică de duminică, în Crez. Şi anume că Duhul Sfânt este Dumnezeu, e Domnul de viaţă făcătorul; e Cel care de la Tatăl purcede; El este cel care e adorat împreună cu Tatăl şi cu Iisus Hristos; este Cel care a grăit prin prooroci.

Apoi trebuie să ştim ce face şi pentru cine face, iar acestea le învăţăm din  Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt este cel care intervine pentru noi cu suspine negrăite; este cel care se roagă pentru noi, pentru că noi nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, nu ştim ce să cerem. Duhul Sfânt este cel care face ca această zi de Rusalii să poată fi numită Duminica Transformărilor: ne transformă din cei iubiţi de Dumnezeu, în cei care-L iubesc pe Domnul; din cei care până acum erau sclavi sau slujitori, în prieteni, astfel încât dacă unii am venit la biserică din obişnuinţă sau din obligaţie, El ne ajută să ieşim de aici ca prietenii Săi şi să venim şi mâine şi duminica viitoare; din fricoşi, în oameni plini de curaj şi vă invit să priviţi la martiri, la cei recenţi, fie din ţara noastră în timpul comunismului, fie din alte ţări chiar în timp ce noi acum ne rugăm. El, Duhul Sfânt, este cel care ne transformă din cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, în cei care-l predică prin viaţa lor după ce ies din Biserică. Şi mai presus de toate, din păcătoşi ne face sfinţi.

Ca să beneficiem de aceste transformări, trebuie să ştim să-l chemăm: „Trimite Doamne Duhul Tău ca să reînnoiască faţa pământului!”. Nicicând această cerere nu a fost mai necesară. Nicicând mai mult ca astăzi pământul nu a avut nevoie de această trimitere a Duhului. Nicicând nu au trebuit ridicate mii de rugăciuni ca astăzi ca pământul să se deschidă şi fiecare om să fie dispus să primească Duhul Sfânt şi darurile sale. Vrem să se schimbe faţa pământului, dar această faţă e formată din chipurile noastre. Noi suntem faţa pământului! Faţa pământului e din chipurile noastre care sunt cea mai reuşită expresie a inimii noastre. Aşadar, inima noastră trebuie să fie schimbată pentru ca pământul şi oamenii să arate altfel. Acolo e nevoie să intre Duhul Sfânt şi să scoată toate celelalte, să izgonească tot răul.

Şi la fel de esenţial este să nu ne împotrivim lui, ci să ne lăsăm deschişi, să colaborăm cu El, să ne lăsăm surprinşi de acţiunea lui. Aşa cum atât de bine a ştiut să o facă sfânta Fecioară Maria. Să privim mereu la ea. Să o imităm. Putem obiecta şi să spunem: „Bine, dar ea era aleasă de Domnul. A fost specială. Era normal să se înţeleagă aşa bine cu Duhul Sfânt şi darurile Sale. Era o sfântă!”. Ei bine, da, a fost specială, dar mai presus de toate a devenit aleasă şi sfântă pentru că a fost umilă, ascultătoare. Acelaşi Duh Sfânt vine şi noi. Ne va transforma. Ne va sfinţi asemenea Fecioarei Maria, trebuie doar să-L lăsăm să lucreze şi în viaţa noastră, să ne vorbească.

Da, lăsaţi-L să vorbească: e vocea conştiinţei! Nu o astupaţi cu zgomote! Să nu mai facem gălăgie în inima noastră. E cel care-ţi spune: a trecut Paştele şi iar nu te-ai spovedit; iar te-ai ameţit de vin; iar ai furat; iar ai fumat, iar ai desfrânat, iar ai minţit; iar …iar… Dar mai presus de toate, El nu ne este cel care ne acuză, ci acela care ne îndrumă spre bine. Este cel care-ţi şopteşte în adâncul minţii şi al inimii: ar fi un gest frumos să dăruieşti o floare, o îmbrăţişare; trebuie să vizitezi un bolnav, un prieten, să iubeşti, să ierţi.

Să nu ne temem de El! Să nu spunem că suntem prea slabi sau prea păcătoşi: El vine! Aici e fascinaţia: se coboară şi vine să locuiască în trupurile noastre, în viaţa noastră plină de mizerie şi praf spiritual. Este ceea ce teologia numeşte „kenoza Duhului”: se smereşte şi locuieşte în trupurile noastre şi le transformă în biserici. Le dă măreţie. Hristos şi-a luat un singur trup, unul curat. Putem spune că Duhul se umileşte şi mai mult pentru că se revarsă în mii de trupuri, în toate trupurile. Să o ştim bine: nu suntem niciodată mai murdari decât poate Duhul să cureţe. E atotputernic.

Cine, aşadar, este Duhul Sfânt pentru mine? Ce face? Doar un Dumnezeu de undeva de departe?! Doar unul cu care mă salut din când în când şi-i pomenesc numele?! Să fie mai mult! Cereţi-l! Imploraţi-l cu darurile Sale! Cereţi-i ce vreţi şi veţi primi! E plin de daruri. De ce atunci când apare o ofertă în supermagazinele noastre lumea le ia cu asalt, dar pe acest Duh plin de daruri Îl neglijează?! Astăzi suntem în faţa unei super oferte… Ce facem cu ea? Vă invit să fim „profitori”. Să-L luăm în viaţa noastră pentru că ştie să aducă pace, speranţă, bucurie, linişte. Tot ce-i mai bun pentru noi, oameni plini de griji, de stres, de insomnii. Un episcop, după a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Simţea că o mare răspundere îi apăsa pe umeri. Dar într-o noapte a auzit un glas care i-a spus: „Vlădica, tu conduci Biserica sau Eu?” „Tu, Doamne!”. „Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”.

Nu vă temeţi. Istoria lumii şi a Bisericii e în mâinile Duhului Sfânt. Nu mergeţi la culcare, ci mergeţi şi spuneţi şi altora. Vorbiţi despre duminica transformării şi despre Dumnezeul tuturor posibilităţilor, despre super oferta izvorâtă din relaţia cu Duhul Sfânt.

Astăzi, de Rusalii, de ziua de naştere a Bisericii şi a noastră, a creştinilor, vă adresez o urare: Dumnezeu să vă binecuvânteze cu o relaţie, o legătură personală cu Duhul Sfânt. Să fiţi atât de intim unit cu El în viaţa voastră încât lipsa Lui, chiar şi pentru o clipă, să vă doară! Acel sentiment de durere când cineva drag îţi lipseşte pentru că e departe, prea departe, cine nu-l cunoaşte?! Aşa să fie când ne va lipsi El, când îl vom alunga din viaţa noastră prin păcate!

Există în Cartea Iov un pasaj; strigătul de credinţă şi speranţă a lui Iov, strigăt care trebuie să devină şi al nostru: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine.” (Iov 19, 25-27) Eu însumi, noi înşine, noi toţi Îl vom vedea pe Dumnezeu, ne vom întâlni cu Iisus Hristos. Toţi oamenii se vor întâlni cu Hristos pentru judecată. Toţi, nu doar creştinii. Iar pentru acel moment avantajul creştinilor e unul singur: ei au posibilitatea de a-L cunoaşte pe Hristos încă din această viaţă, încă de pe pământ. Va veni şi pentru noi ziua când Îl vom vedea pe Cel în care credem acum, pe Cel Căruia, plini de speranţă, Îi încredinţăm pe cei dragi ai noştri: vrem ca ei să se bucure de vederea feţei Sale, de lumina cea veşnică.

Suntem în plină epocă a negării Rusaliilor. La ce să ne mai trebuiască, nu-i aşa, Duhul Sfânt? Acum când ne umplem de energiile create ale unei lumi tehnologizate până-n cântărirea sufletului, când ne urâm prin lege şi ne umilim prin contract social, la ce să fie bun Duhul Sfânt, la ce anume mai vine şi Duhul Sfânt peste noi?

Poate pentru a înţelege ce se întâmplă prin lucrarea Acestuia în lume trebuie să ne trezim înainte de ştirile de groază ale dimineţii, să mergem spre ale noastre în tihna pasului odihnit de o noapte cuminte. Cum să mai ceri asta omului modern, cum anume să-i motivezi aşezarea în cuminţenia Bisericii?

Cum să o faci când lumea din jur continuă să facă din Biserică gaura neagră a frustrărilor cu o învârtoşare vrednică de misiuni mai înalte? Personal nu îmi pierd nădejdea. Ştiu că fiecăruia Dumnezeu i-a dăruit un chip şi că asemănarea cu El se face numai prin conlucrare cu Cel ce Este. Izolările noastre nătângi nu fac decât să-i sporească lui Dumnezeu răbdarea iar nerăbdărilor noastre inegale le trimite, tratament de vindecare, umbrirea Duhului Sfânt. Căci Rusaliile despre aceasta sunt.

În ce mod Duhul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apelor învolburate ale fricii noastre de a fi oameni, oameni vii în Hristos, oameni căutători şi trăitori de Dumnezeu. Într-una din paginile vieţii Mitropolitului Antonie de Suroj se povesteşte că, pe când era foarte tânăr, a mers în vizită la un coleg care, pentru că-şi cunoştea bine mama, i-a oferit un buchet mare de flori. Andrei, cum se chema pe atunci vlădicul de mai târziu, a fost cuprins de furie aproape, spunând: Cum poţi irosi banii pe flori când nu există nimic de mâncare? Mama i-a răspuns cu multă blândeţe: Pot trăi fără mâncare, dar nu pot trăi fără flori. Vieţuirea creştină nu înseamnă o asceză neînduplecată, lipsită de iubire.

Rusaliile sunt darul prin care Dumnezeu reface lumea frumoasă, locuibilă, dând sens prezenţei Bisericii în lume, reactivând ortodoxia de început a creaţiei. Suntem la vremuri de sperjur ideologic şi cataclism moral.

Zile ca acestea, ale Rusaliilor şi pomenirii Sfintei Treimi, nu ne învaţă doar teologie ci ne arată de ce e nevoie de frumos ca să nu ne pierdem omenia. Un frumos ca o nostalgie de rai, ca un sens unic, nefracturat de orgoliile şi micimile noastre. Cei care nu iubiţi Biserica, acceptaţi darul ei de frumos. Cei care o iubiţi, trăiţi Evanghelia. Faceţi lumea mai frumoasă prin împlinirea Fericirilor.

Biserica este un Munte al Fericirilor mereu actualizat, ca sens, prin trăirea fiecăruia din noi. De aici nevoia de Rusalii. Fundamentală nevoii de Rai, de Împărăţie. Sibiului, mulţi ani! Ziua Rusaliile şi cea a Sfintei Treimi sunt zilele sale de Hram. Mulţi ani plini de Duh Sfânt, spre Slava Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită!

Semn că putem trăi fără multe, nu fără Dumnezeu.

Pr. Constantin Necula

Sursa: tribuna.ro

Filosofia a primit accepţiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor. De la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoştinţei adevărate şi până la reprezentarea acesteia ca o ştiinţă indispensabilă creativităţii teologice. Din partea filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creştine prin încercarea directă de uzurpare. Viaţa şi scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful reprezintă o mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două ştiinţe. El reprezintă, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibraţi gânditori creştini ai primelor veacuri.

Copilul matur

Sfântul Iustin s-a născut în jurul anului 100 în localitatea Flavia Neapolis (vechiul oraş Sichem al Samariei) din Palestina. În debutul primei sale Apologii, Sfântul Iustin se prezintă ca fiind fiul lui Priscus şi nepotul lui Bacchius. Părinţii săi erau păgâni şi este puţin probabil să fi avut vreo rudă creştină în familie. Lucru acesta este clar şi datorită peregrinării filosofice de care a avut nevoie pentru a cunoaşte legea creştină. Din fericire, părinţii i-au oferit o educaţie destul de bună, ajutându-l să-şi descopere propriile talente şi să fie un căutător al adevărului. Învăţăturile primite nu l-au mulţumit prea mult, deoarece se refereau probabil doar la informaţii fără prea multă aplicaţie spirituală concretă, ori Sfântul Iustin era, înainte de toate, o persoană analitică, determinată să caute numai esenţialul. De aceea a decis că sosise momentul să descopere care este, de fapt, sensul vieţii.

Filosoful pelerin

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturiseşte lungul său periplu dominat de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Astfel, primul său profesor a fost un filosof stoic, dar care l-a dezamăgit în scurt timp, determinându-l să renunţe la cursurile lui. Stoicul nu îi vorbea absolut deloc despre Dumnezeu, considerând un astfel de subiect inutil. În definitiv şi la urma urmei, ce nevoie mai era să discuţi de Dumnezeu când singurul tău scop în viaţă rămânea păstrarea demnităţii proprii? Sfântul Iustin nu concepea însă existenţa vreunei calităţi nobile fără cunoaşterea Fiinţei Supreme. A plecat aşadar la un aristotelician (peripatetician), care i-a vorbit frumos despre unele lucruri, dar i-a pretins plata lecţiilor în continuare. Cum Sfântul Iustin considera că o eventuală ucenicie în cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi achiziţionată cu o plată bănească, l-a părăsit şi pe acesta. A ajuns în preajma unui pitagoreu. Vorbind cu el, acesta l-a întrebat dacă are cunoştinţe de geometrie, astronomie şi muzică. Sfântul Iustin nu poseda o astfel de ştiinţă şi a fost respins de pitagoreu de la urmarea cursurilor sale. Dezamăgit, s-a hotărât să facă o ultimă încercare şi a mers la un platonician proaspăt sosit în oraş. Acesta i-a deschis unele căi, lăsându-l aproape fericit. „Înţelegerea lucrurilor netrupeşti mă încânta foarte mult, iar contemplarea ideilor dădea aripi judecăţii mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă vreme până să devin înţelept şi, în neghiobia mea, nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă; căci acesta este scopul filosofiei lui Platon“ (Dialog cu iudeul Tryfon, II, 1, p.121).

Convertirea la creştinism

În peregrinările sale, Sfântul Iustin pleacă din oraşul natal şi se îndreaptă spre Antiohia. Locul convertirii sale nu se cunoaşte cu siguranţă, tot ceea ce ştim este că s-a petrecut într-o seară, pe malul mării. Sfântul Iustin era absorbit de cugetările filosofice, adânc pătruns într-o meditare asupra doctrinei platoniciene. Din întâmplare, a observat un bătrân care se plimba şi el în zona respectivă. Au intrat în dialog şi bătrânul i-a dovedit zădărnicia fiecărui sistem filosofic pe care Sfântul Iustin încercase să îl abordeze în trecut. Totodată, i-a vorbit de profeţi şi de Mântuitorul Hristos. După această discuţie nu l-a mai întâlnit niciodată. „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos. În felul acesta şi pentru aceasta sunt filosof“ (Dialog cu iudeul Tryfon, VIII, 1, p.130). Convertirea era încheiată.

Martiriul

Sfântul Iustin a plecat după momentul convertirii la Efes, unde a avut loc dialogul său cu iudeul Tryfon, relatat în scrierea omonimă. Apoi, se îndreaptă spre Roma, unde va deschide prima şcoală filosofică în care se va preda credinţa creştină. Rezonanţa unui astfel de loc nu se lasă mult timp aşteptată şi ucenicii încep să apară, dar se nasc acum şi primele conflicte. Un filosof cinic, Crescens, devine cel mai aprig adversar al Sfântului Iustin, dar este învins într-o dispută directă. Taţian Asirianul îl descrie pe Crescens drept un fals filosof, care iubea mai mult banii decât înţelepciunea. Se ştie că acesta a complotat împotriva Sfântului Iustin, ajungând să îl denunţe autorităţilor romane pentru faptul că este creştin. Oricum, curajul Sfântului Iustin a fost unul ieşit din comun, deoarece a provocat la un dialog deschis filosofia păgână într-o vreme a persecuţiilor. Aşa cum afirmă marele patrolog Stylianos Papadopoulos, Sfântul Iustin a deschis prima şcoală filosofică creştină într-un oraş în care creştinii de regulă se ascundeau de autorităţi pentru a nu fi omorâţi. În anul 165, după denunţul lui Crescens, Sfântul Iustin este decapitat, împreună cu şase ucenici de prefectul roman Rusticus.

Condiţiile primirii Tainei Euharistiei

Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de desfăşurarea Sfintei Liturghii în vremea sa. Astfel, el ne-a lăsat două descrieri în acest sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) şi cealaltă, a Liturghiei obişnuite duminicale. Împărtăşirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară îndeplinirea anumitor condiţii. „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat“ (Apologia I, LXVI, p. 94). Condiţiile esenţiale pentru primirea Împărtăşaniei erau: Botezul, credinţa dreaptă şi păzirea poruncilor. Astfel, fiecare creştin era pregătit pentru a se uni cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului. Totodată, Sfântul Iustin atrage atenţia asupra confundării pe care mulţi o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând această părere. „Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc şi în misterele lui Mithra, deoarece şi aici, în slujbele care se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva, i se pune înainte pâine şi un pahar cu apă însoţite de unele formule“ (Apologia I, LXVI, p. 95).

Filosofia creştină

Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o ştiinţă pur teoretică sau o posibilitate de a câştiga faimă şi ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare şi cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe până la Dumnezeu şi să ne apropie de El; iar sfinţi cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu filosofia“ (Dialog cu iudeul Trifon, II, 1, p.120). Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin. Astfel, filosofia de care ni se vorbeşte aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur şi simplu o metodă. Este o metodă atât meditativă, cât şi practică, de apropiere a omului de Dumnezeu. Această opinie va fi preluată şi dezvoltată de mai mulţi Sfinţi Părinţi, ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creştin care păzeşte poruncile evanghelice şi are adevărata iubire de Dumnezeu şi semeni este un filosof. Cum termenul de filosofie se tâlcuieşte prin iubire de înţelepciune, filosoful creştin este cel iubitor de Hristos, Înţelepciunea cea desăvârşită.

Moştenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece reprezintă o schimbare paradigmatică a relaţiei dintre filosofia păgână şi credinţa creştină. Mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotaţii importante şi actuale înclusiv astăzi. De aceea, Sfântul Iustin se dovedeşte un profet al cărui glas răsună peste veacuri întregi, îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele culturale actuale.

Onoarea martirilor

Sfântul Iustin a fost unul dintre apărătorii cei mai devotaţi ai credinţei creştine, trimiţând două apologii. Una a fost adresată împăratului Antonin, iar cealaltă senatului roman. În cea de-a doua Apologie, Sfântul Iustin argumentează că un creştin nu ar putea să înfrunte moartea cu atât curaj dacă nu ar fi cu adevărat cinstit. Creştinii erau acuzaţi în acel timp de comportamente odioase, cultul mai ales fiind înţeles cu totul greşit. De aceea, Sfântul Iustin se ridică împotriva judecăţii nedrepte şi spune următoarele: „Eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi văzându-i că sunt fără teamă în faţa morţii şi în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor sau desfrâului care socoteşte un lucru bun să se hrănească din cărnurile omeneşti ar fi în stare să îmbrăţişeze moartea ca să se lipsească de bunurile lui şi nu ar căuta cu tot dinadinsu să se bucure de viaţa prezentă şi să se sustragă magistraţilor, decât să se expună morţii, denunţându-se pe sine însuşi? Dar şi lucrul acesta au căutat să îl săvârşească demonii cei răi, slujindu-se de oamenii cei lispiţi de pietate. Ei au condamnat la moarte pe mai mulţi dintre ai noştri, bazaţi pe calomniile răspândite împotriva noastră şi au supus la chinuri pe servitorii noştri, pe copii şi pe femei, şi, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să ne impute aceste crime faimoase, pe care, de altfel, ei le săvârşesc pe faţă.“ (Apologia a II-a, XII, p. 113)

Liturghia duminicală

Descrierea Liturghiei duminicale a Sfântului Iustin este una dintre cele mai preţioase mărturii ale sale. Ritualul începea prin citirea unor pasaje din Vechiul şi Noul Testament, fiind urmată de predica episcopului. După aceea avea loc sfinţirea Darurilor, împărtăşirea tuturor celor prezenţi şi trimiterea Împărtăşaniei prin diaconi celor bolnavi. Exista şi o „Liturghie după Liturghie“, fiind vorba de strângerea de bani pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. „În aşa-zisă zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la oraşe sau sate şi se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, aşa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine şi vin şi apă, iar întâistătătorul înalţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost consfinţite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de faţă li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi. Cei ce se gătesc cu dare de mână şi vor, dau fiecare ceea ce voieşte, după intenţia lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijeşte şi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cei lipsiţi din vreo cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere şi, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi.“ (Apologia I, LXVII, p. 95).

Adrian Agachi

Sursa: ziarullumina.ro

Președintele Klaus Iohannis a semnat, marți, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste în data 14 mai.

În expunerea de motive a legii se arată că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.

„În acea noapte, de 14 spre 15 mai 1948, au fost arestați peste 10.000 de tineri, anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste”, se precizează în expunerea de motive.

Deşi înţelegerea vieţii este diferită, în funcţie de principiile în care cred, nu-i anevoie să observi că toţi oamenii, fără excepţie, dincolo de orice filosofie, caută într-un mod foarte concret să trăiască fericirea. Însă, după ce criteriu socotim noi un om fericit?

Cei mai mulţi îl consideră fericit pe omul ce se bucură. Bucuria este, probabil, indicele vădit al unei persoane fericite. Şi întrucât unii sunt mai bucuroşi, iar alţii nu, e firesc să ne întrebăm: ce-i face pe cei ce sunt bucuroşi astfel, care e sursa bucuriei lor? Oare bunăstarea materială, demnităţile, un job bun, relaţiile, şcolile înalte şi altele de acest fel? E ­posibil ca aceste lucruri să aducă o oarecare bucurie, dar în nici un caz nu sunt determinante. Spun aceasta întrucât observ oameni foarte modeşti bucurându-se chiar mai mult decât cei cu averi şi cu ­demnităţi. De asemenea, văd că aceşti oameni au nevoie de foarte puţin pentru a se bucura, deoarece nu au pretenţii mari de la viaţă. Ei se mulţumesc cu puţin. Se mulţumesc cu lucruri mici, în faţa cărora mulţi alţii ar strâmba dispreţuitor din nas. Oamenii care se bucură nu sunt cei ce sunt ocoliţi de necazuri şi greutăţi, ci sunt aceia care au o atitudine specială în faţa evenimentelor vieţii, ­oricare ar fi acestea. Şi aş zice că, în această perspectivă, e foarte interesant de înţeles acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Lc. 16, 10).

Oare nu şi despre micile bucurii se vorbeşte aici? Avem o mulţime de lucruri pentru care ar trebui să mulţumim şi să ne bucurăm, şi totuşi nu facem asta. Aşteptăm evenimentele, realizările, lucrurile mari ale vieţii. Însă acestea se încăpăţânează să întârzie, iar noi rămânem cu insatisfacţia aşteptării, pentru că nu sesizăm că acolo, în micile evenimente cotidiene, se află bucuria vieţii, ce aşteaptă să fie descoperită şi trăită. Am vrea să fim fericiţi, dar nu facem nici cel mai mic gest de înţelegere a vieţii pe care o trăim; privim partea întunecată a lucrurilor, ne lăsăm copleşiţi şi nu luptăm pentru bucurie.

Aşa se face că sunt unii care în orice lucru găsesc pricină de cârteală. Deşi au o situaţie bună, se plâng ba de una, ba de alta, ba că au multe probleme, ba că viaţa le-a devenit o rutină din pricina muncii etc. Dar cum s-a ajuns la rutină? Oare nu prin dispreţuirea lucrurilor mărunte ce ne compun viaţa? Nu pentru că noi înşine lăsăm viaţa să se transforme în ceva insipid? Din păcate, vedem că acest lucru se petrece şi cu mulţi creştini, pentru care credinţa ar fi trebuit să le fie îndeajuns ca să fie fericiţi. Însă, să recunoaştem că e ceva foarte general să spui că principala sursă a bucuriei este credinţa în Dumnezeu. Această credinţă trebuie neapărat să capete concreteţe în lucrurile cele mai neînsemnate şi mai simple ale vieţii, care să fie privite cu recunoştinţă, pentru că în atitudine se ascunde bucuria. De fapt, noi nu ne bucurăm pentru că nu ştim să mulţumim pentru toate. Iată ce observaţie obiectivă făcea Sfântul Ioan Gură de Aur în urmă cu peste şaisprezece secole: „Nu fi nerecunoscător, nici nemulţumitor! Este cu neputinţă ca cineva să fie copleşit numai de necazuri! Nici firea n-ar putea rezista! Dar pentru că vrem să fim totdeauna fericiţi, de aceea ni se pare că suntem totdeauna necăjiţi. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru că uităm repede zilele de fericire şi de bucurie pe care le-am avut şi ne aducem aminte numai de cele triste. De aceea spunem că avem numai necazuri şi supărări. Nici nu-i cu putinţă ca un om să fie numai trist şi amărât!”

Ne-am obişnuit să avem o percepţie şi, în consecinţă, o atitudine greşită faţă de evenimentele vieţii, şi de aici insatisfacţia, care e o cârtire perpetuă. Nu am asta, nu am cealaltă, nu e timp frumos, e prea cald, toate reprezintă, în definitiv, un reproş adresat vieţii pe care o trăim şi implicit Proniatorului ei. Există aici un paradox: de obicei, cei mai cârtitori sunt cei ce n-au trecut prin suferinţe sau încercări mari în viaţă. Cel care a fost sărac toată viaţa şi n-a avut un loc al lui, se bucură şi de o pâine, se bucură şi de o cocioabă în care să locuiască. Cunosc astfel de cazuri. E adevărat că există necazuri şi întristări în viaţa omului, însă e un lucru firesc. Aşa se întâmplă în viaţa tuturor oamenilor, dar asta nu înseamnă că n-ar mai trebui să ne bucurăm. Şi mai e ceva. O mare taină. În Ortodoxie nu există niciodată stări pure de suferinţă, ci totdeauna sunt însoţite cu bucuria. Potrivit Sfinţilor Părinţi, „fericita întristare” e starea ce defineşte prin excelenţă sufletul omului.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

Când cineva drag trece „dincolo”, adeseori ne întrebăm: de ce, moartea? Cum ar fi arătat existența fără el? Ce facem cu dorul de cei ce au pășit pe tărâmul veșniciei? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăşi, ne împovărează cu o așa sarcină? În dor, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Ba mai mult, de câțiva ani, o inedită inițiativă propune celebrarea Zilei internaționale a dorului pe 13 mai.

Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit. Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se potolește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea este ostoită de o dulce „revedere”.

Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe răposați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.

Doar astfel înțelegem străduința străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaţilor, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon aşezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.

Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umplea ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțea megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creştea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșeşte vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se ataşa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.

De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păşi „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba Pogribaniei. Ce profund adevăr!

Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a fiinţei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în acelaşi chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.

Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-şi pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

“Cunoaşte-te pe tine însuţi” – un moto, pe care îl invocă generaţii în şir  şi de  care nu se lipeşte  praful istoriei.

Oare ce a avut în vedere Socrate, când  a lansat această  frază plină de înţelepciune, care a depăşit epoci? Poate: virtuţile mele – ca să mi le înmulţesc? Poate  păcatele mele – ca să mă spăl de ele? Poate drepturile mele – ca să le cunosc şi să mă apăr prin ele de orice  putere, ce mă poate strivi? Sau  poate datoriile mele,  ca prin ele  să-mi  făptuiesc viaţa? Care dintre acestea sunt mai personale şi care  poartă un caracter mai social? Care din acestea ar trebui să stea în prioritate când este vorba de educaţie? Majoritatea tinerilor cu care am discutat acest subiect  consideră, că şi drepturile, şi datoriile poartă un caracter social, dar dacă ei, s-ar fi preocupat de educaţie, ar pune  în capul unghiului datoriile, pentru că anume acestea  mişcă societatea spre desăvârşire,  pe când  drepturile doar  protejează  persoana de abuzul celor ce nu-si onorează obligaţiile. Cu cât mai nedesăvârşită este societatea cu atât  mai  vădită este necesitatea educaţiei pentru datorii. Responsabilitatea  persoanei, despre care atât de mult se vorbeşte în pedagogie, reprezintă până la urmă totalitatea datoriilor  îndeplinite cu cinste de această persoană.

Istoria omenirii atestă faptul, că marile personalităţi, care au izbutit  să rămână în memoria noastră prin fapta vieţii lor, au fost oamenii înzestraţi cu o mare putere de responsabilitate  – oameni ai datoriilor.

În acest context  consider că este important să realizăm cu discipolii noştri o instruire morală (etică ) cel puţin la  nivelul moralei personale. Ar fi bine totuşi să ştim, că şcoala românească cu circa o sută de ani în urmă,  în studiul preuniversitar  instruia  tinerii  în trei compartimente etice: morala personală; morala familială şi morala socială. Astfel se forma o bază solidă de principii care asigurau comportamentul persoanei faţă de sine, faţă de familie şi faţă de societate. Tinerii noştri  au dreptul la o astfel  de instruire. Cel puţin  să le oferim posibilitatea de a studia măcar  un compartiment: morală personală, care mi se pare definitoriu în formarea  personalităţii şi  care reprezintă un adevărat tezaur de înţelepciune, o  moştenire de care ei nu pot fi lipsiţi. Aici face de menţionat  că morala civilizaţiei Europene, morala  strămoşilor noştri români are la bază  învăţătura creştină despre om şi comportamentul acestuia.

Persoana umană, recunoscută ca având în sine valoare  morală este nu numai subiect ci şi obiect al obligaţiilor. Din respectul persoanei morale din mine derivă faptul, care pare oarecum curios, că eu ca persoană, trebuie să recunosc şi să îndeplinesc nişte  datorii faţă de mine însumi. Datoriile pe care le am faţă de mine, sunt datorii  faţă de umanitatea creată de Dumnezeu, pe care o reprezintă persoana mea, faţă de fiinţa morală raţională şi liberă din mine. Omul este fiinţă creată de Dumnezeu şi recunoscută drept fiul  Lui „Chip şi asemănare”, înzestrată cu calităţi divine: raţiune, voinţă, creativitate, care îi determină rudenia spirituală  cu Dumnezeu – cu eternitatea, de aceea urmează să fie conştient în plină măsură de provenienţa sa nobilă, dumnezeiască, de dreptul său de apartenenţă la dumnezeire, drept din care derivă şi datoriile persoanei faţă de sine înseşi.

Ansamblul acestor datorii către noi înşine constituie morala personală. Datoriile pe care le determină morala personală privesc două elemente constitutive ale omului: partea lui fizică  – corpul şi partea lui spirituală  – sufletul. Starea ideală este armonia sănătăţii fizice şi a celei spirituale  Obligaţiile  morale, în special cele,  care ţin de esenţa  noastră fizică şi cea  spirituală,  sunt cu adevărat nişte legi vitale, neglijarea  cărora  aduce în viaţa noastră probleme mari şi o face nefericită. Învăţătura morală creştină  ne spune că  avem sădite în noi de veacuri, de către Dumnezeu,  legi morale pe care urmăm să le respectăm prin anumite  obligaţii – datorii morale, datorii, în primul rând, faţă de noi înşine. Ca oameni suntem chemaţi la o viaţă morală, o viaţă în care respectarea legilor morale este un imperativ constant, o conduită necesară şi firească. Nerespectarea datoriilor morale faţă de propria noastră persoană are ca rezultat apariţia unor probleme care ne depăşesc. Soluţia  rezolvării problemelor stă în revenirea omului la o viaţă conform legilor morale.

Cultura creştină a neamului românesc  a întipărit  legile  morale date de Dumnezeu în inima poporului şi le-a promovat în timp prin înţelepciunea acestuia.  Nouă, celor de azi, ni se cuvine să valorificăm acest tezaur  educaţional pe care generaţiile de până la noi l-au lucrat cu atâta trudă  împreună cu Dumnezeu ca să ni-l lase moştenire.

Datoriile persoanei faţă de sine înseşi ( legile moralei personale)  şi problemele care derivă din neglijarea  acestora.

Datorii privind viaţa fizică  a persoanei

Datoria de a trăi, a conserva viaţa  şi a nu recurge la sinucidere – Legea conservării vieţii: „Viaţa este  Darul Lui Dumnezeu”.

Problema suicidului: ruperea legăturilor cu sociumul (comunitatea umană) şi cu eternitatea  – moartea fizică şi spirituală.

Datoria de a avea grijă de sănătate şi de ne păzi de îmbolnăvire – Legea păstrării sănătăţii: „Sănătatea e mai scumpă decât toate”.

Problema  îmbolnăvirii: surparea puterilor fireşti ale omului.

Temperanţa – datoria de a înfrâna poftele şi a nu cădea în desfrânare, de a ţine sub control instinctele fiziologice, în special cel sexual şi a nu cădea în desfrânare sexuală – Legea înfrânării: „Dai voinţă, iei putere”.

Problema desfrânării: subordonarea omului  instinctelor fiziologice, diminuarea voinţei în persoana umană, dezechilibrul în relaţia dintre esenţa spirituală şi firea materială a omului.

Datorii privind viaţa sufletească a persoanei

1. Datoria de a avea credinţă, de a plasa pe prim plan sufletul (natura spirituală/duhovnicească) şi a tinde  spre mântuire  (eliberarea omului de păcat – sfinţirea lui), prioritatea valorilor ideale asupra celor materiale –  Legea credinţei şi a  mântuirii : „Nimic fără Dumnezeu”.

 Problema necredinţei (ateismul, materialismul), materializarea  fiinţei umane – decăderea omului  din spectrul spiritual/ duhovnicesc (din verticala existenţială – viaţa veşnică) în spectrul exclusiv al necesităţilor fizice ( plasarea omului exclusiv pe orizontala vieţii – viaţa vremelnică pământească) şi neglijarea fiinţei sale spirituale.

Datoria de a avea demnitate personală şi sentimentul răspunderii personale, de a păstra nobleţea spirituală în om.

 – Legea demnităţii: „Omul – chip şi asemănare a Lui Dumnezeu”.

Problema iresponsabilităţii: diminuarea sau lipsa demnităţii personale, diminuarea sau chiar lipsa  responsabilităţii în om ( pierderea nobleţei în persoana umană).

Datoria de a ţine sub control sentimentul amorului propriu pentru a preveni deviaţiile lui negative şi a nu cădea în orgoliu (mândrie, slavă deşartă).

– Legea Smereniei : „Smerenia deschide Poarta Cerului”. Problema orgoliului (mândriei, slavei  deşarte) – sentimentul exagerat faţă de propria persoană, supraaprecierea, devalorizarea omului („Deşertarea vasului”).

Datoria de a ne cultiva inteligenţa spirituală şi a căpăta virtuţi inteligente – Legea Desăvârşirii : „Desăvârşiţi fiţi precum desăvârşit este Tatăl vostru”.

 Problema  mediocrităţii  şi  a prostiei  omeneşti (nedorinţa omului de a se desăvârşi)

Datoria de a ne menţine în adevăr – veracitatea (potrivirea vorbirii cu gândirea)

– Legea Adevărului: „Adevărul mai presus de toate”

Problema minciunii – nepotrivirea vorbirii cu gândirea, schimonosirea adevărului (falsificarea).

Problema laşităţii – predispunerea la trădare, încălcarea cuvântului dat, infidelitate.

Datoria de a ne educa virtuţi în legătura cu voinţa: curajul (puterea de a face bine) şi stăpânirea de sine ( puterea de a nu face rău)

– Legea Binelui : „Bine faci, bine primeşti (ajungi/găseşti)”.

Problema curajului – lipsa curajului în om, sărăcirea omului de fapte bune.

Problema mâniei (agresivităţii) – lipsa stăpânirii de sine, săvârşirea faptelor urâte.

Tatiana Doibani

Trei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: “Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare”. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: “Lucrurile care ne tulbură sunt temporare”. Şi deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: “Lucrurile veşnice sunt cele importante”. Tindem să ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţă fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu care nu poate fi diminuată nici în durată, nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Iisus, după cum spune la Ioan 10,10: “Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din belşug”. A avea viaţa veşnică înseamnă a fi pe deplin viu.

În Evanghelia de astăzi, Iisus arată calea spre viaţa veşnică. “Iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Ioan vorbeşte despre “a-L cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva. Cunoşti pe cineva în acest sens când ai o relaţie personală, intimă cu acea persoană. Cuvântul descrie doi oameni uniţi într-o relaţie intimă de iubire, ca de exemplu: “A cunoscut Adam pe Eva, femeia sa” (Geneză 4, 1). Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este intelectuală, ci relaţională.

Viaţa veşnică cere ca ei “să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu”. Pentru a înţelege mai bine aceasta trebuie să introducem adverbul “ca” în locul virgulei. Vom avea atunci: ei să te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu. Are sens această completare într-un context în care ideea de divinitate avea mulţi concurenţi. În vremea lui Iisus împăraţii romani pretindeau că sunt zei şi trebuie să li se aducă atare cult. Dar Iisus insistă că viaţa veşnică stă în recunoaşterea faptului că există un unic şi adevărat Dumnezeu, Dumnezeu pe care Iisus îl numeşte Tată, şi că nicio altă persoană sau orice alt lucru nu poate pretinde a fi Dumnezeu.

Viaţa veşnică cere cunoaşterea a două lucruri: ”să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”. Avem din nou nevoie să introducem adverbul “ca”. Astfel propoziţia devine: ei să te cunoască pe Tine CA singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus CA Mesia/Hristos pe care L-ai trimis”. Credinţa creştină din Biserica primară era credinţa în Iisus ca Mesia. Importanta semnificaţie a acestei mărturisiri este că singurul Dumnezeu adevărat care este invizibil şi de necunoscut, s-a făcut pe Sine vizibil şi cognoscibil în persoana lui Iisus. Iisus este revelaţia lui Dumnezeu. El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Viaţa şi învăţăturile lui Iisus devin de aceea pentru noi, cei care suntem în drum spre viaţa veşnică, standardul după care judecăm cuvintele oricărei persoane sau instituţii din această lume. Noi Îl ştim pe singurul Dumnezeu adevărat şi îl ştim prin Cel pe care El l-a trimis să îl facă cunoscut, Iisus Hristos.

Fiecare vrea viaţă lungă şi bună. Viaţa veşnică este viaţa bună fără de sfârşit. Aceasta o căutăm cu toţii. Iisus ne spune astăzi cum să atingem acest scop fundamental al vieţii. Trebuie să ne cultivăm o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu şi cu Iisus, pe Care L-a trimis să îl facă cunoscut întregii omeniri.

Ce facem cu timpul? Timpul trece oricum. Este important cum îl organizăm și în ce îl investim. E ca în pilda talanților. Nu-l poți păstra ci trebuie neapărat investit în Dumnezeu, în cei de lângă noi, în familie, în biserică.

Timpul este un dar de la Dumnezeu. Nu-i al nostru. Mâine nu e o garanție pentru azi. Pentru Dumnezeu este important ce facem acum. Spunea Nicolae iorga că timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.

Cel mai important este ceea ce există în inimă. Dumnezeu vrea să fim, să avem valoare cerească, iar dacă nu suntem, să devenim. Ce ai, posesiuni, lucruri, e prea puțin important. Adevărata valoare stă în ceea ce nu se vede ușor, dar vede Dumnezeu.

Ce facem cu tinerețea? Trece și ea repede. Unii oameni își bat joc de bătrânețe distrugându-și tinerețea. Există tineri care mor cu piciorul pe accelerație și nu mai apucă ziua de mâine.

În tinerețe îți faci multe planuri. Dar spune Sfânta Scriptură că oamenii care plănuiesc fără Dumnezeu sunt oameni nebuni. Singurul care îți dă dreptul să visezi e Hristos. Visează, dar cu El, și bucură-te.

Ce facem cu biserica? Perfectă nu poate să fie. E formată din oameni diferiți, având personalități diferite, dar care ar trebui să fie una.

Hristos se întreba cine zic oamenii că este El. Aceeași întrebare ar trebui să ne-o punem și noi astăzi. Cine zic oamenii că suntem noi? Ne deosebim cu ceva de ceilalți? Că nu fumăm și nu bem sau că nu mințim, nu e mare lucru. Există atâția alți oameni care sunt la fel de morali.

Diferența o face Dumnezeu, dragostea, credința și trăirea noastră în El. Ești tu ca Iisus pentru ceilalți?

“În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat…”

Fragmentul evanghelic de astăzi începe cu o privire aţintită spre cer, privire care ne îndeamnă parcă şi pe noi să ne îndreptăm din nou privirea spre cer pentru a contempla realităţile prezente acolo. Doar că îndreptând privirea noastră spre cer, cred că în inima fiecăruia dintre noi, nu numaidecât datorită necredinţei, cât mai ales din cauza scepticismului specific uman, apare întrebarea: Este cineva acolo??? Cineva care să ne iubească? Cineva căruia să îi pese cu adevărat? Cineva pentru care noi să fim importanţi? Sunt întrebări care apar în inima omului mai ales atunci când, poate sătui de toate grijile şi probleme vieţii de zi cu zi, ne îndreptăm privirea spre cer, spre aceea ultimă sursă a speranţei noastre, dorind parcă să primim odată în plus confirmarea ca nu suntem singuri şi că într-adevăr năzuinţele şi aspiraţiile noastre mai au o şansă să ajungă la împlinire.

Deşi adesea aceste priviri ale noastre îndreptate spre cer nu reuşesc să întrezărească un răspuns la toate aceste întrebări şi căutări, iată că lectura liturghiei de astăzi ne oferă această posibilitate de a afla: dacă şi cine este acolo sus; ce înseamnă a crede într-o astfel de prezenţă şi cum trebuie trăită concret în viaţa cotidiană această credinţă.

Bucuria şi fericirea vieţii unei femei s-au stins atunci când şi-a pierdut fratele din cauza unei boli grave. Era un om bun, iubit de toţi, dar care le fusese luat parcă prea curând. Căzând în descurajare, această femeie nu contenea să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce??? Auzind doar tăcere, ea a plecat în lume în căutarea unui răspuns. Nu a mers prea departe că a şi întâlnit un bătrân stând pe o plajă şi bocind. El i-a spus: “Am suferit o mare pierdere. Sunt pictor şi de curând mi-am pierdut vederea!”. Şi el căuta un răspuns la întrebarea: de ce? Femeia l-a chemat să o însoţească, l-a luat de braţ şi astfel au pornit la drum. Curând au întâlnit un tânăr umblând, cu privirea pierdută. De curând fusese părăsit de soţie, fericirea vieţii sale. Şi acesta li s-a alăturat în căutarea unui răspuns la întrebarea: de ce? Imediat au întâlnit şi o femeie care stătea în faţa casei sale plângând căci îşi pierduse copilul. Şi ea i-a însoţit în căutarea unui răspuns. Însă, în ciuda căutări lor, nu au găsit nicăieri un răspuns. La un moment dat ei au ajuns în faţa lui Iisus Hristos. Fiecare i-a prezentat durerea şi frământarea sa, terminând cu întrebarea: de ce? Iisus nu le-a oferit nici un răspuns. Însă, a început să plângă şi le-a spus: “Eu port povara unui femei care şi-a pierdut fratele, a unui pictor care şi-a pierdut vederea, a unui tânăr care şi-a pierdut iubirea vieţii lui şi a unei tinere mame care şi-a pierdut copilul”. În timp ce le spunea acestea, cei patru s-au apropiat unul de altul şi s-au îmbrăţişat, prinzând şi braţele lui Iisus în această îmbrăţişare. Iisus a continuat să le vorbească spunându-le: “Domnia mea este o domnie a inimii. Nu pot preveni durerea. Pot doar să o vindec!”. “Cum?” a întrebat femeia? “Împărtăşind durerile tuturor oamenilor!”, a spus Iisus. Şi s-a făcut nevăzut lăsându-i pe cei patru într-o călduroasă şi profundă îmbrăţişare … a inimilor!

Într-adevăr, este de ajuns să credem că este Cineva acolo sus, un Cineva care ne iubeşte, ne este alături şi ne ocroteşte, pentru a reuşi să trăim încă de pe pământ această rugăciune testamentară a lui Iisus “ca toţi să fie una”(In 17, 21).

Scriitorul grec Nikos Kazantzakis povesteşte cum într-o zi, pe când se plimba pe străzile din Insula Creta, a întâlnit o femeie în vârstă care purta povara grea a unui coş plin cu smochine. Ajungând în dreptul lui, femeia a lăsat coşul jos şi alegând două smochine cât mai frumoase i le-a oferit. Scriitorul, surprins, o întrebă: “Dar mă (re)cunoşti, dragă doamnă?” Ea privindu-l zâmbitoare îi răspunse: “Nu, tinere! Dar trebuie să te cunosc pentru a-ţi oferi ceva? Eşti un om, nu-i aşa? La fel şi eu! Asta nu este de ajuns?” Şi autorul grec remarcă: “Bătrâna avea dreptate! Ea spunea de fapt: tu eşti un copil, eu sunt o mamă şi asta este de ajuns; tu eşti un fiu, eu sunt un tată şi asta este de ajuns; noi suntem fraţi şi surori şi asta este de ajuns. Eu sunt Dumnezeul vostru şi voi sunteţi poporul meu, şi asta este de ajuns!”

Este, într-adevăr, de ajuns să trăim această unică apartenenţă la Dumnezeu, apartenenţă care ne face să fim fraţi între noi, pentru a putea ajunge să primim acea răsplată pe care Iisus vine să o aducă fiecăruia după faptele sale (Ap. 22, 12).

Există în viața noastră cel puțin trei momente care ne intensifică bătăile inimii: durerea cu care ne despărțim de cei dragi, emoțiile cu care ne întoarcem acasă și nerăbdarea cu care așteptăm revederea prietenilor. Iar sărbătoarea de astăzi ne oferă tocmai acest cadru „tridimensional”, această triplă emoție.

În primul rând avem acest tabloul despărțirii lui Iisus de ucenicii săi. Tristețea despărțirii de cel drag inimii lor, de Domnul și învățătorul lor, i-a copleșit cu siguranță. Însă durerea despărțirii este alinată de cuvintele mângâietoare ale lui Iisus: „mergeți și învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățați-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă și iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Faptul că cineva, la despărțire, îți încredințează o misiune atât de mare, faptul că are încredere totală în tine și mai ales că te asigură de prezența și ajutorul său, îți dă curaj și alină o parte din suferința despărțirii. Oare suntem noi cu adevărat triști atunci când, prin păcat, îl îndepărtăm pe Hristos din viața noastră?

Un alt punct de meditație poate fi „sentimentul” cu care Iisus se întoarce acasă. Ne amintim cuvintele sale: „ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” (In 14, 2-3). Misiunea pe care Tatăl i-a încredințat-o a dus-o la îndeplinire și acum se întoarce acasă. S-a coborât din cer, a trăit în mijlocul oamenilor, a cunoscut sărăcia și truda muncii, iar în cele din urmă a fost condamnat de semenii săi la moarte. Însă acum, victorios asupra păcatului și a morții, se întoarce acasă, la Tatăl. Numai printr-o palidă analogie putem spune că Iisus a simțit bucuria întoarcerii acasă așa cum o simțim și noi ori de câte ori refacem drumul spre locul pe care plini de emoție îl numim „acasă”.

Și nu în ultimul rând avem promisiunea reîntoarcerii: „Acest Iisus, Care s-a înălțat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-ați văzut mergând în cer”. Orice om se poate analiza astăzi pentru a vedea dacă în viața sa există acest entuziasm, această nerăbdare în a aștepta întoarcerea Domnului: oare chiar așteptăm ziua întâlnirii cu Domnul? Oare chiar ne pregătim pentru această zi?

Înălțarea Domnului ne obligă să conștientizăm că, deși întors în casa Tatălui, el rămâne mereu în mijlocul nostru: ne privește și așteaptă să ne pregătim pentru momentul întoarcerii Sale.

Cum se poate înţelege această minune a Înălţării lui Iisus Domnul la cer? Dacă ne gândim de la înălţimea unei credinţe tari şi neclintite, chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, această învăţătură este uşoară. Cum se ştie prea bine, toate corpurile mai uşoare ca aerul se ridică spre cer. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trupul înviat este trup duhovnicesc; are calităţile pe care nu le are trupul firesc sau pământesc. Trupul înviat este fără greutate: uşor, luminos, proslăvit, ceresc, strălucitor, nestricăcios, îngeresc, puternic (I Corinteni 15, 43, 50-5).

Iisus a fost văzut şi nevăzut, aşa cum se arată în Sfintele Evanghelii, din apariţiile (arătările) dese în mijlocul apostolilor şi ucenicilor. Iar atunci când vedem cum oamenii se înalţă în văzduh cu rachete, avioane, elicoptere, baloane şi alte mijloace până la înălţimi de zeci, sute şi mii de kilometri, cu atât mai mult poate face Dumnezeu la care „toate sunt cu putinţă!” (Luca 1, 37).

Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc printre lume, se apropie de fetiţă, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: „Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?” „Nu ştiu”, răspunde fetiţa printre sughiţuri. „Dar pe mămica ta cum o cheamă?” „Nu ştiu”. „Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” „Nu ştiu”. „Unde locuieşti tu?” „Nu ştiu”. „Dar, fetiţo, cine eşti tu?” „Nu ştiu”. Copila nu avea identitate, era a nimănui.

Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Hristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelie, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Iisus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv, care este cerul; acolo unde locuieşte Tatăl nostru; ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Hristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Sfânta Fecioară Maria.

Începând cu Înălţarea lui Iisus la cer, atunci când ne adunăm pentru „frângerea pâinii” (Fap 2,42), adică pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea Euharistiei, unde ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Hristos (1Cor 10,16), pe care am primit poruncă, care se reînnoieşte zilnic, de a veni şi a lua pentru a mânca şi a bea (1Cor 11,24), nu numai că ne întâlnim, ci ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, care schimbă totul în bine în cel care se împărtăşeşte.

Euharistia înalţă sufletele din împărăţia morţii, întăreşte pe cei slabi, vindecă bolnavii trupeşti şi sufleteşti, eliberează pe cei întinaţi de păcat şi de diavol, spală păcatele, stinge prigoanele, întăreşte pe cei şovăielnici, învigorează pe cei generoşi, călăuzeşte pelerinii, calmează furtunile persecuţiilor, spală fărădelegile şi puhoiul crimelor, susţine sărăcii, mişcă inimile bogaţilor, înălţă pe cei căzuţi şi susţine răbdarea creştinilor, eliminând plictiseală din viaţa cotidiană. Ea este izvorul vieţii celei noi a lui Hristos, fântâna harului, a prospeţimii spirituale şi a veşniciei.

Începând cu Înălţarea Domnului, ori de câte ori ne întâlnim cu semenii noştri, care după înviere au devenit şi „fraţii lui Iisus” (In 20,17) şi „fraţii noştri”; ba mai mult, care au devenit „una cu Iisus” (Mt 25,40.45), de fapt ne întâlnim cu însuşi Iisus (Fap 9,4). Iar când le facem bine sau îi neglijăm pe fraţii noştri, mai ales celor aflaţi în dificultăţi materiale sau sufleteşti, practic pe Iisus îl ajutăm sau pe Iisus îl neglijăm. Iar funcţie de modul cum îi abordăm pe fraţii noştri, care sunt şi fraţii lui Iisus, care sunt chiar Iisus însuşi, vom avea o veşnicie, fie binecuvântată, fie nefericită (Mt 25,34.41).

Dar de Înălţarea Domnului mai celebrăm şi minunea prin care Iisus ne încredinţează cea mai nobilă misiune din lume, misiunea de a vesti evanghelia (Fap 1,8) şi aceea de a vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de el (1Cor 12,3). De aceea, Iisus înălţat la cer poate fi văzut, auzit şi pipăit, în ucenicii săi cărora le-a dat porunca de a învăţa toate popoarele (Mt 28,19) şi de a-i fi martori în lume (Lc 24,47-48), începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Iată gândul unui creştin anonim din secolul al XV-lea. Astăzi: „Hristos nu mai are mâini, dar pentru operele sale are numai mâinile noastre. Hristos nu mai are picioare, dar pentru a merge în întâmpinarea oamenilor, are numai picioarele noastre. Hristos nu mai are glas pentru a le vorbi oamenilor despre sine, are numai gura noastră. Hristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are evanghelii pe care oamenii să le mai citească. În schimb ne are pe noi, creştinii, fraţii săi, care prin tot ceea ce facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă evanghelia care se scrie acum, şi pe care lumea o mai citeşte”.

Iată cum, după mai bine de 2000 de ani după înălţare, acum îl putem întâlni, primi, pipăi şi împărtăşi lumii întregi pe Iisus cel înălţat şi slăvit în cer, spre fericirea noastră şi a lumii.