Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul; Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua praznicului

07-Ioan“Pe Ioan prinzându-l, Irod îl ţinea legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada. O, lucru străin. Ioan voia, prin mustrare, să dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lanţul păcatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan şi, cu toate acestea, grăia, era închis şi, în temniţă fiind, mustra. Că nu se temea Ioan de moarte, ci îi era frică să tacă şi să nu spună adevărul. Pe acesta l-a ucis Irod şi nu numai o singură ucidere a făcut, ci mai multe. Că cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâţia pe câţi i-ar ar fi putut face vii, prin cuvântul său, de ar fi trăit…

Ce mână a îndrăznit a apropia sabia de sfântul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, în pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, şerpii s-au înfiorat, albinele cele sălbatice, pentru sfinţenie îl hrăneau, lucrând mierea pe care i-o dăruiau? Pe acesta mâna de călău l-a tăiat, neînspăimântându-se de faţa lui de înger, nici cutremurându-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc.

Îmi vine să cred că, întunecat de beţia lui Irod, călăul avea sabie, dar ochi nu avea. Că Dreptul, şi după moarte, trăia, şi capul lui, tăiat fiind, glasul îi era încă viu. O, cruzime şi asprime a omului! O, tiranule fără de lege! Nu este oare destul înjunghierea pruncilor ucişi în Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Când plângerile maicilor erau mai ascuţite decât sângele, când picăturile lacrimilor biruiau izvoarele, când pieptul maicilor, cu lapte, albea pământul? Care fiară n-a lăcrimat atunci? Nu a fost destulă neomenia acelui Irod, ci ai tăiat şi tu pe Ioan, împlinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de păr al lui nu eşti vrednic? Pentru care din lucrurile acestea, voi fi ţie milostiv, zice Domnul? O, cetate a sângelui, în care Irod a împărăţit, iar fiul a desăvârşit, cel deopotrivă cu numele şi asemănarea cu năravurile!”

Proloagele lunii august

De Pateric

10381994_1118409454858026_7882480984617807420_nEra un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva, din vreo pricină pe care nu o cunosc, nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că de aceea nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină”.

Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu osârdie, zicând lui Dumnezeu:

– Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.

Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

– Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.

De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

– La bună vreme te-am întâlnit, avvo, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui!

– Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

– Noi, tâlharii, avem următorul obicei – lege şi credinţă: cel ce va putea face o sută de omoruri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut nouăzeci şi nouă de ucideri şi, lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea, multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai!

Spunând tâlharul acestea, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci, ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

– Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei pe care am făcut-o? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă, şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş!

Unele ca acestea spunând bătrânul cu durere, a însetat. Apoi a zis tâlharului:

– Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt – şi, iată, se împlineşte dorinţa ta –, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, şi abia apoi taie-mi capul.

De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând de la sân un vas mic, a mers la râul care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.

Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi, neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, drept care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea mai bine să nu fug, ci să merg la râu, să văd ce face”.

A mers, aşadar, bătrânul la râu, cuprins de aceste gânduri, şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

– Doamne, iubitorule-de-oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!

Aşa rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

– Vezi, avvo, pe cel ce stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năprasnică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat în teacă sabia ucigaşă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să potolească văpaia setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar mărturisirea celor nouăzeci şi nouă de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta, bucurându-te, şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta, că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Din Patericul în manuscris al Sfintei Mănăstiri Filotheu, Muntele Athos

28 august – Sfântul Moise etiopianul, care din tâlhar s-a făcut monah

moisey_murin-02Moise era un tâlhar vestit de prin părțile Egiptului, de neam etiopian. Având el o revelație, s-a întors cu toată puterea spre o viață dreaptă și bineplăcută Lui Dumnezeu. Sf. Moise este dintre sfinții care s-au întors la 180 de grade, arătând că orice om poate să devină sfânt, dacă hotărăște să-și schimbe stilul de viață, dintr-unul păcătos și vicios, în unul curat.

Așadar, Moise, împreună cu banda de tâlhari a cărui conducător era, a comis multe jafuri, tâlhării, crime, vărsări de sânge, astfel că s-a dus vestea răutății lui. Printre numeroasele sale fapte tâlhărești, a rămas una, mai cunoscută: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Ducând el o viață ca aceasta, într-o bună zi, după o întâmplare oarecare, „și-a venit în simțire” și, simțind o chemare de la Dumnezeu, s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mânăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraţilor: “Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?” Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: “Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi au rămas împreună cu frații la mănăstire.

După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: “Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: “Părinte, tu pentru ce nu fugi?” El a zis către dânşii: “Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!” Fraţii au zis: “Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

Sfântul le-a zis: “Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: “Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După plecarea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.

Astfel a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut lui Dumnezeu.

Duminica a X-a după Rusalii, Matei 17, 14-23

944845_801935159938706_8288103884113352287_n14. Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, 15. Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. 16. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. 17. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. 18. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. 19. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? 20. Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. 21. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. 22. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. 23. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!  

Cercetând cu atenţie Sfintele Evanghelii care ne povestesc despre faptele săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni aproape la tot pasul relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub tirania demonilor: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul.” (Mt. 8, 16); „era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. 1, 23); „L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.” (Mc. 5, 2); „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. 9, 17); „a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Mc. 9, 25); „era o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. 13, 11)

Uneori, starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul (cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin spânzurare).

Fără să ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”, vom reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin post şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de slujitorii Sfintelor Altare.

Pe de altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare mult mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea murdară? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi – „omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” – Lc. 6, 45); şi prin trup – care este casa sufletului, adică a omului lăuntric: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) În acest punct, ajungem inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. 2, 20) Păcatele mari aduc asupra omului cele şapte duhuri ale răutăţii sau patimile de căpetenie, precum stă scris: „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (Mc. 16, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea, desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci simţuri – cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi curat de murdărie? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui pe pământ.” (Iov. 14, 4-5); „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)

Pentru a cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său, la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt. 22, 39) Când citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine seama cum lipsa de compasiune faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” (Mt. 25, 45) şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25, 12) O astfel de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda samarineanului milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. 10, 31-32) Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii cu Dumnezeu în relaţia de la om la om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită care conduce la formalism şi ritualism – în nici un caz la jertfa de sine pentru aproapele prin sacrificarea măcar într-o minimă măsură a unei părţi din timpul şi programul interesului nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul: „folosul aproapelui este roada ta” (Filocalia, vol al X-lea); iar o zicală din popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la picioarele Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine izvorul tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)

O a doua etapă a demonizării rezultată din sporirea în răutate prin adăugarea de păcate peste păcate, implică pe lângă lipsa de compasiune pentru aproapele şi o formă de egoism feroce, de mentalitate strict „legistă” cu privire la mântuire, prin … „grija de aproapele”! Dar  ce fel de grijă? Oare grija mamei faţă de prunc sau a fratelui mai mare faţă de cel mai mic? Nu, nicidecum – ci dimpotrivă! Unei astfel de „griji”, Mântuitorul îi răspunde: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!” (Mt. 7, 1); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Lc. 6, 41); iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor, căci cel ce grăieşte de rău pe frate ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu mai eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac. 4, 11) Sub masca falsei corectitudini şi prin exagerarea ostentativă a „grijii” faţă de aproapele – se începe un adevărat plan de „mântuire” a semenilor! Aici raţiunea bolnavă munceşte din greu pentru a scormoni şi a născoci tot soiul de ascunzişuri, de neconcordanţe, de „ilegalităţi”, de neputinţe şi de slăbiciuni – dar evidenţiate nu cu scop de îndreptare, ci de clevetire şi de denigrare. Vorbirea de rău (care este odrasla invidiei, a zavistiei, a urii şi a geloziei – patimi ce îmbracă foarte uşor veşminte de… „temei teologic”!) şi defăimarea vin în sprijinul cârcotaşului, a cârtitorului şi clevetitorului, pentru a-i masca de fapt propria frustrare, neputinţă şi incompetenţă care, confruntate cu meritele aproapelui, ajung să îl ardă pentru că nu le suportă!

Boala aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic) paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit!” Dar oare de ce dovedim atâta neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe cel smintit cât şi pe cel smintitor? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din pricina smintelilor!” (Mt. 18, 7) – pentru că despre unul ca acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a ratat startul de mântuire, preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria sa lucrare sufletească, neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. 140, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi ne atrage iarăşi atenţia: „vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18, 7) – altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând şansa mântuirii. Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei creştine, se îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui Dumnezeu. Scris este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat!”(Lc. 11, 52)

Aici demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare – prin ignorarea totală a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar uneori chiar cu rătăcirea minţii. Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune, printr-o Slujbă Sfântă), în schimb rătăcirea minţii conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile!  Pătimaşul fără oprelişte, hulitorul de cele sfinte, vorbitorul de rău, calomniatorul – toţi aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor lor ochi! Atât de interesanţi încât părerile lor personale devin „dogme” şi „canoane”, sunt convinşi că ei deţin adevărul absolut, singuri îşi aşază piedestal propriei personalităţi, devenind sărmanii victimele propriilor victimizări!… Iar dacă vreodată li s-ar face observaţia că ceea ce spun sau susţin nu ar fi chiar adevărat, replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a pedepsit până acum? Asta nu înseamnă că avem dreptate?!…” Şi dacă îi întrebi, ei din modestie şi din smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut, pentru că „sminteala” ar fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede! Având însă foarte multă „bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea „neregulilor” şi a „fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni!

În cele din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă decât împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii cărui duh sunteţi?” (Lc. 9, 55); iar Apostolul îndeamnă: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu!” (I In. 4, 1); pentru că „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23), căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. 12, 35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment înfricoşător, ne stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după împărtăşanie – a intrat satana în el!” (In. 13, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica de Pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte…” (In. 12, 30)

Tot astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în nume propriu! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. 2, 4) Iar de aici – finalul tragic: îmbrăţişarea necredinţei, a sectelor sau a altor religii – unii reuşind să încheie chiar şi pact cu diavolul.

În vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea, nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem osteni şi nevoi!” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29) Precum atunci – aşa şi acum: oamenii decăzuţi din har şi refugiaţi la „adăpostul” propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă pururea pe Iisus „să plece din hotarele lor” (Mt. 8, 33) Adică din comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai „obosească” cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine. Scris este însă că Iisus le va răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25, 12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt. 25, 41) Căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!” (In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37) căci „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II Cor. 9, 7)

În concluzie! Demonizarea este starea omului în care diavolul, ca duh viclean și necurat ce este, vine înlăuntrul omului și locuiește în el. În această situație, omul nu se mai comportă ca o persoană independentă, ci aproape toate acțiunile și gândurile lui sunt controlate de duhul viclean care pune stăpânire pe mintea sa ori de câte ori vrea și îi dă acestuia ordine. Adică se pierde libertatea voinței omului.

Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui? Răspunsul este foarte simplu. De ce se teme satana și demonii lui? Este îndeobște cunoscut că satana se teme de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Unde este diavolul acolo este răul, acolo sunt scandaluri, certuri, boli, acolo sunt nenorociri etc. În timp ce acolo unde există Dumnezeu, domnesc sănătatea, bucuria, pacea, fericirea, calmul, seninătatea, dragostea, blândețea etc. Aduceți-L pe Dumnezeu în casa voastră și atunci demonii și toate uneltirile lor vor fugi. Aduceți pe Dumnezeu înăuntrul vostru și nu vă temeți. Din puternic, diavolul se transformă înaintea lui Hristos într-o ființă neputincioasă. Din leu se face furnică fără putere. Pentru aceasta creștinii credincioși care se roagă, care se spovedesc des, care se împărtășesc des, care merg la biserică în mod regulat, care stropesc casele lor cu agheasmă și împlinesc, în general, datoriile credinciosului creștin, nu numai că nu se tem de satana, ba chiar satana se teme să se mai apropie de casa lor. La acești creștini, în inimile cărora stăpânește Hristos.

Vrei să te păzești tu și familia ta de satana? Soluția este doar una: Hristos — Spovedanie — Sfânta Împărtășanie.

De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum – Zoe Dumitrescu Buşulenga

418_honoris-causa-Zoe-Dumitrescu-Busulenga-03“Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”

“De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista/ o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum “cuviința”, cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea.”

“Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”

“Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”

“Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.”

Zoe Dumitrescu Buşulenga

27 august – Sfântul Osie, episcopul Cordobei

200px-Hosius_of_CordobaSfântul Osie, episcopul Cordobei, este unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai Spaniei. A păstorit Cordoba 60 de ani. Contribuţia sa cea mai importantă a fost la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, când a susţinut învăţătura ortodoxă. A fost consilier personal al împăratului Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.

Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii 256 şi 358. A fost episcopul spaniol al Cordobei. El este denumit “părinte între părinţi” şi “mărturisitor”, iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul creştin. Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător împotriva ereziilor. A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea scaunelor episcopale susţineau arianismul. Când Sfântul Athanasie, artizanul luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi rămaşi în scaun. Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117). Era drept, capabil, educat şi un spirit foarte tare. A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi ai Bisericii din Apus. A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma. A condamnat învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a preotului şi slujitorilor. Donatismul era o erezie de factură pietistă care propovăduia separarea celor “drepţi” şi “puri” de corpul Bisericii.

A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui Maximian

Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în timp înainte de facerea lumii. Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul căreia a fost creată lumea. Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei. A reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului. A strâns episcopii şi a condamnat rătăcirea. Această atitudine tranşantă a lui Osie se datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale. În 295, când a fost ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din Apus a împăratului Maximian (303-305). Această experienţă l-a încredinţat pe Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele. În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească. A militat pentru ca cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă. La acest sinod s-a luat hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în Apus după mai multe secole.

Artizanul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)

Din 312 până în 326, Sfântul Osie a fost consilierul personal al împăratului Constantin cel Mare (272-337). A spulberat orice îndoieli pe care acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă. În anul 324, împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva disputa ariană. Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a condamnat arianismul. Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni. În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai importante scaune episcopale ale Răsăritului. Cu inteligenţă şi abilitate Osie a reuşit să-l izoleze pe Arie. Mai avea de făcut ultima mişcare. Ierarhul Cordobei l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv problema. Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod Ecumenic sau general al Bisericii. În timpul disputelor, Osie l-a sprijinit pe Sfântul Athanasie. El a scris cu mâna lui termenul “homoousios” în Crezul de la Niceea, termen care înseamnă “deofiinţă” şi care spulbera speranţele arienilor. Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, adică egal în dumnezeire, Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură. Sfântul Osie a fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenic şi a făgăduit să nu le încalce niciodată.

Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie

După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ameninţa din nou Biserica. Arienii urmăreau eliminarea persoanelor care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean. Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox “homoousios”, despre care spuneau că este o inovaţie. Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe unii episcopi ortodocşi. Ei au înlocuit termenul “homoousios”, care însemna că Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de “homiousios” care însemna “de o fiinţă asemănătoare”, în sensul că Hristos a primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă. În anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat învăţăturile şi hotărârile de la Niceea. De asemenea, el l-a susţinut şi pe Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor. Prestigiul de care se bucura tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l elimine pe Osiu. Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie. Osie a respins propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal. Constanţiu i-a scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta prestigiul de părinte al Bisericii. În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost condamnată de un sinod ecumenic. În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba. Osie a fost exilat în 355 la Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a agenţilor împăratului. Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357. Pentru a nu muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba. Pe patul de moarte, Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou această erezie. Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor. Sfântul Osie este cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din Apus când Biserica era nedespărţită.

27 august – Sfântul Cuvios Pimen cel Mare

ih4461Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, numit și Avva Pimen în Patericul egiptean, a fost un mare ascet, pustnic și părinte duhovnicesc în Egipt, în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea. Prăznuirea lui se face la 27 august.

Avva Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei șase frați ai săi, asceți în pustiul Sketis (adică “al Schitului”): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie), iar Paisie cel mai mic.

Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să cerceteze pe un bătrân (avvă, stareț) despre trei gânduri, dar în timpul discuției uită de unul din ele. Întors la el în chilie și amintindu-și-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul său. Admirându-i grija de a-și păstra sufletul curat în fața lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise: “Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul, iar tu vei deveni cu adevărat păstor (Pimen în grecește înseamnă “păstor” sau “cioban”) al unei turme mari”.

Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei șapte frați au reușit să scape masacrului și, apucând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit, încât oamenii pioși îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învățării celorlalți, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezența fratelui său mai mare și refuza să vorbească după ce un alt bătrân se exprima, chiar dacă îi întrecea pe toți.

Aflând unde se retrăseseră cei șapte frați, mama lor încercă să îi întâlnească, dar ei refuzară, de aceea se duse în fața bisericii și aștepta ca asceții să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei își întoarseră fața imediat. Ea alergă după ei și, găsind ușa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior: “Voiești să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?”. Ea îi răspunse: “Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?”. El relua: “Dacă tu îți stăpânești dorința de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veșnic în lumea cealaltă”. Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând: “Dacă vă văd cu siguranță acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ”.

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce și își supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câștigă o mare experiență în știința spirituală și, devenit medic, călăuză și luminător pentru locuitorii pustiului, el învăța să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie, nici în lăcomie și să urmeze astfel calea împărătească cea ușoară și fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare și s-a smintit, el îi răspunse: “Noi nu am învățat să ne ucidem trupul, ci patimile”. El mai spunea adesea: “Tot ceea ce depășește măsura, de la diavolul vine”.

Cumpătat în asceză, era totuși foarte strict în ceea ce privea relațiile cu oamenii și își considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământești. Într-o zi, guvernatorul ținutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând: “Pimen nu a născut copil”. Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greșeală. Desigur, Bătrânul nu a acționat ca un fără-de-inimă, ci cu înțelepciunea și discernământul său a înțeles că guvernatorul se va lăsa păgubaș.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut; dar dacă era întrebat despre patimi și despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcție de capacitatea lor de înțelegere și de posibilitățile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimașe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă; și asigura că ele vor dispărea astfel de la sine: “Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm”. El învăța că a se arunca pe sine în fața lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine și a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curățirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine și prin trezvie sufletul va putea să se zidească și să progreseze spre desăvârșire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenționați frații ce erau văzuți în vreo greșeală, Pimen răspunse: “În chiar clipa în care noi acoperim greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădește pe a noastră”. Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul și să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu strictețe în orice clipă, știind că începutul tuturor viciilor este împrăștierea; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se așeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că “omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale” și că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la această smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuși adusese la o asemenea măsură disprețuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : “În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc și mă așez sub ființele iraționale, căci ele sunt ireproșabile”. Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice ființă creată de Dumnezeu și chiar de un ucigaș, Bătrânul răspundea: “El nu a făcut decât greșeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi”.

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soțului și al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui său Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului și o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în fața unuia din cei apropiați lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus. El răspunse: “Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului și aș vrea în toată vremea să plâng și eu astfel”.

Într-o zi, vizitatori cunoscuți veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăția sufletului, dar Bătrânul nu știa grecește și nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească grecește și le spuse: “Firea apei este moale, cea a pietrei este tare; dar un burduf din piele agățat deasupra unei pietre și care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Așa și cuvântul lui Dumnezeu este blând, iar inima noastră este împietrită, dar omul care îl aude adesea își deschide inima către frica de Dumnezeu”.

După ce a strălucit mulți ani ca un luceafăr în pustiu, învățând prin propria experiență și făcându-se un model viu al tuturor virtuților, Avva Pimen a adormit în pace, la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

“ΠΑΡΑΚΛΗΣΗ” ΑΓΙΟΥ ΦΑΝΟΥΡΙΟΥ

27 august – Sf. Mucenic Fanurie

10177860_813471525351822_683457673233791531_nÎn a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe când insula Rodos, din Marea Mediterană, era sub stăpânirea Cavalerilor ioaniţi, conducătorii insulei au început unele lucrări de refacere a zidurilor cetății. Atunci muncitorii au dezgropat ruinele unei biserici străvechi, unde se aflau mai multe icoane, dintre care una era uimitor de bine păstrată. Credincioşii ortodocşi au dus icoana la arhiepiscopul Nil (1355-1369), care păstorea în vremea aceea. El a descifrat inscripţia de pe icoană, arătând că ea îl înfăţişează pe Sfântul Mucenic Fanurie, despre care nu se ştia nimic până atunci. Pe icoană era pictat chipul sfântului, ca un tânăr ostaş, purtând în mâna dreaptă o cruce şi o lumânare aprinsă, iar de o parte şi de alta erau 12 reprezentări ale chinurilor îndurate de acesta. Înțelegând că Dumnezeu le-a descoperit un sfânt din vechime, peste care se lăsase negura uitării, creştinii au reconstruit vechea biserică în cinstea nou arătatului Sfânt Fanurie, considerat de atunci ocrotitorul insulei Rodos.

După tradiţie, Sfântul Fanurie s-a născut în Rodos din părinţi păgâni şi bogaţi, fiind cel mai mare dintre cei 13 fraţi. După ce tatăl său a murit, familia lor a sărăcit, iar mama sfântului a început a duce, în ascuns, o viață păcătoasă. Între timp mama sfântului a murit, iar Fanurie a părăsit cetatea, fugind în locuri pustii. Acolo, din voia lui Dumnezeu, a întâlnit un pustnic care l-a adus la cunoaşterea Evangheliei şi l-a botezat, apoi l-a învăţat să vieţuiască potrivit poruncilor lui Hristos. După o vreme, primind chemare de la Dumnezeu, Sfântul Fanurie a început să propovăduiască pe Hristos în cetăţile păgâne din apropiere, apoi, a fost prins de închinătorii la idoli şi pus la chinuri. Icoana descoperită în străvechea biserică din Rodos înfăţişează în 12 scene mucenicia lui astfel: Sfântul a fost adus înaintea unui dregător păgân, mărturisindu-şi cu îndrăzneală credinţa, apoi a fost bătut cu pietre, a fost întins şi bătut cu toiege, sfâşiat cu unghii de fier, întemniţat, adus din nou la judecată, ars cu făclii, tras pe roată, aruncat în groapa cu lei, strivit cu o piatră grea, adus într-un templu păgân unde i s-au pus cărbuni aprinşi în palme şi, în cele din urmă, omorât în foc.

Din pricina vitregiilor vremii, viaţa sfântului a fost uitată până când s-a descoperit icoana sa în veacul al XIV-lea.

La puţin timp după aflarea icoanei sale, Sfântul a început să săvârşească minuni. Astfel, trei diaconi din Creta au plecat în Peloponez unde au fost hirotoniţi preoţi, întrucât stăpânirea veneţiană nu îngăduia venirea unui arhiereu ortodox în Creta. La întoarcere, cei trei preoţi au fost luaţi robi de piraţi şi vânduţi la trei stăpâni musulmani din Rodos. Ajungând robi în Rodos, cei trei preoţi au auzit de nou arătatul Sfânt Fanurie şi au început să i se roage pentru a fi eliberaţi. Sfântul s-a arătat în vis de trei ori celor trei stăpâni care-i ţineau pe preoţi robi şi, prin înfricoşări, i-a înduplecat să-i elibereze. Astfel, cei trei preoţi au plecat în Creta ducând cu ei o icoană a Sfântului Fanurie şi vestind tuturor minunea eliberării lor prin arătarea mucenicului.

În popor, există obiceiul de a se împărţi turte săracilor de ziua Sfântului Fanurie, care făcea milostenie pentru iertarea sufletului mamei sale.

Numele sfântului, în limba greacă, înseamnă „cel ce arată” şi, de aceea, este considerat aflătorul lucrurilor pierdute şi arătătorul căii de urmat în vreme de îndoială.

Biserica îl prăznuieşte în fiecare an, în ziua de 27 august, ca pe un Sfânt Mucenic făcător de minuni.

Sfinții mucenici Adrian și soția sa, Natalia

eb5adfd0ff7d3da61ceb4d6b7d785719Sfinții mucenici Adrian și soția sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august.

Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311).

La începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Dioclețian însuși, Maximian, Galerius Maximianus și Constantin Chlorus – tatăl Sfântului Constantin cel Mare). Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor în anii 303-304, edicte care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.

După ce a început această mare persecuție împotriva creștinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanțuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse) și i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credința lor. Ei au răspuns că ei suferă pentru a câștiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit; așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9). Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin și a spus oficialilor romani prezenți acolo să scrie și numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc. Când soția sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalți martiri, s-a dus în fugă la temniță. Ea era născută din părinți creștini, dar se temea să mărturisească cuiva credința sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se făcea creștinilor de către păgâni. După ce a auzit că soțul ei a crezut în Hristos și că s-a alăturat sfinților mucenici, a avut și ea îndrăzneala să arate că este creștină. Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat lanțurile cu care acesta era legat; după care, implorându-i pe ceilalți martiri să se roage lui Dumnezeu și pentru soțul ei, s-a întors acasă, așa cum îi ceruse Adrian.

Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar și s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final și a-și lua rămas bun de la ea. Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos și astfel a fost eliberat – ea a refuzat să-i deschidă ușa, mustrându-l că a fost un laș. Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea și-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian și însoțindu-l la tribunalul imperial.

Când Adrian a apărut în fața împăratului și a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu fața în jos și l-au bătut cu toiegele. Apoi, întorcându-l cu fața în sus, l-au bătut și peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele. Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar  28 de ani. I-au fost apoi retezate mâinile și picioarele, iar în final a fost decapitat. Aceleași chinuri le-au suferit și ceilalți 23 sfinți mucenici care erau împreună cu el.

După ce sfinții mucenici și-au dat sfârșitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc. Natalia a reușit totuși să ia una din mâinile soțului ei, ascunzând-o în sân. Dar și alte moaște ale acestor sfinți mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare și grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creștin, numit Eusebie, a luat aceste moaște și punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului. Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele cele mucenicești.

Începutul înțelepciunii este răbdarea

shutterstock_rabdareÎnțelepciunea este o virtute rar întâlnită la oameni, mai ales dacă ne referim la cei din zilele noastre, care o confundă cu inteligența. Înțelepciunea este deșteptăciunea unui om care a învățat din experiențele vieții mai mult decât din orice școală. Ea nu se dobândește singular și rapid, ci vine la pachet cu alte lucruri bune pe care le dăruiește Dumnezeu celor care o caută. Nu-mi imaginez, de pildă, un înțelept lipsit de răbdare, mânios sau morocănos ori mândru. Pilda de astăzi ne vorbește despre aventura unui tânăr în căutarea mult doritei virtuți a înțelepciunii.

În ajunul căsătoriei sale, un tânăr s-a întâlnit cu câțiva cunoscuți veniți la nunta lui. Aceștia petrecuseră mulți ani departe de părinți, studiind la cele mai importante școli din străinătate și se socoteau a fi foarte înțelepți.

Cel care urma să fie mire rămăsese acasă, în cătunul izolat, unde viața se scurgea monoton. Proaspăt sosiții la nuntă i-au spus acestuia: „Am petrecut mult timp prin universități unde am dobândit cunoștințe nebănuite, am obținut titluri râvnite de toți, am intrat în cercul unor profesori renumiți. Acum suntem chemați în diferite locuri să ținem conferințe”. Mirele a fost fascinat de povestea ascultată, așa că, imediat după nuntă, și-a anunțat mireasa că va pleca din oraș. Presupunea că și el va căpăta darul înțelepciunii foarte repede și, de aceea, ultimul cuvânt către soția sa a fost că se va întoarce curând.

Dar studiile l-au captivat tot mai mult, săptămânile s-au transformat în luni, lunile în ani. Absorbit să afle cheia care duce la cunoaștere, a uitat de soție și de satul său aflat departe de lume. După un timp, gândurile pentru casa lui au început să-l bântuie. Într-un târziu, s-a decis să se întoarcă în sat fiindcă socotea că deprinsese cunoașterea adevărată a lucrurilor, înțelepciunea.

Pe drum s-a oprit să petreacă noaptea la o fermă. Văzând multele cărți din bagajul omului, fermierul l-a întrebat dacă cel găzduit îi poate dezvălui secretul cunoașterii adevărate, al înțelepciunii. Dar tânărul i-a spus că, deși studiase mult, nu deține răspunsul la o astfel de întrebare. Atunci gazda i-a replicat: Eu dețin acest secret. Dar nu ți-l pot încredința decât dacă muncești un an de zile în ferma mea.

După un an, fermierul i-a spus: Începutul înțelepciunii este răbdarea.

Enervat peste măsură de răspuns, învățatul a părăsit în grabă ferma. Clocotind de mânie fiindcă muncise un an de zile pe gratis, în timp ce se apropia de locuința sa, a văzut o scenă șocantă. Fereastra deschisă lăsa să se vadă cum un tânăr îi îmbrățișa soția. Căută pușca pe care o purta permanent la el pentru a-și ucide soția și pe presupusul ei iubit, dar îi răsunară în cap vorbele fermierului: „Începutul înțelepciunii este răbdarea”. Așa că lăsă jos arma și se duse abătut la cârciuma din apropiere. Localnicii nu-l mai recunoșteau. Folosindu-se de aceasta, omul se interesă subtil despre soția lui. „A fost părăsită de bărbatul ei imediat după nuntă. În ciuda vieții grele, i-a rămas credincioasă și a făcut o treabă excelentă, crescându-și fiul care acum a terminat școala și a devenit învățătorul satului. Dar vorbim de lup, și lupul este la ușă”, spuse unul dintre săteni. Un tânăr frumos intrase în bar. Bărbatul care cu puțin înainte voia să-și împuște nevasta a avut un alt șoc. Învățătorul satului era cel care-i îmbrățișase soția.

Dacă ar fi acționat nechibzuit, fără răbdare, omul din pilda noastră și-ar fi ucis atât soția, cât și fiul. Instantaneu, furia celui plecat de acasă s-a potolit. Iar mânia pe care o avea față de fermier s-a volatilizat și ea. Acesta îl învățase cea mai valoroasă lecție: răbdarea este începutul înțelepciunii.

(Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă din volumul „101 povești vindecătoare pentru adulți”, Editura Trei, 2012)

După ploaie

ploaieSunt nopți în care cerul vine atât de aproape de pământ, încât, lipindu-mi urechea de el, o pot auzi pe mama vorbind. Mă întreabă tot timpul câte ceva, ceea ce mă face să cred că oamenii ajunși pe lumea cealaltă sunt aproape la fel ca-n timpul vieții. Mai puțin faptul că nu-i mai poți atinge cu mâna.

Mama nu se interesează doar de mine. Vrea să știe despre iarbă, despre păsări, despre copaci, despre ploaie.

Mereu după ce ploua o vedeam pe mama râzând. Curcubeul e dovada că și-a păstrat acest obicei și-n cer.

Râd și ceilalți odată cu ea. Mai cu seamă unchiul Florea. Și tușa Aritina. Și Vica. Ei, care nu prea râdeau pe lumea aceasta, acum nu se mai opresc din râs. Râd întruna. Râd în neștire.

Îndeosebi după ce plouă. Și îndeosebi primăvara, când se întorc berzele. Și îndeosebi toamna, când se coc strugurii. Și îndeosebi iarna, când îi latră câinii pe colindători. Și îndeosebi noaptea, când eu îmi apropii urechea de cer ca s-o aud pe mama vorbind.

Despre ea nu vrea să povestească niciodată.

Oare cu ce s-o fi ocupând mama pe acolo pe sus?

Poate că Ion Milea nu greșise spunând că stelele sunt clondire pline cu tării. Tăriile cerului, despre care auzisem adesea vorbindu-se.

Asta îmi închipui eu că face ea acum: șterge clondirele de praf, le mută de pe o policioară pe alta, iar câteodată, rar de tot, gustă să vadă ce e înăuntru.

Cade noaptea pe pământ o lumină galbenă, de țuică de prune! Și verzuie, de lichior de mentă! Și fumurie, de tescovină!

Când nu plouă, câmpurile se fac criță de la lumina amestecată a stelelor. Zile în șir vezi iarba și cumpenele fântânilor mahmure. După care e musai să plouă. Ca mama să râdă din nou. Și mie să-mi fie drag auzind-o cum râde împreună cu ceilalți.

Ce bine îmi stă mie cu mama în cer!

Ce bine îi stă mamei cu mine pe pământ!

Ce bine îi stă cerului cu noi doi purtându-ne de grijă!

(Din volumul Jocuri de nenoroc, Ed. RAO, 2015)

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro

ΥΜΝΟΙ ΚΟΙΜΗΣΕΩΣ ΤΗΣ ΘΕΟΤΟΚΟΥ, Δ. ΠΑΙΚΟΠΟΥΛΟΣ

Adormirea Maicii Domnului

koimisi-theotokou-15cent1În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Ev. Luca 10, 38-42; 11, 27-28

Noi, oamenii, suntem atât de diferiţi, cu idealuri diverse, cu aspiraţii multiple, dar cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma acum că ne putem totuşi împărţi, dintr-un anumit punct de vedere, în două categorii distincte. O parte dintre noi sunt oameni prinşi deja în iureşul vieţii, iar o alta, formată din cei mai tineri, se pregăteşte să intre în iureşul vieţii. Găsesc de aceea evanghelia de astăzi şi învăţătura pe care am putea să o extragem din ea extrem de importante pentru viaţa noastră, indiferent de ce parte ne-am afla. Am putea numi pericopa evanghelică de astăzi “evanghelia omului echilibrat”, iar filozofia de viaţă pe care o propune s-ar putea intitula “fascinaţia liniştii din mijlocul furtunii”, şi vom înţelege imediat şi de ce.

Un vers din Lucian Blaga, care m-a provocat mereu, sună în felul următor: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet/şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva. Dacă te abaţi şi astăzi prin unele sate ori cartiere periferice ale unui oraş, ai uneori un sentiment ciudat că viaţa este extrem de liniştită şi totul decurge de veacuri la fel, în acelaşi ritm molcom şi sigur, de parcă nimic deosebit nu ar putea tulbura ordinea prestabilită de veacuri. Oamenii sunt domoli şi impasibili, de parcă nimic nu i-ar putea tulbura. Indiferent de activitate, găsesc oricând timp pentru un răgaz sau pentru a sta la taifas, un ceas sau două, în faţa porţii. Uneori chiar ai impresia că veşnicia s-a născut într-adevăr la sat.

Un astfel de sat reprezintă însă doar o oază, un loc devenit între timp atipic pentru contemporaneitate şi spiritul ei febril, grăbit, ce trăieşte cu teama de a pierde pasul vizavi de schimbările mult prea rapide pe care omul modern le generează. Lumea ne vorbeşte aşadar de o cu totul altă realitate. În afara satului idilic al lui Blaga e mult haos, iar viaţa în sine a devenit un iureş, ce tinde să scape de sub control. Cei care trăiesc în oraşele mari, studiază sau lucrează în ele pot da mărturie ce stresantă a devenit viaţa: maşini, claxoane, oameni grăbiţi ce dau unii peste alţii şi-şi fac loc cu coatele pe străzile ori în staţiile devenite neîncăpătoare, cursuri, facultăţi alternative, seminarii, bairamuri şi petreceri care nu se mai sfârşesc. E un haos total. Viaţa are un ritm care-ţi dă impresia că parcă te-ai afla într-o maşină de spălat. Agitaţie şi acest stres pe care omul contemporan nu mai reuşeşte să le domolească. Toată ziua muncă, patronii trag de muncitori, toţi se agită, toţi vor să nu iasă în pierdere şi să nu piardă ritmul. Toţi aleargă şi uită uneori să se oprească, pentru a se întreba “Încotro?” Timpul nu ne mai ajunge. Dialogurile se rup parcă înainte de final, mesajele sunt din ce în ce mai succinte şi dau impresia unei limbi chinuite şi forţate să genereze un limbaj format doar din cuvinte scurte ori monosilabice, prescurtări şi barbarisme verbale. Trăim în lumea aflată atât de mult în criză de timp, încât prima întrebare într-o convorbire telefonică nu mai este “Ce mai faci?”, ci “Unde eşti?” O viaţă care nu e doar ca o maşină de spălat, ci şi ca un aspirator: te trage şi pe tine după ea. Şi ferească Dumnezeu să ai curajul să fii altfel!

Evanghelia de astăzi este un semnal de alarmă pentru toţi cei care recunosc starea aceasta alarmantă în care ne aflăm şi pentru toţi cei care nu au renunţat încă la visul unei vieţi de om şi creştin autentic, după inima lui Dumnezeu, şi nu după iureşul valului care vrea să ne ia pe sus cu tot ce suntem şi avem.

O primă lecţie pe care vrea să ne-o dea cuvântul lui Hristos de astăzi este: “Învaţă să mai spui din când în când stop!” Omul nu este o maşină. Viaţa nu este doar muncă şi activitate în rutină. Oare trăim ca să muncim sau muncim ca să trăim? În viaţă trebuie să te mai şi opreşti şi să nu te laşi purtat doar de obişnuinţe şi de preocupările stereotipe ori monotone zilnice. “Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe!” Marta, Marta, nu te mai agita atât! Oare crezi că asta contează în acest moment cel mai mult, dacă îmi serveşti scofeturi pregătite timp de trei ore? Stai liniştită. Mai ia o pauză! Eu nu am venit să te stresez şi mai mult. Altul e scopul vizitei Mele. E ca şi cum Hristos ne-ar adresa un reproş tuturor. De când nu ţi-ai mai luat concediu sau o zi liberă, un timp în care să-ţi reîncarci cu adevărat bateriile? Sau crezi cumva că totul se dărâmă şi se năruie dacă lipseşti tu câteva zile de acasă, tu, cel de neînlocuit, fără de care nimic nu se poate şi toate merg prost? De când ai ajuns să te crezi de neînlocuit? Ai devenit între timp veşnic şi perfect şi nu ştiu eu? Sau eşti şi tu dintre aceia care trăiesc cu veşnica teamă că sunt furaţi şi înşelaţi, că, dacă nu eşti prezent, nimic nu se face cum trebuie? Stai liniştit. Viaţa merge înainte şi cu, şi fără tine.

Iisus nu o dojeneşte pe Marta că munceşte. Ea trebuie să muncească. Toţi trebuie să muncim, să fim activi, harnici. Dar îi reproşează cumva că doar asta face. Viaţa trebuie să aibă un ritm, un echilibru. E necesar ca din când în când să existe şi momente de reîncărcare, de reîmprospătare, de hrănire. Chiar Dumnezeu, atunci când a creat lumea, i-a imprimat un astfel de ritm. După ce a creat totul în şase zile şi a văzut că toate erau bune, a şaptea zi a dedicat-o repaosului. E importantă activitatea. Ei îi sunt dedicate şase din cele şapte zile ale săptămânii. Dar din când în când, regulat, trebuie să ne reamintim să spunem şi stop. Să-mi spun mie cu convingere: “Eu nu sunt o maşină, nu sunt ceea ce vrea lumea să facă din mine, o cutie de conserve, cu termenul de garanţie expirat înainte de vreme”. Există mulţi care ar avea alternative şi care nu sunt obligaţi de circumstanţe, dar muncesc cu plăcere şi duminica, ba chiar, li se pare, cu mai mult spor decât în rest. Iar sfânta Liturghie duminicală e adesea un lux pe care mulţi nu şi-l mai permit de mult timp. Omul nu e o maşină. Iar activitatea, munca, banul nu epuizează integral rostul vieţii.

O altă lecţie importantă pe care ne-o dă Iisus astăzi e următoarea: în viaţă este fundamental să ştii să-ţi stabileşti priorităţile; şi aş enumera cel puţin trei legi sau criterii în acest sens.

În primul rând, nu poţi să le faci sau să le ai pe toate în viaţă. Şi uneori se aglomerează aşa de multe şi ai impresia că trebuie să faci aşa de multe, încât ajungi să spui “Nu mai fac faţă. Sunt depăşit”. “Doamne, nu mai pot. Nu vezi că sora mea m-a lăsat singură? Spune-i să mă ajute!” Iar Iisus îi dă o replică simplă: “Un singur lucru este necesar!” Adică: “Atunci când ai prea multe de făcut, opreşte-te şi vezi care sunt lucrurile cele mai importante şi necesare. Fă-le pe acelea, iar pe celelalte lasă-le deoparte!” Nu poţi să le faci pe toate, nu le poţi avea pe toate în viaţă! Iar un principiu fundamental pe care trebuie să ni-l însuşim este tocmai acesta: a fi este mai important decât a avea. Întotdeauna, oamenii contează mai mult decât lucrurile. Noi avem tendinţa să fim uneori mai ataşaţi de lucruri decât de oameni, pentru că pe primele le putem poseda mai uşor. Ori, apreciem persoanele la adevărata lor valoare abia după ce nu mai sunt lângă noi. Dacă-ţi zgârâie cineva maşina, faci imediat o criză de nervi. Dacă se îmbolnăveşte vecinul, rămâi rece sau chiar te bucuri. De ce? Pentru că te-ai ataşat mai mult de lucruri, decât de persoane. Valoarea supremă pentru Dumnezeu este omul, persoana umană.

“Marta, Marta, acum ai pe cineva în casa ta! E importantă şi ciorba ta. Dar las-o, căci Eu sunt mai important decât ciorba ta. Ciorbă poţi face şi mâine. Eu nu vin în casa ta în fiecare zi. Vânzătorul e mai important decât marfa pe care ţi-o vinde. Nu-l trata ca pe un nimeni. Angajatul tău e mai important decât banii pe care ţi-i produce. Familia e mai importantă decât serviciul. Copiii, educaţia lor sunt mai importante decât un salariu de cinci ori mai mare. Bolnavul care aşteaptă la uşa cabinetului sau cel care zace de febră în pat e mai important decât poliţa lui de asigurare ori banii pe care ţi-i strecoară cu mâinile tremurânde în buzunar”. Aşadar, când lucrurile se aglomerează şi simt că nu mai pot, las totul deoparte în favoarea omului. Respectă ordinea priorităţilor şi ierarhia de valori care te reprezintă ca om şi creştin adevărat!

O altă lege pe care trebuie să o asimilăm, după ce am ascultat fragmentul evanghelic de astăzi, e şi aceasta: relaţiile dintre oameni sunt mai importante decât activitatea şi munca noastră. “Marta, Marta, îi spune parcă Iisus, tu ai impresia că eu am venit la tine să mănânc sarmale şi prăjituri, iar tu să stai trei ore în bucătărie să le găteşti? Dacă-mi trebuiau sarmale şi prăjituri, mergeam la restaurant, nu veneam la tine. Eu am venit să te întâlnesc pe tine, să te văd, să stăm de vorbă. Vreau să ne simţim bine împreună, unul în prezenţa celuilalt, iar asta nu depinde de cât de multe şi gustoase sunt mâncărurile”.

Nu avem voie să sacrificăm relaţiile dintre oameni pentru lucruri ori treburi. Nu avem voie să sacrificăm educaţia copilului pentru serviciu şi bani. Copilul are în primul rând părinţi, nu doar bunici şi bone. Copilul nu are nevoie doar de bicicletă, două telefoane mobile şi computer, ci în primul rând de o mamă şi de un tată. Nu avem voie să sacrificăm relaţia cu soţul ori soţia din cauza muncii şi a condiţiilor materiale după care visează toţi. Pentru că soţia nu are nevoie doar de vilă şi maşinuţă la scară, ci, în primul rând, de soţul ei. Iar atunci când simt că relaţia cu cel de lângă mine se răceşte, cade în rutină ori dă în formalism, las totul deoparte pentru ca nu cumva să pierd ceea ce este cu adevărat esenţial, căci relaţiile dintre oameni sunt mai importante decât lucrurile ori treburile.

Iar al treilea criteriu care susţine legea priorităţilor în viaţă e acesta: ordinea duhului este întotdeauna superioară ordinii materiale. Marta, Marta, tu renunţi la un cuvânt bun, la o discuţie înaltă şi profundă pentru nişte treburi mărunte. De câte ori nu renunţăm noi în cursul zilei la o îndeletnicire spirituală în favoarea unei activităţi materiale? De câte ori nu renunţăm la a citi câteva pagini dintr-o carte bună, la o rugăciune, la o Liturghie, la o discuţie folositoare din cauza unor lucruri mărunte? Sau câţi dintre noi nu au renunţat definitiv la astfel de preocupări spirituale, considerând că “ele nu-ţi dau de mâncare” ori “sunt demodate”, ocupându-ne 90% din timp de treburi materiale? Dacă omul este alcătuit din trup şi suflet nemuritor, nu ar trebui să-şi aibă fiecare partea lui? De făcut vom găsi întotdeauna ceva de făcut şi mereu omul se va plânge că nu-i ajunge timpul. Dar oare cine va face ordine în locul nostru în propria noastră viaţă? Ordinea priorităţilor cine o stabileşte? Pentru că nu ai voie, din cauza treburilor zilnice, a preocupărilor ori lucrurilor materiale, să-i neglijezi pe ceilalţi, să-ţi neglijezi familia, copiii, să-ţi neglijezi prietenii, dar, mai ales, să-ţi neglijezi sufletul.

Şi mai avem de învăţat un lucru din evanghelia de azi: să ştii întotdeauna să profiţi şi să te bucuri de timpurile prielnice, providenţiale din viaţa ta. Iisus a venit în casa celor două surori, Marta şi Maria, poate de numai două-trei ori în viaţă. Maria a ştiut să profite de aceasta, pentru că a înţeles că nu-L are pe Iisus zilnic la ea. Să ştii în viaţă să te bucuri şi să profiţi de marii oameni cu care te întâlneşti, să ştii să te bucuri şi să rămâi cu ceva după întâlnirea cu un profesor bun, de întâlnirea cu un preot bun, de întâlnirea cu un prieten bun. Să ştii să profiţi şi să te bucuri de locul actual de muncă ori de facultatea pe care o urmezi, pentru că nu te vei mai întâlni cu ele sau cu mulţi oameni pe care providenţa ţi i-a scos în cale acum, poate chiar şi într-un pat de spital ori în căruciorul cu rotile. Mai târziu îţi va fi dor şi vei dori să retrăieşti un astfel de moment unic, o astfel de întâlnire inedită, dar nu se ştie dacă se va mai putea repeta ocazia. Acum însă e timpul potrivit să o faci, pentru asta îţi este dată clipa de faţă. Oamenii mari şi momentele prielnice pentru a te bucura de ei nu le vei avea la îndemână tot timpul. Profită de ele acum. Trebuie oare să vină momentul morţii sau al unei despărţiri pentru a învăţa să apreciezi pe cel pe care l-ai avut atâta timp lângă tine?

Aşadar, iată de ce este atât de importantă evanghelia omului echilibrat de astăzi. A omului care nu-şi trăieşte viaţa ca şi cum ar fi aruncat într-o maşină de spălat ori ca şi cum ar fi tras de un aspirator. A omului care nu trăieşte sub vremi, dar care stă deasupra vremurilor. De ce nu ar deveni şi evanghelia noastră?

Rămasă în grija apostolului Ioan, Maria, după Înălţarea lui Iisus la cer, trăieşte câţiva ani la Ierusalim în mijlocul comunităţii creştine care creşte văzând cu ochii. Dar în anul 44 împotriva creştinilor din Ierusalim se dezlănţuie o prigoană puternică. Petru şi Ioan sunt bătuţi cu vergi, Iacob, fratele lui Ioan, este tăiat cu sabia, Ştefan este ucis cu pietre. Apostolii părăsesc Ierusalimul şi pleacă în lumea mare. Apostolul Ioan ia drumul Efesului în Asia Mică (azi în Turcia, la 631 km de Istanbul), unde se stabileşte ducând-o cu el şi pe Maica Domnului. Aici, la Efes a rămas Maria până când şi-a simţit sfârşitul aproape. Când a simţit că moartea se apropie – să fi avut 60 sau 70 de ani – Maria i-a cerut lui Ioan să o ducă la Ierusalim.

Sfântul Gherman din Constantinopol (645-740) şi sfântul Ioan din Damasc (675-749) ne spun că Maica Domnului a fost înştiinţată printr-un înger de mutarea ei din aceasta viaţă. Tot ei ne spun că apostolii au fost adunaţi în mod miraculos la acest eveniment. Prin pronia divină, apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, sosind trei zile mai târziu. Întristat, Toma a cerut să se deschidă mormântul, pentru a o vedea şi el pe Născătoarea de Dumnezeu; dar intrând în mormânt, l-a aflat gol. Pornind de la acest eveniment cu mormântul gol al Mariei, părinţii Bisericii au început să afirme cu multă putere şi credinţă că, după adormirea sa, Fecioara Maria a fost înviată de Fiul său, Iisus, şi luată cu trupul şi sufletul în împărăţia cerurilor.

O cinstim pe Fecioara Maria pentru că ea este mama noastră plină de bunătate şi milă. Pe drumul Crucii, Fecioara Maria a primit investitura solemnă ca mamă. Din înălţimea crucii, Iisus, văzând întreaga familie umană în apostolul Ioan, i-a declarat Preasfintei Fecioare Maria: Femeie, iată fiul tău. Adresându-i-se apoi apostolului Ioan, a spus: Iată, mama ta! Prin aceste cuvinte, Domnul a consacrat-o pe Maria ca Mamă a copiilor lui Dumnezeu, dându-i şi încredinţându-i maternitatea spirituală a sufletelor.

Ce fericire este pentru un om să aibă o mamă. Această fericire a descris-o renumitul scriitor francez Victor Hugo: “Ştiţi, întreabă el, ce înseamnă a avea mamă? A fi sărac şi neputincios şi a simţi că ai pe cineva lângă tine. Merge când voi mergeţi… se opreşte când voi vă opriţi, vă înţelege când plângeţi… Aveţi un adevărat înger care vă învaţă să vorbiţi, să râdeţi, să iubiţi… vă încălzeşte inima la pieptul ei, vă încălzeşte tot timpul în braţele ei. Grija ei de mamă nu încetează niciodată. Voi îi spuneţi: mama mea, ia ea vă spune: copilul meu. Aceste două cuvinte sunt atât de plăcute încât şi Dumnezeu le iubeşte şi le preţuieşte. Am întâlnit şi noi oameni care, deşi înaintaţi în vârstă, cu zăpada timpului aşternută pe capul lor şi atunci când pomeneau cuvântul mamă, lăcrimau la amintirea acestei fiinţe dragi.

Aceste cuvinte aplicate mamei noastre pământeşti, se potrivesc cu totul în cel mai înalt grad mamei noastre cereşti, Sfânta Fecioară Maria, pe care o rugăm să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre.

Prohodul Maicii Domnului, 14 august 2016, în comunitate

“Adormind cu trupul, în mormânt te pogori
Şi-l arăţi pe el izvor tămăduitor
Pravoslavnicilor tăi închinători.”

DSC_5560

DSC_5590

DSC_5625

DSC_5630

DSC_5634

DSC_5653

DSC_5707

DSC_5718

DSC_5728

DSC_5734

DSC_5736

DSC_5791

DSC_5801

Duminica a VIII-a după Rusalii, Matei 14, 14-22

942229_801941059938116_6241306755079810162_n14. Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. 15. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare. 16. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. 17. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. 18. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. 19. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. 20. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. 21. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. 22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.   

Un prieten îmi povestea că în Israel, unde a mers, evreii Îl slujesc pe Dumnezeu respectând cu sfinţenie normele Legii, evident, cei care Îl mai slujesc. Când le-a spus că la noi slujirea Lui este din dragoste, nu puteau pricepe. Întrebarea nepusă era ce câştigi dacă Îl slujeşti din iubire?

Dumnezeu nu este o afacere, iar dragostea în primul rând se dă pe sine. Când iubeşti întotdeauna te consumi pe tine, te dăruieşti pe tine. Din păcate, prin biserici Dumnezeu a ajuns o afacere. Văd cu părere de rău că prin Europa, iar uneori şi pe la noi, Hristos este la reducere. În fiecare zi mai puţin din El. Azi tăiem din slujbe, că oricum nu ai cu cine le face, mâine din rugăciune, iar poimâine nu mai ai din ce tăia. Mântuirea nu se vinde ieftin doar pentru că nu costă. Preţul a fost mai mare decât şi-ar putea imagina orice muritor vreodată. Cu atât mai preţioasă este mântuirea pentru că nu izbeşte privirea, nu apare pe toate site-urile şi la toate ştirile. Nimeni nu-i face reclamă pentru că îţi promite viitorul, iar oamenii vor prezentul şi clipa. N-aş vrea ca în biserica mea preoţii să stea şi să îi roage pe oameni cu un Hristos redus, ca să aibă o biserică plină.

Oamenii vor în cer repede şi confortabil, eventual la volanul unui bolid şi pe autostradă. Percepţia multora despre cer îşi are teoria într-un pământ mutat acolo. Pentru ei calea îngustă e o simplă utopie. În cer nu se merge la plajă şi nici nu ai cu ce creme să-ţi dai să te protejezi de Soarele care este Dumnezeu, dacă ai avea motive. Cei care nu sunt pregătiţi pentru cer, se vor arde, iar arsurile sunt grave şi veşnice. Pentru cer ai nevoie de bilet, altfel nu intri. Biletul este ştampilat cu sângele lui Hristos.

Dumnezeu a dat oamenilor în stăpânire pământul. Dar azi, pământul e prea puţin, nu le mai ajunge. S-au născut idei şi gânduri cu privire la o altă lume, nebiblică, o lume SF, o fantezie expusă în majoritatea filmelor noi care apar. Au început să consume o lume cinematografică legată de necunoscutul din Univers, necunoscut conectat şi el la fapte întunecate, crime şi multă nebunie. Oamenilor le place o lume imaginară pentru că o pot modela cum vor ei; nu au restricţii.

Râd de vicii şi prostie şi se minunează de fanteziile lor, iar atunci când se confruntă cu realitatea dură, îşi pierd controlul şi nu mai au de ce se agăţa. Ceea ce este uimitor, în majoritatea filmelor scenariul apare în urma unui dezastru total pe pământ. Oamenii cunosc faptul că pământul nu mai are mult. Harul este pe sfârşite, iar soluţiile propuse de ei sunt fără sens. Nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu. Spunea David proorocul ca nici întunericul nu e prea întunecat pentru El. Dumnezeu cunoaşte păcatele noastre mai bine decât noi. Exclusivismul lui Hristos e limpede. O singură Cale, un singur Adevăr, o singură Viaţă, adică El. Un cer care-L exclude pe Hristos e un iad. Un om care-L exclude pe Hristos e un pierdut.

Citeam undeva ce afirma Ludwig van Beethoven, că nu recunoaşte alt semn al superiorităţii decât bunătatea. Când mă gândesc la bunătate nu pot conştientiza ceva mai bun şi mai măreţ decât bunătatea lui Hristos.

Faptul că ne deschidem ochii liniştiţi într-un pat dimineaţa este doar bunătatea Lui, nu inimile noastre prea sănătoase îndopate de e-uri. Dacă suntem privilegiaţi de cer şi nu ne doare nimic, să privim spre Hristos şi să ne minunăm de nesfârşita Lui bunătate.

La câtă suferinţă este în jur, când n-ai nimic dureros în vene, în tine, în suflet şi în trup, e doar Hristos. Totuşi, tot El e şi oricâte necazuri am avea, oricâte râuri în lacrimi am strânge; la sfârşit va fi Domnul Cel care ne va şterge lacrima, nu cu batiste sfinţite, ci cu mâna Lui neprihanită. Şi câtă onoare ca lacrimile amestecate de-atât pământ să-ţi fie şterse de El!

Sunt fericit că sunt creştin ortodox şi nu sunt singur. Ar trebui să credem cu toţii în El ca nişte disperaţi.

Cu El la cârmă, corabia vieţii noastre nu se scufundă niciodată, deşi apa intră mereu când sunt furtuni. Dar vânturi şi vijelii sunt pentru ca noi să-L rugăm pe El să le potolească. Astfel nu uităm cine e Domn.

Cineva se ruga la biserică şi mulţumea Lui Dumnezeu că i-a dat mai mult decât se gândea vreodată. Aş zice că mai degrabă bunătatea Lui ne dăruieşte mai mult decât merităm, nu decât gândim.

“Să mori nu e nimic, înspăimântător e să nu trăieşti.” Aşa zicea Victor Hugo. Haideţi dar să trăim în fiecare zi cu bunătatea Lui în sânge.

Postul și prostul

51Pentru omul credincios, postul este un prilej de întoarcere spre sine, de cumpătare, de modestă evaluare personală.

Pentru omul kitsch, postul e un prilej de exhibare a sinelui, de etalare a vanității, un voios curs de dezvoltare personală.

Pentru primul, postul e o sărbătoare a spiritului, a căutărilor individuale, a însingurării.

Pentru cel de-al doilea, e un festin al dietei vegetariene, al colindării mall-urilor în căutare de lapte de migdale, al check-in-urilor în zona rafturilor bio, al slăninei afișate pe Facebook.

Pentru primul, este un timp în care își cântărește el însuși faptele și încearcă să fie mai bun.

Pentru cel de-al doilea, este un timp în care bate cruci la fiecare colț de stradă și în care încearcă să fie mai popular.

Pentru primul, e un moment în care-și pune gândurile în ordine.

Pentru cel de-al doilea, este momentul în care face ordine în citatele din Arsenie Boca.

Pentru omul credincios, postul este un timp în care încearcă să fie.

Pentru omul kitsch, postul este un timp în care încearcă să pară.

Pentru omul credincios, postul este în primul rând curățenie sufletească, o pregătire a unei mult așteptate izbăviri individuale întru Hristos.

Pentru Regina Tanga a României, postul se face în grup întru love&lovele.

Prefer un sincer necredincios decât adunătura asta de farisei care mimează ritualurile, de dive politice înnebunite după publicitate creștin-ortodoxă, de creștiincioși raw-vegani care fac paradă de credința lor în zilele cu roșu din calendar.

Florin Negruţiu

Sursa: republica.ro

Căldura din inima mamei

Mother with daughter in the park

Poate cea mai mare din minunile pe care Dumnezeu le-a făcut și le săvârșește până astăzi este legată de faptul că a creat pe lume mamele. Dragostea din inima mamei seamănă cel mai mult cu iubirea pe care ne-o arată Dumnezeu. Ea atinge niște cote de dăruire neînchipuite pentru rațiunea noastră. Născătoarea de Dumnezeu este Maica Domnului Iisus Hristos, dar și Maica Bisericii, a tuturor ce i se arată fii vrednici prin credința în Fiul său. Maria este cea mai slăvită și binecuvântată între toate mamele care s-au născut și se vor naște vreodată pe pământ. Căldura inimii ei face de nepătruns întunericul și tristețea păcatului care ne împresoară.

Se povestește într-o fabulă că frigul a rămas surprins auzind cum o pasăre cânta în plină iarnă.

„Unde ai petrecut noaptea?” o întrebă frigul. „Într-un staul, unde boii au suflat de am putut să mă încălzesc și eu”, răspunse pasărea. În noaptea următoare, frigul s-a înăsprit atât de tare, încât boilor și asinilor le îngheța respirația. Iar frigul, care credea pasărea deja moartă, auzi, spre surprinderea sa, că aceasta continua să cânte.

„Bine, dar unde ai fost noaptea trecută?” întrebă din nou frigul. „Într-o peșteră, unde s-au adăpostit niște oameni și au aprins un foc.”

Dar în următoarea noapte peștera se transformă într-un adevărat congelator. Frigul rămase și mai mirat, când, a doua zi de dimineață, trilurile păsării sunau și mai zglobii.

„Încă nu ai murit de ger? Unde ți-ai mai găsit adăpost”, o întrebă cu răutate hainul frig.

„Lângă inima unei mame care-și strângea în brațe copilul.” „Acolo eu nu pot să pătrund”, se gândi frigul, declarându-se învins.

(Adaptare după o pildă din volumul “De vorbă cu Iisus”, Editura Sapientia, 2014)

Maica Domnului în cultul Bisericii și-n inimile credincioșilor

12733543_1280648005295015_8766105924080433759_nNe apropiem de praznicul Adormirii Maicii Domnului, care ne oferă binecuvântatul prilej de a stărui duhovnicește asupra semnifica­țiilor profunde ale sărbătorii, dar și de a ne reaminti că preacinsti­rea Maicii Domnului a reprezentat o constantă a Bisericii noastre dreptmăritoare chiar dintru începuturile ei.

Vorbind despre cultul Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuie să spunem că el debutează odată cu urarea Arhanghelului Gavriil, adresată în timpul arătării de la Nazaret, când i-a vestit că va naște pe Mântuitorul lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine”. Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o și chiar ne-a învățat cum s-o numim: „Maica Domnului”. Pruncul Ioan, aflat încă în pântecele maicii sale, „a săltat de bucurie” atunci când Maria a vizitat-o pe Elisabeta. Mântuitorul Hristos, Fiul ei, a cinstit-o în chip deosebit, fiindu-i supus și ascultător în vremea copilăriei; mai târziu, la Cana Galileii, i-a împlinit rugăciunea, săvârșind minunea înmulțirii vinului doar la stăruința Maicii Sale. Din această minunată întâmplare Biserica a numit-o pe Maica Domnului „rugătoare nebiruită”, adică nerefuzată de Hristos, Domnul. Poporul a preţuit-o încă din vremea existenţei pământești a Fiului ei și Mântuitorului nostru. O ştim din spusele femeii anonime pomenite în Evanghelia de la Luca: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii de la care te-ai hrănit!” La auzul vorbelor femeii, Domnul a întărit afirmația ei: așa este, Maica mea este fericită! Însăși Fecioara Maria a profețit: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Această preacinstire, întâi într-o formă discretă, s-a manifestat public în decursul vieţii Fecioarei Maria, dar și la puțin timp după moartea sa. Aşadar, cultul Maicii Domnului a existat în Biserică chiar înainte de Sinodul III Ecumenic din anul 431 de la Efes, cunoscând apoi o dezvoltare evidentă, așa după cum ne învață Teologia răsăriteană. Prezența dintru începuturile creştinismului a cultului Maicii Domnului ne-o demonstrează și reprezentarea iconografică. O veche tradiție, confirmată în scris din sec. al VI-lea de către Teodor Citeţul, ne spune că Sfântul Luca Evanghelistul a pictat mai multe icoane închipuind-o pe Fecioara Maria și câteva icoane ale Domnului Hristos.

Ce-i drept, nu au ajuns până la noi prea multe știri despre viaţa religioasă publică a creștinilor din primele secole, din pricină că ea se desfășura cu precădere în mod tainic, ferit de ochii dușmanilor lui Hristos, în catacombe ori case particulare, spre a se evita prigoana persecutorilor. Icoanele au apărut în catacombe, sub formă simbolică şi alegorică, precum pictarea Mântuitorului în chip de miel sau de peşte. De aceea chipul Domnului Hristos şi cel al Sfintei Sale Maici nu se întâlnesc în această perioadă decât în legătură cu anumite evenimente deosebite din Noul Testament: Buna Vestire ori închinarea magilor. La începutul secolului al II-lea, Sfânta Fecioară este pictată sub înfățișarea unei femei ținând pruncul în braţe sau, în alte situații, rugându-se cu mâinile întinse spre cer ori așezată pe un scaun. Cea mai veche dintre ele, descoperită în cimitirul Priscilei, datează de la jumătatea secolului al II-lea; Născătoarea de Dumnezeu apare aici așezată, cu Pruncul în brațe, în apropierea ei aflându-se profetul Isaia cu ruloul profeției sale în partea stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină” pe care o prevăzuse (Isaia 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sf. Priscila, provenind tot din secolul al II-lea, o reprezintă în momentul Bunei Vestiri, stând pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche se crede a fi şi icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sf. Agnese, originară probabil din secolul al III-lea.

Mărturii despre cinstirea Preasfintei Fecioare încă din primele momente de viață ale Bisericii ne oferă şi Sfinţii Părinţi. De exemplu, în epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci texte unde se afirmă fecioria Maicii Domnului, iar Sfinții Iustin şi Irineu îi proclamă maternitatea divină, pururea fecioria şi rolul de nouă Evă. Origen (+ 254) sublinia maternitatea ei spirituală, iar Tertulian spunea că „greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului a reparat-o Maria prin credinţa ei în înger”. În viaţa Sfântului Iustin, martirizat la sfârșitul secolului al II-lea, se menționează rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare şi mijlocitoare al Născătoarei de Dumnezeu reiese din rugăciunea Sf. Efrem Sirul, trăitor în veacul al IV-lea: „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată, sfințește gândurile mele, stăpânește-mi simțurile, pornirile, dă-mi înțelepciune”, iar Sfântul Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri o luau ca pildă, considerând-o chipul desăvârșit al fecioriei.

Aceste succinte mărturii despre cultul Maicii Domnului confirmă faptul că autenticii creștini nu au uitat-o nicicând pe Sfânta Fecioară Maria. Alături de Mântuitorul Hristos, ea este prezentă nu doar în rugăciunile personale, ci şi în iconografie, în operele Sfinților Părinți, în locașurile de închinare şi spațiul liturgic al Bisericii, dar mai ales în inimile credincioșilor.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

7 august 2016 – O nouă duminică în aer liber

DSC_5519

DSC_5528

DSC_5533

DSC_5541

DSC_5546

Duminica a VII-a după Rusalii, Matei 9, 27-35

12985360_801937746605114_8595245383258529519_n27. Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 28. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 29. Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 30. Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 31. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 32. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 33. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 34. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.    

,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12)

Asistăm la orbirea spirituală a omului modern care nu mai are capacitatea de a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de a crede în El şi a-l mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte. Omul orbit spiritual nu doreşte să se întâlnească cu Hristos, nu Îl caută pe Hristos, nu conştientizează că Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit, că Ceva mai înalt nu există, nu conştientizează că Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea, că Hristos este nădejdea noastră, nu conştientizează că legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţa arzătoare după cele dumnezeieşti şi că: ,,Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu trebuie să o dăm’’, aşa cum se spune la Sfânta Liturghie.

Orbirea sufletească sau duhovnicească este întunecarea minţii omului şi înrobirea lui prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti, care sunt boli ale sufletului şi care îl aruncă pe om în orbire şi nesimţire duhovnicească, iar trupul în diferite boli. Această orbire spirituală se manifestă astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate faţă de religie, nihilism sau indiferenţă faţă de valorile credinţei, secularizare sau diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică.

Mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei. Orbirea trupească împiedică pe cel care suferă de această boală să vadă frumuseţile acestei lumi pământeşti, să vadă un răsărit sau un apus de soare, să vadă frumuseţea cerului înstelat, să vadă verdele ca smaraldul al ierbii, să vadă grădinile desenate în pete de culoare, să vadă câmpiile mănoase şi bogate cu lanurile unduindu-se în bătaia vântului, să vadă munţii falnici cu vârfurile mângâiate de norii cerului albastru ca floarea de nu mă uita, să vadă pădurile şi să le colinde la cules de fragi, mure, flori sau ciuperci, să vadă marea cu valurile ei înspumate, să vadă deci frumuseţea sălbatică a naturii cu care ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu cu iubire şi dărnicie.

Cel orb trupeşte nu va vedea niciodată zâmbetul drăgălaş al unui copil cu obrăjori bucălaţi, nu va vedea niciodată frumuseţea unui om cu suflet frumos, nu va vedea lumina pe care acesta o iradiază în jurul său, nu va putea vedea frumuseţea unei icoane, nu va putea citi din Sfânta Scriptură, nu va vedea întreaga zidire ce ne înconjoară, dar oare nu este mai rău să vezi şi să nu luăm aminte la toate acestea, fiindcă nu iubim întreaga Creaţie a Sa şi nu trăim în armonie cu ea, fiindcă nu vedem şi nu auzim cum Creaţia toată ne vorbeşte despre înţelepciunea şi bunătatea Divinului ei Creator? Nu e oare mai rău când suntem orbi spiritual, când nu ne dăm seama cât suntem de binecuvântaţi că putem vedea şi cu ochii trupeşti frumuseţea naturii care îţi taie respiraţia,  când nu Îl vedem pe Dumnezeu în fiecare fir de iarbă, în fiecare floare frumos colorată, în fiecare răsărit şi apus de soare, în fiecare bob de rouă, în fiecare strop de ploaie care mângâie pământul însetat de arşiţă, în fiecare curcubeu ce îmbrăţişează cerul după o ploaie ce spală şi curăţă pământul? Oare nu e mai rău când am fost binecuvântaţi cu atâtea daruri minunate şi nu dăruim măcar câteva clipe din timpul nostru, ca să admirăm toate acestea, ca să ne încântăm privirea, să ne bucurăm sufletul şi să nu ne mai săturăm de frumuseţea întregii Creaţii, dăruită nouă cu multă iubire de Bunul Dumnezeu?

De multe ori orbii din naştere reuşesc să dea multe lecţii de viaţă celor care se bucură de vederea trupească, reuşesc să dea lecţii de iubire, de curaj, de răbdare, de credinţă, de optimism, de lăsare în mila şi voia lui Dumnezeu, de voinţă necesară pentru a-şi împlini un vis care celor văzători li se pare irealizabil. Ne dau nouă celor văzători trupeşte, dar orbi fizic, lecţii de supravieţuire, lecţii de demnitate în faţa bolii, lecţii de acceptare a crucii lor, lecţii ce ar trebui să ne facă să ne fie ruşine pentru neputinţele noastre, pentru handicapul nostru sufletesc, pentru adormirea noastră spirituală care ne împiedică să ne folosim de toţi talanţii noştri, care ne împiedică să vedem cât de binecuvântaţi suntem şi cât de nerecunoscători şi nemulţumitori suntem faţă de Dumnezeu.

Evanghelia vindecării orbilor ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală decât orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei.

Suntem orbi spiritual când Îl alungăm pe Hristos din inima noastră şi nu i-o dăruim cu iubire, ci cu zgârcenie, când ţinem uşa sufletului nostru încuiată cu străşnicie şi refuzăm să luăm cina cu Bunul Dumnezeu, când nu-L iubim pe Acesta cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată vârtutea, puterea şi cugetul nostru. Suntem orbi spiritual când uităm că Domnul nostru drag  îşi încinge şi azi mijlocul Său ca să ne spele nouă picioarele, când uităm că ne portă şi azi toate crucile noastre pe umerii Săi, când uităm că iarăşi se jertfeşte pentru noi pe Sine şi ne oferă ca hrană Sfântul Său Trup şi ne dă să bem din potirul care cuprinde Sfântul Său Sânge. Suntem orbi spiritual când uităm că din iubire pentru noi oamenii, Hristos S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om, uităm că S-a răstignit pentru noi şi a pătimit şi S-a îngropat, uităm că a înviat a treia zi ca să ne dăruiască lumina Învierii, uităm că S-a înălţat la ceruri, uităm că aceasta a fost credinţa sfinţilor, a strămoşilor noştri care cu ajutorul acestei credinţe şi-au biruit orbirea spirituală şi latura inferioara a fiinţei lor, înălţându-şi mintea şi inima spre ceruri, spre Lumina Lumii.

Suntem orbi spiritual când inima nu ne e pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, când inima noastră se răceşte şi se împietreşte în lipsa căldurii duhovniceşti, în lipsa celui mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, fiindcă atunci când El dăruieşte Duhul Sfânt, de fapt pe Sine se dăruieşte şi ce dar poate fi mai minunat decât acesta, ce dar poate alunga bezna nopţii sufletului nostru, ce dar ne poate apropia mai mult de veşnica lumină dumnezeiască, de această tainică şi fascinantă lumină care vindecă orice orbire spirituală, care dă viaţă, reface viaţa, aduce la viaţă şi înviază?

Suntem orbi spiritual când Botezul nostru creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în acest caz, cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: ,,Mulţi se botează ca şi Simon Magul. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul.’’ Mulţi dintre noi după Sfântul Botez nu trăim cu  adevărat o viaţă de creştin, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat’’ (Galateni 3, 27).

Suntem orbi spiritual când nu cercetăm Biserica, corabia mântuirii. Suntem orbi spiritual când uităm că potopul nebuniei şi al păcatului continuă neîncetat şi salvarea nostră vine de la această corabie sigură şi sfântă deoarece cel care a ctitorit-o a fost Sfântul Sfinţilor, Cel mai Sfânt între sfinţi. E sfântă ,,deoarece Domnul a transformat-o, a răscumpărat-o, a curăţit-o şi a întărit-o cu propriul Său sânge preasfânt şi curat, deoarece de la bun început Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a călăuzit-o, a inspirat-o şi i-a dat viaţă şi toţi membrii ei sunt chemaţi să fie sfinţi, despărţiţi de tot ceea ce este profan în lumea aceasta, în care ei cresc duhovniceşte şi prin care ei îşi săvârşesc călătoria, deoarece sfintele ceruri sunt date deoparte (deschise) pentru a-i face lăcaş, deoarece într-însa se află toate mijloacele de Dumnezeu dăruite prin care oamenii se sfinţesc şi se pregătesc pentru cetăţenia cerească. Dacă nu am fi orbi spiritual am şti că noi, cu toţi creştinii care am primit Taina Sfântului Botez suntem Biserica şi că ,,în Biserică eşti când devii responsabil şi eşti mărturisitor al lui Hristos cel înviat, când ai iniţiativa împăcării, când eşti bun şi binevoitor, când vizitezi pe cel bolnav, aduci mângâiere unui întristat, când îţi faci timp pentru cel de lângă tine, când ierţi şi nu te superi pe fratele tău, când munceşti cinstit, când răscumperi ura şi minciuna cu Iubirea şi Adevărul. Iubirea în Biserica lui Hristos nu este limitată, ci se extinde în perspectiva cosmică a creaţii lui Dumnezeu. În Biserica lui Hristos nu mai există străini sau înstrăinare, cel de lângă tine devine fratele tău. Este Biserica lui Hristos ca şi tine, ca şi mine. Începutul Bisericii este în sufletul tău.

Suntem orbi spiritual când nu-L mărturisim pe Bunul Dumnezeu.  În Biserica lui Hristos nu există fricoşi. Fricoşii nu îndrăznesc să intre în Împărăţia lui Dumnezeu deoarece sunt incapabili de a muri pentru Hristos, de a-L mărturisi. Incapabili, deoarece au murit în capcana fricii. Depăşirea fricii este prima respiraţie a aerului libertăţii în Biserică. Orbii spiritual sunt fricoşi, sunt laşi, nu au curaj să îşi mărturisească credinţa, nu au curaj să se lupte cu ironia celor din jurul lor care nu cred în Bunul Dumnezeu.

Suntem orbi spiritual când nu suntem creştini doritori de mântuire, care să  ne ostenim toată viaţa pentru Hristos şi pentru binele şi mântuirea semenilor noştri, punându-ne toată bogăţia noastră morală şi materială în slujba aproapelui nostru, fără a ne dori să agonisim pentru noi nimic pe acest pământ, aşteptând cu deplină nădejde ziua când vom primi plata deplină de la Dumnezeu, pentru toate ostenelile noastre.

Suntem orbi spiritual când nu avem curajul să fim bravi soldaţi care să poarte  mereu un război duhovnicesc cu patimile noastre, suntem orbi spiritual când nu credem că unde e Hristos toate se vor preface, se vor preschimba, când nu credem că unde e Hristos, nu mai este ură, nu mai este minciună, nu mai este mândrie, nu mai este lenevire, nu mai este nedreptate, nu mai este invidie, egoism, iubire de argint, nu mai este mânie, nu mai este desfrânare, nu mai este răzbunare, nu mai este împietrirea inimii, nu mai este întristare şi deznădejde, nu mai este îndoială şi necredinţă, nu mai este gelozie.

Suntem orbi spiritual când nu mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate ce se întâmplă în viaţa noastră şi bune, şi rele. Suntem datori a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru atât de multe lucruri, încât nici nu ne dăm seama pentru câte ar trebui să fim recunoscători Lui.

Suntem orbi spiritual când nu avem nădejde, când nu ne ducem crucea cu credinţă şi nu ne lăsăm mereu în voia lui Dumnezeu. Suntem orbi spiritual când ne temem de boală, de sărăcie, de răutatea şi nedreptatea oamenilor, ne temem că avem crucea prea grea şi nu conştientizăm că Bunul Dumnezeu ne este alături în orice clipă a vieţii şi nu ne părăseşte la greu, fiindcă suntem copiii Săi dragi, fiindcă avem un mare preţ pentru El, fiindcă suntem foarte valoroşi pentru El şi de aceea nu lasă pe nimeni să ne facă rău,  nici un fir de păr din capul nostru  nu ni-l poate clinti nimeni fără voia Lui, de aceea ne poartă în braţe atunci când am căzut  îngenuncheaţi de probleme, fără puterea de a păşi singuri, fără puterea de a ne ridica singuri şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii şi ca un iconom bun ne dă fiecăruia din noi orice avem nevoie şi se îngrijeşte cu multă milostivire şi iubire de toate nevoile noastre materiale şi spirituale.

De ceva vreme mă tot frământă gândul că suntem veșnici. Că nu mai avem sfârșit. Acasă, în poziție orizontală, cu privirea ațintită la tavan, aud vești triste de aproape sau de departe. Aud cum mor oamenii. Câți tineri mor în ultima vreme… De ce moarte au parte cei mai mulți dintre ei. Lasă în urma lor doar cont-urile de Facebook, pozele și sutele de like-uri care nu prea ajută la nimic. La 20 de ani, prin nebunia minții necoapte să ,,îmbrățișezi” o moarte ,,spectaculoasă’’ cu 200 km/h și copacul smuls din rădăcini?!

Să ai o viață de 25 de ani și apoi să te aștepte Iadul, flăcările lui și râsul batjocoritor al Satanei?! Ce coșmar!!!

Avem început, și acela e la maternitate, sau chiar din pântecele mamei. Dar sfârșitul?  Unde e sfârșitul? La groapă? ,,Dumnezeu să-l odihnească în pace’’? ,,Să-i fie țărână ușoară’’? Deloc și nicidecum. După moarte nu e somn. Ceasul dispare, dar noțiunea timpului e prezentă. Cu mintea mea limitată am încercat să intru mai profund în cuvântul ,,veșnic”. ,,Veșnic înseamnă o mie de ani? Nu. Un miliard de ani? Nu. Un milion de miliarde de ani? Nu. Secole și milenii? Nu. Nu-i destul? NU!”. N-am mai putut merge mai departe deoarece m-au apucat amețelile. Am obosit, iar mintea limitată și firească n-a mai făcut față. Ar fi ceva interesant în a avea o rată sau un procentaj care să ne zică câți oameni ajung în Iad pe zi, și câți oameni ajung în Cer pe zi. Ne-am înfiora cu toții. De fapt, bine că nu există așa ceva. Slavă Domnului!

Un dor m-apasă și zilele trec rând pe rând. Atât de mult aș vrea să-L întâlnesc pe Hristos și să-I vărs tot clocotul din inimă. Să stau la pieptul Său, pentru că despărțit de El nu pot face nimic. Fără El nu mai e sens și viață. El e motorul tinereții și farmecul vieții. El e totul…! Legați-vă inima de Cer, de Dumnezeu, de veșnica bucurie sfântă. Țineți de El. Țineți-L aproape. Țineți-vă de poala hainei Lui și nu-L lăsați. Va sosi negreșit ziua aceea în care nimeni nu ne va mai opri. Nici omul, nici banul, nici boala, nici păcatul, nici trupul, nici moartea, nici viața, nici nimic. Vom zbura la Marea Sărbătoare cu invitația în mână, iar dorul ni se va îndeplini îmbrățișându-ne Mirele la nesfârșit!

Pictorul Paul Gherasim a trecut la cele veşnice

csastinspictorulpaulgherasim-1470223362

Unul dintre marii pictori contemporani români, Paul Gherasim, a plecat la Domnul ieri, 3 august 2016, la vârsta de 91 de ani.

Pictorul Paul Gherasim s-a născut pe 25 iunie 1925, în localitatea Boteşti, judeţul Suceava. Acesta a studiat iniţial desenul cu pictorul Nicolae Dărăscu, iar între anii 1943-1947 a studiat pictura cu profesorul Jean Alexandru Steriade, în cadrul Academiei de Arte Frumoase, din Bucureşti. Începând cu anul 1946 a participat la numeroase expoziţii de artă, atât personale, cât şi colective.

În 1985, Paul Gherasim a întemeiat Grupul Prolog, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv şi Constantin Flondor. Despre acesta părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Prolog înseamnă, în limba greacă, primul cuvânt. El deschide calea pentru înţelegerea lucrărilor prezentate. Am putea spune că fiecare pictură sau colecţie de picturi este un început în pătrunderea puterii şi gândirii creatoare a lui Dumnezeu cel infinit. Căci nimic nu este fără Dumnezeu. Caracteristica principală a Grupului Prolog, în toate variantele sale, este spiritualitatea. O spiritualitate indefinită, stăruitoare, care parcă învăluie imaginea, emanând din ea“.

De-a lungul carierei sale, Paul Gherasim a obţinut numeroase premii, dar şi distincţii, dintre care amintim: Premiul Revistei „Arta“ (în 1972); Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici (în 1979); Premiul „Ioan Andreescu“, al Academiei Române (în 1995): Ordinul „Steaua României“, în Grad de Comandor (în 2001) sau Crucea Patriarhală, Distincţie acordată de Patriarhia Română (în 2002).

Despre creaţia sa, marele pictor spunea într-un interviu că: „Nimeni nu poate să întreacă o pasăre cum cântă şi nimeni nu poate să întreacă ceea ce a lăsat Dumnezeu… vederea spre descoperire. Noi, pictorii, transpunem această frumuseţe, dar respectăm măsura“, dar şi că: „Străvezimea frumuseţii lui Dumnezeu e în fiecare semn al Creaţiei sale, iar pictorul aşteaptă în faţa unei pânze albe să descopere, în tăcere, o urmă de pictură“.

Anul acesta a publicat la Editura Doxologia, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, albumul de fotografie „Urma Sfântului Apostol Andrei“. Tot la editura ieşeană sunt în curs de apariţie alte două volume sub semnătura pictorului Paul Gherasim: „Ştergerea urmelor“ şi „Biserica lui Hristos“.

Privegherea (miercuri şi joi) şi slujba de înmormântare (vineri, 5 august, ora 11:00, după Sfânta Liturghie) vor avea loc la Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii Săi!

Sursa: ziarullumina.ro

6 august – Schimbarea la Faţă a Domnului

dsc0027-nef

În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului. Ev. Matei 17, 1-9

Însoţit de trei ucenici la care ţinea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obişnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii şi al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întreţină în rugăciune cu Tatăl Său ceresc.

Ajunşi pe munte, cei trei apostoli, cuprinşi de oboseală, s-au întins la pământ şi au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfăţişare: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada.

Ne întrebăm: pentru ce oare Biserica ne pune în faţă această scenă atât de frumoasă şi de minunată tocmai în timpul Postului? Nu întâmplător face lucrul acesta, ci pentru a ne da nouă un îndemn şi o învăţătură: după exemplul lui Hristos, în aceste zile, noi, creştinii, trebuie să săvârşim în noi o schimbare la faţă, o transfigurare: schimbarea, trecerea de la întunericul, de la moartea păcatului, la strălucirea şi viaţa harului sfinţitor.

Omul cu păcatul greu pe suflet trăieşte cufundat în întunericul unui mormânt. Se face auzit glasul sfântului Pavel, care ne îndeamnă să ieşim din întunericul păcatului la lumina şi la strălucirea harului: “Fraţilor, ne spune el, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Cum arată omul care, prin păcatul de moarte, a pierdut harul sfinţitor? Arată jalnic, ca o familie în care tatăl a murit sau a părăsit casa, ca o şcoală fără învăţători, ca un trup fără suflet, ca o lume fără soare. Nimic mai înspăimântător la vedere ca un mort, cu un trup din care a plecat sufletul. Un om cu care cu câteva zile mai înainte vorbeai cu multă plăcere, stăteai lângă el, dormeai lângă el; după ce sufletul a ieşit din el, a murit, a început să miroasă şi să putrezească, te temi să rămâi singur cu el, ţi-ar crăpa inima de frică să te culci lângă el.

Ce-ar fi pământul fără căldura şi lumina soarelui? Pustiu şi gheaţă. Aşa este sufletul omului din care păcatul a izgonit harul sfinţitor. “Viaţa trupului tău”, zice Fericitul Augustin, “e sufletul tău, viaţa sufletului tău e harul sfinţitor. Trupul fără suflet e un cadavru, sufletul fără harul sfinţitor e un cadavru, iar cadavrul e băgat în întuneric, în mormânt, nu se scoate la lumină”. “Dacă îngerii ar putea să plângă”, zicea un sfânt, “ei ar plânge de milă, văzând mizeria şi nenorocirea în care se aruncă omul când săvârşeşte păcatul şi pierde harul lui Dumnezeu”.

Harul sfinţitor e tot ce este mai frumos şi mai preţios pentru om; e piatra aceea de mare preţ despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie, pentru care merită să vinzi tot ce ai şi să o cumperi. Strălucirea şi frumuseţea harului sfinţitor nu le putem vedea cu ochii trupului, căci dacă le-am vedea, am orbi, precum vederea unui suflet fără harul sfinţitor ne-ar face să murim de groază. Vezi oamenii mergând unii lângă alţii, stând împreună, muncind împreună şi nu ştii care are în el lumina harului şi care întunericul păcatului. Noaptea, pe întuneric, nu poţi să deosebeşti un cadavru de un om care doarme, o colibă de un palat, un trandafir de un spin, o bucată de aur de o piatră. Dar când răsare soarele, apare realitatea.

Vreţi să ştiţi cât valorează harul sfinţitor? Valorează cât sângele lui Hristos; Hristos de aceea s-a întrupat, de aceea a suferit şi a murit, de aceea a întemeiat Biserica şi tainele, ca să ne redea harul sfinţitor. Dacă pentru un om harul sfinţitor nu valorează nimic, pentru acel om nimic nu valorează nici sângele lui Hristos, nici sfânta Biserică. Singura bogăţie pe care trebuie să o preţuiască omul în această viaţă este harul sfinţitor. Fără harul sfinţitor, cel mai bogat om este sărac lipit pământului, şi cel care are harul sfinţitor, chiar dacă e sărac lipit pământului, e bogat. Dumnezeu nu preţuieşte nimic altceva în om decât harul, pentru că prin harul sfinţitor devenim copii ai lui Dumnezeu, iar prin pierderea harului devenim duşmani ai lui Dumnezeu.

În sfârşit, lumina harului este singurul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la om în clipa morţii: de prezenţa sau absenţa lui depind fericirea sau osânda veşnică. Celor care n-au harul în clipa morţii, Judecătorul le spune: “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al iadului!” Celor care au harul în clipa morţii, le face invitaţia: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu…”

Spune o veche legendă că într-o zi s-a prezentat la poarta Raiului un om cu o coroană strălucitoare pe cap. Dar îngerul care era de strajă l-a alungat, zicându-i: “Dacă nu te prezinţi cu altceva decât cu coroana de pe cap, nu poţi intra”. A venit apoi altul, un învăţat, care i-a prezentat diploma sa. Îngerul l-a respins şi pe el, zicându-i: “Cu asemenea hârtii nu se intră aici!”

A venit apoi un artist care uimise lumea cu arta lui; dar n-a fost primit. S-a prezentat apoi un general cu pieptul plin de decoraţii, dar poarta a rămas închisă. În sfârşit, a apărut un biet om bătrân, amărât şi sfrijit, pe care nimeni nu-l luase vreodată în seamă. Când îngerul l-a văzut, s-a sculat, a deschis larg porţile raiului, de unde ieşea o lumină puternică şi unde se auzeau cântările îngerilor, s-a înclinat în faţa bărbatului, spunându-i cuvintele din Apocalipsă: “Eu văd pe fruntea ta semnul lui Hristos şi chipul lui Hristos pe faţa ta; intră la acela după care atât de mult a suspinat sufletul tău!”

Să urmăm îndemnul pe care sfânta Biserică ni-l face în ziua de astăzi. Să săvârşim în aceste zile schimbarea la faţă pe care ea o aşteaptă de la noi: trecerea de la întunericul păcatului la lumina harului.

Ne plângem când am pierdut un bun anume, nişte bani, un lucru de nimic. Singurul lucru pentru care merită să plângem când îl pierdem este harul sfinţitor. Singurul lucru pe care să-l preţuim în viaţă să fie harul; dacă am preţui alte lucruri mai mult decât harul, am fi ca un copil de rege, care nu judecă, şi care ar da cu plăcere o coroană regală de pe cap pentru un măr. Să avem grijă să nu pierdem harul lui Dumnezeu, să evităm păcatul şi ocaziile de păcat, căci sfântul Pavel ne atrage atenţia: “Fraţilor, aveţi această comoară în vase de lut; aveţi grijă să nu o pierdeţi”.

Să ne străduim să recâştigăm harul lui Dumnezeu de îndată ce am avut nefericirea să-l pierdem prin păcat. Dacă am şti că toţi cei care locuiesc şi mor în această localitate se mântuiesc şi toţi cei care mor în afara acestei localităţi se osândesc, pentru nimic în lume n-am părăsi această localitate, chiar dacă ar bântui aici o molimă, o ciumă. Dacă ni s-ar spune: “De ce staţi aici? Nu vedeţi că ciuma ne ucide pe toţi?”, am răspunde: “Cu atât mai bine, suntem siguri că mergem în cer”. Dacă am fi nevoiţi să plecăm pentru câteva ceasuri, ne-am întoarce îndată, ca nu cumva să ne prindă moartea în altă parte, şi nu am părăsi localitatea, de ne-ar da cineva milioane de euro.

Pentru nimic în lume să nu trăim fără harul lui Dumnezeu în suflet, iar dacă, din nefericire, l-am pierdut, să nu întârziem a-l recupera imediat prin sfânta Spovadă. Astfel, în clipa morţii, şi această clipă va veni odată pentru fiecare dintre noi, să putem auzi din gura Judecătorului: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu; veniţi voi, părinţi care v-aţi făcut datoria în viaţă şi voi, copii ascultători, veniţi voi, creştini credincioşi şi evlavioşi, veniţi şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Platon spunea că originea filozofiei este uimirea, iar Aristotel ne-a învățat că uimirea sau mirarea este acel impuls interior care îl determină pe om să filozofeze. Puține trebuie să fi fost momentele de uimire pe care Petru le trăise până la clipele mărețe de pe muntele Tabor. Pentru prima data l-a văzut pe Hristos în toată splendoarea lui: fața îi strălucea ca soarele iar hainele lui erau albe ca lumina. “Doamne, bine ne este nouă aici”. Cu toate acestea cuvintele sale sunt departe de orice filozofie. Ele sunt mai mult un îndemn pentru cei care erau cu el și pentru noi: în fața strălucirii Mântuitorului, în preajma lui Hristos toți trebuie să ne simțim bine și să ne dorim să nu mai plecăm de lângă El.

Cu toate acestea, dacă citim cu atenție textul în forma propusă de evanghelistul Matei, vedem că accentul nu cade pe cuvintele lui Petru, ci pe „glasul care s-a auzit din nor”. În centrul fragmentului de evanghelie (versetul 5, din cele 9!) stau tocmai cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Se întâmplă uneori să ne lăsăm pradă acestei ispite: în preajma lui Hristos trebuie să mă simt bine și… atât! Dacă cumva ni se cere și altceva (Sacrificiu? Ascultare? Renunțare?) atunci Domnul să rămână cu ale Sale și noi căutăm să ne „simțim bine” în altă parte. Altfel spus vrem și promovăm un creștinism al „stării de bine”. Însă sărbătoarea schimbării la Faţă, prin vocea Tatălui, ne arată ce anume se așteaptă de la noi: să ascultăm de Hristos, de Cel care este bucuria Tatălui.

Cum putem concilia „starea de bine” și „ascultarea”? Cum putem verifica ce fel de creștinism promovăm? Cel mai clar se vede dacă ne simțim bine în preajma lui Hristos atunci când suntem în biserică. În același timp, cel mai bine se vede dacă știm să ascultăm de Hristos atunci când ieșim din biserică. Viața creștinului este ca o monedă: pe o parte are întipărită bucuria de a fi cu Domnul (în rugăciune, în momentele de slavă), pe cealaltă parte are întipărită bucuria de a-l asculta pe Domnul împlinind poruncile sale (slujindu-l pe aproapele, fiind fidel angajamentelor luate etc.).

Doamne, fă ca inimile noastre să tresalte de bucuria prezenței tale în mijlocul nostru, iar faptele noastre să mărturisească această iubire prin slujirea fraților noștri. Pune, Doamne, în inima noastră iubirea necondiționată față de strălucirea ta și dă mâinilor noastre forța slujirii aproapelui.

5 august – Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul)

12189849_1662871533954521_7061437671567639609_nSfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea “Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul. După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești. În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.

Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul “Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul “Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: “Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”

După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: “Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.

Între anii 1934-1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.

Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli. Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.

Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.

În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Ţara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20 iunie, 1992, sub numele de “Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice. Acelaşi lucru l-a făcut şi Patriarhia Ierusalimului, în anul 2016.

De ce oare ar trebui să ne fie frică?

sfatulparintilor.ro-frica-si-fobie-350x250În urmă cu aproape opt ani, când am început să scoatem primele numere ale revistei noastre, un colaborator apropiat ne-a asigurat că nu mai are nici un rost, căci, oricum, peste puţin va începe războiul. Atunci exista temerea că va fi atacat Iranul şi astfel va începe al Treilea Război Mondial. Declaraţiile politicienilor, ca şi pregătirile armatelor anunţau lucrul acesta. Noi nu am negat aceste semne, dar am explicat că numai Dumnezeu ştie, aşa că nu avem dreptul să hotărâm în locul Lui ce va fi. Iarăși, acum câteva luni, Turcia a provocat Rusia doborându-le un avion care survola teritoriul Siriei. Într-adevăr, nu a lipsit mult ca să se declare război, de altfel unul care a fost profeţit de Părinţii contemporani. Dar iată că în urmă cu câteva săptămâni turcii şi-au cerut scuze, iar conflictul s-a stins.

Unii nu se mai căsătoresc pentru că „vine războiul”, alţii nu mai fac copii, şi am întâlnit şi oameni tineri care nu mai vor să se angajeze din acelaşi motiv. Preferă să stea acasă, susţinuţi material de părinţi, uitându-se toată ziua pe Internet pentru a cerceta semnele vremurilor. Căci mulţi dintre cei pătrunşi de acest duh apocaliptic stau destul de mult timp în contact cu ecranul pentru a vedea ce se mai întâmplă şi când oare va veni odată sfârşitul. Parcă-şi doresc să aibă dreptate, fie şi numai pentru a scăpa de stresul în care au ajuns să trăiască.

Mai sunt, desigur, şi alţii care trăiesc altfel nimicnicia, lipsa de sens a vremurilor noastre, ce fac să plutească în aer un duh de ameninţare. Ei optează însă pentru un alt fel de dezertare: distracţia şi drogul, sub orice formă ar putea fi administrat. Totul, numai să uiţi şi să trăieşti cât mai intens clipa care ţi-a mai rămas. Pentru ei, sfârşitul este cu mult mai apropiat decât de ceilalţi, dar nu acela apocaliptic al lumii în care ne aflăm, ci al propriei vieţi epuizate în plăceri, secătuite de excitante şi euforizante, de trăiri pasionale şi inevitabila deznădejde.

„Inima tulburată – tronul diavolului”

Că vremurile sunt grele nu avem cum nega, din moment ce chiar noi am analizat şi prezentat în atâtea rânduri acest fenomen. De asemenea, faptul că păcatul s-a înmulţit într-o măsură fără precedent în istorie este cât se poate de evident. Semnele sfârşitului sunt mai uşor de desluşit astăzi decât în oricare epocă anterioară, și asta în primul rând pentru că familia şi rânduielile firii sunt destructurate ca niciodată până acum. Totuşi, Dumnezeu nu grăbeşte încă sfârşitul, și asta pentru că mai sunt, probabil, cel puţin șapte mii de drepţi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, şi mai ales pentru că mai sunt încă foarte mulţi care nădăjduiesc în mila Lui. Iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, văzând această nădejde, răspunde potrivit credinţei lor, dând încă lumii răgazul şi şansa de a se întoarce la El.

Căci, într-adevăr, mulţi şi-au întemeiat în aceşti ani familii, au născut şi crescut copii, alţii au făcut şi ei cât bine au putut, toţi cu nădejdea că lumea nu se va sfârşi atât de curând, cu nădejdea la Dumnezeu.

Nădejdea este cea care ne arată că am biruit, prin credinţă, încercările celui rău. Prin nădejde vedem lumea mai bună, mai frumoasă, pentru că prin nădejde câştigăm Duhul lui Dumnezeu, Cel ce ne luminează să vedem raţiunile puse de El în zidire, vii şi neschimbate până la sfârşitul veacurilor. Nădejdea ne face să ne bucurăm de lucrurile simple, de zâmbetul unui copil, de o floare şi de orice răsărit de soare. Ea şi numai ea ne probează relaţia cu Dumnezeul cel Viu.

Desigur, cei care se ostenesc să transforme lumea într-un iad biruiesc tocmai pentru că reuşesc să ne înspăimânte, să răspândească în lume frica şi teroarea – ceea ce se întâmplă acum în întreaga Europă. Da, ei lucrează prin frică şi sădesc deznădejdea, pentru că numai astfel pot stăpâni sufletele oamenilor, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care spune: „Inima tulburată – tronul diavolului”. Dar, la rândul nostru, oare noi nu le facem jocul, crezându-i că stăpânesc şi le controlează pe toate? Oare dacă ar sta chiar aşa lucrurile s-ar mai osteni să ne ameninţe tot timpul?…

Lumea mai are încă sens

Cu siguranţă răul este cu mult mai puţin eficient astăzi în lume decât vor ei să ne convingă că este. Sfintele Liturghii şi mărturisirea păcatelor sfinţesc şi mântuiesc încă mulţime de oameni, iar asta ne arată că lumea mai are încă sens. Desigur, lupta este mare, mai cu seamă pentru cei care încearcă să se păstreze neprihăniţi şi să se lupte cu deznădejdea, dar lupta aceasta a fost a tuturor creştinilor de-a lungul istoriei. Acum însă lucrarea ţine mai mult de libertatea noastră decât oricând altcândva, căci cele mai multe dintre cele pe care le urmăm şi ni se întâmplă ţin mai mult de alegerile noastre decât de constrângerile sistemului.

Noi alegem să ne încărcăm conştiinţa, să ne spurcăm minţile, să ne complicăm viaţa cu lucruri inutile, să ne dorim ceea ce nu putem dobândi şi să ne înrobim tot mai mult, pas cu pas, unei societăţi extrem de abile în a ne îndatora.

Noi am nădăjduit mai mult în terapii medicamentoase decât în lucrarea Tainelor Bisericii şi a harului; am nădăjduit mai mult în ştiinţă decât în credinţă; mai mult în oameni şi în aşa-zisa democraţie decât în Dumnezeu; mai mult în Consiliul Europei decât în puterea Duhului Sfânt, mai mult în Alianţe Armate decât în braţul lui Hristos, Care ne poate apăra.

Toate asigurările noastre se prăbuşesc astăzi, pentru a ne arăta cât de neputincioasă este lumea în a ne apăra, dacă într-adevăr ar urmări aceasta. Atunci nu ne rămâne decât un singur lucru, cel mai înţelept dintre toate: să ne punem mai mult nădejdea în Dumnezeu decât în toate celelalte laolaltă. Să ştim că şi dacă toate stihiile lumii ne-ar sta împotrivă, cei care sunt cu noi sunt cu mult mai mulţi, toate puterile cereşti – şi, mai mult decât toate, Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a răstignit pentru noi. De ce oare ar trebui să ne fie frică?

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 91/August 2016

Înainte să Te pierd şi să Te regăsesc, nu ştiu dacă Te-am cunoscut

change-your-life-7-daysÎmi amintesc că ziceam „Înger, îngeraşul meu” fără un strop de răbdare, la început în genunchi, apoi culcat în pat, câteodată era suficient dacă îmi făceam o cruce.

La biserică mergeam cu ruşine, forţaţi de părinţi. Eu şi fratele meu mai mare nu aveam haine noi de sărbători ca toţi ceilalţi copii. Pantofii mai mari cu două numere, puloverele îmi ştrangulau gâtul şi-mi erau scurte la mâneci, părul prea pieptănat. Mă simţeam ca într-o închisoare îngrădită de privirile tuturor oamenilor.

Singura noastră „recompensă” era păstrarea banilor pe care ar fi trebuit să-i punem în cutia milei. Îi cheltuiam de fiecare dată la sala cu jocuri electronice.

Locuiam la bloc, mama casnică aduna destule frustrări într-o zi ca să-l cicălească mereu pe tata. Drămuirea banilor pe zile ca să ajungă de pâine pânʼ la salariu, datoriile şi grijile iscau certuri şi strigăte.

Prin clasele mici s-au deschis graniţele, tatăl meu n-a mai suportat şi a decis să-şi caute de lucru în străinătate. Credeam că banii o să ne aducă fericirea. Muncea în construcţii, îşi plătea chiria, mânca puţin, fuma mult, şi ca să ne simtă aproape cheltuia extrem de mult pe cartele telefonice. Certuri la telefon, la fel de multe griji, dar banii tot nu ne ajungeau. Cinci ani nu l-am mai văzut.

Într-o vară a plecat şi mama pentru câteva luni. Eram destul de mari ca să ne descurcăm cu mâncarea, dar nu şi cu ispitele ce aveau să vină. Apoi, mai târziu, pe parcursul liceului îi vedeam câteva luni pe an. Fratele meu a plecat la facultate, iar eu am rămas singur.

Au plecat la o vârstă critică, aveam nevoie de un model, căutam atenţie… Și m-am refugiat în muzică. Artiştii neînțeleși erau preferaţii mei, mă simţeam diferit, voiam să fiu diferit, la început prin îmbrăcămintea excentrică, mai apoi prin personalitate răzvrătită şi idei preconcepute. Anturajul îmi era tată, şi imaginaţia mamă.

Prin clasa a 11-a căzusem într-o depresie puternică. De nicăieri mi s-a strecurat în mână o carte care prezenta universul consumatorilor de droguri ca pe o utopie nemaivăzută. Vecinul meu avea o mamă care suferea de nevroze puternice şi, la sfaturile mele, i-a şterpelit nişte pastile. Aşa a început nebunia. După un timp îmi procurasem un anestezic puternic, un drog disociativ prin care fugeam de realitate. Experienţele erau foarte puternice, mă făceau să cred că-mi deschid mintea, mă vedeam eliberat de frâiele societăţii care încerca să mă transforme într-un robot bun de muncă. Eram împotriva societăţii care manipula şi îndoctrina. Sufeream fără să-mi dau seama, puteam să-mi ascund supărarea în spatele unor fericiri de scurtă durată. Nu aveam pe nimeni, decât evadările mele în tărâmurile subconştientului.

Apoi au început întrebările sfâşietoare de suflet: Cine sunt? Care-i scopul vieţii? Ce-i fericirea? Înnăbuşit de necunoscute, lipsa unui sprijin emoţional şi firea mea impulsivă m-au aruncat în nebunia de-a îndrăzni să cred că nu există Dumnezeu.

Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că nu încercam decât să-mi exprim suferinţa. De fiecare dată când susţineam că Dumnezeu nu există, oamenii din jurul meu erau şocaţi, îndureraţi, şi aşa eu le câştigam atenţia.

A urmat facultatea. Oraşul mare şi diversitatea oamenilor au fost un mediu perfect pentru „paraziţii” din sufletul meu. Fiind un boboc „foarte experimentat”, în scurt timp mi-am făcut prieteni noi, studenţi mai mari care-mi împărtăşeau viciile. Întrebările nu încetau, dimpotrivă, erau din ce în ce mai confuze; aveam o poftă nestingherită pentru adevăr, dar nici o ţintă. Într-o lume „fără Dumnezeu”, am avut un curaj nebun în a experimenta orice de dragul cunoaşterii senzoriale: petreceri, distracţie, relaţii interpersonale cu mulţi oameni, şi bineînţeles, droguri noi. Anturajul procura droguri cu uşurinţă, aşa a apărut tentaţia de a face nişte bani uşor. Cumpăram ieftin, vindeam scump. Nu voiam să ne îmbogăţim, doar cât să ne putem cumpăra drogurile mult-dorite.

Într-o zi de vară, primisem un halucinogen extrem de puternic. Mi l-a dăruit o cunoştinţă, avertizându-mă că e foarte puternic, să nu iau mult! În mândria şi nebunia mea, am zis că nimic nu e prea puternic pentru mine şi, decât să iau prea puţin, mai bine un pic mai mult. În următoarele minute urma să-mi dau seama că am luat o supradoză. O senzaţie insuportabilă m-a învăluit, am început să vomit. Simţeam că-mi explodează capul şi-mi arde stomacul, nu mai puteam să văd nimic înaintea ochilor. Mai simţisem frica de moarte în alte experienţe, dar niciodată aşa. Despre drogurile pe care le consumasem înainte ştiam că nu-mi pun viaţa în pericol, dar acum era altceva, era un drog necunoscut care-mi făcea mult rău fizic. M-am întins pe spate. Eram într-o agonie de nedescris, credeam că o să mor şi-mi era frică să sun la ambulanţă. Mă zvârcoleam într-o durere insuportabilă și continuă. Culcat pe podea priveam tavanul, care, spre uimirea mea, se umpluse de nişte umbre cu ochi, care se rânjeau la mine. Încet, s-au apropiat de mine şi au început să mă muşte; e foarte greu de descris în cuvinte o durere aşa de mare, pot doar să zic că a fost fără oprire. Apoi s-a deschis pământul, am fost luat pe sus şi târât înspre adâncuri ca printr-un tunel. Muşcăturile nu au încetat, dar durerea era diferită, îmi amintea de păcatele mele. Dacă am înşelat pe cineva, am trădat sau am minţit pentru scopuri egoiste, în momentul în care persoana respectivă conştientiza trădarea mea, simţea în suflet o durere; ei bine, de fiecare dată când mă muşcau umbrele, eu îmi aminteam de câte-o mârşăvie prin care am rănit pe cineva.

Îmi doream să se oprească măcar o secundă, ca să pot respira. Dimpotrivă, cu cât ne adânceam mai mult în întuneric şi frig, cu atât umbrele erau mai înfricoşătoare şi durerile mai mari. Credeam că am murit şi am ajuns în iad. Nu-mi dau seama cât a durat petrecerea mea în iad, dar vă spun că şi un singur minut părea foarte mult. Cuvintele nu pot acoperi adevărata durere pe care am simţit-o. Conştiinţa mea a început un proces împotriva mea. Am început să-mi dau seama că eu am fost iubit de atâţia oameni, dar nu iubeam pe nimeni, decât pe mine. Voiam să mă iubească toţi, dar eu nu ştiam să iubesc deloc. Atunci am strigat: „Sunt cel mai rău om de pe pământ şi asta merit!”.

În următorul moment, o rază de Lumină a fugărit umbrele şi mi-a vindecat toate rănile. Nu mai simţeam nici o durere, pluteam şi urcam în această rază. Am ieşit din adâncuri, apoi am continuat spre cer. Pe măsură ce înaintam, simţeam din ce în ce mai multă iubire şi căldură. La un moment dat am ajuns la sursa razei. O Lumină puternică, parcă vie. Acolo m-am desfătat de atât de multă iubire, încât nu mai voiam să mă întorc înapoi niciodată. Uitasem de toată familia mea şi de tot ce am făcut pe pământ, plângeam de fericire şi simţeam că în sfârşit am cunoscut Adevărul. Mi-am zis în sinea mea: „Acesta trebuie să fie Dumnezeu! Dumnezeu există, Acesta este Dumnezeu!”. Apoi m-am trezit ca dintr-un vis, eram întins pe podea și plângeam de fericire.

Această stare a continuat vreo două, trei luni. Timp în care am hotărât, cu o zdravănă voinţă, să-L caut pe Dumnezeu şi să-mi îndrept viaţa. Mi-am cerut iertare de la părinţi şi mai apoi de la toţi oamenii dragi pe care i-am dezamăgit. Pentru că nu cunoşteam adâncimile Ortodoxiei, am fost furat de curentele yoghine. Gustasem din iubirea lui Dumnezeu şi credeam negreşit că toţi oamenii au o şansă la mântuire, astfel încât nu puteam accepta stricteţea dreptei-credinţe. Acceptam totul, nu conta religia sau filosofia unui om, ştiam că Dumnezeu ne iubeşte la fel pe toţi şi asta încercam să fac şi eu.

Am rătăcit vreo doi ani, timp în care nu renunţasem la consumul de droguri şi ieşirile cu vechii prieteni. Credeam mai mult în meditaţie decât în rugăciune. Mila lui Dumnezeu a venit printr-o palmă.

Într-o zi, am primit un apel telefonic de la un poliţist care m-a invitat la declaraţii. Eram sub urmărire penală pentru consum şi trafic de droguri. Am îngheţat. Nu puteam să mă gândesc decât la puşcărie. Credinţa m-a întărit şi mi-am zis: „Dumnezeu a hotărât să plătesc pentru păcatele mele”.

Am fost nevoit să mă întorc acasă la părinţii mei. O lună nu am avut voie să-mi părăsesc oraşul natal. Lunea, miercurea şi vinerea trebuia să merg la secţie ca să semnez. M-am trezit în vechea mea cameră, părăsit de prieteni. Acasă, la părinţii mei „străini”, mă simţeam singur. Aşteptam procesul, plângeam şi mă tânguiam: „De ce, Doamne, de ce?”. Nu ştiam că acesta urma să fie cel mai bun lucru din viaţa mea. Necazurile mele mi-au îndreptat paşii spre Biserică, am întâlnit un credincios care m-a înţeles. M-a prezentat unui duhovnic foarte iscusit şi, cu rugăciunile lui, am scăpat de puşcărie. Am întâlnit o fată, am renunţat la viciile mele şi împreună am descoperit frumuseţea Ortodoxiei şi a familei.

Acum, la 28 de ani, pot să spun că toată viaţa L-am căutat pe Dumnezeu. Îmi vorbea prin oameni, dar eram surd şi ascultăm doar de gândurile mele. Mi-a arătat iubirea, dar eu am fost orb, iubindu-mă doar pe mine.

Noi ne pierdem credinţa şi plângem că ne-a părăsit Dumnezeu, dar El mereu e lângă noi, aşteptând pocăința noastră.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vă istorisesc sfânta Lui iconomie!

Andrei Constantin, Cluj-Napoca

Locul I la concursul de eseuri al lunii august 2016

Marturie publicată în Revista Familia Ortodoxă nr. 91/August 2016

Profesioniştii – Regina Ana a României

Spectatorul global şi terorismul

dreamstime_xxl_49838811-1170x780Am văzut cu toţii tragediile care s‑au întâmplat sub ochii noştri în ultimele zile în Europa Occidentală, mai exact în Franţa şi în Germania. Toţi am căutat să aflăm cât mai multe detalii de pe canalele tv de ştiri, am intrat pe diverse site‑uri să aflăm comentarii competente, am mai schimbat şi câteva impresii cu colegii de serviciu. De‑acum gata, ne‑am făcut o idee clară despre ceea ce s‑a întâmplat, aşa că ne putem pronunţa cu autoritate şi cu detaşare faţă de aceste acte sau faţă de terorism în general. Ce senzaţie extraordinară să poţi afla, să poţi cunoaşte totul! Nu ştiu dacă tu ai încercat acest sentiment. La început e ceva, aşa, ca şi cum ai fi un „mic dumnezeu”! Să poţi să cuprinzi totul! După aceea, ca orice senzaţie pasageră, se duce şi lasă în urma ei un gol care se cere umplut cu ceva, cu vreo ştire care ţi‑a scăpat sau cu nişte imagini sugestive, nici nu ştii exact cu ce, dar e clar că trebuie să cauţi să mai afli ceva nou. Apoi, s‑a cam şi terminat cu evenimentele astea; ce‑a fost a fost, acum deja altceva este de actualitate, să ne informăm, aşadar, ca nu cumva întâmplările de azi să ne prindă nepregătiţi, neinformaţi. Că doar aşa ne aflăm şi noi în rândul lumii civilizate, avem şi noi ce discuta cu oamenii. Aşa simţi şi tu că trăieşti, că te afli în mijlocul evenimentelor. Ei da, ce fain este! Ce fain este să fii de profesie spectator!

În lumea reală, moartea unui singur om este un eveniment cu o mare încărcătură emoţională. Indiferent daca acela ţi‑era apropiat sau nu. Indiferent dacă tu eşti un om religios sau nu. Simplul fapt că pe strada ta a murit un om te predispune să vezi lumea altfel, să gândeşti, iar uneori chiar să‑ţi schimbi viaţa. În acest caz, tu nu te informezi ca să afli cât mai multe despre el, ci meditezi: „Acest om ieri a fost, astăzi nu mai este. Ce va fi cu el acum; ce va fi cu mine? Ce e viaţa asta în definitiv?” În orice caz, este evident că în lumea reală moartea cuiva nu te poate lăsa pasiv; te marchează într‑un fel sau altul. Însă cu totul altfel se întâmplă atunci când priveşti pe monitor la moartea unor oameni. Te uimeşte, nu zic ba, dar nu te emoţionează, nu te mişcă în adânc, aşa încât să zici „Şi eu voi ajunge într‑un astfel de moment cândva, aşadar, ce voi face?”. Nicidecum. Mai ales atunci când e vorba de evenimente precum atentatele, toată această stare de lucruri te împinge, nu ştiu cum, mai degrabă la a te avânta în tot felul de speculaţii, de teorii, dintre care unele chiar pot fi reale. Această atitudine este valabilă faţă de tot ceea vezi pe monitor, dar acum vorbesc despre aceste crime, care sunt  chiar nişte lucruri groaznice. Adică acolo există cu adevărat nişte minţi bolnave ce plănuiesc carnagii şi nişte oameni care mor! Aceasta e un mare păcat, este o tăgăduire a valorii omului; nu mai vorbesc de valori superioare, de aspiraţii înalte, de credinţă, de Dumnezeu. Aici se vede degenerarea nudă a omului, apostazia şi nebunia lui. Şi cu toate acestea, repet, în faţa ecranului lucrurile se văd altfel. Uneori ai impresia că parcă toate ar fi făcute cu intenţia vădită de a‑ţi consolida statul de spectator, dar nu orice fel de spectator, ci de spectator global. Să le priveşti şi să zici: „Ce de lucruri se întâmplă în lumea asta, domnule! Ia să vedem şi prin alte părţi ale lumii, ce mai este?”

De fiecare dată când mă aflu în postura de a vorbi despre mediile moderne de informare, de televiziuni şi de toate monitoarele posibile şi imposibile, îmi stăruie în minte aceeaşi întrebare: „Care este totuşi mesajul central al tuturor lucrurilor pe care le vedem în ele?” Şi de fiecare dată îmi amintesc sentinţa lui Marshall McLuhan – „Mediul este mesajul”, adică faptul de a te afla în faţa monitorului devine scop în sine, devine lucrul cel mai de seamă. Tu vrei să afli noutăţi sau vrei să comunici sau să te recreezi, sau, mai nou, să joci Pokemon Go, dar numai prin mijlocirea monitorului. Acesta pare a fi mesajul esenţial al epocii noastre, fie că azi vorbim despre terorism, mâine despre fotbal, iar poimâine despre alegeri etc., să stai cuminte şi să priveşti la monitor, căci doar asta este profesia ta!

Ar putea totuşi cineva să obiecteze: „Dar bine, domnule, dumneata ai vrea să fim cu totul neinformaţi, izolaţi şi retrograzi? În ce lume trăieşti? Vezi, d‑asta nu se schimbă lucrurile în bine!” Dar tocmai asta e problema, domnule spectator! Trăind în mediul tău virtual, n‑ai cum să înţelegi că stând în faţa monitorului nimic nu se va schimba în bine, că pasivitatea hipnotică a „mediului” nu poate fi premisa unei îmbunătăţiri a modului tău de gândire, a personalităţii tale, şi cu atât mai puţin a instaurării binelui în lume!

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

31 iulie 2016 – Desculţ în iarbă! Împreună, la picnic.

DSC_5290

DSC_5292

DSC_5297

DSC_5301

DSC_5306

DSC_5311

DSC_5316

DSC_5318

DSC_5328

DSC_5335

DSC_5341

DSC_5350

DSC_5355

DSC_5358

DSC_5371

DSC_5372

DSC_5375

DSC_5379

DSC_5391

DSC_5399

DSC_5400

DSC_5406

DSC_5411

DSC_5417

DSC_5420

DSC_5423

DSC_5428

DSC_5433

DSC_5438

DSC_5442

DSC_5451

DSC_5484

DSC_5497

Imnuri închinate Maicii Domnului

Programul liturgic în Postul Adormirii Maicii Domnului 2016

13886311_1422560701103744_818632841487654705_nLuni, 1 august:

09.00 – Sf. Liturghie;

19.00 – Paraclisul Maicii Domnului;

Marţi, 2 august:

09.00 – Sf. Liturghie; Paraclisul Maicii Domnului;

Miercuri, 3 august, Sf. Teodora din Salonic:

09.00 – Sf. Liturghie;

19.00 – Paraclisul Maicii Domnului;

Joi, 4 august:

09.00 – Sf. Liturghie; Paraclisul Maicii Domnului;

Vineri, 5 august, Sf. Ioan Iacob de la Neamţ:

09.00 – Sf. Liturghie; Paraclisul Maicii Domnului;

18.00 – Taina Spovedaniei;

19.00 – Vecernie cu litie;

Sâmbătă, 6 august, Schimbarea la Faţă a Domnului:

09.00 – Sf. Liturghie;

16.00 – Taina Spovedaniei;

17.00 – Vecernie;

Duminică, 7 august, Sf. Teodora de la Sihla:

8.00 – Utrenia;

9.00 – Sf. Liturghie;

11.00 – Taina Sf. Maslu;

Luni, 8 august:

09.00 – Sf. Liturghie;

19.00 – Paraclisul Maicii Domnului;

Marţi, 9 august:

09.00 – Sf. Liturghie; Paraclisul Maicii Domnului;

Miercuri, 10 august:

09.00 – Sf. Liturghie;

19.00 – Paraclisul Maicii Domnului;

Joi, 11 august:

09.00 – Sf. Liturghie; Paraclisul Maicii Domnului;

Vineri, 12 august:

09.00 – Sf. Liturghie;

18.00 – Taina Spovedaniei;

19.00 – Paraclisul Maicii Domnului;

Sâmbătă, 13 august:

09.00 – Sf. Liturghie;

16.00 – Taina Spovedaniei;

17.00 – Vecernie;

Duminică, 14 august:

8.00 – Utrenia;

9.00 – Sf. Liturghie;

18.00 – Prohodul Maicii Domnului;

Luni, 15 august, Adormirea Maicii Domnului:

8.00 – Utrenia;

9.00 – Sf. Liturghie.

Postul Adormirii Maicii Domnului

11113276_1090998950926589_1505318786131872354_nMomentul Adormirii Fecioarei Maria nu este consemnat în Sfânta Scriptură, dar mărturia lăsată de Dionisie Areopagitul lămurește faptul că Fecioarei Maria i-a fost descoperit momentul morții – adormirii sale, iar Apostolii care erau în diferite țări spre a împlini misiunea de propovăduire au fost aduși la sicriul Maicii și, desigur, au săvârșit rugăciuni și cântări până în momentul îngropării ei în satul Ghetsimani.

Astfel, pe lângă faptul că Biserica a stabilit data prăznuirii Adormirii Maicii Domnului la 15 august, a mai hotărât ca acest eveniment din viața religioasă să fie precedat de post.

Încă din primele secole, postul acesta nu se ținea peste tot în același timp și în același fel. Creștinii din Antiohia posteau doar o singură zi, la praznicul Schimbării la Față a Domnului.

În partea Constantinopolului se postea doar patru zile; doar creștinii din Ierusalim posteau opt zile. Această situație a făcut ca Biserica să ia atitudine asupra stabilității acestui post.

Astfel, în anul 1166, la Constantinopol a avut loc întrunirea unui sinod prezidat de Patriarhul locului respectiv, Luca Chrisoberg, unde s-a hotărât: Postul acesta să înceapă în ziua de 1 august și să se termine în dimineața zilei de 15 august, când începem sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Postul Adormirii Maicii Domnului este rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de postul cu care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice.

În această perioadă de două săptămâni, Biserica recomandă credincioșilor înfrânarea și îi îndeamnă la rugăciune și fapte bune.

P.F. Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Ce poți cumpăra cu bani?

200566427-002Bernard Shaw, celebrul scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, remarca spiritual, odată: „Cu bani poți să cumperi un pat, dar nu și somnul odihnitor, cărți, dar nu și înțelepciunea, mâncare, dar nu și apetitul, haine luxoase, dar nu și frumusețea, medicamente, dar nu și sănătatea, distracții, dar nu și fericirea”. Am putea adăuga la spusele cunoscutului dramaturg britanic că și apropierea intimă se vinde, dar nu și dragostea! Iar fără iubire suntem neliniștiți, nefericiți și duhovnicește morți! Cu privire la aceasta există o poveste remarcabilă. Într-o seară, un om stătea în camera sa, privind la lumânarea aprinsă de pe masă. La bătăile care se auzeau în ușă, bărbatul întreabă: „Cine e?” Răspunsul veni imediat: „Iubirea”. „Nu am nevoie de tine acum!”, îi replică omul tăios. „Dar mă așteptai”, răspunse ea. „Pleacă, am nevoie să înțeleg viața, sensul ei…” „Dar ai putea să mori între timp…” „Nu am de gând.” „Atunci o să mor eu!” „E imposibil. Iubirea e mai tare decât moartea.” „De ce crezi asta?” „Tu vii când vrei, dar să mori?!” „Dar dacă totuși?” „Nici un fel de dacă. Vino mai târziu.” „Rămas-bun!”

Se lăsă o liniște apăsătoare. Dar iarăși bătăi în ușă.

„Am zis: Pleacă!” „Hai, pregătește-te repede!”

„Ce, cum îndrăznești?” „Îndrăznesc pentru că e vremea mea. Eu sunt Moartea.”

„E o greșeală, sunt încă atât de tânăr!”

„Trebuie să nu uiți un lucru; fără iubire ești mort!”

Augustin Păunoiu

Nemulțumirea părelnică și cinstirea părinților

il2Uneori îmi pare rău să constat că trăim o stare de nemulțumire generală. De toate lucrurile. Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de condițiile vieții noastre: de neamul nostru, de poziția socială, de educația primită, de părinții noștri etc.

Pentru a mă trezi din această așezare greșită mai ales față de părinții noștri, voi încerca să o pun în contrast cu cinstea pe care le-o datorăm. Este foarte încurajator că avem și zile, cei drept cam puține, în care ne raportăm aproape cu toții într-un mod frumos la părinții noștri.

Folosesc acest context pentru a face pocăință față de părinții mei. Mă întreb uneori: de ce a lăsat Dumnezeu porunca să ne cinstim părinții? Este dată mai întâi în Vechiul Testament: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți‑a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să‑ți fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ți‑l dă ție” (Ieșire 20, 12; Deuteronom 5, 16), și este întărită apoi de porunca Mântuitorului (Matei 19, 19; Marcu 10, 19; Luca 18, 20). Un prieten spunea că cinstea părinților ar fi de la sine înțeleasă. Firea lucrurilor ne obligă să o facem. Uitându‑ne în natură, putem vedea că și între animale există un fel de solidaritate între cei mai apropiați. Dar, deși noi suntem cununa creației, constat că uneori suntem sub nivelul celor mai de jos în raportarea firească la cei apropiați. Conștientizez concret de ce a lăsat Dumnezeu porunca să ne cinstim părinții. Pentru că ne este foarte greu să o facem. Nemulțumirea și interesul propriu se fac solzi pe ochii noștri și vederea ne devine foarte îngustă, focalizând doar anumite lucruri, pierzând imaginea de ansamblu.

Ce motive de nemulțumire întâlnim adesea? Primul și cel mai des întâlnit este faptul că părinții nu ne‑au dat și nu ne‑au făcut. Suntem nemulțumiți de condiția socială și o punem pe seama părinților. Dacă suntem mai mulți frați, aproape cu toții parcă vedem că moștenirea fraților noștri este mai consistentă. Și uneori chiar pe drept. Am auzit un părinte înțelept care, după ce și‑a așezat cei patru copii la casa lor, i‑a chemat și le‑a spus criteriile după care va face împărțirea averii rămase. Pe cei pe care i‑a înzestrat mai generos Dumnezeu cu daruri, părinții îi vor înzestra mai subțire, pentru a echilibra partea celor mai puțin înzestrați. Alții suntem nemulțumiți de educația primită. Atât cea de acasă cu metodele specifice epocii în care am crescut, cât și proiectul de educație pe termen lung. Mai apar și alte nemulțumiri. Chiar după ce se așază copiii la casa lor, tot așteaptă ajutorul părinților. Deși aceștia o fac în măsura putinței, tot suntem nemulțumiți. Parcă vedem pe alți părinți că‑și ajută mai mult copiii. Toate aceste părelnice nemulțumiri ale noastre devin argumentul comportamentului nepotrivit față de părinți. Chiar dacă nu ne‑ar fi lăsat nici un fel de avere materială, sau chiar dacă nu s‑au priceput să ne dea cea mai bună educație, sau nu reușesc să ne ajute cât vrem noi, tot ar trebui să‑i cinstim. Mai ales cei care sunt părinți la rândul lor știu ce sacrificii fac părinții pentru ca pruncii lor să devină oameni întregi.

Voi încerca să adun câteva argumente care cred că pot să ne deschidă ochii. Astfel sper că vom vedea mai bine așezarea firească și cinstirea pe care o datorăm părinților. În primul rând, părinții ne dau viața – un mare dar pe care nu mai știm să‑l prețuim. Fără viață nu am fi făcut nimic din ce suntem: nici familie, nici casă, nici profesie, nici nimic. La baza tuturor lucrurilor pe care noi le facem stă viața primită de la Dumnezeu prin părinții biologici. Primul motiv solid de a‑i cinsti.

Alte motive puternice sunt toate sacrificiile pe care un părinte le face, într‑un mod total dezinteresat pentru ca pruncul lui să devină om matur capabil să‑și poarte singur de grijă. Mama poartă pruncul în pântece nouă luni. Toți știm ce înseamnă asta: câte dureri de picioare, de spate, de cap, presiune pe coloana vertebrală, emoții să fie copilul sănătos etc. Iarăși mama: la naștere chinuri, riscuri, emoții și dureri care nu pot fi comparate cu nimic. În unele cazuri mama riscă să‑și dea viața pentru nașterea pruncului. Dar nu e suficientă jertfa aceasta. E doar începutul lungului sacrificiu.

Abia după naștere începe greul. Părinții pierd nopțile în primul an de viață al pruncului cu toate problemele specifice. Când se apropie de un an, eforturi și răbdare până când pruncul face primii pași. Câtă bucurie când această mare victorie se întâmplă. După aceasta, tot părinții fac eforturi care nu pot fi măsurate pentru a‑i pune cuvintele în gură unul câte unul, până când pruncul este capabil să lege propoziții și fraze. După aceasta, pruncul trebuie învățat să se îmbrace, să se încalțe, să dobândească un minim necesar de bune maniere pentru a interacționa civilizat în societate. Toate acestea sunt în grija și responsabilitatea părinților.

După ce dobândește un bagaj minim de cunoștințe în cei șapte ani de acasă, urmează școala. Zilnic pregătește‑l și trimite‑l la școală. Grija dacă învață sau nu, e cuminte sau nu, ce voi face cu el când termină școala, multe alte griji și nopți nedormite. Trec și la cele materiale: câte hăinuțe nu schimbă un copil de la naștere până la optsprezece ani, să zicem, câte eforturi pentru meniul zilnic, câte multe alte sacrificii materiale. Aproape cu toții le cunoaș­tem din experiență. Gândiți‑vă că toate aceste griji se înmulțesc cu numărul copiilor crescuți. Și toate pe capul și în grija acelorași părinți.

Părinții le fac necondiționat. E în aceasta chipul lui Dumnezeu, Cel care ne dăruiește toate cu prisosință, în mod necondiționat. Legea firii însă și Scriptura ne cer să‑i cinstim. Un minim al cinstirii înseamnă nimic mai mult decât să le spunem o vorbă bună fie când trecem pe la ei, fie prin alte mijloace de comunicare. Când nu se întâmplă și simt că îi neglijăm sau îi evităm, deși unii au marele bun-simț să nu spună nimic, îi doare mult, chiar dacă nu o exprimă. Comportamentul nostru este unul foarte amar pentru ei, împovărați fiind cu multe necazuri suportate în viață. Cred că greșim dacă, drept notă de plată pentru toate, le plătim cu un comportament ingrat când efortul unei vorbe bune ar fi minim.

Cred că acest comportament al nostru va avea consecințe în viața proprie. Dar ne vom da seama prea târziu. Dacă nu ne corectăm comportamentul, vom culege roadele amare ale acestuia prin copiii noștri. Este lege duhovnicească: cum voiești să se comporte cu tine oamenii, comportă‑te tu cu ei! (Matei 7, 12; Luca 6, 31)

Cei mai mulți dintre părinți probabil își educă bine copilul: să fii cuminte, să te comporți frumos cu toată lumea, să asculți de mama și de tata etc. Copilul ne ascultă, dar vede în contrast comportamentul nostru față de părinții noștri care le spune cu totul altceva. Este chiar un proverb din înțelep­ciunea populară: vorba sună, fapta tună! Ce se întâmplă în mintea copilului? Părinții mei îmi spun să‑i ascult, dar ei nu îi ascultă pe ai lor. Fapta fiind mai tare, mai puternică decât vorba, îl determină pe copil să ne urmeze comportamentul. Atunci când se vor desprinde de cuib și vor fi „cu sacii în căruță” cum suntem noi, vor adopta același comportament față de noi pe care noi l‑am cultivat prin exemplul propriu cu părinții noștri.

Ioan Sergiu Lungu

Sursa: ziarullumina.ro

Duminica a VI-a după Rusalii, Matei 9, 1-8

12987034_801940746604814_4031329209865520571_n1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. 2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! 3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. 4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? 5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? 6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. 7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. 8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.   

Domnul Iisus i-a spus unui slăbănog ce stătea pe pat: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” Poate te întrebi: „Ce păcate putea slăbănogul acesta să facă?” Există trei moduri de a păcătui: 1) Comitere: lucrurile pe care le facem. 2) Omitere: faptele bune pe care nu le facem. 3) Dispoziţie: atitudinile noastre greşite. De ce nu a spus Iisus simplu: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Deoarece când ştii că păcatele îţi sunt iertate, ai încrederea de a-I cere lui Dumnezeu lucrurile de care ai nevoie şi curajul de a te ridica prin credinţă şi de a face ceea ce îţi spune El. Ştiind că păcatele îi sunt iertate, acest om a putut face ceea ce toată lumea a crezut că este imposibil.

Putem învăţa o lecţie importantă de aici. După ce Adam a greşit, el s-a ascuns de Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a spus: „Unde eşti?”, el a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică” (Geneza 3, 9-10). Cum îţi dai seama că ceva nu este bun pentru tine? Când lucrul acela te face să te ascunzi de Dumnezeu! Când lucrul acela te face să eviţi rugăciunea, citirea Bibliei şi comuniunea cu Biserica lui Dumnezeu şi credincioşii ei. Biblia condamnă păcate precum furtul şi pofta, desfrânarea, dar cum rămâne cu lucrurile care nu sunt formulate explicit în Scriptură? Pentru a şti dacă ceva este bun sau rău pentru tine, trebuie să-ţi pui o singură întrebare: „Cum va afecta lucrul acesta încrederea mea în Dumnezeu?” Nu vei greşi niciodată dacă îţi vei pune această întrebare. „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 loan 3, 21-22).

Am văzut, însă, în ce prăpastie şi slăbănogeală duce păcatul. Mai ales cel nemărturisit sau cel ascuns la spovedanie. Am întâlnit prea des în ultima vreme o categorie cam groasă de oameni fără așteptări, nerealiști. Oameni care nu vor să mute un pai. Prea mulți plictisiți. Apatici. Dezinteresați. Bolnavi de lehamite.

Lehamitea e starea aceea de silă. Căci, așa se traduce din rădăcina ei bulgară: “liha-mi-ti”= silă. Nepăsare cronică. Momentan e boală generalizată. Tinerii nu mai vor să știe carte. Nu vor deloc să-nvețe! Adulții nu mai vor să audă de implicare citadină. E dezinteres față de medici, de profesori, de orfani, de durerile societății. Unii își denigrează țara, au greață de ea. Bisericile, și chiar Dumnezeu, devin chestii neatractive. E lehamite față de moralitate, de cele sfinte, de sfinţenie, de bune maniere, de familie, de viața de top. O intoxicație ce aduce deservicii.

Deși e paradox, “ebola silei” a pătruns și-n viața Bisericii. Se vede la ora de start a liturghiei: nu toți au sosit! Se vede în absența la spovedit, la împărtăşit, la citirea scripturii, la ora de rugăciune. În vieți ce se sting duhovniceşte. Putem sluji fără iubire, dar nu putem iubi fără slujire!

Lehamitea este o suspensie a reperelor. Ea n-are vise mărețe, idealuri onorabile. N-are calcule pe termen lung. E un fel de zodie a supraviețuirii, a subzistenței. Fără prea mult efort, fără prea multă implicare. Fără “corazon” ce-o ia la galop. De fapt, “lehamitea e o oboseală a inimii”, spun călugării.

Ca să ieșim din lehamite avem nevoie de o furie trezitoare. Avem nevoie de entuziasm. De acel “en-theos” cum îl numesc grecii. Adică de “înlăuntru Dumnezeu”. Pentru că entuziasmul, zicea Paolo Coelho, ne duce la Porțile Paradisului.  Lehamitea e boala celor lipsiți de entuziasm. E lipsă de responsabilitate. Lehamitea nu cunoaște fericire. Și nici nu are speranță. Entuziasmul, însă, e credința căreia i-ai dat foc! E sarea și piperul vieții.  Lehamitea ne face să pierdem ce avem mai scump: iubitul, familia, biserica, țara. Pe Domnul. Pe Hristos. E noapte duhovnicească. Un fel anticipativ de a-ți trăi dispariția.

“Înflăcărează darul care este în tine”! Entuziasmul. Lehamitea îl stinge. Atenție mare: Dumnezeu nu a decorat niciodată plictisiții!

Şi încă un detaliu din textul de astăzi: “Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” Şi apoi, zic eu, între voi.  Ca limba unui bocanc stricat care nu-și mai găsește locul, așa e limba zvonistului de serviciu, care e mai abil la împrăștiat vitriol decât odicolon. Cârtitorul, clevetitorul, bârfitorul, căci de el este vorba, e încântat să relateze lucruri care-i plac despre persoane care nu-i plac! Can-can-ist de profesie, bârfitorul e facebook-ul diavolului: împrăștie tuturor știri cu interese oculte.

Bârfa – acest viol al intimității, este o obsesie față de imaginea celuilalt. Negativă. E judecata fără rost, care nu se scrie în cărți. E glonțul care ucide trei persoane deodată: pe cel bârfit, pe cel ce ascultă, dar și pe bârfitor! Când bârfim sufletul începe încet să moară.

În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă fără a accepta niciun drept de recurs. Bârfa nu deține tabu-uri. E folosită tot timpul pe ascuns, în “planul din spate”, în zona obscurului. E pikamer cu limbaj demolator. Dragostea zidește, dar bârfa, cugetarea rea dărâmă.

Prea multe bârfe se derulează în ultima vreme. Nu doar la colțuri, nu doar în cârciumi, nu doar pe lavițe în fața porții. Ci și-n biserici! Prea multe lecții de anatomie morală, prea multă expunere de ecorșee înnegresc Mireasa lui Hristos, decredibilizează slujitorii! Mai mult, odată cu ei murdărește chipul lui Dumnezeu!

De ce bârfesc oamenii? Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, zice Solomon (Proverbe 11, 12). Cine nu are minte se apucă să mintă. Dar mai poate practica sportul ăsta dacă e singur? Cine ascultă bârfe e mai vinovat decât cel ce bârfește, spune o maximă arabă. Bârfitorii nu ajung în cer!

Știm: “vorbele defăimătorului sunt ca nişte mâncări alese; ele coboară în cămările pântecelui”, spune cartea Pildele lui Solomon (18, 8). Fugiți de bârfitori! Cei ce bârfesc pe alții la dumneavoastră, vă vor bârfi și pe dumneavoastră la ei! Dați spam bârfitorilor, chiar şi celor de pe internet! Ei vor fi acolo atâta timp cât îi acceptați. Păstrați-vă mintea sănătoasă. Și hainele albe ale lui Hristos.

Căsnicia este mila lui Dumnezeu

articol_25_3Căsnicia este mila lui Dumnezeu! Un strop de răbdare și Dumnezeu ne bucură. Eu, cu darul lui Dumnezeu, am un soț minunat, Cristian, și 7 îngerași: Maria, Ioana, Nicolae, Dumitru, Parascheva, Petru și Pavel.

La drum am pornit, țin minte clar, cu gânduri mari, sfinte: să îmi fac datoria, să am mulți copii, să fiu ascultătoare! Acum, după 13 ani, cu teamă văd ce gâscă eram! De la primul copil au început să iasă la lumină patimi!

Abia apoi, după ce am născut primul și al doilea copil, au început să iasă din mine răutăți, minusuri, lipsuri, a început să iasă cuvioșia, ca să zic așa. Eu aveam o părere bună despre mine. Mult, mult, mult se smeresc copiii, mult poartă copiii din neputința noastră, foarte mult din nepriceperea noastră. Cu adevărat sunt smeriți, încât de la copil la copil, m-am găsit, m-am văzut în ce hal sunt.

Înainte să mă căsătoresc mi-am zis: „O să mă căsătoresc, o să am copii mulți.” „O să am cinci copii”, asta mi-am propus eu, asta însemna să am copii mulți. Odată ne-am întâlnit cu niște prieteni și prietenii aceia ziceau că o să aibă doi copii. Eu, după ce ne-am despărțit de ei, i-am zis lui Cristian: „Cum poate să zică că o să aibă doi copii? Dacă îi dă Dumnezeu mai mulți?” Și Cristian mi-a zis: „Bine, dar tu cum zici că o să ai cinci copii?” Același lucru. Și mi-am dat seama că avea dreptate. Că sunt doi, că sunt cinci, tot punem o limită.

Îmi aduc aminte că aveam niște ispite înainte de a-l naște pe al patrulea copil dar am uitat, s-au luat de la mine, chiar asta este. Înainte să-l nasc pe al patrulea copil, de exemplu, aveam o tulburare înlăuntrul meu, și anume legată de numărul de copii. Cu un copil mă simțeam bine, cu doi copii e totul perfect, e încă bine. Când a apărut al treilea copil am început să am gânduri: „E rușine să ai trei copii.” Mă certam cu mulți oameni, mi se părea că se uită lumea la mine că am trei copii și deja mă certam cu ei în gând. Deja mă justificam, fără să îmi spună nimeni nimic. La al patrulea copil nu știu ce s-a întâmplat, nu mai țin minte, dar s-a luat de la mine această neliniște. Și îmi aduc aminte că la al patrulea copil am găsit, am înțeles un lucru: a-l lăsa pe Dumnezeu să plinească măsura, am înțeles lucrul acesta.

Copiii sunt cu adevărat o binecuvântare! Mare este dragostea lor! Eu sunt departe, străină de biserică, la mine nu-i nimic, totul este mila lui Dumnezeu pentru copilași. Așadar cum să pui număr?!

Înainte lucra doar Cristian și eu stăteam acasă cu patru copii și nu ne ajungeau de niciunele. Casa oricum era a cumnatei, n-aveam mașină, o duceam foarte greu. Nu ne descurcam. El deși muncea mult aducea foarte puțini bani acasă și eram nemulțumită din pricina asta, eram foarte nemulțumită. „Eu să stau acasă cu copiii, de dimineața până seara: spală-i, culcă-i educă-i pe toți” – deși asta este, de fapt, o binecuvântare – „și el muncește, face ce-i place, și aduce și bani puțini”.

La un moment dat, țin minte și acum, nu aveam nimic, nici măcar pâine nu aveam ca să pun de mâncare la copii și eram foarte supărată și dădusem frâu liber la supărare. În mine se luptau două lucruri atunci: de o parte nemulțumirea, îndreptățirea și de cealaltă: cel pe care îl ocăram, cel pe care îl asupream, cel de care eram eu nemulțumită era soțul meu pe care eu îl iubesc. Îl iubesc sau nu îl iubesc? Era această luptă înlăuntrul meu care a ieșit, iarăși din mila lui Dumnezeu, la suprafață. Eu zic că lupta aceasta o ducem continuu înăuntru nostru. Îl iubeam și îl ocăram în același timp. Și m-am întors, efectiv a fost o luptă de a mă întoarce, de a nu mă mai îndreptăți, m-am întors eu împotriva mea, ca să zic așa. Și am călcat eu puțin pe dreptatea asta care îmi stătea în gât și am zis: „Hai măi, chiar așa să fie, să nu fie nimic de mâncare în casa asta?” Și am găsit mălai sau macaroane, am găsit ceva, pe care le-am fiert, am pus niște ulei, copiii au mâncat, s-au săturat și a fost totul bine.

Nu a trebuit decât să fiu de fapt sinceră și să nu mă mai îndreptățesc în nemulțumirea mea. Aceea cred că a fost o bătălie câștigată. Din momentul acela s-au liniștit, s-au limpezit lucrurile și mulțumesc lui Dumnezeu. Până la urmă, să fim sinceri, omul de care sunt nemulțumită poate are și el un chin, o nemulțumire dar dacă îl iubesc cu adevărat trebuie să caut să îl înțeleg, să văd care este problema, nu să îl asupresc. Dacă cu adevărat îmi pasă de soțul meu, dacă cu adevărat îl iubesc, decât să îi dau în cap, mai bine hai să văd ce am de făcut, ce pot să fac.

Eu fiind medic de familie acum, când vin la mine mămicile și zis: „Doamnă doctor, cum să dau de mâncare la copil?” „Mamă, dacă eu am putut să fac lucrul acesta, sigur puteți și dumneavoastră.” Peste toate mila lui Dumnezeu.

Până la al patrulea copil eu am încercat să fac totul cât mai bine, să am un program. Ori ca în armată, ori nu e bine. Trebuia să fie totul făcut bine, și ca să fie totul făcut bine, trebuia să fie făcut la timp, program: rugat, mâncat, spălat, culcat, construit, lipit, plimbat, adus înapoi în casă. Făceam totul ceas, din datorie, de frică. La al patrulea copil nu am mai putut să fac lucrul acesta. Am cedat, nu am mai putut.

În momentul acela a lucrat iarăși mila lui Dumnezeu. L-am văzut pe Cristian, m-am uitat la soțul meu cum face el. El se ducea la lucru ziua și noaptea lucra iarăși. El făcând informatică lucra fel de fel de lucruri care lui îi plăceau. Pur și simplu nu avea liniște dacă nu făcea lucrul acesta. Și stătea noaptea și lucra, și învăța alte și alte programe, în Linux, și fel de fel de aplicații. Omul acesta putea să nu doarmă deloc toată noaptea și a doua zi se ducea la lucru și era liniștit cu copiii. Și m-am uitat eu la el și zic: „Măi, dar cum poate omul? Ziua muncește, noaptea muncește, și mai este și liniștit pe deasupra.” Și m-am uitat la el și am înțeles că de fapt asta nu îmi convenea mie: „El face ceea ce-i place și eu nu fac ceea ce-mi place.” Aici deja era o problemă. „Cum adică eu nu fac ceea ce-mi place? Eu am grijă de copii. Nu-mi place să am grijă de copii?” Și a început ceva să lucreze. De asta zic că întotdeauna Dumnezeu lucrează prin conștiință. Până la urmă pe orice mamă, orice tată, orice om, tot îl ajută Dumnezeu, numai să fie sincer cu el însuși.

El face ceea ce-i place, se bucură de ceea ce face, se simte împlinit, se odihnește în lucrarea lui. Atunci mila lui Dumnezeu a lucrat. M-am uitat la mine și zic: „Domnule, dacă faci cu bucurie ceea ce faci, ai odihnă.” Atunci pur și simplu mi-am dat seama că eu făceam lucrurile cu datorie, făceam lucrurile acestea pentru că așa trebuia să le fac, dar nu mă odihneam în ele.

Dacă nu era totul perfect eram nemulțumită, eram neodihnită, eram neîmplinită, eram nervoasă, eram obosită, eram mânioasă. Și când am început să înțeleg să mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, să mă bucur de ceea ce fac, să mă bucur de copiii mei atunci am început să mă odihnesc, am început să prețuiesc lucrurile. Așa am ajuns să mă odihnesc în copiii mei. S-au schimbat multe de atunci. Și e atât de firesc să zic: „Slavă Ție Doamne!”

La al patrulea copil am înțeles lucrul acesta: fac ce pot, fără să mă lenevesc, iar mai departe lucrează Dumnezeu, plinește Dumnezeu măsura. Am simțit că este o legătură, o întrepătrundere între bucurie și a-I mulțumi, a avea recunoștință față de Dumnezeu, pentru ceea ce am. Am început să dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare lucru și mă odihneam în asta.

Fac ce pot, puțin, tot Dumnezeu ne-a dat conștiința și atunci după dânsa merg șchiopătând iar dragostea copiilor ne poartă neputința!

Legat de viața de familie, totdeauna simt, știu când îmi fac sau nu-mi fac datoria. Unul din primele lucruri pe care m-a învățat părintele duhovnic a fost să ascult de conștiință; să fiu sinceră cu mine însămi și conștiința întotdeauna îmi va spune. Acesta a fost unul din primele lucruri pe care le-am aflat, cu mila lui Dumnezeu pentru că e harul lui Dumnezeu peste tot. Conștiința aceasta îmi spune când greșesc față de copil. De exemplu, la un moment dat am observat că sunt mai drăguță cu alți copii, vorbesc mai frumos. Și m-am gândit „Măi, dar eu cu copiii mei de ce sunt așa dură? N-am și eu un cuvânt de mângâiere, o vorbă mai dulce?” Și mi-am propus să mă gândesc că nu sunt ai mei și să mă port cu ei ca și cum nu ar fi ai mei. Și când m-am dus la părintele duhovnic, i-am spus ce mi-am propus: „Părinte, mi-am propus să cred că nu sunt ai mei.” Și părintele mi-a spus atât de frumos: „La drept vorbind, Cristina, nici nu sunt ai tăi.” Atunci cu adevărat am înțeles, nici nu sunt ai mei. Eu aveam o vorbă cândva: „N-am casă (casa este a cumnatei), n-am mașină (mașina ne-a dat-o cineva și cu greu anul acesta am reușit să o plătim, după vreo 6 ani). N-aveam nimic decât copiii.” Asta era tot ce aveam și acum am înțeles că de fapt nici copii nu aveam.

În educația copiilor ascult de această conștiință care lucrează. Sunt convinsă de asta pentru că dacă lucrează la mine, care sunt cum sunt, sigur lucrează și la altul care sigur e mai bun ca mine.

Apa e udă, mamă

Legat de problemele intime, delicate, despre care e greu să discuți cu copiii, e bine că s-au petrecut transformările acestea în mine de la al patrulea copil încoace. Am apucat să mă îndrept până să facă Măriuca mea 10 ani, ceea ce este important. Adică până pe la 10 ani, mai ales la fete, bine este așa să nu simtă o răceală, mai ales din partea mamei, pentru că după aceea, dacă până în 10 ani nu avem această grijă, după 10 ani începe să și-o caute în altă parte, mai ales fetele pățesc lucrul acesta. Deci lucrul acesta, mulțumesc lui Dumnezeu, la mine l-am îndreptat, pentru că aveam o duritate, și l-am îndreptat mai înainte. Am aflat pe la 8 ani ai Măriucăi mele și în 2 ani de zile, încet, încet am recuperat. Acum e mai bine, doar că vorba unei prietene: „Trebuie să-i spui copilului că apa este udă, că dacă se bagă în apă, se udă”. Copiii mei au fost la un moment dat de unii singuri într-o tabără, unde majoritatea copiilor erau necunoscuți, nu știau de post, de o cumințenie. Și a fost o ispită. Adică au rămas singuri la filme, singuri cu televizorul pe mână. A fost un pic mai delicat și atunci au văzut că apa este udă. Până la urmă a fost bine, zic eu. Adică au vorbit cu noi, au priceput lucrul acesta. Dar au înțeles, au înțeles greșeala.

Copiii au o bunătate, chiar dacă fac prostii, nu o fac cu un scop, nu o fac premeditat. De aia, am înțeles că de fapt pe copil n-are rost să îl întrebi „De ce ai făcut cutare lucru?”. E o pierdere de timp, mai rău te cuprinde mânia, greșești, nu are nici un rost. Mai bine îmi explic eu de ce, nu are rost să îl întreb pe copil. Asta învăț eu, să nu judec copiii. Mai bine mă judec întâi pe mine dacă este o problemă, trebuie să caut la mine problema mai întâi și apoi la copil dacă nu merge. Dar întâi eu.

Asta mă chinui acum, sunt într-o căutare foarte grea pentru că văd la copiii mei multe lipsuri și îmi dau seama că e ușor să îl speli, să îl hrănești, să-l îmbraci, să-l culci – asta e ușor – problema este educația copilului, adică nu să-l cerți, ci să-l mustri. Așa cum nu spunem „mă ceartă conștiința” ci „mă mustră conștiința”, așa ar trebui să facă și mama, să-i mustre pe copii, nu să-i certe.

În educația copiilor liniștea din casă contează.

Bărbat și femeie

Eu cu mila lui Dumnezeu am un soț credincios, măcar încearcă! Adică am de cine asculta! Abia în căsnicie am aflat ce mângâiere, ce binecuvântare este ascultarea! Mare lucru să nu judeci soțul! Să ai încredere în el! Să-l iubești cu adevărat! Cu dinții să țin de Dumnezeu și mai bine renunț la mine decât la omul pe care-l iubesc. Nu vreau să mă rup de el. Mai mult face omul din fața mea decât o gâscă!

Eu chiar le-am spus la finii noștri: „Femeia să aibă încredere și să asculte de bărbatul ei!” Asta mi se pare mie cel mai important.

Apoi, uneori nouă, mamelor, nu ne convine, dar sunt lucruri pe care numai mama le are și culmea, mama este nemulțumită că „de ce trebuie să facă ea lucrul ăla?” Pur și simplu pentru că ea are acest dar. Dăm dovadă uneori de atâta răutate – „Dar de ce să fac eu și celălalt să stea?” Odată m-am văzut făcând lucrul acesta. Trebuia să fac un lucru cu copiii mei și-am început să fiu nemulțumită și supărată și mânioasă pe copii. Totul a pornit de la gândul că trebuie să fac acel lucru. „De ce trebuie să-l fac eu?” Am început să mă supăr și nici măcar n-am mai apucat să-l fac. Sunt daruri pe care le are mama, că este mamă, și trebuie să facă lucrul acesta pentru că ea are aceste daruri până la urmă. Bărbatul nu le are. Degeaba mă supăr pe Cristian, pentru că pur și simplu el nu vede lucrurile alea, n-are nici un pic de răutate. Nu le vede și cu asta basta. – „I-ai dat și tu, tată, la copilul ăla ceva să mănânce?” – „Nu.” Și-mi zic: „Măi, ce vină are? Eu trebuia să fiu lângă copil să-i dau să mănânce, nu tata”. Ei aicea este conștiința care-ți spune, ca mamă, ce trebuie să faci și n-ai făcut.

Fiecare știe treaba lui. Eu nu mă bag peste soțul meu. El știe ce are de făcut. Așa cum eu știu ce am de făcut și am conștiința care-mi spune, așa sunt convinsă că are și Cristian o conștiință de tată, care sunt convinsă că nu-l lasă. Deci eu sunt convinsă că fiecare are neliniștea lui. Eu n-am nevoie și de neliniștea lui Cristian. Mi-ajunge a mea. Deci nu-l judec pe Cristian, sau încerc.

Cununie

Oamenii care nu sunt cununați nu-și dau seama, nu știu lucrul acesta, nu gustă din Dumnezeu. Pot să guste din Dumnezeu și fără dar cred că împlinirea este în Taina Cununiei. Pur și simplu trebuie să ascultăm și cu asta basta.

Eu țin minte că îl iubeam atât de tare pe Cristian încât nu voiam să mă mai rup de el. După cununie eu am simțit o pace.

Cum să nu ai libertate când te cununi cu omul pe care îl iubești? Să te mai gândești la libertate? Ai libertate, oameni buni! Mai liber decât să zici hotărât, să iei o hotărâre și să zici „Da, îl iubesc, mă leg cu el de gât cu două mâini.” Poate să iasă prost dar trăim și vom vedea. Și la mine a ieșit prost că dădeam cu oala goală în masă și n-aveam nimic dar problema era la mine. E grea cununia dar toate sunt grele.

Să fii necununat e o înșelare! Îmi pare rău, dar e dureros. Te lipsești de atâtea binecuvântări! Ne trebuie un strop de smerenie și un strop de curaj! O îngăduință, ș-apoi Dumnezeu umple!

Dar la suflet?…

Odată, cred că era 11-12 noaptea, am coborât în fața blocului, să mă mai limpezesc la minte la răcoarea și în bătaia vântului, într-un loc în care puteam să fiu doar eu, pomii, Dumnezeu drăguțul; și stând acolo așa eu, zic: „Ia să vedem: în seara asta au mâncat, mâine dimineață le dau de mâncare așa, la prânz o să aibă așa, seara o să fie așa, hai că e bine. Toată ziua le-am împărțit, au de mâncare, sunt bine copiii”. Și m-am liniștit. Și apoi îmi vine un gând: „Da, dar la suflet ce dai de mâncare?” Și-n momentul acela am zis: „La suflet ce dau de mâncare?” Mi-a venit acest gând, mila lui Dumnezeu. Și-atunci zic: „Mă duc și fac niște metanii”. M-am ridicat, m-am dus în casă, metanie pentru fiecare. Apoi când i-am spus părintelui duhovnic ce s-a întâmplat, mi-a spus: „Da, așa este. Și o carte de citit, și o vorbă blândă, dulce, mângâietoare, poate să fie hrană pentru suflet”.

Cu adevărat trebuie să ne îngrijim și de hrana sufletului. Așa că eu acum le citesc la copilași, seara la culcare sau în timpul zilei. Acum le citesc din „Măria sa, Neagoe Basarab” și, mulțumesc lui Dumnezeu, le plac aceste cărți. Le citesc din Sfântul Luca, chirurgul, doctorul cel fără de arginți. Caut să le citesc și le place.

Pe mine mă ajută mult și faptul că ei se spovedesc.

Profesie și mamă

Eu mă duc la serviciu și lipsesc foarte mult de acasă. Dar asta mă apasă. Numai datorită faptului că îmi las copiii destul de mult fără datoria mea de mamă, fiindcă în casă trebuie mâncare, copilașul trebuie mâncat, spălat, nu trimis la școală fie cum. Uneori îmi vine să las tot și să stau cu copiii mei și să mă bucur de ei și să-i iubesc și să-i … Of, aici lucrez, aici caut. Într-adevăr, se împacă mai greu, dar se poate.

Rugăciune

La începutul căsniciei mele, făceam rugăciunea de dimineață, nu mă gândeam să n-o fac, făceam și rugăciunea de seară. Dacă stau să mă gândesc câtă rugăciune fac acum și câtă rugăciune făceam atunci – atunci făceam mult mai multă rugăciune decât acum. Dar acum am altă conștiință a prezenței lui Dumnezeu decât o aveam atunci. Acum însuși faptul că mă văd în halul în care mă văd acum, eu cred că este un lucru bun pe când atunci făceam ce trebuie, eram plină de mine, eram dreaptă, pe când acum văd că nu așa stau lucrurile. Și totuși deși acum nu stau în genunchi cât stăteam atunci, acum mulțumesc lui Dumnezeu și pentru lumina zilei, pe când atunci nu dădeam doi bani pe lumina zilei. Și e atât de firesc să zic: „Slavă Ție Doamne!” Acum am cu totul alte criterii.

Deci la început făceam rugăciunea teoretic, din datorie. După care, când am dat de greu a scăzut rugăciunea, m-am împuținat. Asta pentru faptul că nu era făcută bine. Dar încet, încet am început să-L gândesc (sau găsesc) cumva pe Dumnezeu în toate. Și într-un alt fel a crescut prezența lui Dumnezeu, conștiința lucrării, prezenței lui Dumnezeu și recunoștința față de Dumnezeu. S-a transformat rugăciunea. De acum sunt la faza în care trebuie să mă așez iar la rugăciune, în care simt chemarea rugăciunii, simt pur și simplu – să mă întorc la rugăciune. Simt nevoia, setea de rugăciune. Acum copiii au crescut și apar probleme mai delicate. Simt că dacă fac rugăciunea lucrurile se vor limpezi, se vor așeza, și înlăuntrul copiilor mei – vor vedea că apa este udă, fără să le vorbesc eu prea mult.

Cu copiii, când erau mai mici, făceam rugăciunea împreună seara la culcare. Dimineața mai rar. Acum n-o mai fac. Ei au și duhovnic. Părintele la fiecare le-a dat și un canon. Ei își fac canonul, fiecare, atât cât are el: unul cinci metanii, unul șapte metanii, unul „Tatăl nostru”.

Mie mi-e sete. Dacă mi-e sete de Dumnezeu mă duc duminică, mi-e sete, mă duc la Sfânta Liturghie, nu pot să stau fără ea. Asta știu copiii. Încă se plictisesc la Sfânta Liturghie copiii. Normal. Dar ei simt setea mea și cred că până la urmă se vor limpezi și înlăuntrul lor. Părintele duhovnic mi-a zis foarte simplu că dacă eu cred și dacă trăiesc ceea ce cred o să-mi fie foarte simplu să le zic copiilor. Pentru că știu ceea ce simt, pentru că am trăit, pentru că trăiesc ceea ce vorbesc, și caut să-i explic, îi dau din trăirea mea celuilalt. Dacă nu trăiesc lucrul acesta n-am cum să-i explic un lucru și să-l fac să înțeleagă un lucru pe care nici eu nu-l cunosc. Și lucrurile sunt foarte firești și foarte simple.

Totul este mila lui Dumnezeu, pentru copii. Ce poate omul, omul cel veșnic nesincer și-n luptă cu el însuși, nemulțumit și neîmpăcat? În viața de familie cele mai importante mi se par acestea: sinceritatea, glasul conștiinței și credința.

Miezul căsniciei este binecuvântarea copiilor! Greul ne este întotdeauna același: noi înșine! Eu încerc să-mi fac datoria de mamă, să ascult de conștiință, atât cât mă duce și pe mine mintea. Și Dumnezeu face restul. Dar tot din grija copiilor. Că doar nu sunt ai mei.

Cristina Bălan

27 iulie – Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

1101.SynaxisHolyUnmercenariesSfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon a trăit între anii 275 – 303 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian. Este considerat ca fiind ocrotitor al medicilor și tămăduitor al bolnavilor. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 27 iulie.

Sfântul Pantelimon s-a născut în anul 275 în cetatea Nicomidia, din Asia Mică. La naștere a primit numele de Pandoleon, care înseamnă “cel puternic în toate ca un leu”. După ce a primit învățătura creștină și botezul de la Sf. Mucenic Ermolae (cel pomenit în calendarul ortodox la 26 iulie), numele său a devenit Pantelimon (“cel cu totul milostiv”).

Tatăl său, Eustorgius, era păgân, dar mama sa (sfânta Euvula, pomenită în calendar la 30 martie) era creștină. Sf. Pantelimon a reușit să-l aducă la credința creștină și pe tatăl său, iar după moartea acestuia, și-a împărțit toată averea săracilor.

Încredințat spre educație lui Eufrosin, un medic de renume al acelor timpuri, Pantelimon a devenit un medic foarte priceput și căutat; pentru că nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea, el este slăvit printre “doctorii fără de arginți”. Deși foarte tânăr, în curând a ajuns la o cunoaștere desăvârșită (pentru acea vreme) a artei medicale. Însuși împăratul Maximian (unul dintre cei patru tetrarhi care conduceau Imperiul Roman în acea perioadă), care îi remarcase calitățile, intenționa să îl ia la palat ca medic particular.

Prin credință și harul primit de la Dumnezeu, Sf. Pantelimon a reușit să vindece un orb din naștere. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, ajungând și la urechile împăratului Maximian. Acesta îl chemă în fața sa pe cel căruia Pantelimon îi redase vederea și îi puse întrebări despre mijloacele pe care le folosise doctorul pentru a reuși această minune. Precum orbul din naștere despre care ne relatează Evanghelia, omul răspunse cu simplitate că Pantelimon îl vindecase chemând numele lui Hristos și că această minune îi adusese nu numai vederea, ci și adevărata lumină, aceea a credinței creștine.

Chiar în acel timp (mai exact în anul 303), împăratul Dioclețian și ceilalți trei tetrarhi (Maximian, Galerius și Constantin Chlorus) au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor și le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică (printre care închinarea la statuile zeilor din temple și aducerea de jertfe acestora). Din această cauză, împăratul Maximian, închinător la idoli, a poruncit ca Pantelimon să fie adus în fața lui și i-a cerut lepădarea de la credința cea adevărată. El i-a reproșat sfântului că ar fi trădat încrederea pe care i-o acordase și l-a acuzat ca îl insultă pe Asclepios (zeul medicilor și al tămăduirii la grecii antici și la romani) și pe ceilalți zei prin credința sa în Hristos, “un om mort prin crucificare”, așa cum s-a exprimat împăratul. Sfântul îi răspunse că atât credința cât și mila față de adevăratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogățiilor și onorurilor acestei lumi de deșertăciune și pentru a-și întări argumentele îi ceru lui Maximian să îl pună la încercare. Fu adus un paralitic, asupra căruia preoții păgâni spuseră incantațiile lor, salutate batjocoritor de către sfânt. Cum eforturile lor rămaseră fără efect, Pantelimon își înălța rugăciunea către Dumnezeu și luând pe paralitic de mână, îl ridică în numele lui Hristos. Numeroși păgâni, văzându-l pe om mergând plin de bucurie, crezură atunci în adevăratul Dumnezeu, în timp ce preoții păgâni insistau pe lângă împărat să fie ucis acest rival periculos.

Martiriul

La somația imperativă a împăratului Maximian de a se lepăda de credința cea adevărată, Sf. Pantelimon a refuzat închinarea la idoli și a mărturisit din nou, cu multă tărie, credința sa în Iisus Hristos. Nu s-a lăsat înspăimântat nici de bătăile cumplite. Supus la multe chinuri, din porunca împăratului, el a rămas nevătămat. Maximian, văzând puterea credinței lui Pantelimon și refuzul său constant de a se închina zeilor păgâni, a poruncit să fie decapitat. Când i-a fost tăiat capul nu a curs sânge, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat martirul a înverzit pe dată și a rodit. Auzind acestea, împăratul a poruncit ca și trupul sfântului și acel măslin să fie arse. Mai târziu, după plecarea soldaților lui Maximian, credincioșii au scos din cenușă trupul neatins de foc al Sf. Pantelimon și l-au îngropat cu mare cinste pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul.

Capul Sf. Pantelimon se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (“Rusikon”) de la Muntele Athos.

26 iulie – Sf. Muceniţă Paraschevi

10570307_923754187651067_4660125333812102520_nMajoritatea pelerinajelor în Grecia au în itinerarul lor oprire la Biserica Sfintei Paraschevi din Valea Tembi. Aici, credincioşii se închină la icoana şi moaştele Sfintei Paraschevi aflate în biserica săpată în stâncă, iar apoi coboară, prin tunelul din vecinătatea bisericii, la izvorul sfintei, care este vindecător de boli. Pelerinii de pretutindeni, şi mai ales cei greci, au evlavie la Sfânta Muceniţă Paraschevi, care a trăit în secolul al II-lea.

Orice pelerin prin Grecia trece şi pe la Sfânta Cuvioasă Muceniţă Paraschevi, pentru că în biserica sa din Valea Tembi ascultă rugăciunile celor în necazuri, iar cu apa din izvorul său îi curăţă şi îi vindecă de boli. Valea Tembi, situată în nord-estul Tessaliei, între masivele Olimp şi Ossa, la 25 km nord-est de oraşul Larissa, este un defileu de aproximativ 10 km lungime săpat de râul Pinios, până la vărsarea acestuia în Marea Egee. Printre munţii care ajung până la 500 de metri înălţime, alături de râul Pinios trece drumul E75, principala cale de legătură între Macedonia de Nord şi Tessalia de Sud. Valea este, pe alocuri, parcă strivită de munţi, având porţiuni cu o lăţime de doar 25 de metri. Biserica Sfintei Paraschevi este înconjurată de stânci din roci carbonatice, şisturi şi gnaise, şi de păduri cu o vegetaţie bogată, printre care dafinii sunt cei mai numeroşi. Călătorul care vine fie dinspre Tesalonic, fie dinspre Atena, obişnuit cu solul aproape arid, sărac în vegetaţie, pătrunde într-o adevărată grădină. Vegetaţia este abundentă la poale, culmile munţilor rămânând golaşe, într-o frumoasă nuanţă contrastantă de galben, chiar arămie pe alocuri. Ploile, care sunt rare în Grecia, aici udă mai des vegetaţia, întreţinând-o. Şi aerul, în Valea Tembi, este mai curat şi mai răcoros.

Vindecătoare de ochi

Chiar dacă complexul închinat Sfintei Paraschevi este ascuns de vegetaţie, nu trece neobservat. În vecinătatea acestuia, de o parte şi de alta a drumului, mai mereu locurile de parcare sunt ocupate de maşinile şi autocarele pelerinilor. Pe sub drumul E75 s-a săpat chiar şi un pasaj pentru a nu se traversa mult circulatul drum european. Pelerinul are primul contact cu Sfânta Paraschevi în bazarul cu obiectele specific ortodoxe, din care cele mai întâlnite sunt icoanele sfintei. Se spune că aici sunt cele mai mici preţuri din Grecia.

Din marginea bazarului, se traversează un pod lung, suspendat, peste Pinios. Drumul până la icoana şi moaştele Sfintei Paraschevi este făcut de către credincioşii mai evlavioşi în genunchi.

Ameţit de apele Piniosului şi de balansul podului, în faţă ţi se deschide un platou care are în partea stângă intrarea în grota-biserică, iar în partea dreaptă, intrarea în strâmtul tunel ce duce la izvorul făcător de minuni.

Accesul în biserică se face printr-un tunel mai mare, cu diametrul de aproximativ 3 m, care are la capăt o micuţă piaţetă acoperită pe jumătate de pereţii stâncii. În zilele de sărbătoare, piaţa este plină de credincioşi, aceştia suindu-se şi pe scările din partea dreaptă care merg spre micul platou de deasupra bisericii şi a izvorului. Din piaţetă, prin nişte uşi din fier se intră în micuţul lăcaş săpat în stâncă şi închinat Sfintei Paraschevi. În dreapta se află altarul, despărţit de restul bisericii de o catapeteasmă mai înaltă decât un copil de grădiniţă, iar în faţă icoana făcătoare de minuni şi moaştele Sfintei Muceniţe Paraschevi.

Biserica a fost construită de lucrătorii căii ferate pe la anul 1902, drept mulţumire pentru ajutorul primit de la Sfânta Paraschevi. Se spune că mecanicul unui tren a oprit la insistenţele unei femei îmbrăcate în negru care se afla pe linia ferată. Exact în momentul următor, bucăţi mari de stâncă cad peste linia ferată. Toţi călătorii din tren coboară să-i mulţumească femeii. Dar ea dispăruse. În locul ei au găsit doar o icoană. Era icoana Sfintei Paraschevi.

În spatele grotei-biserici îşi are sursa izvorul făcător de minuni al Sfintei Paraschevi. Apa este captată şi curge într-un mic bazin special amenajat în vecinătatea bisericii. Printr-un tunel care merge spre inima stâncii şi care se tot micşorează cum te apropii de izvor, pelerinii intră pentru a lua din apa făcătoare de minuni. Sfânta Paraschevi îi ajută pe toţi cei în suferinţe şi în boli, dar mai ales pe cei care au probleme cu ochii.

Născută la Roma, primeşte sfârşitul în Grecia

Pentru prima dată, Sfânta Muceniţă Paraschevi a vindecat ochii unuia dintre prigonitorii săi, împăratul roman Antonin Piul (138-161). Când acesta a poruncit să fie aruncată într-un cazan cu smoală şi untdelemn în clocot, Sfânta Paraschevi, prin puterea lui Dumnezeu, se arătă ca şi cum se răcorea. Curios, împăratul i-a cerut să-i arunce în faţă smoală şi ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinţi. Atunci sfânta i-a aruncat în faţă, iar împăratul şi-a pierdut îndată vederea. Dar, înfricoşat, a cerut sfintei să-i redea lumina ochilor. Atunci Muceniţa s-a rugat la Dumnezeu şi i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o.

Sfânta Paraschevi, născută la Roma, a venit în Tembi după ce a propovăduit pe Hristos prin mai multe cetăţi. Dregătorul cetăţii, Tarasie, a supus-o şi el la chinuri, dar şi de data aceasta sfânta a rămas nevătămată. Însă, în cele din urmă, i-a tăiat capul cu sabia în anul 140. Sfintele sale moaşte au fost învrednicite de Dumnezeu să fie vindecătoare de multe boli. Unele părţi din sfintele ei moaşte se află şi în ţara noastră, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biserica „Sfântul Vasile“ – Victoria, precum şi în alte biserici şi mănăstiri. Biserica Ortodoxă Română o prăznuieşte pe Sfânta Cuvioasă Muceniţă Paraschevi din Roma, alta decât Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi, la data de 26 iulie.

Cea mai modernă atitudine

omul-frumosNu știu dacă cândva, poate în vremea ti­nereții tale, ți‑a venit gândul acela nou, un pic provocator de a fi modern, de a fi la modă și, în general, dorința de a aborda un nou fel de a fi, prin care să te definești într‑un mod original. De obicei acest gând capătă concretețe mai întâi în dorința de schimbare, de diferențiere față de ceea ce este învechit sau doar pare, și apoi în afișarea unui comportament corespunzător, a unei anumite ținute, a unui anumit vocabular etc. Eu am simțit această dorință și mi s‑a părut a fi o cerință și o expresie firească a vieții. Recunosc că nu i‑am verificat autenticitatea. O vedeam la tinerii din jur. Însă nu în asta consta argumentul cel mai tare pentru a fi modern, ci în acel impuls care te anima, în entuziasmul acela extrem de tonic de care te simțeai cuprins atunci când îți prelucrai personalitatea în vederea eliberării de închistările retrograde ale lucrurilor „de modă veche”. Desigur că a fi modern nu se epuizează într‑un singur lucru sau într‑un singur aspect. Există și aici o varietate de stiluri pe care ești invitat să le încerci și să‑ți alegi ce ți se potrivește. Se vede și se simte aici manifestarea unei interesante libertăți, care‑i dă sufletului o deosebită bucurie. O bucurie care își trage seva din sentimentul de eliberare de constrângerile ce reprezintă „lumea veche”. E acea bucurie că tu nu ești o persoană banală, blocată în prejudecăți, care nu se mulțu­mește cu simpla repetare a unor clișee văzute la cei de dinainte, ci ești un căutător care se stră­du­iește cu toată puterea să devină altul, că începi să te schimbi, și că deja ai ajuns un om nou. În tot acest context există și propovăduitori, precum și modele ale modernismului, care fac pentru noi oficiul de călăuze, strigând sacadat: „Veniți și încercați acest lucru care este cel mai modern”; iar când acel lucru se demodează, vin cu alte propuneri deja pregătite, așa ca tu să rămâi totdeauna actual și nou. Și astfel tânărul care a optat pentru o atitudine modernă „originală” și „nouă” nu realizează că de fapt opțiunea lui este doar rezultanta mai multor factori, mai multor influențe ale mediului și nu e ceva tocmai original, de vreme ce se propovă­duiește în masă. To­tuși aici este ceva important de remarcat, anume dorința de schimbare, de înnoire și entuziasmul de care este animat tânărul. Acestea sunt în chip neîndoielnic lucruri frumoase și autentice. Însă cele ce ni se propun ca atitudini moderne – într‑o gamă foarte variată, pe care nu e loc să o detaliem aici – sunt doar modalități subtile de confiscare a dorinței de schimbare și a entuziasmului tineresc și de canalizare a lor spre zone limitate și perisabile.

Dar ar putea întreba cineva: „Bine, și ce facem cu dorința de a fi moderni, de a ne înnoi? Nu‑i putem găsi nici o expresie autentică?” Ba da. Există o atitudine care e modernă și în același timp pune cel mai bine în valoare calitățile amintite mai sus. Ei bine, cea mai modernă atitudine este pocăința (metanoia), care mai are și însușirea de a nu se demoda niciodată! „Cum așa, dumneata identifici statul într‑o cămară și plânsul pentru păcate cu cea mai modernă atitudine?” Chiar așa. Numai că tu n‑ai spus totul despre pocăință, tu ai amintit ceva mic și pe nedrept asimilat cu întreaga complexitate a acestei stări cu adevărat foarte moderne. Sensul principal al pocăinței este acela de schimbare a minții, de înnoire a minții și a gândirii omului, care atrage după sine schimbarea purtării, a faptelor și a viziunii vieții. Metanoia este starea prin excelență care te face să trăiești acum și aici; este un proces de continuă înnoire lăuntrică, pe care o generează acea forţă a ei numită schimbarea minții. Asumarea acestui proces îi conferă persoanei o deosebită trăire a actuali­tății, pentru că nimic nu este mai actual decât a te înnoi continuu în cugetare. Pocăință nu este doar un strai cernit cu care să ne afișăm în public, ci e o transformare interioară. Prin pocăință ne putem schimba orice stare sufletească dureroasă într‑una nouă, bucuroasă. Iar asta nu doar o dată, ci tot timpul, în orice ceas, în orice acum al existenței noastre. Se poate înțelege acum de ce unica operă de înnoire a omului a început prin cuvintele: „Po­căiți‑vă, că s‑a apropiat Îm­părăția cerurilor”. Iată inegalabilul modernism al pocăinței.

Mie, personal, la vârsta la care căutam să‑mi însușesc o atitudine modernă, nu mi‑a spus nimeni că pocăința este ceva modern. Am descoperit asta mergând pe firul sensului termenului. Așa că închei propunându‑ți un mic exercițiu de imaginație. Să ne închipuim ce s‑ar întâmpla dacă reclamele și mediile noastre de informare ar lansa cel puțin săptămânal această provocare: „Pocăința este cea mai modernă atitudine; pătrunde‑i toate înțelesurile și experimenteaz‑o din plin; desfătează‑te de roadele ei, pentru că le meriți!”.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

24 iulie 2016 – O după amiază cu picnic

DSC_5233

DSC_5241

DSC_5243

DSC_5253

DSC_5261

DSC_5266

DSC_5268

DSC_5269

24 iulie 2016 – La mulţi ani, Ana-Maria!

DSC_5169

DSC_5173

DSC_5184

DSC_5187

DSC_5207

DSC_5217

DSC_5225

Duminica a V-a după Rusalii, Matei 8, 28-34 ; 9, 1

823410_865849756774844_9177682377236876534_o28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. 29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? 30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. 31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. 32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. 33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. 34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.  1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.   

Acest adevăr ni-l aminteşte textul evangheliei de astăzi: omul este mereu important înaintea lui Dumnezeu. În ochii Domnului suntem mai de preț decât orice altă parte a creației.

Oare de ce oamenii din ținutul gadarenilor nu s-au bucurat de vindecarea celor doi posedați, ci s-au speriat, s-au întristat pentru pierderea turmei de porci? Unde suntem noi în această pagină evanghelică? Suntem triști de paguba pierderii porcilor sau bucuroși de eliberarea posedaților? Este atât de fragilă granița dintre egoism și altruism! Avem nevoie de acel echilibru instaurat de Hristos, avem nevoie de scara valorilor propusă de Hristos prin cea mai mare poruncă: „Să-L iubești pe Domnul din toată inima ta și pe aproapele ca pe tine însuți”. Nimic nu e mai presus de Dumnezeu și de mântuirea omului.

Printre primele întrebări pe care le pune un psiholog oamenilor este şi întrebarea: “Cine este cea mai importantă persoană din viaţa ta?” Răspunsul este invariabil: “Copilul, părintele, iubitul/a, căţelul, pisica etc.”, adică oricine altcineva în afară de propria persoană. Rar, unele persoane răspund cu: “Da, ştiu, că ar trebui să fiu eu, dar…”

Atunci când oamenii află că cea mai importantă persoană din viaţa lor sunt chiar ei înşişi, au de obicei reacţia: “Ăsta nu e egoism?” Nu, nu e egoism, ci este altruism!

Cum? Simplu! Dacă am grijă de mine, de împlinirea nevoilor mele, de starea mea de bine, de creşterea încrederii în sine şi în forţele proprii, dacă învăţ să mă iubesc, să mă accept aşa cum sunt, să mă respect pentru ceea ce sunt, pot fi de folos şi persoanelor importante din viaţa mea. Dacă mie mi-e rău, nu sunt decât un exemplu prost pentru cei dragi, ajutorul şi susţinerea dată este la pachet cu suferinţa personală şi ajungem în timp să plângem cu toţii ţinându-ne de mână. În cazul acesta cine pe cine ajută, cine pe cine susţine, cine pe cine mai iubeşte?

Ne ridicăm, învăţăm să “mergem” cu fruntea sus prin viaţa noastră emoţională, să ne iubim, să ne respectăm, să ne împlinim nevoile şi dorinţele, ne creştem încrederea în noi şi… aici apare diferenţa! Diferenţa reală între egoism şi altruism! Dacă ai hotărât să ai grijă de tine şi să te pui pe primul loc, ai învăţat să trăieşti frumos, până aici eşti pregătit pentru a dărui, pentru a susţine, pentru a iubi, pentru a fi de folos. Ce faci acum cu ceea ce ai învăţat face diferenţa.

Dacă ai învăţat să zâmbeşti, arată-le şi altora, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel, ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ai învăţat cum să ai mai mare încredere în tine, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ai învăţat cum să te iubeşti, respecţi şi să te simţi împlinit în viaţa ta, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism! Dacă ţie îţi este în sfârşit bine în viaţa ta, spune-le şi altora că pot face asta. Altfel ai învăţat degeaba! Aici e egoism!

Dacă tu ai învăţat toate aceste lucruri şi te bucuri de ele, cu siguraţă cineva, cineva care a făcut la un moment dat acest drum, a fost dispus să te asculte, să-ţi arate, să te îndrume, să te susţină, să-ţi aloce timp şi suflet pentru ca şi tu să trăieşti frumos!

Tu cât timp şi suflet eşti dispus să aloci pentru a spune celorlalţi că şi ei pot învăţa să trăiască frumos? Pur şi simplu să ştie că se poate …

Aici şi acum faci diferenţa cu adevărat între egoism şi altruism! Atunci când decizi să arăţi că ceea ce ai învăţat n-a fost degeaba! Dacă ţii pentru tine, ţi s-a îndeplinit cea mai mare temere: tocmai ai devenit egoist! Poate îţi place şi atunci rămâi aşa!

Însă dacă vrei să fii mai bun, ajută-i şi pe alţii să fie mai buni sau măcar să ştie că pot deveni mai buni!

Să ne amintim că Domnul nu sacrifică doar o turmă de porci pentru a elibera omul, ci mult mai mult: se dă pe Sine Însuși pentru a ne elibera.

Să ne cercetăm inimile în această zi și să vedem cât suntem dispuși să (ne) sacrificăm pentru a salva omul. Prețuim mai mult omul, persoana umană sau lucrurile, animalele, natura, comoditatea noastră etc.?

Nimic nu trebuie să fie pus mai presus de om. Fă-ți timp pentru oameni. Iubește, respectă, ocrotește viața, omul, persoana umană.

Beautiful Piano

Sensul familiei

familie_5_0Totul are sens. Viaţa are sens pentru că există o bucurie a întâlnirii, există altcineva care ţi-e martor, care te iubeşte, fie că e mama sau tatăl, fraţii sau prietenii, soţul sau soţia – şi, dincolo de toţi şi toate, bunul Dumnezeu.

Există un sens interior, implicit, al existenţei omului în lume, pe care dacă nu l-am trăi, dacă nu ne-ar mişca dincolo de propriul „eu”, de imanenţa unei monotone existenţe cotidiene, dacă nu ne-ar da bucuria de-a ne împărtăşi de prezenţa celuilalt, viaţa noastră ar deveni foarte tristă şi lipsită de sens. Este cam ceea ce păţesc mulţi tineri astăzi, cărora cultura de consum şi divertismentul le-au devorat, odată cu conţinutul vieţii sufleteşti, şi bucuria de-a mai trăi. Și asta pentru că societatea modernă, în războiul ei înverşunat împotriva lui Dumnezeu, nu numai că a omorât credinţa din sufletele oamenilor, dar a reuşit şi să întunece vederea raţiunilor dumnezeieşti, cu ajutorul ecranelor pe de o parte, şi al ideologiilor pe de altă parte, într-o măsură fără precedent în istoria umanităţii. Într-o astfel de lume nu mai rămâne decât legalizarea eutanasiei – nu întâmplător, legislaţie care se impune în paralel cu legiferarea căsătoriei între homosexuali. Sinuciderea asistată vine ca să-i „salveze” pe cei deznădăjduiţi de lipsa oricărui sens în viaţă, oferindu-le posibilitatea de a o părăsi – cum zic ei, „cu demnitate” –, pentru a păşi în „nefiinţa” către care s-au îndreptat, înşelaţi, o viaţă întreagă.

Citind aceste rânduri, probabil că mulţi dintre noi am putea crede că suntem departe de situaţia disperată a acestor oameni, cumva protejaţi de o educaţie şi o morală sănătoasă, precum şi de credinţa în Dumnezeu. Aşa este, suntem încă în poziţia în care contrastul dintre ofensiva răului, a legislaţiilor anti-viaţă care se impun astăzi în întreaga omenire şi propria noastră mentalitate ne surprinde şi oarecum ne scandalizează. Cu toate acestea, non-sensurile sau falsele judecăţi de valoare ce perpetuează astăzi minciuna în lume au pătruns şi în viaţa noastră. Fie prin intermediul micilor ecrane, fie din cauza obedienţei noastre faţă de duhul lumii – cunoscut mai nou sub numele de opinie publică –, aceste minciuni deghizate în adevăr, glazurate cu anumite plăceri, ne-au îndulcit simţurile, ne-au cucerit imaginaţia şi au câştigat un loc de cinste în inima noastră.

Dreptatea şi dragostea, după lume şi după Dumnezeu

Aceste observaţii mi-au fost confirmate încă o dată în contextul dezbaterilor privind iniţiativa cetăţenească prin care peste trei milioane de români cer consemnarea în Constituţia României a faptului că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie. În cadrul discuţiilor, în sprijinul căsătoriilor între homosexuali a fost aduse argumentele „dreptului egal al tuturora” în faţa legii şi cel al „iubirii reale şi mistuitoare” care îi leagă pe homosexualii ce şi-au ales o „viaţă de cuplu”.

Aşadar, dreptatea şi dragostea sunt, în viziunea noilor ideologi neomarxişti, pilonii care ar trebui să susţină căsătoria între homosexuali. Argumentul juridic se adresează în primul rând intelectualilor sau celor cu mintea ceva mai abstractă, iar celălalt, al iubirii pasionale, consumatorilor de telenovele, inimilor delicate şi înflăcărate de emoţia unei poveşti de dragoste între homosexuali, naraţiuni din care nu o dată le-a fost dat să se împărtăşească în faţa televizoarelor.

„Da, au dreptul”, mi-au spus unii, „căci şi noi, creştinii, suntem de acord cu egalitatea de drepturi dintre oameni”. Alţii s-au văzut nevoiţi să accepte că, vezi bine, dacă tot se iubesc, măcar un parteneriat le putem rezerva și noi homosexualilor. De fapt, în principiu nu că ar fi de acord cu legiferarea căsătoriei între homosexuali, dar aşa le-a fost formată mintea, încât au ajuns într-o adevărată încurcătură logică din care nu ştiu cum să mai iasă. Aceşti oameni nu înţeleg că însăşi confuzia în care se află se datorează faptului că atât logica egalităţii drepturilor fără nici un criteriu moral sau de valoare, cât şi dragostea romantică nu pot fi temeiul pentru legalizarea unei astfel de căsătorii.

Argumentul suprem – „se iubesc, deci au dreptul să se căsătorească şi ei” – este cel care pune cel mai tare în conflict inimile romantice ale celor crescuţi cu telenovele. Că dacă dragostea ne dă nouă dreptul să ne căsătorim, de ce nu le-ar da şi lor?! Şi, până la urmă, dacă pătrunzi în logica aceasta, oamenii aceştia au şi dreptate. Dacă dragostea romantică şi emoţia sunt argumentul principal al căsătoriei şi, în mod subînţeles, şi finalitatea acesteia, atunci logic este să acorzi şi homosexualilor acest drept, iar noi, creştinii, ar trebui chiar să luptăm ca şi ei să aibă această posibilitate! Desigur, când am primit acest „nevinovat” gând, că dragostea romantică justifică totul, nu am realizat care sunt consecinţele logice ale acestei afirmaţii, însă iată că neadevărul niciodată nu poate face lucrarea adevărului şi niciodată nu va duce la Viaţă.

În realitate, nu dragostea singură este temeiul formării unei familii, chiar dacă cei mai mulţi oameni se căsătoresc pentru că se iubesc. Iar acest lucru îl putem înţelege constatând că sunt şi dintre aceia care se căsătoresc fără să fie chiar atât de îndrăgostiţi, sau se îndrăgostesc abia după ce şi-au ales în mod raţional persoana împreună cu care să formeze o familie. Acest lucru se petrece, după cum ne demonstrează sondajele, mai ales în cazul femeilor, iar înainte era o regulă obişnuită, când părinţii aveau cuvântul principal şi dădeau binecuvântarea pentru băiatul sau fata împreună cu care copilul lor trebuia să întemeieze o familie. Iar divorţurile erau cu cel puţin 30% mai puţine decât astăzi. Deci nu îndrăgostirea este cea care determină în mod fundamental, ci altceva, un fel de chemare lăuntrică către întemeierea unei vieţi de familie, care transcende obiceiurile sociale şi normele ideologice.

Această chemare are o structură mai complexă. Este nevoia firească de a te uni cu celălalt spre naşterea de copii, dar este şi nevoia de a afla o cale în viaţă, un rost pe care familia îl poate conferi. Este frica de a nu rămâne singur, dar şi bucuria de a păşi împreună cu celălalt pe o cale binecuvântată de Dumnezeu.

Dacă este o lege a trupului, cea a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie, Sfântul Apostol Pavel spune că, decât să aluneci în desfrânare şi să arzi, mai bine să te căsătoreşti. Dacă este vorba de legea duhovnicească, atunci este vorba de a încerca să te mântuieşti împreună cu celălalt.

Aşadar, deşi poate părea scandalos pentru unii, nu îndrăgostirea este cauza şi scopul familiei, şi nici chiar naşterea de copii – deşi fără îndrăgostire e greu să pleci la drum, iar naşterea copiilor consolidează mult relaţia şi conferă un sens ce transcende persoana fiecăruia. Am putea spune că sensul familiei, sensul implicit care este trăit în mod subconştient de majoritate este acela de a nu rămâne singuri, de a căuta prin dragoste, prin copii şi, mai ales, prin împăcarea cu celălalt, salvarea – salvarea de ameninţarea singurătăţii, a efemerităţii vieţii noastre de aici, şi, până la urmă, mântuirea. Ca şi în cazul monahismului, celălalt, soţul sau soţia, este prilejul cunoaşterii propriilor neputinţe, prilejul învăţării răbdării şi a smereniei, a golirii de propriul eu pentru a-l primi şi pe celălalt necondiţionat în inima ta, iar  împreună cu acesta pe Însuşi Dumnezeu. Dar acest lucru, deşi este trăit de majoritatea oamenilor, este conştientizat doar de foarte puţini.

Drept urmare, chiar dacă afirmaţiile acestea par puţin mai abstracte omului care nu numai că nu caută mântuirea, dar nici prea credincios nu este, ele vizează o ordine a firii care înainte era atât de puternic inclusă în normele sociale, în determinările fundamentale pentru viaţa omului, că nu era nevoie să conştientizeze cineva până la capăt sensul familiei pentru ca aceasta să-şi poată atinge scopul: de a-i mântui pe amândoi.

Cum să ne salvăm familia şi comunitatea?

Astăzi însă, în condiţiile în care arhitecţii modului de gândire modern au pervertit sensurile, legând familia exclusiv de dragostea erotică şi pe aceasta într-o măsură tot mai mare de sex, viaţa de familie este sortită conflictelor şi frustrărilor permanente şi, în tot mai multe cazuri, divorţurilor. Acesta este contextul în care neomarxiştii vor să predea această minunată instituţie în mâinile homosexualilor ca să o terfelească, să o destabilizeze, să o demonetizeze şi mai mult. Căci ei nu numai că nu urmăresc un sens mai înalt în căsătorie, ci, dimpotrivă, caută plăcerea nelimitată, deci neînfrânată de oricare moralitate şi valoare, ei acceptă non-monogamia ca pe o stare firească a relaţiei lor, iar despre naşterea de copii nici nu mai vorbim. Drept urmare, compulsivitatea pasiunii mistuitoare care le defineşte temporar relaţia va deveni marca durabilităţii familiei în general, care va fi mai mult sau mai puţin impusă cu ajutorul mass-media în mentalul colectiv al soţilor din lumea întreagă.

Ce ne privesc pe noi toate acestea? Acceptarea la nivelul global al statelor occidentale a legalizării căsătoriei între homosexuali nu se putea petrece însă dacă noi nu am fi cedat ofertelor plăcute ale ideilor romantice, care au ocultat cu totul sensul transcendent al relaţiei dintre bărbat şi femeie în iconomia vieţii de familie.

Fantasma dragostei, o dragoste mai mult imaginată decât trăită intens în actul jertfirii conştiente şi continue pentru celălalt, a devenit în prea multe cazuri suportul psihologic al formării unei familii. Iar când această fantasmă şi-a epuizat misiunea, soţii s-au trezit dintr-odată descoperiţi, neputincioşi să-şi asume neputinţele celuilalt, dar şi propriile neputinţe, şi au început să apară conflictele.

În acest context, primul lucru pe care ar trebui să-l facem pentru a ne salva atât familia, cât şi comunitatea mai largă a lumii în care trăim, ar fi acela de a ne revizui atât ideile fundamentale privind lumea şi viaţa, care ne determină în mod fundamental judecăţile şi comportamentele, cât şi mentalităţile care par mai puţin semnificative, punându-le în acord cu Evanghelia. Căci dacă multe dintre ideile noastre developate în perspectiva consecinţelor lor ultime sunt în polemică cu poruncile lui Hristos, nu ştim în ce măsură mai putem să ne ajutăm pe noi şi lumea în care trăim ca să păşească pe calea Adevărului.

Iar dacă ne vom încrede mai puţin în adevărurile credinţei şi mai mult în duhul lumii, s-ar putea să ne trezim într-o zi că mai nimic nu merge cum trebuie în viaţa noastră de familie, fără să ne dăm seama de ce. Răspunsul este unul singur: sensul familiei, ca şi al întregii noastre vieţi de aici, nu este altul decât relaţia vie şi mântuitoare cu bunul Dumnezeu.

 Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

Ormylia Greek Orthodox Nuns – Hymns of St. Mary Magdalene

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (II)

Head-in-sand2-1024x768Un fenomen îngrijorător, specific lumii noastre actuale, asupra căruia ar trebui să reflectăm mai mult, este maniera în care pseudocultura rezultată din simbioza între cultura consumeristă și neomarxism – care au căpătat supremație prin intermediul celui mai puternic instrument de promovare și de inoculare a acestora, și anume mașinăria mediatică – a modificat în profunzime modul nostru de a gândi și de a simți, alterând și redefinind valorile noastre fundamentale. Printre aceste valori esențiale, căsătoria și familia ocupă locul cel mai de preț, fiindcă de ele (mai exact, de efortul de a păstra nealterate aceste valori) depinde existența și continuitatea noastră ca societate și neam. În acest articol vom detalia modul în care căsătoria și familia au fost redefinite pentru a fi transformate în „bunuri de consum” și pentru a le aduce în concordanță cu pseudovalorile noii culturi.

Potrivit lui Jean-François Lyotard[1], în societatea postmodernă, cel care produce și deține cel mai mare surplus de informație – pe care o manipulează pentru a obține controlul asupra contextului și, drept urmare, puterea – are mereu dreptate și legitimitate. Controlul asupra realității se realizează prin mijloace tehnice (informatizarea este un astfel de mijloc) și, cu cât aceste mijloace sunt mai performante, „cu atât «realitatea» produce mai multe probe științifice, și deci cresc șansele de a avea dreptate”.

Este lesne de observat cum puterea corporațiilor este dată tocmai de monopolul pe care l-au instaurat asupra informațiilor, ceea ce le permite să-și extindă controlul asupra realității, a societăților, a statelor și, în același timp, să modeleze mentalitățile și realitățile în funcție de agenda globalistă. Prin urmare, puterea nu mai este deținută de statele naționale, ci de corporații, care dispun de mijloacele cele mai performante prin care produc și propagă informațiile.

Corporațiile sunt, în fond, bune aliate ale neomarxiștilor, întrucât tipul de individ produs de marxismul cultural – dezrădăcinat, lipsit de identitate, masificat, rupt de familie și de comunitățile organice – este pe deplin deschis influențelor culturii corporatiste și perfect integrabil în noua economie globală. Un exemplu grăitor în acest sens este susținerea de care beneficiază homosexualii din partea corporațiilor[2].

Redefinirea căsătoriei în acord cu pseudovalorile noii culturi

Cu alte cuvinte, cultura consumeristă – ca produs al dominației corporatiste – a fuzionat în mod firesc cu cea neomarxistă, infestând societatea, contaminând și modelând mintea și sufletele oamenilor prin intermediul celor mai eficiente mijloace mediatice. Rezultatul evident este distrugerea culturilor tradiționale, locale și, implicit, redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le face să corespundă noii viziuni asupra omului: omul-emblemă al vremurilor noastre este omul-consumator, individul dezrădăcinat, trăitor într-o societate cu desăvârșire mobilă, care situează mai presus de orice aspirații umane satisfacerea propriilor dorințe subiective și egoiste ale indivizilor. Unica realitate devine cea construită de mijloacele de propagare și inoculare a noii culturi, astfel că istoria și locul comunității din care provine, generațiile trecute și cele viitoare nu mai prezintă interes pentru individul dedicat trup și suflet consumului.

Și asta fiindcă, așa cum arată Christopher Lasch în cartea sa „Cultura narcisismului”[3], „tendinţa dominantă este de a trăi prezentul – a trăi pentru tine însuţi, nu pentru predecesori sau pentru posteritate. Ne pierdem rapid simţul continuităţii istorice, sentimentul că aparţinem unei succesiuni de generaţii ce-şi au originea în trecut şi se îndreaptă spre viitor”. Or, acest simț al continuității istorice, atașamentul puternic față de comunitate și față de generații, precum și spiritul de sacrificiu (opus înclinațiilor individualiste și egoiste stimulate excesiv de cultura de consum), de devotament și fidelitate (față de soț sau soție, față de neam și strămoși) sunt cultivate, în mod firesc, numai în cadrul familiei tradiționale. Dacă familia este supusă disoluției, urmarea ineluctabilă este destrămarea și dispariția comunității al cărei temei este.

Tradiția creștină asigură trăinicia și unitatea familiei

Bărbatul și femeia care se unesc în Taina Căsătoriei contribuie la viitorul unui neam generând noi vieți și „asumându-și cu jertfelnicie datoria față de trecut și responsabilitatea față de viitor” (Patrick J. Deneen). Însă, cum arată Părintele Ilie Moldovan[4], ceea ce susține cu adevărat familia, asigurându-i trăinicia și unitatea, este Tradiția creștină – la noi, familia având ca fundament Ortodoxia.

Iată de ce, cu ajutorul noii culturi dominante – nihilistă, disolutivă –, care este cultura mediatică, o cultură a patimilor, fiind cea mai puternică armă mânuită cu abilitate atât de elitele corporatiste, cât și de marxiștii culturali, se țintește către redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le desacraliza și a le devaloriza. Astfel, familia redefinită în acord cu pseudovalorile noii culturi îşi pierde ancora în Biserică şi, odată cu ea, şi fundamentul moral, fiindcă, de vreme ce viața familială nu mai este impregnată de harul credinţei și nu mai este susținută și regenerată prin legătura cu Dumnezeu, devine vulnerabilă în fața oricăror inginerii sociale și ideologice menite să o denatureze și să o dezintegreze. Șubrezirea acestei temelii fără de care întregul edificiu social se năruie – familia – este, prin urmare, o consecință a slăbirii credinței. Unitatea familiei și, implicit, a unui neam, nu este vie și durabilă fără credință, singura care împiedică regresul unui popor în starea depersonalizantă de masă.

Familia firească, tradițională se fundamentează pe o cultură solidă a virtuții, care este ancorată în valorile creștine. Subminarea valorilor creștine ale familiei echivalează cu anihilarea virtuților care mențin stabilitatea și coeziunea familiei: fidelitatea, respectul, spiritul jertfelnic, devotamentul, castitatea (nu numai cea trupească, a tinerilor care urmează să-și întemeieze o familie, dar și curăția inimii). Părintele Ilie Moldovan descrie pe larg aceste valori morale și dovedește importanța lor crucială, arătând, după cum convin și istoricii, că „epocile de prosperitate şi de putere a popoarelor coincid întotdeauna cu cele de puritate şi solidaritate a vieţii familiale” întemeiate pe aceste virtuți. Iar decăderea morală a familiei are efecte devastatoare asupra vieții sociale, conducând la degradarea și destabilizarea acesteia. În acest context, prioritatea zero a celor ce pretind că reprezintă societatea și se află la conducerea ei ar trebui să fie promovarea unei culturi a familiei prin cultivarea și apărarea acestor virtuți. Iar dacă principiul fidelității conjugale este temeiul fundamental al unei vieţi de familie sănătoase, atunci acesta ar trebui să fie printre cele mai importante valori insuflate tinerilor.

Devalorizarea familiei și transformarea ei într-un „bun de consum”

Putem înțelege și mai clar de ce corporațiile moderne devin aliatele cele mai de nădejde ale homosexualilor, favorizând (printr-un substanțial sprijin financiar și mediatic) „căsătoriile” între persoanele de același sex, dacă reflectăm la rădăcinile filosofice comune ale corporației moderne și căsătoriei moderne: „Corporațiile moderne și căsătoriile gay au, în fond, la bază aceeași filosofie: suntem indivizi, consumatori, și nu ar trebui să întâmpinăm nici o opreliște – fie naturală (biologică sau ținând de mediul ecologic), fie morală (norme prin care sunt condamnate desfrâul sau lăcomia) – în obținerea satisfacției personale. Atât în economia modernă, cât și în căsătoria modernă, tipul de individ dezirabil este cel dedicat consumului fără limite”[5].

Redefinirea căsătoriei după tiparele acestei noi realități fabricate de cultura mediatică are tocmai scopul de a-l „elibera” pe individ de orice angajamente puternice față de comunitate, chiar față de oamenii lângă care trăiește, de a-l desprinde de strămoși și de generațiile de care este legat în cadrul familiei extinse. Pentru acești indivizi „liberi”, al căror unic ideal este atingerea satisfacției personale, căsătoria nu mai este o datorie, un angajament asumat în scopul menținerii unei rânduieli morale și naturale pe care Biserica și comunitatea o apără și o cultivă ca fiind „cheia de boltă” a existenței noastre ca societate și neam, ci ajunge să facă parte „din piața bunurilor de consum aflate la alegerea noastră” (Patrick J. Deneen). Devine unul din „drepturile” individului, un „bun de consum” care trebuie să-l satisfacă. De aici, ajunge să fie lesne transformată într-un „drept” al homosexualilor. Principiile care stau la baza „căsătoriei” astfel reinterpretate sunt „libertatea de alegere”, autoîmplinirea, plăcerea egoistă, dorințele subiective pervertite, înrobirea față de patimi și descătușarea acestora, precum și dreptul de a desface oricând o asfel de uniune atunci când așteptările – create și alimentate de cultura media care fabrică și ne inoculează un model senzațional, dar pur fictiv, de „om fericit” – nu sunt îndeplinite.

Efectele distructive ale culturii imaginii asupra familiei

Un factor care contribuie decisiv la subminarea familiei și la degradarea relațiilor din cadrul ei este imaginea, care, având o uriașă putere hipnotică, este cea mai eficientă armă de manipulare astăzi. Imaginea „este aproape tot ce contează, ceea ce se vinde, se caută, şi faţă de care există grija cea mai mare” (Christopher Lasch), omul tinzând să se identifice cu aceasta sau să interiorizeze, de multe ori inconștient, ceea ce transmite aceasta. Întrucât „imaginea este perisabilă”, cum arată Lasch, omul condiționat de imagine este dominat de dorința puternică de a trăi doar în prezent, concepția care i se inculcă fiind aceea că „oamenii sunt valabili şi sunt vii atâta vreme cât sunt tineri şi atractivi”. De aici, fetișizarea tinereții și pierderea simțului continuității istorice. Oamenii nu mai sunt interesați să învețe din trecut și nu mai sunt preocupați de modul cum vor fi judecați de posteritate.

Bărbatul sau femeia aspiră să-și creeze o imagine (sau să aibă un partener) care să coincidă imaginii ideale fabricate de cultura media – imagine care este, în fond, un „bun de consum”, ce trebuie să atragă și să se vândă cât mai bine. Femeii i se inoculează obsesia pentru frumusețe – nu o frumusețe naturală, ci una care este produsă, ca orice alt bun de consum, și care transformă femeia într-un obiect sexual. Cultura media promovează modelul unei femei sexualizate, dar și masculinizate (femeia obsedată de carieră, femeia dominatoare), care se situează la antipodul adevăratei feminități – delicate, sfioase, jertfitoare, smerite, apărătoare a valorilor vieţii. Astfel, femeia este ruptă de menirea ei firească, de cămin, de maternitate, de viaţa spirituală şi de tradiţie, iar o societate care nu mai prețuiește femeia, ci permite înjosirea ei în acest mod devine o societate degenerată și își pierde stabilitatea, coeziunea şi puterea morală de a rezista în fața forţelor exterioare dizolvante. Marii duhovnici au avertizat că distrugerea unei societăţi începe cu decăderea femeii.

Pe de altă parte, modelul „ideal” de bărbat, inculcat prin intermediul acaparatoarei culturi mediatice, este unul infantilizat, lipsit de autoritate și de capacitatea de a-și asuma responsabilități, fără stăpânire de sine (o calitate esențială a bărbăției), obișnuit să vadă în femeie un obiect sexual. Diminuarea interesului de a mai întemeia familii, a dorinței de a mai naște prunci, slăbirea fidelității, alienarea produsă între membrii familiei, obsesia pentru satisfacerea plăcerilor egoiste sunt alte „roade” care cresc din semnințele otrăvite sădite de universul ficțional mediatic. Întrucât omul real și modul în care decurge o viață normală de familie nu au cum să corespundă modelelor mediatice – care nu sunt decât fantasme –, urmările inevitabile sunt erodarea comuniunii din cadrul familiei, conflictele, nemulțumirile.

Cultura pornografiei

Cum reușește imaginea – această chintesență a culturii media și a lumii virtuale – să aibă un impact atât de vătămător asupra familiei? În primul rând, imaginea constituie instrumentul cel mai puternic prin care se propagă cultura pornografiei, iar mediul virtual, cadrul prielnic pentru proliferarea acestei culturi. Teologul ortodox american David Bentley Hart atrăgea atenția, în articolul său „Cultura pornografiei”[6], cu privire la „cât de rapid și de insidios poate un astfel de mediu să modifice cultura care ne înconjoară. Fie ocazional, fie cronic, suntem deja o societate pornografică”. El arată că societatea actuală le îmbracă pe fetele tinere atât de sumar și de indecent, încât prostituatele de profesie nu au o metodă prin care să se deosebească de ele pentru a-și atrage posibilii clienți, și că muzica și spectacolele la modă astăzi, care atrag tinerii, au transformat multe forme clasice de divertisment specifice altădată bordelului în forme de divertisment „soft” care, în vremea noastră, au devenit o obișnuință.

Hart evidențiază dimensiunile (în general neconștientizate) ale acestui „cataclism” moral (provocat de această cultură), ce spulberă orice rânduială firească întemeiată pe virtuțile despre care vorbeam la început, lăsându-i mai ales pe tineri pradă unei derive morale fără precedent. „Mai ales în epoca noastră modernă, caracterizată de entertainment-ul pasiv, saturați precum suntem de o nesfârșită furtună de zgomote și imagini și vorbărie deșartă, înfãțișarea violenței sau a degradării sexuale posedă o remarcabilă putere de a penetra, forma și deprava imaginația; iar imaginația este, la urma urmei, izvorul dorinței, al personalității, al caracterului. Oricine susține că expunerea constantă sau chiar regulată la pornografie nu afectează o persoană la nivelul cel mai profund al conștiinței este fie de o prostie ieșită din comun, fie de o degenerare ieșită din comun. Nici nu există vreun precedent istoric care să egaleze cultura Occidentului modern la capitolul abundență și accesibilitate a pornografiei”[7].

Absența unei culturi comune a virtuții și statul polițienesc

După cum explică Hart, în absența unei culturi comune a virtuții – societatea ajungând într-un stadiu avansat de disoluție și decădere morală, tocmai fiindcă structurile subsidiare de autoritate care o guvernau altădată (Biserica, familia, comunitatea) au fost atacate și șubrezite –, „statul liberal modern este nevoit să funcționeze (chiar dacă în formă benignă) ca un stat polițienesc”. Individul „eliberat” este nevoit să apeleze la această autoritate abstractă, care pretinde că-i asigură toate drepturile, dar care poate ajunge lesne să capete o putere totalitară.

De aceea, nu e de mirare că poate adopta legi care contravin valorilor culturii majoritare, iar lupta pentru apărarea acestora – în fond, a unor adevăruri firești – devine o adevărată provocare pentru poporul majoritar, într-o societate caracterizată de relativism valoric și dezorientare axiologică. Însă o dovadă că societatea românească nu și-a pierdut cu totul puterea de reacție sunt cele trei milioane de semnături strânse pentru apărarea familiei tradiționale și pentru afirmarea unui adevăr care altădată, fiind de la sine înțeles, nici nu mai avea nevoie să fie afirmat sau apărat.

Cultura autentică se hrănește din Adevăr

Totuși, nu putem să nu ne întrebăm: de ce, în general, oamenii nu mai conștientizează gravitatea tuturor acestor probleme – sau, când se întâmpla aceasta, nu mai găsesc în ei suficientă putere să se opună acestor forțe disolutive? De ce societatea e tot mai dezbinată, debusolată și anesteziată? Un răspuns cert este acela că i-a fost confiscată cultura, acea cultură care îi înlesnea accesul la Adevăr, la înțelesurile perene și la valorile morale transmise, timp de generații, prin cei trei factori principali care au asigurat educația și au menținut coeziunea acestui neam: Biserica, familia și școala. Acea cultură menită să unifice și să dezvolte o conștiință a identității și a unui destin comun.

Suntem îndreptățiți să credem că disoluția culturii este probabil cel mai grav fenomen care caracterizează civilizația actuală. Cultura înseamnă libertate, identitate, memorie. Când unui popor i s-a furat cultura, acesta nu mai are conștiința propriei identități și decade în starea de masă, atunci nimic nu va mai sta în calea destabilizării sale pe toate planurile. Cultura autentică își trage seva din valorile spirituale, se hrănește din Adevăr. Valorile spirituale moștenite, alcătuind un tezaur de înțelepciune și adevăruri inalterabile, nu numai că dau fundament culturii, făcând posibilă transmiterea ei peste timp, dar asigură unitatea și trăinicia unui popor, păstrând identitatea lui culturală. Cum am văzut, scopul neomarxiștilor, și anume distrugerea culturii ancorate în Adevăr (așadar, în Tradiția creștină), converge pe deplin cu scopurile urmărite de promotorii agendei corporato-globaliste, consecința fiind instaurarea unei pseudoculturi cu efecte devastatoare asupra neamului, familiei și copiilor noștri. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea trezvie pentru a ne putea păzi de roadele otrăvitoare ale acesteia!

Irina Bazon

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

[1] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă, Editura IDEA, Cluj, 2003.

[2] O listă cuprinzătoare incluzând corporațiile care sprijină „căsătoria” între homosexuali poate fi consultată la http://www.huffingtonpost.com/2015/03/05/marriage-equality-amicus_n_6808260.html.

[3] Christopher Lasch, The Culture of Narcissism, W.W. Norton & Company, New York, 1979.

[4] Părintele Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii, vol. I; Iubirea, Taina Căsătoriei, vol. II Adevărul şi frumuseţea Căsătoriei.

[5] Patrick J. Deneen, „Corporatism and Gay Marriage: Natural Bedfellows”, http://www.theamericanconservative.com/2014/01/29/corporatism-and-gay-marriage-natural-bedfellows/

[6] David Bentley Hart, „Cultura pornografiei”, în Revista Rost, nr. 83-84, ianuarie-februarie 2010, pp. 41-46.

[7] Ibidem.

Ziua când voi zice „nu” păcatului (II)

tumblr_lsv34tH8c71r44fpqo1_1280_largeSufletul unei păsări zbătându-se în laț, prinsă în zeci de mreje din care imposibil era să mai scape. O lume întunecată o sorbea cu putere, dar zorii altei lumi încep să se ivească. Setea Domnului după ea mai mare este, și pasărea, deodată, începe să ridice capul. I se descoperise Cerul, adevărata casă. (A.S.)

Eu ascultasem rock foarte dur, care probabil că avea şi multe mesaje subliminale. Visam foarte des că ucid. Mă trezeam dimineaţa cu disperare. Eu n-am ucis, numai visasem că ucid, dar visasem în detaliu şi mă simţeam ca un criminal. Visam foarte des că ucid, cumplit de des. Visam şi că fumez; eu nu fumam. Şi dimineaţa mă căutam disperată, nu cumva să am un pachet de ţigări la mine. Visele erau foarte reale. Iar crimele comise în vis mă duceau la disperare. Odată ascultam predica Mitropolitului din catedrală şi mi-a venit gândul să iau un cuţit şi să-l ucid pe loc. Or acesta nu era gândul meu. Şi nu numai că aveam gânduri ucigaşe, dar aveam multe gânduri de sinucidere, deşi conştient n-aş fi dorit asta, şi chiar nici nu aveam motive s-o fac. Cum mă apropiam de un geam sau un balcon, îmi venea gândul: „Sari”, dar eu nu voiam. Sau treceam strada şi îmi venea gândul să stau în faţa maşinilor, dar eu chiar nu voiam să mor. Era o presiune a gândurilor fantastică.

Odată, la antrenamentele de arte marţiale, m-am blocat. Adică auzeam tot, dar eram cu ochii închişi, nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc. M-au dus la spital cu ambulanţa. Medicul era scos din sărite: „Se preface. E cât se poate de trează. Înghite în sec, nu ar putea altfel”. Eu auzeam tot, dar nu puteam să mă mişc. Ei încercau să mă facă să râd, ca să demonstreze că mă prefac. Până la urmă am ieşit seara din acea stare. Au vrut să mă închidă la nebuni, dar nu a fost de acord tata. Până la urmă mi-au dat liber de la şcoală până la vacanţa de vară, adică vreo trei săptămâni. Cică eram prea obosită…

Altădată m-au atacat unii din clasele mai mari şi nu am reuşit să mă apăr. Erau mulţi şi m-au prins de mâini şi de picioare, n-am putut să ripostez deloc. Că eu cam aveam obiceiul să mă bat cu băieţii. Mi-au luat lanţul de la gât şi m-au ameninţat că o să mă ducă undeva unde voiau ei. Aşa de rău m-am enervat, că au început să-mi tremure mâinile. Tot restul zilei nu am putut să scriu nimic la ore, m-au trimis iar la Neuro. Ăia, iar, să mă închidă. Eu nu m-am considerat dereglată mintal, nici tata nu m-a considerat, nici psihologul şcolii nu m-a considerat, nici diriginta. Mi s-a părut că ăştia au un fix să închidă pe cineva. Şi ştiu cazuri de persoane care au fost închise fără să fie nevoie şi au ieşit tare dereglate mintal după aceea.

„Îmi permiteam multe, prea multe”

Aveam o reputaţie foarte bună la şcoală, eram apreciată de profesori. Deşi recunosc că învăţam în pauze şi pe troleu în drum spre liceu. Acasă mă ocupam cu altele. Unii profesori s-au prins că nu-mi fac temele, dar îmi dădeau pace. De exemplu, la matematică eu lucram numai vara. Luam manualul şi făceam toate problemele dinainte, iar în timpul şcolii nimic. Odată nu ştiu ce s-a întâmplat că mi-am făcut tema, şi profesoara a exclamat în gura mare: „Fiţi atenţi, şi-a făcut tema!”. Ştia cum sunt, dar îmi dădea pace. Luam note bune, ba chiar era supărată că nu mă duc la olimpiadă. Cam toţi din gaşca noastră erau oameni de olimpiadă, deşi probabil că mulţi făceau ca mine şcoala, mai mult prin pauze şi prin vacanţe.

Eu eram cunoscută, nu ştiu de ce. Toţi din liceu mă ştiau, şi cei mai mici, şi cei mai mari. Probabil ieşeam în evidenţă uşor. Mama îmi tot repeta: „De ce tot timpul tu trebuie să fii altfel?”, iar tata zicea că sunt sucită. Mie nu mi se părea că sunt altfel, dar nici nu mă stresam să-i copiez pe alţii. Trăiam în lumea mea. Eu mă purtam firesc, nu făceam nimic în mod intenţionat. Nu voiam să impresionez pe nimeni. Ba vedeam eu pe unii care îmi păreau ciudaţi.

Când ne întâlneam în afara liceului mă salutau tot felul de feţe necunoscute. Şi în facultate erau mulţi care mă ştiau din liceu; eu nu-i ştiam. Eram mai tot timpul în centrul atenţiei, dar eu nu aveam treabă cu alţii. Le vorbeam celorlalţi despre ce citeam prin cărţi, despre filosofii de viaţă, despre ce gândeam eu legat de lumea aceasta. Oamenii mă ascultau cu răsuflarea tăiată. Eram un om cu personalitate tare, iar unii din ei erau foarte slabi şi simţeau nevoia să se grupeze pe lângă cei tari. Lor le părea că eu eram „cineva”.

M-am dus odată la „zilele şcolii” aşa cum mă îmbrăcam în pub: cu ochii pictaţi ca de vultur, cu şopârlă în ureche pe post de cercel, cu zece lanţuri la gât, cu fustă neagră până-n pământ. Nu s-a legat nimeni de mine. Îmi permiteam multe, prea multe. Din cauză că aveam rezultate bune, profesorii nu se legau de mine.

Dar o luasem cam razna. Am început să lipsesc mult de la şcoală. Mergeam în Hard-Rock Café, care era aproape de liceu. Începusem să consum cafea, căci era cel mai ieftin lucru din meniu. Şi am ajuns la o dependenţă groaznică de cafea. Cafeaua era drogul meu. După două cafele luate pe stomacul gol începeam să tremur, abia mai îmi simţeam trupul. Abia mai puteam să merg. Dacă aveam vreo urgenţă, mă deplasam în patru labe. Totul se învârtea cu mine. Şi aveam impresia că iubesc pe toată lumea. Prietenii mă întrebau ce droguri tari am luat de ajungeam în starea asta.

„Cât poate să schimbe iubirea pe un om…”

Rockerii mă iubeau. Iar din cauza lipsei de afecţiune din familie, tânjeam după afecţiunea lor. Ei erau foarte uniţi între ei. Cei mai mulţi proveneau din familii distruse. Toţi treceau prin necazuri şi ştiau să asculte necazul altuia şi să-i doară pentru el. Ne ajutam unii pe alţii, ne sprijineam unii pe alţii.

Ei erau foarte selectivi, nu primeau pe oricine în grupul lor. Pe mine m-au acceptat din prima. Dar nu numai că m-au acceptat, dar m-au şi vrut. M-au tras înspre ei.

A. era o fată care umbla şi cu băieţi, dar şi cu fete. Ea nu prea era acceptată de cei mai de seamă din gaşcă. Ziceau că se face că e ca ei, dar nu este. O tot întrebau ce ascultă, ce albume are cutare formaţie, ce gândeşte ea despre cutare lucru. Şi o tot luau peste picior. Ei erau foarte selectivi, nu înghiţeau pe oricine. Pe mine nu ştiu de ce m-au acceptat din prima. Şi nu m-a întrebat nimeni nici ce formaţii ascult, nici nimic. M-au luat ca pe una de-a lor din start. Şi ţineau foarte mult la mine, ba chiar mă băteau când făceam ceva ce-mi era dăunător, ca să-mi intre minţile în cap. Mă fereau de relele în care ei înşişi cădeau de bunăvoie.

Pe P.[1] l-am întâlnit mergând cu rockerii. Semăna un pic cu bărbatul pe care îl tot visam[2] şi mă uitam stăruitor la el. După câteva zile a venit la mine; îl obseda privirea mea. Am acceptat să ieşim împreună, căci simţeam nevoia să am pe cineva; n-am gândit prea mult când m-am încurcat cu el. Trecuse mult de când avusesem pe cineva. Avusesem mai bine de douăzeci de relaţii care au durat foarte puţin, căci nu mă silisem să cunosc persoana suficient de bine înainte de a mă încurca cu ea, şi aveam oarecare pretenţii de la celălalt.

    avea o fixaţie cu mine, mulţi aveau. La un moment dat l-a convins pe P. să se despartă de mine. M-a chemat P. să vorbim de-o parte, dar l-a luat şi pe R. Şi când îmi explica decizia lui, se tot uita cu teamă la R. Mi s-a părut că P. nu e în apele lui şi ştiam cât manipulează R. oamenii[3]. M-am gândit că P. nu voia să renunţe la mine, şi că R. era de vină. Dar când începusem relaţia cu el n-am gândit prea mult. Am ajuns să vreau ceva serios, o relaţie care să se poată finaliza în căsătorie. Şi deşi P. ar fi vrut şi căsătorie, şi copii, eu n-am mai vrut să accept o căsătorie cu un aşa om decăzut. Aşa că am acceptat repede această despărţire regizată de R.

A încercat R. să mă facă a lui, dar n-a reuşit. Pentru că, cum nu-l mai vedeam, îmi reveneam în simţuri. Mulţi au încercat să mă câştige, dar măcar „jucau cinstit”. Problema majoră a fost că, după ce ne-am despărţit, P. s-a culcat cu o fată la un chef de faţă cu toată lumea, aşa că toţi au aflat că ne-am despărţit.

La un moment dat, P. a vrut să ne întâlnim, a spus că are nevoie de mine, că nu poate trece peste ce simte pentru mine. Eu nu prea voiam să reiau relaţia, dar am vrut totuşi să lămuresc ceva cu el. Mai ales despre influenţa lui R. asupra lui. Dar evident că R. iar s-a băgat la mijloc. Şi Y.[4] la fel.

Mult timp după ce ne-am despărţit, l-am văzut pe P. pe stradă. Avea o privire şi o înfăţişare înfiorătoare. Ziceai că acum merge să bage cuţitul în cineva. Îl priveam cu groază: „Pe ăsta l-am iubit eu?”. Şi când m-a văzut a avut o schimbare aşa de bruscă, că era să cad jos. A luat o înfăţişare blândă, luminoasă, caldă. Era bucuros că mă vede şi a venit la mine şi mi-a vorbit cu atâta blândeţe… Am avut atunci o mare revelaţie: cât poate să schimbe iubirea pe un om, chiar îl face om. Un criminal lângă persoana iubită devine om.

„Îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea”

Dar revenind la subiect… În mare parte din cauza lui Y. şi R. m-am rupt prima dată de rockeri. Nu mai rezistam în mijlocul acestui război dintre ei doi. Şi nu ştiu de ce se tot certau pe mine. Y. tot încerca să mă tragă de partea ei, să-mi explice că R. nu e ceea ce pare, că trebuie să mă feresc de el. Iar R., la rândul lui, îmi zicea să mă feresc de ea. Iar eu voiam să mă feresc de amândoi. Şi R. mai voia şi să fie cu mine. Eu nu-l voiam, chiar nu-l voiam. Şi de atâtea ori m-am dus la el fără să vreau. Şi de atâtea ori l-am strâns în braţe şi chiar l-am sărutat. De atâtea ori l-am strâns în braţe şi l-am sărutat… Şi când nu-l vedeam nu ştiam ce să fac ca să scap de el. Treceam printr-o frustrare cumplită. Începeam să mă întreb dacă nu am înnebunit. Odată era să rămân cu el peste noapte, dar am profitat de o neatenţie de-a lui şi am fugit când era el în altă încăpere.

Mă termina chestia asta cu gânduri induse, cu stări din alea, poate de hipnoză. Eu chiar nu mai voiam să am treabă cu ei – şi cum îi vedeam, deveneam omul lor. M-a speriat asta. Eu tânjeam după autocontrol, de aceea şi voiam să evit drogurile sau alcoolul peste măsură. Voiam să fiu lucidă, voiam să mă pot controla. Şi totuşi se întâmplase foarte des să exagerez cu băutura. Eram foarte lucidă, dar nu vorbeam prea articulat şi nu puteam să mă mişc cum trebuie. S-a luat odată unul de mine, şi am vrut să-l lovesc, dar nu mergea pumnul cum trebuie. Mi-a fost o ciudă grozavă. Gândeam foarte lucid, dar nu puteam să bag cheia în yală când ajungeam acasă. Aşa mă enervam!

Odată am mers cu nişte prieteni la munte. Am băut afară lângă foc; era foarte frig. Când am intrat în cabană am luat-o razna. Dar eram totuşi lucidă. Unul din ei a vrut să profite de mine, iar eu nu mă puteam apăra. Dar eram groaznic de lucidă şi disperată. Însă nu puteam să scot nici un cuvânt inteligibil. Mi-a venit gândul salvator să mă prefac că am adormit. A încercat să mă trezească, dar mi-am jucat rolul până la capăt. Şi mi-a dat pace. Aşa că am scăpat ieftin. Şi tot nu m-am învăţat minte.

Ultima dată când am băut în pub peste măsură L-am simţit aşa de aproape pe Dumnezeu… Am avut nişte mustrări de conştiinţă grozave. Eu nu puteam să păşesc drept, nu puteam să vorbesc articulat, dar eram iarăşi lucidă. Şi îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea. Şi m-a apucat o frică de Dumnezeu, de moarte, de Judecată.

„Ba rock, ba rugăciune…”

Am încercat de mai multe ori să ies afară din acel mediu, dar iar şi iar ajungeam înapoi, ori prin alt context, ori prin alţi oameni. A durat ceva până am reuşit să mă smulg de tot de acolo.

Eu am început să merg la biserică la câteva luni după ce am început să ies cu rockerii. Deci pe de o parte creşteam în Dumnezeu, iar pe de cealaltă mă afundam în rock. A fost o perioadă tare ciudată.

Duminica mergeam la predică, mă hotăram să mă schimb. Apoi, cum se găta slujba, iar cu rockerii, de parcă Dumnezeu n-ar fi existat. Ascultam inclusiv muzică satanică – evident satanică, nu pot spune că nu ştiam. Acum îmi pare incredibil. De exemplu, într-un an, am postit negru de Vinerea Mare, apoi m-am dus în pădure cu gaşca şi cântam cântece care îl invocau pe satana. X. era cântăreţ de rock. Venea cu chitara şi mergeam într-o pădure de la marginea oraşului şi cântam cântece cu invocaţii satanice.

Deci începusem cu viaţa de creştin, dar tot mă afundam în rock. Avem multe dorinţe care se băteau cap în cap, multe principii care se băteau cap în cap. Ba rock, ba rugăciune; ba bar, ba biserică. Tot gând de a pune început bun, tot eşec în aplicare. A durat câţiva ani până să aleg biserica şi să mă rup definitiv de rock.

Am intrat în multe încurcături. Am făcut mulţi prieteni buni să se certe între ei din cauza mea. Am făcut fraţi să se certe între ei din cauza mea. Erau mulţi care erau dispuşi să-şi abandoneze prietenele sau logodnicele sau chiar soţiile din cauza mea. Mulţi nefericiţi care repetau obsesiv că nu au mai întâlnit pe nimeni ca mine. Într-un moment de disperare mi-am tăiat părul, sperând să par mai urâtă, deşi nu eram nu-ştiu-ce frumuseţe. Nu pentru că aş fi fost frumoasă eram dorită. Chiar nu înţeleg ce îi obseda la mine. Iar faptul că mi-am tăiat părul n-a ajutat prea mult.

Mă adâncisem tare în rău şi se vedea şi pe chipul meu, şi pe al celorlalţi. Puteai să-i îmbraci în roz-bombon, că dacă te uitai la chipul lor, ştiai că sunt rockeri. Eu, când am vrut să mă rup de ei, m-am apucat să ascult muzică clasică. Muzica de pe piaţă mă scotea din sărite. Cele mai multe erau cu texte de doi lei: cântece în care unii îşi cântau pofta trupească şi numeau asta declaraţie de iubire; sau cântece în care nu se zicea nimic de fapt, sau se ziceau aberaţii. Am trecut pe muzică clasică. Şi la toată lumea ziceam că ascult muzică clasică, mai ascultau şi rockerii din când în când, dar eu pretindeam că numai asta ascult. Şi mă îmbrăcam colorat, deşi tot negrul mă odihnea cel mai tare. Şi cum mergeam undeva nou, toţi mă acuzau că sunt rockeriţă. Începeam să strig: „Dar ce, scrie pe fruntea mea că am ascultat rock?”. Şi acum, privind la câteva poze din acea perioadă, îmi dau seama că atunci luasem chip de rocker. Aşa că, oriunde mergeam, în scurt timp ajungeam în poveşti cu rockerii aflaţi acolo, şi-mi ziceau că deşi pretind că ascult muzică clasică, eram „de-a lor”, căci gândeam ca ei. Şi ei nu prea se amestecau cu alţi oameni, cu cei care nu erau rockeri, deci era ceva la mine care le dădea semne că eram „de-a lor”.

„Nu-mi cere una ca asta!”

La un moment dat, P. A.[5] a vrut să ieşim împreună. Pe el l-aş fi vrut, că era omul lui Dumnezeu. Dar am simţit un mare blocaj. Un mare „nu” striga în mine. Mi-a trecut prin cap că Dumnezeu mă vrea în mănăstire. Aşa, brusc. Şi am început să mă cert cu Dumnezeu: „Nu-mi cere una ca asta! Nu pot. Şi nu-mi plac slujbele, nu înţeleg nimic. Nu. Dacă vrei, rămân singură în lume. Rămân singură în lume pentru Tine, dar nu-mi cere să mă duc în mănăstire”. Eu pe atunci nu ştiam absolut nimic despre mănăstire. Îmi imaginam că toată ziua stai pe la slujbe, sau la chilie să te rogi. Iar unde mergeam eu la biserică era o corală groaznică, nu psaltică. Nu distingeam cuvintele între ele, era o apă şi-un pământ tot ce se cânta. A sta la slujbă era un chin. Nu înţelegeam nimic şi eram tot cu ochii pe ceas. Iar în mănăstire îmi imaginam că sunt numai babe. Perspectiva mănăstirii îmi părea groaznică.

Şi ce-mi trece prin cap? M-am apucat să scriu un document în care îmi exprimam dorinţa să nu mai am nici o relaţie cu băieţi, să mă deprind cu tăcerea, să vorbesc mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii, să nu mai îmi spun problemele la oameni, să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc dulciuri, şi… nu mai ştiu ce am scris acolo. Culmea e că eu nu ştiam nimic despre călugări, nu ştiam că nu mănâncă deloc carne, nu ştiam că tăcerea e o virtute… Am semnat foaia, hotărâtă să respect ce am scris. Dar, din prudenţă, tot ce am scris începeam cu „Îmi exprim dorinţa de a nu mai…”, căci îmi era frică să promit ceva. Doar cu partea cu băieţii am făcut altă foaie, pe care am scris că dacă mă mai încurc cu băieţi, o să mă pedepsesc prin a mă tăia. Eu avusesem mari probleme cu tăiatul cu lama, dar reuşisem să mă opresc datorită lui C., însă acum eram hotărâtă să mă tai ca pedeapsă, dacă nu mă ţin de ce am scris.

Mi-a venit gândul că diavolul o să-mi dea pe tavă pe cei doi pe care îi voiam, numai ca să mă împiedice de la hotărârea mea. Şi după ce am rezistat eroic jumătate de an de una singură, m-am întâlnit pe stradă „accidental” cu S. B., prietenul cel mai bun al lui F.[6], unul din cei doi după care tânjisem cândva, şi încă nu-mi chiar trecuse. Mi-a trecut prin cap că diavolul regizase toată întâlnirea, mai ales că nici cu rockerii nu mai ieşisem tot de jumătate de an, doar cu F. mă întâlnisem, că era „frăţiorul” meu. Dar deşi bănuiam că e o ispită, m-am învoit la o discuţie lungă cu S. B. Şi apoi ne-am tot dat întâlniri.

F., iubitul meu „frăţior”, era cu o fată de aproape un an, dar lui S. B. îi era frică să-i zică de mine. La un moment dat, l-a sunat F. pe S. B. când eram împreună. Era pus pe difuzor şi auzeam tot. „Am auzit că tu şi cu… v-aţi întâlnit. E ceva între voi doi?” „Nu”, a zis el râzând, în timp ce mă strângea în braţe. Nu-mi venea să cred. Apoi mi-a explicat S. B. că F. mă iubeşte, că abia aşteaptă să desfiinţăm „regulile de aur”. Că el ar fi trebuit să-i ceară voie ca să iasă cu mine, dar ştia că F. n-o să-l lase.

Reamintesc că avusesem mai multe tentative de a-mi găsi un „frate”, dar toţi sfârşeau prin a-mi cere o relaţie totală. Cu F. m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră „regula de aur”. Iar F. şi cu S. B. erau prieteni de unsprezece ani. Mi-a picat prost că m-am băgat între ei.

Mai târziu, F. tot a trebuit să afle de noi doi, că am fost văzuţi împreună de mulţi. N-a fost de acord cu noi doi. Zicea că nu ne potrivim, că S. B. o să mă facă să sufăr etc. Dar s-a resemnat, sau pur şi simplu aştepta să ne despărţim, că ştia că n-o să dureze mult.

„N-am avut odihnă…”

Şi iată, eu iar cu rockerii, iar prin pub. Într-o zi, când S. B. nu era cu mine, m-am întâlnit cu P. El a vrut să ne împăcăm, eu nu. Şi cum stăteam eu la o masă, s-a pus P. în genunchi în faţa mea în văzul tuturor. Îmi luase mâna în mâna lui şi mă implora să ne împăcăm. Îmi era milă de el, dar n-aş fi putut să accept o relaţie cu cineva numai din milă, şi mai eram şi cu S. B. pe atunci. Dar, şi dacă n-ar fi fost S. B., ideea de-a fi cu cineva care e băgat în atâtea afaceri dubioase, şi care poate oricând să mă omoare dacă nu-i convine ceva, nu mă atrăgea deloc. A stat în faţa mea o oră aşa, în genunchi, apoi am reuşit cumva să-mi trag mâna şi să plec de acolo. Mă simţeam penibil. Nu ştiu ce or fi zis toţi de mine la faza asta, probabil că sunt cumplit de crudă şi rea. Marele P. în genunchi în faţa mea, iar eu, nimic – inimă de piatră.

Am continuat să mă întâlnesc cu S.B. în afara pub-ului. Şi când mă întorceam acasă îmi făceam tăieturi cu lama pe picioare, căci aşa semnasem că am să fac, nu-mi mai făceam pe mâini, că erau prea vizibile. N-am avut odihnă. Îmi tot propuneam să mă despart de el, dar nu puteam. Iar el avea o „nevoie fiziologică de-a fi iubit”, iar eu îi ceream să aştepte până la căsătorie. El nu avea chef de căsătorie aşa de tânăr, dar nici nu voia să renunţe la mine. Zicea că nimeni nu l-a mai înţeles cum l-am înţeles eu, că nimeni nu i-a oferit ce i-am oferit eu, adică sprijin, înţelegere, iertare, afecţiune, încredere, ajutor, libertate. Nu am avut pretenţii de la el în nici o privinţă. Şi culmea e că în relaţia cu mine s-a implicat cel mai mult. Restul prietenelor lui erau pentru el doar un trup cald. La mine chiar a ţinut. La un moment dat m-a înşelat cu alta. Eu am aflat totul de la un gând, cine ştie de unde insuflat. L-am luat la întrebări şi el confirma nedumerit. Dar i-am zis că dacă el crede că ţine la mine şi vrea să fie cu mine, putem rămâne împreună. Omul poate greşi şi să-i pară rău apoi. Dar i-am zis că dacă totuşi o să se întâmple prea des, înseamnă că el chiar are o problemă şi atunci încheiem relaţia. A zis că nu poate renunţa la mine şi am rămas împreună până la Bacalaureat.

 (va urma)

 Ina

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

[1] „P. era cu 7 ani mai mare ca mine. Era un om foarte cunoscut şi foarte periculos. Cât am fost cu el, nu s-a legat de mine nimeni din tot oraşul. Am auzit despre el că îşi vânduse multe prietene pe dincolo ca prostituate, dar de mine a avut mare grijă. Era cu drogurile, chiar rău de tot”. (din partea I)

[2] „Visam obsesiv un bărbat care e conducătorul celor răi şi care mă vrea musai pe mine, dar eu vreau să fug. Visam că acel bărbat mă caută mereu şi, când mă prindea, mă duceam după el ca o hipnotizată”. (din partea I)

[3] „R. era un băiat care se ocupa şi cu chestii oculte. Şi deşi când nu eram cu el voiam să scap de el, cum îl vedeam, mă duceam la el şi făceam tot ce-mi spune. Simţeam că sunt controlată. Simţeam cum cineva încearcă să intre în mintea mea”. (din partea I)

[4] „Y. era o fată care se ocupase cu spiritismul, apoi ajunsese să se iniţieze ca vrăjitoare. Avea o faţă angelică, dar nişte ochi diabolici. Mă chema de multe ori prin gânduri. R. fusese prieten cu Y., dar mai apoi se despărţise de ea”. (din partea I)

[5] „P. A. acum este preot. El ne-a vorbit de Dumnezeu aşa cum nu ne-a mai vorbit nimeni. Omul acesta îmi părea cel mai viu din câţi am cunoscut. Mă uitam la el şi aveam certitudinea că Dumnezeu există”. (din partea I)

[6] „F. era un băiat pe care eu am vrut să-l am ca frate. Eu simţeam foarte mult nevoia unui frate. Cu el m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră «regula de aur»”. (din partea I)

Dan Puric, interviu de excepţie!

20 iulie – Sfântul Ilie Tesviteanul

10502210_920432301316589_3053188754408221131_nUnii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului îi atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Hristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Ahab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Ahab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie îi convoacă pe Muntele Carmel pe regele Ahab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Ilie către popor: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta… Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni, şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei, patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu îl voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” (III Regi 18, 21–25) Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer. „… şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18, 27–29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului, apoi se roagă: „«Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…» Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele, şi pietrele, şi ţarina, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18,36–39)

Poporul entuziasmat i-a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar, nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un ulcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu, care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, ci lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul îi este supus Lui.

Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se întoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său, Elisei, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină, aruncându-i pe spate mantaua. Elisei a fost martorul unic al sfârşitului lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Hristos, prin urcarea lui într-un car de foc.

Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variante, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă îndepărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu, El şi Iahvé, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra Universului şi a vieţii oamenilor.

Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte, are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli…” (Deut VI, 4–7)

17 iulie 2016 – Duminică Darul credincioşilor şi al pelerinilor pentru altarul comunităţii: un set de sfinte vase de argint. Şi o agapă… Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!

DSC_5121

DSC_5088

DSC_5127

DSC_5115

DSC_5119

Pelerinaj parohial în Grecia (5-15 iulie 2016)

DSC_0013

DSC_0015

DSC_0052

DSC_0108

DSC_0134

DSC_0143

DSC_0150

DSC_0153

DSC_0196

DSC_0205

DSC_0211

DSC_0215

DSC_0229

DSC_0244

DSC_0279

DSC_0301

DSC_0304

DSC_0344

DSC_0346

DSC_0369

DSC_0384

DSC_0389

DSC_0393

DSC_0409

DSC_0413

DSC_0415

DSC_0423

DSC_0424

DSC_0503

DSC_0513

DSC_0550

DSC_0556

DSC_0580

DSC_0614

DSC_0623

DSC_0660

DSC_0674

DSC_0704

DSC_0718

DSC_0747

DSC_0753

DSC_0791

DSC_0799

DSC_0803

DSC_0815

DSC_0818

DSC_0843

DSC_0853

DSC_0861

DSC_0868

DSC_0870

DSC_0902

DSC_0919

DSC_0945

DSC_0950

DSC_0969

DSC_0971

DSC_0979

DSC_0980

DSC_0987

DSC_0996

DSC_1023

DSC_1070

DSC_1077

DSC_1078

DSC_1094

DSC_1101

DSC_1117

DSC_1131

DSC_1134

DSC_1176

DSC_1194

DSC_1200

DSC_1207

DSC_1209

DSC_1222

DSC_1229

DSC_1261

DSC_1263

DSC_1268

DSC_1287

DSC_1306

DSC_1308

DSC_1324

DSC_1356

DSC_1387

DSC_1393

DSC_1437

DSC_1496

DSC_1507

DSC_1514

DSC_1536

DSC_1533

DSC_1546

DSC_1537

DSC_1555

DSC_1563

DSC_1580

DSC_1606

DSC_1629

DSC_1646

DSC_1675

DSC_1677

DSC_1681

DSC_1683

DSC_1695

DSC_1724

DSC_1743

DSC_1751

DSC_1770

DSC_1780

DSC_1789

DSC_1798

DSC_1860

DSC_1863

DSC_1866

DSC_1872

DSC_1877

DSC_1910

DSC_1917

DSC_1926

DSC_1928

DSC_1937

DSC_1938

DSC_1944

DSC_1964

DSC_1988

DSC_2007

DSC_2013

DSC_2024

DSC_2038

DSC_2039

DSC_2062

DSC_2083

DSC_2086

DSC_2094

DSC_2100

DSC_2108

DSC_2140

DSC_2142

DSC_2181

DSC_2186

DSC_2187

DSC_2225

DSC_2281

DSC_2293

DSC_2314

DSC_2350

DSC_2385

DSC_2417

DSC_2436

DSC_2535

DSC_2580

DSC_2613

DSC_2620

DSC_2624

DSC_2783

DSC_2799

DSC_2814

DSC_2820

DSC_2821

DSC_2856

DSC_2862

DSC_2864

DSC_2922

DSC_2934

DSC_2937

DSC_2939

DSC_2953

DSC_2960

DSC_2984

DSC_2986

DSC_2994

DSC_3087

DSC_3180

DSC_3189

DSC_3220

DSC_3227

DSC_3266

DSC_3269

DSC_3284

DSC_3388

DSC_3346

DSC_3348

DSC_3352

DSC_3384

DSC_3409

DSC_3418

DSC_3426

DSC_3435

DSC_3455

DSC_3463

DSC_3464

DSC_3480

DSC_3538

DSC_3566

DSC_3719

DSC_3611

DSC_3617

DSC_3620

DSC_3628

DSC_3632

DSC_3633

DSC_3646

DSC_3668

DSC_3672

DSC_3701

DSC_3705

DSC_3734

DSC_3741

DSC_3773

DSC_3846

DSC_3861

DSC_3835

DSC_3884

DSC_3868

DSC_3887

DSC_3915

DSC_3950

DSC_3974

DSC_3989

DSC_4009

DSC_4062

DSC_4075

DSC_4089

DSC_4124

DSC_4128

DSC_4133

DSC_4174

DSC_4179

DSC_4182

DSC_4190

DSC_4195

DSC_4210

DSC_4237

DSC_4270

DSC_4280

DSC_4311

DSC_4404

DSC_4339

DSC_4343

DSC_4354

DSC_4377

DSC_4382

DSC_4520

DSC_4560

DSC_4583

DSC_4587

DSC_4652

DSC_4761

DSC_4742

DSC_4828

DSC_4783

DSC_4834

DSC_4881

DSC_4887

DSC_4888

DSC_4896

DSC_4900

DSC_4936

DSC_4950

DSC_4975

DSC_5016

DSC_4981

DSC_5010

DSC_5018

Duminica a IV-a după Rusalii, Matei 8, 5-13

942229_801941059938116_6241306755079810162_n5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, 6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. 7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. 8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. 9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. 10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. 11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. 12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

Capernaum înseamnă “Satul profetului Naum”, iar Naum înseamnă “Dumnezeu mângâie”. După ce a părăsit Nazaretul, unde locuise timp de 30 de ani, Iisus merge la Capernaum, în Galileea păgânilor, care – după cum zice Isaia – trăiau în umbra morţii. Dar Iisus a făcut să strălucească acolo o “lumină mare”, alegorie a prezenţei şi a predicării Sale, spunând: “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17). Cu toate acestea, Iisus a blestemat Capernaumul, oraşul Său (Mt 4, 13), şi Betsaida, oraşul lui Petru, deoarece, chiar dacă văzuse “lumina mare”, nu s-au convertit. Toate acestea apar ca alegorie a primelor cuvinte din evanghelia lui Ioan, când spune că Cuvântul a părăsit cerul şi a venit pe pământ, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, lumina Sa a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a primit-o (In 1,5.11).

Capernaumul nu L-a acceptat pe Iisus, Nazaretul a încercat să Îl omoare, iar Ierusalimul L-a răstignit. Iisus îi iubeşte pe ai Săi, dar ai Săi nu îl iubesc pe El.

Din Evanghelia după Luca (Lc 7, 1-10), aflăm că era vorba despre un păgân simpatizant al evreilor, pentru care el construise chiar o sinagogă la Capernaum. Centuria era o unitate inferioară a infanteriei romane, prin urmare centurionul nu era un ofiţer important. Nu întotdeauna centurionii proveneau din Italia; al nostru venea, probabil, din învecinata Sirie şi, poate de aceea, vorbea bine limba folosită în Palestina. Romanii nu aveau o prea mare stimă pentru evrei, dar admirau modul lor de a-şi trăi religia. În acea vreme în Imperiul roman diversele religii erau în decadenţă, şi poate şi pentru asta centurionul nostru din armata de ocupaţie arăta că simte un mare respect pentru legea care le interzicea evreilor să intre în casa vreunui păgân. Din acelaşi motiv, în timpul procesului contra lui Iisus, Pilat va ieşi din pretoriu ca să vorbească poporului (In 18, 29).

Expresia centurionului este admirabilă: “Spune doar un cuvânt”. O justifică el însuşi prin parabola care urmează: aşa cum el comandă soldaţilor, tot aşa presupune că Iisus are sub ordinele Sale o armată invizibilă care acţionează în lume.

Aţi remarcat pentru cine se roagă centurionul, pentru servitorul său. E un prieten, e cineva care nu se simte bine, nu e o personalitate, nu e unul care iese în evidenţă, e o persoană din ambientul său de viaţă, am spune noi, e slujitorul său. A realizat că acest slujitor e bolnav şi el se pune pe treabă, se pune în mişcare. Spune Evanghelia: „a venit la El un sutaş rugându-L.” Rugăciunea de cerere: Doamne, doresc, Doamne, eu ştiu că Tu poţi porunci, Doamne, eu ştiu că Tu poţi înfăptui vindecarea şi aceasta va avea loc. Rugăciunea de cerere e indispensabilă pentru a obţine vindecarea.

Noi ştim că pentru cei apropiaţi nouă, pentru cei din lista inimii, cerem o vindecare mai profundă, vindecarea sufletului, cerem ca să-L regăsească pe Iisus ca Mântuitor, cerem să respire iubirea şi pacea, cerem să se întoarcă să iubească, să zâmbească. Vrem vindecarea sufletului. Şi astfel înţelegeţi că aici există un singur Medic la Care să mergem şi Acestuia îi cerem. Noi nu suntem aici doar pentru a ne reuni, noi suntem aici pentru a cere vindecarea persoanelor, vindecarea interioară, pacea inimii, iar aceasta ne-o poate da doar Iisus. Trebuie să fie cineva care să Îi spună Domnului: Doamne, slujitorul Tău, acea persoană e bolnavă. Doamne, Te rog, Te implor, acea persoană e bolnavă, ai uitat-o Doamne, e bolnavă! Pentru câţi aţi procedat astfel? Pentru câţi procedaţi astfel? Doamne, e bolnav! Pentru câţi repetaţi aceasta zilnic, chiar de mai multe ori în fiecare zi? Doamne vindecă-l! Centurionul Îl implora. Nu vezi că suferă?

Înaintea lui Iisus e conştient că nu are merite. Ştie că nu-l va vindeca pentru că el e bun, că el e centurionul respectat de toţi, pentru că e cel care-şi îndeplineşte îndatoririle, nu pentru aceasta îl va asculta, o ştie. Ştie că nu poate conta pe meritele sale. Aţi auzit ce spune în Evanghelie: „Doamne nu sunt vrednic, nici măcar să intri în casa mea, dar spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca”. Se încredinţează cu totul lui Iisus. Are încredere în El.

Şi este adevărat că până şi Iisus rămâne uimit de această abandonare. E uimit şi-i spune: Mergi, am înţeles! Aceasta trebuie să se întâmple şi cu noi. A mijloci pentru cineva înseamnă a vindeca sufletele persoanelor, a vindeca inimile, a le reda vederea pentru a reuşi din nou să-L vadă pe Iisus. Dar pentru a evangheliza e nevoie să ne rugăm.

Fiţi atenţi ca atunci când vă rugaţi pentru cineva voi înşivă să vă convertiţi, să vă schimbaţi inima, să înţelegeţi că doar Iisus mântuieşte, doar Iisus converteşte, doar El face totul. Doamne, eu nu sunt vrednic! Tatăl nostru, vie împărăţia Ta; Tatăl nostru, fă ca împărăţia Ta să vină în acea persoană sau în cealaltă, Tată, Te rog, trimite Duhul Tău. Iisuse, Care ai mers în căutarea oiţei pierdute, priveşte-l pe acel frate, pe acea soră.

La fel şi voi, cu ochii voştri plini de iubire, ştiţi să vedeţi unde se află un slujitor care suferă, o persoană care e bolnavă, cineva care e în căutare. Şi cunoaşteţi lista inimii, puneţi acele persoane despre care ştiţi că, dacă Îl întâlnesc pe Iisus, se vor simţi mai bine! Dar mai întâi trebuie să ne înclinăm noi capul, să spunem noi: Iisuse, fără Tine nu pot face nimic! Noi vom vedea comunităţile noastre crescând pe măsură ce va creşte numărul persoanelor care se roagă.

Termometrul pentru a vedea dezvoltarea comunităţilor noastre este prezenţa noastră în biserică la rugăciune, la Liturghie, este locul retras al caselor voastre unde vă rugaţi, îl lăudaţi pe Domnul, îl invocaţi pe Duhul Sfânt. Dar dacă voi, fiecare dintre voi, nu vă încredeţi în Domnul, cum îi puteţi încredinţa pe cineva care este bolnav? Voi aţi trimite pe cineva la un medic în care voi înşivă nu aveţi încredere? Uite, mergi la acela, cu siguranţă te va vindeca, dar voi ştiţi că nu e adevărat, şi nici măcar voi nu aveţi încredere, nici măcar voi nu aţi merge vreodată la acel medic, nici măcar voi nu vă daţi pe mâinile acelui medic!

Cum, tu nu te abandonezi în mâinile lui Iisus, dar îi propui altuia să se abandoneze în mâinile Lui? Înţelegeţi de ce rugăciunea e indispensabilă! E nevoie a ne încredinţa Lui pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe cineva. Reţineţi bine aceste două expresii: a ne încredinţa noi mai întâi Lui, pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe alţii, pe ceilalţi. Domnul nu are nevoie de experţi! Nu are nevoie de persoane care înaintea altora să pară bune, să iasă în evidenţă: dar eu fac, dar eu spun, dar eu mă implic. Nu! Domnul are nevoie de credincioşi, nu de practicanţi! Domnul are nevoie de persoane care ştiu să iubească, nu de persoane pregătite, experte! Şi când nu vindecă acea persoană pentru care tu te-ai rugat, e pentru că Domnul vindecă o altă persoană pe care ţi-o va pune alături, şi-ţi va face cunoscut acest lucru, şi îţi vei da seama că rugăciunea ta nu a fost în zadar. Domnul vrea să ne umple de daruri, dar vrea şi ca noi să deschidem uşa. Domnul vrea să ne acopere cu prezenţa Sa, cu iubirea Sa, dar vrea ca noi să-i deschidem. Domnul nu ne vrea doar membri ai comunităţilor parohiale, ne vrea preaiubiţii Săi, ne vrea capabili să observăm frumuseţea chipului Său, a cuvântului Său. Aceasta vrea Domnul de la noi. Observaţi în aceste cuvinte, încă odată, că dorinţa Sa, dorinţa Domnului e aceea de a ne iubi, de a ne lua de mână, de a ne conduce la casa Tatălui, pentru ca „Unde sunt Eu acolo să fiţi şi voi”!

De câte ori oare nu am trăit experienţa amară de a ni se părea că nu suntem ascultaţi de Dumnezeu, că Îi auzim numai tăcerea sau să avem senzaţia îndepărtării sau chiar a abandonului Său! Uneori, când ne rugăm, ne asemănăm cu acel ţăran despre care vorbeşte cineva: ţăranul primise vestea că însuşi regele în persoană îl va primi la el. Era ocazia vieţii sale: îi va putea expune dorinţele sale, având siguranţa că orice îi va cere va primi. Ajunge în ziua fixată şi omul nostru, plin de emoţii, intră la rege şi ce reuşeşte să-i ceară? O căruţă de gunoi pentru a-i sluji drept îngrăşământ pentru câmpul său. Era maximul la care se gândise el să-i ceară regelui. Uneori şi noi facem la fel cu Dumnezeu: ceea ce îi cerem faţă de ceea ce i-am putea cere se aseamănă cu acea căruţă de gunoi, adică lucruri care nu sunt într-adevăr importante pentru adevăratul nostru bine.

Să cerem de la bunul Dumnezeu darul unei încrederi autentice în bunătatea Lui, crezând că Dumnezeu vede şi vrea binele nostru mai mult chiar decât noi înşine. Cu siguranţă că Domnul atunci nu va întârzia şi astfel se vor împlini şi în viaţa noastră spusele lui Iisus: “oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide”.

4 iulie – Sfântul Andrei Criteanul

ib4364Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) s-a născut la Damasc, într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Apoi a studiat Sfânta Scriptură și Teologia, devenind arhiepiscop de Creta. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu. Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740). Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete. Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul. Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze. Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria. Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine. Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte, cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr, Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie. Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim. Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră. El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial: „Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”. Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor; fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic? Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685. Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul. Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești. Aici, la Constantinopol, se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și orfanilor (orphanotropos). Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin. Nu știm când și unde a fost hirotonit preot. Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712. Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin. Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei). „Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”. Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor. Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”. Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton. Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins. Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740. La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

Opera lui e alcătuită din proză și versuri. În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice. Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie). A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la duminica Mironosițelor, la nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul. A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

Συνοδική Θεία Λειτουργία από τον Καθεδρικό Ναό Αθηνών (3/7/16)

Θεία Λειτουργία • Σιμωνόπετρα • Άγιον Όρος – Orthodox Divine Liturgy • Mount Athos

Sfaturi părintești practice de la Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

2.0.1Să nu-l pomenim la Liturghie!

Un tânăr s-a sinucis, iar părinții lui, zdrobiți de durere, s-au adresat Părintelui Antim cu rugămintea să-l pomenească la Sfânta Liturghie, ca sufletul lui să afle milă. Bătrânul a răspuns cu asprime, dar și cu înțelepciune: „Să nu-l pomenim la Liturghie! E mai bine pentru sufletul lui. Când mult-milosârdul Dumnezeu vede că nu-l cinstim, îl va milui El Însuși, dar dacă îl cinstim noi, nu-l va milui. Mai mult, ceilalți trebuie să se păzească de exemplul lui, văzând că Biserica nu-l primește nici mort. Sinuciderea e deopotrivă cu hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care rămâne neiertat, după cuvântul Domnului nostru: Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. (Matei 12, 31-32).”

Să nașteți prunci!

„În greutățile vieții să aveți întotdeauna mare răbdare. Nu putem face nimic singuri. Ne încredințează de acest cuvânt Domnul Însuși, Care a zis: Fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 6). Suntem uneltele lui Dumnezeu și depindem de El. Așa cum atunci când vrem un lucru, Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea, la fel și când El vrea să ne dea ceva, trebuie să-l primim și să-I mulțumim. Să nu vă păziți, ci să nașteți prunci! Astfel vă veți arăta încrederea în Dumnezeu, care bineînțeles va răsplăti ostenelile voastre.”

Astăzi e ziua bărbatului tău

Doamna Elena Papada a luat dulciuri și a venit la Schitul din Viron ca să-l servească pe Părintele Antim pentru ziua de nume a soțului ei. Era praznicul prorocului Ilie după noul calendar. Bătrânul a primit și a i-a făcut urări cu reținere. Însă după treisprezece zile s-a dus în vizită la casa ei și i-a dat anafură de la Liturghia pe care o săvârșise în acea zi. „Astăzi e Prorocul Ilie”, i-a spus și a felicitat-o din inimă. Era un aghiorit adevărat, fără fanatism, dar cu o viziune bisericească dreaptă.

Dumnezeu face și din apă lapte

„Ai osteoporoză”, i-au spus medicii unei bolnave. „Să bei mult lapte!” Acest suflet evlavios i-a cerut Bătrânului să-i dea dezlegare să bea lapte în Postul Mare, însă el i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu nu poate să prefacă și apa în calciu și lapte?” Astfel, cu binecuvântarea lui, n-a întrerupt postul și starea nu i s-a înrăutățit.

Veniți la mine, cel simplu și neînvățat?

Câțiva tineri care se spovedeau la Părintele Epifanie, povățuitorul de suflete cel nerătăcit, au mers să caute sfatul Părintelui Antim într-o problemă personală serioasă. Acesta i-a întrebat cu dreaptă-socotință ce duhovnic au și, când a aflat că sunt povățuiți de Părintele Epifanie, le-a zis zâmbind: „Aveți un duhovnic sfânt și înțelept, aveți izvorul harului, și voi veniți la mine, cel simplu și neînvățat?”

Femeia ta a avortat pruncul

Bătrânul cunoștea păcatele înainte să le mărturisească cei ce veneau la el. Odată, un tânăr a cerut să se spovedească. Părintele Antim a clătinat din cap și i-a zis: „Ai lăsat-o pe femeia ta să facă avort. Ești deopotrivă vinovat de uciderea pruncului tău. Cum vei da ochii cu el în cer, tu care ești ucigaș de prunc, când te va numi tată?”

Păcatul pricinuiește tulburări sufletești

Un tânăr s-a închis în casă, cuprins de melancolie. Mama lui s-a tulburat. A alergat la Părintele Antim, la Schitul Sfinților Arhangheli, aducându-i hainele fiului să le binecuvinteze. Când i-a explicat situația Bătrânului, acesta i-a zis liniștit: „Copilul tău a păcătuit, iar păcatul aduce melancolie și tulburări sufletești. Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Să înceteze să păcătuiască și îndată își va veni în fire.”

Pregătirea pentru moarte

La întrebarea cum trebuie să ne pregătim mai bine pentru moarte, Bătrânul a răspuns: „Să ne pregătim, ca să nu murim. Un proverb zice: «Dacă mori înainte să mori, nu vei mai muri când vei muri.» Pregătirea noastră, care ar trebui făcută în întreaga viață, e cuprinsă în următoarele patru lucruri: Să murim neîncetat păcatului; să nu ne încurajăm pentru orice bine pe care ni l-am făcut nouă înșine, ca să ne lăudăm; oricât de mult am greșit, să nu deznădăjduim; să știm că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altminteri nu putem intra în Împărăția cerurilor.”

Iubirea Bătrânului pentru orfani

Părintele Antim a rămas întâi orfan de mamă, apoi și de tată la o vârstă fragedă. Lipsurile, suferințele, lipsa dragostei de mamă și a căldurii familiei i-au pecetluit inima simțitoare. De aceea, pe cât îi stătea în putință, arăta orfanilor o compătimire deosebită. Odată, când a aflat că în Livadia era un orfelinat numit „Tavita”, care îi aduna pe orfani și plinea cu iubirea lui Hristos lipsa acoperișului părintesc, a fost adânc mișcat. Dar ce putea să dăruiască Antim cel neagonisitor? El însuși era un iubitor al neagoniselii în Hristos și nu avea bani. Putea să le dăruiască iubirea lui și rugăciunea neîncetată către Domnul nostru, Ocrotitorul orfa­nilor și al nevoiașilor. Voia însă ca iubirea lui să fie însoțită și de ceva material. Fiind zugrav de icoane, s-a gândit să le zugrăvească și să le trimită o icoană a Sfintei Tavita cea milostivă, sfânta din Iope care era plină de fapte bune și de milosteniile ce le făcea (Fapte 9, 36). Icoana aceasta le-a făcut o bucurie deosebită orfanilor și împodobește până astăzi bisericuța orfelinatului.

La ce trebuie să ia aminte monahul cu viață de obște

Bătrânul obișnuia să spună: „Două lucruri, pe lângă celelalte, socotesc că sunt mai trebuincioase pentru cei care viețuiesc în obște: ascultarea față de stareț și față de frații mai mari și smerenia care purcede din inimă și preface starea cea veche a omului. Veți dobândi Împărăția cerurilor ca fii ai ascultării (I Petru 1, 14) și ai smereniei.”

De ce mă chinuiți?

Odată, vremea rea l-a silit pe Bătrânul Antim să rămână peste noapte în Mănăstirea Grigoriu. Părinții mănăstirii n-au pierdut prilejul să se adune în synodikon, cu binecuvântarea starețului lor, și să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale Bătrânului. Însă ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe Părinți a fost ascultarea lui la orice îi cereau. Răspundea mereu: „Să fie binecuvântat.” Îl întrebau: „Poate v-am obosit, Părinte?”, iar el răspundea: „Iertați‑mă că v-am necăjit cu prezența mea.”

Îi mulțumeau pentru cuvintele ziditoare de suflet și Bătrânul le răspundea sincer și spontan: „Iertați-mă, Părinților, pentru nesăbuința și necugetarea mea.”

L-au pus să stea pe scaunul starețului din synodikon. El a făcut ascultare, dar cu smerenie și cu glas scăzut i-a întrebat: „Părinților, de ce mă chinuiți?”

Purtarea față de semenii noștri ne va mântui

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_ana„Mântuirea nostră este înainte de toate lucrarea bună-plăcerii lui Dumnezeu. El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (II Timotei 3, 7). Dumnezeu nu e părtinitor, îi miluiește pe toți, dar îi mântuiește pe dreptslăvitori pentru că au Botezul cel adevărat și învățătura cea adevărată. Dacă ne dorim mântuirea, trebuie să păzim poruncile dumnezeiești, care ne spun deslușit că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe om. Evanghelia însăși ne spune: De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20). Deci mântuirea noastră atârnă de purtarea pe care o vom avea față de ceilalți oameni.”

Cum trebuie să ne rugăm

„Rugăciunea”, spunea Bătrânul, „înseamnă părtășie nemijlocită cu Dumnezeu. Psalmistul zice: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Psalmul 141, 2). Înainte de rugăciune este trebuință de adunare în sine și de o așezare sufletească smerită, adică de o stare asemenea celei cu care mergem să cerem ajutorul, sprijinul, înțelegerea pentru problemele noastre cuiva mai presus decât noi. Prin rugăciune ne slobozim de gânduri pătimașe și de închipuiri. Închipuirea este înșelarea minții. Omul se întinează prin cele cinci simțiri trupești cunoscute și prin cele cinci simțiri sufletești, care după marele Fotie sunt: cugetarea, închipuirea, răpirea, uimirea și judecata. Prin rugăciune se curățește mai întâi mintea de gândurile rele și mai apoi inima de simțămintele viclene. De aceea când vrăjmașul cel înțelegător îl atacă pe om, întâi îi atacă mintea, dar inima lui rămâne netulburată. Astfel, mintea lesne se întinează și lesne se curățește, pe când inima greu se întinează și greu se curățește. Dobândirea curăției inimii și a rugăciunii curate este o lucrare foarte anevoioasă și este deopotrivă cu nepătimirea: Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu, a spus Dumnezeu-Omul Iisus (Matei 5, 8). Pentru aceasta doar cei curați sunt nepătimași și doar nepătimașii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu și a tainelor Lui.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Athonul – La picioarele Cerului

Viaţa Sfântului Ioan Maximovici (2 iulie)

Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor români); Matei 4, 18-23

OLYMPUS DIGITAL CAMERA18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. 19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. 20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. 21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. 22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. 23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. 24. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. 25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.    

Ca să poți merge după Hristos, va trebui mai întâi să Îl primești în viaţa ta. În genunchi, la picioarele Lui, să te arunci și să te recunoști că ești un păcătos. El nu caută sfinți. El caută păcătoși să-i facă sfinți! Că să poți merge după Hristos, va trebui să ieși din plăcerile păcatului la mal. Să ieși din noaptea acestei lumi la lumina cerului. Să plătești prețul unei vieți sacrificate. Să trăiești pentru Hristos, ca mai apoi să poți muri pentru El. Pocăința autentică are un preț… nu o trăire ieftină! Ca să poți merge după Hristos, va trebui să poți lăsa totul. Eul tău, agenda ta, obiceiurile și prioritățile tale. Să nu fii ca tânărul bogat care n-a înțeles că Hristos nu dă celui ce are, ci El dă totul celui ce nu are. Ca să poți merge după Hristos, va trebui să mergi prin praful și pietrele de aici, fără să te uiți la ele. Chiar dacă unele pietre aruncate spre tine dor prea tare… El doar adevăraților pelerini le-a promis cerul cu străzi de aur.

Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii. Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete! El e făuritor de suflete! Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foarte puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat.)

Nu trebuie să stai musai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu rolele, alții claxonează la semafor), pe lângă care trecem zilnic, cu care interacționăm deseori. Morții se ascund și în spatele zâmbetelor false, ale costumelor Armani, ba chiar dincolo de zidurile bisericilor! Ambalajul exterior trădează rareori cimitirul din interior. Doar dacă îi privești adânc în ochi începi să simți miros de suflet degradat. Și cel mai greu e când îți moare sufletul.

O viață irosită e una în care alergi după plăceri. După bani. După faimă. Viața nu-i ca matematica. Degeaba tot aduni. La sfârșit îți va da tot cu minus. O viață irosită e o viață petrecută căutând fericirea la capătul pământului, când de fapt ea e la o atingere de mână distanță de noi. O viață irosită e o viață în care încerci să amâni sfârșitul. Tot fugind de ce va fi, uiți să te bucuri de ce este. O viață irosită e o viață în care nu lupți pentru nimic de teamă să nu pierzi. În care te lași purtat de valuri, cu speranța că, poate, într-o zi, te vor duce ele la țărmul făgăduinței. Viața adevărată e o viață trăită şi pentru alții. O viață în care legi răni, în care bandajezi aripi, în care reclădești ceea ce alții dărâmă. O viață în care aduci bucuria în ochii amărâţilor, zâmbetul pe fețele scăldate în lacrimi. Idealul în viață e ca pe oriunde treci să lași lucrurile mai bune decât erau înainte ca tu să ajungi acolo.

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura. E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica.

Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult. Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membri, ni se predică despre iubire, cântăm, ne rugăm să se schimbe lucrurile și nu se întâmplă nimic. Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când de fapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu monotonia.

E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid în maşini și fuga acasă. Fără comunicare, fără pic de sacrificiu. Și ne mirăm că suntem singuri. Oamenii au nevoie de sprijin, pentru că e plină lumea de semeni ce udă pernele cu lacrimi în fiecare noapte, de tineri ce se simt neiubiţi, neapreciaţi, părăsiţi. Zilnic ghilotina nepăsării face noi victime, şi în spatele cortinei, peisajul e apocaliptic.

Uneori, de la prea multă durere (alteori din simplu egoism), ajungi indiferent. Îţi scoţi inima din piept, o pui într-un borcan şi apoi o laşi la loc sigur. De teamă să nu ţi-o (mai) frângă cineva, de teamă să nu suferi mai mult. Aşa se face că străzile sunt pline de oameni fără inimă. La propriu. Şi când nu mai ai inimă, e logic că nu mai simţi nimic, nu mai empatizezi, nu mai vezi ce e în jur.

Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, căci din ea izvorăşte viaţa. Din inimă izvorăşte compasiunea, cea care poate schimba naţiuni. Dintr-o inimă bună izvorăsc vorbe înţelepte, ce alină alte inimi, repară minţi dereglate, opresc războaie și aduc pacea. Dintr-o inimă binecuvântată porneşte dorinţa de a spune stop avortului, stop indiferenţei, stop urii, stop păcatului… Stop!

O inimă aleasă e leacul oricărei boli, de orice natură. Îți vindecă ochii și te ajută să vezi dincolo de interesul propriu. Îți curăță mintea. Îți dă vorbe pline de duh. Mâini gata să mângâie. Picioare gata să meargă kilometri întregi pentru a sluji. Buzunare fără fermoar, deschise pentru cei aflați în nevoie. O inimă aleasă aduce zâmbetul pe fața lui Dumnezeu.

Luptați cu indiferența! Căutați să aveți inimi alese! Ajutați oamenii, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată cât v-ați sacrificat! Oferiți fără să așteptați vreun răspuns, vreo răsplata! Iubiți nelimitat! Îmbrățișați oamenii! Zâmbiți mai des!

Aduceți cerul pe pământ! O inimă bună şi un surâs sincer, nu mascat. Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slabă, ba e chiar şi crucea lipită pe maşinile multor “confraţi”.

Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor. Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj.

Masca este minciună. Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de schimbare. Dar masca, ori cât de mult ar fi purtată, ori cât de scumpă ar fi, sau cât de mult ar semăna cu adevărata faţă a purtătorului, nu va deveni niciodată adevăr. Nu va îmbunătăţi lucrurile. Nu va rezista la nesfârşit. Şi purtând-o prea mult timp, ea devinde parte din noi, iar când vrem să o îndepărtăm, ne produce răni. Măştile lasă cicatrice. Şi mutilează inimi. Masca este iluzie. Ea doar dă impresia că totul e bine, dar în spatele ei se ascund aceleaşi vechi defecte. Masca nu rezolvă probleme. Dincolo de ea rămân aceleaşi lacrimi, aceeaşi ură, aceeaşi inimă frântă.

Timpul nu vindecă rănile. Numai Medicul o face. Şi cum să ieşi din starea asta dacă tu nu spui altuia durerea ta?! Nici măcar lui Dumnezeu. Masca este resemnare. Masca e durere. În primul rând pentru că eşti tot timpul nevoit să te prefaci, trăieşti cu stres, ţinând cu dinţii de imaginea pe care o ai de păstrat. Purtătorii de măşti suferă chinuri. Ei nu pot fi sinceri, nu îşi pot vărsa durerea inimii în cupa nimănui, deci nu se pot bucura de mângâieri şi alinare.

Apoi, pentru că, aşa cum tratezi pe alţii, eşti şi tu tratat. Minţi – eşti minţit; înşeli – eşti înşelat! Masca nu e o soluţie, e o scuză! Şi cine se scuză se acuză. Cât timp trăim aici jos, o să ne lovim de măşti. Mereu. Unele de profesionişti, altele de amatori. Treaba noastră e să le dăm jos. Întâi pe ale noastre! După aceea, alţii se pot schimba prin puterea exemplului şi prin încurajare. Toţi au o şansă, chiar şi tâlharii.

Sătul de balul mascat privesc în sus. E singurul loc fără prefăcuţi. Acolo ajung doar oameni sinceri, cu etichetă de sfinţi. Îmbătaţi de parfumul raiului, sunt fericiţi că au renunţat cândva la măşti. Dacă le-ar fi păstrat, n-ar mai fi ştiut cum miroase raiul. Uitându-mă, din întâmplare, am zărit pe cineva când îşi scotea masca. Avea ochii plini de lacrimi.

Citeam undeva: Un trandafir visează să fie sărutat de albine. Ori măcar să fie atins. Dar nu vine niciuna. Atunci Soarele îl întreabă mirat: “Nu te-ai plictisit să aștepți?”. “Ba da, zice trandafirul. Dar, dacă îmi închid petalele, mă ofilesc!”.

Cine iubește nu stă cu mâinile în buzunar. Și nici atât la spate. Ci e tot timpul cu brațele deschise sub formă de cruce! Iisus Hristos așa a iubit! Ba chiar și azi, la Poarta Cerului așteaptă cu brațele întinse spre Est și Vest. Numai brațele deschise îmbrățișează înlăcrimații, săracii, pe cei cu beteșug. Dar și risipitorii. Cine stă deschis ca o cruce îi face chiar pe îngeri să privească invidioși.

Biserica trebuie să fie plină de cruci! Nu de sălcii… Și nici atât de cactuși! Încercați să stați cu brațele deschise chiar și atunci când nimeni nu e gata să vă îmbrățișeze! Brațele căzute ofilesc inimile. Și nici nu răspândesc parfum. Sunteți trandafiri frumoși, dar polenizarea nu se face fără albine!

Eclestiastul 7, 1 spune: ,,Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii”

Mă gândeam la numele sfinţilor, pe lângă miliardele de iluştri anonimi. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor deoarece numele bun rămâne, untdelemnul se termină. Se termină și e înlocuit. Numele bun nu se uită și nu poate fi înlocuit. Nu poate fi înlocuit pentru că e diferit. E diferit și are farmec. Nu degeaba zice Biblia că farmecul unui om este bunătatea lui. Iar dacă ne uităm cu băgare de seamă, vedem că toți oamenii lui Dumnezeu, fie că au fost mari, mici, sănătoși, bolnavi, bogați sau săraci, cu toții au fost ființe care au lăsat ceva din Dumnezeu și-au avut un nume bun care și astăzi, după sute și mii de ani, le este pomenit.

Numele bun are farmec și rămâne în memoria multora. Rămâne scris în memoria familiei. În memoria bisericii, a școlii, a spitalului… și chiar a lumii. Rămâne scris pe crucea de la mormânt, dar mai important ca toate, rămâne scris în Cartea Vieții.

Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii pentru că ziua nașterii dă suflare unei vieți trecătoare cu dureri și cu lacrimi. Ziua morții, în schimb, dă suflare unei vieți veșnice, inundată de bucurii și împliniri fără sfârșit. Importantă, scumpă și dragă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El!

Lăsă ceva bun în urma vieții trăite aici. Un nume bun. O inimă bună. O viață bună și exemplară. O istorie a vieții plină de culoare care să arate calea spre Cer. Cu zâmbete, cu plânsete, cu văi și munți. Suflete binecuvântate, mântuite și iertate. Ceva adevărat, de un miros bun și plăcut. Ceva de povestit copiilor, nepoților, prietenilor, vecinilor, dușmanilor și celor care vor veni din spate.

Purtați cu voi și untdelemnul mirositor. Nu-l neglijați. Împrăștiați-l, că e nevoie. Străbateți bine timpul. Numărați-vă bine zilele, priviți tot ceea ce ați construit și cercetați ce este bun, ca să aveți ce spune la fiecare colț de stradă. Mai mult face un nume bun pentru că Hristos, care l-a făcut bun, e sursa și originea bunătății!

Pelerinaj parohial în Grecia (5-15 iulie 2016)

În perioada 5-15 iulie 2016, membrii comunităţii “Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” din Coslada vor efectua un pelerinaj pe urmele sfinţilor în Grecia.

Programul pelerinajului va cuprinde vizite şi participare la rugăciune în mai multe locuri binecuvântate, biserici şi mănăstiri din cuprinsul Greciei, după cum urmează:

Insula Eghina: Mănăstirea Sfânta Treime, unde se află moaştele Sfântului Nectarie Taumaturgul; Mănăstirea Sf. Mina;

Nea Makri: Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou;

Evia: Mănăstirea Sf. Ioan Rusul (loc în care se află moaştele Sf. Ioan Rusul ); Mănăstirea Cuv. David, unde se cinstesc moaştele Cuv. David şi se află mormântul fericitului stareţ Iacov Tsalikis; tot aici se află părticele din moaştele Sf. Ciprian şi Iustina, Sf. Gheorghe, Sf. Pantelimon, Sf. Trifon, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Fanurie;

Almiros: Mănăstirea Kato-Xenia (unde se află o parte din Brâul Maicii Domnului), icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (“Cea Străină”), dar şi părticele din moaştele Sfintei Paraschevi, ale Sf. Fanurie, Sf. Pantelimon, Sf. Zenovia şi Zenoviu, Sf. Gheorghe;

Tesalonic: Turnul Alb şi bisericile: Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir (unde se află moaştele Sf. Dimitrie şi ale Sfintei Anisia), Biserica Panaghia Dexias, Mănăstirea Sf. Teodora şi Cuviosului David ai Tesalonicului, Catedrala Mitropoliei (unde se află moaştele Sf. Grigorie Palama);

Suroti: Mănăstirea “Sfântul Ioan Evanghelistul”, unde se află mormântul Sfântului Paisie Aghioritul şi moaştele Sf. Arsenie Capadocianul;

Kontariotissa: Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul;

Litohoro: Mănăstirea Sf. Dionisie Olimpianul;

Kalambaka, Complexul Monastic Meteora: Marea Meteoră, Varlaam, Sfântul Ştefan, Rousano;

Corfu: Mănăstirea Paleokastritsa, Catedrala Sf. Spiridon, loc în care se află moaştele Sf. Ierarh Spiridon, Catedrala Sf. Nicolae, loc în care se afla moaştele Sf. Teodora Împărăteasa;

Kefalonia: Mănăstirea Sfântului Gherasim, vindecător de boli psihice, Biserica închinată Maicii Domnului “Langouvarda” cu şerpii şi Biserica cu icoana Maicii Domnului Gravaliotissa;

Zakynthos: Mănăstirea Sfântului Dionisie, ucenicul Sfântului Gherasim;

Patra: Catedrala mitropolitană, cu moaştele Sfântului Andrei;

Kalavrita: Mănăstirea Mega Spileo; Mănăstirea Sfânta Lavră, unde se afla capul Sf Alexie, omul lui Dumnezeu şi Sf. Filaret;

Loutraki: Mănăstirea Sfântului Patapie, Mănăstirea Sf. Gherasim, Mănăstirea Sf. Ilie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

DSC_1618

DSC_2906

DSC_4168

DSC_1310

DSC_0103