Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Icoana Bunei Vestiri

Ierusalim… altfel

Ierusalim, despre femei ca femeie

Biserica înseamnă „a zidi”

12068862_1040309976002629_5291785693756281376_oCeea ce vă povestesc s-a petrecut la moartea Patriarhului Justinian Marina, vrednic de aleasă pomenire, lucru despre care nu voi înceta să mărturisesc, tocmai pentru că a păstorit în vremuri foarte grele şi pentru că a slujit imens Bisericii, cunoscut şi mai puţin cunoscut, într-o vreme în care fiecare suflet ajutat şi scăpat din labele torţionarilor comunişti, precum şi fiecare biserică salvată sau apărată erau o minune, aveau o valoare greu de evaluat. Şi apoi mai sunt şi lucruri pe care le simţi numai, cu evidenţă, dincolo de orice explicaţie, stând puţin în preajma unui om. Pe deal la Patriarhie veniseră destul de mulţi credincioşi ca să-şi conducă Întâistătătorul. Ei nu aveau loc în biserică din cauza numeroaselor oficialităţi prezente, oameni care, în general, nu au mai nimic de-a face cu Biserica, dar care apar totdeauna, ca din pământ, în astfel de situaţii, obligate de protocol, dar şi de un anumit orgoliu personal care-i împinge să se afle totdeauna în faţă, să se afişeze, să-şi etaleze puterea politică şi socială. Cei care frecventau îndeobşte catedrala stăteau afară răbdători şi rugători.

După cum se ştie, Patriarhul Justinian a murit imediat după cutremurul din 1977. Fusese un timp bolnav şi internat la „Elias”… Dar se mai ştie că moartea i s-a mai tras şi din suferinţa pe care i-a provocat-o, în timp ce se întorcea de la spital, vederea dărâmării Bisericii Enei.

Ioan Alexandru mi-a povestit, atunci, cum în noaptea precedentă avusese un vis. Patriarhul îi apăruse în acest vis: i se plângea că nu are pe nimeni în jurul lui şi întreba unde sunt intelectualii ţării, de ce nu stau împrejurul său, în Biserică (şi în biserici, evident), să-l întărească şi împreună să încerce să facă ceva. Cam asta era ideea (şi ea este importantă), chiar dacă detaliile mi s-au mai şters din memorie sau s-au alterat. Paranteză închisă.

În jurul ierarhilor noștri, al clericilor în general, ar trebui să stea cei mai buni dintre credincioşi, cei mai pregătiţi, cei mai „trăitori”. Şi dacă gărzile de corp sunt gata să-şi pună corpurile lor la bătaie pentru cei încredinţaţi lor, gărzile acestea de duh trebuie să fie gata să-şi pună sufletele lor pentru a apăra dreapta rânduială în Biserică, inclusiv buna şi dreapta lucrare a slujitorilor ei, care sunt de tot felul, ca peste tot în lumea noastră. Cam ce i-am oferit noi şcolii bisericeşti ca material, cam din aceea şi-a croit lucrarea. Câte familii şi-au îndreptat copiii străluciţi şi supradotaţi spre slujirea în Biserică? Din fericire, lucrează şi Dumnezeu. El poate să facă pâini şi din pietre, dar să nu-L ispitim, să nu-L lăsăm singur.

Astăzi, în câteva cercuri „subţiri”, a ajuns o modă să critici Biserica, să critici ierarhii, după cum în alte câteva cercuri, mai grosiere, este o modă de a linguşi, din când în când, Biserica şi pe ierarhii săi, de obicei din oportunism sau din superstiţie. Şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu creştini de protocol, care merg la biserică, cel mult, „din an în Paşte”, care văd în Biserică mai mult un ornament folcloric sau un instrument pentru exercitarea umorilor lor sau pentru a încerca câştigarea de capital politic sau social. Este foarte interesant de observat că tocmai cei care dispreţuiesc Biserica mai mult (pun preţ mic pe ea!) se raportează totuşi, instinctiv, la ea ca la o importantă putere (o simt în subconştient), fie că o vorbesc de rău sau o atacă, fie că încearcă să se folosească de puterea ei. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt în general oameni care-şi culeg informaţiile de la televizor (este ciudat cât credit dau imaginilor în acest caz, deşi în rest se plâng că sunt minţiţi!) sau din jurnale, când bisericile, inclusiv catedrala, le stau la dispoziţie mereu şi ar putea să-şi culeagă informaţiile de la sursă.

Departe de mine gândul că în Biserica noastră nu se află, datorită slăbiciunilor noastre, destule lucruri criticabile şi necesar de a le îndrepta prin efortul conjugat al clerului şi al laicatului. Dar orice îndreptare şi vindecare nu poate începe şi nu poate avea rezultat decât dacă începe prin împreună şi deasa slujire şi rugăciune, la chemarea lui Hristos Care se întrupează prin Duhul Sfânt la fiecare Liturghie. Campaniile dezlănţuite împotriva Bisericii, a prezenței orei de religie în școală, nu au nimic de-a face nici cu grija faţă de viaţa Bisericii, nici cu bunele intenţii, nici cu creştinismul. Acest lucru este evident pentru orice om de bună credinţă. Există oameni care n-au învăţat mai mult decât să denigreze, să atace, crezând că prin aceasta devin interesanţi. Pentru ei cuvântul de ordine este „a demola”. Biserica înseamnă „a zidi”. De ce avem nevoie astăzi în societatea românească?

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro

26 martie 2017 – Patriarhul Justinian Marina a fost comemorat astăzi în biserica parohială, la 40 de ani de la trecerea în veşnicie

DSC_1585

DSC_1588

DSC_1595

DSC_1600

Anul acesta, în data de 26 martie 2017, se împlinesc patruzeci de ani de la moartea unei figuri marcante a Bisericii Ortodoxe Române: Patriarhul Justinian. Al treilea Patriarh al României a avut o activitate importantă în apărarea și afirmarea ortodoxiei românești în vremuri grele.

Ioan Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori, buni creştini, de la care a moștenit educația creștină și calitățile de bun administrator.

Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată (Almanah Bisericesc 2001)

Preotul și învățătorul Ioan Marina

În perioada 1915 – 1923 a studiat la Seminarul teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursurile la Facultatății de Teologie din București, devenind licențiat în teologie în anul 1929.

În perioada 1923 – 1926 a fost învățător la sat, în județul Vâlcea; în 1924 s-a căsătorit cu Lucreția Popescu și a devenit preot în satul Băbeni. În 1932 este numit director al Seminarului pe care îl absolvise.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției în data de 18 noiembrie 1935, urmând să crească singur cei doi copii ai săi: Silvia și Ovidiu. La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale.

Preasfințitul Justinian Vasluianul

La propunerea Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința din 30 iulie 1945, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

Mitopolitul Justinian

În data de 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun. Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul a fost numit de Patriarhul Nicodim locțiitor al scaunului mitopolitan, până la alegerea titularului. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina. În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă.

Patriarhul Justinian Marina

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani. Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării (din Gramata Sinodală de instalare).

În 29 de ani de patriarhat au avut loc o seamă de evenimente care au crescut prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut pe Patriarhul Justinian o figură reprezentativă a întregii ortodoxii:

Patriarhul Justinian a fost ținut la domiciliu forțat, la schitul Dragoslavele, timp de 6 luni, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi primite în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii.

Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe, camuflate sub un discurs «favorabil» pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, cu un rol nesemnificativ în societate. (Părintele Patriarh Daniel)

Patriarhul Justinian a încetat din viață în data de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, după o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus într-un mormânt în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București.

Duminica a IV-a din Postul Mare; evanghelia sfântului: Matei 4, 25; 5, 1-12

944845_801935159938706_8288103884113352287_naÎn vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Iisus, văzând mulţimile, s-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri.

Nu există persoană pe faţa pământului, în orice timp şi în orice loc, care să nu caute fericirea! S-au scris tratate întregi pe această temă şi se găsesc nenumărate „reţete” pentru a o dobândi. Toţi doresc să fie fericiţi, toţi ar face orice pentru a găsi formula magică ce poate să transforme întreaga viaţă într-o fericire fără margini şi fără de sfârşit. Pe cât de mare este dorinţa pe atât de amară este, de multe ori, şi dezamăgirea… Este ca jocul copiilor cu baloanele de săpun pe care le înalţă spre soare. La lumina acestuia par ca adevărate perle preţioase care strălucesc minunat. Copiii aleargă extaziaţi după acestea, dar când le ajung şi le prind rămân doar cu câteva picături lipicioase. Oare aceasta să fie soarta omului? Oare aspiraţia sa spre fericire să nu poată fi răsplătită? Oare să fie totul doar un miraj? Cei care au viziuni destul de sumbre asupra vieţii consideră că fericirea nu este altceva decât practica zilnică a resemnării; adresa fericirii nu va putea fi găsită niciodată deoarece îşi schimbă mereu domiciliul.

Într-o viziune mai materialistă, Erich Fromm consideră că fericirea poate fi atinsă dacă se posedă ceea ce se doreşte: „Fericirea modernă: să priveşti vitrinele şi să cumperi tot ceea ce îţi permiţi, în numerar sau în rate”.

Mulţi oameni au spus multe despre fericire; unii au fost fericiţi, alţii nu; alţii „predică” fericirea dată de bani, succes sau putere şi se vede pe faţa lor că sunt departe de a fi fericiţi, în timp ce unii cred despre aceste „vedete” că sunt automat şi în posesia reţetei fericirii.

Răspunsul lui Hristos la problema fericirii este paradoxal pentru logica umană! Îi proclamă fericiţi pe cei săraci, pe cei care plâng, pe cei blânzi, pe cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă, pe făcătorii de pace şi pe cei persecutaţi din cauza sa. Fericirile proclamate de Hristos cuprind în sine toată puterea învăţăturii sale, sunt o sinteză a întregii Evanghelii şi încununează poruncile lui Moise. Hristos nu doar proclamă aceste Fericiri ci le trăieşte: el este sărac, blând, milostiv, drept, curat la inimă, aducător de pace, slujitorul persecutat… El este „prototipul” omului nou care nu se lasă amorţit de substanţele banalităţii şi mediocrităţii, ci preferă adrenalina trăirilor intense ale celui care nu face din fericire o destinaţie ci un mod de viaţă.

Ştiu că propunerea trăirii Fericirilor poate să sune anost, dar găseşte în Hristos confirmarea că o viaţă trăită după logica lor pregăteşte fericirea comuniunii totale şi definitive cu Dumnezeu în veşnicie! Aşadar: vrei să fii fericit? Atunci fii sărac, blând, milostiv, drept, curat la inimă, aducător de pace…

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 3)

Este greu să se vorbească despre sărăcie mai ales în aceste timpuri de criză economică sau să se vorbească despre acest lucru oamenilor din biserică care, oricum, nu posedă prea multe bunuri materiale. În Sfânta Scriptură termenul de „sărac” nu se referă doar la condiţia materială, ci face referinţă la o atitudine de umilinţă, de conştiinţă a propriilor limite. Vă propun trei modalităţi prin care să trăim sărăcia în mod concret. Prima este libertatea faţă de lucruri. Acest aspect presupune un stil de viaţă care să se bazeze pe sobrietate, renunţarea la lucrurile inutile, atenţia de a nu fi seduşi de mania consumului şi a dorinţei nestăvilite de a avea. Atenţia faţă de săraci ajută la construirea unei culturi a solidarităţii. Un adevărat ucenic al lui Hristos nu poate rămâne indiferent în faţa atâtor forme de sărăcie materială şi spirituală. Astfel, săracii sunt pentru noi o ocazie permanentă de a-l întâlni pe Hristos. De ceea, putem să învăţăm de la săraci, căci ei ne amintesc că valoarea unei persoane nu constă în lucrurile pe care le are.

Sărăcia evanghelică nu este un atac la bogăţiile materiale câştigate cinstit, cu sudoarea frunţii, ci un îndemn de a nu ne baza pe siguranţele materiale, de a avea inima deschisă spre necesităţile aproapelui şi de a-l considera pe Dumnezeu cea mai mare bogăţie. În felul acesta viaţa este mult mai liniştită!

A doua fericire proclamată de Iisus este: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Aceasta ne oferă posibilitatea să reflectăm asupra pătimirii, morţii şi învierii lui Hristos. Nu trebuie să filozofăm prea mult pentru a constata că, în această viaţă, plăcerea şi durerea sunt inseparabile. Omul încearcă în mod disperat să separe aceste două surori siameze, să izoleze plăcerea de durere, dar nu reuşeşte. Nu este o viziune pesimistă asupra vieţii! Este realitatea, o lecţie ce ne este dată de multe fapte cotidiene.

Cu atât mai mult, plăcerea ilegitimă este amăgitoare, deoarece promite ceea ce nu poate oferi. Înainte de a fi gustată pare să ofere infinitul şi eternitatea, însă, imediat după ce a fost consumată te regăseşti cu nimic în mâini.

Hristos a sfărâmat definitiv acest lanţ. El, „în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea” (Epistola către Evrei 12, 2). Adică, privind la bucuria mântuirii, la eliberarea omului, Hristos a îndurat suferinţa. Nu a pus pe primul loc plăcerea propriei voinţe, ispita fugii de suferinţă. Înviind din morţi Iisus a inaugurat un alt fel de plăcere: aceea care nu precedă durerea, ci care este rodul ei. Cei care plâng, cei care sunt încercaţi sunt fericiţi tocmai pentru că reuşesc să înfrunte suferinţa din care, prin credinţa în Dumnezeu, se naşte bucuria şi mulţumirea. Pe de altă parte, plânsul şi durerea îl fac pe om mai matur, mai profund, mai înţelegător, mai atent la suferinţa celorlalţi.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Mt 5,5).

În Sfânta Scriptură termenul blând este asociat cu alte două valori: smerenia şi răbdarea. Aceste asocieri ne ajută să înţelegem sensul deplin al blândeţii proclamate de Hristos. Smerenia şi răbdarea evidenţiază dispoziţiile interioare din care izvorăşte blândeţea şi determină atitudinile faţă de aproapele: bunăvoinţă, gentileţe, amabilitate, respect etc. Sunt atitudini, chiar mai mult decât atât sunt trăiri interioare, care par să nu prea intre în canoanele unor stiluri moderne care pentru a fi cool privilegiază înfumurarea, grosolănia. În logica unor astfel de stiluri sau mode a fi blând sună ca o glumă declanşatoare de ironii şi catalogări.

Fericirile evanghelice nu doar propun unele comportamente morale, ci vorbesc despre Hristos, Cel care a trăit fiecare fericire în parte. Proclamându-le, Hristos face un autoportret. Fericirile ne spun cine este Hristos, iar noi ne decidem să devenim asemenea lui pentru a fi fericiţi. Astfel, Hristos ni se propune ca model: „…învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Evanghelistul Matei vede în Hristos pe slujitorul lui Dumnezeu descris de Isaia: „Nu se va certa, nici nu va striga și nici nu va auzi cineva glasul lui pe drumuri (Mt 12,19). Intrarea lui Iisus în Ierusalim este exemplul unui rege blând care stă departe de orice idee de violenţă şi război: „Iată regele tău vine la tine blând” (Mt 12,4). Dovada maximă a blândeţii lui Iisus este pătimirea Sa. Nicio manifestare de ură, de răzbunare sau de ameninţare: „… insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința” (1Pt 2,23). Prin exemplul său Hristos a făcut din blândeţe semnul măreţiei umane: omul este mare în măsura în care este blând şi slujitor.

Dar, oare, un astfel de comportament nu este dovadă de slăbiciune, de supunere, ocazie dată pentru a fi călcat în picioare? Mai câştigi azi ceva dacă nu arăţi „cine eşti”, dacă nu te impui? Nu înving, oare, cei care folosesc orice fel de putere? Înainte de toate este nevoie să descoperim valoarea umană a acestei virtuţi. Blândeţea este în prag de dispariţie! Violenţa din filme şi din programele de televiziune, limbajul vulgar, întrecerea în a depăşi cât mai mult pragurile bunului simţ şi al respectului… ne „încremenesc” în faţa oricărei manifestări a răului şi a urâtului. Astfel, nu mai reuşim să simţim „gustul” gesturilor simple, dar autentice şi profunde, precum un salut zâmbitor, o strângere de mână, o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere, o încurajare, un sfat, o atenţionare etc. Blândeţea este balsamul relaţiilor umane, balsamul sufletelor!

Nu ne rămâne decât să îmbrăcam toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre cu mantia blândeţii aşa cum spune sfântul Pavel colosenilor: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu dragoste, … cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe și îndelungă-răbdare” (Col 3, 12).

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”

Luca spune doar: „Fericiți voi, care acum sunteți flămânzi, căci vă veți sătura”. Foamea spirituală şi foamea materială nu sunt opuse. Această fericire vrea să ne spună că a fi de partea celor înfometaţi şi a-i ajuta înseamnă a îndeplini faptele de dreptate cerute de Hristos. De fapt, acesta va fi criteriul pe baza căruia vom fi judecaţi la sfârşitul vieţii noastre pământeşti:

„…am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau…” (Mt 25, 35).

Toată dreptatea pe care Dumnezeu o cere omului este sintetizată în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dragostea faţă de aproapele trebuie să fie aceea care îi determină pe cei înfometaţi de dreptate să se îngrijească de cei cărora le este foame de pâine, oferindu-le pâine pentru stomac şi pâine pentru inimă.

Nimeni nu se poate considera scutit de preocuparea faţă de cei săraci şi faţă de dreptatea social. Nu se mai poate tolera faptul să se arunce mâncare când există oameni care suferă de foame.

Fără îndoială, în ultima perioadă, au crescut dificultăţile materiale şi multe perspective sunt tot mai sumbre. Tocmai de aceea, în ciuda unei astfel de situaţii, cred că în privinţa aceasta, trebuie să avem în vedere cel puţin două aspecte. Primul este risipa. În ciuda faptului că ne considerăm săraci se întâmplă să aruncăm mâncare, să irosim diferite resurse materiale, să întrebuinţăm prea multe lucruri de „unică folosinţă” pentru că este mai comod!

Specialiştii susţin că jumătate din hrana produsă în întreaga lume este aruncată, în timp ce zilnic suferă de foame 870 de milioane de oameni. În medie un european aruncă aproape 100 de kilograme de mâncare pe an. Un al doilea aspect căruia ar fi bine să i se dea atenţie este sobrietatea. Prea mult cheltuim pe haine, gadgeturi, accesorii etc. numai pentru a alimenta o anumită imagine de sine, în timp ce, probabil, cheltuim mult mai puţin pe ceea ce contribuie la educaţia şi creşterea noastră umană şi spirituală. Socrate văzând tarabele din piaţa Atenei încărcate cu tot felul de mărfuri a exprimat: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie!”.

„Fericiți cei milostivi, pentru că aceia se vor milui” (Mt 5,7).

A avea milostivire în mod concret faţă de alţii înseamnă a simţi suferinţa celuilalt ca fiind propria suferinţă. Nu este suficient să ne întristăm de durerea celui de lângă noi, ci să încercăm să îl scoatem din starea respectivă.

Oricine citeşte sau aude proclamarea:

„Fericiți cei curați cu inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8) Curăţia inimii cerute de Hristos nu se referă doar la o virtute anume, ci este o calitate care trebuie să însoţească toate virtuţile. Contrariul curăţiei inimii nu este necurăţia, ci… ipocrizia!

Hristos ne spune foarte clar că ceea ce face ca o acţiune a noastră (fie că e vorba de pomană, de post sau de rugăciune) să fie curată sau necurată este intenţia. Putem să facem un lucru bun cu intenţia de a fi apreciaţi de oameni sau pentru că este un lucru bun dorit de Dumnezeu, cel care ne doreşte binele. Ipocrizia îl declasează pe Dumnezeu şi pune „publicul” pe primul loc pentru ca acesta să „gâdile” orgoliul propriu, pune accentul pe aparenţă şi nu pe adevăr. De aceea, este atât lipsă de credinţă, cât şi lipsă de dragoste faţă de aproapele perceput ca un „adorator” al propriei imagini. Celor care văd viaţa în felul acesta Hristos le spune clar: „şi-au primit deja răsplata!”. Însă această răsplată este iluzorie şi amăgitoare!

De multe ori parcă am avea două vieţi: una reală şi una imaginară care îşi are rădăcina în ceea ce credem despre noi şi în imaginea pe care ne-o construim în faţa altora. Ne preocupăm atât de mult pentru a înfrumuseţa viaţa noastră imaginară şi neglijăm viaţa reală. Virtuţile şi calităţile pe care le avem ne grăbim să le facem cunoscute şi am fi dispuşi chiar să ne dăm viaţa pentru ca lumea să vorbească de noi, pentru a deveni faimoşi. Această tendinţă este intensificată de cultura actuală dominată de mass-media. Este de ajuns să se ne gândim când de mult suntem înclinaţi să ne conturăm o altă imagine de sine, decât cea reală, pe pagina noastră de facebook şi cât de mult ne dorim ca postările noastre să fie urmate de cât mai multe like-uri. Televiziunile sunt pline de emisiuni de tipul reality-show care transformă viaţa într-un spectacol, de multe ori cu accente groteşti.

Există o povestioară cu numele Ţara de sticlă, care vorbeşte despre un personaj care, ca prin minune, ajunge într-o ţară în care totul este de sticlă. Nimic nu se sparge deoarece toţi au învăţat să se mişte cu delicateţe fără să îşi facă rău unii altora. Persoanele care se întâlnesc răspund la întrebări înainte ca ele să fie formulate, deoarece până şi gândurile sunt transparente; nimeni nu minte ştiind că toţi pot să citească ceea ce îi trece prin cap.

Hristos, prin această fericire, ne cere să fim transparenţi, să nu ne punem măşti în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, să nu ne lăsăm târâţi de tendinţa de a părea ceea ce nu suntem, ispită care goleşte persoana reducând-o la o imagine, la un simulacru. Putem să purificăm intenţiile noastre amintindu-ne cât mai des primele trei cereri din rugăciunea Tatăl nostru şi rugându-ne astfel: „tot ceea ce fac doresc să fac pentru ca că fie sfinţit numele tău, pentru ca să vină împărăţia ta şi pentru ca să se facă-se voia ta!”. Astfel facem ca lumea să fie mai curată, mai sinceră, fără ipocrizie; o lume în care faptele să fie conforme cu cuvintele, cuvintele să fie conforme cu gândurile, iar gândurile omului să fie conforme cu gândurile lui Dumnezeu. Ar fi o viaţă curată ca un cristal!

„Fericiți făcătorii de pace, pentru că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5,9) Este singura fericire care nu spune numai cum trebuie să fim (săraci, blânzi, milostivi etc), ci ceea ce trebuie să facem în mod concret. A fi făcători de pace nu înseamnă doar a fi pacifici, adică persoane liniştite şi calme, care evită orice fel de tensiune şi violenţă. Nu este suficient nici să fim pacifişti, adică persoane care se opun războiului. Potrivit îndemnului lui Hristos noi trebuie să fim pacificatori, adică persoane care prin modul lor de a gândi şi de a acţiona contribuie le instaurarea păcii. Pacea nu este o problemă care îi priveşte pe responsabilii naţiunilor, ale guvernelor şi ale organismelor internaţionale, ci, în primul rând, pe fiecare dintre noi. Pacea este o valoare prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor! Auzind ştirile dramatice despre războaiele din Ţara Sfântă, Ucraina, Irak, Siria, Libia etc. ne întrebăm inevitabil: ce pot face eu? Iată câteva „căi” pentru a fi făuritori de pace:

Păstrează-ţi inima în pace! Dumnezeu este izvorul păcii şi atâta timp cât rămâi în comuniune cu Dumnezeu vei şti să umbli pe căile păcii în orice situaţie. În Biblie, cuvântul pace, shalom, indică mai multe realităţi. Înseamnă linişte, bunăstare, siguranţă, succes etc. Toate acestea le poţi dobândi dacă îl laşi pe Domnul păcii să domnească în inima ta.

Roagă-te pentru pace! Inima ta, familia ta, comunitatea ta, ţara noastră, lumea întreagă are nevoie de pace. Rugăciunea este aceea care contribuie la instaurarea păcii. Am încercat de atâtea ori şi timp de atâţia ani să rezolvăm conflictele noastre cu forţele noastre şi chiar cu armele noastre; atâtea momente de ostilitate şi de întuneric; atâta sânge vărsat; atâtea vieţi frânte; atâtea speranţe îngropate… Însă eforturile noastre au fost zadarnice. Acum, Doamne, ajută-ne Tu! Dă-ne Tu pacea, învaţă-ne Tu pacea, condu-ne Tu spre pace!

Seamănă pacea! Din păcate trăim într-un mediu în care se propagă atât de mult violenţa în limbaj, în gesturi, în atitudini! De multe ori ne lăsăm şi noi angrenaţi în vârtejurile răzbunării, ale reacţiei acide, ale răutăţii. Tocmai aceste situaţii trebuie evitate! Un proverb spune că războiul vine din cuvintele „al meu” şi „al tău”. Luptă împotriva egoismului propriu şi atunci vei sădi mai multă pace.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,10)

La aceasta se adaugă şi un comentariu: „ Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt 5,11). De-a lungul istoriei persecuţia ucenicilor lui Hristos s-a manifestat şi continuă să se manifeste sub diferite forme. Acestea sunt descrise, în mod paradigmatic şi profetic, în capitolul 13 din Apocalipsă sub imaginea a două fiare: fiara din mare (Ap 13,1-10) şi fiara care se ridică din pământ (Ap 13,11-18). Fiara din mare reprezintă puterea politică ce se pune în locul lui Dumnezeu şi care îi condamnă pe „sfinţi” la închisoare sau să moară de sabie. Începând cu puterea romană, care a declanşat primele persecuţii împotriva creştinilor, şi până la regimurile comuniste şi actualele regimuri islamice din diferite ţări, istoria nu a fost lipsită de multe alte puteri care au crezut că pot şterge de pe faţa pământului religia creştină. A doua fiară, aceea care se ridică din pământ, persecută într-un mod diferit. Nu condamnă la moarte, nu foloseşte violenţa, ci marginalizează, izolează, ostracizează, de cele mai multe ori într-un mod elegant, cu „mănuşi albe”, invocând chiar democraţia şi drepturile omului. Ideologiile celei de a doua fiare sunt propagate de mijloacele de comunicare şi chiar de instituţii. În timp ce în ţări precum Irak creştinii sunt ucişi, răpiţi, alungaţi, în alte ţări creştinii sunt condamnaţi pentru că nu renunţă la valori precum căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, apărarea vieţii, educaţia autentică a copiilor, manifestarea publică a cultului etc.

Mărturia creştinilor care suferă din cauza credinţei lor ar trebui să ne scoată din letargia unei credinţe diluate, din toropeala unei spiritualităţi căldicele, din permanenta lamentare şi murmurare în faţa exigenţelor unei relaţii autentice cu Dumnezeu. „Fiarele”, cu sabia sau cu mănuşi albe, vor da mereu târcoale ucenicilor lui Hristos! Răsună însă promisiunea: „Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”.

Înainte de toate nu trebuie să uităm că fericirile sunt autoportretul lui Hristos: el este cel sărac, cel care plânge, blând, căruia îi este foame şi sete pentru dreptate, milostiv, curat la inima, făuritor de pace şi persecutat. El primul a trăit aceste fericiri tocmai pentru a ne arăta că nu sunt o simplă declaraţie, un program de viaţă întocmit artificial; punerea lor în practică este esenţa relaţiei cu Dumnezeu. Este modelul omului nou!

Logica omului se loveşte de paradoxul fericirilor. Este greu să accepţi că fericirea ta ţine de faptul de a găsi în Dumnezeu unica bogăţie, de a fi milostiv sau de a fi curat cu inima. Diferite mentalităţi spun că, de fapt, pentru a fi o persoană realizată tocmai lucrurile acestea nu trebuie să le faci şi leagă fericirea de bani, de succesul cu orice preţ şi de putere. Astfel ne regăsim tot mai egoişti, mai războinici unii cu ceilalţi şi mai „dependenţi” de „fericirile” noastre artificiale, seducătoare şi amăgitoare.

Omul nou întrupează aceste fericiri. Fericirile descriu ceea ce trebuie să fie un creştin: ele sunt portret ucenicului lui Hristos, imaginea celor care au primit împărăţia lui Dumnezeu şi care doresc ca viaţa lor să fie în armonie cu cerinţele lui Iisus. Omenirea întotdeauna a avut nevoie de această noutate, dar astăzi, parcă are nevoie mai mult ca oricând! „Piaţa fericirilor” este suprasaturată de oferte, în timp ce oamenii devin tot mai trişti, mai abătuţi şi mai nefericiţi. Reţete de fericire sunt la tot pasul, însă se descoperă tot mai greu adevăratele bucurii şi mulţumiri.

Cât de copleșitoare este simplitatea cu care copiii spun lucruri profunde. La clasica întrebare: „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, un copil a răspuns: „Vreau să mă fac fericire!” Nedumerit, interlocutorul a continuat: „Cum adică să te faci fericire? Vrei să fii fericit?” Un zâmbet pur a luminat chipul copilului care explică: „Nu, vreau mai mult decât să fiu fericit. Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor. Vreau să nu mai fie copii care plâng și nici oameni triști. Vreau să trăiesc într-o lume care zâmbește!” Toți vrem să trăim într-o lume mai fericită, într-o lume în care părinții să nu mai plângă de dorul copiilor, iar copiii să fie mereu cu zâmbetul pe buze. Visăm și vrem o lume în care să nu mai fie răul, moartea, Diavolul, ci totul să oglindească împărăția lui Dumnezeu care se apropie. Însă ce facem concret pentru a avea o astfel de lume? Ce am făcut noi ieri pentru fericirea celui de lângă noi? Pe cine am alinat prin cuvintele și faptele noastre?

Dragilor! Drumul spre o lume mai fericită trece prin contribuția fiecăruia. Una dintre vocațiile fiecărui om este și aceea de a fi „fericirea”, de a fi „făcător de fericire”.

25 martie – Buna Vestire

Să cerem Maicii Fecioare harul de a putea spune DA Domnului: un Da fără calcule, fără rezerve, fără resentimente.

00003452

Fericit eşti…

SLUJBA DE INVIERE - IASI - 2013“Fericit este cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui.

Fericit este cel ce s-a făcut atât de râvnitor în virtuţi, pe cât sunt de atenţi în râvna lor soţii faţă de soţiile lor.

Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întîmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în sufletul curat?

Fericit este cel ce stă în rugăciune în faţa Domnului, precum stau slujitorii în faţa împăratului. Fericit este cel ce se nevoieşte să placă aşa de neîntrerupt Domnului, pe cît oamenilor. Nu se lipeşte pruncul de sânul mamei, cum obişnuieşte fiul iubirii să se lipească totdeauna de Domnul.”

Sfântul IOAN SCĂRARUL (579-606)

“Scara dumnezeiescului urcuş”, Filocalia X, trad. Pr. Dumitru Stăniloae,

Editura Humanitas, Bucureşti, pp. 400-402

Pr. Prof. Constantin Coman despre Patericul Mare

Χαιρετισμοί της Παναγίας

Prietenia

27septfondprieteni-1380299825Prietenia, cel mai liber sentiment uman, este o continuare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele, oceanul, luna, arborii, pământul. Omule fii fericit că Eşti! Bucuria omului este Omul.

Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos.  Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii. Când culegi roadele prieteniei și le așezi la păstrare? Atunci când nu mai este nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi. Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună.

Ne este sete să fim ascultați, ne este sete să fim iubiţi. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Ele înseamnă credință, sprijin, înțelegere, mângâiere. Prietenii sunt curcubeul de după ploaie. Inimile vibrează la unison. Prietenia nu se sfârşeşte când nu mai ai ce să împarţi, ci abia atunci începe. A dărui din tine este cea mai bună formă de comunicare. Nu poți vedea cu claritate o situație atât timp cât tulburi apa. Când ai probleme înseamnă că atunci Dumnezeu te iubește şi mai mult. Când ești „căldicel” Dumnezeu te lasă de capul tău. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu. Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit! Există o singură artă creștină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, este arta de a purta crucea. Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!…

 Ieromonah Hrisostom Filipescu, Prietenii, ambasadorii inimii

„De ce au parte oamenii buni de multe piedici?”

242726.bUnui om bun nimic rău nu i se poate întîmpla: cele potrivnice nu se amestecă. Sînt atîtea rîuri, atîta şuvoi de apă din ploile care se revarsă de sus şi atîtea izvoare tămăduitoare – şi totuşi nu schimbă gustul mării şi nici măcar nu o fac mai dulce; la fel, năvala împrejurărilor potrivnice nu transformă sufletul unui bărbat puternic: el rămîne în picioare şi, orice i se întîmplă, şi-l face al său. El este, de fapt, mai puternic decît toate cele din afară.

Nu spun că nu le simte, ci că le învinge şi, altminteri, liniştit şi calm, se ridică împotriva a tot ce se întâmplă. Consideră drept încercări toate împrejurările potrivnice. Cine oare -înclinat către o viaţă morală – nu primeşte cu plăcere o trudă pe măsură şi nu este gata pentru îndatoririle sale, chiar primejduindu- se? Şi cărui om vrednic o viaţă fără ocupaţie nu-i este pedeapsă?

Îi vedem pe atleţi, care se îngrijesc de forţele lor, că se încaieră la luptă cu cei mai puternici şi le cer partenerilor de antrenament să îşi folosească toate forţele împotriva lor; suportă să fie tăiaţi şi loviţi şi, dacă nu îşi găsesc un rival pe măsură, înfruntă mai mulţi deodată. În lipsa unui adversar, omul lîncezeşte: măreţia şi forţa şi le probează abia atunci cînd puterea de a îndura îi dezvăluie valoarea. Ştii probabil că la fel trebuie să facă oamenii buni, să nu se teamă de împrejurările aspre şi dificile şi nici să nu se plîngă de soartă; din orice li se întîmplă, să ia partea bună, să îl prefacă într- un bine. Nu este important ce anume suporţi, ci în ce fel.

Nu vezi că taţii îşi arată afecţiunea într-un fel, iar mamele într-alt fel? Primii poruncesc ca fiii lor să fie împinşi către studiu devreme, şi nici în zilele de sărbătoare nu îi lasă să stea fără ocupaţie, storcîndu-i de sudoare şi uneori de lacrimi; mamele, în schimb, vor să îi încălzească la piept, să îi ţină la adăpost, la umbră, să nu fie mîhniţi niciodată, nicicînd să nu plîngă, nici să trudească.

Faţă de cei buni, zeul are purtarea unui tată, ţine la ei bărbăteşte şi le spune: „Trebuie să aibă parte de muncă, suferinţe, eşecuri, ca să dobîndească adevărata putere.” Corpurile îngrăşate de trîndăvie stau în lîncezeală şi nu doar truda, ci şi mişcarea ori propria lor greutate le lasă cu totul fără vlagă. Ramîi cu bine.

Seneca

Rugăciunea

10381994_1118409454858026_7882480984617807420_nUnii se raportează la sfinţi precum păgânii de odinioară la zeii lor: se călăuzesc după principiul „oare ce sfânt mă poate ajuta în problema asta?”. Astfel de oameni vin la biserică şi-l întreabă pe preot: „La ce sfânt să aprind candela ca să-mi găsesc un apartament cât mai bun?” „La ce sfânt să mă rog când mă doare măseaua?” etc. Să înţelegem că sfinţii nu sunt un fel de idoli de la care obţinem ceva special. Sfinţii nu sunt specialişti în afaceri imobiliare, în vindecarea durerilor de dinţi sau alte probleme asemănătoare. Desigur, sunt sfinţi care au fost medici în timpul vieţii lor pământeşti şi ne îndreptăm către ei, cerându-le ajutorul spre tămăduire, precum de exemplu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Şi, într-adevăr, prin rugăciunile unor astfel de sfinţi se săvârşesc numeroase vindecări. Dar în nici un caz nu ar trebui să-i considerăm pe sfinţi un fel de fetiş: nu ar trebui să înlocuim rugăciunea pe care o facem către sfinţi, ca unor oameni ce au dobândit desăvârşirea duhovnicească şi care ne pot ajuta în rugăciune, cu rugăciunea către sfinţi ca idoli de care avem nevoie doar pentru a primi un ajutor de un anumit fel.

 ILARION ALFEYEV, Mitropolit de Volokolamsk, “Rugăciunea – întâlnire cu Dumnezeul cel viu”, Editura Doxologia

Dacă nu este zgomot, pacea este deplină

zzzzunnamedDupă ce a filmat (în 2014) în rolul părintelui Nikolai (alături de actorul Petru Mamonov), renumitul actor Cary Hiroyuki Tagawa (a jucat în Memoriile unei gheișe, Pearl Harbour) s-a convertit la ortodoxie. Nu urmărește nici o modă, ci își ascultă inima. A fost impresionat de frumusețea catedralelor din Yaroslavl și Rostov. Aceste sentimente duhovnicești l-au marcat profund. La Botez a primit numele Pantelimon.

Un om de știință renumit din Olanda s-a convertit la ortodoxie, realizând cât de mult s-au îndepărtat cultele occidentale de adevăr. Procesul de învățare trebuie parcurs etapă cu etapă, fără să uităm de evlavie și de cinstirea sfinților. Iar sfinții intervin pentru noi și ne scot din mocirlă. Sfinții sunt prezenți la rugăciune împreună cu noi. Acest adevăr lămuritor este tainic și cutremurător. Omul învață să se pună în echilibru cu cele ale credinței. Totul în viața omului de acum înainte are legătură cu Paștele.

O mărturie extraordinară ne oferă și irlandezul Peter Hurley, convertit la ortodoxie în 2014. În casa sa tronează la loc de cinste o mare cruce a Sfântului Patrick. Omul este bucuros mai ales de ce nu este (nu este păcătos). Dacă păcatul nu este, se poate realiza o detașare totală de cele lumești. Dacă nu este zgomot, se poate identifica o liniște completă. În fața altarului, omul realizează cât de păgân este și cât de mult își dorește o schimbare, o întoarcere la obârșii. Omul își cere iertare pentru ce a făcut greșit, pentru tot ce nu a făcut bine. Un tânăr german s-a convertit la ortodoxie, bucuros că a găsit adevărul mult dorit. A fost fascinat de muzica psaltică și s-a convins că în Biserică se simte acasă. Departe de larma și de graba lumii, omul încă poate căuta isihia.

Obosit de claxoane și reproșuri, omul realizează efemeritatea lumii și se retrage în discreția ungherului său. Curățindu-se de patimi, omul poate savura lumina, poate trăi dragostea, se poate dărui total Creatorului. Despărțindu-se de imaginile răutății, omul poate vedea slava divină, poate fi martor al luminii veșnice. Pentru a găsi această frecvență, trebuie să oprească bruiajele.

Dumnezeu vrea să fim față în față cu El, zice sfântul Grigore Palama. El Se identifică cu cei curați, oferindu-le lumina harului. Așa cum în viața aceasta vedem sufletul prin trup, în viața viitoare vom vedea trupul prin suflet. Omul va avea o cunoaștere deplină. Învierea lui Hristos înnoiește continuu întreaga creație. Pacea mesianică este fundamentată pe înviere. Hristos alungă pricina de scandal, reunește tot ce era dezbinat și face liniște în tumultul furtunilor. Noaptea de Înviere aduce liniște deplină. Omul învață să păstreze acest dar.

A converti înseamnă a schimba o valută (expirată) în altă valută (valabilă), a înlocui gălăgia cu liniștea. A înlocui minciuna cu adevărul. În Filipine, s-au convertit doi episcopi eterodocși, împreună cu zeci de enoriași. Botezul a fost precedat de o perioadă de doi ani de catehumenat.

Această liniște poate fi găsită până și în temniță. Richard W. mărturisea că toți cei persecutați erau fericiți că se roagă, iar gardienii erau fericiți că îi băteau pe deținuți, deci, toată lumea era fericită.

Pr. Marius Matei

Guitar and Piano

Η τελετή παράδοσης του Ιερού Κουβουκλίου στα Ιεροσόλυμα

Criza iconoclastă – Universul Credinței (19.03.2017)

Dialogurile dimineții (II): Anul omagial al sfintelor icoane și al iconarilor (TVR, 19.03.2017)

Copii demotivați – părinți exasperați

5b8750cd87a3f3bdc2293bfbb9a760f3Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește motivația drept „totalitatea motivelor sau mobilurilor, conștiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anume acțiune sau să tindă spre anume scopuri”. În psihologie, definim prin motivație un ansamblu de factori dinamici care determină comportamentul unui individ. Dicționarul de Psihologie Socială definește motivația drept un „concept fundamental în psihologie și, în genere, în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini”.

Am citat aceste definiții tocmai pentru a înțelege mai bine ce li se întâmplă copiilor noștri atunci când nimic nu pare că îi motivează. „Am încercat de toate, și cu bune, și cu rele”, îmi spunea o mămică aproape plângând. „Fetița mea îmi repetă constant că nu îi pasă. Ce să mă fac cu ea?”. Evident că dacă la 9 ani nimic nu părea să o intereseze, părinții aveau un motiv serios de îngrijorare.

Această problemă se manifestă la copii și la adolescenți din varii straturi sociale, mai vizibil (sau din ce în ce mai vizibil) începând din jurul vârstei de 7-8 ani și accentuat la pubertate și adolescență. Tot mai mulți părinți se simt complet neputincioși și îngrijorați că nu mai reușesc nici să își trimită copiii la școală. „Parcă este în hibernare”, mi se confesa un tată frustrat, „pur și simplu nimic nu îl mai interesează, nu îi este rușine să ia note proaste și să fie privit ca cel mai slab copil din clasă, nu își găsește plăcere în nimic, stă toată ziua și vegetează pe canapea la televizor sau navigând pe Internet. Și când i-am interzis accesul la acestea, ce credeți? A fost în stare să stea să se uite la pereți ore în șir!”.

„Generaţia Eu”

Desigur, poate nu toată lumea realizează că lipsa de motivație poate fi unul dintre simptomele specifice depresiei. Însă pentru marea masă de copii și adolescenți, lipsa motivației este un semn al lipsei voinței, lipsei de scopuri, lipsei încrederii în sine.

Voi discuta mai pe larg despre toate aceste aspecte pornind de la rezultatele interesante ale unei cercetări întreprinse de Prof. Jean M. Twenge de la Universitatea San Diego și prof. Tim Kasser de la Knox College (S.U.A.) și publicată în „Personality and Social Psychology Bulletin”. Cei doi profesori de psihologie au plecat în demersul lor de cercetare de la supoziția următoare: este tineretul din ziua de astăzi mai interesat de aspectele materialiste ale vieții și mai puțin motivat decât generațiile anterioare, sau este doar o reflectare a tendinței adulților de a percepe în mod distorsionat tineretul și de a-i găsi defecte? Cei doi profesori şi-au realizat cercetarea folosindu-se de un studiu realizat pe 355.000 de subiecți absolvenți de liceu între anii 1967-2007. Respectivul studiu examina valorile materiale a trei generații, chestionarele aplicate focalizându-se pe câteva aspecte cheie: cum percep subiecții importanța banilor și a bunurilor materiale, cât și disponibilitatea lor de a munci din greu.

„Comparativ cu generațiile trecute, absolvenții de liceu din ziua de azi[1] sunt mult mai dornici să aibă mulți bani și lucruri de calitate, dar mult mai puțin dispuși să se spetească muncind pentru toate acestea”, precizează Twenge, autor și al lucrării „Generation Me”[2] („Generația Eu”). Autorii intitulează acest lucru „fantasy gap”, expresie sinonimă cu lipsa de realism.

Interesante concluzii și îngrijorătoare în același timp, pentru că părinții și educatorii ar trebui să se întrebe: cum se face că ne trezim crescând generații de oameni inteligenți și capabili, dar slabi la virtute?

Puțină „sare” este ceea ce dă savoare vieții

Lipsa de voință este ceea ce usucă acești tineri pe dinăuntru. Ce anume le slăbește voința? Și ce este voința? Nu voi recurge aici la termeni psihologici, ci tot la Dicționarul Explicativ al Limbii Române: „1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef”.

Celor mai mulți „mileniali” nu le lipsesc scopurile, și cu atât mai puțin dorințele, cheful, ci le lipsește efortul și disponibilitatea de a depune efort. Iar dorințele lor principale sunt de a avea și de a se distra, de a se simți bine. Părinții lor, oameni născuți după război și trecuți prin destule crize economice, au crescut în lipsuri și muncind din greu pentru a obține tot ce au. Devenind părinți, și-au dorit să ofere copiilor lor totul de-a gata, aceștia să aibă tot ce își doresc, să nu sufere pentru că n-au, să nu sufere de plictiseală, să se amuze, să se simtă bine. Toate aceste intenții bune, născute din iubire și din grijă, au funcționat exact ca mierea și zahărul în bucate, după cum ne spune povestea binecunoscută – când, ce să vezi, puțină „sare” este ceea ce dă savoare vieții. Sunt copii care au crescut motivați în permanență de recompense materiale și care, atunci când cresc, desigur, nu se mai pot desprinde de ele și nu mai reușesc să găsească în ei înșiși motivația de a face ceva.

În lucrările sale, Arlene Pellican[3] vorbește despre faptul că distracția copiilor este prioritatea numărul 1 pentru foarte mulți părinți: „Nu ne dorim ca ei să se plictisească sau să facă gălăgie când ies cu noi, așa că le dăm un gadget electronic să îi amuze”. De aceea, explică Arlene, ei nu mai învață să facă față nici plictiselii, nici disconfortului, ci se obișnuiesc să aibă în permanență ceva care să îi amuze și să îi distreze.

De ani de zile îi sfătuiesc pe părinți să lase copiii să își mai țină și singuri de urât pentru că, în caz contrar, neavând ocazia să-și folosească imaginația și creativitatea sau, pur și simplu, să îndure plictiseala, copiii devin din ce în ce mai slabi, mai infantili, ca niște bebeluși cărora trebuie să le zornăi jucăriile ca să le distragi atenția și să nu plângă. Iar părinții se transformă din educatori în entertaineri. A nu se înțelege că îi îndemn pe părinți să își neglijeze copiii, ignorându-i și nepetrecând timp cu ei. Nici vorbă! Dar profitați de situații precum sala de așteptare sau treburi casnice ce nu suportă amânare pentru ca să le dați copiilor aceste ocazii de învățare. Măcar de două ori pe săptămână, pentru 20 până la 40 de minute (depinde de vârsta copilului), dacă nu se poate și mai des.

Cu atâta distracție în viața lor și atât de puțină înfrânare, copiilor le vine din ce în ce mai greu să facă ceva ce le provoacă chiar și cel mai mărunt disconfort. Un bun antrenament ar fi să le dăm săptămânal și ceva de făcut care este pur și simplu dificil,  dar nu imposibil de realizat pentru vârsta lor (de pildă, să își spele singuri, de mână, un obiect de îmbrăcăminte destul de delicat pentru mașina de spălat sau doar batistele), ori o sarcină neamuzantă, plictisitoare și monotonă (cum ar fi curățatul cartofilor sau scoaterea sâmburilor pentru dulceață) sau chiar sarcini mai neplăcute (ca de exemplu spălatul coșului de gunoi sau curățatul băii).

O altă mare problemă în educarea voinței și în motivarea copilului este abordarea de tipul „toată lumea este câștigătoare”. Deși unii văd cu ochi buni o astfel de abordare, considerând că este de natură să le dea copiilor mai multă încredere în ei și că evită să le știrbească sentimentul valorii, în fapt este o greșeală. Cel mai clar se vede în arena sportivă, unde arareori avem de-a face cu o remiză, iar în unele sporturi (cum sunt atletismul, gimnastica sau patinajul) nici măcar nu se poate vorbi vreodată de remiză.

Să le dai copiilor iluzia că au câștigat chiar și atunci când au eșuat este la fel de dezastruos cu a-i critica și a-i umili: le sfărâmă voința și motivația pe căi diferite. În primul caz, le creezi o imagine de sine supraevaluată și autosuficientă: „Dacă oricum câștig, de ce să mă mai obosesc să și fac ceva?”, se întreabă pe bună-dreptate un astfel de copil. Dacă îi critici și le reproșezi eșecul, atunci vor deveni tot mai temători și neîncrezători, încrederea lor în capacitatea de a reuși erodându-se tot mai mult, până când vor ajunge să evite orice situație în care ar putea eșua. Abordarea cea mai realistă și constructivă este următoarea: eșecul este o realitate trecătoare; nu este grozav să eșuezi, dar este util să înveți ceva din eșec dacă vrei să obții ceea ce îți dorești.  Românii au o vorbă minunată: Tot pățitul este priceput! Folosiți-o cât mai des, pentru că are o înțelepciune provenită din practică și dovedită științific de psihologie.

Răsfăţul şi cocoloşirea

Există în prezent (adică de vreo cincisprezece-douăzeci de ani) tendința de supra-psihologizare a educației copiilor, tendință ce afectează atât părinții, cât și educatorii. Astfel, punem mult prea des accentul pe cum se simte copilul decât pe ceea ce gândește copilul, pe intenționalitatea sa, iar emoțiile sunt exacerbate. Refuzul părintelui de a-i cumpăra copilului a cea de-a nu-știu-câta mașinuță cu ocazia faptului că au mai ieșit o data la hipermarket sau în mall, refuz urmat de tantrumul copilului (criza de nervi datorată frustrării) este adeseori interpretată drept „traumă”! La fel și refuzul copilului de a merge la culcare sau de a face ceva ce îi displace. Trauma a devenit sinonimă cu orice intervenție a părintelui care frustrează copilul. Repet: care frustrează, nu care agresează copilul în vreun fel!

În aceste condiții, să nu ne mirăm că solicitarea părintelui de efectuare a temelor sau a altor sarcini (precum de a-și face ordine în lucruri, de a închide televizorul și de a merge la culcare etc.) ajung să fie percepute de către copil ca fiind de-a dreptul îngrozitoare, făcându-i viața un chin! Popular, acest lucru se numește răsfăț, adică să-i oferi copilului tot ce vrea, când vrea și să îl lași să facă numai ce vrea, când vrea, fără să ai nici o așteptare de la el, nici măcar de a face lucruri banale atunci când este nevoie. Am întâlnit puști de 16 ani care până la această vârstă nu spălaseră niciodată o farfurie, pentru simplul motiv că este dezgustător! Am întâlnit copil de 7 ani care refuza să se șteargă la fund după folosirea toaletei pentru că i se părea dezgustător, de aceea o chema pe bunica! Reflectați la aceste exemple – şi, chiar dacă par incredibile, vă asigur că sunt cât se poate de reale. Gândiți-vă în ce situații vi se întâmplă să procedați similar, nu neapărat identic, doar pentru a scuti copilul să facă ceva ce este sau i se pare a fi  greu sau neplăcut.

Micromanagementul copilului și cocoloșirea sunt alți doi factori care slăbesc voința și motivația copilului. Micromanagementul este controlul exagerat al copilului, verificarea până și a celor mai neînsemnate acțiuni ale sale, cu scopul de a fi executate perfect (ca de exemplu, modul în care își împăturește pijamaua sau își aranjează micile posesiuni în camera lui). O astfel de atitudine, dublată de cele mai multe ori de reproșuri, cicăleală și critică, invalidează profund copilul, așa încât încrederea lui în sine devine tot mai slabă, ca și motivația lui de a mai face ceva. De ce? Pentru că orice lucru pe care îl face riscă să devină o nouă ocazie de a primi reproșuri, de a i se aminti că este incompetent, inadecvat, incapabil. Amintiți-vă un lucru important: cu cât le suflați copiilor mai tare în ceafă, cu atât vor eșua mai mult și cu atât vor deveni mai neîncrezători în ei înșiși și mai incapabili.

Cocoloșirea/supraprotecția merge mână în mână cu răsfățul (cum se spune popular, „să-i sufli copilului în coarne”). Ca și micromanagementul, este o formă profundă de invalidare a copilului, dar într-o altă cheie, nu prin umilire, ci prin infantilizare. Copilului i se cultivă neputința și dependența de părintele care ajunge să facă totul în locul lui (după cum mi-a declarat odată o mamă că ar fi în stare să se ducă și la toaletă în locul copilului, dacă s-ar putea!). Un astfel de copil chiar nu mai este în stare de nimic, pentru că nu a avut ocazii de învățare. Micromanagementul își are izvorul în grija exagerată a părintelui de a vedea că tot ce face copilul lui este exact așa cum își dorește el, pentru că doar așa este cel mai bine pentru copil („Mi-e teamă că dacă nu face exact așa cum știu că este cel mai bine, va avea de suferit”), iar cocoloșirea se trage dintr-o slabă gestionare a sentimentului de iubire părintească („Îl iubesc atât de mult, încât vreau ca el să se simtă perfect în orice moment”).

Criticismul şi neînţelegerea

Negativismul, criticismul și comparațiile nefavorabile cu alții sunt inamici redutabili ai încrederii în sine și ai motivației copilului. Deși părintele își imaginează că astfel îl va „ambiționa” (adică îl va motiva), rezultatul este exact pe dos. În plus, copilul se va revolta (mai deschis sau mai voalat) împotriva părintelui și, în timp, va ajunge să nu mai respecte (sau să respecte prea puțin) orice autoritate, oricât de legitimă ar fi aceasta, opunându-i-se fățiș și agresiv sau în mod pasiv (tace și nu face). Teama de eșec și de umilire publică este, prin urmare, un factor profund demotivant!

Lipsa unor obiective și sarcini clare este un alt factor foarte demotivant. Când nu știi la ce te ajută ceea ce faci sau care este scopul final al acțiuni tale, poți lesne să renunți să mai depui vreun efort. Adulții cunosc din experiență că, la locul de muncă, efortul de dragul efortului, fără o finalitate clară, se transformă în tândăleală și, în cele din urmă, în renunțare. Tot așa se întâmplă și cu copiii și adolescenții noștri: nu înțeleg de ce au nevoie să învețe cutare sau cutare disciplină, de ce trebuie să mai rezolve nu-știu-câte probleme care arată toate la fel cu prima, de ce au de îndeplinit anumite sarcini domestice, de ce este nevoie să respecte anumite cerințe. Părinții dau prea des răspunsuri vagi, generale, care nu au nici un efect („Este spre binele tău”, „Şcoala este importantă”, „Trebuie să fii harnic”). Răspunsurile părinților la întrebările copilului trebuie să fie concise (nu elaborate); clare (nu confuze); specifice (nu generale); concrete (nu abstracte); vizând un orizont de așteptare imediat sau pe termen scurt (acum, mâine, săptămâna viitoare, în acest semestru etc.), nu un orizont de așteptare îndepărtat („În viitor” sau „Când ai să fii mare”).

Uneori copiii nici nu mai întreabă de ce trebuie să facă cutare lucru, pur și simplu refuză, caz în care este nevoie să le explicăm care este finalitatea, scopul, obiectivul solicitării noastre și care va fi beneficiul lor după aceleași criterii ca cele de mai sus.

Viața spirituală

Am lăsat la final aspectul cel mai sensibil, cel mai filosofic și cel mai profund al lipsei de motivație: lipsa vieții spirituale. Omul care trăiește ancorat doar în lumea materială trăiește într-un orizont limitat și riscul autosuficienței este major – de aici, lipsa de motivație. Orice motivație legată de lumea materială este o motivație de natură exterioară individului, plasată în afara lui și de esență slabă. Ea va dispărea de îndată ce interesul individului sau trebuința dispare sau dorința este satisfăcută. Este suficient să ne gândim la copilul obișnuit să tot primească jucării peste jucării: la un moment dat, nici o jucărie nu îl mai interesează, toate ajung să îl plictisească. Treptat, va deveni foarte greu de mulțumit, fiecare nouă jucărie trebuie să fie mai grozavă decât ultima, altfel nu îi va mai suscita nici un interes.

Motivațiile externe sunt bune doar când copiii sunt foarte mici, și în doze mici. Copiii care înțeleg că ceea ce fac este pentru ei, nu pentru părinți sau pentru a obține niște alte beneficii, care nu au legătură cu ceea ce fac, au șansele cele mai bune de a dezvolta ulterior o motivație intrinsecă. Tipic este exemplul copilului care își face temele doar ca să primească bani sau acces la calculator. De îndată ce va fi strâns destui bani cât să îi ajungă pentru ceea ce își dorește sau pentru o perioadă, va înceta să își mai facă temele, pentru că nu mai are nevoie de bani. La fel și dacă ajunge să se plictisească stând la calculator: dacă timpul de ecran nu mai este o nevoie pentru el, nu își va mai face nici temele.

Prin contrast, motivația internă, plasată în interiorul individului, nu slăbește în intensitate. Atunci când copilul își dorește să știe ceva, să cunoască, uită și de ecran și de bani, nu mai are nevoie de nimic altceva decât să se informeze, să își satisfacă setea de a ști acel ceva care i-a stârnit interesul. Dacă unui copil îi place un anume sport, nici nu mai contează că nu are echipamentul cel mai bun, că plouă afară sau că poate nici măcar nu este talentat – el continuă pentru că plăcerea este în el, nu în afara lui. Priviți-i cum se joacă la calculator atunci când își doresc să ajungă la al nu-știu-câtelea nivel: nu-i mai ridici de acolo cu nimic, chiar dacă nu au nici o altă recompensă în afară de bucuria de a fi fost dibaci, de a fi reușit să treacă la un alt nivel, unde jocul devine încă și mai complicat, nu mai ușor. Aceasta este forța motivației interne!

Viața spirituală, aderarea la principiile și valorile creștine constituie prin excelență o motivație intrinsecă de a fi cinstit, de a fi răbdător, de a fi tolerant, de a fi curajos, de a fi generos, de a fi corect, de a fi muncitor, de a da sens vieții tale știind că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care putea avea tot ce își dorea, a dat prin viața Sa pământească și prin sacrificiul Său exemplul cel mai bun de motivație lăuntrică. Așa și-a învățat Hristos și ucenicii să trăiască, și pe noi toți. Mântuitorul a spus clar: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumparare pentru mulți” Matei 10:32-45.

Iată aici, în câteva cuvinte, chintesență de motivație internă, de voință de a duce la bun-sfârșit datoria, dedicarea totală unui scop lipsit de orice urmă de egoism, reziliență, umilință de sine, ascultare deplină, acceptare conștientă și înțelepciune de a trăi viața cu sens, cu rost.

Dacă Mântuitorul ne-a lăsat o cale atât de clar formulată, de concisă și pe înțelesul tuturor de a ajunge la toate aceste calități, de ce să ne ținem copiii departe de Cuvântul Său? Când un copil crește ascultând cuvântul Evangheliei de suficiente ori încât să îl înțeleagă și să îl țină minte, când acest cuvânt i se coboară din minte în suflet, misiunea părintelui de educare a copilului devine mult mai ușoară, iar obiectivul mult mai ușor de atins. Începeți prin a participa la Sfânta Liturghie cu tot cu copii, puțin câte puțin. Vor deprinde treptat și răbdare, și voință, și înțelegere, și motivare.

(va urma)

 Psih. Irina Petrea

Sursa: familiaortodoxa.ro

Viaţa ca miracol

531770_499263363503952_1995905056_nÎncerc  să mă detaşez cât mai mult de nimicurile cotidiene si să le acord minimum de atenţie, încerc sa ignor agresiunile de orice fel din exterior, răutăţi gratuite care pentru unii sunt un stil de viaţă, încerc să îmi aştern viaţa pe alte făgaşuri şi constat cu surprindere  că nu e deloc simplu, e o inerţie atât de mare în mine încât îmi dau seama că nefirescul a prins în mine rădăcini adânci.

Am început prin a-mi impune să fiu mai calmă, deşi structural sunt o persoană impulsivă, să nu ripostez cu aceeaşi monedă şi să dau dovadă de toleranţă şi înţelepciune, să zâmbesc mai mult, lucru pe care-l fac deja de dinainte de operaţia mea de „dezintoxicare” a sufletului, să-mi încetinesc ritmul vieţii şi să acord mai mult timp lucrurilor care contează, să mă debarasez de obiceiul de a aprinde televizorul cum intru în casă şi de a-l lăsa ca permanent fundal sonor, să mă hrănesc cu responsabilitate şi nu să ingurgitez alimente doar pentru desfătarea de moment a papilelor gustative, să privesc conştient natura şi nu doar ca decor adiacent, în definitiv,  să  trăiesc cu adevărat.

Eliade spunea că viaţa de fapt este un şir de miracole şi nu se referea doar la   acţiunile majore ci chiar lucrurile simple, aparent banale din viaţa noastră sunt de fapt miracole, doar că trebuie să le conştientizăm şi să nu le considerăm întâmplări, hazard,futilităţi.

Mă întorceam acasă obosită de la serviciu şi încercam să mă liniştesc ascultând programele de ştiri cu avalanşele lor de informaţii amestecate, multe dintre ele sumbre, menite parcă să-ţi inducă o stare de nelinişte, de nemulţumire şi de revoltă sau, mai rău, de spleen. Până când m-am trezit că nu mă ajutau cu nimic, nu eram deloc o persoană mai informată, ci doar o persoană care mă încărcam cu „energie negativă”( cum este acum o modă de a spune), aveam o stare de disconfort, de apăsare, de vlăguire, de irascibilitate chiar, uneori.

Aşa că, în prezent, îmi reprim automatismul de a aprinde televizorul, eventual mă informez de pe site-uri serioase de ştiri şi mă implic în jocurile copilaşului meu, realizând faptul că el e cel mai important şi că aceste clipe sunt nepreţuite şi ireversibile, discut cu soţul meu, ne ocupăm de treburile gospodăreşti, citesc ori de câte ori  îmi mai rămâne timp cărţi sau articole scrise de oameni adevăraţi, de la care am ce învăţa, care mă ajută să cresc spiritual, să mă înţelepţesc, să  înţeleg mai bine viaţa şi rostul meu în lume.

Deunăzi, am auzit pe cineva spunând că sunt mulţi oameni care, dacă L-ar întâlni pe Iisus pe stradă, nu L-ar recunoaşte şi mă gândeam cu înfrigurare că s-ar putea să mă număr printre ei. Îmi amintesc un cântec american în care se punea întrebarea : „ What if God was one of us?” Dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi?, iar răspunsul venea în sensul că ar fi foarte singur, ignorat de toţi, nu am fi avut deloc timp de El.

În societatea în care trăim, după modele importate şi care şi-au dovedit falimentul pe toate planurile , ucidem sistematic spiritul, dumnezeiescul din noi.

 Suntem orbi la întâlnirea cu transcendentul şi chiar atunci când este aproape palpabil îl negăm cu obstinaţie.

Discreditam miracolul, ne displace ceea ce nu înţelegem, ne plafonam intr-un univers plat, chiar obscur , numai pentru ca ne e mai comod, mai la îndemână, fiindcă nu presupune eforturi, nici măcar de imaginaţie.

M-a cutremurat povestea lui G. Marquez despre un înger rătăcit, care cade, într‑o zi de furtună, în curtea unui ţăran şi care, aşa cum rezuma Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş :„este mai întâi adorat de întregul sat, devine apoi obiect de curiozitate  (stăpânul ogrăzii percepe taxă de vizitare) şi sfârşeşte, vidat  de orice conţinut, în curtea găinilor, unde mintea ţăranului îl repartizase pe temeiuri ornitologice.”

Mi-am propus să deschid ochii larg către miracolul de lângă noi, să dau la o parte reziduurile care-mi obturează vederea şi să văd dincolo de imanent.

Nu sunt singură în acest demers, ştiu care este Calea care duce spre Adevăr şi în definitiv spre Viaţă şi am un însoţitor Care nu mă va părăsi niciodată, căci va fi cu noi aşa cum ne-a promis : „ În toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Ruxandra Nuţă

Sursa: lumeacredintei.ro

Fabricaţi, fabricaţi !

parfum_originalAcum se fabrică totul. Nu mai trebuie să faci săpun, să coci pâine, să speli rufe, să coşi, să ţeşi , să găteşti. Se cumpără şi se vinde totul. Până şi copii poţi avea fără să te chinui cu sarcina. Unul sau atâţia câţi îţi permite punga numai să-ţi exprimi preferinţa şi să ai puţintică răbdare. Blonzi cu ochi negri sau albaştri, bruneţi, gălbiori, roşcaţi, de orice rasă doreşti . Nici nu-l mai alăptezi,găseşti acum lapte pentru bebeluşi în toate buticurile. Cât despre creşterea şi educarea lui să nu-ţi faci griji: are societatea noastră de consum destule instituţii,mijloace şi metode prin care îl va modela exact pe calapodul ei.

Doamne, de câtă rătăcire ne facem vinovaţi când schilodim chipul Lui Dumnezeu în om! Cum să scotoceşti în fiinţa pe care El a creat-o din dragoste împodobind-o cu toate darurile ca să fie fericită şi să-i sugrumi tocmai filonul care o poate ţine în viaţă? S-o foloseşti ca pe un obiect, s-o arunci dacă nu-ţi mai place, s-o înjoseşti ascunzându-i identitatea, să-i rupi rădăcinile condamnând-o la singurătate, anulându-i dreptul de a-şi apăra obârşiile , să calci peste sufletul ei în numele libertăţii omului. Ce grotesc şi iresponsabil ne purtăm toţi pentru că tăcerea sau indiferenţa înseamnă de fapt acceptare a tot ce se întâmplă.

Oare ce simte un copil obţinut în eprubetă ? Către cine îşi îndreaptă el primele impulsuri? Mama-surogat îl iubeşte, îl protejază sacrificându-şi confortul şi gusturile , îi îngăduie să-şi lipească obrăjorul de mâna ei când o simte deasupra pântecului? Către cine se va îndrepta  atunci când va fi bolnav ori speriat, va plânge, se va murdări, îi va curge nasul ? Cine îl va ajuta să-şi cunoască neamul, istoria, Dumnezeul? Cine îşi ia responsabilitatea să-i spună că el este o creatură de laborator aşa cum l-au scornit oamenii că nimeni n-a inventat nimic toţi ”învăţaţii” au luat de-a gata materialul şi doar l-au ajustat în funcţie de interesul celui care plăteşte?  ”Miluieşte-mă , Doamne că neputincios sunt!” Fabricăm avioane, cipuri, arme, oameni, vaccinuri, soldaţi… Fabricăm  poveşti, zvonuri, morminte, iluzii, conştiinţe.

Dar nu putem fabrica dragoste, nu putem porunci vântului să nu mai bată, norilor să slobozească ploaie, nu putem inventa suflete, nu le putem păzi de rătăcire pe ale noastre, dar ne împăunăm că Îl putem substitui pe Dumnezeu. Şi ne folosim sau ne mândrim cu noile cuceriri ale ştiinţei. S-a plictisit omenirea de prea mult bine şi vrea să-şi croiască un alt Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Mai îngăduitor şi mai tolerant, mai uman şi mai grosier. Dar şi aici vorbeşte regele ban. Cum să scoţi un produs nou fără să înlături concurenţa? Azi o minciună bine ticluită (prinde repede căci este la ea acasă), mâine un zvon despre o descoperire “epocală care va schimba faţa lumii”, apoi un papirus care glăsuieşte despre…etc.etc. şi scopul este atins.

Despre Iisus Nazarineanul există dovezi incontestabile în ceea ce priveşte existenţa Lui ca persoană umană. Despre dumnezeirea Lui ne spune El însuşi, proorociile, Evangheliile, Apostolii Săi precum şi nenumăratele mărturii ale minunilor săvârşite în timpul vieţuirii Lui în lume şi nici nu  mai trebuie să dovedească cineva autenticitatea lor căci faptele Lui vorbesc pentru Sine. Şi în mod cert multe dovezi zac ascunse prin cancelarii sau galerii subterane căci o personalitate de o asemenea notorietate nu se putea să nu fie pusă sub lupă de toţi opozanţii ori simpatizanţii vremii.

Oare nu consemnau scriptic tot ce vedeau sau auzeau spunându-se despre Iisus pionii trimişi să-L ispitească?  Doar nu semnau cecuri în alb. Piatra lor de poticnire încă se află în Înviere şi aici este lupta cea mare. Dacă pot dovedi că Iisus n-a Înviat (piei satană!), atunci se pot dezlănţui fără probleme maeştrii în arta măsluirii Adevărului. Ca să fabrici atâtea minciuni trebuie bani, nu glumă! Dar cine plăteşte ca să întreţină fabrica de minciuni? Cum cine? ”Turcu plăteşte”, de bună seamă şi consumatorii de zvonuleţe mincinoase. Pentru desacralizarea imaginii Mântuitorului muncesc mulţi de vreo două mii de ani. Dacă n-au reuşit până acum (şi n-au să reuşească oricât i-ar trage de urechi şeful din fundul iadului că nu-i după voia lui ci voia Domnului este şi aici), mai abitir se pun pe treabă dumnealor. Dar slavă Domnului că “Domnul va pierde toate gândurile lor “şi” va preface toată otrava lor în nimic” .

Până mai deunăzi eram informaţi că Iisus (iartă-mă, Doamne!) avea o iubită acum – hodoronc-tronc – aflarăm că a avut o soţie. Dar nu ne-au spus (cum de le-a scăpat?) dacă s-a purtat frumos cu ea (n-or fi auzit ei de violenţa domestică?). Da’ bine că n-a avut un harem . Mai ştii poate la anul vom afla că a fost musulman.

Mare ţi-i grădina , Doamne şi plină de năpârci. Vorba cântecului: Văleu,bade,văleu,bade!Ce bătaie ţi se cade!

Fabricaţi, fabricaţi! Dar asiguraţi-vă mai întâi că Dumnezeu nu vede nici nu aude.

Tudora LUCA

Sursa: lumeacredintei.com

Sensul imoral al firitiselii

9Lumea noastră pare a fi un fel de cub al lui Rubik. Componentele se pot reașeza pe culori, pe orientări, filiații, partide, găști diverse. Într-un anume sens, intim, ansamblul este ținut în funcțiune de relaționări convergente, de interese comune, de motivații care se întrepătrund și se susțin reciproc. Însă cele mai grele păcate ale relaționării sunt abuzul de putere al celor de sus, care se va întâlni inevitabil cu lingușirea și firitiselile celor de jos.

Ca să fii ipocrit gândesc că cere ceva efort, dar mai mult, treaba asta implică imaginație, inteligență și peste toate – foarte puțin bun simț al onestității.

Cei care și-au înmuiat măcar o singură dată aripile sufletului în mierea cleioasă, contrafăcută, a laudelor deșarte venite dinspre subordonați, cu greu și-ar mai găsi șansa zborului pe deasupra acestui borcan lipicios al firitiselii. Firitiseala este instrumentul cu care cel mic își protejează privilegiile, își acoperă incompetența, își replică resursele, dând celui mare tributul, absolut gratuit, al unei false gratitudini. Pe scurt aceasta nu poate fi altceva decât genul hibrid al unei elocințe care se străduiește să arunce în scenă toate minciunile posibile, toate scornelile și zăngănelele menite să construiască aparența fidelității.

Am întâlnit oameni care ar fi fost gata oricând să văruiască garduri nesfârșite de false elogii, să mănânce munți întregi de minciuni, din teama de a nu-și pierde poziția în sistem. Nu cred că poate exista pe lume ceva mai dezgustător decât aceasta. Tabloul este absolut aplicabil în lumea politicii și nu numai, aplicabil deci în instituții diverse, de la cel mai de frunte minister până la nivelul ultimei școli comunale, sau până în zona raporturilor de patronat a ultimei gherete de făcut gogoși ori clătite în piață.

Se pare că tot ceea ce înseamnă competență, demnitate, verticalitate sunt noțiuni perimate, expirate. Astfel, admițând că e mai ușor să-ți controlezi oamenii dacă aceștia își însușesc punct cu punct comandamentele obedienței, nu vei face nimic altceva decât să introduci în logica mecanismelor de relaționare virusul netratabil al falsei imagini de sine construite pe o tot atât de falsă raportare la ceilalți. Vei afla că ești cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai deștept, cel mai înțelept, cel mai citit, încât te vei întreba – drept consecință – dacă nu cumva geniul tău este atât de nedreptățit de strâmtoarea unei lumi care există doar ca să te inhibe. Vei începe să crezi, cu o convingere absolută, că tot ceea ce ți se spune este un prea sărac act de recunoaștere a uriașei tale personalități și nicidecum o lingușire ieftină. Vei ști de acum “totul” despre tine și vei vrea să mori în glorie, cu numele agățat în faldurile veșniciei rememorat perpetuu în murmurul buzelor miilor și zecilor de mii…

Acesta poate fi profilul omului puternic, profilul omului a cărui putere mustește în conștiința mulțimii. Oamenii politici, liderii, ocârmuitorii sorb adesea vinul acestei beții. Adevărata putere, însă, nu este din lumea aceasta… Cheile ei sunt legate la grumazul celui smerit și sincer cu sine !

Lucian GRIGORE

Sursa: lumeacredintei.com

Nu judeca după aparențe!

intro_about„Concluziile trase după aparențe sunt adesea greșite”, spune scriitorul grec Esop. Acesta este deja un fapt comun în epoca în care trăim, din moment ce atât de mult efort se depune în lume doar pentru a face lucrurile să pară ceea ce nu sunt.

Problema devine și mai gravă atunci când se extinde la felul cum îi judecăm pe ceilalți. Fiindcă evaluăm persoanele încă de la întâia întâlnire, din primele priviri, de la primele cuvinte. Abținerea de la judecarea lor până când ajungem să le cunoaștem bine va crea relații mai echilibrate, întemeiate pe ceea ce sunt oamenii cu adevărat, și nu pe ce par în urma unei observații superficiale.

O femeie (îmbrăcată într-o rochie de bumbac) și soțul ei (cu o ținută la fel de modestă) au coborât din tren în Boston și s-au adresat, fără să fi avut o programare, secretarei președintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de-a face cu acea universitate de prestigiu.

„Dorim să-l vedem pe președinte”, a spus bărbatul încet. „Este ocupat”, a răspuns secretara. „Așteptăm”, a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranța că cei doi, în cele din urmă, se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia. În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe președinte, deși era un lucru pe care ea mereu îl evita.

„Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute vor pleca”, a spus secretara președintelui Universității. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust și acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse: „Am avut un fiu care învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvardul. A fost fericit aici. Dar acum un an a murit într-un accident. Soțul meu și cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru.”

Președintele nu a părut interesat. „Doamnă, a spus acesta, nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard și apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir”.

„Oh, nu, replică repede femeia, nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gândit că am fi bucuroși să donăm o clădire Universității Harvard. Președintele s-a uitat atunci atent către cei doi. Aruncă o privire la rochia și la costumele simple cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi: „O clădire? Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!”

Pentru o clipă femeia a tăcut. Președintele s-a gândit că dăduse lovitura de grație și poate, acum, se va putea debarasa de ei. Femeia se întoarse către soțul sau și îi spuse încet: „Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim de la început, una a noastră?”

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.

Așa s-a născut o nouă universitate americană, Stanford, clădită ca un memorial în cinstea acelui student. Astăzi ea se află la rivalitate strânsă cu Harvard. Ce ușor te poți înșela atunci când judeci după aparențe!

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro

Căderea ca urcuş

pod-spre-cerSeneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieții, de vreme ce nu le poate influența. Iată miezul doctrinei stoice. În Evanghelii, citim ceva și mai teribil: Dumnezeul făcut om, Mîntuitorul Iisus Hristos, a suferit, de bunăvoie, toate umilințele la care l-au supus semenii săi: această deșertare (kenosis) de slava divină, încununată de moartea prin răstignire, în locul tîlharului „preferat“ de popor, deschide abisul smerit din care avea să explodeze energia Învierii. Multă lume s-a lepădat de creștinism sub pretextul că el îți cere prea mult: ar fi cu neputință de „practicat“ pînă la capăt. Ba chiar și pînă la mijloc. Un Dumnezeu care îți cere, de pildă, să ierți dușmanului tău de 70 de ori cîte 7 – nu e omenos, ci crud! Tocmai pentru că ranchiuna, răzbunarea, invidia, meschinăria nu sînt accidente, ci trăsături ale omului căzut. Și, dacă tot e căzut, de ce s-ar ridica peste puterile sale? Un cerc vicios, pe care teodrama christică îl sparge, dar numai pentru cei care au obosit să caute fericirea în lume și bunătatea, în omul fără Dumnezeu. Pentru restul, captivitatea continuă. Convertirea, prin înfrîngerea propriei voințe, implică un efort ascetic deloc simpatic, ba chiar revoltător, în primă instanță. Trăim subjugați de magnetul autoîndreptățirii. Ni se pare absurd să ne căutăm dreptatea în afara propriului ego, care îi acuză mereu pe alții și judecă mereu în favoarea noastră. Sînt circuite pe care fiecare ins cu o viață interioară le cunoaște: se luptă în această arenă toată viața. Și continuă să aleagă calea comodă, aceea în care silogismul justificării personale prevalează.

Am cunoscut în viața mea multe momente de „onoare“ socială. Folosesc acum ghilimele tocmai pentru că această capcană provoacă supraestimări fanteziste. În realitatea de pe urmă, cu cît te au „cinstit“ mai mult alții (fără a exclude, aprioric, meritul personal), cu atît mai greu îți este să înțelegi zădărnicia, vremelnicia și comicul obiectiv al acestor ritualuri selective. De aceea există o virtute (cumva intrinsecă) a omului „simplu“, nebăgat în seamă, anonim. El are – fie că o știe sau nu, deși o simte – privilegiul paradoxal de a rămîne constant: n-are de unde să cadă: trăiește răutatea semenilor ca pe un fenomen natural, fără închipuiri de sine care să-i facă mult mai dificilă adaptarea la turpitudinea condiției umane. Cu cît ești mai „mic“, cu atît ești mai liber, sau poate chiar mai pregătit să ierți și să trăiești împăcat cu tine însuți. Însă situația celui „mic“ nu e dorită de el: om fiind, și-ar fi putut oricînd asuma pretenții mai mari. Cei care se urcă pe diferitele scări ale ierahiei sociale sînt robii acestor pretenții, la care nu renunță fără sîngerare. Cei care rămîn acolo, „jos“, sînt deja situați în punctul unde oricum ajungem, prin simpla trecere a timpului: la bătrînețe, singurătate, maladie și moarte.

Liberi fiind, nu putem trata aceste subiecte în cheia predestinării. Cine-și alege înzestrările, cine poate domina cursul evenimentelor care ne acoperă ca o lavă? Planurile noastre nu sînt decît interstiții volitive într-un corp de interacțiuni complexe, pe care le urmăm orbește, chiar și atunci cînd ne credem căpitanii propriei corăbii. Singurul spațiu în care chiar decidem e acela al conștiinței – pînza freatică de gînduri și opțiuni pe care se sprijină carcasa noastră biologică și prezența noastră comunitară. Acolo sîntem suverani: putem rîde de noi (adică de propria fragilitate) sau ne putem atribui forțe imaginare, la care nu vom renunța fără suspine și jalnice tribulații. Putem iubi ceva din umanitatea celuilalt sau o putem deforma prin faptele noastre orgolioase și egoiste. Ne putem găsi sensul și reazemul în Dumnezeu, așa cum avem la îndemînă și rătăcirile somptuoase ale nihilismului. Era post-adevăr, definită prin tirania „faptelor alternative“, nu schimbă nimic din materia primă a existenței. Sufletul nostru peregrinează între stoicism și creștinism, cău­tînd consolările unei înțelepciuni improbabile.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Sursa: dilemaveche.ro

Ateismul credincioşilor

the-young-pope-121733lThe Young Pope, ultima ispravă cinematografică a regizorului italian Paolo Sorrentino, cu Jude Law în rolul unui mai tînăr și mai altfel de Papă, a provocat sincere uimiri. Suveranul pontif este ateu! Nu crede în Dumnezeu și o mărturisește cu asumarea celui care a gustat din dulceața autenticității. Iar cînd o face se simte ironia amară a celui care a devenit conștient de efectul cel mai riscant al lipsei de credință: idolul egocentrismului. În lipsa a ceva mai bun, facă-se doar voia mea!

Ceea ce te lasă perplex este faptul că cel care își mărturisește ateismul este chiar Episcopul Romei, adică cel dintîi dintre cei 1,27 miliarde de creștini catolici. Altfel spus, ateismul este prezent la cel mai înalt nivel al credinței! Motiv de grabnică sminteală, cum de se poate așa ceva?! Ori crezi în Dumnezeu, ori nu crezi în El! Ești fie de-o parte, fie de alta a baricadei. În ambele, deodată, nu merge.

Uimirea în fața personajului lui Sorrentino vorbește despre faptul că, cel mai adesea, ateismul este privit ca antipod al credinței. Lumea este gîndită bipolar. A fi cu Dumnezeu sau a fi lipsit de orice dumnezeu. Sau poate că aceasta este sursa cea mai profundă a gîndirii bipolare. Din polul plus sau din polul minus. A crede în El sau a nu crede în el. În ochii credincioșilor, ateii formează tabăra celor pierduți pentru cauza îndumnezeirii. Sînt cei care incomodează prin prezența lor autosuficientă, permițîndu-și să pună la îndoială orice din cele sfinte. Pentru atei, credincioșii reprezintă turma celor vrăjiți, amăgiți sau a celor care au clacat în fața greului anxiogen al lumii. Cert este că nu poți fi ateu cu mici tresăriri de credință, așa cum nu poți fi credincios cu discrete simptome de ateism.

Și dacă, totuși, ateismul este coextensiv credinței? Dacă tocmai credința este cea care își conține deja opusul? Și dacă ea este cea care poate spori numai după ce îi sînt recunoscute limitele, necredința? „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele“ (Marcu 9, 24) ar putea fi citit ca fiind mai mult decît o mantră creștină a celui care practică exercițiul smeririi unui ego inflaționat.

Sfîntul Porfirie Kapsokalivitul, recent canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă, spunea că aventura credinței, prin care și el a trecut, începe de la asumarea propriului ateism, a necredinței, a faptului că nu îl cunoști pe Dumnezeu, prin urmare, că nu îl iubești și nu ești dispus pentru o relație cu El. Astfel stînd lucrurile, că nu ești pregătit să îi prinzi scurtele, să fii pe recepție. Ești atent la voia ta, nu la a Celuilalt. Oricît ai declara că ești credincios, îți duci zilele fără Dumnezeu.

Probabil că cel mai emblematic exemplu pentru modul în care ateismul este prezent în chiar actul credinței este cel al Sfîntului Apostol Petru. În Evanghelii sînt două momente care îl au ca protagonist și care subliniază prezența lipsei de credință în chiar proximitatea dumnezeirii. Sfîntul Petru este unul dintre cei trei martori ai Schimbării la Față, relatate de Evangheliile sinoptice (Luca, Marcu și Matei). El este cel care, copleșit de arătarea lui Iisus ca fiind Hristosul, adică Fiul lui Dumnezeu, propune candid construirea unor colibe. Unii exegeți spun că Petru și-ar fi dorit să permanentizeze momentul, să nu iasă din starea în care Dumnezeirea îl adusese prin propria Sa arătare. Or, tot Petru este cel care, nu la multă vreme de la episodul de pe vîrful Taborului, se dezice de trei ori într-o singură noapte! Cel care nu ar mai fi vrut să eternizeze clipa comuniunii cu dumnezeirea își declară necredința, nu este unul dintre cei care îl urmează, nu este ucenic al Fiului lui Dumnezeu.

Mai vedem acest tip de ezitare în episodul de pe Marea Galileei, în care Iisus pășește pe apă. Văzîndu-l, Petru este cel care cere: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborîndu-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzînd vîntul, s-a temut și, începînd să se scufunde, a strigat, zicînd: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzînd mîna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei, 14, 28-31).

Petru se arată mic în credință ime­diat după ce primește confirmarea faptului că se află în contact cu Dumnezeirea. „Vino“ este răspunsul primit la cererea „Doamne, dacă tu ești…“. Petru, încrezător, vine, pentru a se arăta imediat „mic în credință“ (oligopiste).

Cum de se poate? Cum se face că în contact cu divinitatea, chiar atunci cînd ea se dă sau după ce ea s-a arătat, credinciosul rămîne încă sub zodia ateismului, a necredinței? Nu ne spunem noi că lumea se împarte între credincioși și necredincioși? Nu fac toți credincioșii un front comun împotriva ateilor? Ce este cu toată povestea aceasta despre necredință în chiar actul credinței?

Într-un articol publicat în 2001, „Atunci L-au recunoscut, iar El s-a făcut nevăzut“, Jean-Luc Marion încearcă să arate că atunci cînd credem o facem pentru „a înfrunta excesul unei intuiții în raport cu un deficit de enunțuri, cu o penurie de concepte“. Ceea ce se livrează omului ca act al credinței este ceva ce depășește puterea lui de conceptualizare, de punere în expresie. Cuvintele nu pot reține ceea ce se dă sub finețea credinței. Ne e greu să punem în cuvinte ceea ce simțim. Sîntem atît de neobișnuiți cu acest tip de intuiție încît adesea nici nu conștientizăm ce ni se întîmplă. Iar conținutul dat prin intuiția credinței riscă să treacă pe lîngă noi.

În episodul drumului către Emaus, Luca și Cleopa descoperă abia la final că cel întîlnit pe cale era chiar Hristos. Textul Evangheliei după Luca o spune explicit: „ochii lor erau împiedicați să-l cunoască“ (Luca 24,16). Adesea am citit această mențiune în cheia unei pedagogii divine. Dumnezeu a făcut ca ei să nu îl recunoască. Dar dacă, de fapt, obișnuința noastră de a vedea, de a concepe și de a înțelege lumea este ceea ce ne ține departe de ceea ce se dă sub forma stranie a credinței? Abia la final, „cînd li s au deschis ochii și L-au cunoscut“, ei și-au spus: „nu ne ardea inima în noi cînd ne vorbea pe cale și ne explica Scripturile?“ (Luca 24, 31-32). Cu toate că inima ardea, deși credința era trăită, modul cotidian de a înțelege lumea și viața îi ținea încă în afara credinței, în zona ateismului. Trista sporovăială a celor doi ucenici de pe drumul dintre Ierusalim și Emaus arată faptul că ei nu cred pînă la capăt că Iisus a fost Hristosul, care urma să învieze în a treia zi, conform profețiilor din Scripturi. Hristos este cel care o spune explicit: „sînteți zăbavnici cu inima cînd este vorba să credeți (s.n.) tot ce au spus proorocii!“ (Luca 24, 25).

Credința nu este un deficit de intuiție sau de conținut care se dă percepției noastre. Nu e ca atunci cînd am „încredere“ tocmai pentru că nu pot ști sigur. În engleză se simte mai bine. Una este „to believe“, alta este „to have faith“. Primul cuvînt pare a semnala deficitul de intuiție. „Believe“ operează atunci cînd nu știi sigur. În timp ce „faith“ pare a ne vorbi despre acel conținut interior care poate direcționa o viață de om. Acest conținut, fie el mic precum un bob de muștar, te poate mîntui. Însă tot el poate fi pierdut, se poate atrofia. Absența aprofundării grăuntelui de credință dat poate duce la pierderea lui.

Cuvintele nu doar gîfîie în încercarea de a pune în expresie ceea ce se dă prin intuiția credinței, dar adesea ele se și împotrivesc. Nu avem un vocabular pe măsura organului credinței tocmai pentru că, în cazul credinciosului, lupta se duce întru deprinderea mișcărilor ei, a suișurilor și a coborîșurilor acesteia, a ceea ce ea livrează. Printre altele, asta ne-ar putea duce cu gîndul la faptul că ar trebui să renunțăm la a împărți prea tăios lumea între cei cei ce cred și cei care nu cred, între atei și credincioși.

Într-o excelentă punere în scenă la Teatrul Bulandra a romanului Crimă și pedeapsă, regizorul Yuri Kordonsky a decis ca personajul lui Raskolnikov să fie interpretat concomitent de trei actori. Uneori cei trei dau replica în același timp, alteori repetitiv, din cînd în cînd răspunde numai unul dintre ei. Cînd, la un moment dat, anchetatorul Porfiri îl întreabă uimit pe Raskolnikov: „Cum?! Dumneavoastră credeți în Dumnezeu?“, primul Raskolnikov rostește un „Da!“ declamativ, al doilea un „Da…“ ceva mai îndoit, în timp ce al treilea tace, privindu-i ironic pe ceilalți doi.

Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea din Bucureşti.

Sursa: dilemaveche.ro

19 martie – Ziua tatălui (în Spania): Dumnezeu iubeşte taţii, pentru că şi El este Tată!

2761578B00000578-0-image-m-43_1428532399090

20 martie – Ziua Internațională a Fericirii

6928-most-beautiful-daisy-flowers

“Când ştiţi acestea, FERICIŢI sunteţi dacă le veţi face.” Ioan 13, 12-17

“După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.” Ioan 13, 12-17

“Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” Matei 5, 2-12

O ispită la modă: creştinul ca o pufoşenie roz

153979_147996_preot-constantin-sturzuÎn urma articolului pe care l-am publicat săptămâna trecută, Discipolii lui Hruşciov atacă din nou ora de Religie, mi s-a reproşat că m-aş fi îndepărtat de iubirea creştină, strecurând în text venin şi ironie. Că nu se cuvine din partea unui preot decât să „umble cu capu-n pământ, smerit, numa-n rugăciune”, să fie plin de tandreţuri la adresa celor ce atacă prezenţa Religiei în şcoli, în fond „nişte bieţi neputincioşi”, „nişte fraţi rătăcitori”. E foarte posibil ca eu să mă aflu în înşelare şi tonul articolului precedent să nu fi fost cel mai potrivit. Cel mai mare pericol pentru un creştin e să creadă despre sine că nu greşeşte. M-aş bucura să văd pe cei ce predică o astfel de iubire edulcorată, siropoasă, că ajută astfel oaia rătăcită să (re)vină în turma Bunului Păstor. Sincer m-aş bucura! Chiar cu preţul de a primi un perdaf zdravăn de la Domnul, pentru lipsa de înţelepciune şi pentru neiubirea de care am dat dovadă. Dar deocamdată nu pot şi nu nici nu am vreun motiv să cred că raiul creştin ar fi o rezervaţie de pufoşenii roz. Nu consider că, pe acest pământ fiind, trebuie să ne ferim a spune lucrurilor pe nume, de frica de a nu răni presupuse sensibilităţi ale celor ce se încăpăţânează a stărui în minciună şi în manipulare.

Dincolo de orice interpretare sunt faptele unora dintre duşmanii orei de Religie. Sigur, în această categorie nu intră cei ce critică anumite aspecte – cum ar fi calitatea manualelor sau calitatea profesorilor. Ca în orice domeniu, şi aici este loc de multe îmbunătăţiri. Nici nu am în vedere pe cei ce, cu bună credinţă, vehiculează unele informaţii, neştiind că sunt eronate. Eu vorbesc despre aceia care, sistematic şi cu bună ştiinţă, inventează tot soiul de directive ale Uniunii Europene, mint, manipulează, în lipsă de argumente recurg la câte un veritabil linşaj mediatic la adresa celor ce susţin utilitatea orei de Religie etc. Nu mă deranjează când cineva are o opinie diferită de a mea într-o chestiune, fie ea şi ora de Religie. Dar nu pot fi indiferent faţă de cei ce poartă un adevărat război împotriva – până la urmă – unor copii care, după ei, ar trebui privaţi de dreptul de a învăţa ceva la şcoală despre religia în care sunt botezaţi. Îi numesc pe unii ca aceştia „discipoli ai lui Hruşciov”. Pentru cei care nu ştiu, fac referire la fostul preşedinte al Uniunii Sovietice despre care se relatează că, atunci când nu a mai avut argumente şi prin vociferări nu a reuşit să întrerupă discursul ţinut pe 12 octombrie 1960, la O.N.U., de filipinezul Lorenzo Sumulong, şi-a scos un pantof şi a bătut cu el în masă. Asta e tot. Se simte cineva jignit de „trimiterea” mea la un episod emblematic pentru comportamentul de tip bolşevic? Nu are decât să-şi revizuiască atitudinea, să se comporte civilizat şi să polemizeze cu argumente, nu cu minciuni şi cu intimidări. Dacă oricare dintre aceşti duşmani ai Religiei s-ar afla într-un necaz sau ar avea nevoie de o mână de ajutor, declar public că nu voi ezita nici o clipă să-i întind mâna. Primul! Pentru că nu poţi fi al lui Hristos dacă nu iubeşti pe cei ce te vrăjmăşesc, dacă nu binecuvintezi pe cei ce te blestemă (sau vorbesc blestemăţii), dacă nu faci bine celor ce te urăsc şi dacă nu te rogi pentru cei ce te vatămă sau te prigonesc (v. Matei 5, 44).

Evanghelia nu propovăduieşte însă o iubire siropoasă şi fără discernământ. Oare Sfântul Ioan Botezătorul nu a dat dovadă de iubire sau a jignit cumva pe fariseii şi saducheii care veneau la el să fie botezaţi, întâmpinându-i cu aceste cuvinte aspre: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Matei 3, 7)? Nu cumva le-a atras atenţia, prin aceste cuvinte aparent dure, că gestul lor era unul formal, iar în inima lor nu era o pocăinţă sinceră? Poate aşa, măcar unii dintre ei să se fi trezit, să-şi fi dezmorţit conştiinţa. Nu cumva Mântuitorul avea un discurs politic incorect atunci când îi numea pe unii dintre „fariseii şi cărturarii făţarnici” (v. Matei 23, 13-33) cu apelative precum: „călăuze oarbe”, „nebuni şi orbi”, „şerpi, pui de vipere” ori „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12, 39)? Sau când transmite un mesaj lui Irod, zicând: “spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32)? Poate cineva să reproşeze Mântuitorului că nu a avut dragoste atunci când a scos cu biciul din templu „pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani” (Ioan 2, 14)? Mai mult. Cartea Faptele Sfinţilor Apostolilor ne relatează (cf. 5, 1-11) cum doi soţi, Anania şi Safira, au murit după ce „au minţit Duhului Sfânt” că şi-ar dona toată averea lor Bisericii, dosind o parte din banii obţinuţi prin vânzarea unei ţarini. Moment în care „frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea” (FA 5, 11). Oare Dumnezeu a încetat să mai fie iubire în acest caz?

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre exemplele ce pot ilustra faptul că iubirea creştină nu exclude certarea celor ce umblă cu minciună, cu viclenie sau cu făţărnicie. A avea dragoste creştină pentru cineva, oricât de rău ar fi comportamentul său, înseamnă a fi dispus să-l ajuţi chiar până la jertfire de sine, până la a-ţi da propria viaţă, după modelul cristic. Dar tocmai pentru că-l iubeşti pe aproapele tău, nu-l poţi lăsa în rătăcire sau în starea de viclenie. Mai ales când vezi că este în pericol să-şi piardă sufletul, strigi la el, cu nădejdea că se va trezi. Când cineva e gata să facă un pas în gol şi să cadă într-o prăpastie, nu vorbeşti blând, căutându-ţi îndelung cuvintele, ci ţipi la el imediat, cu speranţa că va realiza pericolul în care se află şi se va opri la timp. Duhul new age a adus în lume această inepţie a unei iubiri laxe, în care nu există nici vină, nici păcat, nici atitudine fermă căci, deh!, „toţi au dreptate” şi „toate religiile sunt bune”. Îi iubim pe oameni şi când le demascăm minciunile, nu doar când le răbdăm ocările. Poate că se vor trezi din rătăcire, poate că nu. E libertatea lor la mijloc, au dreptul să aleagă a trăi în minciună sau a fi sinceri, în primul rând, cu ei înşişi. În orice caz, dragostea pentru aproapele nu înseamnă a-i menaja orgoliul cât casa, a spune păcatului virtute sau a-i asculta cuvintele viclene şi manipulatoare cu un zâmbet tâmp pe faţă. Asta nu e dovadă de iubire, e înşelare drăcească. Diavolul nu poate să se împotrivească iubirii dumnezeieştii, dar poate să o caricaturizeze, denaturându-o. O fi el, creştinul, „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (I Corinteni 4, 13) şi multe asemenea, dar cu siguranţă nu e o pufoşenie roz, jucată pe degete după bunul plac.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro

Prețul unui ochi și prețul unui dinte

SAMSUNG CSCCând eram pe cale să mă convertesc și citeam Biblia, mă îngrozeam cât sânge de animal trebuia să curgă în jertfele din Vechiul Testament. Una-două, pentru fiecare păcat, mai era căsăpit un miel și aruncat pe altar. Mă întrebam oripilat de ce avea nevoie Dumnezeu de atâtea ruguri și mortăciuni. Mai târziu însă am înțeles că nu pentru Dumnezeu rânduise Moise jertfele Legii. Dar cum altfel să învețe poporul cel prost că plata păcatului este moartea (Rm 6.23)? Cum să înțeleagă altfel că atunci când urăști, sau minți, sau furi, sau înșeli, nu e ceva rău doar pentru că așa spune legea morală, ci pentru că lucrezi de fapt împotriva vieții unor oameni? Și că sângele mieilor curge ca răscumpărare acolo unde ar fi fost drept să curgă sângele lor?

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. De aceea s-au spus cuvintele acestea, ca să nu uităm care e prețul unui ochi și care e prețul unui dinte. Ca să nu uităm că păcatul nu se șterge dintr-un condei, ci se răscumpără prin sânge, pentru că la rândul lui a făcut să curgă sânge – și așa e drept, chiar dacă în lumea asta n-ar fi niciun Dumnezeu.

Dar toate aceastea erau în Vechiul Testament. Iisus a fost ultimul miel care a trebuit să moară și sângele lui a răscumpărat toate păcatele lumii, toți dinții smulși și toți ochii scoși. Deși când spui așa, cuvinte mari despre lume, parcă nu înțelegi despre ce e vorba. Ar trebui ca fiecare să-și spună „a răscumpărat păcatele mele” și apoi să le spună în gând unul câte unul. Numai așa poți să înțelegi ce a făcut Iisus. Gata cu mieii, gata cu sângele lor scurs pe altare! În locul lor este acum Crucea și exemplul lui Iisus. „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

Dar oamenii nu știu ce este crucea. Mai aud oftând pe unul sau altul, oameni necăjiți: asta e crucea mea, părinte. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Ăsta e un necaz, roagă-te pentru el. Dar atunci care e crucea mea, își rotește omul ochii goi de înțeles. Crucea ta o să fie când ai să duci de bunăvoie necazul altuia, nu necazul tău. Crucea nu este să fii tu olog, ci să porți după tine un olog. Crucea nu este să fii bolnav, ci să îngrijești cu dragoste un bolnav. Crucea este atunci când rabzi pentru altul, nu pentru tine. Când nu le mai cauți pe ale tale, ci pe ale celuilalt.

Iar dacă e un tânăr ieșit din adolescență, îi spun: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

Pr. Ioan Florin Florescu

Sursa: ioanflorin.wordpress.com

19 martie 2017 – Duminica Sfintei Cruci în enorie

DSC_1397

DSC_1455

DSC_1475

DSC_1476

DSC_1481

DSC_1490

DSC_1494

DSC_1498

DSC_1504

DSC_1515

DSC_1525

DSC_1527

DSC_1564

DSC_1569

Duminica Sfintei Cruci

Icoana_Învierii_Pr_Mihail_pictură_pe_CruceConform Scripturii nu avem decât două căi: una largă, fără restricţii morale, şi una strâmtă care Îl urmează pe Hristos şi care duce la viaţă veşnică (Matei 7:13-14). Poţi să serveşti pe Dumnezeu sau pe stăpânul acestei lumi, pe cel rău (Ioan 12:31), nu există cale neutră, ori serveşti pe unul şi Îl superi pe celălalt, nu poţi servi la doi stăpâni (Matei 6:24).

Mulţi oameni spun că sunt „creştini”, însă ei nu Îl urmează pe Domnul şi învăţătura Acestuia, ci principiile lumii. Este important să aflăm adevărul despre noi, căci destinul nostru veşnic depinde de răspunsul la această întrebare: „Eşti tu un ucenic al lui Iisus Hristos”? Domnul a lăsat în Scripturile creştine peste 100 de învăţături şi porunci, le cunoşti? Le trăieşti? Asculţi de Domnul în fiecare moment al zilei? În viaţa zilnică ei decizii de capul tău sau cerând sfat de la Hristos? Ai împlinit condiţiile cerute de Hristos în Evanghelie prin care să devii ucenic al Lui? Analizându-ţi viaţa vei vedea cum stau lucrurile şi îţi vei da seama dacă eşti sincer, dacă eşti sau nu, un ucenic al Lui! Să vedem în continuare:

Condiţiile uceniciei creştine sunt expuse clar în Evanghelie când Domnul a precizat: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.  Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24-25, Marcu 8:34-38; Luca 9:23-26). În acest pasaj sunt precizate trei condiţii:

1. „să se lepede de sine”. Ce înseamnă aceasta? Cu toate că mulţi preoţi, conducători religioşi vorbesc doar de ce câştigăm dacă devenim ucenici ai lui Iisus, El însă ne spune din start că ucenicia înseamnă, în primul rând, a pierde ceva, trebuie să te pierzi pe tine, planurile tale, preocupările tale, ca să-L câştigi pe El. Doar dacă te vei lepăda de sine şi vei asculta de El, Îl vei câştiga pe El şi vei câştiga o altă viaţă: viaţa veşnică; o altă avere: o comoară cerească, spirituală, o altă familie: familia Domnului.

Nu putem vorbi de o ucenicie, fără lepădare de sine, căci trebuie să ne lepădăm de orice poftă, dorinţă, preocupare, care nu este în armonie cu voia Stăpânului. Astfel, dacă până acum am avut dorinţe care erau îndreptate spre noi, prin lepădarea de sine, ajungem să avem dorinţe îndreptate spre Hristos. Devenind un singur duh cu Stăpânul (1Corinteni 6:17), voinţa Lui va fi voinţa voastră, dorinţa Lui, dorinţa voastră, plăcerea Lui, plăcerea voastră! Dar şi viaţa Lui va deveni şi viaţa noastră, împărăţia Lui va fi şi împărăţia noastră (2Timotei 2:11-12).

Dar ce mai înseamnă a ne lepăda de noi înşine? Domnul Iisus explică în Ioan 12:25, spunând: Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.  Deci această lepădare începe cu a ne urî viaţa noastră! Ucenicii Domnului îşi urăsc viaţa lor, ei nu au iubire de sine, deoarece au ceva mult mai demn, mult mai de preţ de iubit: viaţa lui Iisus Hristos. Atunci când te uiţi la El, la slava Lui, şi te uiţi apoi la starea ta de păcătos, de rob al păcatului, nu mai pregeţi nicio clipă în a da viaţa ta, pentru a câştiga viaţa Lui, sfântă şi fără păcat (Galateni 1:16; Galateni 2:20), atunci viaţa ta veche, modul tău de viaţă în păcat ţi se pare o scârbă, o lepădătură în faţa Celui care este Adevărul şi Viaţa, Lumina şi iubirea desăvârşită! Astfel, cei ce-L urmează pe El, iubesc mai mult pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, decât viaţa lor şi sunt dispuşi să sacrifice pe altarul acestei iubiri orice lucru din viaţa lor care i-ar împiedica la ascultare, la a fi ucenici Celui ce ne-a chemat la a trăi viaţa Lui în noi.

Cea mai grea cruce e lepădarea de sine. Nu poţi să fii liber fără aceasta, fără lepădarea de sine, libertatea cu atât se plăteşte. A fi creştin înseamnă mai mult decât aparţinerea ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus Hristos înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată  ce înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-L avea pe El în inima ta, a-L face pe El inima ta, înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întâlnit real cu Iisus; clipă care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de a o desfăşura între oameni.

De altfel acesta şi este semnul că eşti un convertit al lui Iisus, că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, – decizia -, a cărei bogăţie nu se mai termină.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: Adevărul vă va face liberi”.

2. „să-şi ia crucea”. La ce se referă aici Iisus? El nu se referă la a purta o cruce la lănţişor sau a venera crucea. Nu.

A lua crucea însemnă a lua decizia zilnic să crucifici în viaţa ta: păcatul, firea (natura păcătoasă), lumea, plăcerile păcătoase (Galateni 2:20; Galateni 5:24; Galateni 6:14). A-ţi lua crucea poate însemna a suferi batjocuri sau persecuţii pentru numele Lui! A purta crucea zilnic implică o viaţă de sacrificiu, o viaţă guvernată de jertfire pentru alţii, căci nici Iisus nu a venit să fie slujit; ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45). Crucea trebuie purtată zilnic nu doar în anumite ocazii, Domnul a spus clar: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.”

A lua zilnic crucea însemnă să decidem în orice moment pentru ascultare, aceasta implică a crucifica pornirile cărnii ce vor să ne tragă în altă direcţie, a sacrifica orice plăcere nelegiuită de dragul sfinţeniei! Aceasta înseamnă a rămâne în Cuvântul Lui în orice situaţie (Ioan 8:31) chiar dacă ascultarea aceasta însemnă: suferinţă, înseamnă: a duce crucea!

3. „şi să Mă urmeze”.  Ce însemnă a-L urma pe Iisus? A-L urma pe Iisus înseamnă a ne topi în voia Lui, a da la o parte interesele personale, a fi fideli în ciuda încercărilor (Luca 22:28). A fi ucenic nu înseamnă a-L urma pe Iisus ocazional; ci permanent. El Însuşi îi spune unui om care dorea ca mai întâi să pună interesele personale următoarele: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este vorba de a-L urma pe Iisus doar duminica sau în unele perioade de timp, ci continuu, fără să ne mai uităm înapoi la ce am pierdut, precum soţia lui Lot (Geneza 19:26; Luca 17:32); să privim

A fi ucenic al lui Hristos nu implică doar obligaţii, ci şi drepturi.  Domnul le face următoarea promisiune: Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.  Iată că ucenicul care rămâne în Domnul prin ascultarea faţă de El are harul ca orice  va cere, să primească!

De când Iisus Nazarineanul a atârnat pe lemnul crucii, în Ierusalim, sfârşindu-şi viaţa pe acest pământ în chinuri groaznice, crucea nu mai înseamnă două bucăţi de lemn dispuse transversal pe care atârnă trupul unui om, prins în câteva cuie; ea nu mai este simplul obiect de tortură, pe care se răstigneşte odată cu carnea şi fărădelegea săvârşită. În faţa Crucii Domnului nostru Iisus Hristos ne plecăm astăzi genunchii şi lăsăm să ne coboare ochii în pământ, săpând în noi cea mai adâncă recunoştinţă faţă de Cel Care atârnă pe ea. El a fost străpuns pentru păcatele nostre şi a murit pentru mine, a murit pentru tine, a murit pentru cel de lângă tine, pentru toată suflarea umană, pentru cei care Îl cunosc şi pentru cei care nu-L cunosc. A murit lăsând să I se consume viaţa uşor.

Unde este Crucea? Unde nu este ea întâlnită? Ea atârnă maiestuos pe peretele camerei mele; ea stă în locuinţa celor pe care îi cunosc; ea stă pe pieptul a milioane şi milioane de oameni; cu ea se termină grandoarea oricărei catedrale sau a oricărei biserici mici; ea tronează asupra atâtor dealuri şi coline; ea stă modestă şi tăcută la margine de drum; sub ea se odihneşte trupul oricărui răposat creştin. Cu ce semn mai potrivit să înceapă să se mişte mâna dreaptă dimineaţa, dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Cu ce semn să fie sfinţită munca unei zile întregi dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Şi ce semn să încoroneze truda unei zile, dacă nu cel al mântuirii noastre?

Unde este Crucea? În viaţa oricărui om. Ea se ascunde în orice istorie, consfinţeşte în mod misterios orice biografie, se mulează pe orice înfăţişare umană, însoţeşte orice vârstă a vieţii şi capătă orice mărime. Nimeni nu se poate dispensa de ea şi nimeni nu poate trăi în aşa fel încât s-o evite, indiferent dacă o cunoaşte sau nu, indiferent dacă este creştin sau nu. Cum să stăm în faţa ei şi ce să facem cu ea? Cel care a atârnat pe ea o cunoaşte bine. El ne spune ce să facem şi ne dă de înţeles ce nu avem voie să facem cu ea: cine vine după Mine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze! Să-şi ia crucea!

Să-şi ia crucea! Neapărat să şi-o ia! Ea nu e de lepădat. Pe ea nu trebuie s-o dispreţuim. Ea trebuie luată oricât de grea este, oricât de insuportabilă şi enervantă ar părea, oricât de epuizantă şi neînţeleasă ar fi. Nu! Ea nu trebuie lăsată cu niciun preţ. Ea trebuie luată pentru că în purtarea ei se ascunde rostul vieţii noastre, fericirea din interiorul nostru, mulţumirea inimilor noastre. În primirea ei se ascunde marea înţelepciune de a-ţi trăi viaţa pe acest pământ. Suntem purtători de cruce, în urma Celui care a purtat-o pentru noi. Ne purtăm crucea pentru că şi El a purtat-o. E atât de greu uneori. Survin atâtea prăbuşiri, atâtea extenuări, atâta revoltă, atâtea interogaţii. Şi totuşi… închinându-ne Crucii Lui şi urmându-L, îmi doresc ca toţi să ne purtăm crucea.

În copilărie pe uliţa bunicilor era o cruce veche din lemn, destul de meticulos sculptată. Timpul i-a șters cu palmele-i zbârcite literele crestate pe care nimeni nu le mai putea desluși. Totuși, crucea veche era icoana bătrânilor mei. Când o priveau, de fapt ea îi privea. Și-n liniște de isihie le grăia pe limba ce numai purtătorii de golgote o pot înțelege…

Dragilor, crucea e o busolă a sufletului. Sub ea nu te pierzi, cu ea nu te poți rătăci. Verticala ei te urcă mereu spre Tatăl, orizontala ei te-ndrumă spre semeni. Sub Cruce, nimeni nu e singur!

Crucea nu e estetică, ci etică. Frumosul se poartă la gât, dar bunătatea tronează în inimi! Când privești crucea nu poți decât să o admiri. Sau să o critici. Dar cine poate vreodată să șteargă măcar o picătură din sângele ei!

De ceva timp, mi-a spus cineva, crucea veche de pe strada bunicilor a dispărut! Cineva a vrut să reducă la tăcere cea mai grăitoare icoană din lume! De acum înainte noi trebuie să fim și cruci și icoane! Cine nu duce o cruce deja a murit. Iar moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci cu uitarea, ca să-l citez pe Garcia Marquez.

Arătați lumii că nu ați murit! Simbolul iubirii nu e inima, ci Crucea!

Dacă am încerca să compilăm câteva citate din Noul Testament într-o cărţulie, n-am putea să lăsăm afară cuvintele lui Iisus din evangheli: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Iisus definește scurt condiţiile urmării Lui. Nu e vorba de paragrafe mari, de puncte şi subpuncte, de explicaţii suplimentare, ci de o frază pe care oricine, dacă vrea s-o înţeleagă, o înţelege.

Cui să-i placă să renunţe la el însuşi? Cine să accepte purtarea crucii? Este un gând măreţ care nu se înscrie deloc pe linia logicii fireşti. Cum să fie mulţi adepţii lui Iisus cu o asemenea invitaţie din care lipseşte orice plăcere? Iisus nu face nicio îndulcire, pentru că El ştie că în aceste cuvinte se ascunde înţelepciunea şi arta de a trăi după cum vrea Dumnezeu și nu după cum le place oamenilor. Dacă suntem sinceri, recunoaştem cât de plăcut este să întâlnim oameni în atitudinile cărora observăm renunţarea la sine. Ei nu ţin să-şi impună părerile şi dorinţele. Preferă mai degrabă să primească locul din urmă, să lucreze în serviciul altora, fără a fi axaţi pe profit sau pe imaginea proprie.

Reflectând la cuvintele lui Iisus, ne dăm seama că nu ne cere imposibilul. Nu ne zice să ne pironim pe cruce, ci doar să ne luăm crucea. Fiecare pe a sa şi numai pe a sa! Ne naştem în această lume pentru a fi purtători de cruce şi pentru a ne bucura că deja de pe acum avem viețile salvate.

Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în mintea ta: numai astfel vei fi ucenic şi apostol.

Κυριακή της Ορθοδοξίας στο Βατοπαίδι

Οι Χαιρετισμοί στην Υπεραγία Θεοτόκο

Părintele Teofan de la Nera: „Pe oamenii bucuriei se clădeşte nădejdea”

Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea „Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană, jud. Caraş-Severin), fondată de re­numitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilă­riei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici vieţuiesc şaizeci de maici şi surori, după rânduiala atho­nită. Viaţa aspră, cu trudă multă, priveghere înde­lungată, rugăciune permanentă şi hrană puţină, le-a transformat pe măicuţe într-un soi rar de fluturi trans­parenţi, care când străbat aerul împrăştie miros de flori de câmp şi de smirnă. Chip al ascezei este şi du­hov­nicul lor, părintele Teofan, un monah ascuţit în ne­voin­ţe şi cu un veşnic zâmbet pe buze. Căci, deşi este sever în păzirea temeiurilor de credinţă, părintele Teofan e mereu plin de bu­cu­rie. Foarte căutat de tineri, nu numai pentru că şi sfinţia sa este tânăr (n. 1973), ci, mai ales, pentru că ştie să deschidă sufletele şi să găsească leac fiecăruia, părin­tele Teofan a renunţat de câţiva ani să mai spovedească credincioşi din afara obştii de la Nera. Însă primeşte oameni cu beteşuguri du­hovniceşti şi îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învăţătură, cu un sfat.

Vizita-IPS-Iosif-2_w2000_h1196_q100

Născut la Bârlad, a copilărit în munţii Buzăului, la Mânzăleşti, unde au mers cu serviciul părinţii lui, care erau profesori. Primind o educaţie atee în fa­milie şi la Liceul Militar din Breaza, viitorul părinte Teofan a căutat alte căi de desăvârşire spirituală decât cea orto­doxă, trecând, ca mulţi alţii din generaţia sa, prin prac­tici orientale. După primul an la Academia Teh­nică Militară din Bucureşti, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie a fost rezultatul unui „pro­ces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahis­mu­lui.” A fost în vizită pentru peri­oade mai lungi la mâ­năstirile Fră­sinei, Sihăstria şi Sihla, dar s-a aşezat la Cras­na, în Prahova. Aco­lo a fost călugărit şi hirotonit. De aco­lo a fost trimis în Grecia, să în­veţe limba greacă, devenind unul dintre traducătorii ro­mâni cei mai buni. O vreme a stat şi la mânăs­tirea Vato­pedu, din Sf. Munte Athos, şi spune că i-a folosit mult. Du­pă întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecu­vân­tare pentru a clădi, împre­ună cu câteva maici, mânăs­tirea de la Nera. Smerit şi doritor de linişte, părintele Teo­fan acordă foarte rar inter­viuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin în­tâlnirea faţă către faţă. To­tuşi, a acceptat să stea de vor­bă cu noi despre problemele generaţiei tine­re, care îl preo­cupă în chip deose­bit.

„Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor”

– Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?

– Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: „Câ­teo­dată reu­şesc să uit lumea, pierd legă­tura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul.” Şi părintele Siluan i-a spus: „Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, da­că trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe ni­meni luni de zile şi să nu avem nici un mij­loc de informare. Ecou­rile zbate­rii continue a lu­mii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plân­gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împli­nim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.

– De ce credeţi că se întâm­plă aşa?

– Pentru că trăim pe orizon­tal, nu pe vertical. Sunt două di­men­siuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi di­men­siunea verticală, pentru că ar tre­bui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, sun­tem asal­taţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem „conectaţi” – de fapt, deco­nectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Do­rotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţio­nează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără com­puter şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goa­lă, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experi­enţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concen­trare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.

„Moştenim o fire din ce în ce mai stricată”

– Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?

– Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii spun că e o boală care se numeşte „înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere „liberă” – pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.

– Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania… De ce căderea ne este şi mai mare?

– Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din genera­ţie în ge­neraţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin ros­togoli­rea, generaţie după gene­raţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcă­tos.

Nu ne dăm seama de asta, de­cât când vedem în copiii noştri ce de­gradare le-am transmis. Un exem­plu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu „tu”, pentru că eu fusesem edu­cat să-i apelez numai cu „dum­neata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu „tu” au copii la rân­dul lor, iar aceştia li se adresează cu „bă”. Mâi­ne ce va deveni acest „bă”?

– Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?

– Într-un bloc de zece etaje din Bucureşti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat orto­docşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

„Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă”

– Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?

– Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate gene­raţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: „Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăi­nării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.

Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?… Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, expri­mată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se pră­buşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc – în consum de droguri, de porno­grafie sau în second life, în reţelele sociale… Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, pro­pria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.

– Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?

– Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum sun­tem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conştien­ti­zează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va po­trivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă „bine” şi relativ împlinit.

Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant. Se pot face însă altele. De pil­dă, un centru cultural. Avem şi noi unul în proiect, pe lân­gă mânăs­tire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au îm­pie­dicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultu­ral, nu mă refer la unul strict orto­dox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i în­ve­ţe să fie oameni. Pe urmă, ar ­tre­bui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tine­rii noştri nu se mai cunosc în bise­rică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi ne­împliniri, atunci când formea­ză cu­pluri. Mi-aduc aminte că pă­rin­tele Emilianos, sta­re­ţul mânăs­tirii Si­mon Petras din Grecia şi duhovni­cul mânăstirii de maici de la Ormi­lia, a îngăduit ca tine­rele şi tinerii să meargă împre­ună în tabere mânăsti­reşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tra­diţionalişti s-au arătat indig­naţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai „rău” lucru care se poate în­tâm­pla este ca tinerii aceia să se că­să­torească, altceva nimic (râ­de). „Iro­nia sorţii” face ca marea lor ma­jori­tate să fie astăzi membri ai obşti­lor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în bise­rică, pentru că nu avem activităţi să-i punem îm­pre­u­nă, să comunice şi să dobân­deas­că valorile funda­men­tale ale vieţii şi o perspectivă creştin-orto­doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o pro­blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­caţie, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este in­signifiant prin com­pa­raţie cu ce oferă restul societăţii unui om în for­mare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.

Ca părinte, sunt obligat să-i dau co­pilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămân­ţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamu­rile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evan­ghe­lia. Câţi din toţi cei care au auzit Cu­vântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

– Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

– Şi de la ei. Dragostea cu care sun­tem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevred­niciei noas­tre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce­put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lu­creze de la câţi­va kilometri depărtare, de unde lo­cuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul ro­mân veri­tabil. Dar avea mereu o bu­cu­rie pe faţă. Într-o zi, a venit la mâ­năstire, şi-a deschis de­saga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a consi­derat că avem mai multă ne­voie de boţul acela de mămă­ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întot­dea­una de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pen­tru ge­neraţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clă­deşte nă­dej­­dea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educa­ţie sănătoasă, fie Dom­nul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.

– Sunteţi o mânăstire care se im­plică social, din dragoste pentru se­meni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voas­tre este primită?

– Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă par­te şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Dom­nu­lui, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost în­tot­deauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucu­rie.

La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraş-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oraviţa, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Ma­covişte-Sasca Montană (NULL km) şi, în fine, pe un drum forestier de 2 km.

Sursa: claudiutarziu.ro

Rugăciunea

206543_167946963258957_100001309643672_349470_3217591_nUnii, când vin la biserică, spun: „Vreau să dau nişte bani pentru ca părinţelul să se roage pentru asta şi ailaltă” – plătesc şi pleacă. Dar aceşti oameni nu iau parte la rugăciune. BISERICA NU ESTE UN TONOMAT DE BOMBOANE: bagi o fisă şi cade o bomboană. Biserica este un loc unde mergi să trăieşti şi să înveţi. Dacă treci prin anumite dificultăţi sau dacă unul dintre apropiaţii tăi s-a îmbolnăvit, nu te limita la a aprinde o lumânare. Vino la biserică pentru slujbă, scufundă-te în rugăciune şi spune în rugăciune nevoile tale, în rugăciunea făcută împreună cu preotul şi ceilalţi creştini din biserică.

ILARION ALFEYEV, Mitropolit de Volokolamsk,

“Rugăciunea – întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu”

Editura Doxologia, Iaşi, 2016, p. 66

Suflet de bancher și socoteli meschine

balanta-dolariMi-am zis că nu mai citesc siteuri românești, că mă enervez. Dar azi nu m-am abținut și, așa mi-a trebuit, m-am enervat să găsesc că un bancher împarte românii în hoți și proști iar un scriitor important crede că problema asistaților sociali sunt „țiganii și popii”.

Pe mine nu mă miră că, între un hoț și un prost, dl Ion Țiriac declară că preferă hoțul. Dl Țiriac a făcut un miliard de dolari la viața sa, pentru care a avut de-a face în mod sigur și cu hoți, și cu proști, deci știe ce spune. E greu să-l contrazici. Deși eu cred că în afaceri nu subestimează nici proștii.

Dar nici nu trebuie să ai un miliard de dolari ca să crezi asta în România. Dl Țiriac spune cu voce tare ceea ce foarte mulți români gândesc la ei în casă, doar că pe ei nu-i întreabă nimeni. Hoțul e rău doar când îți ia din casă, altfel, mai ales când îi mai scapă printre degete câte ceva și pentru ceilalți, este admirat și lăudat cu o serie nesfârșită de eufemisme: „se descurcă”, „e uns cu toate alifiile”, „e băiat deștept”, „știe să învârtă lucrurile” etc. Ce să ne mai ascundem, ăsta e adevărul despre noi: hoțul e respectat, și de domnul Țiriac, și de românul de rând, pentru că în urma lui, are dreptate milionarul, tot mai pică ceva. Or cu „prostul” nu se poate negocia. Am văzut și la românii ajunși să lucreze în Occident mentalitatea aceasta: străinii sunt niște proști, noi am face lucrurile mult mai bine. Dar ce atâta filosofie, când avem cele mai bune exemple la noi acasă. În ce țară din lume mai sunt aleși parlamentari direct din aresturile poliției? În ce limbă din lume mamele își mai alintă copiii cu expresiile „hoțomanule” și „hoț mic/ hoață mică”? Așadar, nu fiți proști să stați în stradă la mitinguri, că n-o să vă iasă nimic, mai bine învățați cum să furați -, cam ăsta e mesajul către popor al celui mai bogat român.

Domnul Ștefan Agopian, în schimb, nu e un om bogat, de aceea are frustrări mai mici: în România, scrie domnia sa, nu e rău să fii țigan sau popă, pentru că aceștia sunt „asistați social”. Țiganii, spune scriitorul, pentru că „primesc bani pentru puradei”. Dar, din câte știu eu, nu există o lege specială pentru copiii de țigani. Primesc bani cât primesc și românii pentru copiii lor. Inclusiv dl Agopian, care are doi copii, a fost și el un „asistat social”, câtă vreme a încasat alocațiile pentru creșterea lor. Atunci de ce disprețul ăsta pentru „puradei”? Alte probleme sunt cu țiganii în România, dacă vrem să vorbim serios despre subiectul acesta.

Cât despre preoți, se caină domnul Agopian, sunt asistați pentru că „primesc salariu de la buget”. Trec peste aberația că a primi un salariu de bugetar e totuna cu a fi asistat social. Chiar nu înțeleg ce-a vrut să spună dl Agopian. În realitate, preoții (inclusiv preoții armeni) primesc de la bugetul de stat doar în jur de 60 la sută din salariul alocat lor prin lege, restul având să fie completat cu venituri din parohie. Dacă este de unde. Pentru că cele mai multe parohii din România sunt alcătuite din cele mai sărace sate. Își închipuie dl Agopian că acolo curg nunți, botezuri și înmormântări de milioane? Când eram preot de țară, acum vreo douăzeci de ani, în ziua de salariu nu numai că nu primeam nimic, dar mergeam cu bani de acasă ca să-mi plătesc taxele și impozitele pe salariul meu virtual. Iar de vreo cincisprezece ani nu mai am contract cu Biserica și nici carte de muncă, adică sunt preot „voluntar”. La mine la biserică nu sunt taxe, n-am niciun salariu, nu cer bani pentru nimic, nici măcar n-am cheia de la cutia milei. Bun, înțeleg că sunt „prost”, după criteriile d-lui Țiriac, dar dl Agopian cel puțin n-are suflet de bancher și atunci de ce să fiu insultat de domnia sa?

În diasporă suntem sute de preoți români care în timpul săptămânii muncim cot la cot cu credincioșii din parohiile noastre, ca să avem din ce să ne întreținem și, adesea, din ce să plătim duminicile chiria unei biserici. Sunt multe orașe în lume unde trăiesc mii de români și unde singura instituție care ajunge până la ei este biserica: și loc de rugăciune, și loc de socializare, și școală românească, și circumscripție electorală, și birou consular, și bibliotecă, așa cum avem la Glasgow 5000 de volume, între care și cărțile scriitorului Ștefan Agopian. Am cumpărat totul din banii noștri, n-am primit niciun leu de la stat. Nu-l costă nimic pe statul român aceste adevărate ambasade onorifice din diasporă. Contează asta cât de puțin la socoteala meschină a „asistaților sociali”?

Dar părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care are în grijă 400 de copii abandonați? Mi se pare un caz în care un singur preot asistă statul român și nu invers. Dar preoții din cele mai sărace parohii de prin Moldova, care au înființat și administrează cămine sociale, unde cei mai nenorociți copii au parte de o masă caldă și de puțină mângâiere? Și aceștia sunt tot „asistați social”? Dar preoții care nu fac „afaceri de milioane de euro anual”, așa cum se înfierbântă imaginația scriitorului Ștefan Agopian, cei care stau prin spitale la capul bolnavilor, cei care se îngrijesc, numai ei știu cum, să nu se dărâme de tot monumentele istorice, sau cei care își fac datoria pur și simplu, de ce să fie insultați de dl Agopian, doar pentru că printre ei, așa cum se întâmplă în toate instituțiile, există și personaje rapace? Doar pentru că acestea din urmă sunt mai vizibile? Să scrie atunci despre ele dl Agopian, iar eu am să fiu primul care să-l susțin, pentru că eu însumi am scris despre ele.

Și la urmei urmei, care e problema unui salariu de la stat pentru preoți (și care există în multe țări europene occidentale)? Dincolo de înțelegerea de la secularizare, când statul român s-a angajat ca în schimbul averilor bisericești confiscate să plătească salariile clerului, eu cred că preoții, mai răi sau mai buni, așa cum au fost mereu, fac pentru oameni slujba pe care au făcut-o dintotdeauna: le botează copiii, îi cunună, le îngroapă morții, le pomenesc părinții și strămoșii iar duminică de duminică le citesc Evanghelia. Iertați-i că nu mai sunt ca sfinții apostoli, dar nici nu mai puneți asupra tuturor stigmatul Iudei.

Pr. Ioan Florin Florescu

15 martie 2017 – Conferinţă preoţească în Protopopiatul Madrid Est

Miercuri, 15 martie 2017, a avut loc în biserica Parohiei “Sfântul Nectarie Taumaturgul” din municipiul Coslada (Madrid), întrunirea de lucru a preoţilor din Protopopiatul Madrid Est.

Au fost prezenţi: Pr. Adrian Pintea, din Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Alcalá de Henares; Pr. Marian Trăilă, din Parohia ,,Sf. Mc. Ciprian şi Sf. Muceniţă Iustina” – Azuqueca de Henares; Pr. George Cimpoca, din Parohia “Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada (protoiereu); Pr. Emilian Geabana, din Parohia „Sfântul Cuvios Ioan Casian” – Guadalajara; Pr. Sergiu Adrian Covaci, din Parohia „Întâmpinarea Domnului” – Mejorada del Campo (consilier economic); Pr. Ștefan Șupeală, din Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” – Rivas Vaciamadrid; Pr. Mihai Cătălin Savu, din Parohia „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – Torrejón de Ardoz; Pr. Ioan Sebastian Hârț, din Parohia „Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop” – Villarejo de Salvanes; Pr. Mihai Bogdan, Parohia Vicalvaro.

DSC_1322

 Ziua a început cu săvârşirea, în sobor, a Liturghiei Sfântului Grigorie Dialogul şi a unei rugăciuni de pomenire a martirilor neamului, urmată de conferinţa propriu-zisă, a cărei temă propusă a fost „Martiri şi mărturisitori români din închisorile comuniste”, susţinătorul ei fiind Pc Pr. Emilian Geabana, din Parohia „Sfântul Cuvios Ioan Casian” – Guadalajara. Martirii şi mucenicii care au trecut prin temnițele comuniste nu pot fi numiţi victime ale comunismului decât în planul juridic și cel social. În plan juridic pentru că cei mai mulți dintre ei au fost condamnați pentru vini imaginare, iar mai apoi au fost tratați inuman. În plan social pentru că tinerețile le-au fost ruinate, o parte din ei nu și-au mai putut continua studiile începute înainte de a fi întemniţaţi, altă parte au fost marginalizați pe plan profesional, alții au trăit adevărate drame aflând că familiile i-au părăsit. Însă, în plan duhovnicesc, mărturisitorii sunt învingători. Adevăraţii învingători. Ei sunt cei care, deși au pierdut aproape totul în lumea aceasta, au câștigat totul în perspectiva veșniciei. Ei sunt cei care și-au învins prigonitorii și torționarii, răsplătindu-le ura cu iertare și brutalitatea cu blândețea. Ei sunt cei care au salvat demnitatea umană într-un infern al cărui unic țel era să distrugă și să compromită și cea din urmă scânteie a dumnezeirii din om.

DSC_1328

DSC_1374

În a doua parte a întrunirii au fost prezentate, de către Pc Pr Sergiu Adrian Covaci, consilier economic, noul program parohial de contabilitate şi obligaţiile fiscale ale parohiilor către statul spaniol.

DSC_1379           DSC_1383

Ultima parte a fost consacrată analizei unor aspecte privind îmbunătăţirea slujirii preoţeşti. În acest sens, în urma discuţiilor purtate, s-a convenit ca fiecare preot slujitor să aibă ca preocupare permanentă grija pentru înfrumuseţarea prestaţiei liturgice în biserică, şi nu numai, precum şi aspecte care privesc ţinuta preotului în general: viaţa personală a preotului, grija deosebită pentru cele sfinte, rugăciunea personală, citirea zilnică a evangheliei şi a vieţilor sfinţilor, spovedania preotului etc.

Participant

Dialogurile dimineții (I): Anul apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului (12.03.2017)

POMENIRE sau BÂRFĂ ?

c7eb59b292d534a97c3b0b2740efbf0eÎn creştinism, pomenirea are o importanţă capitală. Nu numai pomenirea morţilor, care curăţă sufletul de pete întunecate, dar şi pomenirea celor vii. Avem mereu în minte exemplul tâlharului de pe cruce, care I-a spus lui Isus:”Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.” Iar Isus i-a zis:”Adevăr îţi spun Eu ţie:astăzi vei fi cu mine în Rai!”(Luca, 23-43). Pomenirea are, deci, consecinţe salvatoare:înalţă fiinţa umană din întunericul acestei lumi în lumina învierii. Din acest cuvânt derivă şi noţiunea de pomană, deci pomenirea este neapărat legată de sacrificiu, de jertfă.

Pomenirea de rău, bârfa, porneşte din ură şi invidie, deci înseamnă dezbinare. Ne bucurăm de defectele altuia, reale sau închipuite, imaginăm situații compromițătoare pe care le dăm drept reale, văzute cu ochii noștri!, aceasta însemnând că nu îi mai oferim acelui om nici o şansă, îl condamnăm, îl distrugem

Să folosim timpul bârfind înseamnă să îl folosim împotriva noastră, să avem în vedere latura distrugătoare a cuvintelor, nu cea constructivă. În cele din urmă, este o cale spre autodistrugere pentru că trăim într-un univers care funcționează pe principiile unui bumerang.

Dacă am cumpăra un plasture de la farmacie, pe care să îl aplicăm pe gură de fiecare dată când simţim nevoia irepresibilă de a bârfi, probabil că spectacolul ar fi stupefiant: mai toţi oamenii ar umbla cu un plasture pe gură! Şi ce lume tăcută s-ar face! Dar de ce sunt naivă? Când aş vrea să-mi aplic plasturele, cei din jurul meu s-ar repezi să mi-l smulgă din mâini, strigând:”Spune! Spune! Vrem să ştim!”.

Carmelia Leonte

Proverbe dispărute

highspeed-photography-1004250_1280Vorbind azi cu un coleg care mi-a spus că se duce să ia o carte de undeva, i-am răspuns: ”Ai carte, ai parte”. Și mi-am dat seama că nu am mai auzit proverbul acesta de vreo… 20 de ani. De ce? Pentru că s-a schimbat mentalitatea, aproape nimeni nu mai crede că ajută la ceva să ai ”carte”, în general oamenii mizează pe căpătuială, pe rapidă parvenire.

Așa m-am gândit să fac o listă provizorie cu proverbe care nu-și mai găsesc sensul în vremurile noastre.

”Banii nu au miros”. Din cultura mea generală știu că proverbul e antic, ne-a rămas de la împăratul Vespasian, cel care a făcut toalete publice (vespasiene), cu taxă. De aici vorba lui de duh s-a extins și e valabilă pentru orice situație ilicită, când banii au o proveniență nu prea curată. De ce nu se mai folosește azi? Este mult prea subînțelesă, cui i-ar mai fi de folos? La fel ca ”banul e ochiul dracului”.

”Bine faci, bine găsești”. Aud tot mai des: ”Am făcut bine și mi s-a întors rău”. Greu de crezut, ba chiar imposibil. Asta spun oamenii mult prea conștienți de binele pe care îl fac, atât de conștienți, încât îl anulează. Din acest motiv nu se mai folosește nici proverbul ”Fă binele și dă-l la râu”, adică uită-l, nu ține cont de el. Oamenii se fălesc cu binele făcut și așteaptă un răspuns pe măsură.

”Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou” ar fi acum ”Cine fură azi un ou e fraier că nu a furat direct boul”.

”Lăcomia pierde omenia”. Ați mai auzit proverbul acesta? Eu nu. Toată lumea vrea să aibă mult, muult! Nu contează ce, dar mult să fie. Cantitatea e criteriul esențial.

”Cine nu are bătrâni, să-și cumpere” sau ”Tinerii, înaintea bătrânilor, să aibă urechi, nu gură”. Nimeni nu mai vrea să  ”cumpere” bătrâni, ci ar prefera să-i vândă, dacă se poate pe un preț bun.

”Meseria e brățară de aur”. Ce meserie? Să fim domni! De asta a dispărut și proverbul ”Prostia și domnia au prețul lor” sau ”A fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare”.

Se mai poartă și… prostia, de asta au dispărut proverbele care îi vizau pe proști, ca de ex.: ”Prostul nu-i prost destul dacă nu e și fudul”, ”Prost să fii, noroc să ai”, ”Prostul nu se lasă până nu spune tot ce știe”. Bârfa e motorul esențial al societății!

Nimeni nu mai crede că ”Răzbunarea e arma prostului”. Deși creștini, aplicăm cu strășnicie legea talionului: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Prieteniile cele mai sincere se strică brusc din cauza unei greșeli, deseori minore, în timp ce persoana supărată se crede perfectă și îndreptățită să se răzbune. Nimeni nu uită și nu iartă.

Există și proverbe al căror sens a fost inversat, cum ar fi: ”Nu haina îl face pe om, omul face haina”. Să ne mirăm că în zilele noastre a devenit ”Haina face pe om”?!!

Unele proverbe, deși expresive, nu mai sunt corecte politic! Nu mai avem voie să spunem ”S-a înecat ca țiganul la mal” sau ”E învățat ca țiganul cu scânteia”.

Lista ar putea continua, dar deocamdată am vrut doar să sugerez niște idei. Și să vă urez de bine! ”Vorba dulce mult aduce”, nu-i așa?

Carmelia Leonte

Duminică, 19 martie 2017, de la ora 11.30, Taina Sf. Maslu în prelungirea Sfintei Liturghii, în biserica parohială

1459219508_dsc_0626

Povestea impresionantă a marelui Birlic. De ce a fost nevoit să dea examen de şapte ori până să devină unul dintre cei mai mari actori români din istorie

01241255331377486Birlic, pe numele real Grigore Vasiliu, şi-a încercat norocul de şapte ori la Conservator până a fost admis. În mod ironic, tocmai defectul din cauza căruia a fost respins la Conservator a devenit marca sa şi l-a ajutat mai târziu să cunoască celebritatea. Birlic este un nume sinonim cu teatrul românesc de comedie. Grigore Vasiliu-Birlic, actorul mărunt cu o figură desprinsă parcă dintr-o caricatură a fost  considerat Louis de Funes sau Charlie Chaplin al românilor. Deşi toţi sorţi i-au fost potrivnici în alegerea carierei de actor, Birlic a demonstrat că acolo unde există talent şi ambiţie, nu este nevoie de o înfăţişare de super star hollywoodian pentru a atinge celebritatea şi a câştiga iubirea publicului.

 ”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Aşa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan. Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră.  A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.

În cartea Oraşul Muzelor  scriitorul Eugen Dumitriu povesteşte despre tânărul Grigore Vasiliu: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia… Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”

 Atras de actorie, tânărul a fost împiedicat, iniţial,  de familie să urmeze această carieră. Cum tatăl său considera meseria de actor drept una neserioasă, Grigore Vasiliu s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În timp ce îşi pregătea licenţa în Drept, tânărul  a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. A fost distribuit de directorul teatrului din Cernăuţi într-un rol de tâmp şi graţie accentului său peltic interpretarea a fost una foarte apreciată de public. Deşi şcolit în Drept, după absolvirea facultăţii, Grigore Vasiliu s-a angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi, unde a câştigat simpatia publicului. Unul dintre cele mai apreciate roluri a fost cel al lui Dandanache din piesa ” O scrisoare pierdută” de Ioan Luca Caragiale.

A dat de şapte ori la Conservator

Tânărul Grigore Vasiliu a vrut neapărat să urmeze cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Cernăuţi. A dat la Conservator şapte ani la rând până a fost, în sfârşit, admis. De şase ori a fost respins din cauza defectului de vorbire. „Eram peltic şi scuipam când vorbeam” povestea Birlic despre  motivul pentru care n-a fost admis la Conservator. Ambiţios, viitorul actor de excepţie nu s-a lăsat până nu a intrat în rândurile studenţilor. Admis într-un final la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, în 1933 s-a mutat  la Conservatorul din Bucureşti.  Abia venit in Bucuresti, Grigore Vasiliu a urcat pe scena Teatrului Vesel şi s-a remarcat în roluri din comedii. Aici va primi rolul principal în comedia bulevardieră franţuzească ”Birlic”. A interpretat rolul funcţionarului Perjoiu. Comedia s-a bucurat de un  succes uriaş, iar.actorul şi-a căpătat porecla de Birlic după numele piesei. În cariera sa de succes care a urmat numele i-a rămas Birlic sau Grigore Vasiliu-Birlic. Datorită talentului său uriaş, Birlic a reuşit să facă din poreclă un renume sinonim cu comedia românească. În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de celebrii Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang.

13 persoanaje din Caragiale

Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea: „Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. Aici a fost, pe rând, Crăcănel şi Candidatul în ”D-ale carnavalului”, Spiridon şi Rică Venturiano în ”O noapte furtunoasă”, Brânzovenescu şi Dandanache în ”O scrisoare pierdută”, Coana Efimiţa în ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, Lefter Popescu în ”Două loturi”, Costăchel Gudurău în ”Telegrame”. Birlic a avut o intensă activitate cinematografică. Printre cele mai celebre roluri s-a numărat Lefter Popescu din ”Două lozuri”, Crăcănel din ”D’ale carnavalului”, Costăchel Gudurău din ”Telegrame”, Spirache Necşulescu din ”Titanic vals”, Jupân Canciano din ”Bădăranii”, Brânzovenescu din piesa ”O scrisoare pierdută”.

Sursa: historia.ro

Putem să nu ne judecăm semenii?

tanara_judecata_1Suntem încă la începutul Postului Mare. Nevoința noastră personală, a fiecăruia dintre noi, presupune nu doar să ne abținem de la consumarea alimentelor „de frupt”, ci și să ne războim cu deprinderile, gândurile, sentimentele care se interpun, într-un fel sau altul, între noi și Dumnezeu.

Dacă vom fi sinceri cu noi înșine, vom recunoaște că este mult mai ușor să ții postul alimentar și mult mai dificil să îți păzești cele cinci simțuri sau să lupți cu patimile sufletești, mult mai fine, pe care le ținem cuibărite în inima noastră.

Una dintre cele mai urâcioase patimi, care cu anevoie se dezrădăcinează din inima omului, este patima judecării faptelor săvârșite de cel de lângă noi. Lupta împotriva judecării aproapelui și a vorbirii de rău este cu atât mai dificilă, cu cât timpul în care trăim predispune la atenția curioasă, imorală, ilegitimă față de viața celorlalți. În mass-media întâlnim adesea adevărați profesioniști ai indiscreției, care și-au făcut o carte de vizită din flecăreală și intruziune grobiană în viața intimă a semenilor lor. Flecăreala curioasă și înveninată este fie cauză, fie efect al judecării faptelor, gândurilor, intențiilor celor care vie­țuiesc în proximitatea noastră.

În acest context social neprielnic, din fericire, îi avem pe sfinți ca însoțitori permanenți pe calea mântuirii. Sufletul creștinului se identifică din nou, acum, la începutul Postului Mare, cu cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul și le percepe ca pe un binecuvântat balsam. Prin cuvintele Sfântului Efrem – „rugăciunea Postului Mare”, cum inspirat a numit-o părintele Alexander Schmemann – Îl implorăm iarăși pe Dumnezeu să ne ferească de duhul stăpânirii (de oameni), de duhul grăirii în deșert și să ne dăruiască, în schimb, în marea sa milostivire, gând smerit, răbdare și dragoste.

Sfântul Efrem Sirul vorbește într-un loc despre îndeletnicirea credincioșilor cu scrierile insuflate de Duhul Sfânt. În viziunea sa teologică, în perioada postului creștinii se hrănesc cu cuvintele dumnezeiești. Într-un imn, el exclamă plin de fervoare: „Laudă Celui Întâi-Născut a Cărui turmă își găsește zăbava în cărți, binecuvântate pășuni!”

Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți mărturisesc faptul că judecarea și vorbirea de rău a celor apropiați nouă se înscriu în rândul celor mai urâcioase fapte care îl despart pe om de Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Matei, Mântuitorul Însuși ne învață de ce nu ne este de folos să îl judecăm pe semenul nostru – „Nu judecați ca să nu fiți judecați!” (Matei 7, 1) – și ne arată, totodată, impostura în care se înscrie cel care își atribuie rolul de judecător al celorlalți: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 2-5)

Păcatul sau patima judecării semenilor are mai multe grade sau trepte. Cine va deschide cartea cu Învățăturile Avvei Dorotei din Gaza va afla că „altceva este a cleveti, altceva este a judeca și altceva este a disprețui”. Clevetim când spunem, pătimaș, despre cineva că a săvârșit un păcat. Judecăm când spunem că X sau Y este un ticălos, un avar sau un desfrânat. Cu alte cuvinte, îi judecăm și etichetăm întreaga viață. Disprețuim când manifestăm silă față de aproapele nostru. Tot Avva Dorotei ne învață că disprețuirea „este mai rea și mai pierzătoare decât a judeca”.

Majoritatea oamenilor care au bine-plăcut Domnului au început urcușul duhovnicesc cultivând, înainte de toate, virtutea nejudecării semenilor. Sfântul Paisie de la Neamț povestește în Autobiografia sa că de la o vârstă fragedă, perseverând în citirea scrierilor Sfinților Părinți, și-a propus să respecte dumnezeieștile porunci. Pentru el, facerea de fapte bune era sinonimă cu paza poruncilor: „Nici una din căile spre mântuire nu este mai ușoară decât ea”. Într-un alt loc, avertizează că cel care își judecă aproapele i se substituie lui Dumnezeu „făcându-se judecător al viilor și al morților”. De aceea, încă din vremea tinereților sale și-a impus să nu judece pe nimeni. De asemenea, și-a impus să nu le împărtășească altora din cele văzute sau auzite, ci să ia aminte, continuu, la sine.

Aceeași atitudine duhovnicească o vom regăsi și la alte perso­na­lități marcante, care și-au pus pecetea de neșters asupra spiri­tua­lității creștin-ortodoxe româ­nești. Spre exemplu, Cuviosul Paisie Olaru le dăruia creștinilor, care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească, următoarele sfaturi: „Să nu crezi tot ce auzi. Să nu faci tot ce poți. Să nu spui tot ce știi. Să nu dai tot ce ai”. Minunatul călăuzitor duhovnicesc spunea adesea: „Să nu judeci pe nimeni. Tare-i păcat să judeci”. Îi învăța pe ucenicii săi din mănăstire și din lume cum să învingă în inima lor patima judecării și osândirii aproapelui: dând vina nu pe omul care ne-a greșit cu ceva, ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea și neputința lui: „Dacă vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: «Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…»” De asemenea, învăța că ne putem feri de ispita judecății dacă vom face efortul de a ne raporta la toți oamenii la fel, fără să îi etichetăm în buni-răi, virtuoși-păcătoși, prieteni-dușmani: „Să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun”. O altă metodă terapeutică este să faci efortul constant să îi valorizezi mai mult pe ceilalți decât pe tine însuți, să te situezi mai prejos decât ei: „Să-i ai pe toți mai buni decât tine”. A treia cale de combatere a patimii judecării aproapelui este să ne cultivăm trezvia focalizându-ne atenția pe mișcările propriului suflet.

Să nădăjduim în marea milostivire și purtare de grijă a Domnului. Numai El ne poate tămădui. Să fim încrezători: cine a conștientizat că este înclinat să îi judece pe ceilalți a făcut, deja, primii pași spre vindecare.

Ciprian Voicilă

Sursa: ziarullumina.ro

Elogiul nebuniei

gethumb.phpErasmus din Rotterdam a fost un erudit teolog olandez care a trăit în secolele XV-XVI. Era un catolic nonconformist și în viața lui a criticat asiduu principi, teologi, clerici apuseni pentru laxitatea morală sau, dimpotrivă, pentru asprimea principiilor lor. Într-una din scrierile sale, el spune referitor la cei care se ocupau cu altceva decât cu propovăduirea Evangheliei: „Nici nu le trece prin cap că Iisus Hristos nu se va sinchisi de asemenea deşertăciuni şi că îi va întreba dacă au respectat învăţătura Sa de căpătâi, dragostea, pe care se întemeiază ­legea dată oamenilor”.

Cea mai cunoscută lucrare păstrată de la Erasmus de Rotterdam este „Elogiul nebuniei”. Scena centrală din acest text este următoarea: patimile, viciile omenești, personificate în paiațe de circ, își caută un conducător. Surorile întru fărădelegi ale prostiei sunt multe. În anturajul ei întâlnim următoarele personaje: Iubirea de sine, cea care se uită de sus; Linguşirea, cea care are trăsături delicate și ale cărei mâini sunt gata să aplaude; Uitarea, cea care moţăie şi pare adormită; Lenevia, care stă cu braţele încrucişate pe genunchi; Plăcerea, cea împodobită cu flori şi mirosind a parfumuri ameţitoare; Nebunia, cea cu priviri tulburi; Pofta, cea durdulie şi cu pielea lucioasă. Acestea sunt forţele cu ajutorul cărora prostia se manifestă în lume. Cu ajutorul lor ea stăpâneşte în mod eficient, ele aflându-se în subordinea ei absolută: datorită lor supune stăpânirii sale tot ce există pe lume şi prin ele poruncește acelora care cred că dețin puterea asupra întregului univers.

Patimile s-au oprit asupra prostiei ca lider al lor, dar ea, din condescendență, a cedat cinstea nebuniei! Nebunia s-a urcat pe tronul imperial, în aplauzele tuturor, ea fiind singura care le sintetiza și le reprezenta cel mai bine pe toate.

Am ales să vă pun înainte această panoramă dintr-un motiv simplu. Imaginea societății observată de ochii unui occidental cu 500 de ani în urmă se suprapune perfect cu radiografia făcută lumii de astăzi. Oameni care-și urmăresc doar interesul propriu, inducând în eroare cu promisiuni deșarte pe unii de bună credință, alții folosindu-se de indignarea celorlalți pentru a câștiga o simpatie nemeritată. În tot acest Babilon doar cel care va rămâne credincios învă­țăturii lui Hristos, adică iubirii, așa cum spunea Erasmus de Rotterdam, va reuși să treacă marea ispitelor și înșelărilor la care suntem supuși zi de zi.

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro

Duminica a II-a din Postul Mare

12375966_1068586519841641_5022200040430194306_nCine citeşte cu atenţie sfintele evanghelii, constată cu uşurinţă că Iisus a fost mereu înconjurat de oameni. De multe ori, pentru a rămâne doar în compania apostolilor, sau pentru a-şi crea momente de intimitate cu Tatăl Său în rugăciune, trebuia să caute locuri lăturalnice, să traverseze lacul Ghenizaret cu barca pe celălalt mal sau să se urce pe munte.

Şi astăzi evanghelia îl prezintă pe Iisus asaltat de oameni: “Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. “.

Este uimitor ce se întâmplă: mulţimi imense se îmbulzesc pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu vestit cu autoritate, nu de un învăţător al Legii, ci de profetul din Nazaret. Aşa cum nu de mult oamenii se îmbulzeau pe malurile Iordanului pentru a asculta predica lui Ioan Botezătorul, la fel acum îl asaltează pe Iisus. Şi aşa cum predica lui Ioan a trezit suspiciuni în rândul autorităţilor religioase de la templu, la fel se întâmplă şi în cazul lui Hristos. Printre ascultătorii Lui se aflau şi câţiva cărturari.

În această atmosferă aglomerată, dar calmă, are loc un episod inedit. Patru bărbaţi vor să ajute un paralitic şi caută o posibilitate să ajungă cu el la Iisus. Cine este paraliticul? Cum îl cheamă? De cât timp suferă? Dacă era dorinţa lui de a ajunge la Iisus. Nu ştim. Evanghelia nu ne oferă astfel de detalii. Ea ne vorbeşte doar de un om aflat în imposibilitatea de a se mişca şi poate chiar de a vorbi. El nu scoate nicio vorbă. Nu cere să fie vindecat şi nici nu mulţumeşte după ce a fost vindecat.

Strădania acestor patru oameni inimoşi părea sortită eşecului. Din versetul doi al evangheliei am aflat deja că s-a adunat atâta lume încât nu mai era loc nici măcar în faţa uşii. Foarte probabil şi curtea era plină. Ce să facă acum? Să renunţe? Nu, ei caută noi posibilităţi, mai îndrăzneţe. Ne putem închipui că s-au căţărat pe gard, de acolo pe casă şi prin acoperiş, l-au coborât direct în faţa lui Iisus. A fost o nebunie din partea lor, am spune noi. Hristos, însă, nu vede o nebunie în gestul lor, ci o mare credinţă.

Dar credinţa se vede? Sigur că da! Credinţa se vede prin fapte. Despre acest lucru ne vorbeşte sfântul Iacob în scrisoarea sa. “Credinţa fără fapte este moartă”. Credinţa celor patru bărbaţi din evanghelia de astăzi este evidentă:

- de aceea au pornit la drum cu paraliticul după ei;

- de aceea nici nu s-au descurajat văzând atâta aglomeraţie;

- şi, apoi, însuşi Hristos a apreciat gestul lor drept credinţă.

Dar şi necredinţa se vede. Dacă în faţa minunii vindecării paraliticului, unii din cei prezenţi “îl preamăreau pe Dumnezeu”, cărturarii în schimb s-au scandalizat. Au refuzat să recunoască în profetul din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu, deşi Hristos a săvârşit minunea, tocmai ca ei să vadă şi să creadă “că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”. Şi aceasta a fost principala misiune a lui Hristos pe pământ: eliberarea omului de păcat, mântuirea sufletului.

Pentru un om care s-a născut pentru a se mişca, pentru a munci, o boală paralizantă, care face din el un trup inert, care doar priveşte şi respiră, constituie nenorocirea cea mai teribilă. De aceea, noi spunem de multe ori că cea mai mare comoară a omului este sănătatea, să nu te doară nimic. Şi aşa este.

Acest lucru îl ştiu şi cei patru prieteni care l-au adus pe acel paralitic la Iisus. Numai că Iisus ştie mai mult decât atât. În ochii Săi, care pătrund până în cele mai ascunse fibre ale inimii omeneşti, starea de păcat, paralizia sufletului, este o nenorocire şi mai groaznică. În ochii lui Iisus este mult mai nenorocit un om sănătos tun, dar care are sufletul plin de păcate, decât un om bolnav, dar care are sufletul curat. Ce folos aduc nişte picioare sănătoase dacă ele poartă tot trupul pe drumul păcatului? Ce folos de braţul puternic dacă el culege trandafirii plăcerilor păcătoase? Ce folos de o inimă sănătoasă, dacă ea pulsează sânge otrăvit?

Din aceste motive lui Iisus i-a fost milă, în primul rând de nenorocirea sufletească a celui paralizat. Iisus nu vrea să facă un lucru pe jumătate. Ce folos să redea paraliticului doar sănătatea trupească fără tămăduirea sufletească? De aceea Iisus îi spune paraliticului, în primul rând: “Fiule, ţi se iartă păcatele!”. Şi a putut spune acest lucru pentru că “Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele”. “Puterea de a ierta păcatele este un bine atât de mare – scrie cineva – încât dacă nu ar exista taina iertării, el ar trebui inventată”. De aceea, înainte de a se înălţa la cer Iisus a lăsat puterea de a ierta păcatele apostolilor şi urmaşilor lor, pentru că atâta timp cât vor exista oameni pe pământ, vor exista şi păcate de iertat. De aceea, în scaunul de spovedanie preoţii, învestiţi de Dumnezeu cu puterea de a ierta păcatele, continuă şi astăzi misiunea lui Hristos de a ierta păcatele oamenilor, de a le tămădui bolile sufletului.

Despre acest lucru vorbeşte şi astăzi un crucifix dintr-o biserică spaniolă. Poziţia lui Iisus pe acest crucifix este absolut unică. Ambele braţe sunt desprinse de pe cruce. Braţul stâng parcă îmbrăţişează prieteneşte pe cineva; iar degetul arătător de la mâna dreaptă este în poziţie de ameninţare.

Povestea spune că odată un penitent s-a acuzat la spovedanie de nişte păcate foarte grave care l-au cam îngrozit pe duhovnicul care-i asculta mărturisirea. În cele din urmă, i-a acordat dezlegarea de păcate, dar l-a sfătuit părinteşte ca astfel de păcate să nu mai săvârşească în viaţa vieţii lui. Penitentul a plecat şi a promis că se va îndrepta. O bună bucată de vreme a reuşit să-şi respecte hotărârea luată la spovadă. Mai târziu a recăzut în vechile păcate şi, cu frica în sân, s-a întors iar la duhovnic. Ezitând, preotul l-a dezlegat din nou, dar i-a atras atenţia că este pentru ultima dată când primeşte dezlegare pentru acele păcate. Omul nostru a promis, din nou, că se va întoarce la Dumnezeu şi a plecat. Din păcate însă, într-un moment de slăbiciune, a căzut din nou, iar la spovedania următoare n-a mai primit dezlegare. Atunci s-a întâmplat un lucru cutremurător: trupul lui Hristos, de pe crucifixul din scaunul de spovedanie, s-a însufleţit. Cu braţul stâng l-a îmbrăţişat pe păcătos, iar cu celălalt braţ arătând spre duhovnic a spus aceste cuvinte: “Nu tu ţi-ai vărsat sângele pentru iertarea păcatelor lui!”.

Din evanghelia duminicii de astăzi, să reţinem trei idei:

1. Acea mulţime de oameni doritoare de a-L asculta pe Hristos, să trezească şi în noi interes faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Religios înseamnă să mergi la biserică și să nu te schimbe nimic. Rămâi rece la toate. Mergi să scapi, cu ochii la ceas. Te închini și nu înțelegi de ce faci ceea ce faci, dar nici nu-ți pasă. Religios mai înseamnă o indiferență spirituală ascunsă. Să te vadă ceilalți, să aperi o imagine care nu e a ta, dar care folosește, deoarece ești acceptat. Religios ești când te rogi folosind aceleași expresii, cuvinte repetate într-un șir lung de vorbe fără sens. Tu crezi că Dumnezeu te ascultă. Poate te ascultă, dar nu-ți răspunde. Religiozitatea este fenomenul care trăiește în toate popoarele. Toți oamenii într-un fel sau altul au un sâmbure de religie în ei. Dar religia nu mântuiește pe nimeni. Religios este cel care bifează cerințele lui Hristos cu mintea nu și cu inima. Religios înseamnă să ierți de șapte ori și apoi să te oprești crezând că ți-ai făcut treaba. Atunci când arunci cu piatra în ceilalți tot religios ești. Ajungi la biserică și dai la o parte pe cel ce stă pe locul tău când ai putea să mergi mai în spate. Felicitări, ești un creștin religios, dar doar atât. Religios nu înseamnă credincios.

2. Asemenea celor patru bărbaţi, a căror credinţă a fost lăudată de Hristos, să aducem şi noi pe alţii la Iisus.

3. Să ne îngrijim de sănătatea sufletul nostru, cel puţin în aceeaşi măsură în care ne îngrijim de sănătatea trupului nostru.

10 martie 2017 – Ambasada României la Madrid

Cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale, Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei, la invitaţia Excelenţei Sale, Doamnei Gabriela Dancău, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Regatul Spaniei, am săvârşit, alături de Părintele Pc. Pr. Ilie Tabarcia, protoiereu al Protopopiatului Madrid Nord, şi Pc. Pr. Cristian Deac, protoiereu al Protopopiatului Madrid Sud, slujba de pomenire pentru victimele atentatului din 11 martie 2004 de la Madrid, în urma căruia au murit 191 de persoane, dintre care 16 români: Aloiş Mărtinaş (27 ani), Olimpiu Csaba Jigovski (26 ani), Livia Bogdan (27 ani), Ştefan Budai (37 ani), Alexandru Horaţiu Suciu (18 ani), Elena Pleş (33 ani), Emilian Popescu (44 ani), Nicoleta Deac (23 ani), Petrică Geneva (34 ani), Ionuţ Popa (23 ani), Paula Mihaela Sfeatcu (27 ani), Ştefan Modol (45 ani), Georgeta Gabriela Dima, Mariana Negru (40 ani), Tibor Budi (37 ani), Anca Valeria Bodea (26 de ani). Răspunsurile au fost oferite de protopsaltul parohiei, George Bucurică.

Dumnezeu să-i odihnească!

Atentatele sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu şi demnităţii umane. Creştinismul încurajează sacrificiul de sine, înţelegând prin acesta nu detonări sau autodetonări în spaţii publice pentru a face cât mai multe victime, ci o renunţare la dorinţele egoiste, la ambiţiile efemere şi la nepăsarea faţă de semeni. Un astfel de sacrificiu înseamnă respect faţă de viaţa umană şi un efort conştient şi binevenit pentru promovarea valorilor autentice.

Mulţumesc truditoarelor pentru ofrande: Dna Gina Iordache şi Dna Elisaveta Ţuţu.

Foto: prezbitera Gina Cimpoca

DSC_1269

DSC_1275

DSC_1282

DSC_1289

DSC_1297

DSC_1302

DSC_1311

DSC_1314

Ανθολογία Ύμνων Μ. Τεσσαρακοστής

Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit…!

DSC_1225

DSC_1212

DSC_1240

Duminica Ortodoxiei în comunitate – 5 martie 2017

DSC_1153

DSC_1171

DSC_1173

DSC_1204

Martie 2017 – Felicitări şi mărţişoare pentru doamne şi domnişoare; Mulţumesc inimoaselor truditoare, pentru că nu au lăsat să se stingă o tradiţie comunitară de aproape 10 ani şi ne-au înseninat ziua de sărbătoare! Aşa am iubit şi cu vorbele şi cu faptele. O primăvară senină!

DSC_1116

DSC_1101

9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989

Istorica din 20 iulie 2015

Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, iar Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 864 din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român.

Momentul liturgic va cuprinde ectenia pentru pomenirea eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) şi din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016).

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Valoarea Faptei. Frumusețea vieții de familie. 15 copii și o mamă

Distracţia care ne omoară veşnicia

distractie-in-window-pub-11Unul dintre punctele fundamentale ale creştinismului este învăţătura despre viaţa viitoare, înfăţişată ca spaţiu al unei negrăite bucurii, în care stăpâneşte iubirea lui Dumnezeu ce învăluie sufletul, dăruindu-i fericire, odihnă şi desfătare veşnice. Dar totuşi omul vrea să guste şi în această viaţă puţină desfătare, puţină distracţie. Distracţia însă e doar forma profană a bucuriei cereşti. Încă din secolul al IV-lea, spre pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur a socotit extrem de oportun să scrie împotriva distracţiei lumeşti sub toate formele ei. De ce? Premisele de la care porneşte în critica lui sunt în principal trei: 1. distracţia nu e o atitudine neutră, ci deseori e asociată cu imoralitatea, prin care se strică starea sufletească a creştinului; 2. prin distracţie ne risipim timpul pentru mântuire. Aceasta întrucât în viziunea creştină timpul nu e o dimensiune aleatorie a existenţei, ci timp al mântuirii, adică reprezintă un interval dăruit de Dumnezeu pentru un scop precis: salvarea sufletului. Aşa că, timpul fiind scurt, orice irosire atrage după sine primejduirea scopului dat; 3. prin distracţie se înlătură perspectiva formatoare a suferinţei, a crucii mai exact. Deoarece în creştinism suferinţa e văzută ca având un rol esenţial în lucrarea mântuirii. Aici ar mai trebui ştiut că, în fapt, distracţia lumească nici nu poate elimina suferinţa, ci, dimpotrivă, o amplifică, adăugând la durere neînţelegerea rostului ei.

Acum, s-ar putea să greşesc, dar cred că cea mai emblematică imagine a omului contemporan e aceea a unui ins în căutare disperată după distracţii. Asta întrucât trăim într-o vreme în care s-a generalizat acea mentalitate îngustă, potrivit căreia viaţa omului are două coordonate mari şi late: munca şi distracţia. Şi, în conformitate cu acest principiu, i se prezintă omului o bogată ofertă la alegere. Există în acest sens o armată de lucrători pentru binele nostru, adică pentru izvodirea şi promovarea unor distracţii cât mai atractive şi mai variate. În toate spaţiile publice, chiar şi în magazinaşele de cartier, există neapărat şi un monitor care deversează continuu ştiri sau seriale zilnice de televiziune, în care cancerul bârfei glumeţe e ridicat la rang de artă. Dar, în afară de programele de divertisment, te frapează valul distracţiilor banale, mijlocite de atotprezentele monitoare ale smartphone-urilor. Peste tot oamenii stau şi se joacă sau se relaxează vizitând pagina de facebook pe telefon: în metrou, pe stradă, pe holurile instituţiilor, ba chiar şi la întâlnirile cu prietenii.

Dar de ce totuşi nu ne putem ostoi această dorinţă aproape maniacă de distracţie, nici măcar acum, în Postul Mare? De ce nu putem avea limite în acest caz? Explicația e una foarte simplă: pentru că nu avem ceva mai profund prin care să contrabalansăm acest balast psihotoxic al distracţiei. Şi, mai exact, pentru că nu am ajuns să simţim rugăciunea şi slujbele Bisericii ca pe o odihnă a sufletului, ca pe o relaxare de ordin superior a minţii. Iar acest lucru ne face să ne „detensionăm” în distracţii mărunte şi mizere, pe care ni le îngăduim ca pe o com­pensaţie necesară la viaţa atât de searbădă, atât de calculată, atât de robotizată pe care ne-o asumăm de bunăvoie, preţuind-o ca pe un indice al progresului. Iată provenienţa acestei goane după distracţie!

Însă acum apare o nouă întrebare: de ce totuşi creştini fiind cei mai mulţi dintre noi, nu simţim odihna şi bucuria rugăciunii? Tocmai aici e problema de fond, care nu mai e nici simplă şi nici lesne de rezolvat! Pricina stă într-o gravă greşeală teologică, ce a invadat întreaga viaţă bisericească, toată înţelegerea şi toată simţirea creştină. Ei bine, neîmplinirea noastră e datorată perceperii învăţăturii lui Hristos şi implicit a relaţiei noastre cu Dumnezeu într-un mod juridic, exterior şi superficial. Ca şi cum creştinul ar avea de împlinit nişte datorii faţă de Hristos, ca să-şi împace – chipurile! – conştiinţa lui creştină, să-şi asigure o relaţie corectă cu Dumnezeu, să-şi rezolve anumite probleme cotidiene etc. Iar între aceste datorii e trecută, de­sigur, şi rugăciunea.

Aşadar, în loc să domine adevărata tradiţie a rugăciunii ca stare de fericire, ca desfătare, ca forţă capabilă de a transforma orice suferinţă în bucurie, ca relaţie de iubire desăvârşită dintre om şi Dumnezeu, ca o negrăită împlinire sufletească, am adoptat înţelegerea greşită a rugăciunii ca datorie juridică a omului faţă de un Dumnezeu distant şi formal. Or, tocmai această atitudine străină creştinismului ortodox a dus la imensul nostru gol sufletesc, care se vede foarte bine amplificat la generaţiile tinere de azi, tot mai vide şi, în compensaţie, tot mai ahtiate după distracţie. Atitudine prin care nu doar îşi „omoară timpul”, ci şi destinul veşnic al sufletului.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

„Găseşte-L pe Dumnezeu şi găseşte-te pe tine”

Doamna-Elena-Solunca-Moise-200x300Relaţia mea cu doamna Lidia Stăniloae a fost ca un ritual atât de frumos, încât nu-i concepeam sfârşitul, deşi el ne însoţeşte ca o umbră fără să ştim ceasul când se furişează undeva într-un viitor indefinit. Era un ritual al „bucuriei de a fi împreună” şi aşteptam ceasul venirii lui ca pe o sărbătoare. Dacă ceasul era, cum se mai întâmpla uneori, pe neanunţate, bucuria era mai mare. Întrebam cu speranţă: „De unde vorbiţi?” Când eram în ţară, ne propuneam o întâlnire şi atunci îmi părea că eram cu toţii împreună şi chiar eram câtă vreme cei care sunt în inimile noastre, chiar de nu mai sunt, continuă să ne însoţească. Şi totuşi…, în ultima vreme, doamna Lidia Stăniloae parcă presimţea apropierea umbrei veşniciei şi spunea că nu ştie dacă va mai veni curând. Nu luam în seamă spusele cu gust de „rămas bun”, crezând că asta era suficient ca astfel sfârşitul să nu vină pur şi simplu. Vestea plecării la Domnul a venit însă nepăsătoare faţă de dorurile şi speranţele noastre, care aduceau viitorul mai aproape şi dădeau consistenţă realului, aşteptării convertite în promisiuni bătând la poarta împlinirii. Vestea plecării sale la Domnul m-a uluit şi, cum facem mulţi, mi-a venit a spune: „Nu se poate!”. Cuvintele ascund în ele firul veşniciei care nu ţine seama de locul anume unde omul se află ca un însemn de nobleţe. Da, omul este semnul de nobleţe al veşniciei fără de care ar fi ca şi cum nu este. Acum, când doamna Lidia a plecat la părinţii şi strămoşii săi, ne rămâne să spunem cu Micul Prinţ: „Iar după ce-ţi va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că ne-am cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni…”

Nechemate, vin şiruri de amintiri, care se alcătuiesc într-o unitate plină de farmecul a tot ceea ce, spunându-ne, a rămas nespus, dar trăit în preajma părintelui Stăniloae de parcă îl aud: „Să ne rugăm”. Între ele bucuria care umplea casa când se apropia venirea domniei sale, trăită atât de armonios de părintele Dumitru şi doamna Maria. Părintele era cu o discreţie unică mândru de tot ce realizase fiica sa, dar îndeosebi de poezia în care şi-a împlinit personalitatea. Asta pentru că vedea poezia fiicei sale purtând „dulcea povară” a pregătirii ştiinţifice, teologice şi, mai ales, a trăirii creştine. Aşa a părut şi studiul care i-a prefaţat volumul. În lucrarea cu titlul semnificativ „Lumina faptei din lumina cuvântului”, Lidia Stăniloae mărturiseşte cum, odată, părintele a întrebat-o: „Crezi în Dumnezeu?” şi tot sfinţia sa a răspuns: „Dacă da, atunci concentrează-ţi credinţa prin răbdare şi convingere că, până la urmă, El te va ajuta. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Găseşte-L (pe Dumnezeu – s.n.) şi găseşte-te pe tine. Cu trudă şi cu efort. Viaţa, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi, creştinii, e efort, ascensiune, ca un drum de munte în care nu există decât un sens – în sus. Fără efort şi nădejde nu se poate.”

Lidia Stăniloae s-a arătat vrednică de sfaturile date de părintele său ca moştenire, chiar dacă viaţa i-a pus în cale pietre de poticnire, care poate i-au încetinit ascensiunea, dar nu au oprit-o. A studiat, între 1951 și 1955, Facultatea de Fizică, unde l-a avut profesor pe marele Horia Hulubei; diploma şi-a luat-o cu o temă de fisiune nucleară, apreciată ca prima abordare de acest fel din ţara noastră. Un timp, a fost cercetător la Institutul de Fizică Atomică până în anul 1958, când părintele Dumitru a fost arestat şi dumneaei exmatriculată; destin nedrept şi amar împărtăşit de toţi copiii deţinuţilor politici. Suntem datori să spunem că acel an a fost unul în care Securitatea a făcut masive arestări, decapitând practic elita culturală şi morală a poporului nostru. În acel an se căsătoreşte şi are un fiu, pe Dumitraş Horia Ionescu, la care părintele ţinea în mod deosebit. Din 1961, Lidia Stăniloae este profesor de fizică la Grupul Şcolar de Chimie Alimentară din Bucureşti.

Poate că tocmai necazurile au făcut să-şi descopere şi cultive talentul poetic care avea s-o individualizeze în lumea intelectuală românească. Cu vrednicie a înmulţit şi aceşti „talanţi”, publicând, prin ani, volumele „Versuri”, „Munţii” şi „Locul în care aştepţi”, traducând din limba germană „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” a lui Rainer Maria Rilke şi un volum din versurile poetei Hilde Domin. În 1984, emigrează în Germania împreună cu fiul său, îşi desfăşoară activitatea la Universitatea din Freiburg şi susţine numeroase conferinţe. Când, după 1989, s-a putut veni mai uşor în ţară, a făcut-o ca într-o revenire la firescul de a fi cu părinţii, rudele şi prietenii. Acel „firesc” despre care Eminescu scria: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Sufletul i-a rămas în România, unde, în 1991, publică romanul „Raiul inocenţilor”, apărut la Editura Cartea Românească şi reeditat la Editura Humanitas, iar în anul 2000, lucrarea cu titlul emblematic „Lumina faptei din lumina cuvântului”. A continuat cu volumul de versuri „Întâlnire cu Dumnezeu”, care conține un studiu introductiv semnat de părintele Dumitru. În 2006, publică romanul istoric „Zäbringerblut”, bine primit de cititori şi critici, în care acţiunea gravitează în jurul oraşului Freiburg, înfiinţat în anul 1120. În sfârşit, „Memoriile unui fugar” publicate la Editura Humanitas, un „rămas bun” pentru toţi care, cunoscând-o, au apreciat-o ca o vrednică fiică a celui mai mare teolog ortodox din secolul XX.

Acum, când totul e duioasă amintire, îl rugăm pe Dumnezeu să-i aşeze sufletul în neînserata lumină a iubirii Sale nemărginite.

Elena Solunca Moise

Sursa: ziarullumina.ro

„Mâncare de post aveți?”

77dfda80a85aad8d93e960967eb9c0a8Miercuri seara, devreme. După o îndelungată discuție pe teme profesionale, prietenul și colegul meu are o idee:

‒ Mergem să ciugulim ceva, aici lângă…?

‒ Unde, prietene? îl întreb. Ce să mâncăm?

Știam că postește, ca fel ca și mine.

‒ Nu te neliniști, au și mâncăruri de post, îmi răspunde zâmbind.

Îl urmez fără o poftă deosebită. Intrăm în fast-food, iar prietenul meu, dezinvolt, comandă una dintre mâncărurile de post care păreau să arate bine. Creveți cu garnitură de cartofi, toate prăjite. Eu comand doar o porție de cartofi prăjiți. Trebuie să așteptăm destul timp pentru a veni comanda noastră. Prietenul meu merge să ocupe o masă și astfel aștept la rând, singur între necunoscuți.

‒ Ceva de post aveți? se aude o voce, rupând gândurile mele evlavioase. Mă întorc și privesc trăsnit. Mă aștept să văd pe vreun… preot care se află din întâmplare aici, dar nu. Văd o fată, cu prietenul ei alături, comandând.

Examinez cu atenție tânărul cuplu. Nu par a fi de la școala de catehizare, nici de la o școală teologică. Din contra, aș zice. „Ei bine, s-a întâmplat. Între atâta lume, nu ar exista unii care postesc, chiar și tineri?”, îmi liniștesc gândurile care amenințau să dărâme stereotipurile dintre „bunii creștini” și „necredincioși”.

Între timp, două farfurii goale se umplu cu mâncare. Eu încă aștept la rând să vină și porțiile noastre. Văd conținutul farfuriilor: salată simplă și creveți cu calamar. „Bine, bine, le-au adus comanda celor doi tineri care au venit după noi mai repede?”, mă mâhnesc. Însă văd că se ridică un alt tânăr, foarte vesel, și intră în posesia comenzii.

„Serios?”, m-am mirat. „S-a găsit și al doilea care să postească?”, l-am luat peste picior, în gând, cu o dispoziție ironică, nu pentru post, ci pentru că nu mai eram singurul care aveam „titlul de pietate”. Vin ușor-ușor și alte comenzi care erau înaintea noastră. Cu bucurie remarc chiftelele și sandvișurile de dulce, care demonstrează că au fost niște cazuri norocoase cele două dinainte. Din nefericire însă, acest lucru nu ține mult. Din nou văd creveți, calamari, salate simple! Alături de mine, un tânăr cu cercel și plin de tatuaje cere cartofi simpli. Tot prin acea zonă, o fată vrea să afle dacă „salata Cezar” este… de post!

„Poate au venit toți de la școlile de catehizare?”, mă gândeam zâmbind, de data aceasta nu din răutate, ci din satisfacție. Pentru că nu este ceva obișnuit să fie mai multe comenzi de post decât cele de dulce într-un fast-food din centrul Atenei, unde clienții sunt tineri cu o vârstă medie de 25 ani.

Având în vedere că întârzia într-un mod enervant comanda noastră, întreb un angajat care pregătea pachete pentru livrare acasă:

 ‒ Văd că aveți multe produse de post aici. Sunt cerute atât de mult?

‒ Nici nu vă imaginați, îmi răspunde. Și acestea pe care le pregătesc acum tot de post sunt. Cel puțin jumătate dintre clienți, poate și mai mulți, mănâncă de post din prima săptămână de post.

Mulțumind pentru informații, simt o mică bucurie care crește tot mai mult. Mă bucur, nu pentru că, într-un final, după 20 de minute de așteptare, a venit și comanda noastră, ci pentru că într-un loc în care nu m-aș fi gândit, am găsit oameni care se înfrânează pentru Hristos!

Mă uit de jur împrejur, încercând să construiesc un stereotip al clienților din fast-food: tineri și tinere, de la 15 la 25 de ani și puțini peste 30 de ani ca noi. Îmbrăcați modern, discutând cu voce tare, râzând degajați, având un comportament obișnuit la aceste vârste. „Peisajul” nu semăna nici a școală de catehizare, nici a biserică.

Și totuși, privind mesele acestor copii, văd așezate la rând felurile de mâncare de post. O imagine neobișnuită! Cu totul străină de epoca noastră, epocă de materialism, de consumație exagerată și de ateism absolut.

Mă gândesc cum tinerii aceștia au venit să mânânce departe de casa lor, împreună cu alte persoane de vârsta lor. Nimeni nu-i obligă să nu ia carne, brânză și alte alimente de dulce. Nu se află aici „înapoiatul” preot ce „face convertire”, nici „părinții exigenți” care „impun copiilor” obiceiuirile lor, cum ar zice cineva care reacționează. Ei singuri împreună cu tovarășii lor arată că se distrează și că le sunt suficiente aceste feluri de post pe care le mănâncă, în locul mâncărurilor pline de grăsime, șuncă și brânză, sau al sandvișurilor pe care le devorează cei de lângă ei.

Consider această atitudine a lor una foarte curajoasă, aș spune mărturisitoare. Nu este deloc ușor să postească cineva, mai ales în epoca contemporană, la aceste vârste și înăuntru unui fast-food. Este nevoie de putere sufletească și trupească, o mică „revoluție” împotriva orânduirii materialiste și a gândirii ateiste care otrăvesc în fiecare zi tineretul. Mă întreb: cine îi ajută în lupta lor? Biserica, răspund mulți. De aceeași părere sunt și eu. Există preoții care stau alături de tineret și care sigur îi îndeamnă la post și la alte lucrări pe placul lui Dumnezeu.

Însă adevărul crunt este că noi, creștinii, clerici și mireni, suntem de obicei distanți, indiferenți, chiar ostili față de acești copii care sunt lipsiți de harul lui Hristos. Închiși în „carapacea” noastră, liniștiți în laurii postului nostru, nu ne interesează să dăm curaj și imbold mai ales tinerilor să participe la viața creștin-ortodoxă.

Să încercăm să nu mai stăm ca statuile, crezându-ne mari „creștini postitori”. Este posibil să fim, dar bine am face să vedem cum putem să-l ajutăm și pe aproapele nostru, mai slab, să postească și să se lupte și acesta. Putem să facem acest lucru arătând interes pentru cei mai tineri ca noi, dar și pentru cei mai în vârstă, care vor să trăiască o viață în Hristos, însă nimeni nu le-a oferit un imbold sau nu le-a spus ce să facă.

Haideți să spunem noi o vorbă bună, un cuvânt cu adevărat creștinesc, în cele din urmă! Chiar și într-un astfel de fast-food!

Dimitris Sotiropulos

Duminica Ortodoxiei

8a

Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinței Ortodoxiei este sărbătorită în prima duminică a Postului Mare. Sărbătoarea comemorează victoria dreptei cinstiri a icoanelor asupra iconoclasmului prin decizia Sinodului VII Ecumenic din anul 787, consfințită de sinodul de la 843. Drept urmare, slujba de prăznuire pomenește restaurarea cinstirii icoanelor în tipicul Bisericii, dar și în viața particulară a creștinilor.

Uneori slujba cuprinde procesiuni solemne ale clerului și credincioșilor în jurul bisericii, purtând icoanele hramului sau sfinților parohiei.

În zone cu jurisdicții multiple (cum ar fi Statele Unite ale Americii sau Europa Occidentală), se slujesc Vecernii pan-ortodoxe, fie în ajunul sărbătorii, fie duminică seara.

Duminica Ortodoxiei, Ev. Ioan 1, 43-51

vvvÎn vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Privind la oamenii care s-au întâlnit cu Iisus, avem de învăţat de la Domnul cum să vorbim altora despre El. De data aceasta, vom discuta în special despre prejudecăţi, atunci când Îl împărtăşeşti pe Hristos. Ştim că întotdeauna operăm cu prejudecăţi. Când cineva spune despre altcineva ceva, tu ştii imediat anumite lucruri despre acea persoană şi îl judeci, îl vezi, te gândeşti la el prin lucrurile pe care le ştii – lucruri care pot fi adevărate sau neadevărate. Prejudecăţile te pot împinge la acţiune sau te pot opri de la a face ceva. Atât cei ce proclamă Cuvântul, care Îl împărtăşesc pe Hristos, au prejudecăţi, cât şi cei care ascultă Cuvântul.

Vă spun două întâmplări, care au rolul de a ne ajuta să distilăm bine acest lucru. Mai întâi, despre prejudecăţile celor credincioşi: două mere erau pe o creangă şi se uitau în jos. Unul îi spune ceiluilalt:„ Ia uită-te la oamenii ăştia! Uite cum fură! Uită-te, n-au loc unul de celălalt! Uite, urmează să se bată. Într-o zi se va termina cu ei. Într-o zi vor rămâne pe lume numai mere. Şi noi vom conduce lumea.“ La care celălalt măr îi răspunde: „Care „noi“ – cele roşii sau cele verzi?“ Acum, o întâmplare care să ne ajute să vedem prejudecăţile unui necredincios: în tinereţe, Mahatma Ghandi (2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – †30 ianuarie 1948, New Delhi, cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore) a citit Evangheliile. După o lectură atentă a acestora a ajuns la concluzia că doar învăţăturile lui Hristos sunt cele care pot ajuta, având în vedere sistemul de caste din India. Şi s-a hotărât: duminică dimineaţa mă duc la biserică şi vorbesc cu preotul despre hotărârea mea de a mă converti la creştinism. Vine duminica, merge la Biserică şi dă să intre. Uşierul care era acolo îi spune: Tu nu te poţi aşeza aici, tu trebuie să ieşi afară să te închini cu fraţii tăi. Ghandi nu s-a mai întors niciodată la biserică: „Dacă şi creştinii au caste, mai bine rămân mai departe hindus.“

Toţi am auzit nenumărate etichete, imagini şi replici care se folosesc atunci când alţii aud despre oameni credincioşi. Poate ţi s-a întâmplat şi ţie, atunci când ai vrut să spui altora despre Iisus Hristos, că te-a întrebat: „La ce biserică mergi?“ Şi i-ai spus: „La aceea.“ „Acolo, unde merg şi X, Y?!“ Şi spui: „Da, acolo.“ Ţi-a pus pe frunte ceva ce nu se mai dezlipeşte sau se dezlipeşte greu. Oamenii operează cu prejudecăţi. Acestea sunt unele dintre cele mai mari piedici, atât din partea celui care duce evanghelia, cât şi din partea celui care ascultă. Operăm cu clişee adesea din comoditate. Ele ne sunt un sistem de protecţie foarte bun. Rezistăm în orice vreme.

Al doilea lucru de discutat, înainte de a intra la întâmplarea cu Natanael, este că atunci când ne deschidem gura să spunem despre Hristos, trebuie să fim foarte atenţi, pentru că din cauza acelor prejudecăţi cuvântul nostru poate fi înţeles greşit. Una am vrut să spunem – şi cu totul alta s-a înţeles. Acum câţiva ani, compania „Pepsi“ a lansat o campanie mare de publicitate în China, iar dictonul pentru campania aceasta a fost: „Pepsi te face să revii la viaţă.“ Când oamenii de la Departamentul de externe au tradus aceasta în chineză, literal spunea aşa: „Pepsi face ca strămoşii tăi să vină înapoi din morţi.“ Şi campania a fost un dezastru, vânzările au fost foarte slabe. Aşadar, este mare nevoie de atenţie la ce spui, dar, mai mult, atenţie la cum se înţelege ceea ce urmează să spui. Dacă este atât de încurcată situaţia, dacă este atât de complicat, dacă sunt aşa de multe elemente în ecuaţie, poţi să spui: am încercat de aşa de multe ori şi nu a mers. Ce mi-a mai rămas este să mă rog şi… Dumnezeu cu mila.

Această întâmplare din Ioan, capitolul 1, ar trebui să schimbe optica. Filip  a păţit ce-ai păţit tu. Ai vorbit ceva de biserică, de preot şi de slujbă şi ţi s-a spus: Cine, ăla sau ăia? Natanael le-a spus-o mult mai direct – „nu poate ieşi nimic bun de-acolo“. Revenind la Filip, el a spus: „L-am găsit.“ Modul de a identifica un om în Israel era după locul de unde este, din ce sat este şi al cui este din satul acela. Aşa i-a spus Filip: L-am găsit pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif. El este Cel despre care ne spune Moise în Deuteronom 18: „Un proroc mai mare ca mine. De El să ascultaţi!“ Pe Acela L-am găsit. Despre El îţi spun. Natanael îi răspunde: Poate ieşi ceva bun din Nazaret?! Sunt două mari opţiuni în a înţelege această afirmaţie: „ceva bun din Nazaret“. Una se referă la faptul Nazaretul era neînsemnat. Aşa cum ai spune astăzi: Poate ieşi ceva bun din cutare sat?! Poate ieşi ceva bun din Coslada, spre exemplu? Poate ieşi ceva bun de acolo?! Şi când te uiţi în jur, la cum arată oraşul ăsta… mai, mai că i-ai da crezare. Nimeni n-a auzit de satul acela. Nazaret nu apare niciodată în Vechiul Testament, nu apare în Talmud, nu apare în Midraş. Nu este pomenit în scrierile iudaice, este un sat uitat. Poate de aceea, când s-au întors din Egipt, Iosif şi Maria s-au aşezat în Nazaret – undeva să nu ştie nimeni de tine, într-un sat neînsemnat. Nu-i mai bagă în seamă Arhelau, care domneşte acum în locul tatălui său, Irod. Putem scăpa. Scăpăm viaţa Pruncului. A doua interpretare spune că, pentru că era un sat neînsemnat, a fost locul multor uneltiri. Numai lucruri rele au ieşit din Nazaret.

Dar, revenim la Filip, să vedem ce a făcut Filip atunci când Natanael i-a dat acea replică. Natanael avea dreptate, dar Filip nu s-a lăsat şi a spus: N-am nici un argument să te duc aici. Ceea ce spune este: vino şi vezi. Aşadar, când Natanael a fost aşa de bun la a răspunde, i-a întors o întrebare, ce-a făcut Filip? I-a spus: Nu te pot convinge, hai şi vezi. Vino şi vezi!

Adesea, noi nu putem face mai mult decât a făcut Filip. I-am spus, am primit un răspuns bine gândit, calculat, aşezat, frământat multă vreme. Şi tot ce-ţi mai rămâne de spus este: Vino şi vezi! Noi te putem duce până la un anumit loc. De aici încolo, te ia Hristos.

Ce-a păţit Natanael când a păşit Hristos în scenă? „Te-am văzut când erai sub smochin.“ Când Natanael a auzit aceasta, a început să se mişte pământul sub picioarele lui. Ceea ce Filip n-a putut să mă convingă, încep să văd. Omul acesta îmi cunoaşte mişcările, îmi cunoaşte gândurile, ştie unde am fost, îmi ştie frământările.

Aşadar, dacă ai auzit aceste cuvinte azi, aici, mulţumim că ai venit „să vezi“. Toate întrebările pe care le-ai putea avea sunt binevenite. Cum l-a văzut pe Natanael sub smochin, Hristos cunoaşte toate căile tale. Ştie când te scoli, ştie pe unde umbli, ştie ce gândeşti. Îţi poţi folosi prejudecăţile ca pe o barieră, pentru a sta departe. Urmează exemplul lui Natanael! Ai curajul să-ţi verifici prejudecăţile! Fii un român, un creştin în care nu este vicleşug. Natanael  a fost aşa.

Apoi, Mântuitorul mută discursul de la persoana a doua singular la persoana a doua plural (1, 51). Nu doar tu, ci voi veţi vedea lucruri mai mari ca acestea, dacă credeţi. Rugăciunea înaintea lui Dumnezeu este să avem proaspătă în minte întrebarea lui Hristos: Pe cine cauţi? Ce vrei? După ce umbli? Este o rugăciune prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-L arate pe Hristos ca pe Unul care ne cunoaşte, cum ne cunoaştem noi buzunarele, un Hristos care ne ştie zbaterile, frământările şi care răspunde acestor frământări. Nu lăsa să treacă nicio împrejurare fără a-L aduce în mod natural pe Hristos în discuţia cu cei cu care te întâlneşti.

Închei cu un exemplu. Dacă cineva te întreabă: cum a fost duminica asta, ce-ai făcut, pe unde-ai umblat? (poate că mai întâi îţi spune el unde a fost: Am fost la un chef, am fost la o petrecere, a fost nemaipomenit). Tu pe unde-ai fost? Tu ai putea răspunde: A fost bine. Sau i-ai putea spune: Am auzit o predică duminică…! Sau… am fost la Sfânta Liturghie. Şi vezi ce se mai poate lega de discuţia aceasta. Sau… dacă ai prieteni care trec prin necazuri: soţia mea e bolnavă sau copilul meu e bolnav, leagă de asta în mod natural discuţia despre Hristos: Uite, eu mă duc la biserică; n-ai vrea să mă rog şi eu pentru problema aceasta? Vezi ce se leagă mai departe. Adu-L pe Hristos în mod natural în orice discuţie – un Hristos care S-a coborât la noi, Care S-a făcut ca noi: în El era viaţa.

Când trăim o experiență frumoasă și prețioasă simțim nevoia să o împărtășim. Vrem ca și alții să o trăiască. Și atunci le spunem: „Vino și vezi”. Pasajul evanghelic este și o invitație la a avea curajul de a adresa prietenilor noștri, care nu îl cunosc – deloc sau poate insuficient – pe Dumnezeu să vină și să Îl vadă… să îl asculte în Biblie… să îl primească în Euharistie.

Duminica de astăzi este şi un moment prielnic pentru a ne aminti de cei care ne-au ajutat să ne descoperim vocația. Dacă astăzi suntem unde suntem, merită să ne aducem aminte de părinții nostri sau de un profesor sau de un preot sau de un prieten care printr-un gest, cuvânt sau atitudine ne-au arătat calea. Să fie de aceea începutul Postului Mare un moment de mulțumire adus Cerului pentru toți acești îngeri păzitori care ne-au fost dăruiți, iar sâmbetele din Post, dedicate tradițional pomenirii celor adormiți, să devină tot atâtea izvoare de rugăciune pentru ei.

Pastorala Sfântului Sinod în Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2017

Noi-hotărâri-ale-Sfântului-Sinod-privind-viaţa-Bisericii-și-a-societății-1

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în prima duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei, sărbătorim biruința asupra tuturor rătăcirilor doctrinare de la dreapta credință și de la dreapta vedere a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume.

Potrivit Sfintei Tradiții a Bisericii, icoana Domnului Iisus Hristos este chipul liturgic văzut al Dumnezeului celui viu și nevăzut, care S-a făcut om (cf. Coloseni 1, 15).

Fundamentul dogmatic al cultului sfintelor icoane este Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, la plinirea vremii. Părinții Bisericii care au teologhisit despre venerarea sau cinstirea sfintelor icoane, fiind purtați și luminați de Duhul Sfânt, au fost încredințați adeseori prin minuni și experiențe duhovnicești neîndoielnice de adevărul și puterea harică a sfintelor icoane.

Dealtfel, potrivit Sfintei Tradiții, prima icoană a Mântuitorului Hristos este Sfânta Mahramă sau Icoana nefăcută de mână omenească a Domnului, care a fost trimisă regelui Avgar al Edesei.

Prin venirea lui Mesia – Hristos pe pământ, „la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), a fost dezlegată opreliștea dată lui Moise de a nu face „nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos” (Ieșirea 20, 4). Interdicția din Vechiul Testament era una pedagogică și temporară pentru a nu se cădea în idolatrie, deoarece Dumnezeu Cel nevăzut din ceruri nu luase chip de om pe pământ. Însă, pentru noi, creștinii, icoana Domnului Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este mărturie și mărturisire a Întrupării Sale, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane a fost formulată, în mod deplin, la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, de la care se împlinesc anul acesta 1230 de ani. Această învățătură este în deplin acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfânta Tradiție, întrucât se fundamentează pe dogma hristologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură și sfânta icoană se „arată” și „se explică” reciproc. Imaginea vizuală are aceeași valoare cu imaginea verbală. Așa cum Sfânta Scriptură este o imagine în cuvinte, tot astfel și icoana pictată este un cuvânt în culori. Prin icoană, conținutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei doctrine abstracte, ci în chip liturgic, adică într-un mod integral și concentrat, care se adresează „față către față” persoanelor din biserică aflate în stare de comuniune – rugăciune cu Preasfânta Treime și cu toți sfinţii.

Citând cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul al VII-lea ecumenic afirmă că „cinstea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel care venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează”[1]. Astfel, sfintele icoane fac posibilă comuniunea harică între persoanele reprezentate și credincioșii care le cinstesc și se roagă în fața lor.

Un alt eveniment important în care s-a confirmat și reafirmat rolul, sensul și importanța artei sacre sau liturgice în viața Bisericii a fost Sinodul de la Constantinopol, din anul 843. Făcând trimitere directă la imaginea reprezentată în icoană, Synodicon-ul acestui Sinod proclamă pomenirea veșnică a celor care cred, dovedindu-și spusele prin scrieri și acțiunile prin reprezentări, pentru răspândirea și afirmarea adevărului prin cuvinte și prin icoane[2].

Tot în acest document sinodal se subliniază faptul că icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei și, de aceea, icoana sfințește ochii celor credincioși și tămăduiește bolile sufletești și trupești ale celor care le cinstesc. La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin spune că „harul lui Dumnezeu se odihnește deasupra icoanei”, pentru că „în timpul vieții lor sfinții erau plini de Duh Sfânt. La fel și după moarte harul Sfântului Duh rămâne pururea în sufletele lor, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și a lucrării divine”. Iar pentru a face posibilă întâlnirea prin rugăciune și prin harul Duhului Sfânt, reprezentarea lui Hristos, a sfinților și a evenimentelor Istoriei Sfinte trebuie să exprime cu fidelitate realitatea istorică.

Rostul de a fi al icoanei este acela de a-i arăta pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe cei care o caută, o pregustă și o prefigurează încă din timpul vieții lor pe pământ. Și cu toate că sfinții pictați pe icoane sunt deosebiți între ei la chip, au totuși ceva comun și anume aureola sau nimbul de lumină. Aureola este semnul văzut al slavei dumnezeiești din Împărăția cerurilor, care nu se poate vedea cu ochii trupești, dar care se află tainic prezentă în sufletul și trupul sfinţilor.

De aceea, icoana este și o vedere prin credință a Împărăției lui Dumnezeu, iar nu doar un simplu element estetic și didactic în Biserică.

Iubiţi fii duhovnicești,

Sfânta Scriptură ne învață că omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său.

Așa cum icoana exprimă într-un mod văzut slava nevăzută a prototipului său ceresc, tot astfel și omul, „icoana” văzută a lui Dumnezeu, a fost făcut de Creator „după chipul Său” (Facere 1, 27) ca să se reflecte, în om și prin el, lumina cea necreată și neapusă a Dumnezeirii sau frumusețea preaslăvită și negrăită a Celui nevăzut. Întrucât Ortodoxia este atât mărturisirea adevărului unirii dumnezeirii și a omenității în Persoana Domnului Iisus Hristos, cât și mod de cunoaștere și de trăire în arvună a slavei Împărăției cerurilor, noi, creștinii, suntem datori să mărturisim dreapta credință și să căutăm „sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Totodată, trebuie să armonizăm dreapta mărturisire și preamărire a lui Dumnezeu cu iubirea milostivă față de aproapele  nostru,  care  este  chipul  lui  Hristos  îndreptat  spre  noi (cf. Mt. 25, 40).

Întrucât fiecare om este făcut „după chipul lui Dumnezeu”, iubind pe aproapele nostru, iubim și pe Dumnezeu. Astfel, sfânta icoană ne arată „calea” iubirii milostive față de toți oamenii, pe care a mers Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut Om și pe care au mers apoi oamenii credincioși și sfinți care s-au îndumnezeit, urmându-L. Cine ajută pe cel ce are nevoie de ajutor, acela iubește pe Hristos Care Se identifică cu toți oamenii aflați în suferință, zicând: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Întrucât în 2017 se împlinesc 1230 de ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul acesta a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Anul omagial al sfintelor icoane, al icona- rilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Întrucât sfintele icoane sunt reprezentări vizibile ale unor realități tainice, nevăzute și cerești, rostul sfintelor icoane este să ne înalțe sufletul spre pacea, bucuria și slava Împărăției cerurilor. De aici marea responsabilitate ce-i revine pictorului iconar. Potrivit Sinodului al VII-lea ecumenic „pictorului îi aparține doar natura tehnică”, în timp ce diataxis, compoziția sau forma artistică, depinde, în mod evident, de ce au hotărât Sfinții Părinți.

Dumnezeu a descoperit Sfinților Părinți prin experiențe duhovnicești ceea ce trebuie să redea icoana prin culori. Ei contemplau prototipul și apoi exprimau, în limbajul picturii, modelul sau chipul. Iar acele prototipuri care au fost descoperite Sfinților Părinți sunt rememorate în icoana ortodoxă, trezind în conștiința privitorilor stări spirituale sfinte. La rândul lor, pictorii iconari primeau și pictau icoanele după îndrumările venite de la Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți, încât ei, ca martori și mărturisitori iconografi, nu se reprezentau și nu se mărturiseau pe ei înșiși, ci erau mărturisitorii lui Dumnezeu Cel Întrupat și ai sfinților Săi.

Așadar, scopul vieții duhovnicești creștine este să devenim și noi sfinți, icoane vii ale lui Iisus Hristos, înnoiți și transformați sau transfigurați de El prin harul Duhului Sfânt, pregustând slava dumnezeiescă, având ca înaintemergători pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe toți Sfinții Săi.[3]

Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe Române statornicite în  timpul Patriarhului Justinian (1948-1977), cu ocazia sărbătorii numită Duminica Ortodoxiei, se realizează colecta pentru Fondul Central Misionar. Așa cum în Biserica primară, prisosul unora plinea lipsa altora și „nimeni nu era între ei lipsit” (Fapte 4, 34), tot astfel și acum Biserica Ortodoxă Română îndeamnă la dărnicie și întrajutorare frățească pentru a susține multiple activități spre binele și folosul credincioșilor ei din țară și din diaspora.

La nivel național, bisericesc, social, liturgic, pastoral, misionar și cultural, aceste activități sunt de o importanță majoră. Darul în bani care va fi colectat acum, în Duminica Ortodoxiei și în următoarele trei duminici, până la 26 martie, va fi folosit pentru construirea de lăcașuri de cult din parohiile mici și sărace, pentru întreținerea așezămintelor social-filantropice din țară și de peste hotare, pentru sprijinirea și inițierea unor activități spirituale și culturale pentru apărarea și promovarea dreptei credințe, dar și pentru păstrarea identității etnice a românilor de pretutindeni și pentru ajutorarea parohiilor și a familiilor sărace ş.a.

Dorindu-vă să folosiți cu mult spor duhovnicesc vremea Marelui Post ca pregătire pentru sfânta sărbătoare a Învierii Domnului, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi şi să vă dăruiască sănătate și mântuire, pace și bucurie.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13,  13).

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Echilibrul smereniei

242726.bAvva Ioan Persanul, în foarte puținele apoftegme pe care le avem de la el, ni se descoperă ca un om care „a pierdut simțul răutății”, de o profundă smerenie, răbdare și încredere neclătinată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Smerenia autentică nu înseamnă negarea unor calități reale, așa cum ar putea părea la prima vedere. Ulti­ma dintre povestiri ni-l arată pe bătrân într-o postură cel puțin neașteptată. Ascetul este întrebat: „Atât de mult ne-am chinuit pentru Împărăția cerurilor, oare o vom moșteni?” Răspunsul pe care îl dă este unul cât se poate de personal: „Eu cred că voi moș­teni Ierusalimul de sus, înscris în ceruri. Cine a făgăduit este vred­nic de încredere. Și de ce n-aș crede? Am devenit ospitalier ca Avraam; blând ca Moise; sfânt ca Aaron; răbdător ca Iov; smerit ca David; pustnic ca Ioan; întristat ca Ieremia; învățător ca Pavel; credincios ca Petru; înțelept ca Solomon. Cred, ca tâlharul [cel bun], că Cel care mi-a dăruit toate acestea din bunătatea Sa îmi va da și Împărăția”.

Smeritul bătrân, pe care l-am văzut altădată că spală picioarele hoților veniți să îl jefuiască, nu se sfiește să se prezinte ca întruparea celor mai mari virtuți, la măsura ultimă a patriarhilor Vechiului Testament și a marilor personalități biblice. Nici una din calități nu îi este străină. Dar abia ultima dintre afirmații are cheia întregii sale viziuni și ne poate ajuta să clarificăm felul în care conviețuiesc smerenia cu declamarea virtuților proprii. În conștiința bătrânului virtuțile nu sunt rodul efortului propriu, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu. În gândul Avvei Ioan Persanul se poate simți integrată afirma­ția Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Corinteni: „Căci cine te deosebește pe tine? Și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Domnul este Cel Care dăruiește toate din marea Sa bunătate, iar dacă pe parcursul vieții noastre se dovedește atât de generos cu fiecare dintre noi, suntem îndreptățiți să nădăjduim mântuirea. Dar nu pentru eforturile noastre, ci doar ca pe un dar al lui Dumnezeu, Care dăruiește toate din bunătatea lui.

Smerenia, așa cum se descoperă la o lectură atentă a textelor de spiritualitate, este forma ultimă a realismului duhovnicesc, atât în plan pozitiv, cât și negativ. Pozitiv înseamnă recunoaș­terea calităților ca fiind un dar al Domnului și nu vreun merit propriu, iar negativ refuzul de a te supraevalua, de a socoti vreo clipă că ești mai mult decât ești. În plus, smerenia presupune asumarea neajunsurilor, a neputin­țelor și a slăbiciunilor cu bărbăție și curaj. Fără sensul pozitiv smerenia se poate cu ușurință transforma în complex de inferioritate și duce la deznădejde iremediabilă, iar fără aspectul negativ al smereniei viața duhovnicească este amenințată de superficialitate și mândrie. Echilibrul dintre cele două laturi ale smereniei este practicat cu multă abilitate de Părinții deșertului. Dar echilibrul nu înseamnă niciodată media aritmetică a extremelor. Echilibrul spiritual este buna așezare a accentelor, născută din cunoașterea de sine.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro

Postul Mare sau fascinaţia începutului

TADsPhO9MIcOrice început al unui lucru posedă întru sine ceva atractiv, incitant. Poate din pricina acelei mobilizări la care te predispune startul, poate din pricina dorinţei intense de a finaliza un lucru, fără de care nu poţi porni nici o acţiune serioasă sau poate din pricina aşteptării la sfârşit a unei binemeritate răsplate. Cert este că la început gândul nu se îndreaptă niciodată spre evaluarea efortului sau a suferinţelor de pe cale, ci doar la finalul mult dorit. Acelaşi sentiment socotesc că-l are cineva şi în faţa Postului Mare.

De fiecare dată începem postul, poate cu gândul omenesc la schimbarea regimului alimentar, la anumite înfrânări absolut necesare, la slujbele pline de semnificaţii din această perioadă. Însă programul ascetic nu reprezintă întreaga raţiune a ceea ce am primit din Tradiţie a fi Postul Mare. Şi e bine de ştiut aici pentru orice spirit nonconformist – întrucât postul nu reprezintă un soi de constrângere – şi faptul că practica nevoinţei postului înseamnă şi a-mi dovedi libertatea, afirmarea unui sine liber de dependenţe lumeşti, materiale.

Remarc, totuşi, că în ultima vreme postul a început să fie prezentat şi ca o perioadă de acumulări, de progres, de desă­vârşire, de beneficii aduse atât sufletului, cât şi trupului. Perspectiva în cauză nu e una greşită, dar există aici primejdia contaminării de o anumită mentalitate lumească, ce tinde să evalueze lucrurile în termenii eficienţei. Postul Mare nu este neapărat o perioadă de acumulări, ci mai curând de noi înţelesuri şi explicaţii, de trăiri formatoare. Însă înclin să cred că mai întâi de toate postul e sinonim cu statornicia lucrurilor cu adevărat esenţiale în viaţa omului, cu aşezarea într-o sănătoasă tradiţie ortodoxă, care poate să ofere răspunsul la toate întrebările necesare celui doritor să afle de unde a plecat şi spre ce se îndreaptă, care voieşte să-şi afle rostul în lume, dar şi la ce se poate aştepta după moarte.

Postul Mare este o perioadă pe care ai ocazia să o trăieşti într-un mod cu totul aparte, să faci o experienţă cu adevărat dumnezeiască, diferită de ne­statornicia, de graba şi de lipsa de repere a lumii. Aş zice că postul vine de la sine cu ceva nou. Nu trebuie să inventezi tu! Vei vedea că intrarea în post îţi va reda siguranţa de sine, te va face să mergi fără grabă la treburile zilnice, pentru că de la trezire şi până târziu în noapte te vei afla în mijlocul unui mediu special. Te vei sălăşlui în atmo­sfera dumnezeiască a postului. Vei simţi întregul, totalitate şi nu vei mai avea curiozităţi mărunte. Vei simţi că nu eşti singur şi izolat de societate, ci că te afli înlăuntrul celei mai depline viziuni asupra lumii şi devenirii ei. Indiferent dacă reuşeşti sau nu să duci pe deplin nevoinţa postului alimentar sau dacă ajungi să participi la toate slujbele unice din această perioadă. Vei simţi că ai rădăcini. Vei şti spre ce te îndrepţi. Vei avea o finalitate. Spre pildă, vei avea acea senzaţie de saţietate ca după o masă bogată după care nu te va mai tenta nimic din bogăţia culturii lumeşti, din descoperirile ştiinţei şi ale tehnicii, nu te vei mai simţi atras de tentaţiile plăcerilor ieftine; pentru că nu vei simţi vreo lipsă.

Dar ceea ce te face să trăieşti cu adevărat apartenenţa la o tradiţie adevărată sunt slujbele. Împărtăşirea din acest ciclu liturgic, experimentată de suflet, oferă acel sentiment de siguranţă pe care îl ai atunci când te întorci acasă după un drum lung; iar ceea ce ne transmit slujbele este faptul că doar Hristos e casa noastră, după cum se vede limpede în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. De aceea, vremea postului devine, pe măsură ce intrăm în atmosfera specifică de rugăciune, calea întoarcerii spre sine şi mediul potrivit pentru adevărata cunoaştere a omului.

Nu în ultimul rând, postul ne reașază în starea primordială de dinainte de cădere, acolo unde, precum Adam, te afli doar tu cu Dumnezeu în faţa probei, acolo unde se dă testul credinţei fiecăruia dintre noi. Dar despre aceste lucruri au vorbit pe îndelete Sfinţii Părinţi. Pentru noi, cei mici, însă, de ajuns ar fi să înţelegem că postul e un nou început, un nou prilej de a ne pune în rânduială viaţa, ­adică emoţiile, motivaţiile, cunoaşterea de sine şi urmarea unui sens. Este o nouă ocazie pentru a ne strădui să recuperăm dimensiunea umană pe ­care civilizaţia antitradiţională ne-a erodat-o. Abia apoi vom putea lua în discuţie perspectiva unui progres duhovnicesc, a unei reale cunoaşteri a lumii dumnezeieşti. Iar pentru asta trebuie să începem cu începutul, adică cu acel entuziasm al înfrânării pe care ni-l recomandă Biserica noastră.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro