Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, Matei 25, 31-46

2steps.gr_church_koimisi_theotokos_saronida_attica_00931. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. 32. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. 33. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. 35. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; 36. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. 37. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? 38. Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? 39. Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? 40. Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. 41. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. 42. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; 43. Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. 44. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? 45. El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. 46. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Oamenii se zbat din ce în ce mai mult să pătrundă în adâncurile pământului pentru a extrage de acolo toate zăcămintele și toate bogățiile ascunse. Însă se preocupă atât de puțin să sape în propriile inimi pentru a găsi valorile pe care le ascund, pentru a scoate la lumină tot ceea ce este mai de preț în interiorul omului. Cine și când și cum se mai oprește astăzi în toiul agitației să-și spună: „Doamne, astăzi vreau să scot din inima mea toată bunătatea pe care ai sădit-o acolo și de care am uitat. Astăzi vreau să arăt lumii că sunt chipul și asemănarea ta, izvor de bunătate pentru cei din jur”. Cine?

Să fii plin de bunătate înseamnă: să nu furi, să nu minți, să nu înșeli, să nu juri strâmb, să nu asuprești, să nu vorbești de rău, să nu faci nedreptate, să nu umbli cu clevetiri, să nu urăști pe fratele tău, să nu te răzbuni și să nu ții supărare. Cu alte cuvinte înseamnă: să iubești din toată inima, fără ipocrizie, și să fii sfânt… să încerci să fii sfânt. Este adevărat că avem în noi o înclinație care ne poartă mult mai ușor spre răutate, spre viciu, spre păcat. Însă la fel de adevărat este că Domnul pune în inima noastră, în special prin Sfintele Taine, harurile suficiente pentru a nu ne lăsa pradă influenței răului și pentru a face binele.

Există o ispită „modernă” a diavolului care face ravagii: iluzia că astăzi nimeni nu mai este bun, că nimeni nu mai practică bunătatea. Peste tot vedem numai răul și auzim oameni care se lamentează zicând: „Dacă ești bun, ești prost!”. Sau îi auzim pe alții strigând: „Dar ce, eu sunt mai prejos?! De ce să fac eu cutare sau cutare lucru?! Ca să mă ia pe mine de fraier?”. Astfel diavolul ne șușotește (destul de convingător!) că astăzi bunătatea ar fi sinonim cu naivitatea. Este o strașnică ispită care ne dă târcoale în fiecare zi. Aceasta pentru că binele este tăcut, bunătatea este suavă, nu se vede, nu se laudă, nu se mândrește și trece deseori neobservată. În timp ce răutatea face mult zgomot, se vrea știută, se vrea simțită ca să-i terorizeze și să-i descurajeze pe toți cei buni. Însă Domnul este de partea noastră. El ne ajută să fim buni. Noi știm că fără această „virtute” a bunătății nu ne putem mântui. Vom fi judecați după bunătatea pe care am avut-o față de cei flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, închiși. Bunătatea este una dintre acele „virtuți” suave care se strecoară cu ușurință din inima ta spre viața altuia. Pe cel din urmă îl ajută, iar pe cel dintâi îl poartă spre sfințenie și mântuire.

18 februarie 2017 – Moşii de iarnă în comunitate “Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit; locui-va în curţile Tale.” Ps. 64, 4

DSC_0999

DSC_1010

DSC_1065

DSC_1074

DSC_1080

18 februarie 2017 (sâmbătă) – Moşii de iarnă; ora 08.30 – Sfânta Liturghie şi pomenirea celor răposaţi, în comunitate

DSC_8358

Moartea nu este sfârșitul, ci începutul unei vieți noi. Nu de moarte trebuie să ne temem, ci de păcat, de răul care ne poate fura veșnicia.

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El.

Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.

Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-9

Nimic nu este obișnuit dacă știi ce folosință să-i dai

lideriWilliam Wolcott a fost un strălucit desenator și arhitect britanic, care a trăit în secolul trecut, reprezentant al curentului Art Nouveau. După ce a absolvit Academia Imperială de Arte de la Sankt Petersburg, artistul născut la Odessa într-o familie mixtă, ruso-scoțiană, a plecat în America. A ajuns la New York în 1924 pentru a-și imortaliza pe hârtie impresiile create de acest fascinant oraș. Într-o dimineață, pe când se afla în vizită la un fost coleg, îi veni inspirația, motiv pentru care luă o hârtie de pe biroul prietenului său, între­bându-l: „Pot să folosesc coala asta?” „Desigur, numai că ea nu este bună pentru schițele tale, îi răspunse prietenul. E doar o hârtie obișnuită de împachetat.” Pentru că nu dorea să piardă sclipirea de inspirație, Wolcott luă hârtia de împa­che­tat, spunând: „Nimic nu este obișnuit dacă știi ce folosință să-i dai”.

Pe hârtia aceea, Wolcott a realizat două schițe. Mai târziu, în același an, unul din desene s-a vândut pentru 500 de dolari, iar celălalt pentru 1000 de dolari, o sumă considerabilă pentru 1924.

La fel se întâmplă și cu oamenii. Cei care stau sub influența unor firi puternice sunt ca hârtia în mâinile unui artist talentat. Indiferent din ce aluat sunt plămădiți, ei devin adevărate comori. Important este ca ei să găsească un bun lider. Capacitatea de a conferi putere și încredere semenilor este cheia obținerii succesului pe plan personal și profesional pentru toți, atât pentru cei din vârful piramidei, cât și pentru subalternii lor. Un conducător este desăvârșit nu atât datorită puterii lui, cât a capaci­tății sale de a conferi putere celor din echipa lui. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul “Totul despre lideri”, John C. Maxwell, Editura Amaltea, 2015)

Sursa: ziarullumina.ro

Coconul de mătase

Liniste_-_sub_turnul_cu_ceas_din_Sighisoara.Când zgomotele lumii
Vin să-mi zdrobească mintea
Şi n-am unde m-ascunde,
Te chem în gând pe Tine.

Atunci, în rugăciune,
Cuvintele mă-mbracă
În straie de tăcere,
Prin care nu mai trece,
De-afară, nici un sunet.

O linişte, ca ceaţa
Ce-nvăluie conturul,
Şterge tăişul spaimei
Şi sufletul se face
O geană de lumină.

Monica Pillat

 

Mărturisirea

spovedanie“Nu te osândesc că ai făcut păcate multe şi grele. Nu, pentru că eşti om.

Te osândesc pentru că nu te mărturiseşti. Pentru aceea te osândesc. Ai căzut? Mergi la duhovnic.

Ai căzut din nou? Mergi iarăşi la duhovnic. Pentru toate mergi la duhovnic.

Şi Cuvioasa Maria Egipteanca mai întâi s-a mărturisit şi numai după aceea a mers în pustie.”

Stareţul EFREM KATUNAKIOTUL (1912-1998)

[trad. ieroschim. Ştefan Nuţescu,

Ed. Evanghelismos, 2004, p. 230]

Graba de a face binele

378998_271555172896619_204905752894895_807015_1104362675_n_largeAm auzit mulţi oameni în jurul meu plângându‑se că timpul nu le mai ajunge pentru a face ceea ce‑şi propun. Şi eu văd că prea adesea nu mai am timp suficient să duc la bun sfârşit anumite lucruri, pe care aş fi dorit tare mult să le realizez. Dar mai văd că a face o astfel de constatare nu e deloc un lucru plăcut şi nici liniştitor. Ba mai mult, senzaţia că timpul este prea scurt îţi produce o anumită nelinişte. Iar neliniştea te face să te grăbeşti. Să te grăbeşti în tot ce faci. Şi în general să trăieşti sub zodia grabei. Acesta este şi tabloul vieţii cotidiene pe care îl contemplăm în toate acţiunile noastre, în forfota oraşului, în viaţa socială şi politică etc. Dar grabă nu este doar ce se vede; nu sunt grăbiţi doar cei ce se află într‑un du-te‑vino întreaga zi. Sunt grăbiţi şi cei care în cea mai mare parte a zilei sunt statici. Aici există o senzaţie insuportabilă de grabă lăuntrică, care pare să se fi sălăşluit până în oasele omului. E o stare ce nu‑i dă voie să se liniştească nici măcar atunci când stă. Pentru că simte într‑un fel nelămurit că nu mai ajunge undeva, sau că ratează ceva. Dar aceasta nu cumva este chiar sursa stresului nostru zilnic?

Aceasta ar fi explicaţia pentru care, pe de altă parte, graba, în mod paradoxal, te împiedică să faci multe alte lucruri, să pierzi alte prilejuri foarte importante. Oare ţie nu ţi s‑a întâmplat ca, din pricina grabei de a face ceva, să ajungi să refuzi o persoană aflată în nevoie, să nu acorzi atenţia necesară soţiei tale, soţului tău, copilului tău, prietenului tău? sau să faci aceste lucruri, dar cu neplăcere sau indiferenţă, astfel încât să nu ai nici o satisfacţie şi nici o bucurie din ceea ce făptuieşti? sau să le faci prost? Aşadar, e limpede că graba te împinge să faci lucruri, dar să le faci cum nu trebuie şi când nu trebuie, şi te predispune la ignorarea multor altor fapte foarte însemnate pentru sufletul tău şi pentru oamenii cei mai apropiaţi. De aceea, poate, din pricina grabei omul capătă un confuz sentiment de neîmplinire şi o anume neîncredere în viaţă, în ce‑i va aduce ziua de mâine, pentru că nu reuşeşte – chipurile! – să facă tot ceea ce‑şi propune el acum. Omul grăbit este de fapt un rob al grabei. Şi aici trebuie să mai amintim că, în ciuda beneficiilor însemnate aduse omului, o contribuţie însemnată la creşterea grabei o au şi tehnologiile moderne. Aş afirma că, dacă s‑ar putea vorbi de un „ritm” al grabei, acesta este cu siguranţă imprimat de tehnologie.

Dar cum depăşim această problemă? În general ţi se recomandă să nu te grăbeşti sau să te relaxezi, pentru a ieşi din această stare de‑a dreptul bolnăvicioasă. Dar ce, parcă te poţi relaxa atunci când graba te mână de la spate?

În acest sens, am citit de curând un text al arhim. Ioan ­Krestiankin, care m‑a luminat în această privinţă şi mi‑a transmis foarte mult optimism. În primul rând reuşeşte să identifice sursa grabei, care nu este doar a mea sau a ta, ci a întregii lumi. Pentru el cauza grabei nu este una de natură psihologică, ci spirituală. Graba omului modern nu poate fi un fenomen firesc, ci mai degrabă o stare cu vădită înrâurire demonică, potrivit Scripturii care zice: „Vai vouă, pământule şi mare, fiind­că diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apoc. 12, 12). Aceasta este sursa goanei nebune a lumii. Pentru că în curând se va pune capăt stăpânirii diavolului, acesta caută ca prin iureşul grabei, prin ameţeala ei, să facă părtaşi pieirii cât mai mulţi oameni. Pentru că cine are de suferit în vremea grabei, dacă nu făptuirea binelui? Când să te mai gândeşti la bine, şi mai cu seamă când să‑l mai faci, în mijlocul goanei după cele materiale? Viaţa este prea aglomerată!

Totuşi, în opinia părintelui Krestiankin, cu nimic nu putem stăvili graba lumii decât prin „graba de a face binele”. Cum aşa, şi la bine să ne grăbim acum? s‑ar putea obiecta. Rapiditate de a face binele nu este, însă, rodul unei mişcări haotice, stresate şi lumeşti, ci semnul unei deosebite înflăcărări a duhului, al unei autentice maturizări duhovniceşti. Această înflăcărare luminează mintea ca să vadă prompt ce bine trebuie făcut, astfel încât cei din jur să fie ajutaţi atât material cât şi spiritual, fie cât de puţin. Să facem grabnic binele şi întrucât viaţa este scurtă. Pentru că, afirmă părintele, „cel ce nu se va grăbi să facă binele, acela nu‑l va mai săvârşi”. Cât de profundă şi adevărată este această observaţie! Câte ocazii de a face binele nu am pierdut din pricina grabei sau a ezitării noastre! De aceea, încheie prin a spune un cuvânt cu adevărat profetic: „În lumea noastră poate fi bună doar o persoană fulgerător de bună”.

Nicuşor Nedelcu

Sursa: ziarullumina.ro

Cu ce vă îmbrăcaţi fetele?

groups-group-crowd-women-fashion-421912Tendinţele vestimentare folosite de o mare parte a producătorilor de haine pentru copii vă „ajută” să vă transformaţi fetele în obiecte sexuale. Aceasta este concluzia unui studiu recent, care afirmă că 30% din hainele pentru copii au caracteristici sexualizante. Cel mai adesea în alegerea hainelor pentru fetiţe, părinţii se supun unei tendinţe generale, neanalizând consecinţele ei pe termen lung.

Educate să devină obiecte sexuale

Studiul, condus de Dr. Sarah Murnen, profesor de psihologie la Kenyion College, din Ohio (SUA), s-a bazat pe analiza a 15 site-uri destinate vânzărilor de haine pentru copii, iar în cadrul lui au fost studiate peste 5.000 de articole vestimentare, care au fost clasificate pe baza unei scale a gradelor de senzualitate. Cel mai adesea, obiectele vestimentare „sexi” sunt croite astfel încât să scoată în evidenţă anumite părţi ale corpului, în special sânii şi părţile posterioare, sau au imprimate pe ele mesaje sau imagini sugestive.

Autorii studiului spun că acest tip de îmbrăcăminte are implicaţii serioase asupra modului în care fetiţele se autoevaluează, modelul care le este indus punând accentul pe atracţia fizică feminină. Acest lucru le face să se confrunte de la o vârstă foarte fragedă cu problema identităţii sexuale.

Femeile din cultura occidentală sunt în mare măsură percepute şi tratate de către bărbaţi ca obiecte. Această percepţie este interiorizată de către femei, care primesc mesajul şi ajung să îşi considere propriile trupuri ca obiecte care sunt evaluate în funcţie de anumite standarde de atractivitate, în special sexuală. Eşecul în conformarea la aceste standarde provoacă adesea depresie, lipsă de încredere în sine, stimă de sine scăzută, dificultăţi în relaţiile sociale. Echipa de cercetători consideră că hainele sexualizante determină educarea fetelor încă de mici să îşi perceapă propriul corp ca un obiect ce trebuie să se adapteze unor asemenea standarde: „Noi credem că a le îmbrăca pe fete în acest fel ar putea să contribuie la adaptarea lor la rolul îngust de femei transformate în obiecte sexuale”, precizează aceştia în studiul apărut în publicaţia de specialitate „Sex Roles”.

Majoritatea hainelor sexualizate prezintă şi caracteristici ale hainelor pentru copii, prezente în imprimeuri sau culori, ceea ce îi derutează pe părinţi: „Părinţii confuzi ar putea fi convinşi să cumpere fusta mini cu imprimeu de leopard dacă aceasta este roz ţipător. Dar în mod clar, aspectul sexual este vizibil şi dincolo de fundiţe sau culori copilăreşti.” – afirmă autorii studiului.

„Părinţii sunt de vină”

Sexualizarea fetiţelor nu este pentru prima dată în atenţia presei americane, subiectul fiind dezbătut de mai multe ori până acum, plecând de la anumite produse izolate, care au fost scoase de pe piaţă în urma protestelor părinţilor. Sharon Lamb, profesor de sănătate mentală la Universitatea Massachusetts din Boston, atrage atenţia că o tendinţă în modă este mult mai periculoasă decât nişte cazuri izolate. Iar această tendinţă se bazează pe manipulare prin lucruri subtile, mărunte.

Deşi se investesc sume uriaşe în strategiile de marketing şi publicitate, bazate pe studii psihologice şi cercetări serioase, producătorii nu îşi asumă nicio răspundere, dând vina pe părinţii care cumpără astfel de haine. Şi, la urma urmei, au dreptatea lor: articolele vestimentare cu tentă sexuală nu se prăfuiesc pe rafturi, ci se vând chiar bine.

Un alt aspect periculos în această tendinţă vestimentară în rândul copiilor este pedofilia. În condiţiile în care abuzurile de acest gen sunt tot mai răspândite, este bizar că părinţii acceptă să îşi îmbrace copiii în astfel de haine, dând altor adulţi motiv să îi privească pe cei mici altfel decât ca pe nişte copii.

Traducere şi adaptare de Natalia Corlean

„Cu copii de numai 5 ani exmatriculaţi pentru ofense sexuale şi fetiţe pipăite de colegii lor de clasă care nu au ajuns nici măcar la pubertate, avem o situaţie deloc confortabilă.

Dar a cui este vina? Este foarte uşor să arăţi cu degetul spre media şi să dai vina pe imaginile din reviste, de pe internet sau de la televizor. Dar realitatea este că răspunderea aparţine fiecărei mame care spune că este ok să ieşi pe stradă purtând o fustă foarte scurtă şi strâmtă, cu picioare mici, abia ieşite din copilărie, clătinându-se pe nişte ridicole tocuri aflate „la modă”.

Dacă le permitem copiilor să se îmbrace ca nişte mini-adulţi, le răpim copilăria. Şi permiţându-le să privească la televizor orice aleg ei împreună cu grupul lor de colegi, înseamnă că pur şi simplu ridicăm din umeri şi ne spălăm pe mâini de orice responsabilitate.”

Liz Fraser – “Machiaj şi tocuri la 7 ani? Este timpul ca noi, mamele, să ne oprim fetele să devină obiecte sexuale”

Părinţilor, fiţi veghetori!

„…Îi rog fierbinte pe părinţi să aibă grijă de copiii lor. Ştiu că avem multe familii adevărate, cu părinţi iubitori şi copii cuminţi. Dar tocmai de aceea vă rog şi vă îndemn, părinţilor, să fiţi veghetori, ca nu cumva copiii voştri să încapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la îndemână ceva ce le poate întina fiinţa. Nu-i lăsaţi doar pe seama şcolii, căci într-o şcoală pot exista programe perverse sau o directoare care, în schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficanţilor să-şi etaleze scârboasele mărfuri în văzul copiilor. Ajutaţi-vă odraslele să înveţe cu drag şi să se poarte frumos! Oferiţi-le pruncilor voştri mai puţin televizor şi mai multă lectură: din cărţile frumoase şi pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi… Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână…”

ÎPS Bartolomeu Anania

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53

Cele mai bune răspunsuri la niște insulte! Replicile care au rămas în istorie

Inteligenta-unui-copilPe lângă faptele importante ale personajelor istorice, posteritatea a reținut și insultele pe care și le-au aruncat aceste personaje. Iată câteva dintre cele mai bune răspunsuri la insulte, care au rămas consemnate în paginile cărților de istorie:

Abraham Lincoln (1809 – 1865), după ce a fost acuzat că ar avea două fețe:

”Dacă aș mai avea o față, credeți că aș purta-o pe aceasta?”

John Montagu (1718 – 1792), al patrulea conte de Sandwich, către John Wilkes (1727 – 1797), om politic şi ziarist britanic:

”Dumneavoastră, domnule, veți muri cu siguranță fie în ștreang, fie din cauza sifilisului”.

”Asta depinde, domnule, dacă vă îmbrățișez principiile sau amanta”.

Winston Churchill (1874 – 1965) vs. Lady Astor (1879 – 1964), prima femeie din Parlamentul britanic.

Churchill: ”Ce deghizare îmi recomandați să port la balul mascat?

Lady Astor: ”De ce nu veniți treaz, domnule prim-ministru?”

Lady Astor: ”Dacă ați fi soțul meu, v-aș otrăvi ceaiul”.

Churchill: ”Doamnă, dacă ați fi soția mea, l-aș bea.”

Lady Astor:  ”Domnule Churchill, sunteți beat!”

Churchill: ”Da, doamnă, și dumneavoastră sunteți urâtă, dar mâine eu voi fi treaz și dumneavoastră veți fi în continuare urâtă”.

George Bernard Shaw (1856 – 1950) i-a trimis o telegramă lui Winston Churchill, prin care îl invita la premiera piesei sale, ”Major Barbara”:

”V-am rezervat două bilete la premieră, veniți și aduceți un prieten, dacă aveți”.

Răspunsul lui Churchill a fost pe măsură:

”Imposibil să ajung la premieră, vin seara următoare, dacă mai aveți reprezentație”.

Dramaturgul englez Noel Coward (1899 – 1973), către scriitoarea americană Edna Ferber (1885 – 1968):

”Edna, aproape că arăți ca un bărbat”.

”Și tu la fel”.

Militarii francezi prezenți la o recepție, care a avut loc la Viena, s-au întors cu spatele când a intrat generalul englez Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (1769 – 1852). Gazda a încercat să îi prezinte scuze ducelui Wellesley, însă acesta a avut o replică pe măsura insultei:

”Le-am mai văzut spatele și înainte, doamnă.”

William Faulkner (1897 – 1962), despre Ernest Hemingway (1899– 1961):

”Nu a folosit niciodată un cuvânt care ar putea trimite un cititor la dicționar”.

”Bietul Faulkner. El chiar crede că emoțiile mari vin de la cuvinte mari?”

Filip al II-lea al Macedoniei (382 î.Hr. – 336 î.Hr.), mesaj către Sparta: ”Vă sfătuiesc să vă predați fără întârziere. Dacă îmi aduc armata pe pământurile voastre, vă distrug gospodăriile, vă ucid oamenii și rad orașul de pe fața pământului”. Spartanii au răspuns cu un singur cuvânt: ”Dacă”.

Efectul Coolidge

În biologie şi în psihologie, prin efectul Coolidge este descris un fenomen, observat la multe specii de mamifere, ca şi la om, prin care masculii şi femelele manifestă mai mult interes sexual în cazul unui nou partener. Acest concept a fost definit de endocrinologul american Frank A. Beach, în 1955. Termenul provine de la o anecdotă atribuită președintelui american Calvin Coolidge (1872 – 1933, în funcție: 1923 – 1929).

În timpul unei vizite întreprinse într-o fermă experimentală, soția președintelui Coolidge a observat că fiecare cocoș se împerechează frecvent și l-a întrebat pe cel care o însoțea cât de des se întâmplă acest lucru.

”De zeci de ori, în fiecare zi”, a răspuns acesta.

”Să îi spui asta domnului președinte”, a spus doamna Coolidge.

Însoțitorul i-a spus președintelui remarca soției sale, iar aceasta a întrebat:

”Cu aceeași găină de fiecare dată?”

Bărbatul a spus că de fiecare dată este vorba de o altă găină. Președintele a dat ușor din cap, zicând:

”Să îi spui asta doamnei Coolidge”.

Sursa: historia.ro

Portretul țăranului emigrant la întoarcerea acasă din pribegie

-b-Opinii---b--Portretul-emigrantului-romanSatul românesc cunoaşte, după anii 1990, un fenomen accentuat de exod rural, datorat plecării tinerilor la muncă în străinatate (cea mai mare parte în Spania şi Italia). Un astfel de fenomen social îşi pune o puternică amprentă asupra satului românesc. De regulă, există două categorii de tineri ţărani care emigrează:

– ţărani care pleacă total, singuri sau cu familia;

– ţărani care pleaca sezonier (3-6 luni pe an). Aceştia, de regulă, sunt motivaţi de adăugarea unui venit complementar activităţii de bază din ţară. Motivaţia de bază a unui tânăr care pleacă este strict materială şi se rezumă, de regulă, la atingerea a două obiective: construcţia unei case, respectiv cumpărarea unui autoturism. Dacă, în momentul plecării, orizontul de timp pentru care pleacă este de 3-5 ani, în marea majoritate a cazurilor s-a ajuns ca șederea să treacă de 10-15 ani.

Această prelungire a şederii se datorează mai multor factori:

– Socoteala de acasă care nu se potriveşte cu cea din târg. Mediul socio-economic din ţările europene se schimbă şi, în ultimii ani, asistăm la o presiune din ce în ce mai mare asupra locurilor de muncă disponibile, iar pe de altă parte avem de a face cu o legislaţie de regulă mai constrângătoare referitoare la accesul pe piaţa muncii.

– Schimbarea obiectivelor iniţiale: După trecerea câtorva ani în mediul social românesc din emigraţie, celor două obiective iniţiale li se adaugă şi altele, precum obţinerea unei sume de bani suplimentare, necesare iniţierii unei activităţi practice la întoarcerea acasă.

Iată câteva consecinţe ale acestui fenomen:

– O dificilă reintegrare în mediul socio-economic şi politic din România, la întoarcerea în ţară. Se crează astfel o generaţie de “străini” la noul loc de muncă sau în sat, greu acceptaţi de către “băştinaşi”. Se aseamănă foarte mult percepţia de neacceptare pe care o au localnicii dintr-un sat cu familiile sau persoanele nou venite (vinituri). În termeni media şi nu numai, aceşti emigranţi (rurali sau urbani) au primit eticheta de “căpşunari”.

– Un accentuat fenomen de destrămare a căsniciilor, din cauza absenţei prelungite a unui membru al familiei;

– Un fenomen de abandon social al copiilor lăsaţi în grija bunicilor creează o generaţie de copii cu grave probleme sociale (rezultate slabe la școală, absenteism, prostituţie, droguri, probleme de ordin psihologic);

– Un fenomen de abandon social al părinţilor care îmbătrânesc cu speranţa că odată şi odată îşi vor revedea copiii reîntorşi în ţară. Mulţi dintre ei şi-au pierdut orice speranţă că la bătrâneţe îşi vor avea copiii alături şi au început operaţiunea de “dezmoştenire”, căutând soluţii sociale prin semnarea de contracte de întreţinere cu azile private, în schimbul predării notariale a fermei ţărăneşti;

– Întoarcerea acasă nu este de fapt o întoarcere acasă. Mulţi tineri care se întorc din emigraţie nu se întorc acolo de unde au plecat, adică în satul românesc, ci revin în oraşul reşedinţă de judeţ sau în alt oraş din judeţ, unde de fapt au început construcţia unei case, după ce au plecat. Astfel, avem de a face cu o generaţie de două ori “bătută de soartă printre străini”: o viaţă printre străini într-o ţară europeană şi o viaţă printre străini într-un oraş de adopţie din România. Această viaţă printre străini perturbă de-a binelea un ţăran, clătinând din temelie toate elementele de stabilitate ale acestuia. Ambele medii de străinătate nu îl doresc şi el trăieşte o viaţă de om respins de societatea pe care o doreşte. Trăieşte o dublă dramă, descrisă foarte bine de vorba lui Lăpuşneanu: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Astfel de cartiere de “ţărani urbanizaţi”, fără identitate, putem observa la periferia Zalăului şi Bistriţei. Judeţele Sălaj şi Bistriţa Năsăud sunt campioanele Transilvaniei la numărul de ţărani expatriaţi;

– Fenomenul emigraţiei a ajuns să fie redat de către un nou folclor, şi anume “folclorul emigrantului”. Acest folclor este ceea ce hrăneşte părinţii celor plecaţi, în perioada lor de absenţă având darul, din păcate, de a mări durerea resimţită de către părinţi, şi nu de alinare a durerii, aşa cum de regulă se întâmplă cu folclorul românesc tradiţional.

Traumele străinătăţii la întoarcerea acasă

Abrutizarea intelectuală

Viaţa trăită de mulţi români în străinătate îşi pune serios amprenta asupra traiectoriei viitoare la revenirea în ţară. În fermele agricole din Spania sau Italia acestor imigranți li se impune să muncească şi nu să gândească, ceea ce duce la o robotizare a modului de reacţie al individului. Mulţi indivizi capabili de iniţiativă când pleacă în străinătate, devin, la revenirea în țară,  “legume antreprenoriale”, secaţi de orice idee.  La întoarcerea în ţară, mare parte dintre emigranţi nu mai reuşesc să se adapteze noilor realităţi socio-economice şi, după o perioadă scurtă, au tendinţa de a se reîntoarce în străinătate, în căutarea unei stabilităţi emoţionale şi socio-economice. O altă categorie de inadaptaţi sociali, la revenirea în ţară, trec la o fază pasivă a emigraţiei, care constă în acceptarea unei alocaţii de șomaj pentru care fac o navetă trimestrială/periodică în țara adoptivă, pentru vizarea carnetului de șomer.

Frica de necunoscut

Frica de necunoscut este predominantă la aceşti foşti emigranţi, marcată de tratamentul abrutizant la care au fost supuşi în străinătate. Trecerea de la un mediu micro-social relativ stabil din ferma spaniolă, la instabilitatea socio-economică din satul românesc perturbă complet traiectoria fostului emigrant. În loc să perceapă această instabilitate ca pe o oportunitate socio-economică, acesta o percepe ca pe un blocaj insurmontabil.

Egoismul

O altă urmă care marchează comportamentul foştilor emigranţi este exacerbarea comportamentului egoist. Concurenţa pentru locurile de muncă din străinătate, insecuritatea locului de muncă (componente structurale ale sistemului capitalist) duc de regulă, la întoarcerea în ţară, la un comportament egoist faţă de semeni.

Trufia sau fala

O vizită rapidă într-o localitate rurală furnizoare de emigranţi ne scoate uşor în evidenţă motivaţiile plecării acestora peste hotare. “Casa“, ca motivaţie principală a plecării în străinătate, este impunătoare în multe sate din Sălaj, Satu Mare, Bistriţa sau Maramureş, ca să luăm doar câteva judeţe ca exemplu. Casele construite de emigranţi în satele din care au plecat şi, din ce în ce mai mult, în orașele din judeţul de baştină, devin adevărate palate cu 8-10 camere reci mare parte din an (Certeze, Huta Certeze (SM) Coşbuc, Feldru, Nepos, Rebrişoara (BN), Bârsana, Ocna Şugatag (MM) etc.). Stilistic exprimându-ne, “şantajul și etajul” din perioada interbelică a devenit la Certeze “anul şi etajul”, ideal al multora dintre tinerii din satul românesc.

Enclavizarea socială

Reîntoarcerea în satul românesc duce pentru mare parte din emigranţi la construcţia unei noi identităţi. Anii petrecuţi departe de sat au dus la ruperea legăturilor sociale cu mediul de plecare. Fostul emigrant îşi construieşte o lume formată din foşti emigranţi care sunt mai apropiaţi ca gândire de el, în comparație cu “băştinaşii”. Neacceptarea de către “băştinaşi” a gândirii şi comportamentului celor plecaţi îi face pe mulţi dintre aceştia să-şi construiască un mediu închis, format din mici enclave de “foşti emigranţi”. Cum vârsta la care se întorc în comunitate este de regulă peste 40 de ani, aceşti şomeri de lux îşi construiesc o viaţă de izolare socială faţă de restul comunităţii locale.

De la comportament de slugă, la viaţă de slugă

Munca efectuată în ţări străine, la patroni, a format în timp un “comportament ascultător” al emigrantului român, ceea ce elimină aproape orice şansă de evoluţie ca antreprenor la întoarcerea acasă. Tehnica de “spălare a creierului”, la care i-au supus patronii străini, a fost extrem de eficientă şi se vede uşor rezultatul la revenirea acestora în ţară. În timpul șederii în străinătate, mulţi dintre emigranţi şi-au adus, în concedii, în vizită, patronii să le viziteze mediul de baştină. Aceştia, având un spirit antreprenorial acut, au început să le cumpere pământurile şi să-i angajeze chiar la ei în sat. Această viaţă dublă de slugă este o altă rezultantă a unei gândiri de slugă, imprimată abil de către patronul străin, şi pictează o altă faţetă a dramei emigranţilor.

Ruşinea de a efectua munci penibile

Dacă, în străinătate, imigrantul român a efectuat munci penibile, la întoarcerea printre ai săi, acesta, de regulă, refuză astfel de munci, de ruşinea celor cunoscuţi. Dacă, în străinătate, a îndurat umilinţe uneori sub demnitatea umană, la întoarcerea acasă, fostul emigrant nu mai poate să accepte tratamente similare sau apropiate din partea semenilor lui, ceea ce duce uneori la conflicte violente cu noii săi angajatori.

Pierderea identităţii naţionale sau ruşinea de a te declara român

A fi român printre străini este o sarcină dificilă de dus pentru mulți tineri emigranți români şi, de aceea, mulţi dintre aceştia refuză să-şi recunoască apartenenţa la neamul lor. Cauzele acestui comportament sunt de multe ori independente de ei şi sunt legate de faptele reprobabile ale multora dintre compatrioţii noştri români sau romi. La întoarcerea acasă, mulţi au dificultăţi de acceptare a apartenenţei la patria mamă şi au uneori un comportament social „apatrid”, renegându-şi identitatea naţională. Această dublă dramă trăită de emigranţi (drama străinătăţii şi drama reîntoarcerii acasă) a perturbat mintea multor tineri şi le periclitează reintegrarea socio-economică în mediul lor identitar.

Prof. Avram Fiţiu

Sursa: romanianoastra.info

Duminică, 12 februarie 2017 – Sf. Liturghie baptismală; botezul pruncei NECTARIA-IOANA PETCUŢĂ, al doilea copil al familiei Florin şi Steliana Petcuţă. Însuţi, Stăpâne, Doamne, binevoieşte să strălucească pururea lumina feţei Tale în inima ei… Felicitări părinţilor, mamei în special, naşilor şi mulţumiri tuturor celor prezenţi!

DSC_0901

DSC_0918

DSC_0921

DSC_0925

DSC_0933

DSC_0934

DSC_0937

DSC_0938

DSC_0941

DSC_0946

DSC_0956

DSC_0962

DSC_0967

DSC_0973

DSC_0981

Frâiele părinteşti

Duminica Fiului Risipitor, Luca 15, 11-32

ng102Această parabolă ne este cunoscută sub diferite nume, dintre care cel mai folosit este „parabola fiului risipitor”. Dar ea poate fi numită cu uşurinţă şi „parabola Tatălui milostiv” sau „parabola fiului pierdut şi regăsit” sau „parabola celor doi fii” şi multe alte nume. Însă cred că o putem numi şi „parabola emancipării”, a libertăţii. Şirul evenimentelor din viaţa fiului mai mic şi felul în care Iisus le descrie arată setea omului după libertate, după independenţă. Meditând această evanghelie suntem în faţa unui tablou atât de cunoscut: de câte ori nu am dat greş cu dorinţele noastre de independenţă?! De câte ori nu ne-am trezit că nu am făcut alegerea cea mai bună, deşi pentru moment părea atingerea unui ideal: să scapi de ochiul atotvăzător al părinţilor, al celor mai mari, al superiorilor şi de gura lor atotştiutoare. Cred că motivaţia fiului cel mic stă tocmai în această dorinţă de emancipare.

Dar, oare, ne putem întreba, era el constrâns de ceva în casa tatălui?! Nu se bucura de iubire, de respect, de libertate? Îi lipsea ceva?! Dovada iubirii Tatălui stă tocmai în faptul că-i împarte averea, îi dă partea sa de moştenire imediat ce-i cere acest lucru. Cu siguranţă nici nu-i lipsea nimic şi era o familie bună, bogată, pentru că reiese clar din evanghelie că era o familie cu mulţi servitori şi ştim că nu oricine îşi permitea acest lux. Însă el a vrut să fie în afara iubirii tatălui.

Iisus surprinde atât de bine efectele negative ale unei libertăţii alese în afara momentului potrivit şi în afara iubirii: nu avea motive să plece, pentru că tatăl îl iubea şi-l respecta. Şi pentru că totuşi a plecat, asupra lui s-au abătut toate nenorocirile: îşi risipeşte averea şi duce o viaţă destrăbălată, apoi începe să ducă lipsă şi devine dependent de oameni. Însă această dependenţă din urmă este și mai dureroasă pentru că devine dependent de oameni care nu-l iubesc aşa cum îl iubea tatăl său. Şi de aici începe un întreg proces de înjosire şi umilire la care se va vedea nevoit să se supună: a fost trimis să păzească porcii. Dar răul nu s-a oprit aici: a început să sufere de foame, nu mai avea nimic. Abia acum, în durerile foametei şi ale umilirii, şi-a dat seama de greşeala sa şi, spune Iisus, „şi-a venit în fire”, s-a trezit şi a înţeles că adevărata libertate nu e să fugi de iubirea tatălui, ci să stai cât mai aproape de ea: e mai bine să fii chiar şi argat lângă iubirea tatălui, decât să fii independent, stăpân, dar lipsit de orice iubire şi respect. S-a ridicat şi s-a dus cu acele cuvinte rămase memorabile pentru fiecare om păcătos: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Aceste cuvinte trebuie să devină cuvintele noastre, sentimentul nostru, atunci când nu am înţeles slujirea în iubirea tatălui şi am preferat sclavia unei „libertăţi” a păcatului.

Nu cred că toţi oamenii trebuie să treacă prin această „risipire” pentru a se regăsi, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere a propriei identităţi. Nu există două drumuri la fel pe calea convertirii: fiecare străbate drumul său, fiecare are modul său de a-şi găsi identitatea şi locul. Însă este adevărat că unora le este necesară această risipire pentru a se trezi, pentru a-şi veni în fire. Există unii oameni, obişnuiţi cu favorurile iubirii divine, care uită mai ales să mulţumească pentru această stare de bine. Ba mai mult, ajung să nu mai simtă iubire. Şi atunci au nevoie de această risipire pentru ca să-şi dea seama de valoarea iubirii.

Parabola aceasta poate fi rezumată şi în cunoscutele cuvinte: „abia când pierzi un lucru îţi dai seama cât de important era!”. Abia când rămâi fără Dumnezeu, fără sprijinul Său, îţi dai seama cât de fragil eşti şi cât de mult te ajuta prezenţa Domnului. Cred că veşnicii nemulţumiţi şi mofturoşi, plictisiţi de darurile vieţii (ca fratele mai mare), ar trebui să aibă parte de o astfel de risipire pentru a învăţa să preţuiască mai mult ceea ce au primit.

Însă legat de această risipire, trebuie să fim atenţi să nu o provocăm noi într-un timp nefavorabil. Pentru unii ea este fatală. Fiul risipitor s-a trezit, şi-a dat seama că a greşit şi a acţionat imediat. Însă alţii nu se mai trezesc niciodată şi rămân pentru totdeauna departe de casa tatălui. Preferă condiţia de slugă la străini şi de muritor de foame, decât să-şi recunoască greşeala şi să se întoarcă. Nu toţi ştiu să recunoască faptul că au greşit şi să ceară iertare. Fiul risipitor este un caz de risipire cu final fericit: şi-a venit în fire şi imediat a acţionat. Când a luat decizia a şi dus-o la îndeplinire. Însă cei mai mulţi risipitori nu mai ajung la astfel de decizii sau se întorc din drum… nu ajung să primească iertarea tatălui pentru că nu o cer.

Aşadar, risipirea nu este o etapă necesară pentru regăsire, dar unora le prinde bine, dacă reuşesc să-şi revină după experienţa falimentară a îndepărtării de casa tatălui.

Pe de altă parte, mă întrebam ce îi lipseşte fratelui fiului risipitor, care rămâne lângă tatăl său, dar se mâhneşte când fratele său este reprimit în familie?

 Acum îmi vin în minte o mulţime de virtuţi care-i lipsesc. Îi lipsesc curajul şi altruismul sau capacitatea de a se bucura pentru celălalt, iubirea, iertarea şi multe, multe altele. Pentru mine, fiul cel mare este imaginea omului supus, dar veşnic nemulţumit. Cel care murmură mereu în şoaptă, cârteşte în inima sa, dar nu are curajul să privească lucrurile în faţă şi să-şi susţină crezul cu voce tare.

Aşa cum ştim şi am simţit deseori în propria persoană, inima omului cunoaşte multe aspiraţii: cea mai înflăcărată e iubirea, însă cea mai duioasă e iertarea. Avem aceste capacităţi – de a iubi şi de a ierta – pentru că Dumnezeu a luat din ale Sale şi a pus în noi făcându-ne chipul şi asemănarea Sa. Însă fiului mai mare pare să-i lipsească cu desăvârşire această asemănare cu tatăl: nu are nici iubire, nici iertare.

El este imaginea omului veşnic nemulţumit de binele celorlalţi. El nu a ştiut să ierte. Este trist că josnicia omului poate merge până acolo încât se întristează de binele celuilalt! Pe drept cuvânt s-a spus: dacă aş avea de ales între fiul convertit şi fiul morocănos, aş alege să fiu şi eu risipitor şi să-mi recunosc greşeala, să simt mângâierea iertării. Decât să stai trist de binele celuilalt şi nemulţumit de faptul că unii au darul iertării, mai bine să greşeşti şi să ai puterea de a te întoarce şi a cere iertare.

Este trist că de cele mai multe ori în predicile sau comentariile asupra acestui text ne oprim prea puţin în dreptul dialogului de la final, între tatăl şi fiul cel mare. Finalul parabolei trebuie valorificat mai mult pentru că arată clar iubirea tatălui faţă de fiecare om: şi faţă de păcătosul care se întoarce, dar şi faţă de cel care se consideră drept în inima sa. Reacţia tatălui când fiul cel mare îl judecă şi-i reproşează că l-a tratat rău este plină de gingăşie: Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce-i al meu este şi al tău. Trebuia, aşadar, să petrecem şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit! Aceasta nu ar fi trebuit să uite fratele mai mare: el este tot fiu, iar celălalt îi este frate, iar pentru un frate regăsit, recuperat, trebuie să te bucuri, nu să te întristezi.

Cum îi răsplăteşte Dumnezeu pe cei care îi rămân fideli? Reproşurile aruncate tatălui de fratele mai mare ar putea să ne ducă în eroare. El i-a spus: Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, mie însă niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei. Însă ne putem întreba: a cerut el vreodată un ied sau vreun lucru?! A cerut ceva şi nu a primit?! Dacă nu l-a refuzat pe fiul risipitor când şi-a cerut moştenirea, de ce l-ar refuza pe fiul cel mare?! Oare a îndrăznit el să se apropie de tatăl său şi să-i ceară ceva?! Cred că nu. A preferat să stea şi să aştepte, mulţumindu-se cu ceea ce venea de la sine, cu ceea ce viaţa îi scotea în cale. Unde să mai punem că, după ce tatăl le-a împărţit averea, nici măcar nu trebuia să mai ceară vreun ied. Putea să ia singur pentru că era moştenitor, cum i-a şi spus tatăl: tot ce este al meu, este şi al tău.

Tocmai aceasta este răsplata lui Dumnezeu pentru cei fideli: împlinirea rugăciunilor, a cererilor pe care i le facem şi care ne sunt de folos pentru mântuire. Este clar că Dumnezeu nu ne va da niciodată nimic din ceea ce știe că nu ne va apropia de mântuire. Însă, niciodată, dar absolut niciodată, nu ne va respinge vreo rugăciune care ne poate aduce ceva folositor pentru a ajunge la mântuire. Dacă nu a ezitat să-l dea pe propriul Său Fiu, Care a murit pentru noi, cum va putea să ne refuze vreo altă rugăminte?

Să nu uităm esenţialul: să cerem! Dar să cerem cu credinţă, ca şi cum am fi primit deja. Să cerem întotdeauna ceea ce ne este de folos spre mântuire şi să nu uităm ca rugăciunile noastre să conţină şi ceea ce ne-a învăţat Iisus: „Tată, facă-se voia Ta!” Şi dacă vrem ca totul să fie bine, atunci să ne bucurăm pentru cei care se convertesc, pentru fraţii noştri care revin în sânul familiei.

Doza homeopatică de moarte

xCând Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfă­tuia să alegem mortificarea, se referea în primul rând la lepădarea de sine, de înşelătoarele farmece ale acestei lumi. „Răstig­nit sunt lumii!”, ne îndemna el să ne spunem.

În Pateric, Avva Macarie îşi sfătuieşte fratele: „Fii mort! Să nu te intereseze nici laudele, nici criticile semenilor!” Aceasta în­seam­nă: cine moare înainte să moară nu moare după ce moare. Este vorba, desigur, despre moar- ­­tea iniţiatică, iluminatorie, trans­figuratoare. Este moartea roditoare despre care vorbea Iisus: „Dacă bo­bul de grâu nu moare, singur va rămâne; dară de va muri, mult rod va aduce”.

Este o idee fundamentală în probleme de supravieţuire, care arată că moartea vine treptat; trebuie să-i facem din ce în ce mai mult loc în viaţa noastră, să trăim un fel de „moarte în instan­ţă”, în care totul este pregătit dinainte, cu înţelepciune şi meticulozitate. Săpând tot mai adânc în noi, o descoperim: teribilă, atotstăpâni­toare.

Dar nu numai în noi. Moartea e prezentă pretutindeni! Vladimir Jankélévitch, în „Tratat despre moarte”, ne învaţă: „Moartea este seriosul din orice sacrificiu, miza oricărui risc, grăuntele de sare din orice aventură. Sufe­-r­in­ţa însăşi nu ne face să suferim decât prin doza abia perceptibilă de moarte, prin doza infinite­zimală şi, ca să spunem aşa, homeo­patică pe care o conţine”. Contrapunctic, soluţia eufe­mis­tică pe care ne-o sugerează Jankélévitch este modestia: „Omul e depăşit, debordat, definit din toate părţile. Cum să nu cheme neîncetat la modestie şi la mă­sură acest mic spaţiu intermediar, acest scurt interludiu numit viaţă?”

Dar e chiar o soluţie, sau doar o adaptare, o concesie făcută existenţei, cubul de zahăr necesar pentru a îmblânzi fiara? Paharul de cucută care conferă fluiditatea trestiei în bătaia vântului?

Doza homeopatică de moarte din orice gest uman, din orice clipă care devine ameninţătoare, per­ma­nentă, această doză ţine în egală măsură de viaţă – pe care o colorează, dându-i o fru­museţe tragică – şi de moarte – pe care o incită, îi dă un plus de candoare şi de veridicitate -, dar ţine mai ales de o teologie a frumuseţii! Orice Schimbare la Faţă a viului, orice prezumţie a transfigurării presupune eludarea unei limite, iertarea unui păcat, detaşarea de moartea anteconţinută.

Cum pot să mă detaşez de moartea din mine? Cum pot să-mi fascinez moartea? S-o schimb la faţă? Prin modestie. Prin asumarea păcatu­lui de a fi mort într-o lume vie, de a fi pierdut într-o lume regăsită. Cine poate identifica un anume fir de nisip pe o plajă? Cine poate descoperi un anume fir de iarbă pe o câmpie? Moartea.

Dar cine le poate cerne, salvându-le? Cine le poate prelungi frumuseţea preca­ră, insig­ni­fiantă, făcând-o mărea­ţă, ge­nială? Cine face uitarea fru­moasă şi pierderea iluminatorie? Modestia.

Pe unii doar moartea îi sal­vează de trufie, pentru că le asigură acea dimensiune inte­rioară pe care au căutat-o toată viaţa. Dar câţi dintre noi cunosc adevărata iubire şi câţi dintre noi cunosc adevărata moarte? Tolstoi ne-a zugrăvit moartea lui Ivan Ilici, descoperitorul luminii şi al fericirii prin moarte.

Dar câţi dintre noi înşală iubirea şi sunt înşelaţi de moarte?! Iubirea cheamă la recunoaşterea realităţii aşa cum este, dar şi aşa cum nu este. Moartea cheamă la recunoaşterea realităţii din inte­rior, la supravieţuirea prin asumarea putreziciunii, la recunoaş­terea chipului pe care nu l-am purtat. Cum să-ţi apropii ceea ce nu-i al tău?

Dar Lazăr cum şi-a câştigat o nouă viaţă? O nouă viaţă care a devenit prototipul rugăciunii… Nimeni nu are decât ceea ce i se dă. Lazăr a câştigat un nou chip, o nouă viaţă şi, mai apoi, o nouă moarte, superioară celei dintâi… Pentru că există mai multe moduri de a muri care nu au nimic în comun cu calitatea morţii. Esenţa nu absoarbe aparenţa. Trecerea prin porţile putrede ale morţii este un moment penibil care poate deveni sublim, este un moment atro­ce care poate deveni blând.

Ce este blândeţea? Se spune că însuşi Ioan Botezătorul a avut momente de îndoială în privinţa lui Iisus, pe care îl găsea uneori prea blând. Blândeţea este o asumare a cre­dinţei, o modestie privilegiată, pentru că e mai puternică decât moartea, blân­deţea este o icoană vie, mişcă­toare, în continuă rugă spre înalt. Dar dacă… şi blândeţea doare?

Carmelia Leonte

Sursa: ziarullumina.ro

Schimb de inimi

ochiMi-a mai trecut prin minte, dar m-am răzgândit.

De data aceasta, n-am s-o mai fac. Chiar vreau să-mi schimb inima cu altă inimă. Singurul lucru pe care îl cer este să nu fie de om, cum este cea de acum, căreia țin totuși să-i spun, înainte de ne despărți, că n-am uitat nimic din ceea ce îi datorez.

Fără ea n-aș fi știut niciodată să mă îndrăgostesc. Și chiar dacă m-aș fi îndrăgostit, n-aș fi știut cum să zbor. Și chiar dacă aș fi zburat, n-aș fi știut cum să ajung aproape de cer. Și chiar dacă aș fi ajuns, n-aș fi știut cum să-mi umplu buzunarele sufletului cu lumină. Și chiar dacă le-aș fi umplut, n-aș fi știut cum s-o semăn pe câmpuri. Și chiar dacă ar fi semănat-o, n-aș fi știut cum s-o fac să răsară. Și chiar dacă ar fi răsărit, n-aș fi știut cum s-o fac să înflorească.

Dacă ar fi să zidesc o locuință din toate bucuriile pe care le-am avut, ar ieși cea mai încăpătoare casă din lume. Aș putea înălța o casă la fel de mare și din tristeți. Dar numai cu contribuția ei, a inimii mele de om, adică. Fără ea n-aș fi putut avea nimic. Nici bucurii, nici tristeți, vreau să spun.

Cu toate acestea, îmi doresc o altă inimă, acum.

Una de copac mi-ar plăcea cel mai mult. Fiindcă asta năzuiesc să fiu.

Poate că salcâm.

Poate că salcie.

Poate că dud.

Cred, însă, că cireș mi s-ar potrivi cel mai bine. Să vină primăvara și să-mi pun floarea la un loc cu floarea celorlalți pomi din grădină! Iar mai apoi, să se umple toate drumurile de copii cu cercei de cireșe la urechi, după care să se umple tot văzduhul de bătăile inimii mele de pom roditor!

M-am săturat, nu mai vreau să fiu om! Cu o inimă de copac în piept, mai cu seamă una de cireș, ești întotdeauna sigur de venirea primăverii. Cu o inimă de om, niciodată!

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro

Monahul (pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC)

Regina Maria, ultima romantică, prima femeie modernă

Patriarhul Justinian la Muntele Athos (1963)

În 1963, când s-a sărbătorit mileniul athonit, Sfântul Munte a fost gazda patriarhilor, a şefilor de stat, numeroşilor diplomaţi, oameni de cultură, cler şi mireni.
Patriarhul Justinian a fost atunci pe Sf. Munte, alături de Patriarhul Ecumenic, Atenagoras al Constantinopolului. Chiar dacă cinstirea maximă a fost adusă Marii Lavre, înfiinţată de Sf. Athanasie cu un mileniu în urmă, în film pot fi uşor recunoscute şi alte lăcaşuri de cult măreţe, inclusiv Kareia (capitala Sf. Munte).

Un prețios document: Scrisoarea Patriarhului Iustinian către Ceauşescu (1968)

f-ii3329-1f14Martie 1968. P. F. Iustinian îi cere oficial lui Nicolae Ceauşescu ca marile sărbători creştine să fie introduse în calendarul sărbătorilor oficiale ale ţării iar serbările de 1 mai să fie „reduse”. A se remarca şi faptul că i se adreseaz cu formula “Domnule…”

Domnului Preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu

Domnule Preşedinte,

Au trecut douăzeci de ani de când credincioşii cultelor religioase creştine din ţara noastră au fost puşi în situaţia de a nu mai putea cinsti cum se cuvine unele din marile sărbători ale credinţelor lor.

Ne gândim, în primul rând, la sărbătoarea Crăciunului, sărbătoare cu dată fixă: 25 decembrie, cinstită cu adâncă evlavie de creştinii din întreaga lume, indiferent de confesiunea sau cultul cărora aparţin, şi pentru care cârmuirile politice din multe ţări acordă una, două sau chiar trei zile de întrerupere a lucrului în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, Biserica marii majorităţi a populaţiei din ţara noastră, ar dori să poată cinsti şi ei această sărbătoare a întregii creştinătăţi, pentru care, de-a lungul veacurilor, poporul român a manifestat simţăminte cu totul deosebite, reflectate în tradiţii vechi cât însăşi istoria neamului şi în creaţii folclorice, poetice şi muzicale, de mare frumuseţe, în acele „Colinde de Crăciun”, capitol important în orice manual de „Istorie a literaturii române”, şi piese muzicale de mare răsunet, de autentic veşmânt românesc, în programele unor formaţii artistice care au întreprins turnee peste hotare în ultimii ani.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, care lucrează în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare, cer să poată sărbători Crăciunul nu numai pentru că aceasta constituie o îndatorire sfântă faţă de întemeietorul credinţei lor religioase, lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi nici nu numai pentru că aceasta ar însemna readucerea unor tradiţii străvechi în actualitatea cultural artistică a neamului nostru, ci mai ales pentru că ei ştiu că ziua Naşterii Domnului este sărbătorită, prin întreruperea lucrului, în câteva din ţările cu regim politic socialist, vecine cu ţara noastră: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia.

Lucruri asemănătoare spunem şi în legătură cu sărbătoarea Paştelui, devenită, în aceşti ultimi douăzeci de ani, o duminică oarecare, sărbătorită prin întreruperea lucrului numai pentru că Paştele cade totdeauna în zi de duminică, dar pentru care credincioşii n-au cel puţin o zi de răgaz, un răgaz al reculegerii, înaintea sărbătorii, şi un răgaz al reintegrării în tradiţie, după ziua propriu-zisă a sărbătorii.

Una din sărbătorile cele mai mari este şi sărbătoarea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, cinstită de creştinii ortodocşi şi romano-catolici în mod deosebit, ca şi sărbătorile Naşterii (Crăciunul) şi Învierii Domnului lisus Hristos (Paştele) şi, la fel, precedată de câteva săptămâni de post.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române ştiu că orice întrerupere a lucrului în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare, ca urmare a sporirii numărului sărbătorilor, înseamnă o împuţinare a producţiei şi, deci, o micşorare a venitului naţional; dar ei sunt gata să asigure Ocârmuirea noastră de stat că, ceea ce s-ar putea pierde prin întreruperea lucrului în zilele de Crăciun şi de Paşti, poate fi înlocuit prin mai buna organizare a procesului de producţie şi prin elanul cu care o colectivitate umană, deplin mulţumită sufleteşte, ştie să se avânte în muncă, restabilind astfel echilibrul economiei naţionale.

Pentru sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui, credincioşii ar consimţi bucuros la reducerea sărbătorii Anului Nou şi zilei de l Mai la o singură zi.

Vă rugăm, deci, să binevoiţi a acorda norodului drept-credincios din ţara noastră putinţa de a sărbători, după datină, Crăciunul, Paştele şi Sfânta Maria Mare, trei sărbători mari ale întregii creştinătăţi, aşa cum fac creştinii de pretutindeni, chiar cei din ţările socialiste numite mai sus. Va fi acesta un act politic cu urmări fericite pentru psihologia maselor de credincioşi de la noi, care nu va păgubi cu nimic economia noastră naţională.

Primiţi, Vă rugăm, Domnule Preşedinte, încredinţarea sentimentelor noastre de aleasă consideraţiune.

(ss) Iustinian,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: pelicanuldinpustiu.wordpress.com

„Fiți păsări mari fără glas!”

scris-de-manaA vorbi înseamnă a te mlădia (ca o trestie!) în puterea Duhului, a construi o citadelă afectivă în care nu mai este posibilă iluzia. Dar a tăcea ce înseamnă?

Îmi amintesc frumoasa poveste a lui Andersen, „Cei unsprezece frați”, și astfel înțeleg: „Fiți păsări mari fără glas” nu este o urare, ci un blestem. Tăcerea nu e o bucurie, ci o condamnare. În faimoasa poveste, maștera a spus către cei unsprezece frați: „Zburați în văzduh, fiți păsări mari fără glas!” și ei s‑au prefăcut pe dată în unsprezece cocori și și‑au luat zborul în tăcere. Sora băieților, Elsa, a fost alungată de acasă, după ce farmecele mamei vitrege s‑au dovedit fără putere asupra copilei. Atunci „spoi pe biata fată cu zeamă de nucă și‑i făcu toată pielea neagră; apoi o năclăi pe obraz cu un fel de unsoare urâcioasă și‑i încurcă tot părul, așa că era cu neputință s‑o mai recunoști”. Așa arată tăcerea? Astfel măsluită, persoana fetei s‑a retras din dialog. Nu a mai recunoscut‑o decât câinele, dar ce folos, că el nu putea vorbi. Învinsă deocamdată, fata a fugit. Tăcerea tatălui, neputința lui de a‑și recunoaște fiica au fost de nesuportat. Apoi a început penitența. Ca o adevărată muce­niță, fata a lucrat fără să scoată un sunet. Urzicile simbolizează cuvintele ascuțite ale mamei vitrege, cuvinte pe care tânăra le‑a țesut, schimbându‑le valoarea. Tăcerea a fost un sacrificiu asumat și necesar pentru stingerea blestemului. Cămășile (rodul mâinilor) au devenit umbra verde a tăcerii, gata să se transforme în cuvinte. Și aripa neschimbată: strigătul de revoltă.

Când scrii ceva, te întrebi cum să dai realitate textului. Aceeași problemă survine și când vorbești. A fi pasăre fără glas înseamnă a fi la limită, exact în locul pe unde trece cuvântul, dar mai înseamnă deseori a vorbi în pustiu, a nu fi ascultat de nimeni, ca și cum ceea ce spui nu ar merita atenție sau nu ar avea consecințe. Mai înseamnă, dimpotrivă, ca tot ce spui să creeze tulburări dramatice. Astfel de „păsări fără glas” sunt misticii.

Cu speranța că cititorii sunt interesați, mai ales cei care au deja o cultură generală, aleg un exemplu mai puțin cunoscut în România. Mă gândesc la călu­gă­rițele beghine, ca Béatrice de Nazareth și Mathilde de Magdebourg (care au ales în final mănăstirile tradiționale) sau cele din Flandra secolului al XII‑lea. Să ne imaginăm puțin Europa cruciadelor, când femeile erau total reduse la tăcere și, deodată, în vacarmul general, să descoperim mișcarea religioasă a unor credincioase care și‑au construit micile lor locuințe nu în locuri ferite, nu departe de agitația oamenilor, ci în mijlocul orașelor, ca niște replici bizare la lumea din exterior, și au făcut din tăcere un instrument care a început să deranjeze pe toată lumea! Locuiau în chilii separate și nu vorbeau între ele, ci numai se rugau. Și‑au construit o ordine proprie (am putea spune: un ordin) și un curent mistic separat de cele oficiale. Libertatea lor s‑a dovedit eroică pentru că tăcerea a fost percepută ca acuzatoare, nu rugătoare. (Cuvântul „béguine” provine din flamanda veche – beghen – și înseamnă „a se ruga”.) Se pare că, fără să‑și dea seama, au fost înțelese ca luptătoare pentru drepturile femeilor în Europa, pentru că ele, deși pașnice și solitare, aveau să plătească pentru inde­pen­dența lor. Reprezentanții inchizitoriali ai Bisericii de atunci au vrut să le îngroape de vii pentru a le face… și mai tăcute decât erau. Altele au fost arse pe rug, ca eretice, deși ele nu doreau decât să se roage și să‑și dedice viața Sfintei Fecioare. Căsuțele miniaturale în care locuiau le‑au fost incendiate. Este cunoscut cazul lui Aleydis, care a murit în 1236 în închisoare. Totul în numele rugăciunii. (Ca persistență a miracolului, pot spune că, deși în zilele noastre centrele de beghinaj sunt locuite de oameni obișnuiți care au posibilitatea să închirieze casele pentru o perioadă ce poate ajunge până la 90 de ani – fără a le putea cumpăra -, deși viețile lor sunt asemeni tuturor occidentalilor contemporani, pacea adâncă și liniștea vindecătoare se păstrează aici! Cum treci pragul așezământului, simți că ai intrat într‑o altă lume, total diferită de a noastră.)

Poate nu e lipsit de importanță să amintim ideile care au dus la condamnarea lor, în toată Europa medievală. Marguerite Poret, arsă pe rug la Paris, în 1310, considera că un suflet evoluat nu trebuie să mai lupte pentru cucerirea virtuților: „Que lââme anéantie doit donner congé aux vertus et nâest plus à leur service, parce quâelle nâen a plus lâusage, mais les vertus lui obéissent” (din Miroir des simples Ames, de Marguerite Poret, citat de Barbazan‑Méon, Fabliaux et contes des poètes français des XI‑XV siècles, Paris, 1808, t.2, p. 180). Acestea sunt în el, dar sufletul („pasăre fără glas”) și‑a luat zborul și nu este cu ele, ci numai cu Dumnezeu, fenomenul ab­sorb­ției în marea lumină divină fiind deja produs. Este vorba de conceptul Oglinzii – un fel de tăcere care se vede, prezent la mulți mistici, printre care și Sfântul Ioan al Crucii sau Theresa dâAvila, dar greșit echivalat cu neglijența sau disprețul față de valorile Bisericii. De altfel, tăcerea‑oglindă sau tăcerea din Marea Oglindă a pus nu o dată viețile misticilor în pericol. Christine de Belgique, Marguerite d-Ypres, Ida de Louvain sunt alte exemple de beghine cu vieți consacrate și condamnate.

Multe secole au trecut până să se formeze discernământul, to­le­ran­ța și civilizația… Sau poate mai corect ar fi să spunem: multe secole vor mai trece!

Carmelia Leonte

Superioritatea prostiei

semnul-intrebarii_resizeÎntr-o societate bazată pe rațiune, oamenii se împart în deștepți și proști. Noi toți ne considerăm deștepți, încât stai și te ­întrebi: Cui i-a rămas onoarea de a fi prost? Ce ­înseamnă să fii deștept? Și ce înseamnă să fii prost?

A fi prost este un privilegiu care nu trebuie pierdut. Proștii au prieteni, deştepţii au duşmani; proştii reuşesc în viaţă, deştepţii se sacrifică. Pentru ce? Numai ei ştiu, că de asta sunt deştepţi! Proştii vorbesc între ei şi se înţeleg de minune. Deştepţii vorbesc singuri. E firesc să fie aşa: cu cât eşti mai deştept, cu atât şansele de a avea cu cine vorbi scad. Te trezeşti absolut izolat într-o mare de prostie. Ce-i de făcut? Încotro s-o apuci? Vrei să te sprijini pe deşteptăciunea ta şi nu poţi. Vine şi momentul fatal când te întrebi: Oare chiar sunt deştept? Până acum nu mi-a folosit la nimic…

Prostia este persuasivă, sigură de sine; deşteptăciunea se lasă convinsă, pentru că este flexibilă. Cum poţi să fii deştept şi în acelaşi timp să te bazezi numai pe tine? Cum poate inteligenţa să fie arogantă? Sau agresivă? În concluzie, deşteptul se înfrăţeşte cu prostul pentru că deşteptul speră, pe când prostul ştie. Mare diferenţă! În numele speranţei, cel înzestrat cu capacitatea de a gândi vrea să-i înveţe şi pe alţii să gândească, îşi pune viaţa în slujba acestui ideal. Prostul, în schimb, ştie că a gândi este o pierdere de vreme, şi el nu vrea să piardă din preţiosul timp care i s-a dat pentru a fi prost. El e prea „șmecher” ca să gândească. Nu îşi permite acest lux. Arde etapele. Fuge de eforturi inutile. Se integrează în realitatea imediată, nu în mit. La ce bun să gândeşti când o asemenea activitate nu are glorie, nu aduce bani, ci multă-multă singurătate? Nu mai bine să dai cu copita? Izbeşti puternic şi mergi mai departe, alături de ai tăi.

Prostia odihneşte, pe când inteligenţa este o povară. Imaginaţi-vă întreaga planetă cu luminile stinse. E linişte şi toată lumea doarme. Aşa arată prostia. Este adormitoare, mai ceva ca un somnifer. Şi chiar ai nevoie de somn! Cu cât eşti mai deştept, cu atât oboseşti mai repede pentru că porţi pe umeri nu doar povara complicată a propriei tale inteligenţe, dar şi întreaga greutate a prostiei umane. Din acest motiv, prostul şi deşteptul se confundă, uneori. Nu în sensul că prostul poate trece drept deştept, deşi se întâmplă, dar asta nu este adevărata tragedie, ci deşteptul trece drept prost sau chiar se prosteşte de-a binelea. Dacă un prost trece drept deştept, o ştim cu toţii, asta este posibil doar în relaţia cu ceilalţi de condiţia lui, care au interes să aplaude. Nu-i bai. Ei oricum sunt la putere. Nu pierd nimic şi nici nu mai au ce câştiga. Dar când un deştept se prosteşte este mâzgălit chipul lui Dumnezeu, de parcă ar fi pictat pe o lumânare de ceară gălbuie. Apoi vin proştii şi suflă asupra lui şi gata. Ne pomenim pulverizaţi într-un ocean de prostie, în drum spre nicăieri.

Spuneam că deşteptul se însoţeşte cu prostul, din generozitate şi nobleţe sufletească. Total greşit! Prostul nu acceptă jertfa celuilalt, ci o perverteşte, o ridiculizează, o transformă în alt­ceva. Inversează rolurile, din instinct primar. Prostia este ca un virus căruia ştiinţa nu îi poate afla leacul. Prostul ştie că nu trebuie să accepte un gest care îi poate schimba condiţia, îl poate anula. El nu poate fi decât ceea ce este.

Simptomul indubitabil al prostiei este dorinţa de a umili. Ceea ce ştie cel mai bine prostul este să umilească. Nu pentru că prostia ar fi umilitoare în sine, nici vorbă! Cel incapabil să realizeze situaţia în care se află este mândru, nicidecum umilit. Caracteristica lui fundamentală este dispreţul. Ar fi naiv să credem că se simte ameninţat de inteligenţa celuilalt. El nu se simte ameninţat de nimic. Dar prostul este pedepsitor, e cel care condamnă.

El nu uită şi nu iartă. Teme-te de memoria lui! Peste ani şi ani, fie chiar pe patul morţii, te trezeşti că îţi aruncă în faţă un reproş incredibil, aproape obscen. Îţi spune ceva la care tu, oricât ai fi de deştept, nu te-ai fi gândit. Pentru că în mintea prostului se leagă altfel lucrurile. Deşteptul nu are acces la toată canavaua cenuşie ţesută din prostia umană, aşa cum nici prostul nu poate bănui ce e în mintea celuilalt. Sunt două lumi diferite, limbaje paralele. Diferenţa este că prostul nu se sinchiseşte, el nu este interesat de inteligenţa „adversarului”, pe care îl priveşte mai mult ca pe o glumă, lesne de neutralizat. Nu vrea să înţeleagă nimic, în timp ce deşteptul vrea să înţeleagă prostia. Dar e o capcană! Prostia este un mister total, negru şi sumbru. Absolut de neînţeles.

Când un deştept este luat de prost, pot fi două explicaţii finale: ori proştii nu se dezmint, ceea ce e firesc (cum ar putea?), ori deşteptul face pe prostul, pentru a supravieţui. Unii, cu o minte extraordinar de inteligentă, ar spune că e păcat. Să nu abdice! Alţii, în curs de adaptare, ar considera că e bine. De ce să moară deştepţii atât de repede? De ce să fie numai proştii longevivi? Să trăiască şi deştepţii, chiar dacă închid un ochi în faţa prostiei. Este condiţia pentru a trăi.

Dar merită să fii în viaţă, prefăcându-te că ai murit şi efortul celorlalţi de a te ucide a devenit inutil? Merită acest sacrificiu? Iată marea dilemă a deşteptului.

În timp ce prostul, sigur pe el, profită de nesiguranţa gânditorului şi trăieşte fericit, până la adânci bătrâneţi, la adăpost de orice dileme.

Carmelia Leonte

Sursa: ziarullumina.ro

Descoperă România cu Peter Hurley – Documentar

Sfântul

16178952_1200756800002778_5410602655838443536_o“Omul având o îndoită natură nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai uşoară este mai la îndemână şi deci mult mai bătută. De aici a venit credinţa că aşa e firesc, că aşa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.

Din această rătăcire, din această neputinţă şi uitare omul poate fi scos prin exemplul sfinţeniei. Mult mai preţuit şi urmat în trecut, mult mai nesocotit şi îndepărtat astăzi, sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.

Sfântul trezeşte conştiinţa la o viaţă nouă, la o altă viaţă decât aceea a deprinderilor noastre zilnice, sfântul deschide o cale de ascensiune, nebănuită şi totuşi atât de umană, făpturii acesteia uitate în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pământ încă nebiruit.

Sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Sfinţenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spiritualităţii noastre, prin care preţul vieţii de aici se măreşte. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experienţe şi mai pure frumuseţi.

Sfântul este omul pentru care sens înseamnă trăirea conştientă şi voluntară a unei realităţi permanente şi desăvârşite; sfântul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea treapta cea mai de sus a omeniei este sfinţenia; e locul din care omul nu-şi mai poate dori mai mult.

În acest fel, sfântul pare că urăşte şi neagă tot ce aparţine lumii acesteia. E numai o aparenţă înşelătoare. Sfinţenia nu înlătură lumea aceasta întrucât ea este ceva făcut, ci numai urâtul din ea, elementul negativ. Sfântul iubeşte lumea aceasta întrucât este creaţie divină şi participă la divinitate.

Sfinţenia desprinde omul de lumea noastră numai în ce are ea trecător, supus morţii.

Sfântul trăieşte aici permanenţele; el luptă şi biruie lutul din om, îl biruie în gândul şi fapta sa înălţându-se până în sferele pure ale unei lumi transcendente.

Sfântul se defineşte prin cuprinsul său de viaţă, prin participarea la divinitate. Pentru a ajunge aici este nevoie de o iniţiere şi de o practică proprie. Sfinţenia cere în adevăr aplecarea lui Dumnezeu asupra creaturii sale în fiinţa căreia produce schimbări, dar totodată cere din partea omului o sforţare continuă către această împlinire spirituală. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplină a tuturor virtuţilor.

Sfinţenia nu se cucereşte printr’o trăire nefirească, nedefinită, lipsită de disciplină, ci dimpotrivă ea presupune o mare disciplină, atât de mare încât am putea-o numi cea mai riguroasă. Ascensiunea prin asceză, rugăciune şi transfigurare, ascensiunea prin participarea la realitatea divină nu se poate îndeplini decât prin cea mai aspră şi mai strânsă disciplină spirituală.

Sfinţenia este semnul originarelor puteri şi frumuseţi în om.

Acolo unde apare sfântul apare şi omul nou, omul adevărat.

Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinţi, dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei, cel mai mare şi esenţial, credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman între noi este o mare binefacere, poate cea mai mare.”

Ernest Bernea – Îndemn la simplitate

Criza civilizaţiei

16426248_1210724295672695_6373137610462190252_n“Criza civilizației contemporane este în primul rând religioasă. Creștinătatea trebuie reîncreștinată, atât în duh, cât și social. Creștinii lâncezesc și nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinați și nu mai au unitate. Nu mai au conștiința misiunii lor, nu mai cred în Împărăția lui Dumnezeu. Sunt derutați de confuzii ideologice și nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar vedem mulți creștini cu concepție antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic.”

Ioan Ianolide (1919 – 1986)

Duminică, 5 februarie 2017 – Sf. Liturghie baptismală; botezul pruncului NECTARIE-ALEXANDRU, rodul îndelungilor rugăciuni, al răbdării şi al nădejdii părinţilor Stănică şi Ionuţa Marin (când credeam că Dumnezeu este de neînduplecat…)

DSC_0808

DSC_0831

DSC_0846

DSC_0852

DSC_0855

DSC_0873

DSC_0876

DSC_0882

DSC_0887

Psalt Sebastian Heltianu – La râul Babilonului

Uşile pocăinţei

Duminica vameşului şi a fariseului, Luca 18, 10-14

elfariseoyelpublicano_barrett10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. 11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. 13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.        

Se spune că într-o zi, Frederic cel Mare, regele Prusiei, a vizitat o închisoare stând de vorbă cu fiecare dintre prizonieri. Evident a auzit un şir nesfârşit de poveşti despre cât de nevinovaţi sunt, despre cât de neînţeleşi au fost. La ultima celulă regele s-a oprit şi s-a uitat la prizonierul care tăcea. “Ei bine, presupun că şi tu eşti o victimă inocentă, nu?” “Nu, maiestate, nu sunt”, i-a răspuns omul. “Sunt vinovat şi merit pedeapsa.” Întorcându-se către gardieni, regele a spus: “Hei, eliberaţi-l pe acest ticălos până nu îi corupe pe toţi aceşti prizonieri corecţi şi nevinovaţi!” Iată încă o dată adeverită afirmaţia biblică: “Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har” (1Petru 5, 5). Evanghelia de astăzi este una pe care fiecare credincios trebuie să o asculte cu mare atenţie. Este o istorioară despre doi credincioşi, un fariseu şi un vameş. Este important să subliniem faptul că amândoi cred în acelaşi Dumnezeu, amândoi aparţinând aceleiaşi religii şi aducând cult în acelaşi templu. Amândoi erau credincioşi practicanţi, care veneau zilnic la templu pentru a-şi spune rugăciunile. Dar ce vedem: la sfârşitul rugăciunii unul dintre ei merge în suflet cu pacea lui Dumnezeu, celălalt nu. Noi toţi, cei care credem în Dumnezeu, trebuie să fim atenţi la această pericopă nu doar pentru a afla secretul aducerii de cult plăcut lui Dumnezeu, dar şi pentru a putea trăi o viaţă de credinţă care duce la bucurie, şi nu la dezamăgire la sfârşitul zilei. Ne va ajuta să înţelegem semnificaţia acestei parabole dacă vom afla mai întâi ceva mai multe despre cine erau fariseii. S-ar putea să ne surprindă să aflăm că fariseii erau de fapt nişte persoane foarte disciplinate şi pioase. Cuvinte precum “fariseu” sau “zelot” au intrat de multă vreme în limbajul comun pentru a desemna mai degrabă calităti decât realităti istorice. Dictionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de “fariseu” ca însemnând făţarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, şiret, viclean. Zelot, pe de altă parte, e folosit uneori cu sensul de fanatic. În spatele acestor semnificaţii se află însă o lungă istorie. În vechiul Israel, ca şi în ale societăti din acele vremuri, instituţia preoţiei era strâns legată de cea politică şi regală. După o perioadă de autoritate politică descentralizată şi neinstituţionalizată, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul, acestuia i-a urmat David, primul din ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului – Casa lui David. Autoritatea religioasă a preoţilor a fost instituţionalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 î.Hr. În timpul “perioadei primului Templu” (950-586 î.Hr) preoţii slujeau în Templu şi citeau textele sacre. Puterea politică aparţinea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin – acordat unei fiinţe umane – de a guverna.

În anul 586 î.Hr, Templul şi monarhia au fost distruse odată cu cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, iar locuitorii au fost trimişi în exil. În anul 539 î.Hr, când perşii au cucerit Babilonul, Ierusalimul a intrat sub ocupaţia acestora. Regele persan Cirus cel Mare a permis evreilor în anul 537 î.Hr să se întoarcă în Iudeea şi să îşi reconstruiască Templul. Odată cu terminarea construcţiei, în anul 515 î.Hr, a început “perioada celui de-al doilea Templu”. Perşii nu au permis însă şi reinstaurarea monarhiei, ceea ce a dus automat la creşterea puterii preoţilor şi a Templului, care au devenit singura autoritate în rândul populaţiei. Cum Templul fusese reconstruit sub auspiciile unei puteri străine, existau mai multe grupuri care îi contestau autoritatea şi legitimitatea. Istoricul roman Iosif Flaviu menţionează că la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zeloţii şi fariseii.

Saducheii reprezentau clasa preoţimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David şi Solomon – Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărţi canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi nici în îngeri (Mat. 22, 23; Fapte 23, 8). Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă şi au deţinut puterea politică şi juridică, alături de farisei. Ei promovau o interpretare literală a Legii. Compromisurile lor cu stăpânitorii, perşi, egipteni, greci şi romani, i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Saducheii au adoptat la început o atitudine de indiferenţă faţă de Iisus şi de controversele pe care le stârnea El. Au intervenit atunci când mulţimile au început să creadă tot mai mult că Iisus este Mesia cel promis. Sub conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe Sf. Iacov, ruda Domnului (circa 62 d.H). Istoria saducheilor ia sfârşit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului.

Celelalte trei facţiuni: esenienii, zeloţii şi fariseii s-au constituit prin opoziţie faţă de saduchei. Dintre aceste trei secte religioase, fariseii au avut şi un important rol politic. Membrii acestor secte constituiau grupuri sociale separate, existând interdicţii cu privire la interacţiunile sociale sau la căsătoriile cu membrii aparţinând celorlalte grupări, considerate impure.

Fariseii s-au constituit din grupul scribilor şi înţelepţilor de pe lângă Templu, numiţi şi cărturari la acea vreme. După cum le arată şi numele (etimologic, fariseu provine din rădăcina paras=a separa) aceştia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschişi către interpretări şi dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învăţăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise şi o tradiţie orală în care îl învăţa semnificaţia şi modul de aplicare a Legii. De aceea, dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli şi rânduieli pentru viaţa de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea.

Prăpastia dintre saduchei şi farisei s-a adâncit tot mai mult în epocile care au urmat construirii celui de-al doilea Templu. “Saducheii erau conservatori, monarhişti, aristocraţi. Fariseii erau eclectici, populari şi mult mai democratici” scrie istoricul Cecil Roth în “Essays in Jewish History”. După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, Iudeea a intrat sub dominaţie grecească. A început astfel să se constituie o societate cosmopolită, în care limba greacă, ştiinţele, arhitectura, cultura, obiceiurile din viaţa de zi cu zi, chiar şi vestimentaţia, au început să capete influenţe greceşti. Evenimentele au atins un punct maxim în anul 165 î.Hr, când Antioh al III-lea, conducătorul grec al imperiului seleucid, a invadat Iudeea, a jefuit Templul şi a instaurat un program de elenizare forţată. Evreii s-au revoltat, avându-l în frunte pe Iuda Macabeul, care a reuşit să elibereze Ierusalimul şi să refacă Templul. El a stabilit o nouă monarhie, însă de data aceasta era vorba de regi-preoţi saduchei, cunoscută sub numele de Dinastia Hasmoneană. Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexandru Iannaeus era în acelaşi timp şi rege şi Mare Preot şi i-au cerut acestuia să aleagă între cele două funcţii. Acesta s-a aliat cu saducheii şi astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fiii săi – Hircan, fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobul, de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei, în anul 63 î.Hr, moment care a marcat începutul dominaţiei romane asupra Iudeii. Conform istoricului roman Iosif Flaviu, fariseii s-au dus la împăratul roman Pompei şi i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preoţime în Templu şi abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea şi l-a numit Mare Preot şi conducător pe Hircan. Acesta nu a guvernat însă decât şase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatorii romani. Dintre aceştia, cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reuşit să obţină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei şi astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene. Fariseii voiau să fie recunoscuţi şi văzuţi de către popor ca un model de trăire a credinţei. În timp, ei dezvoltaseră o foarte elaborată interpretare a Legii, interpretare care devenise la fel de oficială ca şi Scriptura. Încălcarea acestor învăţături-interpretări era în ochii lor la fel de gravă ca şi încălcarea poruncilor date de Dumnezeu lui Moise. În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca preoţi la Templu, şi de farisei, care formau împreună cele două părţi ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc. Aceştia au continuat să aştepte venirea lui Mesia chiar şi după răstignirea şi învierea lui Iisus, ignorând toate semnele şi evidenţele care dovedeau că el era Mesia pe care îl aşteptau. În numeroase episoade din Noul Testament, fariseii se arată indignaţi de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce priveşte munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atenţia asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală şi trăirii exclusive a aspectelor formale, destinate a masca în multe cazuri goliciunea interioară. Atât marii preoţi, cât şi fariseii, aveau o auto-suficienţă în cele spirituale şi tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus în modul în care îl ştim şi au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca să fie chinuit şi răstignit. Trebuie remarcat că nu toţi fariseii erau “farisei”. Nu toţi erau oameni cu două chipuri, făţarnici. Nicodim, cel care a venit noaptea la Iisus pentru a sta de vorbă cu El, sau Iosif din Arimateea, cel care a obţinut de la romani coborârea lui Iisus de pe cruce şi s-a îngrijit de punerea în mormânt, erau farisei.

Cărturarii care apar menţionaţi în Evanghelie alături de farisei reprezentau grupul celor a căror ocupaţie zilnică era studierea Legii, fiind întrebaţi de către ceilalţi şi de către popor în probleme de natură religioasă. Ei erau jurişti şi teologi, adevăraţii îndrumători ai comunităţii iudaice. Mântuitorul zice: “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le.” (Mt 23, 2). Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi (învăţătorule). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de şcoli. Istoria a reţinut numele rabinilor Hillel şi Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei creştine. Alţii, de asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebită, precum Gamaliel, dascălul Sf. Pavel (Fapte 5, 34-39; 22, 3). Majoritatea cărturarilor erau farisei sau simpatizanţi ai acestora.

Esenienii erau preoţi “dizidenţi”, care contestau legitimitatea Templului şi a cultului săvârşit acolo. Ei susţineau că Templul este însăşi comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu şi de adorare a lui Dumnezeu, şi nu ritualurile exterioare. Iosif Flaviu îi descrie pe esenieni ca formând a treia şcoală filosofică din cadrul Iudaismului, după farisei şi saduchei. Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei comunităţi în care toate bunurile erau folosite în comun, astfel încât fiecare avea toate cele de trebuinţă. Majoritatea esenienilor trăia în castitate; totuşi, Iosif Flaviu menţionează o grupă de esenieni care permitea căsătoria membrilor săi. Cei care voiau să devină membri ai comunităţii trebuiau să treacă printr-o perioadă de încercare de un an; după aceasta, erau admişi la ritualurile de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau participa la mesele servite în comun. Intrarea în comunitate era marcată prin depunerea unui jurământ solemn prin care candidatul se angaja să practice virtuţile, să ducă o viaţă evlavioasă, să urască nedreptatea şi pe cei nedrepţi, să se arate credincios tuturor şi, în special, conducătorilor comunităţii, să se ferească de minciună şi de furt, să nu dezvăluie nimănui învăţăturile primite, conţinutul cărţilor sfinte şi numele îngerilor. Cei care călcau acest jurământ erau pedepsiţi în funcţie de gravitatea faptelor; pedeapsa supremă era excluderea definitivă din comunitate. Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care o păzeau mai mult decât toţi ceilalţi iudei. Trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, deşi ei înşişi nu participau la cultul care se săvârşea acolo. Există o asemănare între organizarea Bisericii din Ierusalim şi cea a comunităţii esenienilor. Potrivit Faptelor Apostolilor, primii creştini aveau toate bunurile în comun, în fiecare zi (Fapte 2, 46) luând masa împreună.

Zeloţii aveau să se facă remarcaţi cu precădere în perioada ocupaţiei romane, fiind un fel de fundamentalişti fanatici ai acelor vremuri. Întemeietorul acestei grupări a fost Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 d.H, stârnise o răscoală împotriva stăpânirii romane. Ei reprezentau o tendinţă politică diametral opusă celei reprezentate de saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe nici un fel de convieţuire cu puterea ocupantă şi considerau că este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei şi reprezentanţilor ei. Zeloţii au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 şi de războiul civil care a urmat. Puţinii zeloţi care au scăpat asediului Ierusalimului s-au regrupat în vecinătatea Mării Moarte şi au continuat lupta până în anul 73. Unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus a provenit din rândul lor: Simon Zelotul. Aşadar, fariseii erau nişte credincioşi serioşi care se angajau să ducă o viaţă de rugăciune constantă, în respect faţă de legea lui Dumnezeu. Ei mergeau de fapt chiar dincolo de cerinţele legii. Posteau de două ori pe săptămână, lunea şi joia, când legea cerea oamenilor să postească doar o dată pe an, în Ziua Ispăşirii. Dădeau zeciuială din toate veniturile lor şi nu doar din părţile cerute. Când fariseul din parabolă spune: “Eu nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig” (Luca 18,11-12), el nu glumeşte! Puţini dintre creştinii de astăzi se pot lua la întrecere cu standardele înalte fixate de farisei. Vameşii, pe de altă parte, erau în general priviţi ca oamenii cu cele mai joase nivele de moralitate. Din cauza faptului că lucrau cu păgânii de romani, amestecându-se cu ei şi având mereu în mână bani murdari, se considera că vameşii sunt într-o stare de necurăţie. În plus vameşii erau consideraţi păcătoşi publici aflaţi pe drumul spre iad. Dar ei ştiau că vocea oamenilor nu este întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Ei sperau în mântuirea lor, nu din meritele vreunor realizări religioase ori morale, ci în baza milei lui Dumnezeu.

Fariseul. Cum îl văd oamenii? E un bun practicant al credinţei sale. Nu i se poate reproşa mai nimic. Nu fură, nu nedreptăţeşte. Un om fidel şi generos, solidar, se roagă, mulţumeşte Domnului. Cum îl vede Iisus? Orgolios şi autosuficient, dispreţuitor al celorlalţi. Urmaşii fariseului trăiesc şi astăzi. Cum arată? Omul mulţumit şi mândru de ceea ce este; dispreţuitor faţă de cei care se străduiesc să devină mai buni; sigur de adevărul său, îi condamnă pe ceilalţi. Se roagă cam așa: Îţi mulţumesc, Doamne că nu sunt ca ceilalţi, care fură, care nu-şi plătesc bine muncitorii… și nu sunt ca fariseul acela din prima bancă. Vameşul. Cum îl văd oamenii? Este simbolul omului păcătos. Responsabil cu strângerea impozitelor şi care păstrează o parte din bani pentru el. Are bani, dar e dispreţuit de popor. Cum îl vede Iisus? Nu-i judecă pe ceilalţi, ci se judecă pe sine. Se simte zdrobit de păcate şi i le spune Domnului. Nu se bizuie pe propriile lui puteri şi merite. Urmaşii vameşului trăiesc şi astăzi. Cum arată? Omul care luptă în fiecare zi pentru a fi mai bun; care este ispitit, cade, dar apoi se ridică. „Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul!”

Asemenea fariseilor şi vameşilor am venit şi noi în biserică, despre care spunem că este Casa lui Dumnezeu, pentru a ne ruga. Asemenea lor şi noi sperăm să mergem acasă la finalul slujbei împăcaţi cu Dumnezeu. Să învăţăm de la vameş secretul cultului care este bine plăcut lui Dumnezeu. În primul rând nu trebuie să ascultăm de alţi oameni, nici măcar de conştiinţa noastră, atunci când ne spun că Dumnezeu este atât de supărat pe noi încât nu poate să ne ierte. În al doilea rând, trebuie să ne recunoaştem starea în care suntem şi să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, care este mai mare decât orice păcat pe care l-am fi comis. În fine, să Îi promitem lui Dumnezeu că nu ne vom uita niciodată de sus la semenii noştri, ci îi vom ajuta în căutarea lui Dumnezeu, aşa cum vameşul ne ajută astăzi în căutarea noastră după Dumnezeu. Nu uitaţi: Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har!

Acum slobozeşte…

Întâmpinarea Domnului

SretenieToţi oamenii au experimentat sau au văzut cât de importantă este “intrarea” şi/sau modul în care îţi faci apariţia. Este suficient să ne gândim la câteva exemple luate din diferite domenii. Ca să începem cu ceva de sezon, să ne gândim la intrarea studenţilor în sala de examene pentru proba orală. Îmi aduc aminte că atunci când mă pregăteam să intru la unul din cele mai grele examene din facultate, un prieten care trecuse cu ani în urmă pe la acelaşi examen (şi examinator!) mi-a spus: “Ai grijă cum intri. Nu trebuie să te simtă speriat, emoţionat. Mai ales nu trebuie să se vadă că încă nu ai reuşit să înveţi toate subiectele şi să treci prin toată materia. Intră hotărât. Intră ca şi cum eşti sigur că vei cădea pe subiect. Arată-i că eşti hotărât să iei zece… Ai grijă la prima frază. Trebuie să fie cea mai bună!”. Şi-mi amintesc că de multe ori am fost salvat de prima sau primele fraze!

Sau, ca să schimbăm domeniul de care şi aşa unii sunt prea asaltaţi, să ne gândim cât de importantă este intrarea în cadrul unui concert susţinut de un cor: dacă unul dintre corişti ratează începutul sau dacă un solist începe să cânte fals, greu se mai poate redresa. Puţini sunt cei care-şi revin după un start muzical ratat. Dacă intrarea nu e bună, concertul riscă să fie compromis.

Sau să ne gândim la intrarea/răsăritul soarelui de dimineaţă. Măreţia cu care se înalţă plin de strălucire prevesteşte o zi bună. De altfel şi spunem: “Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!”. Intrarea soarelui ne umple de speranţă şi de viaţă.

Cum se aplică toate aceste teorii la intrarea lui Iisus în lume? El Dumnezeu se face om şi se iveşte într-un grajd sărac, la Betleem. Familia pe care o alege ca să intre în lumea noastră este una obişnuită (dar sfântă!). Acea intrare nu are nimic spectaculos. Iar acum se mai adaugă un gest care confirmă “normalitatea” lui Iisus. Familia sfântă ajunge la Ierusalim pentru o nouă intrare: intrarea în Templu pentru a împlini “ceea ce este scris în Legea Domnului”. Nici această intrare nu are nimic spectaculos, însă apare ceva ce ne ajută să mutăm accentul şi să înţelegem că nu atât intrarea este importantă, cât mai ales întâmpinarea, cel sau cei care te întâmpină. Şi întâmpinarea lui Iisus a fost una măreaţă. Evanghelia de astăzi este cea mai superbă mărturie. Bogăţia întâmplărilor la această primă intrare în Templu mă umple de emoţii când citesc mărturiile bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. Nu ştiu dacă realizăm mereu, dar reacţiile lor ne ajută să înţelegem bucuria întâlnirii cu mântuirea. Aşa vom fi când noi şi Mântuitorul vom fi faţă în faţă: entuziasmaţi şi plini de recunoştinţă, fericiţi şi lipsiţi de orice altă dorinţă. Astăzi ni se permite să visăm la clipa întâmpinării mântuirii noastre.

Trecem, spuneam mai sus, de la importanţa (deloc neglijabilă) a intrării, la importanţa întâmpinării. La ce ajută splendoarea răsăritului dacă nu-i nimeni care să se bucure de el, dacă nu e nici măcar un om care să întâmpine coloratura mirifică? Zeci de răsărituri mi s-ar părea risipite dacă nu aş fi convins că există cel puţin o privire care tresaltă de bucurie la vederea măreţiei soarelui. Sau la ce foloseşte intrarea perfectă a unui cor dacă sunetul ce frizează perfecţiunea nu e ascultat de nimeni? La ce foloseşte tot acel curaj cu care pătrunzi în sala de examene, dacă profesorului care te întâmpină nu-i pasă de tine şi nu-ţi aruncă nicio privire, ci dimpotrivă îţi adresează cuvinte morocănoase şi descurajante sau, şi mai rău, dacă intri într-o altă sală decât în cea la care erai programat?

E importantă intrarea, dar ea nu înseamnă nimic dacă nu are ecou în cei cărora le revine datoria întâmpinării. Intrarea Fiului lui Dumnezeu în casa Tatălui pentru prima dată după întrupare putea să rămână neobservată de nu ar fi fost doi oameni plini de har care i-au făcut cea mai frumoasă întâmpinare. Bătrânul Simeon şi profetesa Ana nu au lăsat ca prezenţa lui Dumnezeu, intrarea sa în lume, să rămână fără ecou. Cred că ni-l putem imagina toţi pe bătrânul Simeon luând copilul în braţe şi exclamând plin de bucurie, recunoştinţă şi emoţie: “Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău;  căci ochii mei au văzut mântuirea ta,  pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor,  lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel” (Lc 2, 29-32). Acestei bucurii i se adaugă mărturia profetesei Ana “care vorbea despre prunc celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Lc 2,38). Exaltau de bucurie pentru că mântuirea ajunsese la ei.

Ceea ce notează evanghelistul despre proorociţa Ana trebuie să devină imbold pentru noi. Asemenea ei şi noi trebuie să vorbim despre cel care este lumină spre luminarea neamurilor. Fiecare trebuie să vadă cum poate astăzi să-l prezinte cât mai bine pe cel care este pus spre căderea şi ridicarea multora. Hristos are nevoie de o prezentare cât mai bună, clară, fără ambiguităţi, o prezentare care să nu mai lase locul interpretărilor greşite şi neînţelegerilor. Şi această misiune ne revine nouă, tuturor celor care am primit botezul. Cât vorbim noi despre Dumnezeu? Cui vorbim? Cum vorbim? De fapt, ce mesaj transmitem celor din jur despre Dumnezeul nostru dincolo de cuvintele noastre? Există vreo faptă din ziua de ieri despre care putem spune: prin ceea ce am făcut am vorbit celor din jur despre Dumnezeu şi despre credinţa mea în el? Nu cumva prin comportamentul nostru sărăcim credinţa din noi şi din jurul nostru şi difuzăm o imagine greşită despre Dumnezeu?

Sărbătoarea aceasta – şi mai ales cei doi bătrâni aflaţi în aşteptarea mântuirii – mi-au adus în inimă acel sentiment despre care am mai vorbit, şi anume: noi nu suntem creştinii unui Hristos care a fost, care a trecut pe pământ şi apoi a plecat. Noi suntem creştinii unui Hristos care trebuie să vină. Noi suntem în aşteptarea lui Iisus. Aşa cum ne este astăzi prezentat ca intrând în Templul din Ierusalim, purtat de Mama Sa şi de sfântul Iosif, tot astfel va intra în viaţa noastră. Numai că intrarea Sa, cea pe care o aşteptăm noi, nu va mai fi pe braţele Mamei sale, ci pe norii cerului. Ceea ce aşteptăm noi nu este un prunc înfăşat în scutece, ci un Dumnezeu îmbrăcat în slavă. Ceea ce vom vedea noi venind cu putere şi slavă nu va fi neputinţa unui prunc, ci atotputernicia lui Dumnezeu. Însă…

Însă nu pot să nu mă întreb cât de pregătit sunt eu pentru o astfel de intrare măreaţă. Intrarea lui va fi strălucitoare, dar oare întâmpinarea mea va fi pe măsura speranţei despre care îmi vorbeşte credinţa? Cum mă pregătesc eu pentru Hristos care vine? Câte şanse sunt să vină astăzi Hristos? Cam tot atâtea câte clipe mai sunt din ziua de astăzi… Şi dacă vine, cum va fi întâmpinarea mea? Ce i-am pregătit? Ce-i voi spune?

Când va veni – că va fi astăzi, că va fi mâine, că va fi peste zeci de ani – tot ce-mi doresc e să-L pot întâmpina şi să-i pot spune împreună cu bătrânul Simeon: “Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta”.

„Cred în biruinţa Mielului”

ioan-ianolide-inainte-de-trecerea-in-vesnicieIoan Ianolide. Un nume în spatele căruia se ascund 23 de ani de temniță grea sub două regimuri politice, atât cel antonescian, cât și cel comunist. Dar nu numai atât, ci un univers de credinţă şi putere care a rezistat minciunii, urii şi chinurilor, biruindu-le prin răbdare, rugăciune şi iertare. Cine vrea să-l găsească pe acest titan care s-a jertfit pentru sănătatea spirituală a neamului său îl va afla în cărţile scrise de el şi apărute după 1989.

Ioan a văzut lumina zilei la 27 ianuarie 1919, în comuna Dobrotești, ju­dețul Teleorman, într-o familie de macedo-români, tatăl Nicolache și mama Aspasia. „M-am născut trăind într-o atmosferă religioasă, cu slujbele bisericești și tradițiile obștești ale poporului, cu bunici cre­din­cioși și o mamă evlavioasă. S-a format în mine convingerea că Hristos este prezent pretutindeni, că atât în Altar, cât și în suflete oamenii se întâlnesc cu El. (…) Legătura mea cu Hristos era naturală, familiară și permanentă, viața fiind de neimaginat fără El”, își amintește Ianolide despre începuturile sale.

Ioan simțea sfințenia care încălzea sufletul său de copil și de tânăr. Atmosfera religioasă în care și-a trăit copilăria a fost roditoare în religiozitatea lui de o viață întreagă, căci, va gândi el mai târziu, nu instrucția este esențială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună. „Pe atunci, chipul lui Hristos era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens și greu în trăire lăuntrică.”

Până la majorat, Ianolide a fost un creștin tradiționalist, însă viu, Hristos fiind taina și izvorul vieții lui. În 1937 a intrat în Frățiile de Cruce (FDC), orga­nizație de tineret care își propunea să facă educație morală și națională. „Eram tineri, visători și fără experiență politică. Ne iubeam neamul și țara, animați de cele mai frumoase idealuri. Nu știam ce este viclenia, nici înțelepciunea. Târziu am înțeles și fenomenul politic, dar l-am părăsit, întrucât ne-am dedicat religiosului.”

Hristos la Aiud

În 1941, Ianolide, student la Facultatea de Drept din București, a fost arestat și încarcerat la Aiud, alături de mai mulți elevi și studenți. Vârsta lor oscila între 12 și 21 de ani. Cu toate acestea, mulți dintre deținuți au ajuns să poarte o condamnare mai mare decât anii pe care-i aveau. Majoritatea proveneau din familii sărace și modeste, dar în societate și în școli fuseseră elementele cele mai bune și mai respectate.

„Regimul penitenciar de la Aiud a fost dur. Mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheța în celulele noastre. Nimeni, dar absolut nici o forță din țară ori din lume nu ne-a sprijinit. La Aiud a fost închisă toată elita militară, politică și culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS”, povestește Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Dar împotriva tuturor neajunsurilor, la Aiud, Hristos li S-a descoperit deținuților așa cum ei nu-L cunoscuseră în libertate. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, toate condiţii prielnice lucrării duhovniceşti. Primii ani aici au fost cei de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar în final, cei de vorbire, de trăire şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. În acel regim sever de temniţă, darurile cereşti nu au încetat să sosească. Hristos îi devenise prieten.

Însă calvarul nu atinsese apogeul. Urma cea mai dură perioadă, şi anume episodul Piteşti.

„Nu vă vom permite să deveniți martiri!”

La Piteşti, Ianolide şi Gafencu nu au stat foarte mult (1949-1950) pentru că erau bolnavi şi au fost transferaţi la penitenciarul de la Târgu-Ocna. Totuşi Ianolide a avut de-a face cu programul de bătaie în ture al sinistrului Eugen Ţurcanu. Despre atmosfera de teroare instaurată la Piteşti aflăm chiar din cuvintele colonelului Zeller, anchetatorul feroce care declara în faţa celor închişi: „Nu împărţim puterea cu nimeni. Vă vom strivi fără cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim noi pentru noi cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali în veci de veci! Va veni o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi neputincios în faţa revoluţiei!”

Ioan Ianolide a fost acuzat că este teoretician antirevoluţionar, anticomunist, că a complotat împotriva statului, că a fost duşmanul poporului şi exponentul decadent al gândirii idealiste capitaliste.

Dar, în volumul Testamentul unui nebun, el mărturiseşte: „Nu am fost niciodată încadrat în vreo organizaţie politică (FDC nu era un partid, ci mai mult o școală). Eram prea scrupulos cu principiile pentru a mă situa undeva în epoca aceea. Viziunea mea spiritual-creştină era reală. Eram acuzat pentru opiniile mele cinstite şi fundamentate împotriva materialismului ateu. Pentru aceste «crime» am primit o condamnare de 12 ani. Dar aveau să fie mai mulţi.”

„O voinţă, un cuget, o speranţă”

La Târgu-Ocna, Ianolide a ajuns în 1951. Datorită elitei care era întemniţată aici, atmosfera din penitenciar era de înaltă ţinută. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Sufletele se curăţau în spovedanii. Dragostea dintre cei închişi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiau. Era o mare întrecere în dăruire reciprocă. „Nimeni nu mai aparţinea sieşi, ci comunităţii. Totul era obştesc şi fiecare îşi dădea cu bucurie şi cămaşa, şi pâinea, şi medicamentul, şi viaţa – unul pentru altul, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Eram un suflet, o voinţă, un cuget, o speranţă. Fiecare era o comoară a tuturor. Aşa creşteam sufleteşte şi ne uneam tot mai mult cu Hristos. (…) Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dragostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul şi riscul de a purta povara celuilalt. Toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi, de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit.”

Ioan Ianolide a fost eliberat din închisoare la 6 august 1964. S-a căsătorit cu Constanţa Ianolide şi a trăit până în 5 februarie 1986. În perioada 1965-1986, el şi-a scris memoriile cu speranţa că nu vor ajunge în mâinile Securităţii. Mesajul lui înainte de a pleca din această viaţă este unul plin de speranţă: „Nu mă animă nici un orgoliu şi nici o tendinţă de dominare, căci am murit de nenumărate ori păcatului şi eului. În afară de Hristos nu avem nici un alt punct de sprijin. Sunt un om slab, bolnav, epuizat, stors, distrus, dar cred în biruinţa Mielului”.

„Reeducarea” prin răstignire

“«Vom duce revoluția, peste cadavre, până la marginea pământului, împreună cu întregul popor… În seara asta avem mare sărbătoare! E Vinerea Patimilor și vom săvârși o înviere din mormânt: vom face pe acest om să Se nască din nou!

Începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul. Dați-L jos de pe cruce (urmează înjurături)»…

S-au auzit voci care lătrau spart și cavernos, un hohot de râs aprobator, oameni care păreau încântați de fantezia bolnavă a lui Eugen (Țurcanu). Doi mai zdraveni au urcat pe scaune și, la un semn, au scos mâinile deținutului (este vorba de Cornel Niță) din legături. A căzut ca un copac trăsnit, ca un sac de oase dezmembrate, ca un plumb cu aspect de carne vie.

L-au dezbrăcat și s-a văzut un schelet. Mâinile și picioarele îi erau umflate. Ochii ieșiseră din orbite…

«Hei, te-ai decis să renunți la trecutul tău mârșav? Iată, ți l-am adus aici pe maestrul tău spiritual! Din cauza lui suntem obligați să muncim atât de mult pentru purificarea ta. Vom aranja lucrurile în așa fel încât să vă reeducați unul pe altul.» (…)

Deținutul s-a ridicat și cu o voce tremurândă, dar fermă, a spus: «Nu pot, domnule, nu pot! Înțelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această reeducare… Omorâți-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înșela pe mine însumi. Dumnezeu este real. Dumnezeu e aici, cu El nu vă puteți lupta!»

Eugen nu s-a înfuriat. Mânia lui era calculată.

«Bine, vom demonstra că Dumnezeu poate fi ucis!» Apoi a ordonat: «Sus cu el!»

Și l-au legat iarăși în cuiele din perete. Chipul lui Eugen se întunecase și se împietrise în același timp. A început printr-o lovitură la ficat. Cornel a urlat înfundat, căci îi băgaseră o cârpă în gură. Cu vârful bocancului l-a lovit peste fluierul piciorului stâng, apoi peste dreptul, peste stângul, peste dreptul, până ce a obosit. Curgea sânge. Eugen s-a îndreptat de șale și iarăși i-a trântit un pumn în ficat, și încă unul, și încă altul, și o ploaie de lovituri ce nu se mai sfârșeau. (…) Omul nu mai vedea nimic. Murise.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun, pp. 50-55, Editura Bonifaciu, 2015).

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro

Icoana, reflecție concretă a teologiei

26_SAM0156-823x1024Prin icoană, cel credincios se deschide tainei Celui Ce S-a întrupat, învață „limba” Cerului, participă încă de acum la viața înveșnicită a sfinților lui Dumnezeu, pregustă fericirea care nu va păli nicicând, își plânge necazul, își varsă grija și povara zilei în fața Celui Ce stăpânește toate și a prietenilor Lui adevărați. Această oglindă a veșniciei dumnezeiești face să rodească în fiecare frica ce vine din dragostea de Dumnezeu, cinstirea celor cu adevărat drepți, și urmarea lor pe calea cea strâmtă a sfințeniei.

Dacă Hristos este „chipul desăvârșit al Tatălui”, și omul, zidit „după chipul lui Dumnezeu”, își recapătă adevărata lui fire, frumusețea sa inițială, doar devenind „icoană a lui Hristos”, atunci trebuie să vedem în icoană ceva mai mult decât „o limbă”, decât un simplu mijloc de expresie.

Iconicitatea se găsește și în profunzime, nu doar în metodă, în înfățișarea lucrurilor sau în formularea adevărurilor teologice. Această iconicitate constituie nivelul, orizontul și firea lăuntrică a realităților teologice. Icoana este „adevărul lucrurilor”, „îndreptarul credinței” care înlocuiește idolii neînsuflețiți ai rațiunii, incomoda și rigida idee filosofică a ființei cu blândețea, lumina neapusă și vioiciunea prezenței.

Atât în lucrarea iconomiei dumnezeiești, cât și în taina înfăptuirii mântuirii, icoana devine o „categorie” decisivă pentru viziunea ortodoxă. [...]

Tema principală în Ortodoxie este exact aceasta: transfigurarea creatului, restaurarea chipului întunecat, participarea la frumusețea și slava Fiului Celui Unuia-Născut, care este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15). Această stăruință lăuntrică, această continuitate și fidelitate a Ortodoxiei față de acest „semn” al icoanei, care se dezvăluie în accentul care oferă și interpretează bogăția mărturiilor date de martiri, în adevărul dogmei, în manifestarea ethosului și a practicării credinței, în arta închinării, precum și în modul viețuirii și al simțirii popoarelor ortodoxe, marchează într-un mod indelebil particularitatea caracterului ortodox. Nu este o coincidență faptul că victoria finală a credinței ortodoxe este legată de restaurarea cultului icoanelor.

Icoana, oglinda frumuseții lui Dumnezeu

Astfel, în Ortodoxie icoana nu este doar o simplă cale estetică și o metodă practică în abordarea tainei credinței. Icoanele nu sunt simple cărți dedicate celor care nu știu să citească, astfel încât cei educați să nu aibă nevoie de ele. Pe toți îi învață, nu pentru că îi informează, ci pentru că pe toți îi îndrumă către cer. Nu sunt frumoase ca opere de artă, ci pentru că ne dezvăluie realitatea inaccesibilă ochilor trupești, frumusețea cea de nepătruns, a Celui Care este „mai frumos cu chipul decât toți muritorii” (fragment din strofa a noua a primei stări a Prohodului Domnului).

În ceea ce o privește pe Născătoarea de Dumnezeu, faptul că „toată slava fiicei Împăratului este înăuntru”, este valabil și pentru cea mai umilă și mai inestetică icoană. „Negrăita lumină a virtuților Tale, Hristoase, cine o va spune?” Iconografia ortodoxă se angajează să povestească tocmai această istorisire, câștigându-și astfel importanța de „semn” al realității către care ne trimite. „Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea” (Sfântul Vasile cel Mare). Exact această reducere, această trecere, devine, ca o altă taină pascală, cheia înțelegerii adevărului său.

Cu alte cuvinte, în Ortodoxie axa nevoinței nu constituie interpretarea tainei, ci propria noastră trecere prin taină către „Pământul cel nou” (Apocalipsa 21).

Nu este vorba de cum să transferăm, să imprimăm și să circumscriem „suprafirescul”, „negrăitul” și „insesizabilul” în limitele și exprimarea din interiorul acestei lumi, ci de cum să nu devenim „neascultători cereștii arătări” (Fapte 26, 19), potrivit cuvântului Apostolului Pavel, și astfel să ne deschidem ochii către „lumina necreată”, către cea pe care „ochiul nu a văzut-o”, pentru a înfăptui „intrarea cea mare”, închipuindu-i pe heruvimi. Credincioasă adevărului fundamental că „El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8, 9), Ortodoxia nu ne învață prin icoană cum să-L ținem pe Acesta în sărăcia noastră, ci cum să ne ridicăm noi la bogăția Lui. Această izbândă ortodoxă s-a realizat pentru că icoana este trecere, este Paște, nu ca operă de artă sau ca limbă vorbită, ci ca „semn”, ca „limbă comună”, ca revărsare de slavă, care îl învăluie pe cel care o vede și o îmbrățișează, introducându-l în subiectul ei, în evenimentul pe care-l reprezintă, ca părtaș și pelerin.

Este ceva care ne amintește de scena cu păstorii de la Nașterea Domnului, unde „slava Domnului a strălucit împrejurul lor” (Luca 2, 9), sau potrivit mărturiei Apostolului Ioan: „Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).

Cum se propovăduiește Dumnezeu prin icoană?

Icoana în Ortodoxie nu este doar un obiect de artă și de estetică, ci limba ei cea mai naturală și mai sigură, căci ea devine atitudine și mod de viață, stil și etos, dimensiune esențială a adevărului ei, punct vital al propovăduirii și teologiei sale, constituind probabil punctul cel mai intim al ființei sale. Iată ce dezvăluie temele și duhul vieții și al gândirii ei: Învierea, Transfigurarea, Hristos ca icoană și strălucire a Tatălui, omul ca și chip al lui Dumnezeu, sfinții ca icoane ale lui Hristos, Biserica ca icoană a Sfintei Treimi, Liturghia, monahismul ortodox cu vederea luminii necreate; toate ascund în ele tema icoanei. Toate acestea nu există și nu viețuiesc în sine, ci ca pasaj, ca și coborâre, ca trecere, ca Paști. Fiecare se găsește pe sine în interiorul celuilalt, potrivit cuvintelor Domnului: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Oricare dintre ele nu se oprește asupra ei înseși, ci trimite și se îndreaptă către prototip. Această trecere este esența adevărului icoanei, ca și al Ortodoxiei.

Este temelia fundamentală a înseși existenței și kerigmei sale. Utilizând un alt limbaj (spre exemplu cel al ontologiei filosofice) și vorbind în afara orizontului și nivelului adevărului icoanei, ne hazardăm sau riscăm să închidem „noua creație” în „burdufuri vechi”, să supunem singura „ființă veșnic neschimbătoare” în „non-ființe”, în cele desființate ale acestei lumi. Undeva pe aici pare să înceapă căderea, căderea atât a vieții, cât și a teologiei noastre. Căci Aceluia Care „S-a arătat în alt chip” (Marcu 16, 12), fie celor care mergeau la țarină, fie pe Tabor, fie în foișor, I se potrivește nimic mai puțin decât „o limbă nouă și neobișnuită”.

De aceea, revenind de fiecare dată și în orice fel la iconografia ortodoxă, ne reîntoarcem oarecum la „casa Tatălui”, la rădăcinile noastre, la Ortodoxie. Cum poate această întoarcere să devină autentică? De ce nu, iarăși prin icoană, prin închinare? Descoperind „cu sărăcia pe cele bogate”, închinându-ne nu de formă, „cu buzele”, ci făcând din cinstirea icoanelor convingere și etos, mod de existență și lucrare a vieții, ca simpli credincioși, artiști, păstori, sau teologi, „cerând iertare greșelilor noastre”. (Iacob Mainas, „Limba comună a icoanelor”, în revista Synaxi; traducere și adaptare din limba neogreacă de Ionuț Aurelian Marinescu)

Sursa: ziarullumina.ro

Biserica Ortodoxă în fața problematicii căsătoriilor mixte

Totul-despre-cununia-religioasăÎn ultimele decenii, printr-o nouă raportare la timp, spațiu și comunicare, lumea întreagă a devenit o mare metropolă și astfel, mobilitatea profesională, migrațiile umane, mixitatea religioasă, lingvistică și culturală, creează un cadru demografic și socio-cultural cu particularități care  acum un secol erau greu de prevăzut. În acest context, mai ales în comunitățile din diaspora, una dintre problemele complexe cu care se confruntă din ce în ce mai frecvent Biserica este cea a  căsătoriilor mixte[1].

În ultimele două decenii, aproape trei milioane de români ortodocși au emigrat în țări occidentale. Biserica Ortodoxă Română a reușit să își adapteze misiunea la acest context, și pornind de la cele două episcopii existente deja, în America și în Europa Occidentală, a organizat alte 5 eparhii, care acum au în grijă duhovnicească în jur de 4 milioane de români ortodocși.  Toți acești credincioși ai Bisericii noastre trăiesc într-un context religios majoritar catolic sau protestant și dezvoltă relații de colegialitate și de prietenie și cu persoane de altă confesiune creștină, ajungându-se frecvent la întemeierea unor familii mixte. În Statele Unite ale Americii, Biserica Ortodoxă constata deja acum câteva decenii că sunt cel puțin la fel de multe căsătorii mixte câte între ortodocși[2] iar în Europa Occidentală, situația evoluează în același sens.

Într-un context în care își desfășoară misiunea și alte Biserici ortodoxe surori, preoții români, asigură o pastorație conformă cu hotărârile instanțelor ierarhice ortodoxe române, dar în același timp nu pot pierde din vedere atitudinea confraților noștri deoarece, altfel, rigoarea poate fi  percepută de păstoriți drept exces de zel și lipsă de disponibilitate, iar pogorământul  poate fi considerat ca neorânduială.

În astfel de circumstanțe, reflecția doctrinară, canonică și pastorală asupra problematicii căsătoriilor mixte este deosebit de importantă. Biserica nu poate asuma pogorământul sau rigoarea doar pe criterii subiective și este necesar să înțelegem modul în care învățătura de credință poate să fie transpusă în viața de zi cu zi.

În demersul nostru, analizarea raportului dintre actul social al căsătoriei și  Taina Încununării în Hristos și în Biserică,  ne va ajuta să înțelegem  cum a fost îmbisericită instituția socială a căsătoriei.  Apoi, punând în evidență elementele Tradiției canonice vom încerca să  înțelegem modul în care Biserica a abordat această problemă de-a lungul secolelor. Într-o secțiune distinctă vom pune în evidență  rezultatele dialogului interortodox și intercreștin iar în cele din urmă vom aborda subiectul dintr-o perspectivă pastorală, subliniind unele aspecte pe care le considerăm importante pentru contextul actual.

Textul de față nu își propune să dea un răspuns exhaustiv la această problematică atât de complexă, ci doar să pună în evidență anumite elemente care ar putea servi ca reper și puncte de plecare pentru reflecții și dezvoltări ulterioare.

Raportul dintre căsătorie ca instituție socio-juridică și Taina Nunții

Familia este cea mai veche realitate socială, dar în același timp este încununarea ființei omenești într-un cadru de comuniune a dragostei, ce își are originea în actul creației. Prin unirea în Hristos și în Biserică, Harul împărtășit omului, bărbat și femeie, face ca  firesc-omenescul, să se îndumnezeiască și să ducă la starea de comuniune familială creștină.  Astfel încununarea omului, împlinirea sa,  se realizează în descoperirea deplinătății prin și în celălalt, deoarece doar împreună bărbatul și femeia constituie umanitatea completă[3]. Astfel Taina Nunții înalță legătura naturală, omenească a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică[4].

Îmbisericirea căsătoriei civile și manifestarea liturgică a unirii în Hristos și în Biserică

Creștinismul și-a început misiunea într-un context în care căsătoria era  marcată de societatea iudaică și  de cea păgână. Sfântul Apostol Pavel, modelul misionarului creștin, întâlnind problema familiilor mixte, a subliniat faptul că în cadrul familial cel credincios îl poate sfinți pe cel necredincios (I Cor 7, 10-17).  Din acest pasaj nu poate fi degajată concluzia că apostolii ar fi încurajat căsătoriile mixte ca un mijloc misionar. Apostolul neamurilor, care a înțeles cel mai bine raportul dintre viața în Hristos și libertatea față de constrângerile legii, ne spune prin aceste rânduri că Biserica își pune nădejdea în lucrarea credinței prin dragoste, disponibilitate, înțelegere și mărturie vie. În același timp  îi îndeamnă pe creștini să se ferească de căsătoriile cu păgâni, spunând: “Nu va înjugați la jug străin cu cei necredincioși, caci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este intre Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Corinteni 6, 14).

Din conținutul acestor texte este evident că se răspunde unei realități existente în Biserică. Tonul textului este cel al unui sfat, în contextul discursului general din capitolele 5,6 și 7. Căsătoria trebuie să fie o încununare spre împlinire și desăvârșire, ori căsătoria cu un necreștin poate să se dovedească a fi o piedică serioasă în acest urcuș și poate aduce multă neliniște sufletească, dacă nu cumva chiar îndepărtare de credință. De aceea, dacă într-o familie în care un soț este convertit, credința este subiect de ceartă și neînțelegeri, ”dacă acel necredincios se desparte, să se despartă”, deoarece Dumnezeu îi unește pe soți spre pace și desăvârșire iar conviețuirea fără armonie nu este ziditoare (I cor 7,16).

 Un alt pasaj paulinian interesant pentru analiza noastră este cel din 1Cor 7,39, unde Sfântul Pavel arată că o creștină văduvă se poate căsători cu cine dorește, dar să fie în Domnul[5]. O parte dintre exegeți înțeleg ”în Domnul” ca într-o căsătorie care respectă principiile creștine și aceasta i-a condus pe unii canoniști spre părerea că  Sfântul Apostol Pavel a fost deschis pentru trăirea unei vieți de familie creștină, chiar și în cazul căsătoriei dintre un creștin și un necreștin care se apropie de Biserică[6].

Din pasajele prezentate mai sus observăm că Sfântul Apostol Pavel ia contact cu instituția căsătoriei din Imperiul roman și pledează pentru îmbisericirea ei, înțelegând realitatea pastorală, dar fără a relativiza dimensiunea familiei ca viață în Hristos și în Biserică.

Începuturile Bisericii au fost marcate de această înțelegere pauliniană. Creștinismul este altoiul pus de Hristos pe trupul lumii sălbăticite de stâlcirea legii vechi și  de alte credințe și căutări neorânduite.

Creștinismul era pus în fața instituției sociale a căsătoriei, marcată de spiritul contractual al dreptului roman și de practici păgâne. Epistola către Diognet ne arată că în Imperiul roman, creștinii se căsătoreau precum ceilalți[7], respectând condițiile precise impuse de dreptul roman, cum ar fi capacitatea de căsătorie –starea civilă, condițiile de vârstă și consimțământul, dar evitând elementele păgâne ale ceremonialului tradițional[8] și introducând elemente creștine[9].

Primele elemente creștine introduse în ritualul căsătoriei au fost binecuvântarea Bisericii, manifestată prin rugăciuni făcute de preot la casa miresei și la căminul conjugal, ritualul încununării, al unirii mâinilor și al punerii voalului[10]. Toate acestea erau expresii ale manifestării harului lui Dumnezeu care ridică înțelegerea omenească la caracterul de Taină, dar Taina propriu-zisă se împlinea în unirea euharistică. După cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz, liturghia este cadrul care trebuie să însoțească toate ceremoniile civile și familiale ce constituie nunta propriu-zisă. Tot el precizează  că Sfânta Liturghie în care se constituie familia creștină conține rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru a întări ceremonia ”căsătoriei deja întemeiate”[11].

Această conștiință a evoluției de la căsătorie ca act social  spre  întemeierea familiei creștine în comuniunea euharistică a făcut  să existe de la început un raport de condiționalitate între capacitatea de primire a Sfintei Împărtășanii și capacitatea de întemeiere deplină a unei familii creștine.

O dată cu apariția în Biserică a ereziilor și schismelor, preocuparea pentru evitarea căsătoriilor mixte era legată și de grija de a nu relativiza gravitatea ereziei. Biserica nu ar fi putut echivala erezia și schisma cu lucrarea celui potrivnic de distrugere a unității, și să consimtă în mod obișnuit la constituirea unor familii mixte. Nu trebuie să pierdem din vedere că în tradiția culturală din aceea vreme, perpetuată până nu demult, contractarea căsătoriei nu era un act liber al mirelui și al miresei ci, în principiu, căsătoria copiilor era împlinită prin înțelegeri între familii. Și din acest motiv, este de la sine înțeles că părinților nu le era îngăduit să pună în fața căii mântuitoare alte interese și să-și angajeze copiii în căsătorii cu eretici sau păgâni. Și atitudinea Sfântului Ignatie al Antiohiei, care arată că toți creștinii trebuie să se căsătorească având binecuvântarea episcopului[12],  a fost înțeleasă ca un mijloc de evitare a căsătoriilor mixte, într-o perioadă în care Biserica își consolida unitatea doctrinară și de organizare[13].

Statornicirea ritualului Cununiei, distinct de cel al Sfintei Liturghii

Deși avem date despre forme liturgice specifice Tainei Cununiei încă din secolul IV[14], doar din secolul al VIII-lea ni s-a păstrat un  evhologhiu care conține o formulă de încununare[15], dar abia din secolul al IX-lea putem vorbi despre un ritual al Cununiei, distinct de  Sfânta Liturghie[16]. Epanagoga (886) arată că sunt trei modalități în care căsătoria se poate încheia: Printr-un document legal, prin încununare sau prin binecuvântarea Bisericii.[17] Odată cu Novela 89 a împăratului Leon VI (912), Imperiul Bizantin adoptă căsătoria religioasă ca singura formă legitimă. Doar sclavii nu erau supuși acestei obligații de ceremonial religios, însă în 1084 novela Împăratului Alexie I Comnenul va generaliza obligativitatea căsătoriei bisericești pentru toate stările sociale.[18]

Deși doar din secolele X – XI avem obligativitatea juridică a căsătoriei religioase, există mai multe texte ale sfintelor canoane, anterioare, integrate în legislația imperială, care vorbesc despre căsătorie și modul de asumare a acesteia de către Biserică. Atunci când analizăm locul acelor canoane în conștiința bisericească, trebuie însă să ținem cont de faptul că Sinoadele care le-au adoptat nu făceau referire la același mod de constituire a familiei, cum îl avem noi astăzi[19]. La acea vreme, modalitățile diferite de întemeiere a familiei determinau și trepte diferite de integrare în comunitatea eclezială. Împlinirea formelor tradiționale legate de nuntă, inclusiv a încununării sau a binecuvântării Bisericii nu erau decât un acte premergătoare  primirii Împărtășaniei  și manifestării ca familie  în cadrul  comunității euharistice.

Căsătoriile mixte în Tradiția canonică

În general atunci când se face o analiză canonică a unei problematici, se are în vedere în primul rând enunțarea canoanelor care sunt în legătură cu ea.  Cu toate acestea nu se poate trece cu vederea că toate elementele Tradiției canonice sunt depozitare a manifestărilor concrete a conștiinței bisericești în dimensiunea ei canonică. Nu numai Sfintele Canoane sunt sursă de canonicitate. Obiceiul canonic, practicile bisericești asumate prin consens bisericesc sunt și ele surse de canonicitate. Sfintele Canoane sunt o manifestare istorică în Sfântul Duh a revelaţiei în Hristos[20] dar ele nu sunt doar o sursă autentică a înțelegerii modului în care este trăit adevărul revelat ci sunt şi o cale prin care acest mesaj pătrunde  în viaţa credincioşilor şi a comunităţilor, în sânul Bisericii.  De aceea canoanele au avut și o dimensiune pedagogică, de subliniere a atitudinilor pe care Biserica le-a considerat necesare într-un context istoric și pastoral dat. În anumite perioade o problemă a fost abordată cu acrivie, în alte perioade istorice același tip de problemă a fost abordată cu mai multă înțelegere și pogorământ și aceste abordări diferite nu pot fi considerate ca sem al contradicției ci drept răspunsuri pastorale contextuale la aceeași manifestare a conștiinței canonice.

Pe de altă parte trebuie să ținem cont de faptul că Biserica  nu a formulat în mod sistematic reguli, norme canonice sau principii, pentru a anticipa sau detalia aspecte cu care ea ar putea fi confruntată, ci a stabilit căi și a identificat soluții acolo unde s-a confruntat cu situații care puneau în pericol echilibrul dintre ortodoxie și ortopraxie. Astfel, observând tematica pe care o au canoanele, inclusiv în problema căsătoriilor mixte, putem înțelege tipul de situații cu care s-a confruntat Biserica în diferite perioadele istorice. Interzicerea expresă a unui anumit lucru sau a unei anumite practici, arată și existența unei realități pastorale concrete, față de care Biserica ia atitudine.

Ținând cont de aceste aspecte, este evident că nu putem desemna drept canonic doar ceea ce este prevăzut de Sfintele canoane şi necanonic ceea ce nu este prevăzut de Sfintele canoane. Canonic este ceea ce este conform cu conștiința bisericească în dimensiunea ei canonică, altfel spus, ceea ce exprimă consensul bisericesc asupra modului de  întrupare a credinței în aspectele concrete ale vieții.

Problema căsătoriei mixte în canoanele Bisericii Ortodoxe

Pentru a înțelege modul în care Sfintele canoane abordează căsătoriile mixte, trebuie să procedăm la  o abordare globală a acestora. Textele recunoscute de întreaga Biserică drept fundamentale pentru reglementarea canonică a acestei probleme sunt: Canonul 10 Laodiceea (343), Canonul 31 Laodiceea (343), Canonul 21 Cartagina (419), Canonul 14 IV ec. (451) și canonul 72 Trulan (691-692). La acestea se adaugă canonul 23 zis al Sfântului Ioan Postitorul (619). În cele ce urmează vom enunța aceste canoane, oprindu-ne apoi asupra unor elemente de context,  structură internă și conținut, care sunt importante pentru înțelegerea temei analizate.

Canonul 10 Laodiceea (343): ”Nu se cuvine ca acei ce sunt ai Bisericii să unească cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei” [21]

Canonul 31 Laodiceea (343),: ”Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fi­icele după eretici, în afară de cazul în care ar făgădui că se fac creştini.”[22]

Canonul 21 Cartagina (419) ”La fel s-a hotărât ca pruncii  clericilorsă nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic.”

Canonului 14 IV ec. (451): ”De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orân­duit să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au şi dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuţi dintrînşii, să-i aducă pe aceştia la unirea cu soborniceasca Biserică, iar dacă nu i-au botezat, să nu le fie îngăduit să-i boteze pe aceştia la eretici şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă  acela care vrea să se lege cu cel ortodox va făgădui că va trece la credinţa orto­doxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire a sfântului sin­od, să fie supus pedepsei canonice”.

Canonul 72 Trulan: ”Nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul, căsătoria să se socotească fără de tărie, şi căsătoria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă  deoarece nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare,nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se afurisească.

Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat  prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura sărăcirii, nealegând să vadă razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (I Cor. 7, 14).

Canonul 23 zis al Sfântului Ioan Postitorul (619) : ”Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.”

Ultimul în ordine cronologică, canonul 72 Trulan (691-692), este și cel mai clar în a respinge căsătoriile mixte. Canoanele 10 și 31 Laodiceea (343) se pare că au fost la baza elaborării canoanelor 21 Cartagina( 419), 14 IV ec. (451) și 72 Trulan (691-692), dar fiecare dintre acestea ne aduc elemente interesante în înțelegerea întregii problematici.

Canonul 10 Laodiceea[23],  pune deja două probleme care nu numai că lasă loc de interpretare, dar nuanțele traducerii pot influența sensul întregului canon. Prima problemă este pusă de expresia ”οἱτῆςἐκκλησίας”. Dionisie Exiguul, în secolul VI, traduce această expresie în latină prin ”ecclesiasticos”, în sensul de clerici.  Canoniști bizantini înțeleg prin aceste cuvinte ”cei ce sunt ai Bisericii”, toți cei din comuniunea Bisericii. În fața acestei diferențe de traducere, suntem îndreptățiți să încercăm să sesizăm natura canonică a nuanței date de Sfântul Dionisie Exiguul, deoarece el era cel mai apropiat ca epocă de timpul în care a fost elaborat acest canon.

Ne-am putea întreba de ce Dionisie Exiguul face această distincție?

Dacă încercăm să privim modul în care a abordat Biserica problema căsătoriei în general, observăm că doctrina canonică a stabilit două măsuri: cea a acriviei pentru clerici și cea a pogorământului pentru mireni. Cu alte cuvinte, înțelegătoare cu neputințele poporului în ceea ce privește viața familială, sau cea de-a doua nuntă, Biserica era clară în ceea ce privește exigențele pentru cler. Se pare că în vremea lui Dionisie această distincție era cunoscută și practicată și în legătură cu căsătoriile mixte. Dacă traducerea propusă de Dionisie ar fi  forțată, ne-am putea întreba de ce același sinod are două canoane privitoare la căsătoriile mixte (canonul 10 și canonul 31), două canoane care ar spune același lucru? Dacă a fost nevoie ca să fie enunțată această problematică de două ori, nu cumva este justificat ca textele să răspundă la două probleme diferite?

Din traducerea propusă de Dionisie Exiguul putem înțelege că el a încercat să facă această distincție între cele două canoane. Clericilor le este interzis în mod absolut căsătoria cu ereticii (canonul 10), această interdicție este valabilă în general, dar există posibilitatea de a tolera acest gen de căsătorii, dacă cel eterodox făgăduiește intrarea în Biserica ortodoxă (canonul 31).

Varianta dionisiană  ne arată complexitatea problematicii pentru secolul al VI-lea și este în acord cu prevederile canonului 21 Cartagina (419), care aduce o interdicție clară pentru clerici: ”copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”.

Al doilea cuvânt din canonul 10 Laodiceea, care pune probleme, este  ἀδιαφόρως- tradus de Dionisie prin indifferenter. În românește acest cuvânt a fost  tradus prin expresia ”cu nebăgare de seamă”. Unii se întreabă dacă acest cuvânt nu ar arăta de fapt că existau circumstanțe în care aceste căsătorii mixte erau tolerate[24].

Interpretarea acestor cuvinte în sensul susținerii afirmației că ele exprimă manifestarea pogorământului în privința căsătoriilor mixte, este pusă în dificultate de canoniștii bizantini care elimină o astfel de pistă. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm de ce nu a fost receptată de canoniștii bizantini traducerea lui Dionisie Exiguul?   Canoniștii bizantini din secolele XII-XIV, elaborând comentariile lor după receptarea schismei dintre bizantini și latini, se simt obligați să aibă o atitudine rigidă[25]. Circumstanțele în care au trăit și au scris ei erau marcate de precauția față de confuzia ce se poate face între latini și ortodocși și de tensiunile provocate de cruciade și încercările de forțare a unirii. Cu toate acestea, practica bisericească ne confirmă că în domeniul căsătoriilor mixte, existau situații pe care Biserica le tolera[26].

Canonul 31 Laodiceea introduce o nouă dimensiune, ce va fi reluată de canonul 14 IV ec.  Acest canon 31 Laodiceea precizează:”Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fi­icele după eretici, în afară de cazul în care ar făgăduii că se fac creştini.”[27] Este evident că sfârșitul canonului arată că Biserica nu condiționa în mod absolut  întemeierea unei familii în Biserica ortodoxă de actul Botezului ci de disponibilitatea celui primit în familia ortodoxă de a se deschide spre adevărata credință și făgăduința în acest sens. În această direcție de interpretare ne sprijină și canonul 14 de la Sinodul IV ecumenic care face precizarea directă că este vorba de familiile clerului inferior.[28] Canoniștii s-au întrebat de ce acest canon al  sinodului IV ecumenic face precizarea clară că este vorba despre clerul inferior și familiile lor[29]? Celebrul canonist Peter Hullier[30] specialist necontestat al surselor canonice din primele IV secole[31], este de părere că  între canoanele folosite de părinții de la sinodul IV ecumenic erau și cele ale Sinodului de la Laodiceea, inclusiv canoanele 10 și 31, care interziceau căsătoriile mixte. După părerea sa, este evident că aceste prevederi nu au fost respectate în mod riguros de către laici și deoarece cântăreții și citeții erau trepte de legătură între laici și clerici, canonul introduce rigoare și pentru clerul inferior.[32] În același timp, această formulare lasă să se înțeleagă că în cazul mirenilor era posibilă aplicarea pogorământului.

Cel mai clar text canonic în privința respingerii căsătoriilor mixte este Canonul 72 Trulan.

Prima parte a canonului face referire la poziția Sfântului Apostol Pavel privind căsătoriile dintre creștini și păgâni (II Corinteni 6, 14)  și o aplică și la căsătoriile dintre ortodocși și eretici, iar a doua parte asumă poziția  pauliniană din I Cor 7, 10-17.

Trebuie să precizăm că acest canon este elaborat într-o perioadă în care nu exista un ritual distinct al căsătoriei religioase. Cei căsătoriți erau primiți în Biserică prin sfânta împărtășanie în cadrul Liturghiei. Incapacitatea unuia dintre miri de a primi Sfintele Taine făcea imposibilă asumarea deplină a  acelei căsătorii de către Biserică .

În același timp nu trebuie să pierdem din vedere că Sinodului Trulan a fost convocat de către Împăratul Iustinian II și pentru a găsi soluții unor situații de ordin civil provocate de aspectele religioase.       Doar la 10 ani după Sinodul din 681, Sinodul Trulan s-a constituit într-o luare de atitudine față de pericolele care amenințau unitatea spirituală a Statului. Păgânismul afecta viața imperiului prin populațiile slave și bulgare păgâne instalate în Balcani iar  islamismul avansa într-un ritm îngrijorător, cucerind țări întregi în Africa și Asia[33]. În același timp pericolul evreu nu putea fi nesocotit[34]. Mulți evrei s-au convertit formal la creștinism pentru a-și consolida pozițiile economice într-un context social și politic instabil. În acei ani erezia înflorea peste tot. Amestecul de populații botezate sau nu, eretice sau ortodoxe, punea o problemă foarte serioasă pentru Statul Bizantin și în același timp și pentru Biserică deoarece rigoarea credinței era relativizată.[35] Și din aceste motive, canoanele Sinodului Trulan sunt radicale în ceea ce privește raportarea creștinilor la păgâni sau eretici și erezia este așezată în rând cu păgânismul sau iudaismul.

Cuvintele din prima parte a canonului 72: deoarece nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupulsunt o trimitere directă la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: ”Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” dar metafora împerecherii oii cu lupul ne arată clar motivația defensivă a interdicției. Nu se cuvine să se săvârșească aceste căsătorii mixte  în primul rând pentru că unirea dintre un ortodox și un neortodox îl poate îndepărta pe cel ortodox de adevărata credință.

Pe de altă parte, dacă observăm atent textul canonului 72  expresia”căsătorie legiuită” ne trimite la o procedura civilă. Biserica nu a cunoscut procedura divorțului bisericesc și atunci când se vorbește de desfacerea căsătoriei este evident că se are în vedere desfacerea căsătoriei civile. În plan canonic-bisericesc, consecința unor astfel de căsătorii ilegale fiind nulitatea cu urmare imediată – oprirea de la împărtășanie sau îndepărtarea din comunitate.

Astfel putem înțelege că acest canon arată pericolul răspândirii ereziei prin căsătoriile mixte precizând că acele căsătorii ilegale, nu au nici o tărie și nu pot fi puse înaintea Bisericii ca și constrângere pentru a le transpune în viața internă.  În același timp, partea a doua  a canonului arată că nu există o incompatibilitate absolută, de ordin doctrinar în conviețuirea dintre un ortodox și un eterodox. Prin afirmația finalului canonului 72 se întărește afirmația canonului 14 IV care ne spune indirect că nu botezul sau apartenența deplină a unui om la Biserica Ortodoxă este condiția absolută pentru integrarea acestuia într-o familie ortodoxă, ci angajarea pe calea Bisericii. Biserica  dă credit capacității celui convertit de a-l apropia pe cel încă neconvertit dar deschis și angajat față de ortodoxie. Exigența de separare a celor ce s-au căsătorit cu eretici sau necreștini, aflată în prima parte a canonului 72 Trulan intră în contradicție cu încurajarea conviețuirii celui convertit deja căsătorit. Din acest final putem deduce că interzicerea căsătoriilor mixte are un caracter pastoral-disciplinar și nu unul de ordin doctrinar și înțelegem astfel mai bine de ce Biserica a tolerat căsătoriile mixte în toate perioadele istorice[36]

Problema căsătoriilor mixte în viața Bisericii după schisma cea mare

Schisma cea mare a fost un moment de cotitură în istoria creștinismului. Cu toate acestea trebuie să înțelegem că ruptura nu a fost receptată imediat, Cruciada a IV-a (1204) fiind de fapt momentul de pecetluirii ei.

Nu putem să nu amintim faptul că în Bizanț, aproape un secol, consecințele actului din 1054 au fost mai mult de ordin politic și politico-bisericesc, la nivelul Patriarhiei Constantinopolului și Romei, credincioșii de rând continuându-și nestingherit viața de până atunci, cei ce erau în slujba Imperiului fiind considerați ortodocși, chiar dacă ei erau latini sau occidentali în general[37]. Chiar și după schismă, englezii care se aflau în slujba imperiului aveau la Constantinopol o biserică, hramul fiind Sfântului Nicolae și Sfântului Augustin de Cantorbéry[38].  În muntele Athos, chiar după schismă exista  mănăstirea latină a amalfitenilor[39]. În acest context istoricii afirmă că între schismă și cruciada a IV-a căsătoriile dintre latini și bizantini  nu erau considerate ca reale probleme[40], latinii aflați într-un teritoriu administrat de Bizanț fiind integrați deplin în viața Bisericii Răsăritene. După cruciada a IV-a, cu toate că ruptura a devenit evidentă pentru toată lumea,  căsătoriile mixte între bizantini și latini au ajuns să fie  și mai frecvente,  în primul rând datorită faptului că multe regate și principate occidentale au fost integrate în lumea greacă ortodoxă[41].

Chiar dacă nu au fost  încurajate căsătoriile mixte, este evident că acestea au fost privite cu îngăduință și au fost tolerate. Este cunoscută practica prinților bizantini de a se căsători cu prințese occidentale: Cele două soții ale împăratului Manuel I împărat în timpul centenarului schismei, au fost prințese occidentale  Irina (contesă de Berthe von Sulzbach), sora împăratului germanic Conrad III Hohenstaufen, și Maria de Antiohia. Alexis II (1180-1183), s-a căsătorit cu  Anne-Agnès de Franța; Fiica acestuia Maria a fost soția lui Alexis-Béla al Ungariei iar la a doua căsătorie, al lui  Renier de Montferrat[42].

Abia atunci când latinii au  dat dovadă de barbarie în Bizanț și în Asia mică, asuprindu-i pe ortodocși, s-a dezvoltat o doctrină canonică prin care se interzicea căsătoria dintre latini și bizantini. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, canonistul Teodor Balsamon, cel care deși a fost ales Patriarh al Antiohiei nu a putut fi întronizat din cauza ocupării scaunului patriarhal de către un latin, într-o notă la canonul 14 IV ec. introduce afirmația că nunta dintre un latin și un ortodox este interzisă, în virtutea normelor care interzic nunta dintre un ortodox și un eretic. Canoniștii contemporani sunt de părere că atitudinea lui Balsamon a fost  determinată în primul rând de pericolul pe care îl prezentau latinii pentru bizantini în contextul geo-politic respectiv.[43] În aceeași linie de respingere a căsătoriilor cu latinii, Matei Blastares, în secolul al XIV-lea  a redactat tratate împotriva latinilor, unul fiind intitulat chiar  ὍτιοὐδεῖγάμουςποιεῖνμετὰτῶνΛατίνων” (Nu se cuvine să îngăduim căsătoriile cu latinii). În aceste tratate latinii sunt acuzați de erezii și sunt puși alături de armenieni, monoteliți și nestorieni. În capitolul al 12-lea din sintagma sa, Blastares reunește canoanele care se referă la căsătoria cu ereticii și folosește comentariile lui Balsamon pentru a susține atitudinea împotriva căsătoriilor mixte[44].  Cu toate acestea, căsătoriile mixte au fost tolerate de Biserică și în această perioadă fiind  cunoscute chiar cazuri de prințese bizantine date spre căsătorie tătarilor, mongolilor, persanilor sau turcilor. Căsătoriile mixte cu scop politic au fost frecvente și au continuat până la ultima dinastie bizantină, cea a Paleologilor[45].

În perioada post-bizantină, există documente care vorbesc de practica pogorământului general pentru grupuri de persoane. Astfel în 1782, ortodocșii din India au obținut din partea Patriarhului Constantinopolului Gabriel IV permisiunea  de a se căsători cu femei catolice sau armeniene.[46]

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, atunci când Biserica se afla în fața pericolului expansiunii ideilor revoluționare din Franța, observăm atitudini clare ale Bisericii împotriva căsătoriilor mixte. Reprezentantul de seamă al acestei atitudini a fost Patriarhul Grigorie V, (1797-1798, 1806-1808, 1818-1821) care a depus eforturi importante pentru reașezarea rigorii canonice în Biserică, prin repunerea în valoare a colecției de canoane și a comentariilor canoniștilor bizantini. Astfel  Pidalionul, colecție de canoane elaborată de monahii Agapie și Nicodim din Muntele Athos, la cererea  Patriarhului Grigorie V, condamnă clar căsătoriile cu ereticii, făcând referire directă la latini.  Printr-un tomos sinodal din 1806, Patriarhia ecumenică a exclus posibilitatea de căsătorie a unui ortodox cu un eterodox sau eretic și a interzis episcopilor să mai dea astfel de binecuvântări[47]. Chiar această interdicție arată că exista o practică a pogorământului în privința căsătoriilor mixte și că acrivia a fost calea asumată de Biserica atunci când pogorământul punea în pericol unitatea eclezială și crea condiții concrete pentru extinderea prozelitismului occidental.

De la mijlocul secolului al XIX-lea Patriarhia ecumenică  a fost  mai dispusă să asume căsătoriile mixte. Astfel în 1848 a dat o binecuvântare generală pentru căsătoriile mixte cu armenieni, iar în 1855 avem prima decizie patriarhală care recunoaște căsătoria dintre un ortodox și un protestant[48]. În 1875, imediat după formarea bisericii vechi-catolice avem documente care arată îngăduința față de căsătoria dintre ortodocși și vechi-catolici[49].

Canoniștii greci afirmă că după 1878, căsătoriile mixte au fost acceptate în Patriarhia Ecumenică în condiții uzuale și anume : Să fie săvârșit de un preot ortodox, și soții să se angajeze în scris că vor boteza și vor crește copiii în credința ortodoxă.  Astfel de documente au fost elaborate de Patriarhia ecumenică în anii 1881, 1883, 1886, 1887, 1888, 1889[50], precizându-se că binecuvântarea este acordată în condițiile în care convertirea se dovedește a fi imposibilă. Canonistul oficial al Patriarhiei ecumenice, Mélissènos Christodoulos scria în  1889, în tratatul său despre impedimentele la căsătorie, că săvârșirea Tainei Nunții între ortodocși și catolici sau protestanți este interzisă dar adaugă într-o notă de subsol că aceste căsătorii sunt îngăduite prin iconomie, în circumstanțe speciale și în condițiile menționate.[51]

În ceea ce privește celelalte biserici ortodoxe, avem documente clare care arată practica pogorământului. În secolul al XVIII-lea, Țarul Petru cel Mare și Marele Sinod al Bisericii ruse autocefale s-au adresat Patriarhului Constantinopolului pentru a obține clarificări în privința căsătoriilor mixte[52]. Aceste căsătorii au fost autorizate în Rusia prin ucazul lui Petru cel Mare din 17 aprilie  1719 înnoit prin cel din 18 august 1721[53]. La 23 iunie 1721, Sfântul Sinod al Bisericii Rusiei a autorizat căsătoria cu femei ortodoxe a  prizonierilor suedezi exilați în Siberia. Hotărârile sinodale din 1803 și 1811, aprobau căsătoriile mixte din Polonia și Finlanda, regiuni anexate Imperiului țarist, iar prin statutul consistoriilor bisericești din 1883 acestea au fost reglementate definitiv[54].

În ceea ce privește situația din Peninsula Balcanică, este foarte interesantă o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului adresată în 1706 Mitropolitului Mihail al Belgradului prin care se arată că putem vorbi despre căsătorii mixte doar prin iconomie și că este vorba în principal de situația în care femeile ortodoxe acceptau astfel de căsătorii pentru a nu fi silite să trăiască în neorânduială. În această scrisoare se arată că în cazul căsătoriilor dintre o femeie ortodoxă și un armenian, dacă este vorba de o cununie săvârșită de un preot ortodox, femeile pot să participe la viața Bisericii ortodoxe, iar soții lor pot să participe la liturghia ortodoxă și să primească anafură, în speranța convertirii lor într-o bună zi[55].

În Serbia, legea din  9 septembrie 1853 permitea căsătoriile mixte în condițiile în care erau oficiate de un preot ortodox și soții se angajau să-și educe copiii în credința ortodoxă.[56]

În provinciile române, atitudinea față de căsătoriile mixte a urmat în general atitudinea Patriarhiei Constantinopolului. Știm că în Țara Românească, Codul Caragea din 1817, în partea a III-a articolul 16 paragraful II,  interzicea doar căsătoriile dintre creștini și cei de altă religie[57]. Nu avem date concrete privind impactul acestei prevederi pentru viața bisericească, dar se păstrează o scrisoare din 1857 a Patriarhului Constantinopolului  Chiril VII prin care acesta se adresa Mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei informându-l că Biserica nu autorizează căsătoriile cu armenienii și catolicii și că mitropolitul Valahiei este chemat să respecte această rânduială.[58]

În Moldova, Codul Calimachi din1816, prin art. 91 interzicea căsătoria între creștini și necreștini si între ortodocși și neortodocși[59].

În Transilvania, în perioada șaguniană este de notorietate practica acordării dispenselor pentru căsătoriile mixte[60].

După unirea Moldovei cu Țara Românească, Regulamentul pentru relațiunile bisericești ale clerului ortodox român cu creștinii eterodocși sau de alt rit și cu necredincioșii care trăiesc în Regatul Român, adoptat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 12 iunie 1881[61], prevede posibilitatea încheierii căsătoriilor mixte, cu obligația botezării și educării copiilor în Biserica Ortodoxă.[62]

Problematica privind căsătoriile mixte în Biserica ortodoxă contemporană

În secolul XX, Biserica ortodoxă s-a arătat deschisă spre dialogul intercreștin și implicit, observăm o preocupare mai mare  pentru problema căsătoriilor mixte. Încă din primele decenii, în cadrul dialogului interortodox și intercreștin a fost abordat acest subiect și fără a fi luate decizii care să impună o oarecare atitudine, au fost formulate propuneri care pot fi asumate de fiecare Biserică autocefală în parte.

Problema  căsătoriilor mixte în dialogul interortodox

În cadrul reuniunii panortodoxe de la Vatoped (1930), s-a subliniat faptul că Biserica ortodoxă trebuie să aibă o atitudine unitară în privința căsătoriilor mixte, preocuparea principală fiind înțelegerea modului în care Bisericile ortodoxe surori au abordat și abordează această realitate pastorală. Reuniunile de consultare panortodoxă de la Rodhos-1961, Chambessy-1968 și 1971 au luat în discuție această temă. În 1971, la Chambessy Biserica Rusă și Biserica Greciei au prezentat referate și s-a putut constata diversitatea de poziții privind acest subiect. Patriarhia Moscovei a formulat considerații concrete de recunoaștere prin pogorământ aplicat de episcopul locului, inclusiv pentru  căsătoriile săvârșite de Biserica romano-catolică.  Biserica  Greciei a exprimat opțiunea pentru acrivie,  dar înțelegând contextul intercreștin, a propus să se lase la atitudinea fiecărei biserici localemodul de aplicare a iconomiei[63].

În anul 1982, la Chambesy, la ce-a de-a doua Comisie Preconciliară s-au formulat precizări clare : În conformitate cu acrivia canonică, căsătoria între ortodocși și neortodocși este oprită. Cu toate acestea prin pogorământ poate fi săvârșită, cu condiția expresă ca toți copiii proveniți dintr-o astfel de căsătorie să fie botezați și educați în Biserica ortodoxă. Același text precizează că Bisericile Ortodoxe locale pot să ia decizii prin aplicarea iconomiei după caz și după nevoile pastorale. Privind căsătoriile între ortodocși și necreștini sau necredincioși, se precizează că acrivia canonică oprește cu desăvârșire o astfel de unire, dar și în acest sens, Bisericile locale pot hotărî să aplice iconomia, ținând cont de nevoile pastorale[64].

Evoluțiile acestea în cadrul dialogului panortodox au fost precedate sau urmate de manifestări ale Bisericilor autocefale în legătură cu acest subiect.

În Biserica Ortodoxă Română, deși nu s-a elaborat un document oficial  pentru a încadra canonic și procedural căsătoriile mixte, odată cu elaborarea Regulamentului de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată, s-a făcut mențiune în articolul 47 de  posibilitatea acordării dispensei[65].

În prezentarea fundamentelor doctrinei sociale,  Biserica Ortodoxă Rusă afirmă acordul pentru căsătoriile mixte între ortodocși și  creștinii botezați în numele Sfintei Treimi.[66]

În Biserica Greciei, prin enciclica Sfântului Sinod nr. 2320 din 19 mai 1982 a fost recunoscute oficial prevederile codului civil în forma anterioară modificărilor din anii 1982 și 1983. Astfel căsătoriile între ortodocși și creștini sunt premise, în timp ce căsătoriile între ortodocși și necreștini sunt interzise [67]

Un text deosebit de interesant, elaborate de jurisdicțiile ortodoxe în diaspora este cel al Conferinței Episcopilor Ortodocși Canonici din America, (SCOBA), în anul 1971[68]. Este vorba de o enciclică având ca subiect căsătoriile mixte, în care se precizează că  acestea sunt îngăduite în speranța că soțul neortodox se sfințește prin cel ortodox, prin căsătoria mixtă anticipându-se apropierea lui de adevărata credință. Acest document arată că pot să fie acceptate căsătoriile mixte pentru un ortodox și un creștin botezat în numele Sfintei Treimi, dar în nici un caz nu pot fi acceptate pentru cei care deși au fost botezați în numele Sfintei Treimi, acum reneagă dreapta credință prin convertirea la o sectă ce nu practică Botezul în numele Sfintei Treimi. Enciclica arată că participarea activă a clerului neortodox la slujbele și tainele Bisericii Ortodoxe, este interzisă, și în aceeași măsură este interzisă și participarea clerului ortodox la slujbe și rituri neortodoxe. Acest document a avut un impact foarte mare în întreaga Biserică ortodoxă, deoarece în SCOBA își manifestă comuniunea episcopi care fac parte  din principalele Biserici autocefale.

Problematica căsătoriilor mixte în dialogul intercreștin

Poziția Bisericii ortodoxe a fost exprimată și în cadrul dialogului teologic cu celelalte confesiuni.

Dialogul ortodox-catolic pe tema căsătoriilor mixte a fost favorizat de deschiderea Bisericii Catolice față de Biserica Ortodoxă, intervenită după Conciliul Vatican II. Prin documente oficiale Biserica romano-catolică a stabilit că pentru ca o căsătorie mixtă între  catolici și necatolici botezați este suficientă constatarea îndeplinirii condiției de formă canonică, aceasta constând în prezența clericului catolic sau ortodox, episcop sau preot și împlinirea ritualului. Acest lucru a fost precizat apoi în Canonul 1127, al Codului de Drept Canonic din 1983 (CIC) și în canonul 834, al Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene  CCEO. La cele două norme stabilite de legislaţia actuală se adaugă alte câteva exigențe: ca partea catolică să nu  încheie o căsătorie mixtă fără să aibă motive suficiente; episcopul şi mai ales parohul părţii catolice să se asigure de starea liberă a părţii necatolice; să se asigure publicitatea căsătoriei; să se facă instruirea corectă a viitorilor soţi precizând natura căsătoriei, proprietăţile esenţiale ale ei, obligaţiile şi drepturile pe care şi le asumă și să se asigure că viitorii soți sunt liberi de orice impediment. Pentru  ca o căsătorie mixtă, să fie validă, partea catolică trebuie să facă promisiunile prevăzute de  1125 CIC şi 814 CCEO privind păstrarea credinței catolice și  angajamentul pentru educația copiilor în Biserica catolică[69].

În  1978[70], 1980[71], și 1990[72],  Comitetul mixt ortodox-catolic din SUA  a dat declarații comune privind Taina Nunții și căsătoriile mixte arătându-se nevoia dezvoltării încrederii și respectului reciproc între cele două Biserici, evitarea indiferenței religioase și intensificarea eforturilor pentru o educație creștină a copiilor.

În Elveția, comisiile mixte de dialog ortodox-catolic și ortodox-protestant, au ajuns să propună modalități concrete pentru oficierea căsătoriilor mixte[73].

În data de 14 octombrie 1996. Reprezentanții catolici și ortodocși din Orientul Mijlociu, s-au reunit la Charfeh în Liban, și au adoptat un document comun prin care au reînnoit poziția față de aprobarea căsătoriilor mixte[74]. Conform acestui document, soția, dacă dorește, poate să rămână membră a Bisericii sale, celebrarea Nunții se va face în Biserica soțului, iar preotul care oficiază Nunta va invita preotul din cealaltă Biserică, să spună anumite rugăciuni.  Textul arată că Botezul copiilor se va face în biserica tatălui.

Problematica căsătoriilor mixte în contextual pastoral și misionar actual

Așa cum am putut observa mai sus, instituția familiei a fost influențată de particularitățile culturale și socio-politice din toate perioadele istorice. Pe măsură ce societatea a asumat valorile creștine, și căsătoria a fost influențată de acestea. În anumite perioade am putut observa o grefare a elementelor creștine pe un fundament dominat de tradițiile sociale precreștine. După dezvoltarea creștinismului și apariția statelor creștine, se constată avansarea spre fuziunea între actul civil constitutiv al căsătoriei și actul sacramental de întemeiere a familiei creștine. În perioadele de răcire a societății față de valorile creștine se produce o distanțare între căsătorie și Taina Nunții și chiar o diluare a noțiunii de familie și în cele din urmă a valorilor familiale în general.

Trăim azi într-o societate în care principiile religioase sunt relativizate, și rânduiala bisericească este privită cu suspiciune. Rigoarea canonică nu mai este înțeleasă în profunzimea ei ci este privită uneori ca un instrument de constrângere instituțională. În acest context, chiar din Biserică se ridică voci care relativizează rolul tradiției canonice și îl reduc pur și simplu la un sistem de norme de la care se poate face pogorământ, pentru fiecare caz în parte, ajungându-se ca Biserica să trăiască într-o vreme în care ceea ce ar trebui să fie excepție, devine adesea regulă, iar regula, deși enunțată, este aplicată doar ca excepție.

În cele de mai sus am văzut cum Biserica, în timp, a  încreștinat instituția căsătoriei și în fața problematicii căsătoriilor mixte, a precizat rigoarea canonică, lăsând deschisă în același timp și calea pogorământului sau a manifestării milostivirii lui Dumnezeu.  În paginile anterioare am putut observa etapele în care s-a constituit în acest sens tradiția canonică, și modul în are  a fost receptată în viața Bisericii.

Este evident că asumarea căsătoriei civile este încununarea într-un statut social a unui drum parcurs de cei ce doresc să își unească viețile. Odată deciși pentru căsătorie, sau chiar căsătoriți civil, mirii sau soții se apropie de Biserică. Din păcate, adesea,  căsătoria religioasă are o conotație preponderent festivă, fiind vorba de un ceremonial asumat în principal pe o filieră culturală tradițional-familială. Această asumare, chiar și viciată de formalism sau festivism, manifestă disponibilitatea soților de a se deschide spre lucrarea Bisericii. Atunci când este vorba de o căsătorie mixtă, situația devine și mai complexă. Dacă acei în cauză doresc primirea Tainei Nunții în Biserica Ortodoxă,  este evident că partea ortodoxă a dat dovadă de determinare pentru a convinge pe celălalt să primească binecuvântarea lui Dumnezeu într-un cadru diferit. Nu putem ști cât din această determinare se datorează credinței, cât familiei sau altor factori externi. Cert este că cei doi se apropie de Biserică și așteaptă înțelegere și disponibilitate. Această așteptare din partea mirilor nu este motiv pentru ca Biserica să accepte orice situație care i se pune în față. Discernământul pastoral este cel care trebuie să intervină și să distingă între o disponibilitate formală, lipsită de preocupare pentru consecințele acesteia în planul mântuirii și o disponibilitate care are ca obiectiv consolidarea unei legături duhovnicești în Hristos și în Biserică.

Pe de altă parte, dacă mirii ajung în fața altarului fără să conștientizeze profunzimea duhovnicească a acestui demers, nu este vorba doar de carențe duhovnicești ci poate fi  și consecința slăbirii mărturiei și misiunii Bisericii. Atunci când un credincios ortodox îl convinge pe cel de altă confesiune să se apropie de Biserica Ortodoxă, poate Biserica să îi îndepărteze? Credinciosul ortodox, care din diferite motive se angajează într-un proiect de conviețuire cu un neortodox dar este conștient de identitatea sa și în momentul întemeierii familiei se apropie de Biserică, nu merită oare toată atenția?

Cuvintele rostite de Mântuitorul: ”pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6, 37) ne obligă să avem o atitudine de înțelegere și disponibilitate față de cei ce doresc să-și apropie familia de Biserică. În același timp trebuie să ne întrebăm care sunt cadrele în care această disponibilitate se poate manifesta ?

 Disponibilitatea pastorală a Bisericii nu trebuie să fie înțeleasă ca o îngăduință față de relativizarea conștiinței apartenenței religioase. Ea trebuie să fie privită ca un mijloc de manifestare a iconomiei, în sensul etimologic al termenului, de bună-chivernisire  a tot ceea ce înseamnă viață bisericească. Vocația Bisericii este  de a transmite chemarea și fermentul Împărăției Cerurilor (Mt 13,33) tuturor realităților pe care Dumnezeul le binecuvântează sau le îngăduie în societate.

În general noi înțelegem că în viața de zi cu zi, părinții îi sfătuiesc pe prunci la o anumită conduită, cunoscând consecințele acțiunilor contrare, dar acest sfat părintesc nu îl împiedică pe părinte să manifeste față de prunc o iubire ocrotitoare și disponibilitate pentru a-l integra în familie, cu toate slăbiciunile lui. În aceste situații trebuie să se întâlnească rigoarea cu iubirea  și să se dezvolte o atitudine constructivă, dar care să nu încurajeze neputința. Dacă părintele abandonează rigoarea pentru a-și manifesta iubirea, riscă să deformeze mentalitatea pruncului și probabil că  neorânduiala  va fi  înțeleasă ca lucru firesc. Pe de altă parte, dacă rigoarea este aplicată fără să fie filtrată prin iubire, se ajunge la o ruptură a comunicării și la anularea capacității părintelui de a-i fi sprijin copilului.

În aceeași ordine de idei, Biserica atrage atenția asupra complexității problematicii căsătoriilor mixte și asupra faptului că în situațiile în care diferențele de mentalitate și de valori nu sunt luate serios, acestea pot provoca dezechilibre care pun viața de familie în mare dificultate, și pot duce chiar la punerea în pericol a desăvârșirii soților și a copiilor. În același timp, atunci când fiii duhovnicești ai Bisericii se apropie de ea, chiar purtători fiind de neînțelegeri și neputințe, Biserica nu îi îndepărtează ci încearcă să îi reintegreze pe măsura puterii lor de a-și asuma această cale.

Toată lucrare pastorală trebuie să se manifeste în respect față de libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, libertate pe care nici Dumnezeu nu o suspendă. Respectul față de libertate nu înseamnă însă tolerare necondiționată față de neorânduială, și nesocotirea pericolelor, ci o preocupare pedagogică pentru ca rânduiala să fie asumată în cunoștință de cauză.

Ținând cont de aceste aspecte, Biserica ar trebui să își intensifice lucrarea de pregătire a adolescenților și tinerilor pentru viața de familie și în cadrul acestei lucrări să fie abordate toate aspectele privind viața de familie în Hristos și în Biserică. Această dimensiune pedagogică este un imperativ trasat de însăși Mântuitorul, atunci când îi trimite pe apostoli la misiune, spunându-le: ”mergând, învățați toate neamurile….. învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” ( Mt 28, 19). Mântuitorul nu spune: Mergând învățați toate neamurile impunându-le…. ci învățându-i. Suntem chemați la această lucrare catehetică și de pedagogie spre statornicirea  rânduielii pentru a putea  folosi toate mijloacele lăsate de Hristos și de Biserică, astfel încât cale a mântuirii să fie asumată în mod conștient și liber.

În acest sens iconomia poate fi înțeleasă ca o lucrare a iubirii părintești menită să salveze, prin rigoare sau pogorământ, tot ceea ce poate fi lucrător în desăvârșirea fiilor duhovnicești.

Impunerea cu orice preț a rigorii în privința căsătoriilor mixte, poate duce la împingerea celui neortodox la o aderare strict formală. Cel ce ar fi primit în Biserica Ortodoxă, fără a o face liber și din convingere, cu singurul scop de a face pe plac soțului ortodox, poate fi considerat cu adevărat membru al Bisericii? Nu cumva prin aceasta se nesocotește însăși temeiul primirii tainei care este mărturisirea liberă a credinței?

Am văzut că la Sinodul IV ecumenic, pornindu-se de la prevederile canonului 31 Laodiceea, s-a îngăduit căsătoria unui ortodox cu un neortodox care făgăduiește că va deveni ortodox. Cu alte cuvinte observăm că Biserica a găsit calea pentru a nu impune formal Botezul sau a primirea în Biserica ortodoxă, cerând în schimb angajarea fermă pe calea ortodoxiei.  În aceeași ordine de idei, deși textele canonice se pronunță împotriva căsătoriilor mixte săvârșite pur și simplu, fără un discernământ pastoral (canonul 10 Laodiceea) prin asumarea  de Biserică  a unei familii constituite dintr-un convertit și un neortodox (canonul 72 Trulan), se arată că respingerea căsătoriilor mixte nu are un  caracter doctrinar ci unul pastoral-disciplinar. Din acest motiv, în toate perioadele istorice Bisericile locale s-au considerat competente pentru a aplica iconomia în ambele ei forme: acrivie sau pogorământ.

Pe de altă parte, aplicarea iconomiei pune în evidență raportul de echilibru care trebuie să fie între rigoare și înțelegere pastorală. Pentru ca iconomia să nu provoace neorânduială, ea trebuie să fie încadrată de manifestări ale responsabilității canonice episcopale sau sinodale. Episcopul exprimă manifestarea Bisericii întregi în Biserica locală, iar sinodul este asumarea tuturor Bisericilor locale în Biserica întreagă.  Din acest motiv, deși canoanele vorbesc despre autoritatea episcopului, această autoritate nu se poate manifesta decât în cadrele în care ea este asumată de Biserică prin sinodalitate.

În loc de concluzii, considerăm potrivit să subliniem câteva aspecte ce reies din analiza noastră.

În contextul actual, marcat de pluralismul cultural și religios, mobilitatea profesională, noua modalitate de raportare la comunicații, timp și spațiu, problema căsătoriilor mixte dobândește o importanță din ce în ce mai mare și necesită o abordare responsabilă atât din punct de vedere a aspectelor doctrinare cât și a aspectelor canonice.

Biserica, încă de la constituirea ei a fost pusă în fața căsătoriei ca instituție civilă a societății, și pe măsură ce s-a organizat și și-a structurat doctrina și viața, a îmbisericit actul civil al căsătoriei, prin unirea sacramentală.

Deși Apostolii și urmașii lor nu încurajau căsătoriile mixte, ba chiar sfătuiau evitarea lor, îngăduirea conviețuirii soțului convertit cu cel neconvertit exprimată de Sfântul Apostol Pavel și apoi de Sfinții Părinți și de Tradiția canonică, arată că nu exista o incompatibilitate doctrinară în ceea ce privește conviețuirea dintre un ortodox și un neortodox în cadrul familiei. Prudența manifestată de Biserică are un caracter pastoral, pentru a evita riscul de indiferență religioasă sau de părăsire a credinței ortodoxe prin căsătoria mixtă.  Canoanele 31 Laodiceea și 14 IV ec., vorbesc despre îngăduirea căsătoriilor mixte doar în condițiile în care partea neortodoxă făgăduiește intrarea în Biserica Ortodoxă. Și această precizare arată că nu putem vorbi despre apartenența deplină la Biserica ortodoxă, ca o condiție absolută pentru primirea Tainei Nunții.

Pornind de la aceste constatări, conform cărora interzicerea căsătoriilor mixte a avut o fundamentare pastorală și disciplinară și nu una doctrinală, Bisericile locale au aplicat iconomia, atât ca acrivie, atunci când exista pericolul prozelitismului, cât și ca pogorământ, atunci când circumstanțele pastoral-misionare arătau că este nevoie de îngăduință.

Așa cum reiese din documentele elaborate de Biserica ortodoxă, condiția fundamentală pentru îngăduirea căsătoriei mixte este disponibilitatea și angajamentul mirilor de a  întemeia o familie în Biserica ortodoxă, precum și  de a boteza copiii și a-i educa în Biserica Ortodoxă.

Iconomia privind căsătoriile mixte este aplicată de episcopul locului, în numele întregii Biserici, în conformitate cu deciziile sinodului Bisericii autocefale  din care acesta face parte, decizii care trebuie să fie luate în respectul comuniunii  cu întreagă Biserica ortodoxă.

Considerăm că pentru a ajunge la o practică pastorală coerentă în domeniul căsătoriilor și în special al căsătoriilor mixte,  este nevoie să se elaboreze, un ghid pentru pastorația familiei în care să se acorde o atenție deosebită problematicii căsătoriilor  mixte. De la acest ghid nu trebuie să se aștepte neapărat soluții absolute în legătură cu căsătoriile mixte ci menirea lui ar fi de a analiza particularitățile pastorației familiilor mixte, să fie prezentată poziția Bisericilor noastre și limitele în care se poate manifesta iconomia bisericească în dimensiunea ei de acrivie sau pogorământ.

Un astfel de ghid, ce s-ar constitui și în rod al unui an întreg de dezbateri pe tema familiei creștine ar putea sprijini efortul de uniformizare a practicilor pastorale și a procedurilor canonice privind pastorația familiei în întreagă Biserica Ortodoxă Română.

[1] Putem vorbi despre o căsătorie  mixtă, atunci când este vorba de asumarea unui proiect familial între două persoane aparținând unor confesiuni creștine diferite. În literatura de specialitate, căsătoriile dintre creștini și necreștini, deși au și ele un caracter mixt, sunt numite căsătorii interreligioase.

[2]Această afirmaţie este făcută de Episcopii Bisericii Ortodoxe în America. Vezi SCOBA, “An agreed statement on Mixed Marriage”, Barlin Acres, MA November 4, 1971, Eighth Meeting, IV A. Textul este publicat şi la pagina: http://www.scoba.us/resources/orthodox-catholic/mixedmarriage.html

[3] Părintele Dumitru STĂNILOAE dezvoltă această înțelegere în volumul 3 al Teologiei Dogmatice, p. 121

[4] Ibidem, p.119

[5]” Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul.” (ICor 7,39)

[6] Demetrios J.CONSTANTELOS, ”Mixed Marriage in Historical Perspective”, în The Greek Orthodox Theological Review: 40/3-4, 1995 p. 279

[7] Vezi ”Epistola către Diognet” V, 1-10, în Scrierile Părinților Apostolici, Editura IBM, București 1995, p. 412

[8] Pentru mai multe detalii legate de aceste aspecte vezi   Vasile GAVRILĂ, op.cit., p 79.

[9] Vasile GAVRILĂ, Nunta, Viață întru Împărăție,  Fundația ”Tradiția Românească”, București, 2004, p.79.

[10] Vasile GAVRILĂ, op.cit., p.88.

[11] Sf. Grigorie de Nazianz, ”Epistola 31” (PG 37, col 373) cf. Vasile GAVRILĂ, Nunta, Viață întru Împărăție,  Fundația ”Tradiția Românească”, București, 2004, p.84.

[12] Sf. Ignatie, ”Către Policarp”,  în Scrierile Părinților Apostolici,Editura IBM, București 1995, p., p. 227

[13] Vezi Athanase COQUEREL,  Traité des Mariages Mixtes, Paris, 1857, p. 47

[14] Există dovezi despre săvârșirea în secolul IV, în Egipt a unor nunți euharistice, la care face referire și Sfântul Timotei al Alexandriei în canonul 11. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Bucureşti, 1991 și  Anargyros ANAPLIOTIS, ”Căsătoria ca Sfântă Taină”, în DEISIS, Munchen,18-19 /2011, p. 70 .

[15] Este vorba de Evhologhiul Patmos 105,(D 168) vezi Pr Vasile GAVRILĂ, op.cit., p. 135.

[16] Pentru detalii vezi J.MEYENDORFF, op.cit., p. 31

[17] Vezi pentru mai multe detalii A. PENTKOVSKY, ”Le ceremonial du mariage dans l’Euchologe Byzantin » dans Le Mariage, (BEL 77) Rome, 1994, p. 270

[18] Vezi pentru detalii Job GETCHA, ”l’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage ? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Révue ethique de théologie morale, nr 228 , mars 2004, p. 285

[19] Cel mai târziu canon privind căsătoriile mixte datează din anul 691-692, cu mai bine de două sute de ani înaintea impunerii ritualului bisericesc pentru cununie.

[20] Vlassios I. PHIDAS, Drept canonic – O perspectivă ortodoxă, trad. din limba franceză de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, p. 40

[21] În greacă: ”Περὶτοῦμὴδεῖντοὺςτῆςἐκκλησίαςἀδιαφόρωςπρὸςγάμουκοινωνίανσυνάπτειντὰἑαυτῶντέκνα.”  În latină: ”Quod non oporteat indifferenter ecclesiasticos ad foedera nuptiarum hereticis suos filios filiasque coniungere” (traducerea lui Dionisie Exiguul, sec VI)

[22] Ὅτιοὐδεῖπρὸςπάνταςαἱρετικοὺςἐπιγαμίαςποιεῖνἢδιδόναιυἱοὺςκαὶθυγατέρας· ἀλλὰμᾶλλονλαμβάνειν, εἴγεἐπαγγέλοιντοΧριστιανοίγενέσθαι.

Quod non oporteat cum hereticis universis nuptiarum foedera celebrare nec eis filios dare vel filias ; sed magis accipere, si tamen promittant se fieri Christianos (traduction ancienne de Denys le Petit)

[23] În greacă: ”Περὶτοῦμὴδεῖντοὺςτῆςἐκκλησίαςἀδιαφόρωςπρὸςγάμουκοινωνίανσυνάπτειντὰἑαυτῶντέκνα.”  În latină: ”Quod non oporteat indifferenter ecclesiasticos ad foedera nuptiarum hereticis suos filios filiasque coniungere” (traducerea lui Dionisie Exiguul, sec VI)

[24] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, Constantinos G. PITSAKIS, « Les mariages mixtes dans la tradition juridique de l’Église grecque : de l’intransigeance canonique aux pratiques modernes », Études balkaniques, 10, 2003 publicat pe internet  în data de 07 aprilie 2009, consultat in data de  12 sept. 2011. URL : http://etudesbalkaniques.revues.org/index341.html

[25]  Pentru o analiză a opiniei  canoniștilor bizantin în privința căsătoriilor mixte vezi Patrick VISCUSO, ”Marriage Betzen Orthodox and Non-Orthodox: A Canonical Study”, în Greek Orthodox Teological Review, v.40, nr 1-2.

[26] Asupra acestor situații vom reveni în secțiunea următoare.

[27] Ὅτιοὐδεῖπρὸςπάνταςαἱρετικοὺςἐπιγαμίαςποιεῖνἢδιδόναιυἱοὺςκαὶθυγατέρας· ἀλλὰμᾶλλονλαμβάνειν, εἴγεἐπαγγέλοιντοΧριστιανοίγενέσθαι.

Quod non oporteat cum hereticis universis nuptiarum foedera celebrare nec eis filios dare vel filias ; sed magis accipere, si tamen promittant se fieri Christianos (traduction ancienne de Denys le Petit)

[28]În greacă: Ἐπειδὴἔντισινἐπαρχίαιςσυγκεχόρηταιτοῖςἀναγνώσταιςκαὶψάλταιςγαμεῖν, ὥρισενἡἁγίασύνοδοςμὴἐξεῖναίτινιαὐτῶνἑτερόδοξονγυναῖκαλαμβάνειν. Τοὺςδὲἤδηἐκτοιούτωνγάμονπαιδοποιήσαντας… μήτεμὴνσυνάπτεινπρὸςγάμοναἱρετικῷἢἸουδαίῳἢἝλληνι, εἰμὴἄραἐπαγγέλοιτομετατίθεσθαιεἰςτὴνὀρθόδοξονπίστιντὸσυναπτόμενονπρόσωποντῷὀρθόδοξῳ. Εἰδὲτιςτοῦτοντὸνὅρονπαραβαίντῆςἁγίαςσυνόδουκανονικῷὑποκείσθωἐπιτιμίῳ.

În Latină: Quoniam in quibusdam provinciis concessum est lectoribus et psalmistis uxores accipere, statuit sancta synodis non licere cuiquam ex his sectae alterius uxorem accipere. Qui vero ex huiusmodi coniugio iam filios susciperunt… neque copulari debet nuptura haeretico, Iudaeo vel pagano, nisi forte promittat se ad orthodoxam fidem orthodoxe copulanda persona transferre. Si quis autem hanc definitionem sanctae sinhodi transgressus fuerit, correptioni canonicae subiacebit)

[29] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art. cit.

[30] Archbishop Peter L’Huillier, The Church of the Ancient Councils : the Disciplinary Work of the First Four Ecumenical Councils,Crestwood, NY, 1996, p. 242-243.

[31] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art. cit.

[32] Vezi și părerea canonistului Constantinos G PISTAKIS, art. cit.

[33] Pentru o înțelegere mai amplă a contextului istoric vezi F. DVORNIK, The Slavs. Their early History

and Civilisation, Boston 1956;  și  I. DUJCEV, ”Les Slaves et Byzance”, în Études Historiques, le  XIe Congrès International des Sciences historiques (Stockholm 1960). Sofia 1961, pp. 31-71.

[34] R. JANIN, ”Les Juifs dans l’empire byzantin” în , Échos d’Orient, XV (1912), p. 126-133

[35] Pentru mai multe detalii vezi V. LAURENT, ”L’œuvre canonique du concile in Trullo (691-692), source primaire du droit de l’Église orientale” în  Revue des Études Byzantines 23 (1965), p. 19.

[36] Vezi Patrick VISCUSO, ”Marriage Betzen Orthodox and Non-Orthodox: A Canonical Study”, în Greek Orthodox Teological Review, v.40, nr 1-2.

[37] C. G. Pitsakis, ”Le droit matrimonial dans les canons du concile in Trullo”, Annuarium Historiae Conciliorum t.24 (1992) pp. 158-185.

[38] Vezi R. JANIN, p. 158 ; S. BLÖNDAL-B.S. BENDIKZ, The Varangians of Bysantium, Cambridge, 1978, pp. 152-153, 185-186

[39] Vezi P. Lemerle, Les archives du monastère des Amalfitains au Mont Athos, Epétèris Hétaireias Byzantinôn Spoudôn t. 23 (1953) 548-566 = id., le monde de Byzance : Histoire et Institutions,Londres, 1978, XXII.

[40] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, op. cit.

[41] Demetrios J.CONSTANTELOS, ”Mixed Marriage in Historical Perspective”, în The Greek Orthodox Theological Review: 40/3-4, 1995 p.283

[42] Ibidem

[43] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art. cit.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Vezi  M. Gédéon, Canonikai Diataxeis, t I, Constantinopol, 1888-1889 p. 265 ; Cf Ibidem.

[47] Capitolul 6 din tomosul sinodal, în  M. Gédéon, op.cit. p. 106-114 ; cf Constantinos G. PITSAKIS, art.cit.

[48] C.f. Ibidem

[49] Ibidem

[50] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art.cit.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Vezi Claude LEPELLEY « Rome et Byzance », în A Alain, Le Fédéralisme, Villeneuve d’Ascq, 1966, p.26

[54] Vezi Eglise Orthodoxe Russe, Les fondements de la doctrine sociale, Cerf, Istina, Paris, 2007, pp. 115-116.

[55] Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art.cit. .

[56] Ibidem p. 143

[57] Pentru mai multe detalii privind prevederile dreptului românesc privind căsătoria, veizi Ion T. AMUZA, Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Ed. Sylvi, Bucureşti 2003.

[58] C. Délikanès, Ἐπίσημαἐκκλησιαστικὰἔγγραφα, t. II, Constantinople, 1905, p. 637, cf Constantinos G. PITSAKIS, art. cit.

[59] Vezi pentru mai multe detalii legate de impactul acestui cod ,Miculescu, Petru; Clipa, Cristian, Istoria instituţiilor juridice în spaţiul românesc, Editura Worldteach, Timişoara 2007 și  pentru text, Codul Calimachi Editie critica bilingvă, Editura Academiei,  București,  1958.

[60] Vezi pentru detalii Andrei Șaguna, Corespondenta, vol. II, ediție, studiu introductiv si note de Nicolae BOCSAN, Gabriel-Viorel GÂRDAN, Ioan-Vasile LEB, Beatrice DOBOZI, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeana,2008, pp 63-70

[61] Vezi Monitorul Oficial din 17 septembrie 1881.

[62] Pentru o aprofundare a problematicii căsătoriilor mixte în Biserica Ortodoxă Română, vezi  N.V.DURĂ, ”Căsătoriile mixte în lumina practicii și învățăturii canonice ortodoxe”, Ortodoxia, nr. 1/1988.

[63] Trebuie să înțelegem că însăși noțiunea de iconomie și aplicare a acesteia, nu este suficient de bine precizată. Deși prin iconomie ca lucrare de  bună chivernisirea a vieții bisericești, sunt înțelese atât acrivia cât și pogorământul, pornind de la momentul editării Pidalionului, noțiunea de iconomie a fost  asimilată  de canoniștii greci pogorământului, în opoziție cu acrivia. În dezbaterile panortodoxe pe marginea iconomiei bisericești, canoniștii și dogmatiștii ortodocși români au încercat să reașeze noțiunea de iconomie pe fundamentul iconomiei divine, mântuitoare. Vezi pentru mai multe detalii pr. prof. Dumitru STANILOAE ”Iconomia Dumnezeiasca, temei al iconomiei bisericești” în “Ortodoxia”, an. XXI, 1969, nr. 1, p. 3-24, Isidor TODORAN, Principiile iconomiei din punct de vedere dogmatic, în «Studii Teologice», VII (1955), nr. 3—4, p. 140—149;și Liviu STAN, Iconomie şi intereomuniune, în «Ortodoxia», XXII (1970), nr. 1, p. 5—19.

[64] O analiză a rezultatelor dialogului interortodox pe această temă face Iulian Mihai CONSTANTINESCU, în lucrarea De impedimentis Matrimonii,  de la acrivia canonică la iconomia bisericească, Editura Universitaria, Craiova, 2011, pp. 205-208

[65] Vezi Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBM, București, 1953

[66] Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk a  în cadrul conferinței  plenare a  Comitetului Consultativ Interconfesional Creștin di țările CSI și Baltica, din 4 februarie 20, a declarat  că ”Fundamentele doctrinei sociale a  Bisericii ruse” autorizează căsătoriile mixte. vezi Interfax 4 febr 2011. Pentru documentul oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse, vezi Eglise Orthodoxe Russe, Les fondements de la doctrine sociale, Cerf, Istina, Paris, 2007, pp. 115-116.

[67] Prevederile Codului civil traduse  în franceză de  Canonistul grec Constantinos G. Pitsakis  sunt următoarele : 1. Le mariage entre chrétiens et non-chrétiens est prohibé (art. 1353). 2. Le mariage entre chrétiens de confession différente (ou entre non-chrétiens de religion différente) doit être célébré selon les deux rites et par les ministres des deux rites ou religions (1371). 3.Le mariage d’un orthodoxe avec un non-orthodoxe doit être célébré par un prêtre orthodoxe, faute de quoi le mariage est non seulement invalide, mais ab initio inexistant (art. 1367). Cela n’empêche évidemment pas une double célébration du mariage, orthodoxe et non-orthodoxe. 4. Les mariages mixtes célébrés par un prêtre non-orthodoxe jusqu’à la promulgation du Code sont une dernière fois reconnus valides mais seulement s’il s’agit de mariages mixtes entre orthodoxes et catholiques célébrés par un prêtre catholique (Loi d’introduction du Code civil, art. 75, § 2). Vezi Constantinos G. PITSAKIS, art. cit. p. 145

[68] Vezi, SCOBA, An agreed statement on Mixed Marriage, Barlin Acres, MA November 4, 1971Eighth  Meeting. Textul este publicat și la pagina http://www.scoba.us/resources/orthodox-catholic/mixedmarriage.html

[69] Pentru mai multe detalii vezi Pr. conf. univ. dr. Maximilian PAL, ”Căsătoriile mixte în legislaţia Bisericii Catolice: aspecte istorico-juridice” in Studia Theologica IV, 4/2006,  465 – 483.

[70] Déclaration commune sur le mariage, établie par le Comité orthodoxe –  catholique des USA, en date du 12 décembre 1978. Vezi  Bernard FRANCK,  Contribution théologique et canonique aux rapprochements des Églises d’Occident et d’Orient dans la doctrine, la discipline et la pastorale du mariage, dans Revue de droit canonique, mars 1984 p.42

[71] Vezi Joint Recommendations on the Spiritual Formation of Children on Marriage between Orthodox and Roman Catholics U.S. Theological Consultation, 1980. Documentul a fost consultat la data de 5 oct. 2011 la adresa www.scoba.us/resources/orthodox-catholic/spiritualformationofchildren.html

[72] Documentul a fost consultat la data de 5 oct. 2011 la adresa http://www.scoba.us/resources/orthodox-catholic-bishops.html

[73] Vezi Vidalis, MARKOS, ”La celebration des mariages interconfessionnels en Suisse”, dans: Liturgia et unitas. In honorem Bruno Bürki, Ed. Martin Klöckener et Arnaud Join-Lambert, Fribourg/Genève 2001, 424-445

[74] Vezi F. BOUWEN ”Accord pastoral entre catholiaques et orthodoxes- Charfeh 14 octobre 1996”, în Proche-Orient  Chrétien,nr 46, 1996 , p.396-399.

Pr. Dr. Patriciu VLAICU

Sursa: nomocanon.com

„Creştinismul nu există fără Biserică” – Sfântul Mucenic Ilarion Troiţki şi cugetările sale

arhimandrit-ilarionSfântul Mucenic Ilarion Troiţki, Arhiepiscop al Vereii, a fost o personalitate strălucită, un teolog talentat, cel mai tânăr arhimandrit şi profesor din vremea sa, al cărui nume a figurat pe lista candidaţilor pentru scaunul patriarhal la Sinodul Local din 1917-1918. Ajutor apropiat al Sfântului Patriarh Tihon, luptător activ împotriva răzvrătirii „Bisericii vii”, a fost deţinut al lagărului de la Solovki şi unul dintre cei mai competenţi reprezentanţi ai „Episcopatului din Solovki”. Viaţa Sfântului Mucenic Ilarion poate fi definită în două cuvinte: slujirea Bisericii. Biserica a fost cea mai importantă motivaţie şi principalul sens al vieţii sale. Bisericii i-au fost dedicate operele sale teologice, activitatea sa de inspector şi profesor al Academiei Teologice din Moscova, cât şi cea de arhiereu.

Sfântul Mucenic Ilarion s-a născut pe 13 septembrie 1886, în satul Lipiţî din gubernia Tula, în familia preotului Alexei Troiţki, şi la botez a primit numele Vladimir. După absolvirea Şcolii Duhovniceşti din Tula şi a Seminarului Teologic, în 1906 a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1910, trecând la treapta de candidat în Teologie. A fost admis în cadrul Academiei mai întâi ca profesor bursier, iar peste un an avea funcţia de docent la catedra de studiu al Noului Testament.

În timpul liber îşi scria dizertaţia de magistru pe tema Studii despre istoria dogmaticii bisericeşti, pe care a susţinut-o în anul 1912. Profesorul S.S. Glagolev spunea despre această lucrare: „Astfel de cărţi, cum este cartea domnului Troiţki, nu apar des în Rusia. Apariţia lor este o sărbătoare a ştiinţei teologiei.” Iar profesorul M.D. Muretov scria: „Dacă ar depinde de mine, eu aş declara fără nici o îndoială dizertaţia domnului Troiţki demnă nu numai de treapta de magistru, ci şi de Doctor în Teologie.” Pentru această lucrare i-a fost oferit premiul „Mitropolitul Macarie al Moscovei”.

În 1913 a fost tuns în monahism cu numele de Ilarion. El scria atunci celor apropiaţi: „Faptul că fac parte din cinul duhovnicesc nu mă miră aproape deloc: de parcă aşa şi trebuia să fie, chiar a început să mi se pară stranie înfăţişarea lumească de dinainte. M-am obişnuit cu noul nume, deşi nici pe cel de mirean nu l-am uitat. Totuşi, îmi amintesc foarte des de prietenii mei mireni. Mă gândesc că nici acum, odată devenit monah, eu nu am un motiv să mă schimb în relaţia cu ei. Este interesant, desigur, ce gândiţi acum despre mine: «S-a pierdut omul, nu se ştie de ce», «Ce şi-a făcut lui însuşi?» Eh, lume, lume! Eu am înţeles lumea şi m-am împăcat cu ea, dar îmi pare foarte rău că lumea nu vrea deloc să se împace cu monahismul. Este însă nevoie doar să recunoşti: Nu există o formă de vieţuire care să-i mulţumească pe toţi. Eu am ales-o pe cea care mi se părea, iar acum şi este cea mai potrivită. Nu mă compătimiţi, ci vă bucuraţi împreună cu mine, pentru că eu acum mă bucur. Şi ce înseamnă «Ilarion »? Înseamnă «cel vesel».”

În acelaşi an, a fost desemnat în funcţia de inspector al Academiei Teologice din Moscova, a fost hirotonit ieromonah şi ridicat la rangul de arhimandrit. Era cel mai tânăr arhimandrit şi profesor din Rusia de atunci.

După revoluţia din februarie 1917, în Moscova s-a înfiinţat Sinodul Local. Arhimandritul Ilarion a devenit un apărător înflăcărat al reinstaurării patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă.

În 1919 părintele Ilarion a fost arestat şi închis timp de trei luni în închisoarea Butîrski. De parcă şi-ar fi justificat numele, el scria din închisoare: „Viaţa decurge domol, uniform… Acum s-au adunat la noi în cameră trei profesori. Ţinem din când în când lecţii… Chiar cred că este nevoie să spun că în timpul acestor două luni am trăit nu fără folos, şi chiar mai interesant decât aş fi trăit în afara închisorii.”

„Biserica biruieşte când este lovită”

În 1920 arhimandritul Ilarion a fost hirotonit Episcop de Vereia şi vicar al eparhiei Moscova. În cuvântul rostit cu ocazia numirii sale, dând laudă Bisericii, a spus: „Biserica lui Dumnezeu stă neclintită, e doar înfrumuseţată, parcă, cu purpură şi cântări de sângele noilor mucenici. Ceea ce ştiam din istoria bisericească, ceea ce am citit la părinţii din vechime, vedem acum cu ochii noştri: Biserica biruieşte când este lovită… În mijlocul furtunilor falselor învăţături, în mijlocul valurilor tulburi şi mânioase de răutate, minciună şi clevetire ale duşmanilor săi furioşi, Biserica stă ca o stâncă, acea Biserică Ortodoxă Rusă despre care le plăcea nu demult să spună că zace în paralizie, că rezistă doar prin puterea poliţienească a statului. Dar iată că statul s-a îndreptat împotriva Bisericii şi Biserica noastră a dat mai mulţi mucenici şi mărturisitori decât trădători şi vânzători.”

De la hirotonia sa întru Episcop a devenit unul dintre cei mai apropiaţi oameni de nădejde ai Patriarhului Tihon. În 1922 autorităţile sovietice l-au arestat, acuzându-l că l-a ajutat activ pe Patriarh. A fost surghiunit în Arhanghelsk, de unde scria: „Trăiesc foarte modest şi sărăcăcios, dar sufletul meu se hrăneşte la bogata trapeză a cărţilor despre istoria bisericească rusă.”

În 1923 Episcopul Ilarion s-a întors din exil şi Patriarhul Tihon l-a ridicat la rangul de Arhiepiscop. Vlădica a devenit, din nou, ajutorul Patriarhului.

La sfârşitul anului 1923, Arhiepiscopul Ilarion a fost arestat din nou şi, în ciuda rugăminţilor stăruitoare ale Patriarhului Tihon în faţa autorităţilor pentru eliberarea lui, a fost condamnat la trei ani de închisoare în lagărul de la Solovki. El le scria cu bunătate oamenilor ce l-au ajutat în exilul din Arhanghelsk: „Eu nu mai sunt ocupat demult; mă odihnesc şi vieţuiesc paşnic în Solovki. Viaţa mea aici este cu totul reuşită. Nu simt nici o amărăciune, nevoie sau asuprire. Anul petrecut în Arhanghelsk a fost de neuitat şi îmi aduc adeseori aminte de experienţa aceasta. Îmi amintesc cu un sentiment de recunoştinţă şi de toţi bunii locuitori ai Arhanghelskului… Despre mine să ştiţi doar că trăiesc foarte bine, sunt sănătos şi cu duhul îmbărbătat…”

Ca un adevărat teolog creştin, străduindu-se să Îl vadă pe Dumnezeu oriunde, în tot locul şi în orice vreme, Arhiepiscopul Ilarion a perceput chiar şi lagărul din Solovki ca pe o şcoală aspră a nevoinţelor, cum sunt neagoniseala, blândeţea, smerenia, înfrânarea, răbdarea şi hărnicia. Era cu neputinţă să fie întristat de ceva – şi această stare sufletească a sa înălţa duhul celor din jurul său. Faţă de toţi se purta cu iubire şi înţelegere. În orice om vedea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se interesa cu sinceritate de viaţa fiecărui om. Era cu adevărat blând şi smerit cu inima, găsind astfel nu numai tihnă pentru sufletul său, ci insuflând pace şi linişte în sufletele frământate ale oamenilor ce îl înconjurau.

În 1925 Arhiepiscopul Ilarion a fost mutat din Solovki în închisoarea din Iaroslavl, de unde scria unei rude: „Tu întrebi când se vor termina chinurile mele? Eu îţi voi răspunde astfel: Nu recunosc chinurile şi nu mă chinui. Cu «stagiul» meu, închisoarea nu mă uimeşte şi nu mă sperie. Deja m-am obişnuit nu doar să stau în închisoare, ci să trăiesc în închisoare.”

În temniţa din Iaroslavl autorităţile au vrut să negocieze cu el, propunându-i un loc de conducere în Biserică, dacă ar fi fost de acord să colaboreze strâns cu ele. Arhiepiscopul a refuzat şi a fost trimis din nou în lagărul din Solovki.

În 1926 a fost condamnat la încă trei ani de temniţă în Solovki, fără nici un fel de consiliu de judecată. Din Solovki scria: „Sunt aruncat de stihie pe o insulă îndepărtată. Dar încerc să nu îmi gravez regretele în suflet, mă străduiesc să nu acord atenţie celor înconjurătoare, iar viaţa să mi-o umplu cu ce se poate. Aşa m-am obişnuit timp de mulţi ani şi trăiesc şi nu mă mâhnesc. Nu nădăjduiesc la mai bine, nu mă dezic de ce e mai rău. Cum este voia lui Dumnezeu în privinţa mea – aşa să fie.”

De praznicul Acoperământului Maicii Domnului, pe 14 octombrie 1929, a urmat o nouă şi ultimă condamnare: trei ani de exil în Kazahstan. În timpul strămutării, Arhiepiscopul s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic şi pe 19 decembrie a fost adus în spitalul deţinuţilor din Sankt Petersburg, unde a trecut la Domnul pe 28 decembrie 1929. Trupul său a fost dat spre a fi înmormântat după rânduiala bisericească. La slujba de îngropăciune au fost de faţă Mitropolitul Sankt Petersburgului (pe atunci se numea Leningrad), Serafim Ciciagov, împreună cu trei arhierei şi mulţi clerici. Arhiepiscopul Ilarion a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Novodevici.

În 1981 este canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, iar din 1999 şi Biserica Ortodoxă Rusă îl proslăveşte în rândul sfinţilor. În acelaşi an sunt descoperite sfintele sale moaşte şi strămutate la Mânăstirea Sretenski din Moscova.

Egumenul Damaschin Orlovski

Sursa: lumeacredintei.com

Trei înțelegeri ale păcatului

pacatul-originar-3835Noțiunea de păcat este una greu de înțeles și greu de primit, mai ales în accepțiunea sa morală, exterioară, juridică. Climatul cultural în care trăim sporește dificultatea. Auzi pe toate canalele despre dezvoltarea personală. Egoismul și îndreptățirea de sine sunt valori supreme,  iar cu o asemenea configurare mentală întâlnirea cu creștinismul autentic este foarte dificilă. Iar păcatul, vrând-nevrând, este unul din conceptele cu greutate, peste care nu se poate trece. Viața ascetică începe de la lupta cu patimile și are în centrul ei pocăința. Iar pentru ca pocăința să fie posibilă e nevoie să fie dobândită conștiința propriei nimicnicii.

Pe calea înțelegerii autentice a noțiunii de păcat, cu realitatea la care face referire, sunt trei etape de parcurs. Nu obligatorii toate și nu neapărat succesive. Cea mai de jos etapă, ușor de înțeles, nu întotdeauna și de acceptat, este etapa morală sau juridică. Păcatul înseamnă în acest context transgresarea unor reguli, a unor norme etice. Iar normele acestea se înmulțesc și se complică de-a lungul vremii pentru a-l pune pe om din nou sub tirania legii, de sub care l-a scos Hristos. Ține de chiar logica normelor ca ele să crească exponențial în încercarea de a sistematiza fluxul vieții. În contextul acesta al unei „legiferări a binelui” distincțiile sunt mai ușor de făcut. Până la un punct e chiar mai ușor să trăiești într-o lume în care totul este bine așezat și cu reguli de funcționare. Dar în cele din urmă viața se sufocă sub avalanșa de interdicții, norme, prescripții, canoane. Finalul unui asemenea parcurs este cel despre care vorbește Mântuitorul, ajungi să strecori țânțarul și să înghiți cămila (Mt 23, 24).

Dezavantajul major al viziunii juridice este că, implicit, insinuează o înțelegere falsă a lui Dumnezeu. Felul în care trăim influențează felul în care credem, iar modul în care îl înțelegem pe Dumnezeu ne determină viața. Trăind un creștinism excesiv juridic, care se rezumă la morală, Dumnezeu  apare ca un Creator tiranic, ce impune un set de reguli după bunul său plac. Iar lumea se întunecă. Viziunea juridică a dominat în Biserică, mai ales în Occident, și încă nu se poate spune că timpul ei a apus cu totul.

În paradigma aceasta există adevăr. Poate fi o poartă de intrare înspre adâncimile creștinismului. Cu singura condiție să nu ne oprim aici.

O a două etapă, sau un al doilea nivel de înțelegere, este cea pe care am putea-o numi etapa umanistă sau spirituală la modul general. Această viziune are în centrul ei noțiunea de sănătate, de bine. Iar păcatul, orice păcat, este un mod de a ne face rău nouă, pe care Domnul alege să îl îngrădească. Altfel spus Dumnezeu poruncește să îl ascultăm pentru a înceta să ne autodistrugem. Adevăr este și aici. Dacă în etapa juridică norma în sine era temeiul, în acest al doilea caz omul devine criteriul ultim, pe care Dumnezeu îl confirmă. Păcatul este răul fundamental pe care noi putem să ni-l facem nou, omului complet, umanității în ansamblu. Dar răul acesta nu se limitează la viața de aici. E mult mai adânc.

Dincolo de aceste prime două etape, se găsește o a treia, care dezvăluie adevărata față a creștinismului. O putem numi etapa ontologică. Iată ce spune Arhim. Sofronie Saharov „Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci înstrăinarea de la vecinica dumnezeiască viaţă, cea pentru care omul a fost făcut, şi către care este chemat în chip firesc sau, altfel spus, prin însăşi firea sa.”[1] Gândul părintelui Sofronie este adânc scripturistic. Mântuitorul spune ucenicilor despre Tatăl că „porunca Lui este viața veșnică” (In 12, 50). Poruncile lui Dumnezeu sunt surse de viață, ne conectează la viață. Ne dezvăluie pe noi înșine în lumina lui Dumnezeu și ne pregătesc pentru întâlnirea cu El.

Același părinte Sofronie întărește un lucru uitat. Păcatul nu este niciodată un  act singular, cu consecințe strict la nivel sufletesc, personal. Dimpotrivă, păcatul afectează omul întreg, suflet și trup, și are consecințe asupra „vieții întregii omeniri”, se „răsfrânge asupra sorții întregii lumi”. Fiecare rău săvârșit are un destin similar transgresiunii primordiale, are consecințe cosmice. Dar pentru a le sesiza e nevoie de sensibilitate duhovnicească. Acestea știindu-le probabil că atenția noastră față de tentații devine alta.

[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2009, p. 35. Toate referințele din acest text la Arhim. Sofronie se găsesc la paginile 35 și 36 din ediția citată.

Paul Siladi

Sursa: lumeacredintei.com

Tarragona, orașul zeilor și al piraților

TarragonaTarragona este cea mai sudică dintre cele patru provincii ale Cataloniei, Spania, alături de Barcelona, Girona și Lleida. Orașul municipiu este situat pe Costa Dorada (traducerea din catalană este “Coasta de Aur”) și are ieșire la Marea Mediterană, aflându-se la 88 de kilometri de Barcelona. Pe lângă un peisaj exotic natural, colorat și însuflețit, Tarragona poartă cu mândrie vestigiile antice care dezvăluie trecutul glorios al Spaniei, cu precădere urmele civilizației iberice, precum și rămășițe ale civilizației romane (Peninsula Iberică a fost invadată în anul 219 î. Hr. de primele trupe romane, formându-se provincia Hispania care alimenta Imperiul Roman cu alimente, ulei de măsline și metale). Tarragona este primul oraș roman din întreaga Spanie care a fost capitala Imperiului Roman, sub numele de Tarraco.

Astfel, Amfiteatrul Roman (despărțit de Marea Mediterană prin cea mai mare plajă a Tarragonei – plaja El Miracle), construit la începutul secolului al II-lea, e o mărturie a civilizației romane ce și-a pus puternic amprenta asupra acestei părți de lume, acesta reprezentând o copie fidelă a impunătorului Coloseum de la Roma. Amfiteatrul Roman a fost înscris pe lista UNESCO în anul 2000. În cadrul acestuia se desfășurau spectacole și lupte pentru amuzamentul publicului. Totodată, Amfiteatrul Roman era locul în care oamenii se adunau pentru a-i cinsti pe zeii romani (de vreme ce au fost cuceriți, au aderat la religia romană, care, la rândul ei, fusese preluată de la greci. Astfel i se aduceau ofrande zeului Jupiter, zeul luminii și al fenomenelor cerești, zeiței Juno, zeița lunii, zeiței Venus, cea mai frumoasă zeiță romană, asociată simbolului maternității, lui Marte, zel războiului ș.a.m.d.).Turnul Pretori (construit din piatră) este un fost palat al conților de Barcelona, însumând o întreagă istorie pe care provincia a traversat-o. Turnul Pretori a fost construit în era romană, este unul dintre colțurile dreptunghiulare ale vastului Forum provincial, în secolul al XVI-lea a fost transformat în palat pentru monarhii coroanei catalano-aragoneză, iar ulterior a fost utilizat ca închisoare.

Forumul Roman a fost construit la ordinul împăratului Vespanian și a fost folosit până în secolul V, el reprezentând centrul politic și administrativ al provinciei Tarragona. Catedrala din Tarragona a fost declarată monument național în 1905, fiind construită pe locul unde cândva era ridicat un turn roman. Cel mai interesant aspect al acestei biserici romano-catolice este legat de piesa altarului principal, de lemn, albastru, care a fost realizată în 1430 de către Père Joan, piesă prin care este înfățișată în detaliu viața ocrotitoarei orașlui- Santa Tecla-. În spatele catedralei se întind arcurile maiestuos sculptate ale Spitalului Medieval Santa Tecla. Structra arhitectrală este specifică stilului romanic și gotic, iar în prezent spitalul este sediul Congresului Regional al orașlui. Muzeul Național de Arheologie a fost fondat în 1848 și adăpostește numeroase relicve, monede, sculpturi și mozaicuri, păstrând viu trecutul glorios al bucății de lume pe care se află. Muzeul de Artă Modernă găzduiește cele mai spectaculoase opere de artă contemporane, încurajând creația artistică modernă, ce servește ca hrană pentru spiritul uman. Noul și vechiul își dau mâna în acest oraș în care trecutul dăinuie neatins prin formele sale care sunt păstrate cu un respect sacru de catalani, iar aerul modern este în ton cu schimbările și descoperirile impuse de necesitatea umană actuală. Catalanii din Tarragona sunt prietenoși, amabili, civilizați și foarte naționaliști, luptând la nivel cotidian și individual pentru propria limbă și pentru teritoriul catalan, astfel că dacă un catalan merge la Madrid afirmă cel mai adesea că pleacă în străinătate. Sistemul autonom de guvernământ pare să satisfacă această nevoie de independență a catalanilor, dar și iubirea lor față de cultura, limba și tradiția vastă ce le aparține. Seva latină se revarsă în Portul Tarragonei, care era cândva locul preferat al piraților. Poziția geografică a orașului și adâncimea apei din port a reprezentat un atuu din punct de vedere economic pentru Tarragona de-a lungul timpului, favorizând comerțul, dar și o verigă slabă în timpul războaielor, tocmai pentru că adâncimea mării din port permitea corăbiilor să se apropie foarte mult de oraș. Totuși, zonele înalte, de deal, i-a salvat pe catalani de orori, permițându-le să se apere cu demnitate, să-și protejeze teritoriul cu onoare și curaj, luptând până la ultima picătură de sânge cu adversarii, uneori au pierdut, alteori au câștigat, calitatea luptei fiind mai importantă decât rezultatul. Tarragona este plină de surprize, un oraș pe umerii căruia atârnă mii de ani de civilizație, care te poartă dintr-o perioadă în alta prin monumentele sale reprezentative, dar, mai presus de toate, este un oraș însuflețit, al eternelor valori umane.

Sursa: historia.ro

Rugăciunea

alexis-carrel_TMePSAlexis Carrel, autorul studiului despre rugăciune pe care vi-l prezentăm mai jos, a scris în anul 1940, în limba engleză, un articol despre puterea rugăciunii. Acest articol era destinat magazinului american Reader’s Digest. El a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat şi adaptat de către unul dintre editori. Apoi articolul a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveţia, şi a apărut în „Journal de Geneve“. Mai târziu, publicaţia franceză „La Semaine Religieuse“ l-a inserat şi ea în paginile sale. Abia atunci, autorul a luat cunoştinţă de această traducere. Fiind nemulţumit de calitatea ei, a hotărît să scrie un nou eseu asupra Rugăciunii.

Alexis Carrel, pe numele său adevărat Marie Joseph Auguste Carrel Billiard, unul dintre cei mai mari savanţi ai Franţei, este cunoscut mai ales ca fiziolog şi chirurg, mare specialist în histologie. S-a născut la Sainte-Foy-lès-Lyon, la 28 iunie 1873 şi a murit la Paris, la 5 noiembrie 1944. Şi-a făcut studiile la Lyon şi a obţinut diploma de medic în 1900. Timp de doi ani, adică pînă în 1902, şi-a aprofundat cunoştinţele de anatomie şi a fost reprezentantul profesorului Testut, autorul unui celebru tratat de anatomie. În 1904, a plecat în America, unde a lucrat la Institutul de Fiziologie din Chicago, sub conducerea lui Stewart. După ce a dobîndit cunoştinţe solide în aceste domenii, ce aveau să fie pentru el esenţiale, a fost chemat la Institutul Rockefeller din New York. Reputaţia de care s-au bucurat lucrările, cercetările şi descoperirile sale a fost atît de mare, încît a primit în 1912 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.

 Carrel este celebru pentru un experiment care i-a marcat profund pe contemporanii săi. Este vorba de reuşita sa incredibilă de a menţine timp îndelungat în viaţă inima unei găini, care bătea in vitro, într-un fluid nutritiv (ştim cu toţii că nici o găină nu trăieşte atât, în condiţii normale). Durata totală a experimentului se situează în jurul a… 3 decenii (!), deşi mărturiile contemporanilor nu concordă pe deplin: unii vorbeau de 28, alţii de 37 de ani. Formula lichidului nutritiv a rămas, până astăzi, necunoscută. I se atribuie lui Alexis Carrel fraza: „O celulă bine hidratată, bine hrănită, care evacuează în mod corespunzător deşeurile şi toxinele poate fi perpetuu înnoită“, care sugerează posibilitatea nemuririi organismelor.

Sperăm să vă fie de folos lectura acestei cărţi minunate. Chiar dacă este scrisă din perspectiva unui savant apusean, cândva spre mijlocul secolului trecut, observaţiile sale cu privire la decăderea societăţilor lipsite de elanul spiritual al rugăciunii sînt astăzi mai actuale ca niciodată.

RUGĂCIUNEA

PREFAŢA AUTORULUI

Nu sînt nici teolog, nici filosof. Mă exprim în limbajul comun şi utilizez cuvintele în sensul lor obişnuit, iar uneori în sensul lor ştiinţific. Teologilor, le cer să îmi acorde aceeaşi îngăduinţă pe care eu le-aş acorda-o dacă ei ar avea de tratat un subiect din domeniul psihologiei.

Acest mic studiu asupra rugăciunii este sinteza unei vaste cantităţi de observaţii, culese în decursul unei lungi cariere, desfăşurate printre oameni provenind din medii diferite: oameni din Apus sau din Răsărit; bolnavi sau sănătoşi; preoţi catolici, călugări şi călugăriţe din toate ordinele religioase, pastori protestanţi din toate denominaţiile, rabini; medici şi asistenţi medicali – se cuprind aici toate profesiunile şi toate clasele sociale. Pe de altă parte, experienţa mea de medic chirurg şi de fiziolog, studiile de laborator cărora mi-am dedicat ani în şir, mi-au permis să evaluez şi să cuantific anumite efecte curative ale rugăciunii. Eu vorbesc numai despre lucruri pe care le-am verificat sau pe care le-am aflat de la oameni capabili de a face observaţii pertinente şi precise. Am preferat să rămân incomplet, decât să citez fapte insuficient dovedite. Înainte de toate, m-am străduit să rămân pe tărâmul solid al realităţii.

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile de care sîntem capabili? Căci nu putem evita niciuna dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii noştri. Slăbirea sentimentului religios şi a percepţiei spirituale, ca şi anemierea atitudinii morale ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea inteligenţei. Aceste rânduri se adresează deci tuturor – atât celor credincioşi cât şi celor necredincioşi – deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai subtile ale naturii noastre omeneşti.

INTRODUCERE

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sînt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa are, din fericire, ca obiect de studiu totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom urmări să lămurim, pe cât posibil, în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

DEFINIŢIA RUGĂCIUNII

În esenţă, rugăciunea pare să fie o orientare a spiritului uman către substratul esenţial, nematerial al lumii. În general, ea porneşte de la stări cu totul omeneşti: o plângere, un strigăt interior de teamă, de nelinişte, o cerere de ajutor. Uneori, ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către Cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, putere şi frumuseţe dumnezeiască, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-Lînţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

TEHNICA RUGĂCIUNII. CUM SĂ NE RUGĂM

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel şi mergând până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase creştine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decât dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sînt necesare ritualuri şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoţional, sufletesc, nu doar mental, intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este, în acelaşi timp, o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului catolic La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem“, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi petrecea viaţa în slujba săracilor. De fapt, ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică din toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta poate porni de la simpla aspiraţie către Dumnezeu şi ajunge până la contemplare, poate porni de la cuvintele simple, rostite de ţăranca oprită înaintea Troiţei aflate la răscrucea drumurilor şi ajunge până la măreţia cântecului de slavă ce răsună sub bolţile Bisericilor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea omenească nu sînt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage cu atâta simplitate ca sfinţii (Sfântul Bernard de Clairvaux este o pildă în acest sens). Nu trebuie să convingem pe cineva pentru a fi mântuiţi. Valoarea rugăciunii se vede după rezultatele ei, aşa că cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire sînt la fel de bine primite de către Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Formule recitate mecanic sînt numai într-un fel rugăciuni, asemenea flăcării unei lumânări. Chiar aşa neînsufleţită cum pare, ea simbolizează aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu.

Ne rugăm, de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de intrare în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ…“ A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic, în a asculta de legile vieţii, aşa cum sînt ele înscrise în fiinţa şi în sufletul nostru.

Rugăciunile, care se înalţă către Cer precum se ridică dimineaţa aburul pământului în văzduh, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sînt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este pe deplin legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui simplu capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.

Cererea stăruitoare, insistentă, neabătută este cea care dă rezultate. Cunoaştem cu toţii pilda evanghelică a orbului care, aşezat la marginea drumului, îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit“, i-a spus Isus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îşi exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoştinţa faţă de Stăpânul tuturor lucrurilor, simţind că îl iubeşte, că îi mulţumeşte pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine, astfel, contemplaţie. Cunosc, din experienţă directă, o situaţie care exemplifică cele spuse mai înainte:

Un ţăran bătrân stătea, retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aştepţi?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc – răspunse, cu tâlc, ţăranul – şi El mă priveşte.“

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. În acelaşi mod, orice tehnică de rugăciune este bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

UNDE ŞI CUM SĂ NE RUGĂM

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga şi mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte deplină în sine însuşi. Liniştea interioară depinde, în acelaşi timp, de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a sufletului sînt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos precum cel al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească mintea şi să-şi limpezească judecata, pentru a dobândi forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineaţă, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gândurile şi invocările lăuntrice îl pot menţine mereu pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Image

EFECTELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Nici un om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva“, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei depăşit, primitiv, o superstiţie zadarnică. În realitate, nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sînt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sacrului este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. După anumite estimări, numărul francezilor care se roagă cu regularitate nu depăşeşte 4 sau 5 la sută din populaţie.

Apoi, rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă o fac doar cu gura şi sînt, în realitate egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Ni se pare că răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea care ne şopteşte acest răspuns este percepută abia ca un murmur în interiorul nostru, şi acela înăbuşit de preocupărilor exterioare şi de zgomotele lumii.

Rezultatele materiale ale rugăciunii sînt şi ele învăluite în mister. Ele sînt confundate, în general, cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sînt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, este posibil ca cineva care cere să fie vindecat de o boală organică să rămână în continuare bolnav, dar să suferă o inexplicabilă transformare spirituală şi morală.

Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

EFECTELE PSIHO-FIZIOLOGICE

Rugăciunea acţionează asupra sufletului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sînt superioare în rândul celor care se roagă, prin comparaţie cu cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea putea spune că în conştiinţă se aprinde ceva ca o flacără. Omul îşi vede atunci adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul, care stăteau ascunse în umbră. Omul ajunge să se supună îndatoririlor morale, să caute să dobândească umilinţă; în faţa lui deschizându-se, astfel, Împărăţia Milei. Încetul cu încetul, se instalează o linişte interioară, o armonie spirituală şi morală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, bârfa, calomnia, grijile, de a suporta mai pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea. Astfel, medicul care vede un bolnav rugându-se ar trebui să se bucure. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci, odată cu calmul, ea aduce şi o integrare mai bună a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul sufletului. Sub această influenţă binefăcătoare, până şi ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual, dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească, ce iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

EFECTELE VINDECĂTOARE

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului vindecător al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea, se vorbeşte şi astăzi, destul de frecvent, despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea vindecărilor miraculoase, prin credinţă. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt, simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost demonstrată vreodată, până în prezent, de către chirurgi sau fiziologi prin practica lor medicală.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să rostească rugăciuni. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Se spune că rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes, minunile sînt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor lipsite de suflet sînt neputincioase.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea, mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sînt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea poate produce efecte vizibile. Oricât de ciudat pare acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere, primeşte şi că celui ce bate, i se va deschide.

SEMNIFICAŢIA RUGĂCIUNII

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sînt o amăgire. Oricât am vrea, nu putem reduce sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor naturale şi-n faţa tainelor universului. Rugăciunea trebuie, însă, considerată un leac, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte.

Care este, deci semnificaţia, simţământului sfinţeniei, şi ce loc ocupă rugăciunea în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile, oamenii din Apus s-au rugat,iar în antichitate cetatea era, în primul rând, o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu biserici, cu troiţe , cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, aproape în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii plecaţi din Europa au instaurat civilizaţia apuseană în Lumea Nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din esenţa intimă a naturii noastre, pare a constitui un impuls fundamental pentru om. Noi am acceptat, din păcate, diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui sentiment atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru reuşita în viaţă, el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi un sentiment esenţial, o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea dizarmonioasă a corpului şi activităţile dezordonate la unii intelectuali sînt tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii sportivi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că, dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierde simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce fără îndoială la decăderea completă a acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea spirituală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sînt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sînt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii „civilizaţi“ – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţământul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea aparent întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de univers, de cosmos, dar, în realitate, nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup, ci şi din suflet, iar sufletul, cu toate că locuieşte în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea fizică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât Fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea, deci, să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a sufletului nostru.

CONCLUZII

În concluzie, simţământul sfinţeniei are, în raport cu celelalte activităţi ale sufletului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale.

Prin rugăciune, omul se orientează către Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară şi pătrunde în sufletul omului. Rugăciunea este indispensabilă dezvoltării noastre depline.

Nu trebuie să cădem în greşeala de a considera, cu naivitate, rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi de minte, cerşetorii sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi“ scria, în mod ruşinos, Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de aer. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Sufletul este, în acelaşi timp, intelecţie şi sentiment.

Trebuie să iubim, deci, frumuseţea ştiinţei cel puţin la fel de mult ca frumuseţea lui Dumnezeu. Îl vom putea, astfel, asculta pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

El embrujo de la guitarra española

Duminica a 17-a după Rusalii, Matei 15, 21-28

68108379_veronika121. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. 23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. 24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. 25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. 26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. 27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. 28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.     

Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruieşte gratis tuturor oamenilor şi popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Iisus considerau Biblia ca fiind proprietatea lor privată şi toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind “câini” (epitet dispreţuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână şi străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi ştim că primii creştini vor urma exemplul lui Iisus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Iisus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi că mântuirea nu este o problemă de rasă, cultură, limbă… ci toţi oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin “credinţă”, ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această ştire pentru ca oamenii să se respecte între ei şi să trăiască în pace! În Evanghelie se aminteşte de mai multe ori despre tineri care sunt blocaţi, stăpâniţi de diavoli sau morţi, la fel cum se povesteşte despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale. În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar şi îngrijorarea părinţilor pentru soarta copiilor lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinţii din Evanghelie, ca şi părinţii din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea.

În Evanghelie, Iisus abia discutase cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur, curat sau necurat. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli. Iisus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure, ci inima, intenţia cu care acţionez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, ci depinde de inima cu care vii în biserică, de cum trăieşti, de intenţiile pe care le ai. Apoi le spune: “Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă”. Ca şi cum le-ar spune: “Mulţi dintre cărturarii şi preoţii voştri sunt orbi, nu vor să vadă clar şi vă conduc şi pe voi în groapă”. Dar cum ei erau împietriţi şi nu doreau să înţeleagă, Iisus a plecat. El dorea convertirea, schimbarea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea, oricât te-ai strădui.

Unde merge Iisus? Chiar la păgâni. Atenţie! Exact aici va găsi credinţa. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor dragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinţii care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinţii ştiu să le facă, nu ei trebuie să înveţe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greşeşte. Nu ne convine, poate. Dar în ziua în care voi nu veţi mai fi… cine le va face temele? Temele mari ale vieţii.

Prin refuzul Său iniţial de a o asculta, Iisus este părtinitor: “pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteţi de ai noştri”. Ce Iisus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur şi impur. Nu se contrazice? Iisus Hristos corectează prin ceea ce va urma prejudecăţile cu privire la religia păgânilor. Şi Iisus se maturizează din punct de vedere uman: şi El rămâne mirat în faţa credinţei unei păgâne. Iată că El este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Şi schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile şi cu principiile sale fixe, cel căruia nici nu-i trece prin minte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înţelege că oamenii şi ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată trăieşte superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza. Moartea înseamnă înţepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune. Viaţa este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică cu cea de ieri. Niciun pom nu este egal cu celălalt. Soţul meu, soţia, copiii mei, dacă îi privesc cu atenţie, înţeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A creşte înseamnă a se analiza pe sine însuşi. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă. Această femeie distrusă de suferinţă merge la Iisus ca să mijlocească pentru fiica sa. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere iertarea şi mila pentru ea, pentru mamă? Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de-a se comporta al fiicei îi face viaţa un coşmar; sau cere mila, deoarece înţelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are şi ea vreo vină? (Părinţii au vreun rol în falimentul vieţii copiilor lor? De cele mai multe ori, da).

Ascultând această evanghelie mi-am amintit de un caz real: tată, mamă şi fiică. Tatăl era inexistent pentru familie: ocupat cu munca, prietenii şi barurile. Mama era nesigură pe ea, timidă şi fricoasă faţă de orice: nu-şi asuma nicio responsabilitate. Fiica era unicul lucru pe care îl avea, asupra căreia avea putere şi de care era iubită. Între cele două era o relaţie specială. Această fată era viitorul ei, mândria şi ambiţia ei, ajutorul şi speranţa ei. Era tot ceea ce ea avea. Deci toate preocupările şi toate aşteptările ei le-a proiectat pe fetiţă. Dar chiar această mare iubire este, de fapt, boala fiicei sale. Această mare grijă şi acest ataşament hiper-protectiv, crescând, o determină pe copilă să reacţioneze: se revoltă faţă de mama sa, devine rebelă, fumează, şi începe tot mai mult să aibă un comportament rău şi absurd. Fiica încearcă să se revolte faţă de mama sa, să-i spună că ea este ea, şi că mama ei este mama ei, că sunt două persoane diferite. Dar mama ei se simte jignită şi îi răspunde: “Aceasta este recunoştinţa ta şi mulţumirea pentru tot binele ce ţi l-am făcut?” Acum, mama îi permite fiicei orice, deoarece îi este frică să n-o piardă. Politicoasă, dar îndurerată, este foarte atentă la fiecare mişcare, îi pune multe întrebări şi îi dă multe sfaturi. Fiica o jigneşte mereu şi cercul vicios continuă. De mică, nu o lăsa să se joace afară din curte, pentru că era prea periculos. La şcoală o conducea mereu, deoarece: “Ar putea să întâlnească vreun necunoscut”. Şi cum fiica ei avea o mie de frici, (“Clar, tu ca mamă nu i-ai lăsat un gram de autonomie”), mama se simţea şi mai datoare să fie alături de fiica ei. La un moment dat, fiica se revoltă şi o refuză pe mama ei. Mama se simte trădată şi i se pare că nu-şi mai recunoaşte fiica, ascultătoare, drăguţă şi bună. I se pare că are într-adevăr un “demon”. Însă acest chin, tortură, în care au intrat, a însemnat salvarea pentru ambele: mama a înţeles că nu putea continua să trăiască în funcţie de fiica sa. Înţelese, după mai multe întâlniri, că putea încerca să-i dea puţină încredere fiicei sale şi că poate nu era chiar atât de nebună, bolnavă, falsă şi rea cu ea, cum i se părea ei. Înţelese că fiica ei putea începe să gândească singură şi că toate preocupările ei de mamă erau stresante pentru fata ei. Înţelese că fiica ei îi comunica un mesaj clar prin comportamentul ei. Ele au reuşit să-şi refacă raportul şi comportamentul fiicei s-a însănătoşit. Ambele s-au însănătoşit. A venit la preot pentru fiica ei, deoarece avea o problemă, însă înţelese că, de fapt, era ea care avea o problemă. Şi, în sfârşit, a putut să trăiască nu pentru fiica ei, ci pentru ea însăşi. Schimbându-şi inima, comportamentul şi fiica ei s-a însănătoşit.

Dragilor! Aceasta este iubirea cea mai mare: când un părinte înţelege că a greşit prin felul în care şi-a iubit propriul fiu şi, recunoscându-şi toate greşelile şi datorită greşelilor pe care le-a făcut, îşi schimbă viaţa. În acel moment, fiul devine în mod involuntar un dar pentru părintele său. Copiii noştri sunt oglinzile noastre şi, uitându-ne la ei, noi putem (în ei) să ne vedem pe noi. Copiii noştri, dacă îi ascultăm cu atenţie, ne descoperă şi ne fac să vedem în mod real cine suntem. Copiii noştri ne salvează, dacă suntem umili şi dacă nu ne credem atotştiutori.

Mereu suferim din cauza nehotărârilor altora sau a situaţiilor în care ne aflăm fără să vrem. Când o mamă este prea slabă de caracter, prea nesigură, o fiică simte acest lucru şi, din iubire faţă de mama sa, nu-şi exprimă toată puterea sa interioară. O femeie a trăit cu un tată autoritar şi violent, iar când a devenit mare, după puţine luni, lăsa toţi bărbaţii pe care îi întâlnea din motive puerile. În interiorul ei încă îi mai era frică de figura tatei, pe care îl vedea în fiecare bărbat. Iar tatăl ei se certa cu ea: “Cum de nu reuşeşti să discuţi cu nimeni?”. O altă fată avea un raport foarte frumos cu tatăl ei, mama ei era mereu ocupată cu treburile casei. Fiica nu se căsătorea. De ce? Deoarece în interiorul ei deja era căsătorită (cu tatăl ei) şi nu mai era loc pentru un alt om. La fel, o femeie a crescut cu o mamă “slabă-caracterial” şi nehotărâtă. Dar cu timpul, crescând fiica ei, aceasta, fiica adică, a devenit mama mamei sale. Avea grijă de ea ca şi cum ar fi copilul ei, când, de fapt, era mama ei. Iar acest rol “matern”, această fiică îl avea în toate relaţiile sale cu cei din jur. În realitate, ea era o persoană sufocantă (pisăloagă), deoarece niciodată nu şi-a trăit copilăria: comportamentul ei era anxios, era foarte atentă şi grijulie, exagera cu felul ei de-a fi. De fapt, ea trebuia să-şi recupereze rolul de fiică: fiică a mamei sale şi mamă doar pentru copiii ei (nu mamă pentru bărbatul său şi pentru părinţii săi). Un tânăr a devenit “partenerul” mamei sale. Tatăl lui a fugit cu o altă femeie, iar el şi-a luat în sinea lui un angajament: “Voi fi eu cu tine, mereu. Eu nu te voi părăsi”. El s-a căsătorit, dar soţia lui nu este femeia lui, onoarea lui; nu are un rol primordial pentru el. Mulţi părinţi sunt “amanţii” propriilor lor copii: fiii povestesc totul părinţilor lor şi viceversa. Când copiii devin adulţi poate funcţiona acest mecanism, dar atenţie mare când copiii sunt mici? Trebuie să fie clar că eu sunt părinte şi el este copil, şi că raportul nu este simetric, sau la acelaşi nivel, altfel nu se poate vorbi de niciun fel de educaţie. Viaţa fiecăruia este unică. Înseamnă că fiecare este responsabil pentru viaţa sa. Fiecare are locul său şi rolurile nu se pot inversa. Deoarece când se confundă rolurile, chiar dacă se face din iubire, atunci se nasc bolile relaţionale atât fizice, cât şi sufleteşti (relaţiile cu cei dragi se îmbolnăvesc). Fiecare are locul său, iar dacă invadează viaţa celuilalt, face numai daune. Tatăl trebuie să fie doar tată; iar fiul, să fie doar fiu. Soţul este partenerul soţiei sale şi nu tată sau fiu pentru soţia sa. Când unul nu-şi respectă rolul, de fapt, nu-şi respectă obligaţiile (datoriile) şi responsabilităţile sale. Copilul unor astfel de părinţi este privat de reperele necesare creşterii şi maturizării sale. Dacă tatăl este tot plecat, copilul nu mai ştie cine este tată în familia sa. Dacă mama este prea slabă caracterial, el nu mai ştie ce înseamnă o adevărată mamă. El se întreabă: cine mă conduce? Cine este autoritatea? Cine mă iubeşte? Al cui sunt? Dacă nu mai are puncte de reper, figuri clare de părinţi sănătoşi, atunci copilul suferă de tulburări mentale şi afective. Dacă rolurile nu se respectă, ne încărcăm (sau lăsăm pe alţii să se încarce) de obligaţii care nu sunt ale noastre şi care mai apoi ne apasă, ne distrug, ne necăjesc ca şi când am avea un “diavol”. Iată un exemplu: maşina trebuie să o conducă părinţii. Copiii stau în spate şi se joacă, povestesc. Dar cine conduce, cine este la volan, cine hotărăște unde trebuie să meargă, sunt părinţii. Dacă rolurile s-ar inversa şi ar trece copiii la volan, mai repede sau mai târziu, accidentul ar fi invitabil, s-ar produce.

Mereu bărbaţii au o imagine despre femeie (şi înseşi femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică şi disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din evanghelia de astăzi. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Iisus şi strigă după El. El nu o ia în seamă şi merge mai departe. Voi ce aţi fi făcut? V-aţi fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-aţi fi simţit umiliţi, insultaţi, supăraţi? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simţiţi luaţi în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Iisus şi a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ şi-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecaţi şi să nu mai doriţi să auziţi vreodată de El? Nu aţi fi fost dezamăgiţi de acest om care ne învăţa că toţi suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă, şi de aceea va obţine ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul şi o va avea.

A dori, înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mişca, a îndeplini tot ceea ce poţi face şi ceea ce depinde de tine; înţelegem că această femeie nu s-a temut să-şi pună obrazul în joc, sau să-şi schimbe ideea despre ea însăşi (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aş putea fi ascultată?); înţelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinşi de Iisus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei duşmane. El era sigur pe el că ar câştiga, dar soldaţii săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieşit din sanctuar şi a spus: “Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese “cap” câştigăm. Destinul va hotărî”. A aruncat banul şi a ieşit “cap”. Soldaţii au fost atât de siguri de victorie încât au câştigat cu uşurinţă războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga şi-i zise: “Nimeni nu poate să schimbe destinul”. “Corect – răspunse Nobunaga – arătându-i un ban ce avea imaginea “capului” pe ambele părţi”. Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinţei, care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care doreşte schimbarea în bine cu orice preţ, care cade în genunchi şi-şi joacă toate şansele?

Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – portret

f-ii3329-2f14Pro Memoria – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustinian Marina – Un apostol neînfricat, un apologet neînfrânt, un propovăduitor dinamic, un mărturisitor neînduplecat, un apărător nemitarnic, un slujitor vrednic, harnic şi darnic precum şi un părinte bun, milostiv şi autentic – acum la împlinirea a patruzeci de ani de la mutarea din lumea această, pământească şi naşterea lui în viaţa cea cerească şi veşnică (1901 – 1977)!…

 Motto: “Chipul Patriarhului Justinian, întipărit în sufletele tuturor slujitorilor şi credincioşilor Bisericii noastre, este zugrăvit aici, cu real talent de către medicul său personal, încât oricare dintre noi toţi care l-am cunoscut şi am slujit în Biserică, în timpul arhipăstoririi sale, parcurgând minunatele pagini de amintiri ale acestor trei decenii, atât de scumpe nouă, suntem copleşiţi de emoţie.

Patriarhul Justinian a găsit soluţii tuturor problemelor Bisericii noastre, care trebuia să-şi îndeplinească misiunea sa, în vremuri de cumplită prigoană comunistă atee”. Teoctist Arăpaşu – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În loc de Prolog – Scurtă introducere şi prezentare biografică

Patriarhul Justinian Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale.

De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.

Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. “Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată”.

Unul dintre înaintaşii săi, Părintele Dumitraşcu din Dejoi, fusese spânzurat în faţa bisericii din sat, chiar în ziua de Sfintele Paşti, pentru că se ridicase împotriva ienicerilor turci care-i jefuiau pe creştini, iar un alt strămoş se înrolase în fruntea pandurilor de pe Valea Cernei, în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

Multe alte fapte ale străbunilor săi, istorisite neîncetat în familie, au lăsat urme adânci în sufletul tânărului fecior de ţărani, întreţinându-i dragostea pentru vatra părintească.

Crescut în atmosfera aceasta de vrednicie a înaintaşilor, deseori, în anii copilăriei şi ai tinereţii, pe care i-a petrecut pe meleagurile natale, printre ţăranii de pe ogoare, şi-a ajutat părinţii cu braţele la coasă, la sapă şi la alte munci. Niciodată nu şi-a tăgăduit obârşia sa ţărănească şi legătura cu brazda străbună. Zestrea moştenită de la părinţi, s-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, adâncind şi lărgind principalele trăsături ale personalităţii sale: credinţa curată în Dumnezeu, dragostea de neam şi omenia ridicată la rang de virtute creştină.

Despre studiile sale teologice şi începuturile slujirii sale ca preot şi învăţător

Frământat de dorul sfânt al slujirii Sfântului Altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din municipiul Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din acest oraş.

Şi-a început lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca, judeţul Vâlcea.

După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna Băbeni, judeţul Vâlcea.

Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924 s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni. Îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.

În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi a obţinut licenţa în anul 1929.

În anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a consacrat slujirii preoţeşti. Manifestând însuşiri ce depăşeau ogorul de activitate al unui preot de sat, Vartolomeu Stănescu – Episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1 noiembrie 1932, director al Seminarului teologic Sfântul Nicolae din municipiul Râmnicu Vâlcea.

Pe aceeaşi dată a fost detaşat slujitor la Catedrala Sfintei Episcopii. Vacantându-se Parohia Sfântul Gheorghe din oraşul Râmnicu Vâlcea, la 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la această parohie.

În anul 1935 a fost numit şi confesor al cercetaşilor din municipiul Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1936 catehet al premilitarilor din oraş.

Acum, la vârsta de 34 ani, în zbuciumul unei munci rodnice şi în plin avânt al tinereţii, i-a fost dat să sufere şi o grea înfrângere, prin pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani.

Rămas văduv, nu şi-a înfrânt năzuinţele generoase de slujitor bisericesc şi ostenitor pe tărâm social, ducând o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi binelui obştesc.

Şi-a revărsat întreaga afecţiune sufletească asupra celor doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.

Preot paroh, de enorie, la sat şi la oraş

Puterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la Parohia Băbeni, judeţul Vâlcea, unde erau trei biserici, pe care le-a găsit într-o stare deplorabilă.

În vara anului 1925 a renovat complet biserica parohială, cu hramul Buna Vestire, făcându-i temelie din beton armat, consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii, separând-o de cimitir şi de casa parohială.

În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş cele două biserici filiale, Sfântul Nicolae şi Sfântul Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei.

Totodată, a constituit corul bisericii, din elevi de la şcoala primară, care a dat în mod constant răspunsurile armonice la Sfânta Liturghie, şi a înfiinţat un comitet cultural, împreună cu care a organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale, fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc. Încât, consilierul referent eparhial care i-a făcut inspecţia la parohie în anul 1933, pe bună dreptate scria în raportul său: “Plin de energie şi cu spirit organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot cu mult prestigiu moral”.

Cu aceeaşi osârdie s-a avântat şi în parohia Sfântul Gheorghe din municipiul Râmnicu Vâlcea, unde s-a transferat în anul 1933, găsind biserica deteriorată, cu crăpături în zid şi în acoperiş, încât ploaia pătrundea în sfântul lăcaş, iar casa parohială, veche şi dărăpănată, susţinută de proptele şi acoperită cu şiţă, era gata să cadă. În patru ani, cu fonduri strânse de la enoriaşi, a restaurat complet biserica. A rezidit cele două turle, a refăcut acoperişul cu tablă plumbuită pe turle şi galvanizată pe biserică, a înlocuit tencuiala în exterior şi a făcut importante lucrări interioare, inclusiv refacerea picturii.

De asemenea, a construit o nouă casă parohială, cu parter şi etaj, însumând zece camere, în care a instalat cancelaria şi biblioteca parohială, cu sală de lectură. A înfiinţat şi un cor din persoane pregătite, fiind singura biserică cu cor din oraş, care prezenta anual şi câte 3-4 concerte de muzică religioasă, atât în localitate, cât şi în staţiunile balneare din judeţ. Pe lângă predicile duminicale, a susţinut şi conferinţe publice.

În timpul războiului a înfiinţat o cantină în casa parohială, dotată cu toate cele necesare, care a hrănit 60 de elevi săraci de la şcolile primare din oraş. La stăruinţele sale, enoriaşii parohiei au dăruit 100 de paturi, cu lenjeria corespunzătoare (saltele, cearşafuri, pături şi perne), spitalului pentru răniţii instalat în localul liceului de fete din municipiul Râmnicu Vâlcea.

De două ori pe săptămână, prin purtarea sa de grijă, parohia aproviziona cu alimente cantina răniţilor din acest spital .

Director de seminar şi conducător de tipografie

Paralel cu slujirea preoţească, la 1 noiembrie 1932, din încredinţarea Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, a preluat conducerea Seminarului Teologic Sfântul Nicolae din municipiul Râmnicu Vâlcea, într-un moment dificil, când acesta era pe cale de a se desfiinţa, din cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiţi furnizori.

Noul director, om energic şi hotărât, a stăruit atât în presa locală şi centrală, cât şi pe lângă unele personalităţi politice şi culturale ale vremii, deplasându-se în mai multe rânduri la Bucureşti, pentru menţinerea seminarului eparhial, şi a obţinut în final patronajul Ministerului Învăţământului şi înscrierea lui în bugetul statului.

Totodată, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci şi minunat profesor, neîntrecut duhovnic şi adevărat părinte pentru elevii săi.

Prin chibzuinţă, corectitudine şi iniţiative personale de natură economică, a reuşit să achite datoriile din trecut ale seminarului, dar să şi micşoreze simţitor taxele elevilor, uşurând astfel situaţia multor familii de săteni nevoiaşi, care se luptau din greu să-şi menţină copiii în seminar. Cu toate că taxele erau mai mici, internatul n-a avut de suferit, căci i-au fost asigurate toate dotările necesare, iar elevilor o hrană cu mult mai bună ca în trecut.

La 1 noiembrie 1938, episcopul Vartolomeu se pensionează şi este numit locţiitor arhiereul Irineu Mihălcescu Târgovişteanul. În gospodăria eparhială era mare neorânduială, iar vestita tipografie a episcopiei se găsea pe marginea prăpastiei. A fost chemat, ca specialist, Pavel Suru, fost director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, ca să preia conducerea tipografiei eparhiale, pentru a o rentabiliza. Constatând starea grea a tipografiei, acesta a întocmit un referat către episcopie, în care şi-a exprimat pesimismul că s-ar mai putea îndrepta ceva, spunând: “Dacă este ca tipografia să fie înmormântată, apoi lăsaţi ca prohodul să i-l cânte cei care au adus-o în această stare. Cine a avut foloase să aibă şi ponoase”. În faţa refuzului lui Pavel Suru, Episcopia a recurs la preotul Ioan Marina, singurul om din eparhie care mai putea să încerce să aducă tipografia pe linia de plutire.

Astfel, la 25 august 1939, a fost trecut de la direcţia seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni de zile, întrecând aşteptările tuturor, a achitat toate datoriile către furnizorii anilor anteriori şi a restabilit încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de tipografia eparhială, atât de necesară unei întreprinderi economice, salvând-o de la prăbuşire. În primăvara anului 1940, predă tipografia negrevată de nici o datorie, Mitropoliei Olteniei, înfiinţată în 7 noiembrie 1939, unde refuză să meargă, atât pentru durerea pricinuită de desfiinţarea, pe aceeaşi dată, a Episcopiei Râmnicului, cât şi pentru a nu se despărţi de preoţimea vâlceană, al cărei conducător era.

Preşedinte de societăţi cooperatiste, Director de bănci populare şi de cămine culturale

Ca director al Băncii populare şi preşedinte al Cooperativei din Băbeni a venit în sprijinul enoriaşilor săi, mai ales în anii de lipsuri, procurându-le la preţuri avantajoase cereale şi nutreţ pentru animale.

În anul 1929, la stăruinţa sa, a luat fiinţă Banca populară a preoţilor din judeţul Vâlcea, unică în felul ei la noi. A lucrat efectiv la redactarea statutelor şi a fost ales în comitetul de conducere al cestei bănci.

Zelos susţinător al acţiunilor Societăţii “Renaşterea”, a conferenţiat deseori la reuniunile acesteia, cum a fost Congresul de la Turnu Severin, din anul 1930, unde a prezentat conferinţa despre “Cooperaţie şi Creştinism”. La Congresul de la Craiova, din anul 1931, a fost ales membru în Comitetul Central al Societăţii “Renaşterea”.

În calitate de preşedinte al Societăţii “Ajutorul” a preoţilor vâlceni, a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, în care şi-au stabilit sediul Banca populară a preoţilor şi cântăreţilor, protoieria, căminul preoţesc, căminul cultural orăşenesc şi judeţean şi biblioteca acestuia. Iniţiativa a fost urmată şi de preoţii din alte părţi, încât în toate capitalele de judeţ din eparhie s-au înfiinţat societăţi cooperatiste preoţeşti.

În iunie 1942, ca preşedinte al preoţilor vâlceni, împreună cu prietenul său Mihail Roşianu, conducătorul învăţătorilor vâlceni, şi în unire cu preşedinţii asociaţilor profesorilor secundari şi cântăreţilor bisericeşti, a convocat într-o mare adunare pe toţi preoţii, învăţătorii, cântăreţii şi profesorii secundari din judeţul Vâlcea, pentru constituirea unei asociaţii culturale. Au participat la această adunare 760 de persoane. După dezbateri şi clarificări, s-a căzut de acord să se constituie o cooperativă de librărie, tipografie şi editură, cu denumirea “Înfrăţirea”. S-a ales şi un consiliu de administraţie, avându-l ca preşedinte pe preotul Ioan Marina. În câteva luni s-au înscris 1250 de membri şi s-a adunat un capital suficient pentru a se cumpăra trei librării din Râmnicu Vâlcea şi alte trei librării dintre cele refugiate aici din pricina războiului (Cartea Românească din Cernăuţi, Librăria corpului didactic din Tecuci şi Librăria Mitropoliei Moldovei). Din fondurile cooperativei au fost subvenţionate cancelariile protopopeşti, cancelaria Inspectoratului şcolar judeţean, căminul cultural orăşnenesc şi s-au acordat diferite ajutoare copiilor orfani de preoţi, profesori, învăţători şi cântăreţi bisericeşti. Cooperativa a reprezentat cel mai viu exemplu de afirmare a spiritului de solidaritate a intelectualilor – preoţi, profesori şi învăţători – din satele şi oraşele judeţului Vâlcea.

În primăvara anului 1943, la cererea Primăriei orăşeneşti, a preluat conducerea căminului cultural “Constantin Brâncoveanu” din municpiul Râmnicul Vâlcea, pe care l-a organizat în patru secţii, între care şi o Universitate populară, în cadru căreia au conferenţiat profesori universitari din Bucureşti şi Sibiu şi membri ai Academiei Române. A mai înfiinţat în cadrul căminului o bibliotecă cu peste 3000 de volume, pe care a pus-o la dispoziţia cititorilor, precum şi o orchestră şi un cor, care au dat mai multe concerte în oraş, bine primite de locuitori. A condus acest cămin până în luna ianuarie anul 1945.

Prezenţă luminoasă în viaţa publicistică

Pe lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare activitate publicistică, în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice, unde a publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc.

A colaborat asiduu la cotidianul “Cuvântul” din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină “Renaşterea ” din Craiova, unde a publicat, printre altele, “Cooperaţie şi Creştinism”, care s-a tipărit şi în broşură. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară “Floarea de Foc”, din Bucureşti, întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor), unde colaborau scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.

În anul 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a înfiinţat revista “Muncă şi Voie Bună” pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar mai târziu bilunară. Revista avea o pagină bisericească, intitulată “Pentru suflet”, pe care a scris-o singur, până în septembrie 1939, când, datorită ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (Preotul Grigore Pişculescu).

Avea în manuscris, gata de tipărire, un istoric de 200 de pagini al Mănăstirii Govora, o dezvoltare a tezei sale de licenţă în teologie, şi o monografie a mănăstirii Bistriţa, iar în curs de definitivare Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul.

Recunoscând roadele strădaniilor sale, depuse timp de 20 de ani de preoţie, autorităţile eparhiale l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), iar preoţii l-au ales în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Sfintei Mitropolii, i-a acordat răsplata “Meritul cultural clasa I pentru Biserică”.

Din cele arătate mai sus rezultă că Părintele Ioan Marina nu era un preot simplu de sat, cum afirmă astăzi unii necunoscători, ci un preot de frunte al clerului vâlcean, bine cunoscut în toată Oltenia, la Bucureşti, şi mai departe în ţară. Legat sufleteşte prin obârşie de păturile de jos, cărora le-a închinat cu dragoste şi dăruire toată viaţa şi munca sa, Părintele Ioan Marina avea strânse legături şi cu intelectualii vremii, în rândurile cărora, de asemenea, era cunoscut şi bine apreciat. Prin muncă fără contenire, prin voinţă hotărâtă, prin clarviziune şi realism, dublate de cinste, demnitate şi moralitate exemplară, el s-a înălţat în elita clerului de mir, din care s-au recrutat arhierei de mare valoare ai Bisericii noastre. Nu avea adversari sau duşmani, ci era unanim socotit părintele celor necăjiţi şi oropsiţi şi sfătuitorul de bine al tuturor. Iubit şi stimat, era dorit şi aşteptat pretutindeni pentru curata mireasmă creştină desprinsă din vorba, din privirea şi din purtarea sa, ce vădea pe adevăratul apostol al lui Iisus Hristos.

 Activitatea lui publicistică şi editorială

 Patriarhul Justinian Marina a publicat 12 volume sub titlul semnificativ Apostolat social (Bucureşti, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările şi articolele sale.

S-au editat noi periodice bisericeşti ori şi-au continuat apariţia cele vechi:

“Biserica Ortodoxă Română” (din anul 1874)

“Ortodoxia”

“Studii Teologice”

“Glasul Bisericii” (a Mitropoliei Ungrovlahiei)

“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”

“Mitropolia Ardealului”

“Mitropolia Olteniei”

“Mitropolia Banatului”

O serie de periodice editate de comunităţile ortodoxe române de peste hotare.

S-au reeditat: Biblia sinodală, în două ediţii (1968 şi 1975); Noul Testament, toate cărţile de cult, fiecare în mai multe ediţii aproape toate manualele necesare pentru învăţământul teologic superior şi seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, sau teze de doctorat. (Cf. http://patriarh.ro/Justinian/actpublicistica.php – 29.08.2016).

Arhiereu Vicar şi Mitropolit la Iaşi

Mai mult decât în alte provincii ale ţării, cel de-al doilea război mondial lăsase peste tot în Moldova răni adânci, vizibile în ruine, devastări, mizerie socială. Eparhiile Moldovei erau şi ele dezorganizate economic şi administrativ. Se cerea o vastă operă de reconstrucţie morală şi materială, printr-o strictă chivernisire a resurselor şi totală dăruire a celor angrenaţi în acest efort.

Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era suferind şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea eparhiei, din toate punctele de vedere. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşeneanul, om înaintat în vârstă, abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi, unde, potrivit actului de fundaţiune, nu putea fi delegat decât vicarul-arhiereu.

Pe acest temei, în primăvara anului 1945, Mitropolitul Irineu Mihălcescu a cerut stăruitor Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de Arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, Mitropolitul Irineu, în calitate de chiriarh şi eparhiot al locului, a recomandat Sfântului Sinod să aprobe alegerea în acest post a Părintelui Ioan Marina, de la biserica Sfântul Gheorghe din municpiul Râmnicul Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de Episcop la Râmnic şi apoi de Mitropolit la Craiova, apelând deseori, în chestiunile cele mai grele ale eparhiei, la sprijinul său energie şi înţelept. În propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu Mihălcescu – Mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe Părintele Ioan Marina: “Este un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. În Mitropolia Olteniei este cel mai respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie a Moldovei în aceste grele împrejurări”.

Luând act de propunerea Mitropolitului Irineu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de Arhireu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

După emiterea Decretului de confirmare a alegerii, în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în treapta de Arhimandrit.

În acceaşi zi, în Catedrala Mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifierea Arhimandritului Justinian Marina.

Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din laşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, şi a fost săvârşită de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu Episcopul Antim Nica şi Arhierul Valeriu Moglan.

În cuvântarea rostită după hirotonie, noul Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Justinian Vasluianul, spunea: “Nu am altă rugăciune către Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu lumină”.

Înaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, Mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun şi Patriarhul Nicodim Munteanu l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul.

Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa Patriarhului Nicodim Munteanu, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti sub îngrijirea medicilor în clima de la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei pe Arhiereul Justinian Marina, care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu-vicar.

Nou alesul Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, mărturisea în faţa membrilor Colegiului Electoral: “Primesc însărcinarea grea pe care mi-o încredinţaţi astăzi ca pe o poruncă de sus. Şi o primesc cu nădejdea, mai ales, că mi se dă prilejul să-mi continui mai temeinic munca mea în eparhia unde am activat doi ani. Ţinând seama de împrejurarea specială în care se găseşte Moldova, după un război atât de nimicitor, urmat de o secetă cumplită, activitatea noastră va fi pusă în slujba renaşterii spirituale, morale şi materiale a poporului credincios din această parte de ţară”.

După primirea investiturii, la 22 decembrie 1947, a fost instalat în scaun la 28 decembrie, acelaşi an, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, săvârşită de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi.

La sfârşitul ceremoniei de instalare, Mitropolitul Justinian Marina s-a adresat celor prezenţi în Catedrală, spunând, între altele: “Biserica este tot mai mult chemată – de vremuri şi de oameni – să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească, să aducă în viaţa socială duhul păcii şi al înfrăţirii, duhul slujirii şi al jertfelniciei, propovăduind tuturor munca paşnică, cinstea, dreptatea şi omenia; este chemată să împuternicească sufletul românesc cu tăria iubirii, a solidarităţii şi a unirii”. Şi a adăugat: “Avem multe de înfăptuit. Ţinta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, diriguirea şi vindecarea sufletească, luminarea conştiinţelor prin înlăturarea confuziei care domneşte în lume, împăciuirea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, prin stimularea sentimentelor nobile şi prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru”.

Om al realităţilor concrete, punctuale şi practice

În cei trei ani cât a păstorit ca Arhiereu – vicar şi apoi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi-a închinat toată energia şi puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare administrativ şi cultural – le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.

Dintru început, a restaurat Catedrala şi Reşedinţa Mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a refăcut pe toate, completând pe rând lipsurile existente, şi le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului.

Totodată, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al Catedralei Mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală, dându-i şi un stareţ, pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu.

Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul de mir la muncă intensă.

Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate.

De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti.

A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi de călăuzire a ei pe calea lui Iisus Hristos.

Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea “Ajutorul” a clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de secetă şi de foamete.

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor.

Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele moaşte, în frunte cu Părintele Arhimandrit Teoctist – conducătorul procesiunii, au fost împărţite după chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau Părintelui Mitropolit Justinian.

După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năpraznic îngheţând vetrele cantinelor, sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care a distrus parcul de maşini. Vlădica Justinian Marina a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.

Părintele necăjiţilor şi tătăl orfanilor

Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război.

Pentru a spijini această vastă operă de asistenţă socială, Mitropolitul Justinian Marina a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti.

Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei şi a bolilor, Mitropolitul Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului, îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică.

Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec, pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi îmbrăcăminte.

Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul Ierarhului şi Arhiereului Justinian Marina, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.

La iniţiativa şi cu participarea directă a Părintelui Mitropolit Justinian s-au înfiinţat cantine pentru copiii, elevii şi studenţii săraci, care au funcţionat până la redresarea economică. În acelaşi timp, s-au dat ajutoare masive altor înjghebări asemănătoare promovate de Crucea Roşie şi de Apărarea Patriotică sau din iniţiativa privată, cum au fost cele de la Piatra Neamţ, Roman şi Bacău, preoţii implicându-se direct în sprijinirea lor.

Revista “Mitropolia Moldovei” din acei ani reproduce zeci de rapoarte ale protopopilor şi preoţilor din eparhie despre sumele colectate şi numărul copiilor care au beneficiat de ele. În numărul din ianuarie 1946 al revistei, de pildă, aflăm despre frumoasa iniţiativă a slujitorilor Catedralei Mitropolitane care au donat 55.715 lei şi au cerut binecuvântare de la arhiereu să delege pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu ca să predea această sumă orfelinatului din Iaşi. Părintele Mitropolit Justinian a mulţumit donatorilor şi a completat diferenţa până la suma de 60.000 lei, alăturându-şi obolul personal la cel al cuvioşilor părinţi.

Între alte măsuri, Crucea Roşie, Apărarea Patriotică şi alte organizaţii de asistenţă socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie daţi spre întreţinere, pe durata secetei, unor familii creştine din alte judeţe ale ţării, mai puţin lovite de calamităţile războiului. Dar părinţii lor nu se înduplecau să-i lase, temându-se că nu se vor mai întoarce, cu toate că, ţinându-i acasă, riscau ca ei să fie răpuşi de foame şi de boli, cum s-a întâmplat în multe cazuri, nu numai cu copii, ci şi cu adulţi şi bătrâni. S-a făcut apel la ajutorul Bisericii. Mitropolitul Justinian a cerut preoţilor să se pună chezaşi în faţa părinţilor pentru copiii lor daţi spre îngrijire prin aceste organizaţii. Sătenii, mai ales, au prins curaj şi şi-au lăsat copiii să plece spre locurile de ocrotire. A fost şi aceasta o cale de salvare a vieţii multor copii din Moldova.

Prin grija vlădicii Justinian, studenţilor săraci li s-a oferit pe timpul vacanţelor, de Paşti şi de Crăciun, loc de cazare, hrană şi îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-şi pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistriţa, Horaiţa, Slatina, Răsca şi Vorona, pentru studenţi, şi Agapia, Văratec şi Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenţi şi studente.

O atenţie specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană şi îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei.

De acelaşi tratament s-a bucurat şi şcoala de cântăreţi bisericeşti, unde s-a amenajat şi un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare.

Copiii, elevii şi studenţii Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană şi îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite şcolare, nu l-au uitat pe Părintele lor Mitropolit Justinian. Mulţi dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste şi cu emoţie despre Părintele orfanilor.

Patriarh al României

La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în lume, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi scut şi pavăză Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor.

Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României pe Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Justinian Marina, “care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare).

Luând pe umerii săi viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian Marina anunţa pe scurt, în următorii termeni, în faţa membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: “Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare…

Deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din ţara noastră.

De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Iisus Hristos tuturor Bisericilor ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi întăreşte popoarele”… (Cf. Alexandru M. Popovici  -http://www.ftoub.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=590&Itemid=257/www.manastirearaduvoda.ro – 15.04.2014/29.08.2016).

În loc de Epilog – Despre testamentul Patriarhului României Iustinian Marina

Cu toate că  la 26 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui de-al treilea Patriarh al României – Patriarhul Justinian Marina, în pofida vremii trecute, se pare că pasiunile pe care personalitatea sa le stârneşte în conştiinţa multora au rămas neschimbate, semn limpede că Părintele Patriarh Justinian Marina nu a fost un om oarecare.

Din contră, efigia sa tinde să fie conturată în tuşe groase, ca întruchipare a unor virtuţi, respectiv defecte. Patriarhul Justinian a stârnit deopotrivă sentimente de dragoste şi fidelitate fără limite, dar şi sentimente de ură viscerală.

Dacă susţinătorii săi tind să-i confere lui aura de erou salvator al Ortodoxiei româneşti, detractorii de ieri şi de azi doresc, cu orice preţ, să-l transforme în însăşi încarnarea slugărniciei faţă de regimul comunist. Cum s-a raportat la toate acestea Patriarhul? Un răspuns îl putem afla din testamentul său.

Medicul George Stan, care i-a fost aproape Patriarhului Justinian Marina în multe clipe, îşi aminteşte că Patriarhul obişnuia să-i povestească “lucruri foarte interesante despre Biserica şi neamul nostru”. Într-o zi, impresionat de cele auzite, medicul i-a spus: “Prea Fericirea Voastră, eu cred că ar fi nemaipomenit să scrieţi tot ceea ce îmi povestiţi mie, pentru că multă lume ar dori să ştie ceea ce îmi spuneţi mie. Atunci, s-a oprit din mers şi mi-a zis plin de tristeţe: “Doctore, dacă nu poţi să spui tot ceea ce ştii, mai bine nu scrii. Dumneata ştii bine că ceea ce-ţi spun eu nu poate fi publicat din cauza cenzurii”.”

Din cauza multelor lucruri nespuse şi nescrise, activitatea Patriarhului Justinian Marina a fost adesea rău înţeleasă şi greşit judecată. Este “meritul” agenţilor Securităţii că au consemnat în dosarele lor măcar o parte din acele fapte care ne ajută să conturăm Patriarhului Justinian un portret mai aproape de realitate.

În aceste dosare există consemnat chiar şi faptul că Patriarhul Justinian era perfect conştient de situaţia extrem de delicată în care se afla. Cu umor amar, el arăta apropiaţilor că este atacat permanent de cei din exil, însă, în egală măsură, este urmărit de comuniştii cu care, chipurile, ar fi prieten. “Să înnebuneşti, nu alta!”, spunea Patriarhul, iar situaţia era într-adevăr de aşa natură încât să te facă să-ţi pierzi minţile.

Despre un testament mărturie

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, cu claritatea, limpezimea şi simţul realităţii de care a dat dovadă de fiecare dată, nu s-a lăsat intimidat de aceste lucruri. Însă, inevitabil, o viaţă trăită sub presiune permanentă nu putea să nu-şi pună amprenta asupra sănătăţii.

În ultimii ani de viaţă, Patriarhul Justinian a suferit de diabet şi de grave probleme cardiace. Simţind că oricând poate veni sfârşitul, Părintele Patriarh s-a îngrijit să lase totul în bună rânduială.

De asemenea, a dorit ca, măcar după moarte, oamenii să-l înţeleagă şi să nu-l judece după aparenţe. Din acest motiv, el a redactat un voluminos “testament”, actualizat şi reasumat de mai multe ori, în care a dorit să transmită “celor de faţă şi viitori” ce a încercat şi ce a reuşit să facă în calitate de Patriarh al României: “Fiind cuprins de neputinţă şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc testament prin care să facă cunoscut acelora care vor voi, după sfârşitul meu, să caute avere în chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să-i ispitească pe cei ce m-au slujit, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care am adunat-o ca patriarh în cei peste douăzeci şi cinci de ani de patriarhat. N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit.”

Pentru un “vândut” al comuniştilor, aşa cum îl considerau unii, această încredere şi lăsare în voia lui Dumnezeu ar părea de neimaginat. Însă insistă extraordinar în testamentul său pe ideea providenţei divine şi pe faptul că el, ca om, preot şi patriarh, se află înaintea lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea socoteală. “M-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii”, spune Patriarhul Justinian, sugerând smerit ceea ce apropiaţii lui au spus de multe ori, anume că a fost un rugător în adevăratul sens al cuvântului, condiţia de slujitor al Domnului fiind deplin asumată şi nu doar o atitudine teatrală.

Despre ghidul Patriarhului

Citind Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, şi încercând să acţioneze “potrivit cu duhul lor”, Părintele Patriarh Justinian Marina a căutat de-a lungul vieţii să ducă la îndeplinire un program pentru Biserică, nava mântuirii noastre, pe care-l ilustrează în testament prin diferite fapte ale sale, consemnate “nu spre lauda omenească, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmaşii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să se împlinească şi să se desăvârşească”.

Trei sunt ţintele acestui program, aşa cum reies din textul testamentului: păstrarea unităţii în duh a Bisericii; creşterea şi formarea în Duhul lui Dumnezeu a clerului şi credincioşilor; dezvoltarea laturii văzute a activităţii Bisericii, sub raport social, economic şi edilitar.

“Ca toţi să fie una”, sunt cuvintele pe care Patriarhul Justinian le-a folosit adesea, însă în testamentul său el ne arată că această unitate nu trebuie să fie una acaparatoare, cantitativă, ci o unitate organică, de natură spirituală, pe care oamenii Bisericii au datoria să o apere cu orice preţ. Acest lucru poate fi realizat de oameni cu credinţă adevărată în Dumnezeu şi buni cunoscători ai învăţăturilor Bisericii.

De aceea, Patriarhul Justinian Marina, care niciodată nu a văzut o contradicţie fundamentală între credinţă şi cultură, a căutat să le promoveze pe amândouă. Oamenii duhovniceşti şi învăţaţi au avut permanent uşa deschisă din partea patriarhului, deoarece aceştia erau consideraţi adevărate “biserici vii” din care ceilalţi vor avea ce învăţa. Împreună cu aceştia, patriarhul a luptat din greu pentru dezvoltarea învăţământului teologic, sub toate aspectele presupuse de acesta, a desfăşurat o activitate editorială impresionantă, insistând pe publicarea Sfintei Scripturi şi a cărţilor bisericeşti necesare în cultul divin, a stimulat viaţa monahală şi a dinamizat activitatea parohială. Sunt lucruri care reies din înşirările seci ale testamentului, care însă, din timp în timp, se “încălzesc” brusc, printr-un îndemn ca acesta: “Las urmaşilor mei aceste patru biblioteci (din Bucureşti), cu sfatul de a păstra în întregime fondul actual, de a continua procurarea de noi cărţi şi de a păstra în bune condiţii localurile seminariilor şi ale institutelor teologice universitare”.

Trupul Patriarhului, scut, pavăză şi armură pentru trupul Bisericii

Această preocupare pentru educaţia celor tineri l-a făcut pe ierarh ca, în final, să aleagă locul de veci în Mănăstirea “Radu Vodă” din centrul capitalei, pe care cu greu a salvat-o din ghearele comuniste şi a transformat-o în strălucitul seminar care funcţionează şi astăzi. Personal a vegheat la restaurarea strălucitului complex arhitectural şi tot el este cel care a rânduit ca Biserica “Radu Vodă” să fie paraclisul Seminarului Teologic, iar reşedinţa Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor să se afle în incinta mănăstirii. Îngroparea sa acolo a însemnat simbolic şi o zidire a sa, precum Ana lui Manole, ca o garanţie că ansamblul arhitectonic va rămâne al Bisericii.

Pasajul în care Patriarhul vorbeşte de locul său de veci este de o rară frumuseţe: “Aşadar, şi eu, …, fiind supus, ca om, legii muritorilor şi, prin urmare, aşteptându-mi mutarea din această lume vremelnică, am chibzuit că este bine să-mi pregătesc şi locul de odihnă pentru neodihnitul meu trup – ca să nu fie aceasta o povară pentru urmaşul meu. Văzând că un nou mormânt lângă cele două ale celor doi patriarhi predecesori ar strâmtora locul pentru credincioşi în catedrală, şi găsind un loc liber în biserica Mănăstirii “Radu Vodă” din Bucureşti, …am rânduit pe cheltuiala mea lucrările de amenajare al acestui loc pentru îngropăciune”.

Despre trista lună martie a anului 1977

Mormântul şi-a primit în cele din urmă trupul la sfârşitul lunii martie 1977. Încă din luna februarie 1977, Părintele Patriarh Justinian a fost internat la spitalul Elias, din cauza problemelor de sănătate. Deoarece părea că se întremase, în dimineaţa zilei de 26 martie 1977 s-a hotărât externarea sa. De la spital urma să-l ia cu o maşină fiul său, doctorul Ovidiu Marina. Între timp a avut loc catastrofalul cutremur din 4 martie 1977, care a afectat şi numeroase biserici şi care a făcut foarte multe victime inclusiv printre preoţi, studenţi teologi şi seminarişti.

Pentru a-l proteja, nimeni nu i-a spus Patriarhului de consecinţele cutremurului.

De aceea, când a ieşit cu maşina pe poarta spitalului, dărâmăturile dezolante ale clădirilor avariate l-au impresionat profund. N-a apucat să parcurgă decât câteva sute de metri. Mai târziu, Ovidiu Marina a mărturisit că, în faţa dezastrului din Piaţa Victoriei, Patriarhul a întrebat doar atât: “Dar ce s-o fi întâmplat oare cu bisericile mele?”, după care şi-a dat ultima suflare. Revenirea de urgenţă la spital nu a mai rezolvat nimic.

Abia în ziua de 29 martie 1977 trupul neînsufleţit a fost adus în Catedrala Patriarhală, înmormântarea având loc pe 31 martie 1977 în prezenţa a mii de credincioşi, care au simţit că în acel moment îşi duceau pe ultimul drum pe propriul părinte.

(Cf. George Enache – http://ziarullumina.ro/testamentul-patriarhului-justinian-31723.html – 26.03.2010/29.08.2016).

Dumnezeu să-l ierte, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu sfinţii Săi! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea, din neam în neam! Amin!…

Câteva surse, recomandări, indicii şi referinţe bio – bibliografice:

1. “Patriarhul Justinian, Mărturii, fapte şi adevăr”, Pr. Icon Stavr. Constantin Pârvu – Vicar Administrativ Patriarhal, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

2. “Părintele Patriarh Justinian Marina” – carte scrisă de doctorul George Stan, acela care a fost “medic personal” – vreme de peste 15 ani, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003

3. Patriarhul Justinian Marina – un apostol al bisericii şi al neamului românesc,Gheorghe Vasilescu, Almanah Bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2001

4. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte în cei 60 de ani de patriarhat ortodox român, vol. “Alte file de calendar de inimă românească”, Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvântare ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29 septembrie 1985)

5. Volumul Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române. La a XX-a aniversare a înscăunării Prea Fericitului Patriarh Justinian, Bucureşti, 1968, 642 p. (sunt studii extrase din revistele: BOR, an. LXXXVII, 1968, nr. 6, p. 725-773; ST, an. XX, 1968, nr. 5-6, p. 327-483 “Ortodoxia”, an. XX, 1968, nr. 2, p. 189-275

6. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Amintiri despre Patriarhul Justinian, Biserica în Misiune, Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 524-551.

Articole omagiale din revistele mitropolitane:

1. Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, p. 171 -188 (şi în “Ortodoxia”, an. XX, 1968, nr. 2, p. 176-296)

2. Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, Canonizarea sfinţilor români, p. 189-199 (şi în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 725-735)

3. Pr. Prof. Alexandru Ciurea, Strădanii şi înfăptuiri în domeniul artei religioase, p. 200-214 (şi în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 736-750)

4. Teodor N. Manolache, Note pe filele calendarului celor 20 de ani de arhipăstorie a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, p. 473-561

5. Prof. Iorgu Ivan, Organizarea si administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925- I975),în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11 – 12, p. 1406-1420

6. Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Tiparul şi cartea bisericească în cei 50 de ani de patriarhat (1925-1975), în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1421-1452

7. Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975,în ST, an. XXVII, 1975, nr. 9-10, p. 670-686

8. Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Todoran, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici în ultimii 50 de ani, în “Ortodoxia”, an. XXVII, 1975, nr. 4, p. 560- 585

9. Dr. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului, Ecumenism şi relaţii externe bisericeşti, 1944-1970, în “Ortodoxia”, an. XXXII, 1980, nr. 1, p. 159-170

10. Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1981, p. 461-512 (ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p. 481-523).

Stelian Gombos

Sursa: historia.ro

Lucrarea lui Dumnezeu și nevoile trupești

desert_saharaPentru Bătrânii din deșertul egiptean ierarhiile erau clare. Cei cu mai multă experiență îi povățuiau pe cei mai tineri și mai neexperimen­tați, iar lucrarea duhovnicească era mereu prioritară. Gândul acesta îl găsim exprimat cu multă claritate la Avva Ioan Eunucul (un monah ascuns în spatele unei biografii dispărute). „Avva Ioan, eunucul, l-a întrebat în tinerețe pe un Bătrân: «Cum ați putut voi face lucrarea lui Dumnezeu în liniște, pentru că noi nici trudindu-ne n-o putem face?». Bătrânul îi răspunde: «Am putut, fiindcă pentru noi principală era lucrarea lui Dumnezeu, iar nevoile trupului, secundare. Pentru voi însă, nevoile trupului sunt principale, iar lucrarea lui Dumnezeu, secundară. De aceea vă osteniți, și de aceea Mântuitorul a zis ucenicilor Săi: Oameni de puțină credință, căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și tot restul vi se va adăuga»”.

Cuvântul aceasta, despre care putem bănui că l-a marcat pe Avva Ioan, amintește de cuvântul din Apocalipsă: „Fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16), alături de trimiterea directă la cuvântul Mântuitorului din Evanghelia după Matei. Creștinismul Părinților pustiei este unul foarte bărbătesc, care valorizează consecvența. Asta nu înseamnă că este lipsit de finețe sau de sensibilitate, ci dimpotrivă. Părinții deșertului sunt niște cunoscători atenți ai sufletului omenesc, tocmai pentru că își petrec viața urmărind cu atenție mișcările duhului.

Poarta de intrare în crești­nism este decizia asumată liber, iar lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie prioritară. Este cea în jurul căreia se organizează și se ordonează toate celelalte activități. Și din nou, aici intrăm în paradoxul specific creștin. Cu cât lucrarea lui Dumnezeu este mai importantă, cu atât devine mai ușor de împlinit, și invers, dacă este ignorată, asceza este tot mai greu de purtat. Calea către dobândirea liniștii este căutarea înainte de orice a lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta îl afirmă direct Avva Alonios, care zice: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea”.

A fi creștin, dovedesc Pă­rinții pustiei prin propria lor viață, înseamnă să porți povara lui Hristos, care nu doar că este ușoară, dar ușurează întreaga viață ce gravitează în jurul ei.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro

Reabilitarea lui Don Quijote

96bef5ad253272df1784d57c888c4d15Cum poţi să ucizi o himeră? Don Quijote pare să fi înţeles ce problemă spinoasă este aceasta: încăpăţânata ei existenţă se bazează pe un narcisism funciar, pe forţa de a-şi multiplica la nesfârșit imaginea golită de sens, creând o nouă aparenţă: cea a himerei care este salvată de promiscuitate, de lipsa unui înţeles, astfel încât să poată fi luată în serios. În același timp, narcisismul subminează comunicarea, viaţa individului devine un patetic monolog. Din acest motiv gesturile celebrului personaj ne par atât de stranii.

Și totuși, dacă m-ar întreba cineva „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, aș răspunde fără să ezit: Don Quijote. Și când afirm asta, știu în ce bătălie mă angajez. Să ne amintim doar cuvintele lui Lope de Vega: „Despre poeți nu zic, veacul acesta e bun; mulți în fașă pentru anul ce vine, dar nici unul nu-i atât de prost, încât să-l laude pe Don Quijote”. O fi fost Lope de Vega puțin invidios?

Să revedem situația, dincolo de aparențe. Într-adevăr, un ne­bun se luptă cu păpuşi de mucava şi 1.000 de înţelepţi nu termină să îşi dea cu presupusul despre această ispravă. Dar dacă Don Quijote este un cititor de geniu? El are vitejia de a se contopi cu opera, nu-i plac jumătățile de măsură, nu se complace în mediocritate. Dorinţa de a scurta drumul prea lung şi sinuos dintre semnele pe care le vedem în cărți şi umbra lor (care e însăși realitatea) se poate traduce printr-o recucerire a adevărului de la începuturi, când mintea omului încă nu strâmbase universul, astfel încât să încapă între pagini. Din acest motiv lucrurile nu trebuie nici o clipă luate în râs. Don Quijote e un tip foarte serios! El însuși o spune: „Lucrurile nu trebuie ­luate în râs, ci de-adevăratelea!”. Acesta este un testament spiritual la care noi toți ar trebui să medităm. Chiar şi atunci când nătângul slujitor îi atrage atenţia stăpânului că s-ar fi înşelat, că s-ar fi năpustit să ucidă nişte biete figuri de mucava, nobilul Don Quijote găseşte explicaţia. Vrăjitorii îl prigonesc făcând drumul invers, de la „chipurile lucrurilor aşa cum sunt” (este evident talentul de semiotician al luptătorului!) la degradarea lor în marionete penibile, zădărnicind efortul eroului întru adevăr. Este grav, dar nu dezarmant.

Don Quijote crede în prinţesa lui, Dulcineea, în calităţile ei excepţionale. Când este întrebat unde se află această prinţesă minunată, el răspunde: „Dacă v-aş arăta-o, cu ce mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr atât de vădit? Lucrul de căpetenie este ca fără s-o fi văzut să credeţi, să mărturisiţi, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi”. Cavalerul se perpeleşte de dragul ei, e în stare de orice sacrificii, dar aflăm că nici măcar cu privirea nu o atinge, nu a văzut-o decât de patru ori în 12 ani. Am spune că e firesc pentru o prinţesă să fie scumpă la vedere, dar ­scutierul, prea puţin visător, ne dezvăluie că ea, departe de a fi o prinţesă, este o biată porcăriţă, fiica porcarului din sat; nu e o apariţie serafică, ci e „chioară de-un ochi, iar din celălalt i se ­scurge rugină şi pucioasă”. Iar scrisorile înflă­cărate ale îndră­gostitului au un destin neaşteptat: Dulcineea, analfabetă fiind, nici măcar nu le poate citi, drept care le rupe şi le aruncă în obrazul curierului. Ce face Don Quijote în această situaţie, când oricine s-ar simți dezarmat? Îşi apără idealul, îşi conservă credinţa şi dragostea: „Nu i se scurge, lepădă­tură nemernică, ceea ce zici, ci dimpotrivă, ambră şi parfum de mosc; şi nu e nici chioară şi gheboasă, ci mai dreaptă decât un fus de Guadarrama”.

Oare nu orice îndrăgostit repetă greșeala lui Don Quijote? Nu ne-am dori cu toții o asemenea poveste de dragoste?

Călcat în picioare de oi, porci şi tauri, Cavalerul tristei figuri se ridică şi merge mai departe. Socotit nebun şi în orice caz ridicol, este, în sinea lui, un înţelept. În confruntarea cu actorii unei trupe de teatru, care îl agresează cu impertinenţa lor, cavalerul neînţeles ripostează: „Ating iluzia şi asta mă ajută să înţeleg mai bine realitatea. În teatru sunt diverse roluri… dar moartea le ia veşmintele care îi diferenţiau şi toţi rămân egali”.

Cuvintele lui Don Quijote seamănă deja cu o pagină de învăţătură creştină. Nebunia lui începe să ni se pară o strategie de luptă, prin care eroul se predă lumii, în toată vulnerabilitatea lui, însă, în mod tainic, el cucereşte lumea căreia i se aşază la picioare, tocmai prin această fragilitate care îl face sublim.

Din acest motiv aș dori ca Don Quijote să fie reabilitat.

Carmelia Leonte

Sursa: ziarullumina.ro

23-29 ianuarie, sfinţii săptămânii

SAINT_GREGORY_THEOLOGIAN23 IANUARIE – SFÂNTUL SFINȚIT MUCENIC CLEMENT AL ANCIREI
A pătimit „de la unsprezece tirani, în diferite cetăți. […] În Ancira [a pătimit] de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăcatul Dioclețian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși la Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian, apoi iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie, și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei” [Cf. Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 499].

Se spune că a avut cel mai lung martiriu. A pătimit 28 de ani, fiind martirizat pe când slujea Dumnezeiasca Liturghie.

I s-a tăiat capul în fața Sfintei Mese, sângele său amestecându-se cu Sfintele Taine pe care le slujea. Dimpreună cu el au fost martirizați Diaconii Hristofor și Hariton [Ibidem].

Iar de-a lungul celor 28 de ani de pătimire a fost însoțit de Sfântul Mare Mucenic Agatanghel, un tânăr care a crescut, dimpreună cu el, în închisoare, și căruia i s-a tăiat în cele din urmă capul, fiind pomenit pe 5 noiembrie.

Însă după fiecare chinuire, ei au fost vindecați în mod minunat de Sfinții Îngeri, care i-au hrănit ani la rând.

Sfântul Sfințit Mucenic Clement a fost hirotonit episcop la vârsta de 20 de ani, fiind născut la c. 258 și martirizat în anul 312 d. Hr.

24 IANUARIE – SFÂNTA CUVIOASĂ XENIA (SAU XENIA ROMANA) a trăit la începuturile creștinismului, în secolul al V-lea. Originară din Roma, ea a îmbrăcat haina monahală și a trăit într-o continuă priveghere, înfrânare și smerenie. Numele monahal pe care și l-a ales, Xenia, se traduce prin „străina”, vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte.

24 IANUARIE – XENIA DIN SANKT PETERSBURG (cca. 1719–1731 – 1803), numită şi „cea smerită şi nebună pentru Hristos” se face atât pe 24 ianuarie (6 februarie pe stil vechi), cât și pe 11 septembrie (24 septembrie pe stil vechi). În calendarul ortodox rus este pomenită şi pe 24 mai, când se sărbătoreşte proclamarea ei ca sfânt ce a avut loc în anul 1988.

Sfânta Xenia s-a remarcat prin modestie, sărăcie, renunţarea la bunurile lumeşti şi o înflăcărată devoţiune faţă de Hristos, dar şi prin clarviziune şi ajutorul celor sărmani şi păcătoşi în timpul vieţii şi prin minunile pe care le-a făcut după moarte. Este considerată o protectoare a familiei şi este cel mai adesea invocată pentru ajutor în întemeierea unei familii sau pentru orice ajutor în legătură cu familia, dar şi pentru ajutorul celor fară casă sau loc de muncă, în caz de incendii sau copii pierduţi.

Este patroana spirituală a oraşului Sankt Petersburg. O capelă a fost ridicată în cimitirul Smolensk din St. Petersburg pe locul unde se află înmormântat trupul ei. Mai multe biserici în Rusia şi în lume au primit hramul sfintei Xenia.

25 IANUARIE – SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL
Cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al Bisericii. S-a născut la Arianz/Arianzus, în Capadocia (Asia Mică, azi în Turcia), nu departe de Nazianz.

Tatăl său, după ce s-a convertit la creștinism, a intrat mai târziu în monahism, devenind apoi episcopul Grigorie de Nazianz (este prăznuit la 1 ianuarie), iar mama lui a devenit mai târziu monahia Nona (prăznuită la 5 august). Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie şi pe 30 ianuarie, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi.

Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor “Cinci Cuvântări Teologice” ținute la Constantinopol. Ele expun și apără învățătura despre Sfânta Treime.

25 IANUARIE – SFÂNTUL BRETANION, EPISCOPUL TOMISULUI (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.

26 IANUARIE – SFINŢII CUVIOŞI XENOFONT ŞI MARIA ŞI FIII LOR, LOAN ŞI ARCADIE
Aceştia erau cetăţeni foarte de vază şi slăviţi în cetatea Constantinopolului. Xenofont şi soţia lui Maria duceau o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dedicându-şi întreaga lor grijă educaţiei creştineşti a celor doi fii ai lor, loan şi Arcadie.

Când aceştia au ajuns la vârsta majoratului, părinţii lor i-au trimis la Beirut [unde se aflau cele mai bune şcoli creştine din acea vreme]; dar s-a întâmplat că o furtună năprasnică le-a scufundat corabia pe care călătoreau. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei doi fraţi au scăpat totuşi cu viaţă. Ei au fost aruncaţi la mal de valuri, în locuri diferite, astfel încât fiecare a crezut despre celălalt că s-a înecat. Din durerea sfâşietoare a pierderii celuilalt, ambii s-au făcut monahi la mănăstiri diferite.

După doi ani, văzând că nu soseşte nicio veste de la fii, părinţii cei zdrobiţi de durere au ajuns ca pelerini la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri. Acolo, prin străvederea unuia dintre părinţii cei îmbunătăţiţi, mai întâi s-au cunoscut fraţii între ei, iar mai apoi, copiii şi cu părinţii lor. Dintr-o recunoştinţă de necuprins către Dumnezeu, Xenofont şi Maria au împărţit săracilor uriaşa lor avere şi s-au îmbrăcat amândoi în chipul cel monahicesc.

Povestea vieţii acestor patru suflete este cu adevărat copleşitoare, ea arătând mai ales cât de minunat călăuzeşte Dumnezeu vieţile celor ce cred în El, chiar din mijlocul celor mai fără de ieşire nenorociri; ea arată cum îngăduie El vitregiile vieţii, numai pentru a întări şi mai mult credinţa celor ce le poartă şi pentru a dărui, la vreme potrivită, bucurii mai presus de orice nădejde şi de orice grai.

Această familie de sfinţi a vieţuit şi s-a săvârşit cu pace în Domnul în veacul al cincilea.

27 IANUARIE – SFÂNTA MARCIANA ÎMPĂRĂTEASA, cea întocmai cu apostolii, roabă barbară, care a devenit soţia împăratului Iustinian I (518-527), cunoscută prin numeroasele fapte de milostenie.

27 IANUARIE – ADUCEREA MOAȘTELOR SFÂNTULUI IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadie (395-408) și a împărătesei Eudoxia. În această zi se face pomenirea aducerii sfintelor sale moaște din surghiunul unde a murit și așezarea lor în Biserica “Sfinții Apostoli” din Constantinopol.

Sfântul Ioan Hrisostom sau Sfântul Ioan Gura de Aur, (344-407), unul din marii Părinți ai Bisericii, a fost un fervent propovăduitor al dreptei credințe, ridicat la rangul de arhiepiscop al Constantinopolului de către împăratul Arcadie (398).

În calitatea sa de ierarh al Constantinopolului, a combătut prin cuvântările sale luxul și lăcomia, făcându-și inamici printre potentații vremii, printre care s-a aflat și împărăteasa Eudoxia.
Pe acest fond, în timpul controverselor origeniste, în urma unui sinod, în anul 403, Sfântul Ioan a fost suspectat de erezie și a fost alungat din scaunul patriarhal. Deși s-a întors pentru o scurtă vreme, Sfântul Ioan a fost în cel din urmă exilat în Armenia, la Cucuz, apoi la Comane, unde, îndurând mari privațiuni, a și murit, la 14 septembrie 407.

Trupul nestricat al Sfântului Ioan a fost luat cu rugăciuni de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era îngropat, la inițiativa patriarhului Constantinopolului, Sfântul Proclu, în timpul împăratul Teodosie (408-450).

Pretutindeni, prin sate și prin orașe, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, puse într-un sicriu de aur, au fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse și mireasmă de tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopol, împăratul Teodosie însuși a îngenunchiat și s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul Ioan să ierte fărădelegea mamei sale, Eudoxia.

Au fost așezate apoi sfintele moaște la Biserica “Sfinții Apostoli”, în ziua de 27 ianuarie. Spre veșnica pomenire a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele păstor și învățător al creștinătății întregi, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în fiecare an.

28 IANUARIE – SFÂNTUL EFREM SIRUL (306-373, sau 379, după unii) a fost un prolific scriitor de imnuri și teolog din secolul al IV-lea. El este cinstit de creștinii din lumea întreagă, dar în mod deosebit de creștinii siriaci, ca sfânt. Cu toate că Sfântul Efrem nu a fost călugăr, este știut că a practicat o viață ascetică severă, crescând permanent în sfințenie. În vremea sa, monahismul era la începuturile sale în Egipt. Se pare că făcea parte dintr-o comunitate urbană, strâns unită, de creștini care „conveniseră” împreună să-L slujească pe Hristos.

28 IANUARIE – SFÂNTUL ISAAC SIRUL (Beit’ Katraja, ~640 ; Rabban Sabor, ~700), cunoscut uneori și sub numele de Isaac de Ninive, este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoințele sale stricte și pentru scrierile sale ascetice.

Sf. Isaac Sirul a scris un mare număr de discursuri (omilii sau „cuvinte” de învățătură) și epistole (scrisori). În secolul al IX-lea, o primă parte a scrierilor sale, cuprinzând optzeci și șase de Cuvinte despre nevoință și patru Epistole, au fost traduse de doi cuvioși monahi ai Lavrei Sfântul Sava din Ţara Sfântă, avva Patrichie (Patrikios) și avva Avramie. Această primă parte a operelor Sf. Isaac a cunoscut și cea mai mare răspândire în Orientul creștin, dar și în Occident.

Sfântului Isaac Sirul îi sunt atribuite și o serie de rugăciuni, între care unele sunt folosite și astăzi în cultul Bisericii Ortodoxe. Sf. Isaac și-a scris lucrările în limba siriacă. Acestea au fost traduse apoi rapid în limba greacă, în etiopiană și arabă, iar mai târziu în latină, italiană, spaniolă, franceză, engleză, rusă etc. Scrierile sf. Isaac nu au fost incluse în Filocalia greacă a Sf. Nicodim Aghioritul și Macarie al Corintului, și nici în versiunea slavonă Dobrotoliubie, însă fragmente din ele au fost incluse în ediția rusă a Filocaliei alcătuite de Sf. Teofan Zăvorâtul.

29 IANUARIE – ADUCEREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI IGNATIE TEOFORUL

Sfântul Ignatie, numit Teoforul, adică „purtătorul de Dumnezeu”, a fost episcop în cetatea Antiohiei pe vremea împăratului Traian (98-117). Fiind prins el pentru credinţa creştină, a fost aruncat în gura fiarelor la circul de la Roma. Pe 29 ianuarie facem pomenirea aducerii sfintelor sale moaşte de la Roma la Antiohia. După ce a fost omorât de fiare, creştinii din Roma, precum şi cei din Antiohia care erau acolo au adunat cu grijă cinstitele sale moaște şi le-au aşezat într-un loc însemnat, afară din cetate.

După puţină vreme, ele au fost trimise de la Roma la Antiohia, pentru întărirea şi mângâierea păstoriţilor Sfântului Ignatie. Acolo, în Antiohia, au fost puse mai întâi în cimitirul de lângă poarta Dafne, iar pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) au fost aşezate într-o biserică din cetate, care a fost închinată Sfântului Ignatie.

22 ianuarie – Onomastica Preasfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei

La ziua de pomenire a Sfântului Apostol Timotei, onomastica Preasfinţiei Sale, Preasfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, ne rugăm ca Dumnezeu să îl binecuvinteze şi să îl întărească în misiunea care i-a fost rânduită şi pe care şi-a asumat-o deplin, la care adăugăm urări de sănătate şi bucurie tihnită, întru mulţi şi fericiţi ani!

Pr. George Cimpoca

16112868_799113273561232_912502086955110259_oL

Igiena credinţei

Plesu-2Apar, adesea, în presă, referințe „pravoslavnice“ culese din marii duhovnici ai neamului. E limpede că nu evlavia, nu dreapta credință sînt motivația acestor referințe, ci pofta de breaking news, nevoia de rating, tactica – vinovată – a seducerii cititorilor prin știri manipulatorii, prin bîrfă pompoasă, prin stimularea celei mai impure zone a curiozității lor. Citatele alese cu predilecție din moștenirea cîtorva figuri prestigioase ale Ortodoxiei autohtone sînt cele profetice (sfîrșitul lumii, catastrofe iminente, semne apocaliptice de iarmaroc) și cele „duhovnicești“ (rugăciuni mîntuitoare, sfaturi „tehnice“ despre situații de criză, vrăjitorii și alte capcane diavolești). Atmosfera generală e de judecată neiertătoare, complot demonic, catastrofă, iad imanent și pedeapsă eternă. Ajută acest tip de discurs convertirea la credință a „postmodernității“ sau consolidarea credinței deja existente a „tradiționaliștilor“? Cred că nu. Nu pot, evident, să învinovățesc Biserica instituțională pentru asemenea derapaje publice. Dar îndrăznesc să mă întreb dacă ea n-ar trebui să reacționeze mai prompt și mai radical atunci cînd, în perimetrul ei sau în preajma ei, apar fenomene umbroase, de natură să-i compromită prestigiul și să dea apă la moară fundamentalismului antireligios (un fel de amestec pervers între propaganda ateistă marxistă și „liberalismul“ militant, politically correct).

Sînt dintre cei, foarte mulți, care l-au întîlnit și admirat pe Părintele Ilie Cleopa. Un mare călugăr, un interlocutor pitoresc, un doctrinar riguros și fermecător. Am mereu în minte cuvinte ale dînsului, deopotrivă edificatoare, subtile și pline de umor, miraculos de pătrunzătoare pentru un țăran de lîngă Botoșani, cu numai patru clase primare. Mă simt cu atît mai stingherit de „selecția“ pe care gazetari fără urmă de discernămînt o propun cititorilor lor, de dragul unei false (și lucrative) pietăți. Cine nu știe nimic despre ilustrul monah află, răsfoind, de curînd, Adevărul, că opiniile lui sînt de tipul: e bine ca băieții să se căsătorească la 15 ani cu fete de 13, ca să fie perfect curați la începutul vieții conjugale. Sau: la nuntă să nu cînte lăutari, pentru că lăutarii sînt dracul gol! Sau: se acceptă, la petrecere, maximum trei pahare de vin a cîte 32 de grame fiecare. Cît despre sexul conjugal, el e îngăduit „canonic“ doar marțea și joia. În acești termeni, credința și corolarul ei (mîntuirea) nu sînt decît o chestie de „organizare“, o rapidă colecție de indicații rutiere…

O altă victimă a bezmeticei propagande mediatice este Părintele Ilarion Argatu. Pe dînsul nu l-am cunoscut personal și n-aș îndrăzni să mă pronunț asupra personalității și performanței sale duhovnicești. Mi se spune că a fost un preot foarte prețuit, celebru pentru capacitățile sale de exorcist, ctitor al unei frumoase biserici în satul său natal și trecut prin mari greutăți în regimul comunist (16 ani de viață în ascuns, procese, condamnări etc.). Citesc însă, de mai multă vreme, în Adevărul, fragmente din înțelepciunea sa și, alături de pasaje înalt responsabile și de bun folos, dau peste „rămășițe“ aiuritoare. Exemple: la vremea de apoi, copiii vor avea chipuri de balauri (un trup și mai multe capete). Sau: dacă ești în situația de a primi o transfuzie de sînge alogen, trebuie să te asiguri că sîngele primit vine de la un ins botezat. Sau: femeile desfrînate își vor petrece timpul în iad, stînd (pînă la brîu) într-o apă murdară, din care ies doi șerpi și multe gîngănii mari și negre. Șerpii le mușcă de sîni, iar gîngăniile de „părțile rușinoase“. Aflăm și că în lacul de la Cernica, sub altarul bisericii „Sfîntul Nicolae“, trăiește un balaur uriaș, non-vio-lent deocamdată. Altă veste proastă: după moarte, fumătorii vor fi tratați cu un fum înecăcios, pe care vor trebui să-l inspire veșnic. Sînt și vești bune: în timp ce nemții sînt reci și fără credință, ungurii – răi și egoiști, țiganii – hoți și puturoși, evreii – nebotezați, protestanții și catolicii – eretici, arabii, japonezii, chinezii, indienii și turcii – păgîni, noi, românii, sîntem buni, credincioși, sentimentali și primitori. Ș.a.m.d. Repet: nu vreau să diminuez prestigiul duhovnicilor autohtoni. Dar cred, sincer, că texte ca acelea de mai sus sînt străine de tot ce e mai adînc și mai specific creștinesc. S-ar zice că s-a invitat „materialismul mistic“, transcendența „realistă“. Știm cînd va veni sfîrșitul lumii (adică știm ce nu știa nici Fiul), știm la fix cum arată Raiul (muzici, flori, zîne) și Iadul (șerpi, foc, fum, gîndaci), știm exact care e „rețeta“ succesului postum și a blamului fără sfîrșit. Ni se cere să fim un soi de roboți ai mîntuirii personale.

Față de asemenea manifestări, Biserica ar trebui să se apere. Altfel, credința va deveni un amestec incert de telenovelă, film de groază, miraculism ieftin, superstiție, folclor, propagandă partinică, idolatrie, conformism ipocrit. Și va pierde lupta cu smintelile veacului, mulțumindu-se cu o autoritate de protocol. Ferească Dumnezeu!

P.S. Sîmbăta trecută, am văzut pe un post de televiziune o dezbatere, în timpul căreia purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, dl Vasile Bănescu, a vorbit cu claritate, cu înțelepciune, fără emfază partizană. Cu asemenea oameni la vedere s-ar putea face un efort de normalizare.

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

Duminica a 32-a după Rusalii, Luca 19, 1-10

3302897f906096d83fd63340fdfef6ff1. Şi intrând, trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. 4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. 5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. 6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. 7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. 8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. 10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

În această Evanghelie facem cunoştinţă cu un om bogat, având o meserie ce presupunea (şi încă presupune) îmbogăţire necinstită, dar şi colaborare cu oprimatorul propriului popor (evreii erau sub ocupaţie romană): Zaheu Vameşul.

Acesta află că Iisus urma să treacă prin Ierihon, cetatea sa, şi, curios fiind să vadă cine este acest predicator şi vindecător, se alătură mulţimii care Îl aştepta. Însă fiind mic de înălţime, se urcă într-un sicomor şi îşi face acolo un soi de „lojă” teatrală ca să vadă „spectacolul credinţei”.

Câţi dintre noi nu facem la fel? Câţi nu merg la Liturghie doar la biserici unde se fac slujbe frumoase cu toată pompa, coruri frumoase, sau pe unde sunt icoane făcătoare de minuni sau „preoţi cu har”, în speranţa că vor vedea sau vor auzi lucruri altfel de nevăzut şi de neauzit.

Însă cel care vrea să vadă se expune pe el însuşi să fie văzut. Urcat în sicomor, Zaheu este văzut de Mântuitorul, Cel ce cunoaşte inimile oamenilor. Cum îl vede, Hristos îl şi strigă: „Zahee, coboară-te degrabă, că astăzi trebuie să rămân în casa ta.”

Vă daţi seama ce şocant trebuie să fi fost pentru Zaheu. El venise acolo să vadă un spectacol religios, cu niscaiva predică şi multe vindecări. Se aştepta să vadă vreun orb vindecat, vreun olog îndreptat, vreun lepros curăţat. Dar categoric nu se aştepta să fie tocmai el „victima” minunii Domnului.

Şi iată că Hristos, vindecătorul ologilor trupeşti, îl cunoaşte şi, sfidând Legea lui Moise, care nu permitea să stai în aceeaşi casă şi la aceeaşi masă cu necuraţi asemenea lui Zaheu (care avea o meserie necinstită), se autoinvită să fie oaspetele lui.

Dar vă daţi seama ce şocant lucru trebuie să fi fost şi pentru ucenicii şi mulţimea din jurul lui Iisus. Tocmai la Zaheu Vameşul şi-a găsit loc să fie primit în ospeţie?

Dumnezeu surprinde şi ne surprinde. Însă tot timpul ne surprinde plăcut. Căci Hristos nu se invitase doar în casa lui Zaheu, ci şi în sufletul acestuia. Spontan, fără să i-o ceară nimeni, Zaheu hotărăşte să pună capăt îmbogăţirii sale obţinute prin mijloace necinstite şi necurate: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Există o continuă reciprocitate între ceea ce Iisus ne cere să facem și ceea ce face El pentru noi. Samarinencei îi spune: “dă-mi să beau” și de fapt îi dăruiește El apa cea vie. Ucenicilor le spune în fața unei mulțimi de oameni: “dați-le să mănânce” și, de fapt, El înmulțește pâinile și peștii. Lui Zaheu îi spune “astăzi trebuie să rămân în casa ta”, însă de fapt este Iisus este Cel Care îl primește în Casa Sa, Împărăție a Cerurilor, dăruindu-i încă o dată adevărata sa haină și identitate de fiu al lui Avraam, adică de om al credinței.

Noi ne speriem tare repede atunci când Dumnezeu ne cere ceva, fie că e vorba de cele 10 porunci, fie că e vorba de o vocație, ori la căsătorie, ori la călugărie, ori la preoție, fie că e ceva ce percepem intim în viața noastră de rugăciune. Ni se pare că trebuie să renunțăm la ceva, că pierdem ceva, că Dumnezeu ia o parte din noi. Evanghelia de astăzi ne traduce pe undeva adevăratul mesaj al Cerului: atunci când Iisus vrea ceva de la noi, în mod evident dorește să ne dăruiască o parte din El!

Tabloul în care Zaheu, păcătos cocoțat pe lemnul sicomorului, căutând să-l vadă pe Iisus, și căruia Mântuitorul îi spune: “Astăzi rămân în casa ta”, este în simetrie spirituală cu un alt cadru, în care tâlharul ridicat pe lemnul crucii la fel ca Zaheu, din cauza micimii sale, întâlnește și el privirea blândă a Fiului lui Dumnezeu, iar Cel răstignit îi spune: “Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai!”. Cât de minunat este acest “astăzi”! În două contexte diferite înseamnă același lucru. Și pentru Zaheu și pentru tâlhar viața veșnică începe atunci, fiindcă Viața Veșnică este Iisus. Când ne punem în rugăciune, când suntem la Sfânta Liturghie, când Sfintele Taine devin tot mai mult parte din viața noastră, veșnicia începe și în noi.

E adevărat că avem o luptă de dus, o luptă grea în care două identități ale noastre se înfruntă încontinuu, în fiecare zi. Avem de ales zilnic între omul vechi, fiu al acestei lumi, și omul înnoit în Hristos, fiu al lui Dumnezeu. Adică între a fi mare în această lume, dar de fapt atât de mic încât să ai nevoie să te urci în copac pentru a vedea cu adevărat, sau a fi mic și neînsemnat pentru această lume, dar ajuns de fapt la statura omului desăvârșit, care își împarte casa și viața cu Dumnezeu.  Iar dacă lupta ni se pare prea dură, Mântuitorul e în fiecare clipă lângă noi, chiar la ușa casei noastre.

Învăţătura pentru noi este simplă: să mergem la biserică, oricum, în orice condiţii şi chiar şi cu cele mai fistichii motivaţii. Dar să mergem cu inima deschisă. S-ar putea să avem o foarte mare surpriză, asemeni celei a lui Zaheu: să plecăm spre biserică cu o curiozitate şi să ne întoarcem acasă cu Dumnezeu.

Să mergem spre biserică şi să ne întoarcem cu Dumnezeu acasă, în lume, la serviciu. Pentru că după cum arată lumea, nu te poţi abţine să nu spui că parcă suntem în ultima fază a istoriei… E mult  întuneric în lume… Mamele își aruncă pruncii la pubelele de gunoi, dacă se nasc totuși ei devin copiii statului de drept, iar mama doar o eprubetă trecătoare, familiile se pot alcătui din doi tați sau două mame, căsătoria e un moft burghez, bătrânii sunt eutanasiați de medici cu ochii pe indicatorii economici ai spitalului. Marile puteri provoacă războaie din care se nasc refugiați ce trebuie împărțiți frățește la țările ce au PIB-ul pe cap de locuitor cam cât lasă un bogat bacșiș la restaurant. Biserica ortodoxă greacă a fost îngenuncheată în cinci minute, cu Muntele Athos cu tot, cu miile de relicve și icoane.

E suficient de întuneric…

Oamenii comunică între ei închiși în casă, sufletele sunt pustii și reci, mințile euforice sub domnia drogurilor, spitalele de nebuni pline, pușcăriile pline, tribunalele pline, azilurile pline, bordelurile pline, stadioanele pline, restaurantele pline, bisericile goale…

Era o vorbă: Când e suficient de întuneric se zăresc stelele…

E suficient de întuneric… Dar mai vede cineva stelele?

16 – 22 ianuarie, sfinţii săptămânii

sf-chiril-al-alexandriei17 IANUARIE – SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

S-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică. După moartea părinților săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, a viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin. În anul 312 se instalează pe muntele Kolzim (sau Kolzum/Qolzum, nu departe de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

18 IANUARIE – SFINŢII ATANASIE ŞI CHIRIL, ARHIEPISCOPII ALEXANDRIEI

Sfântul Atanasie al Alexandriei a fost episcop al Alexandriei și un mare scriitor de teologie în secolul al IV-lea. Este numit de asemenea Atanasie cel Mare (și, în Biserica coptă, Atanasie Apostolicul). S-a născut în anul 298 și a murit la 2 mai 373.

Atanasie a luptat toată viața lui împotriva arianismului. Ca diacon, l-a însoțit pe Alexandru al Alexandriei la primul Sinod din Niceea, în anul 325, unde s-a formulat simbolul credinței din Niceea și a fost anatemizat Arie și adepții lui. Biserica coptă are o tradiție potrivit căreia Atanasie a fost principalul autor al simbolului de credință de la Niceea și de aceea a fost numit apărătorul credinței.

Pe data de 9 mai 328 i-a urmat lui Alexandru ca episcop de Alexandria, devenind cel de-al 20-lea patriarh al bisericii din Alexandria, poziție pe care a avut-o timp de 45 de ani, din care 16 i-a petrecut în exil. În urma ridicărilor și căderilor influenței arianismului, Atanasie a fost alungat din Alexandria cel puțin de cinci ori, fiind readus în scaunul episcopal mai târziu. În timpul unor exiluri, a stat ceva timp cu Părinții pustiei, călugări şi pustnici din regiuni îndepărtate din Egipt.

Sfântul Chiril al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea. A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.

Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.

19 IANUARIE – SFÂNTUL MACARIE CEL MARE (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinții pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomenește pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomenește pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) și pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaștelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomenește pe 15 ianuarie.

19 IANUARIE – SFÂNTUL MACARIE ALEXANDRINUL este un călugăr egiptean din secolul al IV-lea, unul din Părinții primei generații a părinților pustiei. Este cunoscut în principal din Patericul egiptean și din Istoria lausiacă a lui Paladie, unde este numit Macarie Alexandrinul sau „Citadinul” sau „Orășanul”, pentru a-l diferenția de cuviosul Macarie cel Mare, zis „Egipteanul”. Cuviosul Macarie Alexandrinul este prăznuit la data de 19 ianuarie în Biserica Ortodoxă (în aceeași zi cu Macarie Egipteanul) și la 1 mai în Biserica coptă.

Macarie Alexandrinul s-a născut la anul 293. A fost în tinerețe cofetar la Alexandria. La vârsta de 40 de ani, în anul 333, primește botezul și se decide să devină călugăr în deșertul Egiptului. Merge la Antonie cel Mare, care îl tunde în monahism.

După câțiva ani merge la Schetia și la Nitria. Ca și alți părinți din prima generație a Părinților pustiei, Macarie Alexandrinul avea mai multe chilii, patru, în locuri diferite din deșertul Egiptului: una la Nitria, una la Kellia („Chiliile”), una la Schetia și o alta « la sud-vest » („în Libia”, zice Paladie). Chiliile acestea erau diferite: „Unele din ele erau fără ferestre. În ele se spunea că ședea în postul mare în întuneric. Iar alta era mai îngustă, încât nu putea să-și întindă picioarele. Și iarăși, alta mai largă, în care se întâlnea cu cei care îl vizitau.”

A fost unul din primii călugări de la Nitria hirotonit preot. Când l-a vizitat Paladie, în ultimii ani ai vieții, era preot al „Chiliilor”.

20 IANUARIE – SFÂNTUL EFTIMIE CEL MARE (377-473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., în luna august. El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei Armenia (în prezent Makatya, Turcia) și a fost fiul unor părinți pioși și credincioși numiți Pavel și Dionisia.

Pentru că mama lui Eftimie era stearpă, părinții săi s-au rugat cu fervoare la Dumnezeu să le dea un copil. Atunci ei au auzit vocea unui înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu. De aceea, acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (care înseamnă voie bună, voioșie).

Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr.), el a adormit în Domnul. La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului, care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.

21 IANUARIE – SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logothet). Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol, dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord).

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, a trecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

22 IANUARIE – SFÂNTUL APOSTOL TIMOTEI a fost însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în multe din călătoriile acestuia. Era evreu după mamă și grec după tată, de origine din cetatea Listra. Mama sa, Eunike, și bunica sa, Loida, sunt menționate pentru deosebita lor evlavie (II Timotei 1, 5). Nu știm nimic despre tatăl său, în afara faptului că era grec (Fapte 16, 1).

Conform tradiției, Sfântul Apostol Pavel l-a hirotonit pe Timotei ca episcop de Efes în anul 65 d. Hr., după ce Sfântul Ioan Evanghelistul fusese exilat în insula Patmos.

Păstorește aici timp de 15 ani. În anul 80, Timotei a încercat să oprească o procesiune păgână cu idoli, ceremonii și cântece. Ca urmare, păgânii mânioși l-au bătut, l-au târât la marginea drumului și l-au bătut până ce l-a omorât (sau, după alte surse, l-au omorât cu pietre).

Dialoguri în pridvor: Dan C. Mihăilescu

dan-c-mihailescu-confScriitor, eseist si critic literar, Dan C. Mihailescu (n. 1953) este unul dintre cei mai avizati interpreti ai literaturii romane de dupa 89 incoace. Autor a numeroase carti si realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea” de la Pro Tv, este laureat al mai multor premii importante. In articolele sale din „Idei in dialog” si „Ziarul financiar” sau in alte aparitii publice a manifestat o preocupare deosebita pentru lucrarile din sfera teologico-politica

Intre ingereala si demonie

– In ce relatie sunteti cu Dumnezeu, d-le Dan C. Mihailescu?

– Sunt impartit intre doua impulsuri: unul anticlerical si altul de credinciosie. Odata, mama, care era o femeie saraca, n-a avut bani sa-i dea preotului care venise cu sfestania prin bloc si acesta a spus ca va veni si la ea cand va avea bani. Asta ne-a durut foarte mult, si de atunci am avut, in general, o relatie proasta cu preotii. Pe de alta parte, de mic am fost foarte inclinat spre credinta. In anii de liceu, eram un aliaj exploziv de hormoni, adrenalina, pasiuni… Citeam Rimbaud, Baudelaire, literatura raului, dar totodata aveam porniri mistice, stateam acasa la poetul Ioan Alexandru, voiam sa invat latina si greaca veche, pentru a descifra patristica; am vrut sa dau la Teologie, dar nu m-a lasat familia. Deci, eram impartit intre ingereala si demonie. Eram un om care stia sa ingenuncheze dinaintea parintelui Sofian Boghiu de la Manastirea Antim – care mi-a fost duhovnic la casatorie -, dar aveam si salturi carnale. Pe Dumnezeu L-am cautat, dar nu m-am apropiat de institutia Bisericii. Cred ca toata viata am ramas sluga la doi stapani.

– Stim ca nu e posibil sa-I slujesti si lui Dumnezeu, si lui Mamona. In plus, v-am vazut in dialog cu preoti renumiti si interesat de literatura crestina…

– Am vrut mereu sa ma daruiesc unei dimensiuni nevazute si puternice, dar la fel de mult m-a tinut deoparte un sentiment de insubordonare. Am fost naravas si putin infantil. De cativa ani, am revenit totusi la Biserica. Nu atat dintr-o credinta fierbinte, cat din necesitatea de a intra intr-o randuiala. Tin la Biserica, iubesc ortodoxia cu toata fiinta mea, ramanand in acelasi timp un pacatos, un hedonist, un ecumenic, un panteist. Inauntrul meu este mai tare gena de machedoni sau de greci.

– Grecii si machedonii sunt oameni foarte credinciosi…

– Am avut mari discutii pe subiectul credintei mele atipice, cu parintele Sofian Boghiu, de la Manastirea Antim, cu parintele Iustin Marchis, mai nou, cu Inalt Preasfintia Sa Bartolomeu Anania. Le-am zis ca nu sunt un om rau – poate ca zicand asta comit pacatul mandriei. Parintele Marchis m-a certat ca nu vin la biserica. Si i-am raspuns ca atata vreme cat nu fac rau, ma straduiesc sa iradiez in jur numai bine si normalitate, nu vad de ce as mai lua aceasta cale a disciplinarii credintei.

– Dar nu simtiti nevoia unui reazem solid, permanent, in drumul spre Dumnezeu?

– Mai multi preoti renumiti mi-au pus intrebari similare. Intr-o discutie cu parintele Marchis, am fost rau si am plusat. I-am spus ca eu ma simt mult mai acasa cu Dumnezeul meu, in linistea unei paduri, sau pe o insula de calcar in Mediterana, decat in biserica. Pe undeva, incerc sa-mi conserv panteismul, nu neaparat ca un act de fronda, sau de snobism, ci pentru ca asa simt.

– Totusi, va stiu ca pe un om care mergeti cu placere la manastire. Ce va indeamna intr-acolo?

– Recent, am stat la Manastirea Nicula o saptamana. Am stat, dar n-am fost la slujba in nici o zi. Imi era de ajuns ca respiram acel aer… L-am prefatat pe parintele Bartolomeu Anania cu tot dragul si cu toata slava, dar am vazut in el un suflet, un personaj, un destin, nu neaparat un cap al Bisericii. Horia Patapievici mi-a spus ca am o viziune viciata, ca imi asum credinta de-o maniera protestanta. Daca sunt decent si nu fac rau, cred insa ca e in regula. Sigur ca relatiile mele cu Dumnezeu sunt mai complicate decat pot arata in cateva fraze. De pilda, ma declar panteist si ecumenist, si totusi merg cu evlavie la Manastirea Cernica – unde mi-am si facut mormant -, si am refuzat sa respect dorinta mamei mele de a o arde dupa moarte.

„Intre fartate si nefartate”

– Il recunoasteti pe Dumnezeu, Ii respectati lucrarea, Ii iubiti Biserica, dar nu faceti pasul major pentru a intra in comuniune cu El. De ce?

– Poate e putin parsiv ce spun, dar sunt in cautarea unei a treia cai. N-am avut niciodata organ pentru maniheism, pentru disjunctiile acestea: „ori – ori”. Am fost tot timpul pentru „si – si”. Stiu ca asta nu le place naturilor luptatoare. Li se pare un semn de acomodare, de impaciuitorism. Eu insa il vad pe omul de spirit intre hotare. Blaga spunea ca numai diavolul sta intre haturi. Mie mi se pare ca daca stau intre hotare si ma uit cu un ochi la „fartate” si cu celalalt la „nefartate” reusesc sa valorizez in fiinta mea ambele dimensiuni. Inca ma iluzionez ca extremele au undeva o punte. Si cred ca oamenii-punte, ca si ideile-punte, au un rost esential.

– Asadar, faceti un efort major sa ramaneti intre hotare sau sunteti, de la sine, o natura duala?

– Sunt o natura duala. Se vede asta pana si in ticurile mele verbale. Le am pe acestea: „In masura in care, in aceeasi masura”; „atat, cat si”, „deopotriva si una si alta”. Apoi, sunt un tip sedentar, cu tabieturi, dar in acelasi timp am un dor nebun de aventura, pe mari, pe munti. Zodia mea este Sagetator cu ascendent in Balanta. Deci, dintr-o data fac proiecte mari, utopice, cu arcul in cer, dar de la brau in jos sunt un centaur bagat in mal, in pofte, in lume, in concret. Si peste toate e Balanta, care intelege si stanga, si dreapta.

– Spuneati ca la casatorie v-ati spovedit. Ati mai facut-o si pana atunci? Dar de atunci inainte?

– Nu. Mi s-a spus ca la casatorie e obligatoriu si am mers impreuna cu sotia mea, Tania, la parintele Sofian, dusi de nasul nostru, profesorul Savin Bratu – evreu convertit la crestinism. Pe urma nu m-a mai obligat nimic. Acum, de curand, am fost nas de botez, iar parintele Iustin Marchis a observat ca nu stiu „Crezul” si l-a spus el, iar noi dupa el. M-am rusinat. Nu am voie sa nu-l stiu, in calitate de crestin-ortodox. La 54 de ani o sa invat „Crezul”, caci mi se pare inadmisibil sa nu-l stiu.

– A avea un duhovnic presupune „a face ascultare”, adica a-ti insusi anumite canoane, a-ti frana voia. Este intelectualul prea orgolios ca sa aiba un duhovnic?

– E foarte posibil. Vreau sa fac un act de penitenta si sa spun ca e o trufie din partea noastra, a intelectualilor care ne consideram ortodocsi, sa nu avem un duhovnic. Eu personal insa, pur si simplu, nu am gasit un duhovnic demn de trairile mele, sau caruia sa-i livrez toate indoielile mele, toate dorintele mele… Daca ar fi trait Ioan Alexandru, cel caruia ii spuneam totul si cu care ma sfatuiam, ar fi fost un fel de simulacru de duhovnic.

– Dar ati cautat cu adevarat un duhovnic?

– Exista, evident, duhovnici de mare forta in Biserica, oameni capabili sa duca un dialog la cel mai inalt nivel intelectual. De trei, patru ori in viata, mi s-a propus sa ma spovedesc si, poate parea o oroare ce va spun, sau o mare mandrie, dar n-am avut ce marturisi. Vorbesc de pacate grave, nu ca mai bei un pahar sau mai stiu eu ce. Nu mi-am inselat nevasta niciodata in 33 de ani de mariaj, nu am vrut sa am averi, nu am bani pusi deoparte, n-am vrut sa am post de conducere, nici macar nu mint. Poate ca din partea mea e o dovada de vanitate nestrunita ca nu mi-am ales un duhovnic. Poate e de vina si suspiciunea, care a crescut in noi in timpul comunismului, fata de cei carora ar trebui sa le incredintam secretele noastre. Insa, ii invidiez sincer pe intelectualii credinciosi, care se duc duminica de duminica in strana si care se spovedesc unor preoti cu zece trepte mai jos decat ei intelectual, dar pe care ii pretuiesc pentru puterea lor duhovniceasca, si care traiesc toate tainele in Biserica. Dupa cum am invidiat-o pe Zoe Dumitrescu Busulenga ca s-a calugarit. Pretuiesc Biserica, am sarutat icoane si am respectat obiceiurile, dar nu am avut o adevarata traire religioasa. Cred ca am avut mai mult fervori mistice pana pe la 25 – 30 de ani. Traiam textul religios, ii citeam pe Sfintii Parinti. Am citit, de pilda, Patericul ca pe o carte de morala, cum citeam Epictet, Marc Aureliu… Iubesc la fel de mult Patericul si sufixmul.

„O ciulama metafizica”

– Cititi cu mintea sau si cu inima?

– Sigur, si cu inima. Simt o caldura si o bucurie extraordinare, dar nu numai cand citesc de si despre Sfintii Parinti. Recunosc, e un fel de ciulama metafizica la mine, de care insa nu mi-e rusine. Nu pana intr-acolo incat sa amestec crestinismul cu yoga, cu tantrismul, cu new-age. Mi s-a propus si am spus: inapoi, satana! Dar nu cred ca voi ajunge sa dau un lucru pe care-l tin in stanga pentru un lucru pe care il tin in dreapta. Ma simt armonios asa.

– Ati fost prieten cu Ioan Alexandru, l-ati ascultat „predicand”, i-ati citit cartile, i-ati cerut sfatul. Cum de nu v-a influentat sa-l urmati pe aceasta cale, cu arme si bagaje?

– M-a influentat definitiv etic, nu religios. Ioan traia mistic ortodoxia. Or, eu am avut o buna distantare de el, care era un om de fervori maxime. Traia incandescent religiosul. Stiam ca ii ingenunchea inima si am acceptat sa fac si eu asta, dar numai in plan mental. Ioan Alexandru era undeva in straturile eterice. Mai apropiat l-am simtit pe parintele Ioanichie Balan, de la care luam carti in anii 70 si care era mai pliat pe sufletul nostru, mai uman. Am luat de la toti culturalul, organicul, randuiala – repet acest termen, care ma obsedeaza, pentru ca ii lipseste acum societatii romanesti. Pentru mine modelul este Mircea Vulcanescu, la care randuiala este prezenta si pe care nu-l vad ingenunchiind exagerat, sau incins cu braul de cuie pascalian. Il vad mancand cincizeci de gogosi si de baclavale, dar traind ideea christica la fel de intens ca un monah.

– Cum reactioneaza scriitorul crestin, fie si unul care nu traieste ardent credinta, in fata unor provocari ca aceea privind scoaterea icoanelor din scoli?

– Avem scriitori crestini in Romania? Eu nu vad altul in afara de parintele Anania. Eseisti, da, oameni de credinta cu preocupari intelectuale, da, dar nu scriitori. Nu vad nici unul de nivelul lui Buzura, Balaita, Breban, Blandiana, Paunescu. Dincolo de asta, e o intrebare care ma descumpaneste. Eu insumi am oscilat mereu intre a raspunde unui atac, legitimandu-i pe cei care ma ataca, deci facand jocul dusmanului; si a nu raspunde, in ideea ca, asa cum spune inteleptul asiatic, mai devreme sau mai tarziu, vei vedea pe rau plutind cadavrul dusmanului tau. Daca replici, arunci margaritare porcilor. In acelasi timp, impulsul meu de om-replica spune ca nu merita sa lasi fara raspuns un atac, sa nu se creada ca suntem un sat fara caini. Pe de alta parte, continuu sa cred ca, de pilda, nu rezolvam problema dand foc teatrului in care se joaca „Evanghelistii” Alinei Mungiu, ci capacitandu-l pe Mihai Maniutiu sa monteze „Tulburarea apelor” intr-o biserica daramata, de undeva. Nu omorandu-i pe provocatori, ci raspunzand creator.

„Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti”

– De ce mare parte dintre intelectuali sunt straini de Biserica?

– Poate pentru ca intelectualul s-a format in siajul iluminismului. A fost supus la mari presiuni de sincronizare europeana, asa incat Biserica, atunci cand nu-i foloseste ca o arma in idealurile sociale, politice, istorice, trece in planul doi, de suflet, pentru cand vom avea timp. In al doilea rand, intelectualul nostru a fost format prudent, cu toate angajarile, si deschis fata de spiritul acomodant. Si istoria – care ne-a obligat sa jucam la doua capete -, si politica au avut un rol in formarea lui asa.

– Marea cultura a Europei s-a cladit pe temeiuri crestine. Fara vlaga credintei crestine, mai sunt posibile mari opere de arta, care sa traverseze veacurile?

– Tot ce nu are amprenta spiritualului, a normalitatii si a religiei nu va reusi. Iar in privinta noastra, a romanilor, cu atat mai mult, caci, sa nu uitam, prima intrebare pe care ti-o pune taranul pe ulita satului, ca sa te identifice, este: „Al cui esti tu?”. Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti. Sunt convins ca va fi mereu asa. Satul romanesc nu va muri, oricat am fi de tentati sa credem asta astazi, sub asaltul manelizarii lui. E o sfanta indaratnicie in oamenii de la tara, care nu lasa sa moara satul. Spiritul satului a fost pus la pastrare, inghetat, si doar pare mort. E nevoie ca elita sa aprinda focul, pentru ca acest spirit sa invie.

„Dupa doi-trei ani, ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit”

– Traim vremurile unei secularizari galopante. Ce loc isi va gasi un om de cultura crestin, intr-o societate fara Dumnezeu?

– In aceasta privinta sunt mai optimist decat in urma cu vreun an, doi, pentru ca vad ca organismul national este inca vital, inca stie sa raspunda bine la provocari. Nu suntem nici pe departe, asa cum ziceam acum catva timp, dezumanizati, descrestinati, decerebrati etc. Vad ca exista o foame de suflet, o foame de cultura, o foame de credinta… Vad copii de 11 – 12 ani care vin foarte natural, si la biserica, si la Muzeul Taranului, tineri care citesc Pascal, lucruri de substanta spirituala. Pe de alta parte, avem si noi falitii nostri: am incheiat cu romanele cu homosexuali si lesbiene, am terminat toata pornografia lumii, am recuperat toate perversiunile literaturii europene din ultimii cincizeci de ani. Bun, nu pot spune ca e timpul unei noi literaturi spiritualiste, dar cred ca autorii care au un mesaj uman profund vor reveni in prim-plan. In mod paradoxal, pe masura ce se aduna mazga, din ea se inalta idealurile morale, ca florile albe care isi au radacinile in mal, in mizerie. Cred ca, asa cum am reusit in istorie sa sarim etape si sa ne revenim dupa mari infrangeri, dupa doi, trei ani ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit.

– Ati simtit in vreo imprejurare speciala ajutorul lui Dumnezeu?

– Un moment punctual nu-mi amintesc. Am simtit insa intotdeauna o mana dumnezeiasca asupra mea. Am fost un copil de mahala, crescut fara tata, in saracie, balbait, obez, complexat din toate punctele de vedere. Vindeam ziare pe Soseaua Giurgiului si eram, potential, foarte usor livrabil pacatului, demoniei, raului. Faptul ca nu am cazut prada raului inseamna ca Dumnezeu m-a ocrotit. Cert, nu a fost o intamplare. Cred ca hazardul este mai mult o aripa de inger, decat o aruncatura de zar.

(Formula As nr. 756, 19-26 Febr. 2007)

Claudiu Târziu

Sursa: claudiutarziu.ro

O cântăreață celebră din Epoca de aur este astăzi măicuță la o mănăstire din Caraș Severin

ioana-bogdan--maica-anastasia-puica-igirosanu--ileana--popovici-si-dan-badulescu_11168600Vocea fermecătoare a anilor ’70, Puica Igiroșanu a încântat auzul „generației pe vinil” cu melodii precum „Să cânte tinerețea”, „Tu așa mi-ai spus” sau „Când ai plecat”, scrie click.ro.

Contemporană cu maeștrii muzicii Florin Bogardo, Margareta Pâslaru sau cu compozitorul Richard Oschanitzky, frumoasa brunetă cu ochi verzi ca smaraldul a lăsat o amprentă unică în lumea muzicii jazz.

Artista și-a dat seama însă că nu a ales calea potrivită. Și după ce l-a descoperit pe Dumnezeu, Puica Igiroșanu a simțit că trebuie să renunțe la lucrurile lumești, la muzica ei, și să urmeze drumul credinței.

Primul ei duhovnic a fost Părintele Arsenie Papacioc, cel care a făcut parte din generația de aur a teologilor români, preot care a fost prigonit și închis de comuniști. „Părintele m-a îndrumat foarte mult și mi-a fost de ajutor pentru ce-mi doream să fac”, declară azi maica Anastasia.

Prin 1970, Puica Igiroșanu a fost plecată, pentru o vreme, în Anglia, unde a colaborat cu postul de radio BBC, solicitată fiind să înregistreze colinde din Ardeal, apoi a susținut un concert în Londra. Însă nici acolo, departe de țară, artista nu a abandonat calea credinței, avându-l ca îndrumător pe Părintele Rafail Noica, de la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din regiunea Essex.

Puica Igiroșanu a stat apoi șapte ani într-o mânăstire din Franța, iar după Revoluție a ajuns la Mânăstirea Nera, situată în apropierea localității Sasca Montană. Acolo, a fost călugărită și a primit numele de Anastasia.

„Eu cu Puica am cântat până-n ’70, apoi a dispărut. Am mai aflat una, alta, dar într-o zi, după Revoluție, în față la Sala Palatului, văd o măicuță cu ochii foarte frumoși și cunoscuți. Verzi. Ea m-a recunoscut, însă eu nu. M-a strigat, «Horia, Horia, eu sunt Puica, Măicuța Anastasia!». Am rămas uimit”, a declarat pentru Click Horia Moculescu.

Alexandra Rizea

Sursa: activenews.ro

Şmecheria şi hoţia sînt a filei două feţe…

YZAFCht2Am aceeași intoleranță față de șmecheri ca și față de hoți (da, e un început prea solemn și prea răstit pentru un articol dilematic, dar se vede treaba că teama mea de hoți e mai mare, mai veche și mai creștin-atavică decît dilemele mele de om civilizat carele, nu-i așa, știm din literatură și din filozofie cum e cu șmecherii lumii…). Poate, unde am trăit destul de mult (în aceleași locuri) ca să pot vedea cum din micii șmecherași gingași ai copilăriei cresc marii hoți ai vîrstei adulte. Poate, unde chiar meseria mea (sînt profesoară de română, de-o viață, iar nivelul de studii la care mi s-a întîmplat să predau nu e relevant pentru această discuție) m-a făcut să încerc, mereu, corectarea șmecheriei, educarea „infantului“ – să eșuez mereu, sisific – și să mă regăsesc, peste ani, cu (încă) un fost șmecher devenit de-acum hoț adult, care mă detestă (da, e un verb cam tare, dar n-am găsit altul mai elegant și care să rimeze cu sensul chestiunii) pentru că am fost martora intolerantă a șăgalnicelor sale începuturi…

Pentru că șmecherul se bucură, în cultura noastră, de prezumția de infantilism, de șăgălnicie (fermecătoare, demnă de laude: „al naibii șmecher, uite ce bine s-a descurcat!“), de inocență a actelor sale. Șmecherul caută să obțină avantaje zîmbindu-ți frumos, șarmîndu-te (pe tine, pe mine și în general pe oricine îi poate facilita accesul la „ceva bun“), storcîndu-ți lacrimi miloase… și plecînd apoi cu ce-a luat pe nemeritatelea. Sîntem educați să fim toleranți cu șmecherii. Copiii care deprind tacticile șmecheriilor au parte de mai multă atenție și încurajări pe măsură (și așa viața-i grea, soro, măcar să se descurce…), dăm de la noi, lăsăm de la noi, pupăm de la noi (cu ciocolata suplimentară cu tot, să pupe mam’ mare să-i treacă…). Așa „se cuvine“. Nu-i, mă-nțelegi, frumos să faci din țînțarul unei îngăduințe suplimentare armăsarul unui bun obținut pe nedrept! Nu se cade. Și totuși, dincolo de poleiala de farmec, a lua ceva pe nemeritatelea tot hoție se cheamă. Crescînd în ani (și-n tupeu, care e proporțional cu vîrsta, de cele mai multe ori), șmecherul renunță la poleială, dar continuă să ia ce nu-i al lui. Să fure, tot mai puțin atent la strategiile de a masca furtul în pomană, dar, cadou, „lasă, mamă, de la tine ca să-mi fie mie bine“ etc. Nu-i vorbă, mie mi s-a părut întotdeauna că pot vedea cu ochiul liber, dincolo de cortina de șăgălnicii a șmecherilor din jurul meu, privirea lucioasă și rea a celui care știe că „ți-o face“ și că te-a luat de pe picioare. O fracțiune de secundă, înfiorătoarea oscilație a faciesului unui copil frumos ca toți copiii (dar mai convingător în frumusețea lui ca alți copii) mă hipnotizează cu răceala ei calculată. Am testat, în timp, pe sute de șmecheri: dacă nu marșez la șmecheria lor, privirea pedepsitoare îmi este destinată, în veacul vecilor.

Desigur, exemplele mele de șmecheri vin din rîndurile elevilor/studenților mei (unii, între timp, deveniți colegi de breaslă cu mine – v. privirea pedepsitoare de care spuneam…). Dar și aici cred că se verifică ideea potrivit căreia o școală (o universitate, de fapt – oricare fel de școală) e imaginea în mic a lumii din jurul ei, care o construiește și o prăsește. În „lumea mea“, șmecherul își poate falsifica datele cercetării, dar le îmbracă într-o formă fermecătoare, colorată, bine editată, impecabil paginată în text; verific datele (îmi fac datoria de profesor), descopăr falsurile, i le reproșez, caut să îl educ (asta mi-e meseria, s-ar zice). Niciodată șmecherul nu cedează din prima: încearcă să mă convingă că are o lucrare fermecător de bine scrisă, realizare în raport cu care reproșurile mele sînt adevărate, poate, dar nesemnificative. Iar dacă nici asta nu merge, atunci admite falsul – sinceritatea asta „de PR“ face și ea parte din strategiile șmecherilor noului mileniu –, „doamna profesoară, am falsificat datele, dar era de datoria mea să încerc: nu credeam că le veți (putea) verifica!“ Să îl pedepsesc că s-a abătut de la etica cercetării (sfîntă, s-ar zice…) sau să îl pup în creștet pentru sinceritatea cu care își admite greșeala (și insinuarea prezumției de incompetență sau de lene în ce mă privește?) Să îl cred că nu mai face altă dată? În lumea mea, șmecherul poate scrie cu nonșalanță o lucrare despre o carte pe care nu a citit-o, inven-tînd conținuturi și construind, din vorbe la modă, pagini de text amețitor. E scris adînc. Folosește cuvintele făcute celebre de marii gînditori… Indică toate sursele bibliografice necesare. Doar că n-a citit nimic din ele. Pedepsit cu o notă (foarte) mică, mă urmează după oră pe culoar: charming as an angel, mă asigură dulce că mă admiră și că sînt modelul lui profesional (hodoronc-tronc!). Ar trebui să mă topesc de plăcere, dar eu sînt, se vede, mai ciudată. Mi-o confirmă, continuîndu și pledoaria: „N-aș fi crezut că citiți lucrările studenților, acum, că sînteți prodecan, poate sînteți mai ocupată, așa…“ Compasiunea merge, poate, la femeia-cu-funcții ce mă aflu? Nu merge nici asta? Încă o încercare – sinceritatea negociatoare: „Acu’, m-ați prins, m ați prins, ce să mai zic? Dar dacă vă promit io că citesc cartea aia și scriu o lucrare pe bune, nu-mi schimbați nota?“ Nu merge nici asta. De-acum mi se cuvin priviri înciudate, bombăneli despre lipsa mea de toleranță, deschidere, dialog și alte valori academice, pe care șmecherul le știe și le respectă (numai cu valoarea adevărului are, săracul, probleme – dar e un copil așa de bun, de sincer, de drăguț cu profesorii… de ce l-am prigonit?).

Așa se face că, mereu, eu rămîn cu întrebarea unde sfîrșește mica șmecherie „academică“ și unde începe furtul pe bune, pe serios, pe repede înainte? De ce ar fi studentul care inventează conținutul unei bibliografii (lui necunoscute) doar un șmecher bun de glume, iar cel care copiază (dintr-o bibliografie existentă) un hoț de pedepsit? Mărturisesc că sînt incapabilă să fac diferența, convinsă fiind că asemenea comportamente izvorăsc din aceleași rădăcini ale firii omenești, pentru care etica are preț mic, iar adevărul e „o vorbă de dînșii inventată“. Nu vreau să mut exemplele în sfera – atît de prizată azi – a spectacolului politic românesc, deși am și eu, ca și dumneavoastră, probabil, galeria de mici șmecherași pe sticlă care s-au dovedit, repede și (pentru mine) previzibil, mari hoți ai banului public. Nu vreau nici să o cobor în strada cotidianului nostru, al fiecăruia, unde prefer – cîtă constanță lipsită de căldură umană, mi se va reproșa – vînzătorul încruntat, dar competent celui care încearcă să îmi vîndă, șarmant, un hîrb de mașinărie ale cărei butoane îi sînt complet străine, lui, celui dintîi. Primul poate că nu îmi va ura „An Nou fericit!“ la plecarea din magazinul lui, în vreme ce al doilea s-ar putea să mă complimenteze asupra cerceilor sau coafurii sau… în principiu, asupra acelui detaliu din înfățișarea mea care arată cel mai rău în momentul discuției. De la primul pot cumpăra ceva bun, de la al doilea plec acasă prostită și cu banii luați.

Contextele tuturor acestor exemple sînt, aparent, foarte diferite. Numai aparent, însă. Pentru că, de fapt, șmecherul nu cunoaște subspecii, așa cum nici hoțul nu e – la bază – altceva decît un hoț.

Ioana Bot e profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca

Sursa: dilemaveche.ro

Probleme ale României eterne – Andrei Pleşu

Plesu-2Textul de mai jos a fost scris (și publicat) acum douăzeci de ani. Dar dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicații posibile ale eşecului:

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.

O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispuși să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.

(…) Senzația mea este că n-am depășit momentul „Carol I“. Dar fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

Iată și un text de acum nouă ani: „Zăpada la români“. În ţările normale, prima ninsoare e mai curînd o bucurie. Există, e adevărat, şi situaţii speciale, cînd zăpada supraabundentă e născătoare de criză. Sau cînd ninge în locuri unde nu ninge decît rar sau niciodată. La noi însă, deşi ninsoarea ar trebui să fie, două-trei luni pe an, la ea acasă, e destul să fulguiască o zi ca să intrăm în derivă. Ştim că o să ningă, ştim şi că, în fiecare an, iarna ne găseşte nepregătiţi, şi totuşi sîntem, în fiecare an, nepregătiţi: perplecşi şi paralizaţi. Sîntem victimele unui soi de Alzheimer administrativ: uităm candid ce s-a întîmplat cu un an în urmă. Pentru toată lumea din partea neromânească a planetei, ninsoarea e, la începutul iernii, orizontul unei aşteptări nerăbdătoare. Pentru români, ea e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu un ochi proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios. Explicaţiile „forurilor responsabile“ nu sînt lipsite de un anumit farmec: „N-am început deszăpezirea pentru că, fiind viscol, am fi lucrat degeaba. Viscolul pune totul la loc“. Pe baza unei logici triviale, ai spune că, totuşi, e mai uşor să înlături zăpada reaşezată de viscol decît toată zăpada, de dinainte, din timpul şi de după viscol. Dar experţii autohtoni sînt de altă părere: momentul optim pentru deszăpezire este o frumoasă zi de vară, cu cer senin, fără vînt şi cu mare vizibilitate. Orice pretenţii care nu iau în seamă această axiomă sînt deplasate, nerezonabile, neînţelegătoare. Popor necivilizat. Incapabil să înţeleagă că iarna nu-i ca vara. Şi pornit, în plus, să umble mereu încoace şi-ncolo, să meargă la slujbă, să plece sau să vină din vacanţă. N-are decît să evite gările, aeroporturile şi staţiile de autobuz. Şi să nu mai locuiască pe străzi secundare. Şi să nu tot ceară informaţii. Şi, în general, să se descurce. Prea ne-am învăţat să aşteptăm totul de la stat. În fond, zăpada e de la Dumnezeu.

Aparut în Dilema veche, nr. 673, 12-18 ianuarie 2017

Duminica a 29-a după Rusalii, Luca 17, 12-19

tenlepers-1075x605

12. Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, 13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! 14. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. 15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. 17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? 18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? 19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.    

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Iísus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria Lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria Lui”. Cu aceasta se ocupă Hristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă nişte leproşi. Nu ne miră nici măcar că îi atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Hristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Hristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu Taina Sfintei Spovedanii, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a rânduit să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoare în cinstea regăsirii tale.

Iată asupra căror realități ne invită Hristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu duhovnicul?! Care este relația mea cu Taina Sfintei Spovedanii? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului! Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot exista doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

De aceea, am o rugăminte personală:

1. Sunteţi o sursă de încurajare pentru mine. Mult prea adesea oamenii din biserică îşi imaginează că preoţii sunt insulele de devoţiune, de evlavie – exceptând, desigur, atunci când avem eşecuri răsunătoare şi publice. Nu suntem insule de devoţiune. Ca toţi oamenii, ne dobândim încurajarea de la ceilalţi care sunt credincioşi şi curajoşi. Desigur, nu ar trebui să fiţi aşa de dragul meu, dar nu uitaţi că sunt zile când dobândesc o reînnoită putere din exemplul dumneavoastră.

2. Nu uitaţi să fiţi prezenţi. Într-o veche poveste rabinică, Dumnezeu le spune copiilor lui Israel: „Dacă veţi asculta de Lege, Eu sunt Dumnezeu. Dacă nu, Eu nu sunt.” Povestea nu spunea acest lucru la modul literal, dar subliniază un înţeles important: Dumnezeu lucrează prin oameni şi prin Biserica lui Dumnezeu. Acest lucru necesită prezenţa dumneavoastră.

3. Nu îmi lăudaţi predicile. Reacţionaţi la ele. Aş prefera să aud mai degrabă că vă luptaţi cu ceea ce am spus la amvon sau că nu sunteţi de acord şi de ce anume, decât că spuneţi doar: „Ce frumos…!”.

4. Amintiţi-vă că eu nu pot să vă „repar”. Ca fiecare persoană ce asistă pe cineva, aş dori să pot repara lucrurile în locul dumneavoastră. Nu pot. Numai Dumnezeu vă poate vindeca şi chiar Dumnezeu nu poate nutri vindecarea atunci când ne opunem ajutorului Său. Eu voi merge cu dumneavoastră, voi asculta de Dumnezeu alături de voi şi vă voi oferi sfaturi când şi unde pare a fi adecvat şi binevenit. Dar există decizii duhovniceşti care sunt întru totul ale dumneavoastră.

5. Nimeni nu este perfect. Atunci când aveţi idei nerealiste despre mine, aceasta poate face dificilă relaţionarea mea cu dumneavoastră într-un mod onest şi transparent. Nu ne faceţi dumnezei cu „d” mic sau capodopere de virtute. Nu putem în niciun fel îndeplini aceste aşteptări.

6. Chiar şi preoţii au nevoie de har. Noi, toţi, avem şi zile proaste şi trăim într-o lume marcată de diferenţele acute de opinie, de stres greu de controlat şi de presiunea de a fi totul pentru toţi. La fel ca dumneavoastră, am momente când sunt nerăbdător, când îmi pierd cumpătul sau când reacţionez din frică sau dintr-un sentiment de trădare. Încerc să îmi amintesc să spun că îmi pare rău, dar am încă nevoie de har, iertare şi înţelegere.

7. Nu putem ţine unită o Biserică pe care fiecare e hotărât să o modeleze cum i se potriveşte lui. Mă străduiesc, ca preot, din greu să discern voia lui Dumnezeu, dar nimeni nu ştie voia lui Dumnezeu în sensul absolut al cuvântului. Pe drum, ne vom simţi obligaţi de onoare să luăm o decizie pe care dumneavoastră nu o aprobaţi. Aşteptaţi suficient timp şi vom lua o alta care nu le place altora. Dacă vă oferim motive transparente, sănătoase, pentru alegerile făcute, sperăm că vă veţi aminti că facem ce putem mai bine ca să Îl auzim pe Dumnezeu şi să vă auzim pe dumneavoastră. Dacă credeţi că se poate face acest lucru fără dezacord, atunci înseamnă că trăiţi singuri.

8. Nu ne place să vorbim despre bani mai mult decât vă place dumneavoastră. S-ar putea să ne placă chiar mai puţin. Dar trăim într-o lume în care multe lucruri bune pot fi realizate numai prin strângerea de fonduri şi cheltuirea lor. Vom încerca să evităm să cerem un lucru nepotrivit. Ne vom concentra pe viziune, nu pe vanitate. Sperăm că vă veţi aminti că banii pe care dumneavoastră îi oferiţi sunt pentru ceva mult mai mare decât oricare dintre noi.

9. Rugaţi-vă pentru mine! Acestea sunt zile de încercare pentru Biserică. Acestea sunt, de asemenea, zile pline de potenţial. Dumneavoastră m-aţi hrănit în această vocaţie. Vă rog să vă rugaţi pentru mine. Eu mă voi ruga pentru dumneavoastră.

Ochiul închis – Ana Blandiana

25287980331_3ec88d8ddf_b

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii
de teamă
să nu zdrobesc între pleoape lumea,
să n-o aud sfărmându-se cu zgomot
ca o alună între dinţi.
Cât timp voi mai putea fura din somn?
Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?
Privesc cu disperare
şi mi-e câineşte milă
de universul fără apărare
ce va pieri în ochiul meu închis.

Pe cărarea ta a început să crească iarba

15492489_1392634720768830_5796285376158630324_n

Primii convertiţi africani la creştinism erau foarte zeloşi în evlavia personală. Se spune că fiecare avea un loc al său în pădure unde, în rugăciune, îşi deschidea sufletul înaintea Domnului.

De-a lungul timpului cărările ce duceau la aceste locuri se bătătoreau bine de tot. În consecinţă, dacă unul dintre credincioşi începea să neglijeze rugăciunea personală, faptul nu întârzia să devină aparent pentru ceilalţi. Şi, cu blândeţe, îi spuneau celui neglijent: „Frate, pe cărarea ta a început să crească iarba.”

Omul cel vechi

16003192_1391184294247206_5453825342504718498_n

Într-o comunitate se făcea o procesiune cu icoanele, pentru ploaie. Un oarecare l-a întrebat, ironic, pe un participant la acea procesiune: “Pe cine înmormântaţi?” “Pe omul nostru cel vechi”, îi răspunse creştinul. “Ei bine, dar şi săptămâna trecută l-aţi îngropat!” “Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi săptămâna trecută şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că ăsta-i un «mort» tare ciudat; el învie mereu”.

De Pateric

batrana-credincioasa-semnul-crucii-biserica-vecheÎn 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicatorul de atunci al Sfintei Mitropolii.

N-au trecut nici două minute şi a intrat o bătrânică, în jur de 75 de ani. A dat bună ziua, a luat binecuvântare de la părintele Leonida şi a cerut o Biblie. Părintele Leonida a întrebat-o:

– Ştii să citeşti, măicuţă?

– Nu, a răspuns bătrâna.

– O cumperi ca s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot?

– Nu, nu! a răspuns bătrâna.

– Atunci ce faci cu ea dacă nu ştii să citeşti? O pui la icoană?

 Nu, nu.

– Atunci?

– Părinte, o iau ca, dimineaţa şi seara, să stau în faţa icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început şi să-i zic Domnului: „Hristoase al meu, eu nu ştiu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta să mi le pui întâi în inimă (şi a arătat locul inimii), apoi în minte (şi a arătat fruntea) şi să mă luminezi să spun cele scrise aici întâi copiilor şi nepoţilor mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău.”

Puţin timp am rămas fără glas de uimire, apoi părintele Leonida a binecuvântat acel suflet fericit şi i-a dăruit un Nou Testament.

Părintele Stefanos Anagnostopoulos

Extras din ”Explicarea Dumnezeieştii Liturghii”, Ed. Bizantină

Părintele Paisie Olaru

articol_30_2– Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare; când nu ştii, întreabă; iar când nu ai pe cine întreba, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.

– Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac?

– Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.

O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon. Iar el i-a răspuns:

– Canonul bolnavului este patul. Patul suferinţei! Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi „Tatăl nostru”, rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Doamne ajută!” şi, dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.

Fraţii l-au întrebat: Care este cel mai greu păcat în lume?

– Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că, dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

Odată, au venit câţiva preoţi duhovnici la părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:

– Ei, părinţilor, duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă… Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

Părintele Ioanichie Bălan

Extras din ”Patericul românesc”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pag. 707-708

Cântul lemnelor sunătoare, reverberație a durerii și nădejdii creștine

img_0573Toaca este un obiect nelipsit din bisericile noastre. Am crescut cu sunetul ei. Tuturor ne‑a devenit familiară, căci aparține tradiției sfintei Ortodoxii românești. Pe toți ne cheamă către locașurile de închinăciune, anunțând începerea slujbelor sau momente mai importante din cadrul lor. Prezența toacei în cultul divin ortodox românesc s‑a fixat atât de bine, încât nu putem concepe o slujbă ori un eveniment important din viața comunității fără ea.

Nu este deloc neglijabil că românii au construit anumite vorbe de duh, aforisme, folosindu‑se de uzanțele duhovnicești ale acesteia. Cine nu a auzit cunoscutele expresii: „ucigă‑l toaca”, „pentru o babă surdă preotul nu bate toaca de două ori”, „îl toacă la cap”, „bate toaca surdului” și altele? Referiri la „glasul” sonor al toacei întâlnim și în literatura română, ca expresie a unui obicei ancestral, aducător de cerești binecuvântări. Să ne amintim de cunoscutul vers eminescian: „Şi osteniți oameni cu coasa‑n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi umple cu glasul lui sara” sau de romanul „Demonul Tinereții” al lui Sadoveanu: autorul vedea în sunetul toacei o chemare, dar și o rugăciune: „Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri şi fiare şi parcă printr‑o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”.

Revenind la rolul toacei în cultul ortodox, trebuie să remarcăm că în numeroase zone ale țării noastre, cu precădere în mediul rural, încă se păstrează obiceiul de a se anunța în ajun oficierea Sfintei Liturghii, prin folosirea celor două „instrumente muzicale”: toaca și clopotul.

Având în vedere împământenita tradiție, cade‑se a ști cum a apărut toaca și mai ales cum a devenit ea un obiect liturgic indispensabil astăzi, îndeosebi în Biserica românească. Dintru început, să precizăm că lovirea în lemn, „tocatul”, o întâlnim și în alte tradiții religioase. De exemplu, călugării budiști tibetani se serveau de un fel de toacă, numită gandi, ca să marcheze începerea ritualului de confesare a păcatelor.

Lovirea într‑un lemn sau în alt obiect din metal se pare că a apărut în Biserica primară, ca să anunțe programul liturgic crești­nilor prigoniți de autoritățile romane. Oficierea slujbelor fiind interzisă, creștinii se adunau pe ascuns, fie în catacombe, fie în diferite case particulare, pentru a participa la ritualul euharistic.

Semnalele sonore de chemare la slujbe nu au fost emise de la început de toacă ori de clopot. Pe la mijlocul secolului al IV‑lea, Sfântul Pahomie, întemeietorul vieții de obște, îndemna pe pust­nici să se îndrepte către biserică la auzul sunetului tubei, adică al trâmbiței. Tot la trâmbiță se referă și Sfântul Ioan Scărarul, egumenul călugărilor din Sinai, afirmând că ea „adună ceata fraților la rugăciune”. Pe la începutul secolului al V‑lea, străromânul nostru, Sfântul Ioan Casian, ne‑a lăsat mărturie că în Galia chemarea la rugăciune se făcea prin lovirea cu un ciocan în ușile chiliilor. La fel se proceda în mănăstirile din Egipt sau Palestina, după cum precizează Paladie în a sa Istorie lausiacă. De la Fericitul Ieronim, autorul celebrei Vulgata, varianta Noului Testament în limba latină, aflăm că tot în secolul al V‑lea, în unele mănăstiri din Betleem, cântarea „Aliluia” înlocuise sunetul lemnului. Abia după secolul al ­VIII‑lea, se presupune, lovirea cu un ciocan într‑o scândură lungă de lemn s‑a generalizat în tot Răsăritul ortodox, pentru ca în veacul următor să se adauge sunetul clopotului, ca o invitație la programul liturgic al mănăstirilor, iar apoi al bisericilor de enorie. Lovirea în toacă, numită și „sfintele lemne sunătoare”, semn al chemării la rugăciune, este amintită și în actele Sinodului al VII‑lea Ecumenic din anul 787 de la Niceea.

Însă, odată cu generalizarea folosirii toacei în cultul divin ortodox, s‑a căutat și stabilirea unor semnificații ale acesteia. Bunăoară, pe la începutul secolului al VII‑lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului considera sunetul lemnului drept „trâmbița îngerilor”. Dintre referirile contemporane privitoare la toacă, cea a părintelui Constantin Galeriu apare de departe cuprinzătoare și emo­ționantă: „Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar și ca un cântec de durere și de bucurie, vestind, odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere”. Legătura dintre lemnul toacei și cel al Crucii Domnului o reliefează – ce‑i drept, voalat – și cartea de cult numită Triod, specifică Postului Mare. Găsim în săptămâna Sfintelor Pătimiri însemnarea „paracliserul lovește doar în toacă”. Rânduiala cu pricina s‑a statornicit în mod intenționat pentru ca sunetul lemnului să ne amintească de cel produs la răstignirea Domnului pe Cruce. De altfel, multe toace se confecționează chiar în formă de cruce ori gravându‑se semnul biruinței pe ele.

Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul Catedrei de liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, apa înghețată) este chemată la transfigurare. De aici înțelegem că sunetul toacei reprezintă o rugăciune adresată lui Dumnezeu atât din partea omului, cât și a naturii.

Din practica actuală, folosirea toacei s‑a împământenit în Bisericile Românească, Grecească și Sârbă. În Biserica Rusă toaca lipsește; în schimb, s‑a dezvoltat o adevărată „școală” a sunetelor clopotelor. Îmbucurător mi se pare faptul că, în ultimul timp, la noi în țară s‑au organizat adevărate festivaluri‑concurs de bătut toaca, unde copiii, sub îndrumarea preoților ori a profesorilor de religie, își demonstrează virtuozitatea în a mânui „lemnele cele sunătoare”, ca expresie a credinței, a tradiției multiseculare și a dragostei de frumos, dar mai ales a dorului după Cer, care mistuie sufletul fiecărui creștin dornic să devină cetățean al raiului.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

8 ianuarie 2017 – Liturghie baptismală; botezul pruncului Efrem-Gabriel (Zamfir). Felicităm părinţii, Mihai şi Gabriela, şi naşii, familia Sorin-Marius şi Minodora Chiruţă!

dsc_0572

dsc_0626

dsc_0648

dsc_0674

dsc_0686

dsc_0715

dsc_0752

Duminica după Botezul Domnului: Matei 4, 12-17

15896418_10155135682933570_2314874144428343823_o12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. 13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, 14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: 15. “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; 16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. 17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.    

Din nou ianuarie! Ce-a fost va mai fi. Avem un Dumnezeu neschimbat. E la fel și azi și acasă la tine și la lucru. Și timpul e neschimbat. Trage cu dinții de ce e al lui. Mănâncă anii și nu iartă pe nimeni. Nici 2017 nu va fi altfel. Și în acest an vom primi vești proaste, vom fi amenințați, vom auzi ce nu ne-ar plăcea și, din păcate, unii vor face ceva ce n-ar trebui. Va trece și anul acesta.

Probabil vor fi și lucruri bune, dar nemediatizate, pentru că oamenii au o predispoziție să se minuneze de lucruri negative. Vești cu adevărat bune avem doar de la Dumnezeu. Ce promite, El va face.

Va veni februarie când mulți își amintesc că dragostea trebuie sărbătorită. Nu însă în inimi de hârtie. Apoi, martie va aduce câte o floare iubitelor, dar pentru unele din ele e singura floare din an.

Mai vine cu Paștele şi cu ziua muncii în aceeași dată calendaristică. Tot așa vine și vara cu zilele libere din concediu sau nu. Apoi vor cădea din nou frunzele după care iar sărăbătorile de iarnă. Nicăieri Iisus Hristos.

Pentru majoritatea oamenilor S-a născut doar în decembrie, apoi a fost învelit cu grijă în cotidian ca mai apoi să renască iar, în fiecare an la fel.

În tot acest ciclu repetitiv al timpului, noi suntem singurii care ne trecem. Trecerea timpului lasă urme. Ne putem trece în anonimat, într-o biserică, într-o bancă, într-o catedră, pe o schelă sau într-un birou. Sau putem deveni cineva, ajutând un om pentru Hristos. Nu o să fii aplaudat de lume, ci de îngeri. Și nu acum. Mai târziu. Pentru unii, mai târziu va fi cel mai frumos, pentru alții va fi prea târziu. Ce faci azi, are ecou mâine. Apropo, ce faci azi?

“Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”, spune evanghelia de astăzi. Câtă tristeţe se aşterne peste o lume tehnologizată atunci când se întrerupe curentul. Isteria şi panica se instalează atât de rapid atât în viaţa celui mai simplu om, cât şi în viaţa conducătorilor de mari instituţii. Dacă pierdem date, dacă ne vor expira produsele, dacă nu-şi mai revine instalaţia, dacă…? Astăzi ne este uşor să constatăm că ne pasă de produse, de computere, de televizoare, de frigidere etc. şi ne întristăm pentru ele când rămân fără curent şi sunt în pericol, dar de sufletul nostru, creat să stea în lumină, să fie luminos, nu ne pasă, şi-l lăsăm în beznă timp îndelungat, luni, ani sau de la un Crăciun la altul.

Astăzi, pentru sufletele aflate în beznă, răsună: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. Altfel spus: a venit curentul, lumina şi acum totul poate fi salvat dacă vrem. Dar vrem? Hristos este şi astăzi în mijlocul nostru şi ne spune: „Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. El predică şi astăzi evanghelia şi vindecă orice boală şi orice neputinţă din popor. Însă astăzi nu este căutat de toţi, încât jurnaliştii să poată nota că „mare mulţime de oameni mergea spre El”.

Astăzi oamenii sunt derutaţi de ademenirile insistente ale relativismului şi consumismului. Astăzi sunt atât de actuale cuvintele apostolului Ioan: „preaiubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, dar cercetaţi dacă duhul celui care vorbeşte vine de la Dumnezeu, fiindcă în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”. Astăzi, trebuie să alegem între profeţii mincinoşi – şi oferta de întuneric cu care se prezintă în viaţa noastră – şi invitaţia Domnului la pocăinţă, cu oferta de lumină pentru cei care locuiesc în întuneric. Pe cine alegem?

Să cerem cu insistenţă în rugăciunile noastre harul unei bune alegeri, harul discernământului. Să fim convinşi că „orice vom cere de la Domnul, vom primi”, că Domnul va asculta rugăciunea noastră și ne va lumina alegerile.

Deseori ne este dat să auzim din gura semenilor noştri diferite expresii prin care îşi manifestă faţă de noi (sau faţă de cei din jurul nostru) iubirea sau antipatia. Puţini sunt cei care rămân insensibili în momentul când cineva se apropie şi spune: „Îţi vreau binele. Vreau ca tu să înţelegi că ţin la tine şi că-mi doresc enorm de mult să fii bine!”. Şi apoi încep sfaturile. Dar împreună cu sfaturile vin şi dovezile acelei iubiri. În general, suntem înzestraţi cu un dar minunat, acela de a detecta prefăcătoria şi falsitatea şi de a le diferenţia de adevărata grijă, de adevăratele sentimente.

Cu toate că trăim înconjuraţi de zeci de oameni, unii poate chiar de sute (în funcţie de locul unde lucrează sau studiază şi de modul în care-şi petrec ziua), nu ne este dat să auzim prea des aceste cuvinte: îţi vreau binele. Cei dragi ni le spun o dată şi ele au un termen îndelungat de garanţie. Probabil rămân valabile până la următoarea încercare sau dificultate. Însă noi ştim şi simţim, chiar dacă ei nu ne spun, că într-adevăr ne vor binele.

Şi totuşi, în viaţa unora, cineva strigă zilnic: „îţi vreau binele”. Ba chiar mai mult decât zilnic, strigă clipă de clipă: „vreau ca tu să fii bine. Eu pentru aceasta m-am născut: ca tu să fii bine”. Citind şi meditând evanghelia acestei zile putem înţelege mai profund menirea lui Hristos: binele nostru. Notează evanghelistul Matei: „Iisus străbătea toată Galileea învăţând, predicând Evanghelia şi vindecând orice boală şi orice neputinţă în popor” (Mt 4, 23). Iisus predica strigând: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt 4, 17). Nu există alt motiv pentru care să ne gândim la naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos decât binele nostru. Dorinţa de a ne vindeca, de a ne face bine L-a scos din înaltul cerului şi L-a aşezat într-un trup pe Dumnezeu şi astfel în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, noi avem pe cineva care ne spune neîncetat: îţi vreau binele.

Oare de ce atunci ne temem de Hristos? Oare de ce stăm la distanţă de El? Oare cu care alt om procedăm la fel? Oare mai ţinem la distanţă pe cineva care nu doar că ne spune, dar ne şi dovedeşte că ne vrea binele? În afară de El, pe nimeni. Pe toţi ceilalţi îi primim, îi vizităm, le facem cadouri, îi surprindem şi în diferite moduri ne manifestăm recunoştinţa faţă de iubirea lor. E ciudat că în braţele unora ne aruncăm fără şovăire (şi apoi suntem dezamăgiţi şi suferim!), însă lui Hristos Îi întoarcem spatele (deşi El nu dezamăgeşte niciodată!). Cu Hristos procedăm diferit: ne permitem să-L neglijăm zile, luni, ani; îndrăznim să rămânem reci la toate declaraţiile şi dovezile Sale de iubire; stăm nepăsători când vine în şoapta conştiinţei şi ne mărturiseşte grija sa faţă de noi.

Poate că nu am înţeles (deşi e puţin probabil!) de ce a venit. Mai degrabă decât a fi o neînţelegere este o neîncredere: nu credem şi nu ne încredem în sinceritatea iubirii Sale. Nu suntem convinşi că a venit pentru binele nostru. Ba mai mult, nu suntem convinşi că a rămas cu noi pentru binele nostru, asta după ce a suferit, a murit şi a înviat.

Oare nimic din profeţiile lui Isaia nu ne atinge? Să medităm ce spune profetul despre rostul lui Iisus Hristos în lume: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate; Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; Să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui. (Is 61,1-3).

Domnul e cel care ne strigă în această dimineaţă: „Îţi vreau binele. Vreau ca săptămâna aceasta să o începi frumos, plin de speranţă, convins că există cineva dispus oricând să moară din iubire faţă de tine. Există cineva care stă mereu cu braţele larg deschise care să te cuprindă într-o îmbrăţişare care alungă teama, tristeţea, disperarea. Există cineva care te iubeşte şi nu ai de ce să te mai temi. Niciodată. Eu, Domnul, îţi vreau binele”. Harul Domnului să fie asupra noastră ca să auzim strigătul Său şi să ne deschidem larg inima pentru a primi binecuvântarea şi iubirea Sa în această zi, în această săptămână. El trece prin viaţa noastră pentru a ne face binele.

Continuați să iubiți! A iubi e renunțarea la egoism. Oare avem așa ceva? Continuați să muriți! Zilnic și total. Aceasta înseamnă pocăință. Continuați să slujiți! Cel mai bun leac împotriva depresiei și sinuciderii. Continuați să visați! Alb-negru sau color. Cine nu mai visează larg și mult e mort, chiar dacă trăiește. Continuați să rămâneți în El! Pe vremuri maratonul era cu făclia aprinsă. Continuați să luptați cu descurajarea! Când te vizitează, adu-ți aminte de bunătatea lui Dumnezeu de ieri, realizează prezența Lui astăzi și nu uita promisiunile Lui pentru ziua de mâine. Continuă să continui… Azi şi mulţi ani de acum încolo!