Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

“Cutia de pantofi” – campanie de Naşterea Domnului 2016

Cutia de pantofi 2016

Programul liturgic în Postul Naşterii Domnului 2016

%ce%ba%cf%85%cf%80%cf%81%ce%b9%ce%b1%ce%ba%ce%ad%cf%82-%ce%b1%ce%b3%ce%b9%ce%bf%ce%b3%cf%81%ce%b1%cf%86%ce%af%ce%b5-48-640x608

În fiecare zi a postului Naşterii Domnului se săvârşeşte Sfânta Liturghie în biserica parohială, dimineaţa, începând cu ora 09.00.

Program săptămânal de spovedanie: vinerea, de la ora 18.00; sâmbăta, de la ora 16.00.

“Cutia de pantofi”… în toi! Duminică, 11 decembrie 2016, ultima zi de colectare

dsc_8596

dsc_8599

Gata-i brăduţul în casa Sfântului Nectarie…!

dsc_8593

dsc_8563

dsc_8555

dsc_8618

Colinde – Ştefan Hruşcă

Bocancii

bootsÎmi adusese tata o pereche nouă-nouță de bocanci de la oraș. Era înainte de Moș Nicolae, dar el mi-i adusese fiindcă se rupseseră cei vechi și nu mai aveam cu ce să merg la școală.

De la Moș nu primisem niciodată nimic. Am zis însă că, de data aceasta, având niște încălțări atât de noi, o să fie altfel. Așa că am scos de seara bocancii afară la prag, iar a doua zi m-am sculat cu noaptea în cap, ca să văd dacă mi-a adus Moșul ceva.

Am înlemnit de uimire.

În compensație parcă la toți anii în care uitase să intre în curtea noastră, Moșul îmi lăsase în încălțări cel mai grozav dar cu putință. Bocancii mei erau plini de zăpadă. Darul primit de la Moș era ninsoarea ce căzuse peste noapte. Mai bine zis faptul că ninsoarea venise încălțată în bocancii mei și că umblase, așa încălțată cu ei, prin tot satul. Fiindcă era, cât vedeai cu ochii, pământul alb peste tot.

Înghețaseră bocnă. De bocanci vorbesc, așa că i-am dus în casă și i-am așezat lângă sobă, să se încălzească. Aveam de ce să fiu mândru de ei. Zăpada ce-mi folosise bocancii era prima din iarna aceea. Și să vezi potriveală: purtam același număr la picior!

Mă gândeam s-o poftesc și pe ea înăuntru. Despre zăpadă zic. Căci eram un fel de rude. Nu cred însă că i-ar fi plăcut să stea cu spinarea rezemată de sobă. Mai cu seamă că era foarte fierbinte. Soba, vreau să spun. M-am mulțumit până la urmă cu părul alb al bunicului. Doar că, în loc de ninsoarea ce ne troienise curtea, intrase în odaie, așezându-se lângă sobă, o ninsoare mai mică.

Dar bucuria mea era la fel de mare. Văzând-o înăuntru, era ca și cum ninsoarea cealaltă, de afară, nu mai umbla prin lume desculță.

Niciodată n-am primit de Sfântul Nicolae vreun dar mai frumos ca atunci!

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro

Pierderea unui vis

libros1Am citit în aceste zile „Trăieşte-ţi clipa”, o amară reflecţiune depănată ca o saga de Saul Bellow într-un roman şlefuit diamantin despre visul american şi risipirea lui precum fumul dintr-o „Vară şi fum” a altui mare scriitor al lumii noi, Tennessee Williams. Pe coperta ultimă a acestei cărţi, apărută la „Polirom”, se află o confesiune a lui Saul Bellow, cel care mărturiseşte: „În tinereţea mea se putea spune că trăiai în literatură, o absorbeai, îţi pătrundea în organism”. Romancierul despică firul în patru şi subliniază că nu era vorba de o receptare estetică şi nici măcar de una a iubitorului de literatură, ci de o modelare a vieţii prin duhul cărţii, de o contopire, un fel de ingerare, proces ce avea loc până când, notează splendid Bellow, ceea ce citeai „devenea o parte din tine, calea spre eliberare şi libertatea ta deplină”.

Nu numai visul american se destramă, aşa cum constată cu amărăciune cititorul romanului „Trăieşte-ţi clipa”, şi puterea de visare dăruită de unele din cărţile cele bune ale lumii în ceasurile de desfătătoare lectură. Se petrece într-un chip minunat mai cu seamă la vârstele purităţii, când încă funinginea vieţii nu s-a aşezat în trupul tău ca în­tr-un horn de casă veche. Mi-aduc aminte, cu un fel de plăcută şi tulburătoare furnicătură, de orele cele dulci ale cetitului, de multe ori furate, de clipele şi zilele pătimirilor şi bucuriilor în pânza cărora mă prindeam până la uitarea de sine, unindu-mă cu personajele cărţilor într-un fel de nuntire. O!, cât am suferit alături de un personaj creionat cu oarecare naivitate de Duiliu Zamfirescu, de Tincuţa din „Viaţa la țară” şi „Tănase Scatiu”, şi cât l-am urât pe uzurpatorul Comăneştenilor şi schingiuitorul de suflete, pe vătaful ajuns atotputernicul zilei, asemănător învârtiţilor cu cefe groase din prezent, din timpul de azi, unul al schimbărilor şi reaşezărilor sociale, cu nesfârşitele răbufniri de grohotişuri ale mizeriilor umane.

Vremea evadărilor pe tărâmul misterios al lecturii profund modelatoare, după remarca pli­nă de acuitate a lui Bellow, nu-şi avea în nimic altceva pereche. Să o dobândesc eram în stare să înfrunt asprimea proverbială a tatei, sau chiar să-mi primejduiesc inconştient viaţa, aşa precum istorisesc în romanul meu „Ceasul oprit”. Ca să citesc paginile ce-mi dădeau ghes, m-am legat de funia vacii ce-o păşteam, care, muşcată de streche, m-a târât prin toată întinderea sesiei parohiale de la Mănăstioara, un sătuc de lângă Fălticeni.

Acest vis şi puterea modelatoare sunt pe cale să-şi piardă însemnătatea şi rolul lor în înălţarea către „libertatea ta depli­nă”. Au apărut, fireşte, odată cu progresele epocale ale contem­poraneităţii, alte ispite vrăjite. Una dintre acestea este cal­cu­latorul, cu alaiul lui de poveşti virtuale.

Dar dispariţia visului cititului, de se va întâmpla să fie totală, va lăsa un gol ireparabil. Dimensiunea modelatoare a lecturii cu nici un chip nu are cum să fie înlocuită. Trag însă nădejde că aşa ceva nu e cu putinţă a se petrece. Fi-va poate doar o restrângere a marginilor visului şi nu o spulberare în întregime a acestuia. Spre binele umanităţii.

Grigore Ilisei

Sursa: ziarullumina.ro

Cine sunt eu?

intrebare1„Nu judecați ca să nu fiți ju­de­cați” (Mt. 7, 1). Acest cuvânt al Mântuitorului din Evanghelie se aude fără încetare în rândul asceților creștini. Este o temă de reflecție permanentă, dublată de efortul de a transpune în viața de zi cu zi acest principiu. Avva Pimen, unul dintre cei mai im­por­tanți monahi ai deșertului egiptean, îl întreabă (probabil în tinerețea sa) pe Avva Iosif de la Panefisi: „Spune‑mi, cum să devin monah?” Iar aici trebuie remarcat că Pimen nu întreabă cum să devină un bun monah, așa cum probabil ne‑am aștep­ta să zică unul care este deja călugăr, dar dorește să trăiască o viață mai înaltă, îmbunătățită.

Pentru acești asceți monahismul nu suporta grade de compa­rație. Nu există monahi buni și monahi răi, ci doar monahi. Iar monahismul, așa cum îl înțele­geau acești oameni, nu ține atât de mult de o anumită încadrare instituțională, cât ține de un mod de viață. Felul în care trăiești te face monah sau, dimpotrivă, îți contestă o asemenea identitate. Iar toate acestea pot fi spuse la fel de bine și pentru un creștin: ești creștin atâta vreme cât îți asumi calitatea de creștin și viețuiești în consecință.

Așadar, Avva Pimen îl întreabă pe Avva Iosif cum să devină monah, iar cel din urmă îi dă un răspuns simplu și practic: „Dacă vrei să fii liniștit, oriunde te‑ai duce, în tot ce faci, spune: «Cine sunt eu?» și nu judeca pe nimeni”. Din nou, libera alegere este poarta de intrare în monahism. Bătrânii nu ignoră acest moment esențial. Prin alegerea liberă se pășește către liniște, pentru că monahismul aduce cu sine promisiunea liniștii și a păcii pe care Domnul o dăruiește.

Cuvântul românesc „sihastru” păstrează în sine amintirea unei astfel de căutări a liniștii, pentru că este derivat de la „isihia”, liniștea râvnită de cei care se îndeletnicesc cu rugăciunea inimii. Așadar, ca să dobândești liniștea este nevoie să practici o formă de smerenie ascetică. Adică să te relativizezi în orice context. Să refuzi cu încăpățânare să îți absolutizezi propriile păreri, propriile gânduri sau chiar stările care te copleșesc. „Cine sunt eu?” este o formă de îndoială permanentă cu privire la propria persoană. Cine sunt eu să consider mereu că am dreptate, chiar și atunci când mintea mea urlă că este într‑un anume fel? Cine sunt eu să mă așez deasupra celor­lalți? Cine sunt eu să dis­prețu­iesc? Cuvântul Avvei Iosif poartă în sine, ca un ecou îndepărtat, sfatul Sfântului Antonie cel Mare, care spune: „Nu te încrede în dreptatea ta”. Lasă loc și celor­lalți și, mai ales, lasă loc lui Dumnezeu și pedagogiei Sale tai­nice.

În momentul în care te relativizezi puțin devine deja mult mai ușor să nu judeci. Devii mai empatic și înțelegi cu mai multă ușurință slăbiciunile și neputin­țele celorlalți. Încetezi să mai ai pretenții și așteptări de la alții. În felul acesta te liniștești și devii mai liber. De aici încolo rugăciunea capătă altă putere, pentru că pacea și libertatea o hrănesc.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro

Sfântul Nicolae în comunitate (2016)

dsc_8407

dsc_8415

15400894_1347193045312998_191822035808467423_n

dsc_8396

dsc_8397

dsc_8398

dsc_8421

dsc_8426

dsc_8427

dsc_8435

dsc_8461

Sfinţii săptămânii

sf-cuv-stalpnici-daniel-si-simeon-mogosoaia-2012-893x10245 decembrie – Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit (născut în Mutalaska, lângă Cezareea Capadociei, Turcia de azi, din părinți creștini, Ioan și Sofia, în anul 439 – adormit întru Domnul la mănăstirea sa pe 5 decembrie 532) a fost un monah din Palestina care, conform tradiției, a alcătuit primul tipic (regulă) monahală de organizare a slujbelor bisericești de peste an, așa-numitul “Tipic de la Ierusalim”.

A fost un reorganizator important al monahismului prin modelul mănăstirii sale, situată nu departe de Ierusalim. S-a opus cu fermitate mișcărilor eretice monofizită și origenistă. Biserica îl pomenește pe 5 decembrie.

6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae (născut în Patara). Cel între sfinți Părintele nostru Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, a fost arhiepiscop de Mira, în sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în secolul al IV-lea. Este unul dintre cei mai iubiți și mai cinstiți sfinți în popor. Biserica face prăznuirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie (data adormirii și praznic principal), precum și la 9 mai (mutarea moaștelor sale) și pe 29 iulie (data nașterii sale).

7 decembrie – Sfânta Muceniță Filofteia este una din sfintele mucenițe cele mai cinstite de pe teritoriul României. Ea a trăit la începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Bulgariei de azi. Moaștele sale se găsesc în biserica mănăstirii din Curtea de Argeș, iar prăznuirea ei se face la 7 decembrie. Numele său mai poate fi întâlnit și cu grafia Filofteea sau (mai rar) Filoteea/Filoteia. Numele ei înseamnă iubitoare de Dumnezeu.

7 decembrie – Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) a fost unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii, episcop de Mediolanum (Milano) (374-397), teolog, autor al unui mare număr de scrieri apologetice, omiletice, de teologie morală etc., apărător al dreptei credințe împotriva arianismului, sabelianismului și a ereziei lui Eunomie. A fost foarte cunoscut pentru predicile sale, care au l-au influențat foarte mult și pe Fericitul Augustin de Hippona, ducând la convertirea acestuia la creștinism. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 7 decembrie.

8 decembrie – Sfântul Patapie, care era de loc din Teba Egiptului. El a trăit in secolele IV-V. Alegând viața călugărească, a urmat lui Hristos și s-a nevoit mulți ani în pustiu. Apoi a venit la Constantinopol.

11 decembrie – Sfântul Daniil Stâlpnicul (409-493) a fost un pustnic care a trăit timp de treizeci și trei de ani pe un stâlp de lângă orașul Constantinopol. A fost ucenic al Sf. Simeon Stâlpnicul și a urmat exemplul acestuia după moartea sa. A fost consilier al împăraților romani Leon I, Zenon și Basilicus. Sf. Daniil este prăznuit la data de 11 decembrie.

Colinde – mănăstirea Cămârzani

Corul Byzantion – Colinde

Dan Puric – Tânăra Generație – 1 Decembrie 2016

Un mesaj pentru fanii „poeziei lui Celentano” de la PRO TV: Cine uită, nu merită!

61634391Cineva mi-a atras atenția că pe PRO TV a fost difuzat, chiar de ziua națională, un poem care face mare vâlvă pe internet. Este vorba despre o scenă în care un personaj care interpretează un bețiv – îmbrăcat în costum popular, care recită o poezie despre starea națiunii în anul de grație 2016.

Am rezistat cu greu cele patru minute pentru a asculta mizeria până la capăt. Pe lângă tâmpeniile debitate de personajul acela, cel mai mult m-au enervat reacțiile tâmpe ale oamenilor care au vizionat clipul pe pagina PRO TV. „Bravo PRO TV” , „Felicitări PRO TV, suntem alături de tine!”.

Oameni buni, chiar ați uitat cine e PRO TV? Vreți să vorbim de politicieni? Să vorbim de faptul că PRO TV l-a lins pe Adrian Năstase, până ce „Bombonel” a șters datorii ale televiziunii din Pache în valoare de doar 44 de milioane de euro. Sau 2.000 de MILIARDE DE LEI VECHI, la vremea respectivă.

Să vorbim de românii plecați din țară? Păi nu prezenta „smerita” de Esca la știri materiale despre cum e mai ușor să emigrezi în Australia sau Noua Zeelandă? Când spunea atunci, unii români, că nu e normal ca să încurajezi oamenii să plece din țară, dinspre Pro se răspundea cu aroganță că acum e altă lume, nu mai sunt granițe și să terminăm cu naționalismul ceaușist deșănțat! Păi nu l-ați pus voi mă președinte pe Băsescu, primul șef de stat din lume care-și invita cetățenii să plece din țară, spunându-le că nu există bani pentru ei? Și acum vă plângeți că „alte țări ne depășesc”?! În loc de aplauze, ați merita să fiți vizitați cu furci și topoare, troglodiți în haine de firmă ce sunteți!

Ne-a bătut Albania? Păi ne-a bătut, că 21 de ani ați transformat sportul în circ, iar știrile sportive au promovat orice, numai valorile nu. Nu mă credeți? Citiți ce spune fata asta, care povestește cum se practică prostirea în masă la Știrile PRO TV!

„Noi la supărare bem?” Frumos mesaj, PRO TV-ule. Beți români, beți de supărare, ca apoi să aibă tot PRO TV-ul material pentru Știrile de la ora 5 – experimentul lui Sârbu, și să zică apoi că în familia tradițională e violență. Că sunt prea puține mame, după ce ați ignorat ani de zile marșurile pro viață și ați invitat fetele să facă avort! Frumoasă imagine pentru țăranul român: cine se îmbracă în costum popular e bețiv și neapărat asistat social, retrograd…

„Cei ce fură milioane, au costume și sutane?”. PRO TV ar trebui să știe cel mai bine cum e furtul milioanelor, după ce Adrian Sârbu a ajuns la închisoare pentru un prejudiciu de “doar” 14 miloane de euro. Să ai tupeul nesimțit să acuzi că oamenii în sutane “fură” după ce ani de-a rândul ai promovat interlopi precum Tudor Breazu sau maneliști care practică evaziunea fiscală la scară națională este ceva de neînchipuit, cum numai pitecantropii și boarfele care lucrează la PRO TV aveau curajul să facă.

Să vorbești de România, de ce-a ajuns această țară după ce ai manelizat imnul național, cântat de morții din decembrie 1989 – pe care te-ai cățărat pe victimele mineriadelor ca să te pui bine cu Iliescu, după ce ai avut nesimțirea să-ți asociezi mizeria de nume cu Marea Unire, este prea mult. Dar nu pentru mulți dintre ai noștri concetățeni, se pare. Unii au stat așa de mult în colivie, că au uitat cine i-a băgat acolo.

Au ajuns victimele să-și aplaude torționarii, să spună „Bravo” ! celor care i-au gonit din țară și din rost, au ajuns mancurții să ne țină lecții de patriotism și să spurce ziua Marii Uniri. A aplauda PRO TV-ul azi pentru un poem compus de scenariștii care îndobitocesc acest neam 24 din 24, înseamnă a admite că ești o creatură fără memorie, o formă de viață fără conștiință, incapabilă de inteligență emoțională, ci doar de momente care alternează extazul cu agonia.

Vorba lui Nicolae Iorga: Cine uită, nu merită!

Mihai Şomănescu

Sursa: activenews.ro

Corupţie, incompetenţă, prostie

august-prostulCă explicaţia precarităţii noastre politice, economice, instituţionale este corupţia generalizată pare s-o ştie toată lumea. E un loc comun al discursului public. „Locul comun” nu e, neapărat, o afirmaţie neadevărată, ci una care şi-a pierdut relevanţa, printr-o prea frecventă şi nereflectată utilizare. O spui (sau o auzi) şi treci mai departe.

În felul acesta, o temă dramatică în sine sucombă în banalitate. Orice tentativă de a corecta lucrurile e amînată sau suspendată, printr-o perfidă confuzie între „banalitate” şi „normalitate” şi printr-o tradiţională psihologie autohtonă de tipul „Asta-i situaţia!”, „N-ai ce-i face!”, „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are…”

De la o vreme, s-au auzit şi voci ceva mai nuanţate. Nu doar corupţia ne omoară, ci şi incompetenţa. Nu sîntem întotdeauna pe mîna unor hoţi, ci, de multe ori, şi pe mîna unor nepricepuţi, ajunşi în posturi de decizie. Sigur că a accepta să ocupi o demnitate de vîrf, ştiind că îţi lipseşte expertiza necesară e, pînă la urmă, tot o formă de hoţie. Dar, în asemenea cazuri, mobilul psihologic al derapajului nu e lăcomia, ci vanitatea. Incompetentul speră ori să păcălească lumea, ori să „se descurce” cumva, aşa încît să nu i se clatine soclul.

Mai puţin se vorbeşte despre o a treia „racilă” a scenei noastre publice, prezentă, totuşi, abundent, zi de zi, şi la guvernare şi în opoziţie, şi în parlament şi în presă, şi la bătrîni hîrşiţi în rele şi la tineri fragezi, „frumoşi şi liberi”, tocmai buni de dus cu zăhărelul. Mă refer la prostie. E destul să deschizi ziarele sau (şi) televizorul, e destul să citeşti declaraţiile politice ale combatanţilor naţionali sau panourile electorale, e destul să contempli „marile manevre” populiste ale partidelor hămesite după voturi, e destul să auzi cum vorbesc „aleşii” naţiunii, ca să ajungi la concluzia că prostia e un virus cel puţin la fel de periculos ca celelalte. Nu mă voi irosi în definiţii. Prefer să dau cîteva exemple, cu comentariile de rigoare. În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, pînă la un punct, că e incompetent. Cînd începe să creadă că e competent, trece în categoria smintiţilor sau a proştilor. Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost. Ba din contra: se crede foarte deştept, foarte abil, mereu capabil să-i prostească pe ceilalţi (care, de fapt, sînt socotiţi, din plecare, proşti). Exemple:

1. Prostul solemn. Îşi ocupă jilţul cu o mină acră, convins că ţara are noroc să-l aibă. Se dă boier, se dă „luceafăr”, se dă fată mare. Prezidează suveran şedinţe publice, are răspunsuri la toate întrebările, are ştaif, are pompă, are mereu dreptate. Uneori, face glume războinice, sau condescendente, la care nu rîde nimeni. Îi place mult, în alte cazuri, postura voievodală. Discursurile lui (scrise, adesea, de alţii) nu sînt discursuri, ci proclamaţii. Faptele lui sînt deja istorie, silueta, mimica şi gestica lui sînt o anticipare a statuii. E un personaj planetar, galactic, rudă spirituală a tuturor marilor lideri ai lumii, pe care îi tutuie ostenativ, ca pe nişte colegi de şpriţuri subversive.

2. Prostul vesel. Crede că toţi cei din jur aşteaptă de la el rafale de inteligenţă şi bancuri. E „răutăcios”, ca o cameristă în absenţa stăpînei, e meşter în replici zglobii, care să arate concetăţenilor cît e de neînfricat, de năzdrăvan, de stăpîn pe situaţie. Cînd face cîte o boacănă, reclamă conspiraţii duşmănoase şi „interpretări” nedrepte. Dacă e prins că fură, reacţionează ironic: „Şi ce?! Dacă m-aţi dat, ˂securistic˃, în vileag, o să crească PIB-ul?” Veselia personajului vine din convingerea sa intimă că e de neînvins, de neînlăturat, de neînlocuit. Pînă ne vom convinge de asta, trăieşte din fente, obrăznicii şi o indestructibilă mulţumire de sine.

3. Prostul volubil. Foarte util în dezbaterile televizate. Cîştigă pe bază de debit şi de bojoci. Vorbeşte peste toţi colegii de platou, peste moderator, pe deasupra temei aflate în dezbatere. E, de fapt, singur cu el însuşi, şi cu partidul său iubit. Explică audienţei că împotriva lui şi a găştii lui nu există argumente. Deunăzi, am savurat talentele unui asemenea ipochimen, într-o emisiune care avea drept invitat şi un reprezentant autentic al lumii academice. Ipochimenul a decis că tocmai calificările preopinentului sînt punctul lui slab; i se adresa, începînd, „distrugător”, cu o băşcălie de ţoapă: „Sînteţi om de cultură, nu?” E gîndirea lui Jupîn Dumitrache: ăştia „cu cultura” sînt nişte fraieri, nişte „luzări”, nişte fandosiţi habarnişti. „Iaca, nişte papugii… nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie. ’I ştim noi! Mănîncă pe datorie, bea pe veresie şi trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri…” Noul jupîn Dumitrache era, e drept, ceva mai ferchezuit: avea un aer de fante bine pieptănat şi un surîs de cîştigător la poker… Dar nu numai politicienii ilustrează acest „model”. Dacă zapezi răbdător, dai, în cîte un studio (mai ales în vreo două) şi peste „analişti” şi „comentatori” cu o retorică torenţială. Nu au de raportat nicio ispravă reală, nici măcar o meserie limpede, dar dau de pămînt, mofluji, cu oricine are ghinionul să nu le placă. Clămpăne incontinent, nervos, cu o „autoritate” de plutonier ultragiat.

4. Prostul harnic şi mămos. Prostia cea mai dăunătoare e, de departe, prostia hiper-activă. Cel lovit de o asemenea „virtute” e ubicuu, mereu ofensiv, treaz, la datorie. Afişează, de regulă, un portret de slujitor devotat cauzei şi reuşeşte să distrugă tot ce atinge, cu un zîmbet blînd, grijuliu, de mătuşică protectoare şi neînţeleasă. Sub chipul său gospodăresc şi umed, se ascunde, de obicei, o încăpăţînare zoologică şi o loialitate ostăşească faţă de şefii săi. Las cititorului plăcerea să pună portrete reale pe tipurile „ideale” descrise mai sus. O ultimă observaţie, totuşi: nu e om să nu treacă, din cînd în cînd, prin „crize” de prostie. Trebuie să fii foarte prost, ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar eşti scuzabil dacă îţi iei, la timp, distanţă faţă de derapajele proprii şi, mai ales, dacă nu te agăţi ţanţoş, pe viaţă dacă se poate, de beregata, oricum şubrezită, a instituţiilor naţionale…

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

Feluri de a vorbi

public-speaking_400x400Vin alegerile. Vom fi năpădiți de discursuri de toate culorile, pe toate tonurile, care mai de care mai „convingătoare“, mai arzătoare, mai drăgăstoase. Va trebui să asistăm la spectaculoase tumbe demagogice, la ample procesiuni de vorbe goale, de lozinci patriotice, de angajamente, promisiuni și unsuroase manevre de seducție. Vom citi uriașe bannere optimiste, din care vom afla că ne vom recăpăta pensiile, țara, încrederea, îndrăzneala, adică tot ce ne dorim și n-avem (fiindcă ni le-au luat „ăilalți“ și sorosiștii). În acest context, m-am amuzat să redescopăr o pagină de tipologie retorică, scrisă cu vreo zece ani în urmă. Poate va fi de folos celor care își ascut armele pentru săptămînile următoare.

Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut. Dar ce diversitate, ce policromii, ce nuanţe! Cine ar îndrăzni să sistematizeze acest zburdalnic zgomot de fond al vieţii noastre zilnice? Iată, totuşi, cîteva note rapide, în perspectiva unei răbdătoare încercări viitoare:

1. Vorbitorul amuzant. Vrea să te distreze cu orice preţ, deşi n-are nimic de spus. E plin de glumiţe, istorioare în doi peri, calambururi şi grimase mucalite. E băiat deştept, tachinează „paradigma feminină a auditoriului“, enervează, în final, pe toată lumea.

2. Vorbitorul competent. Ştie. Ascultă vag nerăbdător neroziile celorlalţi şi intervine decisiv, cu un aplomb mirandolian, pentru a tranşa lucrurile. E autoritar şi enciclopedic. De la agricultură la teologie, nimic din ce e teoretic nu-i e străin. Poate da lecţii fotbaliştilor şi miniştrilor, taţilor de familie şi tineretului bezmetic, tuturor compatrioţilor aflaţi în derută. Are soluţii, are morgă, n-are cu cine discuta.

3. Vorbitorul oracular. Nu vorbeşte. Oficiază. Are o misiune. O parte din el e deja statuie, discursul lui e gîndit ca un depozit de viitoare citate. Se adresează contemporanilor, dar mai ales secolelor care vin. E o instituţie. Prin urmare, nu poate greşi, nu poate fi întrerupt şi nu poate fi contrazis. E monumental şi ridicol. Gestul e scenografic, privirea – oţelită. Stupiditate solemnă, cu irezistibil efect soporific.

4. Vorbitorul constructiv. Înţelege repede şi are propuneri practice. Agitat, tonic, diurn pînă la insomnie. Nu crede în obstacole, dubii şi melancolii. Vrea să te ajute, chiar dacă n-ai chef. Vrea fericirea tuturor. Îţi explică, surîzînd încurajator, că nu se poate face omletă fără să spargi ouăle.

5. Predicatorul. Te ceartă. Îţi vrea binele, dar te crede inapt să-l obţii. E înţelept şi sumbru. Nesigur de capacităţile tale intelectuale, îţi vorbeşte în pilde transparente, în cuvinte simple şi amare.

6. Vorbitorul „popular“. Se coboară la nivelul „publicului larg“. Cultivă cordialitatea brută, cimilitura, buna-dispoziţie „din topor“. La nevoie, zice „bade“, „mătuşică“ sau „măi omule“. Se străduieşte să miroasă a opincă, se exprimă bolovănos, suduieşte îmbuibarea guvernamentală. (Echivalent în planul retoricii feminine e stilul „fată bună“: laşi să se vadă, îndărătul fiecărei fraze, „mama“, „soţia“, „gospodina“, femeia de suflet şi de comitet.)

7. Vorbitorul cult. Nimic fără Kant, fără lecţii de istorie, fără citate ţepene. Fraza e sibilinică, privirea adumbrită de reflecțiuni abisale. Stil de „lexicon ambulant“, ţinută de belfer încercănat. Cuvintele sînt căutate la limita indescifrabilului, sintaxa e obscură, gramatica – aproximativă, mesajul – inexistent.

8. Diplomatul. Vorbire în bobote. Colocvialitate vidă. Tehnica de a perora, evitînd cu grijă orice comunicare reală, orice conţinut explicit. Surîsuri reci, subînţelesuri fără nici un înţeles, coreografie mecanică.

9. Vorbitorul incontinent. Odată pornit, cade într-un soi de transă. Nu mai percepe nimic din lumea înconjurătoare, îşi dizolvă, torenţial, interlocutorul, clămpăne precipitat, ridică glasul, se ridică în picioare, gesticulează spasmodic, se înveseleşte imprevizibil şi se înfurie devastator. (Subspecie: stilul fluvial, cumulativ, cu intercalări infinite, divagaţii, derapaje, deliruri.)

10. Vorbitorul informal. Tutuie, americăneşte, pe toată lumea, e „interactiv“, pantomimic, matter-of-fact. Băiat de viaţă, nepretenţios (dar smart), săritor (şi la propriu şi la figurat), tolerant, trendy. Ireproşabil, inexpugnabil, indigerabil.

…Şi aşa mai departe.

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

Duminica a XXVII-a după Rusalii, Luca 13, 10-17

11. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; 12. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. 13. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. 14. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! 15. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? 16. Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? 17. Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

2009-12-1451821_oldwoman

Am în mână o bancnotă de 20 de euro. O vedeţi? O mototolesc. În 4, 8 bucăţi. O fac cât mai mică. Apoi o îndrept, cu cutele aferente. „Ce valoare are acum bancnota?”. „?”, „Tot 20 de euro? Cum, dar e mototolită? Nu şi-a piedut valoarea?”. În viaţă mulţi dintre noi suntem mototoliţi. Chirciţi de boli. Cocoşaţi de probleme. Îndoiţi de păcate. Când privim oamenii, noi imediat îi evaluăm. Dacă a greşit, dacă e bolnav, dacă e sărac, dacă e străin, valoarea sa scade. Însă, Creatorul nu ne priveşte aşa. Pentru El, orice om – oricât ar fi de mototolit de păcat, este valoros! Foarte valoros!

Doctorul Luca ne spune că într-o sinagogă oarecare din Israel, Hristos a vindecat o femeie gârbovă. O strâmbă de coloana vertebrală. O cocoşată. O femeie care tot timpul mergea cu capul plecat, cu privirea în pământ. De câte ori se întâlnea cu oamenii, infirma nu le putea vedea decât pantofii. Nu-i putea privi în faţă, nu pentru că nu vrea, dar nu-şi putea ridica faţa spre ei. Ea nu putea vedea nici oameni veseli, nici răsărit de soare, nici cerul albastru. Iar păsările, pentru ea zburau prea sus…

1. Societatea nu poate îndrepta viaţa mototolită. Odată ce a rămas cocoşată, prietenii gârbovei au sfătuit-o cu tot felul de „reţete”. Unii au experimentat ceva asemănător, alţii au citit undeva, alţii sunt experţi în cocoaşe, unii sunt medici. Şi femeia a încercat de toate. Despre gârbova din Biblie nu ni se relatează că a alergat la medici. Dar deducem că a făcut asta. Pentru că aşa facem noi, întâi alergăm la spital, apoi la biserică! Astăzi, oamenii aleargă disperaţi la psihologie, la filosofie, la Facebook. Ei cred că acolo vor găsi acel bisturiu miraculos care printr-un singur „delete”, le-ar dizolva poverile sufleteşti. Forever! A reuşit cineva? Unul singur măcar… A încercat comunismul cu „omul nou”, a încercat Hitler cu „rasa ariană”, au încercat francezii cu umanismul. Degeaba. A încercat o moralitate dreaptă, cu inimi strâmbe! Încercările societăţii sunt un fel de proptele de îndreptare puse unor copaci bătrâni, cu trunchiurile noduroase, găunoase şi scovârgite. Singura îndreptare se face cu drujba!

2. Religia – oricare ar fi ea, nu poate îndrepta viaţa îndoită. Gârbova mergea de ani buni în sinagogă. În fiecare sabat. Rugăciuni. Post. Lacrimi. Degeaba! De ce sinagoga nu a reuşit vindecarea? Fiindcă cei de acolo, deşi drepţi, erau strâmbi în inimă! Vedem asta la fruntaşul care o ceartă pe femeie că s-a vindecat în sabat. El e tipul de credincios care păstrează cu minuţiozitate toate amănuntele de ordin etnic ale Legii, dar inima lui era lipsită de dragoste sau milă! E un religionar de profesie.

Găsim foarte mulţi oameni gârbovi în biserici. Lumânarea, icoana, lacrimile de la priveghere nu sunt suficiente pentru a fi oameni transformaţi. Banul pus la pungă, aruncat fie el din abundenţă, nu poate spăla o conştiinţă încărcată, care înşală, nu plăteşte angajaţii corect, nu-şi plăteşte impozitele la stat, ascunde banii de soţie. Nu se poate să ieşim îndreptaţi din biserică şi acasă, pe stradă, în societate să arătăm tot cocoaşa cea hulită. Tot cu sticla, cu telenovela, cu divorţul, avortul, bârfa, cu coarnele scoase gata să împungem. Nu se poate cu icoana în dreapta volanului şi cu ţigara sub ea. Nici cu poster cu Hristos lipit pe portieră şi să înjurăm în intersecţii. Şi nici cu Biblia în mână, dar nu în inimă. Asta e religie, nu relaţie! E ipocrizie. E mândria de a sta drept! Dar inima e tot strâmbă! Mândrii nu pot sta drepţi! Mândria e cel mai mare din păcate!

Cum se poate iubi o soră fără s-o ajutăm, un sărac fără să ne dechidem buzunarul, un bolnav fără să-l mângâiem, să-i ştergem sudoarea, să-i dăm un compot? Cum se poate declara că ne iubim păstorul şi duminica dimineaţa fugim la altă biserică să ascultăm pe altul mai cu ştaif? Cum iubim fraţii, apreciindu-i pe unii şi ignorându-i pe alţii?  Înţelegeţi de ce oamenii nu vin la biserică, de ce nu se vindecă, de ce nu se schimbă, pentru că în locul sângelui lui Hristos, noi am ridicat garduri, ziduri groase. Şi Vindecătorul divin a rămas singur, în spatele lor.

3. Hristos scrie drept pe linii strâmbe. Acolo unde nimeni nu mai poate, Dumnezeu de-abia începe. 18 ani de chinuri, de surmenaj, de eşecuri. Dar de rugăciuni neîntrerupte. Aproape că uitase că are cocoaşă. Fiindcă inima începuse să-i fie dreaptă. Trupul ei era strâmb, dar inima gata de rugăciune. Trupul era proptit de baston, dar sufletul alerga la maratonul cerului. De unde ştim? Din declaraţia Domnului: „este o fiică a lui Avraam”, a tatălui tuturor credincioşilor! E bună şi cocoaşa uneori, îţi arată calea spre biserică! Interesant este că gârbova nu l-a rugat pe Domnul s-o vindece. Nici altcineva n-a insistat. Dar Medicul Medicilor îşi cunoaşte bolnavii. Şi diagnosticele.

Patru paşi a făcut Mântuitorul pentru îndreptarea gârbovei: a) a văzut-o, b) a chemat-o în faţă (Mat. 12, 28 – Veniţie la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi…), c) şi-a pus mâinile peste ea, d) a eliberat-o! Ştiţi ce mă surprinde la această istorisire? Faptul că fariseul ce conducea sinagoga nu s-a bucurat de eliberarea gârbovei! Un proverb spune că „Oamenii te pot ierta pentru crime, dar nu te pot ierta dacă eşti fericit!” Pentru fariseu, măgarul, boul de la iesle era mai de preţ decât o femeie. Decât un suflet. Pentru Hristos, nu. Era suflare din El în femeie! Iubiţilor, să nu facem greşeala să investim mai mult în zidurile bisericii decât în sufletele ei! Eşti în biserică astăzi. Cu poverile în spate. Chircit. Mototolit. Hristos te-a văzut. Vrea să te elibereze gratis. De fapt a făcut-o de 2000 de ani. Ne-a iubit până la capăt. Cum adică până la capăt, poate întrebaţi. Capătul e crucea Golgotei. Acolo a plătit eliberarea noastră. Şi-a lăsat palmele găurite de piroane. Pentru ca sângele să curgă. A murdărit crucea, dar a şters păcatul… Refuzi vindecarea, pleci cu cocoaşa înapoi acasă? Mai poţi s-o duci? N-ai ostenit? Nu te-ai săturat să priveşti numai picioarele oamenilor şi nu faţa lui Dumnezeu? Vrei să-Şi pună Mâna peste dumneata? Ieşi înaintea Sa. Fără frică, Domnul te cheamă! El e peste religie. Nu e dogmă, o filosofie, un set de legi. Dumnezeu e dragoste!  Cum a demonstrat Iisus Hristos că iubea această gârbovă? Nu numai fiindu-i milă, dar şi vindecând-o! Reacţia femeii după îndreptare? V. 13 spune că „Îl slăvea pe Hristos!” Acum, putea merge drept!

Traditional Instrumental Christmas Songs

1 decembrie – Ziua Naţională a României; La mulţi ani! România are nevoie de lumină, în special de lumina din sufletele românilor!

15259460_1338647462834223_4518716579224773805_o

Christmas Songs

30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

ioan-popa-afteia-jud-alba-2010-700Sfântul Andrei, ocrotitorul României, este cunoscutul apostol şi martir, fratele lui Simon Petru. A fost pescar şi locuia în Capernaum. Înainte de a deveni apostol al lui Hristos a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul. În toate listele biblice ale Apostolilor numele său este între primele patru. Este cu deosebire pomenit pentru contribuţia la „hrănirea celor 5000″ de oameni şi în episodul cu grecii care doreau să-l întâlnească pe Hristos (Ioan 12, 20-22).

Nu se ştie cu certitudini scrise unde a predicat Evanghelia. Cea mai veche tradiţie scrisă îl leagă de Grecia; atât Sciţia, cât şi Epirul îl reclamă ca Apostolul lor, în timp ce Patras, în Achaia, este locul unde a fost crucificat şi unde le-a predicat oamenilor cu două zile, înainte de a muri. O alcătuire timpurie îi atribuie lui fondarea Bisericii din Constantinopol.

A existat, de asemenea, un cult important al lui în Apus. Sărbătorile sale au devenit universale din secolul al VI-lea. I-au fost închinate biserici încă de la început în Italia, Franţa şi Anglia anglo-saxonă, unde la Hexham şi Rochester au fost primele biserici cu hramul lui, în 637.

Între legendele străvechi se numără aceea despre o călătorie în Etiopia, păstrată în poemul, în engleza veche, Andreas (atribuit cândva lui Cynewulf), şi, încă mai celebră, aceea a transferării moaştelor sale de la Patras în Scoţia, de către Rule, în secolul al VIII-lea. Ar fi făcut un popas într-un loc din Fifeshire, numit acum St. Andrews, unde a con¬struit o biserică devenită centru de evanghelizare şi, în cele din urmă, de pelerinaj. Această istorie, care se păstrează în câteva forme ireconciliabile, dintre care unele susţin intervenţii angelice, este motivul alegerii Sfântului Andrei (Andrew) ca ocrotitor al Scoţiei.

După căderea Constantinopolului, în 1204, cruciaţii i-au luat rămăşiţele la Amalfi. Capul Sfântului Andrei a fost dăruit papei, în 1461. Acesta a fost una dintre comorile cele mai apreciate şi invidiate ale bazilicii Sfântului Petru, până când a fost înapoiat Constantinopolului de către papa Paul al VI-lea.

În artă, Sfântul Andrei e prezentat, în cele mai vechi opere, cu o cruce latină obişnuită. Crucea în X, numită de obicei „Crucea Sfântului Andrei”, şi care reprezintă Scoţia pe drapelul britanic, a fost asociată cu el începând din secolul al X-lea, la Autun, şi a devenit comună în secolul al XIV-lea.

Sfântul Andrei este, de asemenea, ocrotitorul Rusiei.

El este sărbătorit în lumea întreagă la 30 noiembrie. La 9 mai se sărbătoreşte doar în Scoţia, ca amintire a datei primirii unor relicve ale sfântului Andrei.

Conform unor tradiţii sfântul Andrei a semănat sămânţa credinţei creştine şi în Dacia Pontică. După învierea Mântuitorului Iisus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt (la Rusalii), Apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc in jurul anilor 49-50 d.Hr. la Ierusalim, Apostolii s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. Tradiţia spune că Apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea).

Numele Andrei derivă din greceşte şi înseamnă „viteaz”, „bărbătesc”.

Corala “Armonia” din Constanţa – Colindul Sf. Andrei

André Rieu – Love Songs

Beautiful Romantic Music

„A crede” versus „a întreba” sau despre legile lumii spirituale

12987034_801940746604814_4031329209865520571_nO frumoasă cugetare spune că „atunci când din tot ceea ce ai nu-ţi va mai rămâne decât Hristos, îţi vei da seama că El îţi era, de fapt, suficient”. Oare nu se aplică aceasta şi-n privinţa (sau mai ales în privinţa) „bunurilor” spirituale? Când mai toate certitudinile tale de altădată s-au transformat în căutări, când ai înţeles că nu deţii răspunsurile, ci abia înveţi cum să-ţi creezi şi cum să-ţi formulezi propriile întrebări… când ajungi să înţelegi că libertatea nu se naşte decât din mirare și din îndoială şi că tu însuţi îţi eşti, ca om, o uimitoare problemă filosofică… atunci îţi vei da seama că El, Hristos, El, Care nu este idee, ci Persoană, El îţi era, de fapt, suficient! Vei înţelege atunci că, dacă ai pierdut totul, ai câştigat totul.

În privința aspectelor dificil de acceptat din existența și funcțio­narea lumii create, realități precum: suferința celor nevinovați sau însăși existența morții fizice, aspecte pe care nu putem ști cum (și dacă) trebuie să le integrăm în ideea de ordine universală creată de un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și în mod absolut bun – există cel puțin, în cazul creștinilor, trei posibile atitudini. Prima este specifică celor din tipologia „prietenilor lui Iov”: încercarea de a-L „apăra” pe Dumnezeu, prin găsirea unor răspunsuri/explicații definitive și exhaustive (răspunsuri mai mult sau mai puțin naive și reducționiste, de vreme ce iconomia planului divin depă­șește în mod infinit capacitatea de înțelegere a rațiunii umane), integrând, eventual, în aceste explicații, și actul judecării aproapelui.

A doua atitudine este caracteristică celor temători de a gândi în mod critic și pe cont propriu. Și ei se pot încadra ca rude duhovnicești bune cu „prietenii lui Iov”. Aceștia din urmă, îngropându-și „talantul” atât de prețios dăruit lor de către Dumnezeu – rațiunea -, consideră drept păcat însuși actul căutării unor răspunsuri, confundând setea de cunoaștere și atitudinea filosofică – manifestată în special prin curajul de a formula întrebări – cu îndoiala în credință.

Ultimii sunt curajoșii, temeinic ancorați în credința lor, cei care au asumat smerenia de a nu se considera pe ei înșiși deținătorii Adevărului absolut (de vreme ce Acesta, Adevărul, este Însuși Dumnezeu) și de a căuta neîncetat, asemenea lui Iov, asemenea oricărui copil care știe că le va face bucurii pă­rin­ților punându-le întrebări dintre cele mai felurite și neobișnuite.

Există, oare, o relație disjunctivă între „a crede” în Dumnezeu și „a-L întreba” pe Dumnezeu, între credință și rațiune, între „gândire critică” și „discernământ duhovnicesc”?… Sau, dimpotrivă, actul „uimirii filosofice” în fața măreției și complexității creației lui Dumnezeu constituie un mod de manifestare a încrederii în Creator?… În următoarele rânduri, vor fi formulate câteva reflecții personale pe marginea acestei problematici. Punctul de vedere susținut aici, în acest sens, este o perspectivă favorabilă complementarității dintre credință și rațiune, dintre dimensiunea spirituală a „discernământului duhovnicesc” și cea filosofică a „gândirii critice”, dintre „a crede” în Dumnezeu și „a-I pune întrebări” lui Dumnezeu (de vreme ce nu poți adresa întrebări decât cuiva despre care crezi, cel puțin, că există). Având în vedere complexitatea problematicii, demersul argumentativ nu va urmări o schemă silogistică, ci va fi construit sub forma unor reflecții, adresate „prietenilor lui Iov”, de ieri și de astăzi.

„El este Cel de-a pururi căutat: nu-L găsim decât căutându-L mereu”

Atunci când îți poţi concentra întreaga ta putere de iubire, încredere şi devoţiune către Hristos, iar nu către certitudinile tale la care te raportai, cândva, ca la un adevăr absolut (substituindu-le aşadar, în mintea ta, Persoanei Lui), ești pe drumul cel bun. „Conceptele despre Dumnezeu creează idoli” – nota meditativ, în acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa, iar teologul ortodox rus Paul Evdokimov adaugă: „Atunci, doar uimirea mai pricepe ceva”. Certitudinile între zidurile cărora îţi încuiai propria gândire nu erau decât un scut al psihicului tău care, spre deosebire de partea spirituală din tine, caută certitudini mai degrabă decât efortul de a gândi întrebări, preferând confortul în locul libertăţii.

Dacă ai învăţat să-ţi evaluezi orice idee (inclusiv sau mai ales pe cele religioase) supunând-o celor mai neîndurătoare critici, atunci vei înţelege cu adevărat profunzimea cuvântului patristic, potrivit căruia filosofia ne este nouă, creştinilor, „un pedagog către Hristos” (este – aş îndrăzni să adaug – cel mai de încredere şi cel mai exigent „pedagog” către El). Atunci Îl vei iubi pe El din ce în ce mai mult… fiindcă doar El ţi-a rămas. Şi vei învăţa că, dacă-L ai pe El, nimic nu ai pierdut. Oare Apostolul Petru când a crezut cu mai mult curaj: când călătorea, prudent, stând în barcă, sau când şi-a asumat „nebunia” de a păşi pe valurile tulburate de furtună, mergând către Învăţătorul?… Oare numai la lucrurile materiale Se referă Domnul când ne învaţă: „Cine nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”?… Nu, ci El S-a referit inclusiv (și mai ales) la bunurile spirituale, la ispita mândriei de a ne considera ca deținătorii Adevărului în loc de a ne strădui să devenim mărturisitori smeriți și consecvenți ai Acestuia. Din această perspectivă, părintele Sofronie Saharov, în minunata sa autobiografie duhovnicească, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, reformula astfel cuvintele Mântuitorului: „De voiește cineva să vină după Mine, acela să-și lepede toate noțiunile și conceptele sale de mai înainte și, luându-și crucea, să-Mi urmeze Mie”. Să-și lepede, așadar, inclusiv acele convingeri potrivit cărora „cei care au credințe diferite vor merge sigur în iad”, „Dumnezeu îngăduie suferința pentru a ne încerca credința” (de parcă El n-ar cunoaște exact nivelul credinței fiecăruia).

În orice loc şi-n orice timp, alesul este Iov, nu „cucernicii” săi prieteni

Dumnezeu, Cel unic în Ființă și întreit în Persoane, este o infinită taină… El nu poate fi vreodată cuprins, limitativ, în definiţii şi nici mesajul său nu poate fi transformat în ideologie, fiind „duh şi viaţă”.

Părintele Nicolae Steinhardt scria atât de minunat că drumurile de acces la Dumnezeu sunt aproape infinit felurite… De aceea, n-am nici un drept moral să-i judec, conform standardelor mele, pe cei care au ales căi diferite. N-am dreptul de a-i judeca nici pe cei care nu cred deloc în Dumnezeu. Pot cunoaşte eu inimile sau gândirea altora?… Pot eu înţelege cât de profund şi autentic ştiu alţii să iubească?… Dacă aş şti asta… atunci da, aş avea dreptul să-i evaluez. Nu am nicicum vreo poziţie privilegiată faţă de nimeni, iar un mod de gândire „corect” nu asigură nimănui intrarea în rai. Samarineanul milostiv din Evanghelie s-a mântuit, aşa „eretic” cum era, tocmai prin faptul că s-a oprit din drum, asumând neputinţa aproapelui.

Oricât ne-ar părea de „ciudate” sau chiar „nedrepte” legile lumii spirituale, întotdeauna, în orice loc şi-n orice timp, alesul este Iov, nu „cucernicii” săi prieteni; iar dreptul Iov, să nu uităm, este nu doar cel credincios în mod total necondiţionat lui Dumnezeu, ci şi cel care – tocmai pentru că îşi lua credinţa în serios – a îndrăznit să-I pună întrebări Celui în Care credea, cu încrederea că El îi va răspunde. Prietenii lui Iov nu-I puteau pune întrebări Tatălui, fiindcă ei nu aveau un Tată, ci… doar o ideologie despre El (iar unei ideologii nu-i poţi pune întrebări fiindcă, dacă ai chestiona-o, ea n-ar mai rămâne ideologie, ci ar prinde viaţă). Tocmai de aceea, poate, în finalul Cărţii Iov, Dumnezeu îi îndeamnă pe prietenii „cucernici” şi „apărători” ai Divinităţii să-i ceară lui Iov să se roage pentru ei: ei nu se puteau ruga… ştiau să formuleze doar sloganuri şi justificări, nu întrebări, rugăminţi de iertare sau imnuri doxologice.

Smerenie și dulceață de vișine

Atitudinea „prietenilor lui Iov” – a celor de ieri şi de astăzi – ar putea fi descrisă, poate, prin aceste minunate versuri din poezia „Iad” a Zoricăi Laţcu (maica Teodosia): „O mucedă, cumplită lâncezeală/ Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,/ Nici flacără de dor, nici gând de foc./ În goluri care fără fund se cască/ Nu poate frumuseţea să se nască. (…) O piatră-ncremenită-n nemişcare/ Puteri să dea viaţă nouă n-are”. Iar aceştia, „prietenii lui Iov” din orice generaţie, nu vor şti să răspundă decât prin aceleaşi şi aceleaşi triste (şi comice totodată) acuzaţii formulate, de către Ferapont habotnicul, la adresa mult-credinciosului Zosima (din „Fraţii Karamazov”): „De ce învaţă că viaţa e o mare bucurie, iar nu o smerenie plină de lacrimi? Pentru ce nu recunoaşte că în iad este un foc material? Pentru ce mănâncă dulceaţă de vişine cu ceai?”…

Așadar, Hristos nu dictează, ci povăţuieşte; „nu porunceşte, ci invită” (Evdokimov); nu impune, ci propune. Este Domnul libertăţii, al bucuriei, al adevărului, al vieţii, al autenticităţii. El binecuvântează, totodată, încrederea, dar şi gândirea critică; curajul, însă şi prudenţa; maturitatea gândirii, dar şi nevinovăţia copiilor (I Cor. 14, 20). Hristos risipeşte toate ideologiile noastre şi orice altă formă de subminare a libertăţii de conştiinţă. El ne eliberează de ispita obedienţei, a evitării libertăţii şi responsabilităţii. El ne-a dăruit raţiunea pentru a progresa intelectual, nu pentru a-i lăsa pe alţii să gândească în locul nostru. Lui Îi este străină orice formă de fariseism, formalism şi habotnicie, superficialitate, oportunism sau laşitate.

La Hristos se poate ajunge în felurite moduri…

Și El găseşte multe „pretexte” să ne mântuiască. Se poate ajunge la Hristos prin credinţă, dar şi prin căutare neîncetată (cum atât de frumos spunea părintele Steinhardt că cei obsedaţi de întrebările despre credinţă sunt, prin însăşi starea lor căutătoare, deja credincioşi); prin smerenie şi discreţie, dar şi prin sacrificarea discreţiei de dragul exemplului pozitiv dat celorlalţi; prin iubirea milostivă practică faţă de semeni, precum şi prin pustnicie; prin tăcere, însă şi prin filosofie; prin contemplare, dar şi prin cercetare… Suntem atât de diferiţi… copii ai Tatălui ceresc, mereu răzvrătiţi şi, totuși, neîncetat iubiţi de către El. Am căzut din Rai şi tânjim după Rai, iar El, Fiul lui Dumnezeu, S-a pogorât să ne aducă înapoi în Paradis. Şi-şi alege oameni atât de feluriţi: intelectuali ca mulţi dintre Sfinţii Părinţi, pescari pe care-i face teologi şi filosofi ai dragostei Sale, legalişti fundamentalişti pe care-i face robi ai libertăţii întru iubirea Duhului (precum Saul din Tars), credincioşi profunzi, înflăcăraţi şi consecvenţi precum Ioan Evanghelistul, dar şi luptători asemenea lui Petru… Nimănui niciodată nu-i putem contesta accesul la comuniunea cu Hristos! Toţi suntem ai Săi – cei care credem, împreună cu cei care au convingeri diferite; cei care-L iubim cunoscându-L, dar şi cei care-L iubesc prin fapte, fără a fi auzit vreodată de existenţa Sa (Fapte 17, 22-23); cei cu „dreaptă socotinţă” şi cei care exagerează în ataşamentul faţă de forme; cei activi, dar şi cei contemplativi; copiii Martei, dar şi cei ai Mariei! Toţi Lui Îi aparţinem şi nici măcar unul dintre noi nu este întru totul vrednic de iubirea Sa. Toţi tindem către El (pe căi atât de diferite) şi El pe toţi ne aşteaptă acasă!

Laura Stifter

Sursa: ziarullmina.ro

Revendicarea neantului

2011_01_01_neant1Dacă îţi arunci privirea asupra societăţii noastre moderne, vei vedea că e una spectaculoasă, de-a dreptul paradoxală în ceea ce priveşte miș­c­ă­rile, imaginile, discursurile, proiectele. Astăzi ai ocazia să asişti la cele mai neaşteptate şi mai năstruşnice atitudini, de neimaginat în urmă cu doar câţiva ani. Dar dacă analizezi un pic mai în adâncime ideile, punctele de vedere sau credinţele celor ce animă tot acest spectacol global, poţi constata că lucrurile nu mai sunt chiar atât de uimitoare ci dimpotrivă, sunt foarte mărunte, mizere, iar uneori tragice. Aceasta întrucât principala preocupare a animatorilor acestor mişcări sociale, principala lor căutare, ce se află în spatele manifestărilor de faţadă, este neantul, inexistenţa, nefiinţa. Da. Aşa îmi pare, de pildă, toată această tevatură legată de aşa-zisele drepturi ale persoanelor LGBT, de căsătoriile gay şi de toate consecinţele ce rezultă de aici, unele grave, precum înfierea de copii în aceste cupluri, altele greu de descris din pricina promiscuităţii lor. Dar, te întrebi, unde duc toate aceste ciudăţenii? Cărui scop servesc?

Spre pildă, creştinii cred în Hristos, Care este Dumnezeu-Om, Făcătorul lumii şi sensul ei final. Prin credinţa în Hristos, omul se ridică mai presus de lume, de finit, ­mai presus de moarte. Devine mai bun, înaintează, se împlineşte, devine nemuritor. Acesta este darul pe care îl face Hristos omului pentru credinţa în El: îl ia lângă Sine în veşnicie şi-l face prieten al Lui, întrucât îl iubeşte ca pe o făptură a mâinilor Sale, dar şi pentru că are toată puterea să facă asta. De altfel, acesta este şi sensul căsătoriei creştine, al căsătoriei prin excelenţă, ca cei doi, bărbatul şi femeia, să ajungă o făptură nouă, nemuritoare în Hristos, iar nu acela de a forma o simplă uniune între doi. Şi din acest motiv, celelalte uniuni dintre oameni nu pot purta defel numele de căsătorie.

Cu toate acestea, tu susţii ideea unor asocieri umane nefireşti, neîngăduite de Dumnezeu. Însă trebuie să afli cu această ocazie că oprirea acestora o face Domnul tot din dragoste faţă de om, tocmai pentru că urmarea acestora este distrugerea firii şi moartea veşnică, deoarece reprezintă o cădere din comuniunea cu El, Care este Principiul existenţei. Iar dacă eşti onest poţi vedea că o pledoarie pentru cuplurile de acelaşi sex este lipsită de sens chiar din ceea ce produce această unire nebinecuvântată şi nefirească, sau mai degrabă din ceea ce nu produce ea. Pentru că un astfel de cuplu, pe lângă faptul că este o formă de întinare a firii, este o metodă de stopare a vieţii oamenilor, de mortificare a stirpei omeneşti şi de împuținare a ei. Ce căsătorie mai este şi aceasta fără rezultate, fără roade, fără prunci, fără să aibă nici un fel de obiective legate de viaţă, nici măcar de perpetuare biologică? Dacă ne-am imagina, prin absurd, o comunitate gay, aceasta va sfârşi prin a se autodistruge treptat. Acesta îi e sensul final! Sau poate cugeţi să-ţi însuşeşti prin rapt şi viclenie copiii altora, pentru a-ţi crea o perpetuare artificială? Atunci ar fi bine să ştii că această viclenie nu va ţine, îţi spune asta chiar conştiinţa ta, pentru că, după cum intuieşti, prin asta adaugi la nelegiuirea ta încă una şi mai gravă: pervertirea copiilor.

Tu, frate, crezi că a revendica e o atitudine cool, că totul pe lumea asta e să pretinzi lucruri cât mai neobişnuite, cât mai nefireşti, întrucât vezi în asta o afirmare de sine. Bine, dar despre finalitatea acestor revendicări, oare te-ai întrebat? Unde este viaţa, de pildă, în toată această incredibilă alienare? Unde este saltul calitativ? Unde este principiul? Unde este progresul, când toate acestea sunt sortite neantului? Dar poate că pe tine te-au prins aceste ideologii nu din pricina unei căutări existenţiale, nu pentru că lupţi pentru o idee, ci pentru că eşti activ într-o anumită soldă, din pricina sâcâitoarelor nevoi ale subzistenţei cotidiene. Tu doreşti să-ţi asiguri un număr cât mai mare de mese, eventual pentru întreaga viaţă. Dar chiar şi aici trebuie să afli că este ascunsă o miză veşnică, în care ai de ales între Viaţă şi inexistenţă. Cel puţin aşa reiese din vorbele Apostolului: „Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, şi Dumnezeu va nimici şi pe unul, şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup” (1 Cor. 6, 13). Aşa că, potrivit planului tău, chiar dacă ţi-ai asigurat mesele pentru întreaga viaţă, nu ai făcut decât să alegi într-un mod şi mai evident inexistenţa, care va începe mâine, după sfârşitul meselor cu pricina.

Din păcate, acesta e sensul care reiese din toate zbaterile tale, fie că-l accepţi, fie că nu. Aşa că gândeşte-te, e cazul să lupţi pentru neant?

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

Ana Blandiana vorbește public despre „sinuciderea” unei Europe „care nu mai crede și se mândrește că nu mai crede în nimic”: Corectitudinea politică pune GRAV libertatea sub semnul întrebării

ue_art_2011-zambindPoeta Ana Blandiana a făcut o analiză fără menajamente a situației prezente din Europa, arătând – în cadrul conferinței „Orologiul fără ore” de la Teatrul Național, că ideologia corectitudinii politice pune libertatea sub semnul întrebării pe bătrânul continent. Blandiana consideră că europenii nu mai cred în nimic, iar în disputa culturală cu islamul, va câștiga cel care crede din tot sufletul.

„Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a României. Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta – este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu sfârșitul Imperiului Roman.În povestea cu Europa și islamul nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sunt mândri că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din toată inima. Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da, dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații o Europă aproape fără europeni”, relatează Ziarul Metropolis.

Ana Blandiana afirmă că Europa este în pragul sinuciderii din cauza idolatriei pentru “drepturile omului”, care au devenit practic o religie.

„Europa susține că se poartă cum se poartă – și aproape se sinucide – pe baza respectului față de drepturile omului care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în mod straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu toate drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl coboară. În numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat toate frontierele în fața migrației, dar paradoxul este că cei care vin declară într-un mod absolut clar că ei nu respectă drepturile omului. Nu e niciun secret în asta… Iar în măsura în care Europa va dispărea, vor dispărea și drepturile omului. Deci însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat”, a spus ea.

Fondatoarea Alianței Civice spune că familia este o chestiune ce ține de natură, nu de religie și că un copil se poate naște numai dintr-un bărbat și o femeie.

„Probabil mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că discuția despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se pare o chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci spunând: „S-au strâns 3 milioane de semnături de extremiști ortodocși…”, dar nu asta e problema. Problema este că asta e o chestiune de natură, nu de religie – religia evident, o susține și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie. Dar asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul că un copil se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie”, a susținut poeta.

Despre globalizare, inițiatoarea memorialului Sighet consideră că s-a dovedit total diferită decât se aștepta lumea.

„Acum 40-50 de ani când se vorbea de globalizare și nu prea se știa cu ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe ceva absolut minunat, în care fiecare să-și păstreze entitatea, dar să facă schimb, să se înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de măcinat din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin dezgustătoare”, a concluzionat Ana Blandiana.

Ana Blandiana nu este la prima declarație curajoasă, aceasta având un discurs asemănător în luna martie, cu ocazia acceptării titlului de „Doctor Honoris Causa” decernat de Universitatea Babeș-Bolyai  din Cluj Napoca.

Sursa: activenews.ro

Theodor Paleologu: „Prea multă corectitudine politică tocmai exasperează lumea. E ceva de care mă delimitez în modul cel mai clar, e un fel de totalitarism moale”

ROUMANIE-2009Theodor Paleologu susține organizarea referendumului pentru modificarea Constituției.  „Este un drept legal să ceri un referendum pe această temă, nu văd de ce ar trebui să ne opunem și să îi stigmatizăm pe cei care au semnat pentru acest referendum”, a declarat Paleologu ieri, invitat fiind de Gândul la o dezbatere, alături de Remus Cernea.

Atunci când Cernea a declarat că atitudinea Coaliției pentru Familie ar fi „una disprețuitoare” față de mamele și tații care își cresc singuri copiii, Paleologu a replicat: „Nu e vorba de familie, ci e vorba de căsătorie. Eu însumi sunt divorțat, m-am ocupat singur de fiul meu, nu mă simt discriminat sau aruncat deoparte de cei care doresc o definire a căsătoriei. Căsătoria nu e un drept al omului, ci e o instituție juridică bazată pe un contract. (…) Aici vorbim despre căsătorie, despre definirea acestei instituții și mi se pare legitim să îți pui problema cum definim părțile contractante”, a afirmat Paleologu.

Cei doi s-au contrazis și în privința afirmațiilor făcute de academicianul Leon Dănăilă cu privire la femei. În cadrul unui interviu, Leon Dănăilă a lăsat să se înțeleagă faptul că femeile nu ar putea practica chirurgia la cel mai înalt nivel.

Cernea l-a acuzat pe Leon Dănăilă că „face afirmații misogine la adresa femeilor”, iar  Theodor Paleologu i-a spus că îi face un serviciu candidatului PNL, depunând acea plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru afirmațiile sale.

„Prea multă corectitudine politică tocmai exasperează lumea. E ceva de care mă delimitez în modul cel mai clar, e un fel de totalitarism moale. Domnul Dănăilă e pus ca un vas cu flori în vitrina PNL. Nu are nicio legătură cu partidul. Tocmai denunțul la Consiliul pentru Combaterea Discriminării îl transformă într-o miză politică, ceea ce e total greșit”, a spus Paleologu.

Replica lui Cernea a venit imediat, acesta spunându-i contracandidatului său din studio că Leon Dănăilă „e o miză politică”. „Ați pus o etichetă pe un om: «e un misogin». Repetați-o, că îi faceți un serviciu lui Dănăilă și exasperați oamenii”, i-a răspuns Paleologu.

Sursa: activenews.ro

25 noiembrie 2016 – Priveghere şi Liturghie de noapte, în cinstea Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, în Parohia “Întâmpinarea Domnului” din municipiul Mejorada del Campo, care oferă credincioşilor, spre închinare, o părticică din moaştele sfintei, dăruită comunităţii de către Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului

dsc_8385

La începutul veacului al IV-lea a intervenit o schimbare de atitudine neaşteptată din partea puterii romane faţă de creştini. Împăratul Diocleţian (284-305), ajuns la bătrâneţe şi cu o voinţă slăbită, cedând influenţei sfetnicilor săi, a declarat cea mai crudă dintre persecuţii. În Egipt, persecuţiile au ajuns la o cruzime atât de cumplită, încât mulţi păgâni, revoltaţi de cele ce vedeau, căutau să-i ajute pe creştini, iar unii dintre ei îmbrăţişau noua credinţă. Însemnările despre diferitele procese şi condamnări, răspunsurile victimelor şi torturile suferite s-au păstrat în scrierile numite Passiones – „Pătimirile” -, scrieri ce au fost redactate mai târziu, cu adăugarea unor elemente simbolice; pornind de la miezul real al faptelor, scriitorii încearcă să ofere cititorilor, prin imagini plastice, lucrările minunate ale harului divin în sufletul şi în viaţa martirilor. Una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Passio este aceea a Sfintei Ecaterina.

Ecaterina, fiica regelui Costus al Ciliciei şi a prinţesei Sabinella, a fost trimisă la Alexandria pentru a se instrui la şcoala renumiţilor filosofi de acolo. La vârsta de şaptesprezece ani, era cea mai frumoasă şi cea mai învăţată tânără din oraş. Considerând că nu mai are ce să înveţe, se întoarce în patrie şi acceptă propunerea părinţilor de a se gândi la căsătorie, dar le spune hotărâtă că nu-şi va da mâna decât unui tânăr la fel de frumos şi de învăţat ca şi ea. Mulţi prinţi au renunţat la gândul de a-i cere mâna, iar alţii au rămas ruşinaţi în faţa întrebărilor Ecaterinei. Întâlnindu-se întâmplător cu un bătrân pustnic, Anania, şi destăinuindu-i gândurile ei, acesta i-a spus: „Eu cunosc un mire aşa cum îl visezi tu”. „Să se prezinte”, a răspuns scurt Ecaterina. „El va veni la noapte, dacă în cursul zilei de astăzi vei rosti de multe ori aceste cuvinte: «Mamă bună, arată-mi-l, te rog, pe Fiul tău»”. Deşi nu înţelegea despre cine este vorba, ea a rostit cuvintele bătrânului; spre uimirea ei, în timpul nopţii următoare, fără să ştie cum, în cameră intră o doamnă cu privire blândă şi un tânăr fermecător. „Vrei să-ţi fie mire?”, întreabă doamna. „Cred că nu sunt vrednică nici să fiu sclava lui”, răspunse Ecaterina. „Dar tu”, reluă Doamna, adresându-se tânărului, „vrei să-ţi fie mireasă?” „O, nu”, răspunse tânărul, „e atât de murdară!” Dimineaţa următoare, Ecaterina a alergat la pustnic şi i-a istorisit totul. El i-a răspuns: „Tânărul a vorbit nu despre urâţenia trupului, ci despre sufletul tău, plin de orgoliu şi lipsit de ştiinţa vieţii”. Cu răbdare, bătrânul i-a vorbit despre Hristos Mântuitorul, despre Maica lui Preacurată, despre viaţa creştină. După ce a primit botezul, Ecaterina s-a rugat Fecioarei Maria să i-l arate din nou pe Fiul său. Preacurata i-a ascultat rugăciunea şi din nou i s-a arătat împreună cu Fiul său, pe care l-a întrebat: „Acum este vrednică de Tine?” „Da”, a răspuns Iisus, „acum este cu adevărat frumoasă”; şi Sfânta Fecioară Maria a pus în degetul Ecaterinei un inel de aur. Aceasta este ceea ce se numeşte „căsătoria tainică a Sfintei Ecaterina”.

La Alexandria a început o prigoană cruntă împotriva creştinilor. Maximin Daia, guvernator al provinciilor africane, dăduse ordin ca toţi supuşii săi să aducă jertfă idolilor; Ecaterina, care între timp se întorsese în oraş, auzind că mulţi creştini renunţau la credinţă şi jertfeau idolilor pentru a scăpa cu viaţă, s-a dus la Maximin Daia şi i-a demonstrat falsitatea credinţei păgâne, cu argumente din cărţile filosofilor şi ale preoţilor greci şi romani. Împăratul nu a ştiut ce să-i răspundă şi i-a convocat pe cincizeci dintre cei mai renumiţi învăţaţi din Alexandria. După discuţii ce au durat o zi întreagă, toţi cei cincizeci de filosofi au declarat că sunt hotărâţi să devină şi ei creştini; în culmea furiei, împăratul porunceşte să fie executaţi, iar Ecaterina să fie aruncată în închisoare. Passio arată că, în timpul petrecut în închisoare, la îndemnurile curajoasei tinere, au primit credinţa creştină şi botezul persoane apropiate împăratului, paznici, ostaşi, ofiţeri. Drept răzbunare, Maximin Daia a dat poruncă să fie construite patru roţi cu dinţi de fier şi cu ele să fie strivit trupul Ecaterinei; la apropierea de trup, roţile s-au îndoit asemenea unor ramuri fragede de răchită. Atunci au scos-o afară din cetate şi i-au tăiat capul; mii de îngeraşi i-au luat trupul neînsufleţit şi l-au dus pe Muntele Sinai, unde mai târziu s-a ridicat o mănăstire, renumită în primul mileniu al creştinismului.

Ea este considerată patroana filosofilor, precum şi a meseriaşilor ce lucrează diferite feluri de roţi. Tinerele creştine au văzut în sfânta Ecaterina un model de iubire faţă de Hristos, de dragoste faţă de ştiinţă şi de curaj în trăirea vieţii închinate lui Dumnezeu şi aproapelui.

22 – 27 noiembrie

sf-_mc-_filimon22 noiembrie – Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel. În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie.

22 noiembrie – Sfânta Cecilia, patroana muzicienilor, cântăreţilor, compozitorilor şi poeţilor, este unul dintre martirii cei mai veneraţi de la începuturile Bisericii. Se pare că a fost martirizată în secolul al III-lea, la Roma, unde, în cinstea ei, s-a ridicat, mai târziu, şi o bazilică.

23 noiembrie – Sfântul Antonie de la Schitul Iezer – Vâlcea a trăit în timpul domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, într-o perioadă înfloritoare a monahismului românesc. S-a ocupat cu negoţul până la vârsta de 62 de ani, timp în care a fost căsătorit şi a avut un copil cu numele Mihail, care a fost preot la catedrala din Râmnicu-Vâlcea. Deşi a rămas văduv de tânăr, Sfântul Antonie a intrat în obştea de la Iezeru în jurul anului 1690, la vârsta de 62 de ani.

Dorind să ducă o viaţă ascetică, cu post şi priveghere după modelul monahilor atoniţi, Sfântul Antonie a cerut binecuvântarea episcopului Ilarion al Râmnicului (1693-1705) pentru a merge la Sfântul Munte. Văzând râvna pentru cele sfinte a monahului Antonie şi cunoscându-i viaţa sa îmbunătăţită, episcopul Ilarion l-a convins să renunţe la acest gând şi să rămână pe meleagurile vâlcene spre folosul multor fraţi de la Iezer. A cunoscut nevoinţele sihaştrilor de prin părţile locului, sporind în rugăciune şi smerenie. Pe 23 noiembrie 1719 (după unele păreri 1714, după altele 1720), Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice, fiind plâns de toată obştea Schitului Iezer.

24 noiembrie – Sfântul Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

24 noiembrie – Sfântul Sfințit Mucenic Petru al Alexandriei a fost conducătorul Școlii catehetice din Alexandria și a fost arhiepiscop al Bisericii din Alexandria în timpul înfloririi ereziei ariene la începutul secolului al IV-lea. A primit moarte mucenicească în timpul persecuțiilor împăratului Dioclețian. Sfințitul Mucenic Petru este pomenit în 24 noiembrie sau, în alte tradiții, pe 25.

25 noiembrie – Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas, în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face în 24 noiembrie (slavii) sau în 25 noiembrie (grecii, românii, arabii). După vechile practici, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie) era sărbătorită în 24 noiembrie, în timp ce Sf. Sfințiți Mucenici Clement al Romei și Petru al Alexandriei erau sărbătoriți în 25. Datele de prăznuire ale acestor sfinți au fost schimbate la cererea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea lor, să fie sărbătorit cu mai mult fast, împreună cu Odovania Intrării în Biserică a Maicii Domnului.

25 noiembrie – Sfântul Mercurie este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 25 noiembrie. Despre Sfântul Mercurie se ştie că a fost scit de origine, născându-se în Capadocia la începutul secolului al III-lea, în sânul unei familii păgâne. Tatăl său, Gordian, este salvat în chip minunat de la moarte prin mijlocirea unui înger, lucru care l-a făcut să îmbrăţişeze credinţa în Hristos, împreună cu întreaga familie. Episcopul local, care a botezat familia, a schimbat astfel numele copilului din Filopater (numele iniţial) în Mercurie.

26 noiembrie – Sfântul Cuvios Alipie Stâlpnicul din cetatea Adrianopole a Paflagoniei a trăit în zilele împăratului Heraclie (610-641). Din tinereţe a fost râvnitor, fiind hirotonit diacon. Dorind să vieţuiască în linişte şi singurătate, s-a urcat pe un stâlp, aproape de Adrianopol, pe care s-a nevoit 53 de ani. La el venea multă lume pentru a primi sfaturi şi tămăduiri de boli. A adormit în Domnul la vârsta de 100 de ani, ultimii 13 ani suferind din cauza unei răni la picior.

26 noiembrie – Sfântul Stelian a fost un sfânt cuvios din secolul al VI-lea, de origine din Paflagonia (Turcia de azi). Prăznuirea lui se face la 26 noiembrie. Este cunoscut ca ocrotitor al copiilor.

27 noiembrie – Sfântul Iacob Persul (421) este persan de neam. Supranumele său, Intercisus, derivă din cuvântul latin pentru “tăiat în bucăți”, care se referă la modul în care a fost martirizat: el a fost tăiat pe rând în 28 de bucăți. I s-au tăiat mâinile și picioarele, dar a supraviețuit, și a fost în cele din urmă decapitat. Provenea dintr-o familie creștină, el însuși fiind creștin. După tradiție, a fost un ofițer militar și a ocupat funcții înalte în administrația persană, fiind curtean al regelui persan Yazdegerd I (399-421).

După ce regele a început să-i persecute pe creștini, Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, devenind astfel apostat. Sub influența familiei sale creștine, el s-a pocăit de apostazia sa și a mers în fața regelui Bahram al V-lea (421-438), succesorul lui Yazdegerd, pentru a-și mărturisi credința creștină. A fost torturat și ucis. Persecuțiile la adresa creștinilor (printre care și moartea lui Iacob Persul) a reprezentat cauza începerii Războiului romano-sasanid (421-422).

21 noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

0105pravIntrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.

În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi, Ioachim și Ana, la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și a slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

Fecioara Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc Care se va naște din ea.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendar din secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian, o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”.

Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident. Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.

20 noiembrie 2016 – Sfânta Liturghie arhierească în parohie

În duminica dinaintea Praznicului Intrării Maicii Domnului în Biserică, 20 noiembrie 2016, credincioşii Parohiei “Sfântul Nectarie Taumaturgul” din Coslada (Madrid) au primit vizita Preasfinţiei Sale, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, care a prezidat Sfânta Liturghie şi a adresat un cuvânt de învăţătură  prezenţi.

dsc_8286

dsc_8302

dsc_8306

dsc_8315

Evanghelia zilei este una cât se poate de  actuală, a menţionat Preasfinţia Sa în omilia rostită. Oare nu exprimă ea atât de bine ceea ce experimentăm în fiecare zi: fragilitatea vieții și realitatea morții?! Într-o lume care vrea să aibă din ce în ce mai mult, dar fără a se îmbogăți înaintea lui Dumnezeu, evanghelia ne amintește ceea ce contează cu adevărat: să ai grijă de sufletul tău, de inima ta. Care este preocuparea noastră cea mai mare în această zi? Ce planuri avem pentru săptămâna viitoare? Dar pentru perioada următoare? Avem de gând să cultivăm doar valorile acestei lumi sau să ne îmbogățim și sufletul? Marele triumf al omului modern este întârzierea morţii. Marea înfrângere este că nu ştie, din păcate de multe ori, ce să facă cu viaţa, a adăugat Preasfinţitul.

dsc_8328

dsc_8347

dsc_8354

dsc_8364

La finalul Sfintei Liturghii ierarhul locului a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod, adresată credincioşilor Patriarhiei Române din toate colţurile lumii, în prima duminică a Postului Naşterii Domnului, îndemnând pe cei de faţă să adauge rugăciunii şi privegherilor, fapta bună, să deprindă astfel practica braţului întins celui ce are nevoie, mai ales acum, în preajma sărbătorilor, când sentimentul însingurării, al părăsirii este trăit mult mai intens de o categorie de oameni din ce în ce ce mai încercată din cauza poverilor materiale, dar şi a înstrăinării de cei dragi.

dsc_8370

dsc_8372

dsc_8377

dsc_8381

Părintele paroh, George Cimpoca, a primit din partea Preasfinţitului Timotei, Crucea Episcopiei Spaniei și Portugaliei, în semn de apreciere a eforturilor depuse, alături de doamna preoteasa, de familia sa şi de credincioşii comunităţii, în bunul mers al parohiei pe care o păstoreşte de peste nouă ani de zile.

Prezbitera Gina Cimpoca

19 noiembrie 2016 – Protopopiatul Madrid-Est: Turneu inter-parohial de fotbal, etapa a doua

Sâmbătă, 19 noiembrie 2016, a avut loc, în sala din cadrul Polideportivo Arroyo del Vallejo (Azuqueca de Henares), Turneul inter-parohial de fotbal, etapa a II-a, gazda evenimentului fiind Parohia „Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian şi Sfânta Muceniţă Iustina fecioara” din municipiul Azuqueca de Henares.

dsc_8153

dsc_8144

dsc_8157

La turneu şi-au anunţat participarea următoarele echipe: “Concordia” – Arganda del Rey, “Deportivo” – Azuqueca de Henares, “Axios” – Coslada, “Fidelis” – Coslada, “Sporting” – Mejorada del Campo, „Casian” – Guadalajara, „Futura” – Rivas Vaciamadrid, “Olympic” – Torrejón de Ardoz. A absentat echipa „Futura”, din Parohia Rivas Vaciamadrid.

S-au desfăşurat, prin tragere la sorţi, patru partide între formaţiile înscrise, echipa cu cele mai multe goluri marcate şi câştigătoarea acestei etape fiind  “Deportivo” – Azuqueca de Henares, pe care o felicităm.

dsc_8166

dsc_8169

dsc_8184

Mulţumesc părinţilor slujitori din parohii, care s-au implicat personal în pregătirea zilei de astăzi, jucătorilor participanţi pentru fair-play şi tuturor celor care prin aportul lor, au contribuit la buna desfăşurare a acestei etape.

Mulţumim gazdei, Parohiei Azuqueca de Henares, părintelui paroh, Marian Trăilă, pentru organizare şi pentru a fi înlesnit obţinerea spaţiului pentru desfăşurarea jocurilor, din partea primăriei din localitate.

Sportul este o competiţie cu o implicare fizică şi psihică deosebită, o întrecere cu sine şi cu alţii, ce presupune succes  şi  glorie,  automotivare  şi  plăcere,  încredere  şi  perseverenţă,  dar  mai  ales performanţă, prin urmare, atingerea limitelor propriilor posibilităţi fizice şi, uneori, chiar depăşirea lor. Rivalitatea sportivă este sufletul competiţiei şi cu greu ne-am putea imagina o întrecere fără rivalitate; de aceea felicităm echipele şi jucătorii lor pentru devotament, pentru timpul investit şi pentru interesul manifestat în vederea continuării acestei iniţiative.

dsc_8177

dsc_8201

dsc_8208

dsc_8214

dsc_8252

Participant

Bach – Hopkinson Smith – Suites n°1, 2, 3

Duminica a 26-a după Rusalii, Luca 12, 16-21

13012605_801936649938557_4625038785310056606_n16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. 17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? 18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; 19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. 20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?  21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Aţi auzit despre păcatul pe care nu-l recunoaşte nimeni? Este vorba despre un păcat pe care ne este teamă să-l amintim. Trebuie să ne fie teamă să-l amintim, deoarece oricum nimeni niciodată nu-l aminteşte în dreptul lui însuşi. Ei bine, oamenii mi-au mărturisit că au comis păcate grele şi urâte. Îmi amintesc de oameni care au recunoscut că au fost beţivi, care au mărturisit că au furat, că au stricat casa altora, au ucis, au luat în deşert numele Domnului, că au vânat greşeli la partenerul de căsătorie, au călcat duminica – şi toate celelalte – dar, atât cât îmi aduc aminte din toată slujirea mea, nimeni n-a recunoscut vreodată în faţa mea că s-a făcut vinovat de păcatul despre care vom vorbi acum. Şi bănuiesc că motivul este că el reprezintă rădăcina păcatului; păcatul de bază, chiar temelia păcatului. Însuşi Domnul  ne-a avertizat cu solemnitate despre acest păcat în Luca 12:15: “Apoi le-a zis: ‘Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.’” Vedeţi, păcatul pe care nu-l recunoaşte nimeni este lăcomia.

Oamenii pur şi simplu nu spun “Ei bine, sunt lacom. Vreau să capăt banul acela în plus. Vreau să mă întind şi să pun mâna şi să trag cât pot de mult.” Iar oamenii nu vor veni niciodată să zică: “Vreau să recunosc ceva. Lăcomia este problema mea. Sunt lacom.” Lucrul acesta m-a uimit întotdeauna. Oamenii nu se supără deloc să recunoască unele din păcatele mai grele, mai evidente, dar când vine vorba de păcatele mai rafinate, cum ar fi lăcomia, cred că le este mult prea umilitor. Desigur, este un păcat care nu este prea condamnat nici de veacul nostru materialist. S-ar părea că nu este prea condamnat nici de biserică. Dacă ajungi să calci oricare din celelalte porunci, imediat dai de bucluc, dar lăcomia – ei bine, nimeni nu ştie dacă pofteşti sau nu. Totuşi – este o poruncă a Domnului şi s-ar părea că este una pe care majoritatea oamenilor o trec cu vederea. Totuşi în ochii lui Dumnezeu este unul din păcatele cele mai grele, deoarece stă la rădăcina oricărui alt păcat. Aş face bine să vă atenţionez de acum că nu există niciun mod de a scăpa de lăcomie decât doar prin Iisus Hristos – nici un alt mod. Este nevoie de o putere deosebită din cer pentru a birui acest păcat. Acum haideţi să ne întoarcem pentru o clipă la Luca 12. După ce Domnul Iisus a zis “Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani,” S-a folosit de o ilustraţie pentru a exemplifica şi mai mult. Este textul evangheliei de astăzi. Ei bine, remarcaţi ceva. Dumnezeu îl numeşte pe acest om ‘nebun’. Eu aş putea să-l numesc pe un om nebun şi să greşesc total, dar când Dumnezeu îl numeşte pe un om nebun, el chiar este nebun. Ei bine, acest om chiar era nebun. De ce? Pentru că, pe el îl interesa doar persoana lui – ‘voi face,’ ‘voi zidi’, ‘voi strânge’ – şi uita total solemnul adevăr că într-una din aceste zile, va trebui ca toţi să stăm înaintea Domnului la judecată. Aşa că Dumnezeu i-a zis: ” Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Este o întâmplare foarte solemnă. Fiecare creştin ar trebui să-i acorde atenţie cu multă seriozitate şi să ia seama la mesajul ei. Domnul vrea să spună aici, “Dă-i înainte. Dacă aşa vrei să meargă lucrurile, capătă tot ceea ce vrei. Păstrează lucrurile care nu sunt ale tale. Adună-ţi păcat după păcat. Ai dreptul să alegi, dar când va sosi ziua socotelilor şi ţi se va cere sufletul, atunci ale cui vor fi aceste lucruri?” Ştiţi, mulţi oameni cred că se descurcă bine cu păcatele ascunse – lucruri care se află înăuntru, lucruri care nu se văd – cum ar fi pofta. Cineva poate să fie un creştin respectabil atât cât îi priveşte pe ceilalţi şi totuşi să fie vinovat de poftă. Acest păcat nu apare strident, nu se vede asemenea păcatelor exterioare, mai evidente. Dar reţineţi: La marea zi a judecăţii, când va străluci lumina de la tronul judecăţii lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia, toate lucrurile se vor descoperi, iar oamenii le vor vedea în toată plinătatea lor dezgustătoare şi hidoasă. Iar unul din păcatele cele mai rele care vor fi expuse la ziua judecăţii va fi păcatul poftei.

Poftind lauda, cinstea sau poziţia altuia. Mi-e cam teamă că nu ne prea dăm seama cât de departe ajunge acest lucru. Să luăm de exemplu, invidia profesională. Aţi auzit vreodată de această expresie? Aş dori să vă spun că nu se limitează doar la profesii. Este un termen pe care ar trebui să-l folosim larg, deoarece i se poate aplica oricui, oriunde. Soţiile sunt geloase pe alte soţii; soţii pe alţi soţi; lucrătorii pe alţi lucrători; iar această gelozie profesională înseamnă de fapt poftă – să pofteşti lauda altuia sau cinstea lui sau poziţia lui. Este atât de răspândită că de-abia dacă mai este vreun loc unde să nu se afle. Există chiar şi între predicatori şi aici ajungem la punctul cheie. S-ar putea ca cineva să-şi zidească o casă foarte frumoasă, iar eu să trec pe lângă ea, într-o zi şi să spun: “O, ce casă frumoasă! E o capodoperă. Ce lucrare frumoasă!” Asta nu m-ar afecta cu nimic – mi-ar fi uşor să spun, pentru că eu nu sunt zidar. Cineva ar putea picta o capodoperă – încântătoare, deosebită – iar eu aş putea spune: “E superbă, n-am văzut niciodată aşa ceva!” Aş putea să împart laude din belşug la adresa acelui om şi lucrul acesta nu m-ar afecta cu nimic pentru că nu sunt pictor. Dar când cineva se urcă la amvon şi ţine o predică mai bună decât mine, să spun sincer şi adevărat din inimă: “Este o capodoperă; Domnul a fost cu tine!” este cu totul altceva.

Înţelegeţi ce vreau să spun? Ei bine, despre asta vorbim acum. Această problemă a poftirii laudei adresate altcuiva, succesului altcuiva, prestigiului altcuiva reprezintă unul din păcatele cele mai mari amintite în Cartea lui Dumnezeu. Mă rog ca pe când înaintăm în acest cuvânt de învăţătură, fiecare să se hotărască în inima lui să înceapă chiar de acum să se agaţe de Dumnezeu pentru ca să capete biruinţa. Este teribil ca un creştin să fie vinovat de păcatul poftirii. Este destul de rău chiar pentru un om din lume, dar este groaznic ca cineva care poartă numele lui Hristos să se facă vinovat de poftirea vreunui lucru. Trebuie să învăţăm să-I aducem laude lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Atunci nu ne vom mai bate capul cu privire la cine merită lauda pentru un oarecare lucru. Îi vom aduce toată lauda lui Dumnezeu, deoarece Lui Îi aparţine de drept şi mai întâi de toate.

Cu câteva zile în urmă, mi-am pierdut treizeci de minute de timp preţios ca să aştept o persoană să ajungă pentru a rezolva o problemă. Mi-am făcut cu mintea nişte calcule şi am conchis că cele treizeci de minute din timpul meu valorau cu mult mai mult decât ce aş fi rezolvat din întâlnirea cu acea persoană. Vă asigur că rezultatul aritmeticii mele nu m-a eliberat câtuşi de puţin de frustrare, ci m-a făcut să mă gândesc mai mult la valoarea minutelor şi orelor. Din nefericire, punem semnul egal între valoarea timpului şi un anume număr de euro şi cenţi. Oamenii sunt plătiţi atâta pe oră sau atâţia euro pe lună. Presupunând că cineva este plătit cu 10 euro pe oră pentru munca lui, haideţi să încercăm să evaluăm adevărata valoare a acelor 60 de minute. Ecuaţia ar suna cam aşa: o oră de timp echivalează cu 10 euro în bani cash. După ce am transformat ora în bani şi am presupus că banii echivalează total cu cele 60 de minute de timp, putem determina adevărata valoare a unei ore, aşa cum am aflat valoarea celor 10 euro. Cât de preţioşi îi sunt aceşti zece euro celui care şi-a dat timpul în schimbul lor? Cât bine îi vor face şi cât vor contribui la calitatea vieţii lui? Dacă cei zece euro vor aduce mai multă fericire, o viaţă mai lungă şi o siguranţă mai mare, atunci trebuie să conchidem că timpul omului a valorat suma şi poate chiar mai mult.

Dar să presupunem că cei zece euro se cheltuiesc pe alcool, care duce la alcoolism sau boală. În loc de a avea vreo valoare reală, banii vor avea o valoare negativă, iar ora respectivă nu va valora mai mult decât nimic. Cu alte cuvinte, timpul nostru valorează atât cât reuşim să scoatem din banii cu care suntem plătiţi pentru timpul nostru. Dacă lucrurile pentru care cheltuim banii vor aduce o viaţă mai bună şi un trai mai lung şi mai fericit, s-ar putea ca timpul nostru să valoreze infinit mai mult decât orice sumă de bani. Pe de altă parte, dacă ne vom cheltui banii pentru lucruri care creează boală, ne scad valoarea morală şi ne împiedică să căpătăm viaţa veşnică, atunci timpul nostru are o valoare negativă. Dacă acest principiu este adevărat, etalonul folosit de lume pentru a evalua timpul este total greşit. Unii oameni care sunt plătiţi cu peste un milion de euro pe an, îşi folosesc bogăţia pentru a-şi întina trupul şi mintea şi pentru a-şi nimici simţurile spirituale. Societatea poate să spună ce-o vrea, dar aceşti oameni îşi pierd timpul, deoarece îşi pierd banii, pe care i-a cumpărat timpul lor. Alţi oameni sunt plătiţi cu puţini euro, dar ei investesc aceşti bani puţini în lucruri care contribuie la pacea sufletească, la zidirea unui caracter moral puternic şi la pregătirea pentru viaţa veşnică. Aceşti oameni pun preţ cu adevărat pe timpul lor, de fapt, mai mult decât directorul executiv cel mai bine plătit dintr-o corporaţie, care îşi foloseşte greşit averea.

A început să se contureze clar tabloul în mintea dvs. că banii dvs. reprezintă timpul dvs.? Aşa că, ce faceţi cu banii dvs. este acelaşi lucru cu ce faceţi cu timpul dvs. Binecuvântările scoase din banii dvs. reprezintă adevărata valoare a timpului dvs. Gândiţi-vă pentru o clipă. Cum vă folosiţi banii? Sunt ei investiţi în moduri care vă vor aduce fericire veşnică şi siguranţă? Îi ajutaţi pe ceilalţi să culeagă binecuvântarea harului mântuitor al lui Dumnezeu? Ca urmare a folosirii banilor dvs., vor putea sufletele să se bucure cu dvs. în ceruri? Modul imprudent şi irositor de a trata banii îi va face pe milioane de oameni să-şi piardă viaţa veşnică. Nu îşi vor pierde doar ani de timp de pe pământ, ci timpul nesfârşit al unei veşnicii viitoare. Toţi banii cumpăraţi de o viaţă de trudă n-au nici o valoare dacă nu contribuie la zidirea unei calităţi adevărate a vieţii. Cu durere, observăm cum miliarde de euro sunt cheltuite pe dorinţe egoiste, droguri şi planuri de nimicire. Cât de multe vieţi irosite reprezintă acei dolari irosiţi!

Cu riscul de a mă repeta, revin la întrebarea “Cum vă cheltuiţi banii?” Anii vieţii dvs. se leagă de acei bani. Cum te foloseşti de ei, aşa te foloseşti de anii timpului tău. Când ţi se va termina viaţa, toţi anii tăi de timp remunerat se vor reflecta în averea ta. S-ar putea să fie mică, dar este importantă, deoarece reprezintă valoarea întregului timp pe care l-ai schimbat în ea. Cum preţuieşti acest timp? Cum estimezi acei ani care au alcătuit atât de mult din viaţa ta? Răspunsul la aceste întrebări se va descoperi prin modul cum te raportezi la averea ta. Dacă aceşti bani îi foloseşti acum pentru nevoile de prioritate cele mai profunde, atunci timpul de care a fost nevoie ca să capeţi banii a fost bine utilizat. Iar dacă banii devin un mijloc de a ajunge la suflete cu împărăţia lui Dumnezeu, valoarea timpului folosit pentru a-i câştiga este cu mult mai mare decât socoteala. De ce? Să vă ilustrez.

Dacă banii dvs. s-ar putea folosi ca să întoarcă măcar un suflet la Hristos, cât ar valora timpul investit? Încercaţi să înţelegeţi aceasta în următorii termeni: un suflet salvat pentru veşnicie va trăi cu mult mai mult decât toţi anii tuturor oamenilor care au trăit şi au murit pe acest pământ. Înţelegeţi ce vreau să zic? În final, viaţa acelui om în veşnicie va depăşi numărul de ani pe care l-au trăit toţi milionarii, toţi directorii de firme şi toţi pretinşii conducători ai lumii în toată viaţa lor. Iar dacă aceşti milionari şi aceste renumite personalităţi nu vor fi mântuite, atunci timpul acelui suflet răscumpărat va fi mai de preţ decât timpul tuturor acelor conducători la un loc.

Ceea ce vreau de fapt să zic este asta: banii, succesul şi tot ceea ce merge împreună cu ele n-au nici cea mai mică valoare dacă nu se folosesc ca să te pregătească pentru veşnicie şi ca să-i ajute pe alţii să se pregătească. Timpul nostru este de preţ, dar este de preţ doar în măsura binecuvântărilor veşnice pe care le putem căpăta de pe urma banilor pe care-i primim în schimb pentru timpul nostru. Dacă ne cheltuim banii inutil, timpul cu care am câştigat acei bani s-a pierdut şi el. Cât de adevărată este afirmaţia Domnului: “Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16, 26.

Şi chiar Domnul vorbea despre o tranzacţie. Investeşti ceva ca să capeţi altceva. Schimbăm timpul pe bani. Apoi, dăm banii pe ce? Pe lucruri, care nu ne ajută să ajungem la cer? Dacă este aşa, timpul şi banii noştri sunt greşit folosiţi şi fără valoare. Repet, mai bine nu ne-am fi născut niciodată decât să trăim şi să murim fără Hristos. Ar fi de o mie de ori mai bine să trăieşti ca un cerşetor decât să fii miliardar în industria petrolieră şi să n-ajungi la cer pentru că ţi-a lipsit un singur lucru. Analizaţi cu atenţie această declaraţie. Cerşetorul creştin a trebuit să-şi ducă traiul cu nevoi materiale şi lipsuri, dar a avut pace sufletească şi bucurie în inimă. Bogatul a trăit cu tot confortul posibil, dar mintea i-a fost nefericită şi îngrijorată. Chiar dacă n-ar fi nici o viaţă veşnică dincolo de mormânt, cerşetorul creştin a trăit mai bine în lumea aceasta decât miliardarul nemântuit. Dar gândiţi-vă la aceşti doi oameni în relaţia lor cu veşnicia. De un miliard de ori mai mult decât a trăit bogatul pe pământ, acel cerşetor răscumpărat va trăi într-o casă mai minunată decât şi-ar fi putut imagina miliardarul petrolier de pe pământ. Când în cele din urmă anii lui vor depăşi anii de viaţă ai întregii populaţii de pe pământ, săracul cel mântuit se va afla încă în floarea sănătăţii şi într-o tinereţe veşnică. Nu-i aşa că sunteţi recunoscători că mai sunteţi încă în viaţă, pe tărâmul timpului, unde lucrurile se mai pot schimba? Veşnicia este la uşi, dar ni s-a mai lăsat puţin timp în care fiecare dintre noi să schimbăm minutele în bani. Dar după asta, ce va mai urma? Banii se vor schimba în altceva. Acel altceva fie ne va ajuta să ne pregătim pentru ceruri, fie ne va îndrepta spre pieire. Dumneavoastră ce alegeţi?  Mulţi împărtăşesc o teamă legitimă de a-şi cheltui economiile şi de a ajunge să depindă de alţii. Dar după moarte, n-au de ce să se teamă. Ei pot să realizeze pentru Hristos ceea ce împrejurările nu le-au îngăduit niciodată în timp ce erau în viaţă. Mai pot fi câştigate suflete pentru împărăţie. Banii lor pot ajuta ca oamenii să se pregătească pentru cer.

Multe suflete au fost câştigate la Hristos doar pentru că unii oameni s-au implicat destul şi au ajutat din bănuţii lor. Ce bucurie va fi pentru acei creştini, când vor afla la învierea celor drepţi, că banii lor, resursele lor şi-au adus roadele cuvenite. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi nouă!

THE DIVINE LITURGY OF JOHN CHRYSOSTOMOS – GREEK BYZANTINE CHOIR

Autoritatea unui sfânt

monks-talkCeea ce impresionează mai mult la oamenii pe care-i întâlnim este modul special de a ne surprinde și de a se impune cumva asupra noastră. E vorba aici de o anumită autoritate. Cea mai elementară formă de autoritate decurge din poziția pe care o ocupă o persoană în cadrul serviciului său, dar ea nu depășește parametrii cuprinși în fișa postului.

Cel de-al doilea nivel de autoritate, care prezintă cu adevărat interes pentru cei din jur, este legat de competență, de calitățile profesionale ale omului. La următorul stadiu de autoritate se adaugă inte­gritatea persoanei respective, caracterul, am spune noi. O persoană profesionistă, dublată de un caracter ireproșabil, este de dorit în orice mediu.

Dar acesta să fie maximum de autoritate pe care-l poate avea cineva asupra celorlalți? Nu.

Cea mai elevată formă de autoritate este cea bazată pe spiritualitate. Până și în mediile cele mai potrivnice, puterea autorității duhovnicești este imbatabilă. De ce? Pentru că ea vine din puterea lui Dumnezeu. Pilda de astăzi ne vorbește tocmai despre acest lucru, despre autoritatea pe care o emană sfințenia.

Un misionar creștin indian, pe nume Sadhu Sundar Sing, în drumul lui prin podișul Tibet din Nepal a întâlnit câțiva oameni care coseau în câmp. S-a apropiat de ei pentru a le vorbi despre Iisus Hristos. Dar aceia s-au mâniat auzind vorbin­du-li-se de o religie străină. Unul dintre ei chiar îl afurisi și, luând o piatră, i-o aruncă în cap și-l răni. Imediat după, acest lucrător a fost apucat de o durere violentă de cap și a trebuit să se lase de lucru. Sadhu, ridicându-i coasa, luă în primire bucata-i neisprăvită. Văzând aceasta, ceilalți cosași și-au schimbat atitudinea față de el și, când treaba a fost terminată, Sundar a fost invitat să meargă cu ei să mănânce. El a primit propunerea, fericit că putea să vestească cuvântul lui Dumnezeu înainte de a părăsi localitatea. După plecarea lui, când oamenii au măsurat recolta obținută în ziua aceea, au constatat cu stupoare că era mult mai mare decât de obicei.

O mare frică îi cuprinse: străinul era un sfânt. Recolta uimitoare era un semn sigur că omul lui Dumnezeu îi vizitase.

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro

Proloage, luna noiembrie, ziua 16: Întru această zi, învăţătură a Părintelui nostru Pamvo către ucenicii săi

242726-b

Ava Pamvo a trimis pe ucenicul său să vânda rucodelia sa. Şi, stând şaisprezece zile în cetate, după cum ne spunea nouă, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu. Şi, ascultând slujba bisericii, s-a întors la bătrânul. A învăţat încă şi câteva tropare.

Deci, i-a zis lui bătrânul: “Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întâmplat în cetate?” Răspuns-a fratele: “Cu adevarat avo, în lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta, că nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă şi am fost în întristare multă pentru că nu cântăm şi noi canoane şi tropare”.

I-a zis lui bătrânul: “Amar nouă, fiule, că vin zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Duhul Sfânt şi vor urma cântărilor şi glasurilor; oare, ce umilinţă, care lacrimi se nasc din tropare? Oare atunci când stă cineva în biserică, sau în chilie şi îşi înalţă glasul? Dacă stăm înaintea lui Dumnezeu suntem datori să fim cu multă umilinţă şi nu cu răspândire; că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări cu viers şi să pună glasurile în rânduială cu meşteşug şi să-şi clatine mâinile şi să-şi târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi cu suspine, cu glas evlavios şi umilit şi măsurat şi smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.

Că, iată, îţi zic ţie, fiule, că vor veni zile când creştinii vor strica cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va departa.

Şi a zis fratele: “Aşadar, se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să se facă acestea?” Şi a zis bătrânul: “Într-acest fel de vremi, se va răci dragostea la mulţi şi nu va fi puţin necazul, năvăliri ale păgânilor şi porniri ale popoarelor, neastâmpărare a împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni care nu vor ţine seama de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi grabnici la mese, gâlcevitori, leneşi la rugăciune şi râvnitori la clevetiri, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintelor lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: De am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de la faţa acelor pustnici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind săracului la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Încă şi în popor vor intra necredinţa, desfrânarea, urâciunea, vrajba, zavistia, intărâtărie, furtişagurile şi beţia”.

Şi a zis fratele: “Ce va face, oare, cineva în vremile şi în anii aceia?” Şi a zis bătrânul: “Fiule, cel ce se mântuieşte într-acest fel de zile, îşi mântuieşte sufletul său şi mare se va chema în Împărăţia Cerurilor”.

19 noiembrie 2016: Turneu inter-parohial de fotbal, etapa a II-a

ckmjwng

Coslada: Liturghie baptismală şi Ziua Mondială a Bibliei

Duminică, 13 noiembrie 2016, în Parohia „Sfântul Nectarie Taumaturgul” din Coslada, a avut loc Sfânta Liturghie baptismală, în cadrul căreia a fost botezat Matei, cel de-al doilea prunc al familiei Lucian şi Mihaela Neamţu, creştini ai comunităţii noastre.

Părintele paroh a menţionat, în cuvântul adresat celor prezenţi, că orice botez la care participăm ne invită la o adevărată cercetare asupra modului în care ne trăim propriul botez. Să vedem angajamentele părinţilor noştri sufleteşti de la botez, angajamente pe care apoi şi noi, ca părinţi sau naşi, ni le-am luat: ne lepădăm de satana pentru a trăi în libertatea fiilor lui Dumnezeu? Ne lepădăm de trufia celui care este începutul şi cauza oricărui păcat? Credem în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt? Credem în comuniunea cu sfinţii, în iertarea păcatelor, în învierea morţilor şi viaţa veşnică? Să lăsăm faptele noastre să vorbească despre cum ne trăim botezul: când ne-am rugat ultima dată mijlocirii sfinţilor? Când ne-am mărturisit credința fără a ne rușina de Hristos și Evanghelia sa?

dsc_8065

dsc_8077

dsc_8086

dsc_8093

dsc_8094

dsc_8096

dsc_8105

Fiind Ziua Mondială a Bibliei, la sfârşitul Sfintei Liturghii părintele paroh a vorbit despre importanţa lecturării Sfintei Scripturi în viaţa creştinului: “Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale… În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc ţie.” (Psalmul 118, 9; 11), spune psalmistul. Dacă lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne vorbească, vom trăi vieţi schimbate şi vom aduce roadă care oferă mărturie despre puterea lui de transformare a vieţii. Trebuie, de asemenea, să avem o relaţie personală cu Autorul Sfintei Scripturi şi să răspundem mesajului Său veşnic, cu o inimă supusă şi ascultătoare. De aceea, citeşte Biblia, ca să fii înţelept; crede-o, ca să fii în siguranţă; trăieşte-o, ca să fii fericit!

dsc_8117

O Sfântă Scriptură a fost oferită în dar de parohie, prin tragere la sorţi, unui creştin prezent la Sfânta Liturghie.

Prezbitera Gina Cimpoca

Părintele Rafail Noica – Conferința: Părintele Sofronie Saharov, stareţul meu

„Nu pot să înțeleg trei lucruri: credința fără dogmă, creștinismul în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”

ierotheos-vlahosÎl slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime că m-a învrednicit astăzi să vin la Iași și să slujesc în acest sfânt locaș. Și cu alte ocazii am venit în România și la Iași, de această dată însă am venit ca urmare a invitației și a dragostei Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, cu prilejul Simpozionului organizat în cinstea Părintelui Arhimandrit Sofronie Saharov.

Îl cunosc pe Înaltpreasfințitul Teofan din timpul în care era mitropolit în Oltenia și apreciez foarte mult dragostea pe care o are față de Hristos și față de păstoriții săi. Este un arhiepiscop care are cuget bisericesc și duhovnicesc. Urmăresc lupta lui pentru credința ortodoxă.

Astăzi este ziua în care prăznuim sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur. După cum cunoasteți, el este unul dintre cei trei mari ierarhi ai Bisericii, alături de Sfântul Vasile cel Mare și Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. De aceea, de multe ori pe parcursul anului bisericesc celebrăm memoria sa. Este un părinte bisericeresc care ne hrănește prin cugetul său și Sfânta Litughie, care a avut râvnă și dragoste pentru Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit într-o perioadă foarte grea din istoria Bisericii. S-a născut între primul și al doilea Sinod Ecumenic, așadar într-o perioadă foarte grea, pentru că atunci au luat naștere foarte multe erezii și credințe greșite. Activitatea sa însă în Biserică este în directă legătură cu o altă perioadă a vieții bisericești, după al II-lea Sinod Ecumenic, pentru că a trebuit să se lupte pentru păstrarea credinței ortodoxe în toată lumea creștină. În acest cadru general trebuie să înțelegem viața și învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur. El s-a luptat pentru credința și viața ortodoxă. Foarte multe am putea spune despre acest mare Sfânt al Bisericii. Dar permiteți-mi să accentuez doar trei elemente ale personalității sale. Prima este că a dat o foarte mare importanță învățăturilor de credință și dogmelor Bisericii Ortodoxe. S-a luptat  foarte mult pentru ca dogmele Sinoadelor I și al II-lea să se consfințească în Biserică. Adică pentru recunoașterea  faptului că Hristos, Logosul Cel din veci Întrupat este de o Ființă cu Tatăl și că Duhul Sfânt este, de asemenea, de o Ființă cu Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Ioan Gură de Aur a ținut să sublinieze legătura care există între dogmă și viață. Citind scrierile sale, putem înțelege legătura dintre credința cea dreaptă, exprimată în dogme, și viața dreaptă în Hristos. Dogmele Bisericii nu trebuie să fie scrise doar pentru biblioteci, ci ele trebuie să devină viața Bisericii. Aceasta nu înseamnă că dogmele trebuie să constituie o credință în afara vieții Bisericii, ci cunoaștem că aceste dogme sunt hotărâri ale Bisericii, care în realitate constituie învățătura lui Hristos și a părinților Bisericii.

Al doilea element fundamental al vieții și învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur este că iubea foarte mult Biserica. Este interpretul prin excelență al Epistolelor pauline. De aceea și Sfântul Apostol Pavel a ținut să își facă simțită prezența în timpul exegezei pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o făcea Epistolelor sale. Cunoaștem că Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre Biserică drept Trup al lui Hristos. Biserica este un organism dumnezeisc și uman, deopotrivă. Capul este Hristos, iar Biserica este Trupul lui Hristos. Nu este numai Trupul cel tainic al lui Hristos, ci este Trupul real al lui Hristos. Iar creștinii care trăiesc în Biserică în mod ascetic sunt mădularele reale ale Trupului lui Hristos. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur s-a luptat pentru slava Bisericii, pentru pacea și unitatea care trebuie să existe în Biserică. Așadar, chiar dacă a trăit în vremuri grele, el a vorbit despre unitatea Bisericii. Chiar și atunci când autoritatea politică și cea bisericească l-au exilat, el a vorbit mai cu seamă despre schismele care se pot produce în Biserică. Într-una dintre scrierile sale, vorbește de faptul că dacă cineva ar produce schisma este același lucru cu a cădea în erezie. Așadar aceste două realități ‒  dacă cineva iese din Biserică prin erezie, precum și dacă ar produce o schismă ‒ sunt un lucru rău pentru Biserică, dar și pentru cel care produce aceste fapte. Într-una dintre scrierile sale vorbește despre faptul că nu trebuie să rupem Biserica pe care Hristos a unit-o prin Însuși Trupul Său.

Un al treilea punct din învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur este că a dat o foarte mare importanță vieții ascetice, a fost un mare ascet. Și-a început viața creștină prin nevoință în peșteri, prin post și rugăciune. Unii împart părinții Bisericii în părinți neptici și părinți care au avut o activitate în societate, preponderent socială. Și considera că Sfântul Ioan Gură de Aur este un părinte care a avut o mai mare influență în pastorație și misiunea socială. Dar dacă va citi cineva scrierile sale, va observa că acest Sfânt a fost și un mare părinte neptic, trezvitor, care a vorbit despre viața interioară, despre rugăciune. Într-una dintre scrierile sale, el vorbește despre faptul că este posibil să fii într-o piață publică, aglomerată și zgomotoasă, iar tu să te poți ruga, așa cum este posibil ca tu să mergi pe drum, iar inima ta să fie în Cer. A subliniat că trebuie să trăim în perspectiva Împărăției Cerurilor și să o dobândim încă de aici. Într-una dintre scrierile sale vorbește despre faptul că noi nu suntem cetățeni ai acestei lumi, ci mergători pe cale, nu avem o cetate în această lume, ci în Împărăția Cerurilor și că trebuie să trăim în această perspectivă.

Este foarte important de subliniat că nevoința și asceza nu sunt un scop în sine, ci o împlinire a poruncilor lui Dumnezeu în viața creștinului. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur  nu doar le-a predicat, ci le-a și trăit. A fost un adevărat teolog și părinte al Bisericii. Nu a fost un teolog diplomat, ci un teolog adevărat, care a și mărturisit și care tocmai pentru aceasta a fost exilat și martirizat. În scrierile pe care el le-a trimis ucenicei sale diaconița Olimpiada se pot vedea detaliat învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur în acest sens. Ultimele cuvinte pe care le scrie acolo sunt Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Așadar în viața sa, Sfântul Ioan Gură de Aur a unificat în mod fericit credința în Dumnezeu, iubirea față de Biserică și viața de nevoință ascetică și mărturisitoare. Aceste trei elemente sunt și punctele pe care le dezvoltă Părintele Arhimandrit Sofronie în scrierile sale. Într-una dintre ele, Părintele spune:

„Nu pot să înțeleg trei lucruri: credința fără dogmă, pentru că există oameni care spun că ei cred în Dumnezeu, însă nu primesc dogmele Bisericii. Dar fără dogme nu este o credință adevărată!

Al doilea, nu pot să înțeleg că există creștinism în afara Bisericii, pentru că Biserica este Trupul binecuvântat al lui Hristos.

Al treilea element, nu pot să înțeleg un creștinim fără asceză, pentru că dogma, Biserica și viața de asceză constituie un tot unitar al vieții”.

Având, așadar, acest context creat de Sfântul Ioan Gură de Aur și Părintele Sofronie Saharov, având acest prilej al întâlnirii noastre aici, cred că ceea ce se poate concluziona este că esențial este să rămânem în trupul Bisericii, care este Trupul lui Hristos, să ne sfințim prin mijlocirea vieții de nevoință și prin Tainele Bisericii, iar dogmele să devină credință, viață, vitamine duhovnicești care să ne hrănească și să ne crească. Așa cum am auzit în evanghelia de azi, a samarineanului milostiv, trebuie să rămânem în Biserică pentru a fi vindecați. Folosind cei doi dinari ‒ în inytepretarea Sfântului Ioan Gură de Aur, Vechiul Testament și Noul Testament ‒, și prin untdelemn și vin, să vindecăm rănile din sufletele noastre, pentru a fi slăvit Dumnezeu Cel în Treime. Să trăim în această perspectivă a veșniciei, pentru că aici, pe pământ, noi ne aflăm în „provizorat”, suntem departe de Cetatea noastră din ceruri și trebuie să ne întoarcem acolo!

Sfântul Ioan Gură de Aur și Părintele Sofronie Saharov nu au fost teologi scolastici  și nu s-au ocupat în mod intelectual de cele ale lui Dumnezeu, ci au trăit Iubirea lui Dumnezeu în inimile lor, prin mărturisire și asceză. Nu au fost teologi diplomați, ci au fost teologi adevărați, care au trăit în Biserică credința, viața și toate cele ale credinței. Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru aceasta și să cerem mijlocirile și ruga lor, să fim smeriți fii duhovnicești ai acestora și să păstrăm cu mare credință și dragoste moștenirea cea mare a credinței, pe care ei ne-au predat-o!

Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

13 noiembrie – Ziua Mondială a Bibliei

book-a

“Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39)
“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Luca 21, 33)

13 noiembrie – Sfântul Ioan Gură de Aur

saint_john_chrysostom-webIoan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Chrysostom (în greacă Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.

Trăsături fizice

În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266). Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.

Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.

Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui  preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În  zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Apelativul de Hrisostom

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.

Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Mare învățător al lumii

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul  Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

O sumară caracterizare

Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.

Duminica a 25-a după Rusalii, Luca 10, 25-37

10169194_1377445942543018_980217445398671263_n25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? 26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? 27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. 28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. 29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? 30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. 31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. 32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. 33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, 34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. 35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. 36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? 37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.    

Se spune că ceea ce este teribil atunci când cauţi adevărul e faptul că-l găseşti. Te sperii de ce afli, de ceea ce auzi. Şi deşi posezi ceva inestimabil, adevărul, nu de puţine ori ai vrea să nu fi aflat, să nu fi ştiut etc.

Mă gândesc la învăţătorul legii din parabola evangheliei de astăzi: a întrebat şi a aflat adevărul. De acum nu mai era scuză pentru el că nu a ştiut, că să vedeţi că eu credeam că se poate şi altfel, că e altfel etc. Acum totul era clar:  legea e asta: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Lc 10, 27); aproapele e acesta: cel care are nevoie de ajutor (Lc 10, 30-36); drept consecinţă a celor aflate: mergi şi fă şi tu la fel (Lc 10, 37).

Mă întreb: oare s-a schimbat ceva în el după acest dialog cu Învăţătorul? A regretat oare viclenia sa şi viaţa de mai înainte şi a mers să-şi găsească aproapele? Nu ştiu… dar înclin să spun mai mult nu, decât da. Asta pentru că mă uit la mine, la noi cei de aici: zi de zi ne vorbeşte Hristos, aflăm adevărul, dar picăm testul la pus în practică. Câte hotărâri luate şi nerespectate? Câţi oameni care aveau trăsătura aproapelui – un om care are nevoie de ajutor, trăsătura cea mai clară, specifică, a aproapelui – nu am întâlnit şi nu am făcut nimic pentru ei, deşi atât de des pozăm în postura samariteanului milostiv?! Sau cine ştie, poate s-a schimbat… Unii se schimbă, devin alţii, pentru că într-o zi li s-a întâmplat ceva: L-au întâlnit pe Hristos sau l-au întâlnit pe aproapele, sau au experimentat ceva ce i-a schimbat. Ferice de ei. Fiecare dintre noi e chemat să se întrebe acum, chiar acum: eu m-am schimbat în urma unei întâlniri cu adevărul, cu aproapele, cu Hristos etc.? Acum ne întrebăm, ieşim pentru câteva minute din grijile zilei de mâine, lăsăm alte gânduri străine şi alte preocupări şi ne întrebăm: eu m-am schimbat în urma întâlnirii cu adevărul?

S-au întrebat unii dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; adică, a fost un fapt real sau a inventat Iisus această parabolă? Părerile sunt împărţite. Origene, consideră că ea este plină de simbolisme: „Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este raiul. Ierihonul este lumea, hoţii sunt duşmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Hristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Hristos, hanul, care îi primeşte pe toţi cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredinţat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduieşte că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Predici la Evanghelia după sfântul Luca, 34).

Concentrându-se şi mai mult asupra figurii samariteanului, un alt autor antic spune: „Cine ar putea fi acest ‘aproape’ dacă nu Însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Iisus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este mila Tatălui” (Clement Alexandrinul: Quis dives, 29).

Însă dincolo de aceste simbolisme, eu încerc să-mi imaginez cum ar relata Iisus sau cum s-ar desfăşura astăzi scena. La ieşirea din Coslada, un om care mergea spre Madrid a fost prins de nişte vagabonzi, a fost jefuit şi bătut şi lăsat aproape mort. Astăzi sunt altfel de leviţi şi preoţi care tot au trecut pe acolo. Mulţi, mulţi au trecut: unii, văzându-l, au traversat pe partea cealaltă, alţii au trecut nepăsători, dar… surpriză: cei mai mulţi s-au oprit. Dar surpriza e tristă: nu s-au oprit să se îngrămădească să-l ajute, ci să se uite, să discute, să dezbată. Cine e? De ce e în halul acesta? O fi beat? O fi drogat? O fi infectat cu ceva? Eu nu-l ating! … Cine şi ce cheamă? Poliţia? Salvarea? În sfârşit, unul şi-a făcut curaj şi a sunat la 112… Salvarea! Deh, dar nu e aşa simplu: suni şi vine un şir întreg de întrebări, de legături, încât ai impresia că sigur va muri cel bolnav până se pornesc ei. Trebuie lăsat un nume, o asigurare… nimeni nu se încumetă: cine ştie cine este, ce-a făcut, dacă nu lucrează şi nu are asigurare, de ce să mă împovărez eu? Şi aşa am destule pe cap… Şi închide telefonul… Salvarea nu mai vine… Apar presa, televiziunea şi omul moare în lumina reflectoarelor şi înconjurat de oameni care nu mai îndrăznesc să fie smariteni milostivi.

Nu ne regăsim oare în această nouă formă de relatare: de câte ori n-am trecut pe lângă oameni căzuţi pe stradă?! E adevărat, unii poate erau beţi, drogaţi, dar alţii erau leşinaţi, bolnavi, însetaţi, loviţi, jefuiţi, accidentaţi. Am trecut şi nu ne-am complicat sau am stat şi am privit de la distanţă, să vedem ce va fi. De câte ori nu am trecut pe lângă oameni sfâşiaţi de dureri sufleteşti, descurajaţi, dezamăgiţi? De câte ori nu am întors spatele unei mâini ce se întindea spre noi cerşindu-ne cu ultimele puteri o batistă pentru a-şi şterge lacrimile? De câte ori nu am refuzat gesturi mici, foarte mici celor pe care i-am întâlnit pe motiv că nu-i cunoaştem, că nu vrem să ne complicăm, că suntem şi noi deja prea săraci etc.? De câte ori?

Trebuia să apară un învăţător al legii care să-L provoace pe Iisus să spună această parabolă şi să ne dăruiască fiecăruia o învăţătură: să nu treci pe lângă cel în suferinţă fără să-l ajuţi din puţinul tău. Să ştii să ţi se facă milă, să laşi să ţi se înmoaie inima. Să nu treci fără să-l transformi în aproapele tău.

Acum că ştim care este porunca, porunca iubirii; acum că ştim cine este aproapele nostru: tot omul despre al cărui necaz sau suferinţă am aflat; să mergem şi să facem şi noi asemenea samariteanului. Lumea are nevoie de noi samariteni şi în fiecare dintre noi el stă gata să se ivească.

Pentru că altfel se aşterne peste noi praful indiferenţei. Şi am să închei cu o pildă: Un tânăr preot a fost trimis în prima sa parohie. Era plin de entuziasm, de bucurie: dorea cu adevărat să slujească acelei comunităţi şi ca aceasta să fie plină de credinţă, de viaţă. Spre dezamăgirea sa, aproape nimeni nu venea la sfânta Liturghie, iar viaţa spirituală a comunităţii lăsa mult de dorit. A mers pe la fiecare familie, din casă în casă, vorbind cu fiecare, dorind să trezească interesul credincioşilor săi: mulţi i-au replicat însă că Biserica era deja moartă şi că nu mai merita osteneala.

Tânărul preot a discutat mult cu oamenii care erau totuşi mai apropiaţi de Biserică şi aceştia au recunoscut că tot ceea ce majoritatea oamenilor spunea era probabil adevărat. Atunci preotul spuse că, de vreme ce Biserica era moartă, în duminica următoare el avea să ţină prohodul pentru ea.

În duminica anunţată, biserica gemea de lume. În faţa altarului era un sicriu. În predica sa, preotul a elogiat-o în cuvinte frumoase pe cea decedată. A vorbit despre binele imens pe care Biserica l-a făcut în viaţa ei şi şi-a exprimat regretele pentru moartea ei prematură. Apoi i-a invitat pe fiecare din biserică să se apropie de sicriu pentru a-şi lua ultimul rămas bun. Unul câte unul, s-au apropiat şi au privit în interiorul sicriului: au fost cuprinşi de uluire când faţa lor s-a reflectat în oglinda şezată pe fundul sicriului. Unii au fost indignaţi; alţii şocaţi; cei mai mulţi dintre ei au înţeles însă că indiferenţa lor fusese adevărata cauză a morţii Bisericii.

9 noiembrie 2016: Priveghere în cinstea Sfântului Nectarie

În noaptea de 8 spre 9 noiembrie a fost săvârşită slujba de priveghere în cinstea Sfântului Nectarie în sobor de preoţi, din care au făcut parte: Pr. Marian Trăilă, din Parohia ,,Sf. Mc. Ciprian şi Sf. Muceniţă Iustina” – Azuqueca de Henares; Pr. Sergiu Adrian Covaci, din Parohia „Întâmpinarea Domnului” – Mejorada del Campo; Pr. Ștefan Șupeală, din Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” – Rivas Vaciamadrid; Pr. Nicolae Popa-Maria, din Parohia „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – Torrejón de Ardoz; Pr. George Cimpoca, din Parohia “Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada.

dsc_7833

dsc_7874

dsc_7900

dsc_7911

dsc_7917

dsc_7933

dsc_7945

dsc_7960

8 noiembrie – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

14915532_1312744915424478_7566025869908952038_nMihail înseamnă în limba ebraică „Cine este ca Dumnezeu?”, fiind interpretat în mod tradițional ca o întrebare retorică: „Cine este ca Dumnezeu?”(la care se așteaptă un răspuns negativ), pentru a sugera faptul că nimeni nu este ca Dumnezeu.

Sfântul Arhanghel Mihail este unul dintre cei mai cinstiți între îngeri și din ceata netrupeștilor puteri; el este numit Arhistrateg sau Mare Voievod, conducător al Puterilor cerești. Conform Sfintei Scripturi și Tradiției, el a mijlocit de multe ori pentru oameni și rămâne pe mai departe Apărătorul Credinței.

Sfântul Arhanghel Mihail este cel mai adesea invocat pentru a păzi țara de invazii inamice și de războiul civil, precum și pentru obținerea biruinței asupra dușmanilor pe câmpul de luptă. Ziua lui de cinstire principală este 8 noiembrie, Soborul sau Sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor netrupeștilor puteri cerești; în ziua de 6 septembrie se face pomenirea unei minuni înfăptuite de Sfântul Arhanghel în Colose.

Gabriel, Gavriil înseamnă în limba ebraică: Dumnezeu este puternic, numele acesta deosebit arătându-ne nu doar că Dumnezeu este Atotputernic, ci şi că omul îşi găseşte puterea în Dumnezeu, adică în credinţă şi iubire: puterea de a trece peste orice greutate, puterea sufletească de a răzbi şi învinge în viaţă: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară”. (Psalmi 45,1)

Sfântul Arhanghel Gavriil este un personaj foarte important în credinţa creştină. El este mesagerul Domnului, dar şi cel ce ţine piept demonilor şi răului.

În icoane este înfăţişat purtând în mână o floare, căci la Buna Vestire Sfântul Arhanghel Gavriil a întâmpinat-o pe Maica Domnului cu o floare de crin şi cu vestea minunată că ea, Fecioara Maria, avea să-L aducă pe lume pe Mântuitorul nostru, Pruncul Iisus: „Eu sunt Gavriil şi am fost trimis ţie să-ţi binevestesc acestea” (Luca 1,19).

Zilele de sărbătoare ale Sfântului Arhanghel Gavriil sunt 8 noiembrie şi 26 martie.

Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, Se ruga. Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.
Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Luca 22, 41-43

Toți avem momente de speranță, clipe în care întoarcem capul sperând să vedem un înger cum se apropie să ne cuprindă, șoptindu-ne: „Curaj! Nu te teme! Domnul este cu tine!”

Sfinților Arhangheli, rugați-vă pentru noi…!

Hramul parohiei, 6 noiembrie 2016

dsc_7346

În perioada 1-9 noiembrie 2016, credincioşii Parohiei „Sfântul Nectarie Taumaturgul” din Coslada şi-au sărbătorit ocrotitorul.

Pentru a oferi credincioşilor posibilitatea participării într-un număr mai mare la programul liturgic parohial, hramul a fost sărbătorit duminică, 6 noiembrie, printr-o Sfântă Liturghie solemnă, la care au participat părintele arhimandrit Nikódimos Kabarnós  (Grecia) şi părintele Constantin Sturzu, în prezent preot misionar la Mănăstirea Vilaller (Spania), care a rostit şi cuvântul de învăţătură.

După agapă, sub titlul: „Mărgăritare muzicale”, Grupul vocal-instrumental „Kalofonis” din Galaţi a susţinut un concert de muzică veche românească, interpretând piese inspirate din lucrările lui Dimitrie Cantemir, Costache Conachi, Anton Pann, Gheorghe Dima şi Gheorghe Ucenescu. Câteva sute de pachete cu hrană au fost oferite închinătorilor, prin contribuţia membrilor parohiei şi prin grija Consiliului şi Comitetului parohial.

În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor, părintele paroh a spus: “Un rabin și-a întrebat ucenicii: ”Cum știm că s-a sfârșit noaptea și se ivesc zorile?” Unul a zis că atunci când deosebim o oaie de un câine, altul a spus că atunci când putem face deosebirea dintre un măslin și un smochin. Rabinul le-a răspuns că atunci știm că a trecut noaptea și s-au ivit zorile, când ne uităm la un străin și-l vedem ca pe fratele nostru… Aceasta încercăm să facem de atâţia ani împreună aici, zi de zi, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. E clar că oamenii care-și țin pumnii strânși nu-și pot da mâna, de aceea desfă palma, chiar dacă există riscul ca cineva să-ți bată un cui în ea.

Mulţumim cu recunoştinţă părinţilor slujitori prezenţi, precum şi tuturor credincioşilor care au contribuit, prin jertfa şi osteneala lor, la buna desfăşurare a celor rânduite pentru sărbătoarea Sfântului Nectarie.

dsc_7378

dsc_7384

dsc_7413

dsc_7443

dsc_7450

dsc_7468

dsc_7489

dsc_7493

dsc_7501

dsc_7518

dsc_7528

dsc_7545

dsc_7566

dsc_7584

dsc_7589

dsc_7610

dsc_7635

dsc_7663

dsc_7731

dsc_7738

dsc_7747

dsc_7752

dsc_7759

5 noiembrie 2016, seara

dsc_7288

O şezândă… în această “trecere grăbită prin lume către veci”.

Părintele Arhimandrit Nikodimos Kabarnos, Părintele Constantin Sturzu, doamna preoteasă Cristina Sturzu, doamna preoteasă Gina Cimpoca, membrii Grupului vocal-instrumental “Kalofonis”: Anişoara Negură, Maria Drăgan, Nelu Stase, Costel Racoviţă, Marian Neculcia, Vasilică Burcuş, Constantin Lupu, Mugurel Bezman, Mihai Emanuel.

“Adevărata fericire costă puțin; când costă mult nu e adevărată.” FRdCh

dsc_7299

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016, în comunitate: Fiecare avem în inima și în memoria noastră chipurile celor dragi. Să nu lăsăm să se șteargă această amintire!

dsc_7249

dsc_7235

„Pokémon Go” – monștrii virtuali pătrund în viața reală

218323-pokemon-025-pikachu-pikachu-pngPe 6 iulie 2016 se lansa „Pokémon Go”. Această aplicație, realizată de compania japoneză Niantic, își trimite utilizatorii să pornească în căutare de Pokémoni. De la lansarea sa, „Pokémon Go” a înregistrat o creștere explozivă, încât în numai o săptămână a devenit un fenomen internațional, fiind numit „noul Angry Birds”[1]. Este primul joc video care combină lumea reală și cea virtuală într-un mod care prinde extrem de bine la public. A ajuns deja să aibă tot atâția utilizatori zilnici ca și mari rețele de socializare precum Twitter. Există însă și o latură întunecată a jocului „Pokémon Go”? Se poate dovedi un joc periculos sau chiar cu influențe oculte?[2]

Cuvântul „Pokémon” provine de la două cuvinte japoneze, „poketto” și „monsut”, însemnând „monstru de buzunar” (în engleză „Pocket Monster”).

Cuvântul „monstru” este definit în dicționare ca „o creatură mare, urâtă și înfricoșătoare”. Printre sinonime, le întâlnim și pe cele de bestie, brută, demon, diavol. În rândul Pokémonilor există chiar creaturi precum un „demon al focului”.

Pokémonii sunt imaginați de creatorul jocului ca niște monștri cu puteri speciale, care trăiesc în aceeași lume ca și oamenii. Scopul jocului este de a-i face pe copii să colecteze cât mai mulți Pokémoni cu putință, pe care să-i antreneze și să-i pună să lupte împotriva Pokémonilor pe care-i dețin alte persoane, prin invocarea abilităților pe care le are fiecare astfel de monstru în parte. Pokémonii pot, de asemenea, să evolueze și să treacă prin mai multe nivele, cel mai înalt fiind nivelul 100.[3]

Cum funcţionează jocul? Pentru a putea găsi monștri, utilizatorul creează un avatar care apare pe o hartă precisă, obținută prin GPS-ul telefonului mobil. Pe măsură ce utilizatorul și avatarul său se plimbă prin diferite locuri, jocul foloseşte o așa-numită „realitate augmentată”, care creează impresia că monștrii animați există cu adevărat în împrejurimi. Astfel, în timp ce utilizatorul privește lumea reală prin camera dispozitivului mobil, poate găsi un Pokémon la el în sufragerie, în grădină sau pe stradă. Pe lângă colectarea a sute de Pokémoni, utilizatorul strânge și echipament virtual în urma vizitării anumitor locuri din lumea reală, care în joc poartă numele de „Pokéstop”. De asemenea, el poate face echipă cu alți utilizatori pentru a antrena Pokémonii în locuri purtând numele de „gym” (sală de gimnastică).

O veche religie… modernizată?

Hannah Gould, antropolog și cercetător în domeniul religiilor contemporane și al legăturii acestora cu tehnologia și comerțul, susţine că „Pokémon Go” se aseamănă mai degrabă cu un cult religios. Cu toate că felul în care este conceput jocul Pokémon datorează mult plăcerii din copilărie a creatorului său, Satoshi Tajiri, de a colecționa insecte, o bogată inspirație au furnizat-o mitologia și istoria religioasă animistă a Japoniei, observa cercetătoarea.

Șintoismul, cea mai veche religie a Japoniei, învață că lumea este populată de mii de kami, sau zeități. Atunci când li se oferă mâncare și tămâie, aceşti kami aduc noroc în afaceri, la studii și sănătate, însă atunci când nu primesc respectul cuvenit pot deveni răzbunători.

„În multe cazuri”, observa Helen Gould, „paralelele sunt clare: Pokémonul acvatic/terestru Whiscash are o puternică asemănare cu namazu, o pisică de mare care în mitologia japoneză stârnește cutremurele, în timp ce Pokémonul ce trăiește în iarbă/în întuneric Shiftry este limpede un tengu sau goblin. (…) Împreună cu creaturile ceva mai sinistre numite yōkai (monștri), kami populează copacii, râurile, stâncile și alte fenomene naturale, inclusiv tunetul și fulgerul. Similar, Pokémonii trăiesc și ei în copaci, râuri, pe stânci și pe cer. În «Pokémon Go», când li se oferă mâncare și tămâie, Pokémonii devin aliații jucătorilor, răsplătindu-i cu puncte și cu bonusuri speciale”.[4]

În cartea ei apărută în 2006, intitulată „Monștrii mileniului”, Anne Allison, o cercetătoare specializată în studiul Japoniei contemporane, argumentează că astfel de fenomene ale culturii populare precum Pokémon (în 2006 jocul apăruse deja; «Pokémon Go» este doar cea mai nouă și mai populară variantă a sa, având ca suport telefonul mobil) demonstrează un tip de „tehno-animism”[5], care atribuie tehnologiilor digitale suflet. Această formă de animism se observă, de pildă, în consumerismul de azi, care folosește legăturile emoționale dintre oameni și lucruri pentru a-i convinge pe cumpărători să achiziționeze produsele.

Rădăcinile oculte ale jocului „Pokémon Go”

„Dar este doar un joc, nu-i așa?”, vor susține unii. Poate. Sau mai degrabă nu. „Tot ceea ce facem”, observa Michael Snyder, „fie că este sau nu un «joc», ne obișnuiește sau ne condiționează în felurite moduri. Adesea, când vedem ceva într-un film sau întâlnim ceva într-un joc video, lucrul acesta ne poate trezi un interes sau ne poate deschide o ușă către ceva mai adânc. De pildă, organizațiile oculte recunosc că unul dintre cele mai bune mijloace de recrutare de noi adepți îl constituie Harry Potter. După ce citesc cărțile sau vizionează filmele cu Harry Potter, multora li se trezește curiozitatea pentru ocultism”.[6]

Un alt autor, Matt Slick, avertiza că jocul „Pokémon” poate constitui un pericol pentru copil, deoarece îl condiționează să accepte ocultismul și principiile teoriei evoluționismului. Autorul își susține argumentația evidențiind câteva trăsături caracteristice ale Pokémonilor creați de compania japoneză. Astfel, „Haunter poate hipnotiza, se poate hrăni cu visele unei persoane și o poate secătui de energie. Abra citește gândurile. Kadabra emite energie negativă care-i vatămă pe ceilalți. Gastly induce somnul. Gengar râde de teama oamenilor. Nidoran lucrează cu otrava. Pokémonii cu puteri asupra psihicului sunt printre cei mai puternici din joc. Charmander, Haunter, Ivysaur, Kadabra și mulți alții evoluează. Copiii sunt învățați să invoce cărți energetice colorate, lupte și comenzi pentru a le face pe aceste creaturi să le împlinească dorințele. Mare parte din toate acestea amintește de ocultism și de misticismul extrem-oriental”.[7]

Însă lucrurile nu se opresc aici. După expertul în ocultism Bill Schnoebelen, cei ce joacă Pokémon se angajează în tot soiul de activități care ar fi considerate profund oculte dacă erau făcute în viața reală.[8] Un alt fapt deosebit de tulburător este conceptul potrivit căruia copiii sunt instruiți să „captureze” aceste creaturi asemănătoare cu demonii, să le antreneze și să le controleze, folosindu-le unii împotriva celorlalți. Mulți cred că aceasta reflectă ceea ce numeroși ocultiști de nivel înalt încearcă să facă cu demonii adevărați.[9]

Unii părinți, deși se consideră creştini practicanți, încearcă să justifice în diferite feluri faptul că-și încurajează copiii să se joace „Pokémon”. Nimeni nu le neagă acest drept, însă nu trebuie să uităm că avem responsabilitatea de a ne crește copiii în Adevăr, care este cu totul incompatibil cu astfel de învățături, fie ele și în cadrul unui joc, în care copiii învață să arunce blesteme, să creadă în evoluționism[10] și în controlul unor forțe oculte care-ți împlinesc dorințele.

Unul dintre autorii mai sus citați conchidea:

„Eu nu văd ce lucru bun ar putea fi, ca părinte, să-ți lași copilul cu jocuri care încurajează luptele, citirea gândurilor, folosirea otrăvii, magia prin imitație, teleportarea, hipnoza și evoluția. Nu așa îți vei obișnui copilul să meargă pe calea cea dreaptă, nici vorbă, ci lucrul acesta presupune acceptarea ocultismului și a teoriilor evoluționiste. Este aceasta oare ceea ce ne dorim, ca și creștini, pentru copiii noștri, să-și umple mintea cu ele? Cu siguranță, nu.

Dacă un copil este condiționat să accepte astfel de lucruri la tinerețe, va fi mult mai probabil să accepte aceste idei ca adult. Aceasta îi duce pe oameni departe de adevărul dumnezeiesc, nicidecum nu-i apropie. (…)

Nu este nimic rău să-ți lași copilul să se joace și să-și dezvolte creativitatea, însă atunci când joaca implică ocultismul, aceasta devine periculoasă. În calitate de creștini, ar trebui să avem cea mai mare grijă pentru modul în care-și petrec timpul copiii noștri, căci sunt la vârsta la care pot fi foarte ușor influențați. Acești copii nu au nevoie de influența ocultismului sau a evoluționismului pentru a se apropia de Hristos. Ci au nevoie de Adevăr”.[11]

Incidente încă de la lansarea jocului

De-abia ce se lansase „Pokémon Go”, că în toată lumea s-au înmulțit incidentele în care au fost implicați copiii și adolescenții, precum și adulții care îl jucau. Într-o singură săptămână s-au înregistrat astfel de evenimente: o fată a fost înjunghiată în timp ce se juca „Pokémon Go”; în orășelul Redding din California, trei fete se aflau într-un parc jucând „Pokémon Go” pe smartphone, când au fost atacate de un grup de patru bărbați și trei femei pentru a le jefui; în Florida, doi adolescenți, de 16 și respectiv 19 ani, jucau „Pokémon Go” în mașină, când un localnic a ieșit din casă și, crezând că veniseră să-l jefuiască, a tras asupra lor mai multe focuri de armă; în New York, un bărbat de 28 de ani s-a lovit cu mașina de un copac în timp ce se juca, iar alți doi jucători au căzut 50 de metri de pe o stâncă în San Diego; în Marea Britanie, patru adolescenți care au intrat într-o mină părăsită în căutarea Pokémonilor s-au rătăcit și au fost salvați în ultimul moment, după mai mult de cinci ore petrecute acolo.[12]

În special copiii mai mici nu știu să facă distincția între o proprietate publică și una privată și nu înţeleg consecințele încălcării unei proprietăți private. Adeseori, Pokémonii apar în mod aleator în curțile unor persoane, în muzee, restaurante sau chiar în clădiri de birouri. Au fost consemnate multe plângeri din cauza invaziei de jucători de „Pokémon Go” în astfel de locații, încât în Irlanda de Nord poliția s-a văzut silită să îi avertizeze în mod explicit pe jucători: „«Dar e un Zubat [monstru Pokémon] înăuntru!» NU este o scuză să intri la cineva în casă, nici măcar să cutreieri pe proprietatea sa”.[13]

Poliția din Baltimore a consemnat că mai multe persoane au fost jefuite în timp ce se jucau „Pokémon Go”.

Mai mulți jucători care s-au logat în joc folosindu-și contul Google au dat prin aceasta permisiune aplicației „Pokémon Go” să acceseze toate datele lor din cont, inclusiv e-mail-urile și istoricul site-urilor vizitate.[14]

Pericolul reprezentat de persoanele necunoscute cu care pot intra în contact tinerii jucători de „Pokémon Go” este unul real. S-au înregistrat deja furturi în locurile de întâlnire denumite „Pokéstop”. Mulți sunt îngrijorați că la joc participă și pedofili. Mai mult, una dintre aplicațiile suplimentare (contra cost) ale jocului permite utilizatorului să plaseze o momeală (lure) pentru a-i atrage pe Pokémoni. Acea momeală servește de asemenea la atragerea jucătorilor, mulți dintre aceștia fiind copii.[15]

Robin Jacks, o bonă din Boston, care a descărcat și ea jocul, a rămas șocată: „Copilul cu care tocmai am jucat și-a pierdut cu totul simțul primejdiei pe care îl pot prezenta persoanele necunoscute”. Ea spunea că jocul poate crea un fals sentiment de familiaritate față de toți ceilalți jucători. „Ajungi să cunoști persoane noi și crezi că și ei sunt la fel ca tine, fiindcă joacă și ei același joc ca și tine”, spunea ea, îngrijorată de posibilitatea mult prea ușoară a infractorilor de a se amesteca printre jucătorii de „Pokémon Go”.[16]

Jinny Gudmundsen scria pentru USA Today: „Din păcate, nu am fost surprinsă să citesc despre cei doi jucători care au căzut de pe o stâncă din apropierea unei plaje în timp ce se jucau «Pokémon Go». (…) Jocul folosește o metodă interesantă de căutare, furnizând utilizatorului vibrații și indicii vizuale atunci când se apropie de un Pokémon ascuns. Însă această metodă necesită multă căutare primprejur și multiple reveniri, ceea ce îi face pe jucători să uite cu ușurință unde se află în realitate. Odată ce te concentrezi asupra scopului – prinderea acelui monstru ce pare să-ți scape printre degete – e posibil să uiți că te afli lângă o stradă aglomerată”.[17] „Data viitoare când apare un Pokémon rar în mijlocul străzii”, adăuga un alt autor, „ai grijă să te întrebi dacă merită să riști să te accidenteze o mașină doar ca să poți pune mâna pe el”.[18]

Într-adevăr, neatenția jucătorilor de „Pokémon Go” îi face adesea să se împiedice și să cadă, să-și facă entorse și julituri, ba chiar au fost cazuri când s-au lovit de stâlpi de iluminat sau de alte obstacole, fiind prea absorbiți de telefonul mobil ca să mai ia aminte la ce e în jur. Un exemplu: o fată ce și-a ales pseudonimul Amathea recunoștea că, la doar treizeci de minute după ce instalase jocul, a alunecat și a căzut într-un șanț, fracturându-și un os de la picior. Amalthea va aștepta în spital între 6 și 8 săptămâni ca să se vindece, iar doctorilor le-a spus, de rușine, că s-ar fi accidentat în timp ce ieșise cu câinele la plimbare.[19]

În fine, caracterul adictiv al jocului este atât de evident, încât nici nu ar mai fi nevoie să-l menționăm. De altfel, acest joc are ca motto îndemnul „Trebuie să-i prinzi pe toți!”. În încercarea lor de a mai prinde „doar încă unul”, jucătorii se vor juca ore în șir.[20]

Bine ați venit în lumea realității augmentate!

Au apărut o sumedenie de editoriale ce afirmă cu entuziasm că am intrat într-o epocă a jocurilor concepute astfel încât barierele dintre lumea în care trăim și tărâmul digital să se estompeze, în vreme ce lumea virtuală ne răpește tot mai mult din timpul petrecut în lumea fizică.[21] Referindu-se la „Pokémon Go”, Stephen Balkam, fondator și director-șef al Institutului pentru Siguranța Familiei pe Internet din Washington D.C., spunea: „Acesta este doar începutul realității augmentate, anticipată de multă vreme. Este cu adevărat prima intrare a acesteia pe piața consumatorilor, ce va fi în curând urmată de nenumărate altele, cu un impact uriaș”.[22]

După părerea multora, ceea ce îi atrage cel mai mult pe tineri la „Pokémon Go” este imersiunea într-un joc care desfiinţează hotarele dintre realitate și imaginație. Utilizând GPS-ul și camera telefonului mobil, jocul proiectează un nivel de realitate augmentată asupra hărții unei străzi. Astfel, jucătorii ajung să trăiască simultan în două lumi – una fizică și una a imaginarului.

Iar dacă lumea reală a pătruns în joc, probabil că și reciproca este adevărată. Cercetătoarea Hannah Gould exemplifica, în sprijinul acestei afirmații: „Săptămâna trecută am văzut doi jucători de «Pokémon Go» care se opriseră în mijlocul drumului, uitându-se cu multă atenție la o pasăre adevărată. «Mă întreb oare ce forță de luptă (combat power) are!?», a spus unul din ei”.[23]

Pe măsură ce frenezia „Pokémon Go” se răspândește tot mai mult, este inevitabil să stârnească multe controverse și dezbateri aprinse. Și, la fel cum s-a petrecut și cu cărțile și filmele din seria „Harry Potter” sau cu filme de desene animate precum „Frozen”, mulți se vor arăta foarte iritați de sugestia că ar putea fi ceva în neregulă cu jocul „Pokémon Go”. Însă avem cu toții responsabilitatea să cercetăm cu atenție, mai ales dacă suntem părinți de copii mici, ce anume intră în mințile lor fragede[24] și să le hrănim doar cu ceea ce le este cu adevărat de folos pentru toată viața aceasta – și pentru veșnicie.

 Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016

[1] Jinny Gudmundsen, 5 Tips for Parents of Pokémon Go Kids, USA Today, 24 iulie 2016, http://www.usatoday.com/story/tech/columnist/gudmundsen/2016/07/24/5-tips-parents-pokmon-go-kids/87387736/.

[2] Michael Snyder, Is Pokemon Go Evil, Dangerous or Demonic?, 15 iulie 2016, http://www.charismanews.com/opinion/58602-is-pokemon-go-evil-dangerous-or-demonic.

[3] Michael Snyder, art. cit.

[4] Hannah Gould, If Pokémon Go feels like a religion, that’s because it kind of is, The Guardian, 12 iulie 2016, https://www.theguardian.com/technology/2016/jul/12/pokemon-go-addictive-game-shares-much-with-religious-devotion.

[5] Anne Allison, Millenial Monsters: Japanese Toys and the Global Imagination, Ed. University of California Press, 2006, p. 13.

[6] Michael Snyder, art. cit.

[7] Matt Slick, Pokemon: What is it?, 18 octombrie 2007, https://carm.org/what-is-pokemon.

[8] William J. Schnoebelen, Straight Talk #18 On Pokémon, 2000, http://www.withoneaccord.org/assets/images/freedownloads/StraightTalkonPokemon.pdf.

[9] Michael Snyder, art. cit.

[10] Majoritatea Pokémonilor evoluează unii din ceilalţi, imitând teoria darwiniană a evoluţiei speciilor, după scurgerea unor intervale mari de timp. De asemenea, Pokémonii din regiunea Alola dezvoltă noi caracteristici prin adaptarea la mediu, întocmai după cum a gândit Darwin că s-ar produce adaptarea la mediu, prin supravieţuirea speciilor care se adaptează cel mai bine şi dispariţia celorlalte.

[11] Matt Slick, art. cit.

[12] Suzie Tanaka, The good, the bad and the really ugly of Pokemon Go, 20 iulie 2016, http://thenextweb.com/insider/2016/07/20/the-good-the-bad-and-the-really-ugly-of-pokemon-go/#gref.

[13] Suzie Tanaka, art. cit.

[14] Michael Snyder, Is Pokemon Go Evil, Dangerous or Demonic?, 15 iulie 2016, http://www.charismanews.com/opinion/58602-is-pokemon-go-evil-dangerous-or-demonic.

[15] Jinny Gudmundsen, 5 Tips for Parents of Pokémon Go Kids, USA Today, 24 iulie 2016, http://www.usatoday.com/story/tech/columnist/gudmundsen/2016/07/24/5-tips-parents-pokmon-go-kids/87387736/.

[16] Maria LaMagna, Should you let your kids play Pokémon Go?, 22 iulie 2016, http://www.marketwatch.com/story/do-your-kids-play-pokemon-go-what-to-watch-out-for-2016-07-11.

[17] Jinny Gudmundsen, art. cit.

[18] Matthew Loffhagen, The Worst Real World Dangers of Playing Pokémon GO, 12 iulie 2016, http://screenrant.com/pokemon-go-dangers/?view=all.

[19] Matthew Loffhagen, art. cit.

[20] Jinny Gudmundsen, art. cit.

[21] Suzie Tanaka, art. cit.

[22] Stephen Balkam, în: Maria LaMagna, art. cit.

[23] Hannah Gould, If Pokémon Go feels like a religion, that’s because it kind of is, The Guardian, 12 iulie 2016, https://www.theguardian.com/technology/2016/jul/12/pokemon-go-addictive-game-shares-much-with-religious-devotion.

[24] Michael Snyder, art. cit.

Sensul suferinţei – Ieromonahul Ilarion de la Crucea

pr-simeon-01Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

  (…)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

- Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

- Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

- Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…

– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.

Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.

Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…

Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.

E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.

Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi cauta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim”.

Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul  este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.

Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” 2 Corinteni 12:10. Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.

Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.

Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.

 Material realizat de Raluca Tănăseanu

 Fragment publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016

Grupul “Kalofonis” – Concert de muzică veche, duminică, 6 noiembrie 2016

img_9772-copia

Hramul Parohiei Coslada – 2016

Luni, 31 octombrie 2016:

√ 18.00 – Taina Spovedaniei;
√ 19.00 – Paraclisul Sf. Nectarie Taumaturgul; Rugăciuni la toată neputinţa;

Miercuri, 2 noiembrie 2016:

√ 18.00 – Taina Spovedaniei;
√ 19.00 – Paraclisul Sf. Nectarie Taumaturgul; Rugăciuni la toată neputinţa;

Vineri, 4 noiembrie 2016:

√ 18.00 – Taina Spovedaniei;
√ 19.00 – Vecernia;

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016:

√ 08.00 – Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor;
√ 17.30 – Vecernia cu litie;

Duminică, 6 noiembrie 2016:

√ 08.30 – Utrenia;
√ 09.30 – Sf. Liturghie, prezidată de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nikodimos Kabarnos (Grecia), alături de Preacucernicul Părinte Constantin Sturzu (Mănăstirea Vilaller, Spania);
√ 13.00 – Agapa pregătită de membrii Consiliului şi Comitetului parohial;
√ 16.00 – Concert de muzică românească veche, susţinut de Grupul “Kalofonis” – Galaţi.

Luni, 7 noiembrie 2016:

√ 19.00 – Vecernie cu litie pentru sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli;

Marţi, 8 noiembrie 2016, sărbătoarea Sf. Arh. Mihail şi Gavriil:

√ 08.30 – Utrenie; Sf. Liturghie;
√ 23.30 – Priveghere în cinstea Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul, ocrotitorul comunităţii, urmată de Sf. Liturghie.

 

rr_4Arhimandritul Nikodimos Kabarnos (cu numele de laic Panagiotis) s-a născut în Mitilene (14 mai 1980), în insula Lesvos. Acolo și-a petrecut copilăria şi primii ani de şcoală până la liceu.

Fiind fascinat de studiu, a mers la Atena, unde și-a luat diploma la Școala Superioară Bisericească și la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Naționale Kapodistria. Ulterior, s-a înscris la Universitatea Tehnică din Kefalonia (Lixuri), pentru studiul tehnologiei sunetului și instrumentelor muzicale, însușindu-și cunoştințe legate de sunet şi de instrumente muzicale.

Obţine diploma de regizor pentru cinematografie şi televiziune. Ca regizor a colaborat în multe producții de film în Grecia, la cunoscute canale private, între care şi la studiourile de televiziune Skai. A obținut diploma de ieropsalt cu calificativul „Excepţional’’. A studiat muzica bizantină, obţinând diploma de licenţiat în muzică, cu calificativul „Excepţional’’.

În perioada 2003-2011 a avut o strânsă colaborare cu Televiziunea de Stat şi diverse televiziuni particulare, pentru programe speciale dedicate Săptămânii Patimilor, Învierii Domnului, Crăciunului, Anului Nou, Bobotezei, Adormirii Maicii Domnului, cu scopul promovării muzicii bizantine și a imnologiei bisericești din Biserica Răsăriteană.

În anul 2011, cu binecuvântarea Preafericitului Arhiepiscop al Atenei, Ieronim, urmează cursuri postuniversitare doctorale la Universitatea Pontificio Università Gregoriana din Roma, în cadrul Departamentului Comunicări Sociale.

În prezent, slujeşte ca preot al Arhiepiscopiei Atenei şi predă muzică bizantină.

gethumb-details-phpPărintele Constantin Sturzu este preot misionar la Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Vilaller, Spania.

A fost purtător de cuvânt, Consilier cultural al Arhiepiscopiei Iașilor și Director General al Centrului Cultural Misionar Doxologia (ce cuprinde Editura Doxologia, două tipografii și un departament media).

Este dublu licențiat, fiind absolvent, ca șef de promoție, în 1997, al Facultății de Filosofie din Iași și, în 2002, al Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. În 2012 a obținut titlul de doctor în filosofie, cu mențiunea „Magna cum laudae”, pentru teza cu titlul: „Metafizica escatologică a lui Nikolai Berdiaev”.

În perioada studenției a fondat și coordonat publicația „Strict studențesc”, ce a apărut în intervalul 1995-1997.

Este unul dintre fondatorii cotidianului „Ziarul Lumina” (în 2005) și ai portalului ortodox doxologia.ro (în 2009). Are publicate sute de articole în diverse reviste bisericești.

 

dsc_0038Formaţia „Kalofonis“ a luat fiinţă la sfârşitul anului 2014, funcţionează în cadrul Asociaţiei pentru Promovarea Patrimoniului Cultural (APPC) Galaţi şi este compusă din studenţi la Conservator, profesori ai Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” şi angajaţi ai Teatrului Muzical „Nae Leonard” din municipiul Galaţi. Cu toţii au o pasiune comună: muzica veche românească.

Din „Kalofonis” fac parte Anişoara Negură (caval), Maria Drăgan (vioară), Nelu Stase (solist vocal), Costel Racoviţă (solist vocal), Marian Neculcia (solist vocal), Vasilică Burcuş (solist vocal), Constantin Lupu (solist vocal şi darbouka), Mugurel Bezman (bouzouki), Mihai Emanuel (chitară clasică şi flaut).

Grupul „Kalofonis” cântă piese autentice româneşti culese de Dimitrie Cantemir şi compoziţii ale lui Anton Pann.

 

Afis hram 2016

Duminica a XXII-a după Rusalii, Luca 16, 19-31

12993437_801939459938276_5526066099736780213_n

19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. 20. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, 21. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. 22. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. 23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. 24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. 25. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. 26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. 27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, 28. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. 29. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. 30. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. 31. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.

Imaginaţi-vă următoarea scenă. Un om moare şi ajunge în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Judecătorul divin răsfoieşte Cartea Vieţii şi nu găseşte numele omului. Îl anunţă atunci că locul lui este în iad. Bărbatul protestează: “Dar ce am făcut eu? Nu am făcut nimic!”, “Întocmai”, îi răspunde Dumnezeu, “tocmai de aceea vei merge în iad.” Omul ar putea să fie la fel de bine bogatul din parabola de astăzi.

Parabola cu omul bogat şi cu Lazăr i-a făcut pe unii cititori ai Bibliei să se întrebe de ce bogatul a trebuit să meargă în iad. Nu ni se spune că ar fi ajuns bogat prin mijloace necuvenite. Nu ni se spune că ar fi fost responsabil pentru sărăcia lui Lazăr. De fapt nu ni se spune nici măcar că Lazăr i-a fi cerşit ceva şi bogatul să îl fi refuzat. Nu aflăm despre nici un lucru rău comis de el. Tot ce ni se spune este că mânca bine şi se îmbrăca bine, la fel ca orice persoană care reuşeşte în viaţă. Şi atunci de ce a mers în iad?

Problema cu motivul pentru care bogatul a mers în iad are mult de-a face cu ideea noastră despre păcat. Credem adesea că păcatul poate fi provocat doar de gânduri, de cuvinte şi de fapte. Uităm de a patra cale, foarte importantă, prin care putem păcătui: prin omisiune. La spovedanie spunem: “Am păcătuit din vina mea, cu gândul, cu cuvântul, prin ce am făcut şi prin ceea ce nu am făcut.” Şi totuşi cât de uşor sărim peste păcatul omisiunii. Parabola de astăzi ne aminteşte că păcatul omisiunii ne poate conduce în iad. Apropo de aceasta. De păcatul omisiunii. Este şi din perspectiva faptului că ştim ce este Halloweenul, dar nu spunem şi altora, omitem, stăm tupilaţi, să nu părem retrograzi. E adevărat, e la modă să ne scuipăm credinţa în vreme ce alţii şi-o apără pe a lor cu dinţii. E la modă să nu avem nici cele mai elementare noţiuni de Ortodoxie, dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit şi suficient şi să proferăm împotriva „creştinopaţilor” „pupători de moaşte”. Icoana din clasă şi din casă deranjează, pe când măştile cu draci şi vrăjitoare sunt bine venite! Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză!

E minunat că înghiţim aberaţiile altora pe stomacul gol şi cu mare bucurie, că terfelim tradiţiile, credinţele, obiceiurile şi sărbătorile noastre. E indicat să preluăm pe negândite şi să punem pe un piedestal ceea ce alţii au aruncat demult la gunoi, în tomberonul de dincolo de cortină. E bine că turnăm în noi tone de băuturi acidulate pline de pesticide, exportate de americani şi pe care ei nu le mai consumă de zeci de ani. E de aplaudat că ne îndopăm copiii cu hamburgheri de la restaurante care la noi sunt de lux şi în ţara de origine sunt pentru cerşetori şi oamenii străzii. Este extraordinar că ne învăţăm copiii să preţuiască sexul şi dezmăţul de Valentine’s day şi că uităm să îi învăţăm ce înseamnă iubirea, respectul, preţuirea celuilalt. Dar cel mai frumos e de halloween, când ne îmbrăcăm copiii de până în 10 ani în draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare şi-i încurajăm să celebreze moartea, groaza, întunericul şi forţele răului în loc să îi încurajăm (în aceeaşi săptămână!) să dea un colac de pomană şi să aprindă o lumânare pentru cei dragi adormiţi din familie.

În tot acest timp, copiii şi părinţii din Statele Unite şi Canada protestează vehement împotriva acestui surogat de sărbătoare, iar emisiunile de ştiri din aceleaşi ţări anunţă că se înmulţesc crimele, violurile, actele sataniste şi creşte consumul de droguri şi alcool. Dacă vor şi ai noştri baluri mascate, sunt mii de posibilităţi de a-i costuma fără a intra în sfera morbidului. Copiii noştri nu-l mai cunosc pe Făt-Frumos, n-au auzit de Ileana Cosânzeana şi de alte personaje din basmele care ne-au fermecat nouă, părinţilor şi bunicilor noştri copilăria, însă ştiu de halloween şi de obiceiuri străine şi de sufletul şi de tradiţia noastră. Iar noi, părinţi responsabili, protestăm faţă de predarea religiei în şcoli şi ne strâmbăm când se propune să avem zi liberă pentru o sărbătoare ortodoxă, deşi mulţi n-ar avea oricum în intenţie să calce pragul vreunei biserici în acea zi.

Spunea cineva: Le sărut mâna mamei mele, soacrei mele, ambele învăţătoare, şi doamnei învăţătoare a copilului meu, care au lăsat să treacă această zi fără a-i da importanţă. Şi cu riscul de a deranja, vă invit să aveţi grijă cu ce hrăniţi sufletul copiilor dumneavoastră. Dându-le otravă, otravă veţi culege şi nu veţi avea dreptul să vă plângeţi!

Revenind la textul evangheliei, aşa i s-a întâmplat omului bogat. A omis să facă ceea ce s-ar fi cuvenit să facă.

Săracul Lazăr stătea la poarta sa. Iar bogatului nici că îi păsa. “Orice se întâmplă dincolo de gard nu mă interesează”, îşi spunea el probabil. “Eu îmi văd de ale mele. Fiecare trebuie să îşi vadă de-ale lui.” Apoi, probabil, bogatul a sunat la poliţie să spună că un străin s-a aciuat la poarta lui. Între timp câinii au mers la Lazăr să îi lingă rănile. Iar bietul om a murit. Cei de la primărie au venit şi au ridicat trupul lui şi l-au înmormântat în cimitirul săracilor, fără vreun nume pe mormânt. Iar bogatul s-a dus şi a mai băut o cafea neagră. Desigur, nu făcuse nimic rău împotriva lui Lazăr. Şi la fel nu făcuse nimic bine pentru el. Nu i-a trecut prin minte să iasă din casă şi să împartă ceva din binecuvântările lui cu cei aflaţi în nevoie. Păcatul lui a fost cel al omisiunii, iar pentru aceasta a trebuit să meargă în iad.

O altă întrebare ridicată de această parabolă este de ce Lazăr a mers în rai? La urma urmelor nu ni se spune că ar fi fost un om al lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre nicio faptă bună a lui. Ba da! În povestirile biblice numele sunt foarte importante deoarece adesea vorbesc despre trăsăturile de caracter sau personalitatea persoanei în cauză. De fapt este singura parabolă a lui Iisus unde un personaj are un nume. Este clar atunci că numele este important pentru înţelegerea parabolei.

Numele “Lazăr” este forma elenizată a numelui evreiesc “Eleazar”, care înseamnă “Dumnezeu este ajutorul meu”. Lazăr, de aceea, nu este doar un om sărac, ci omul sărac care crede în Dumnezeu şi se încredinţează Lui. De aceea îl găsim în sânul lui Avraam în rai – pentru credinţa şi încrederea în Dumnezeu, nu pentru că a fost sărac. Scăpând din vedere importanţa numelui lui Lazăr pentru interpretarea parabolei, unii au sugerat că în viaţa următoare va fi o inversare automată a stării: bogatul devine sărac, iar săracul devine bogat. Dar nu aceasta este ideea parabolei. Oamenii bogaţi care se folosesc de bogăţia lor pentru a-L sluji pe Dumnezeu prezent în semeni vor avea de asemenea asigurată viaţa veşnică. Săracii care îşi petrec întreaga viaţă în amărăciune şi invidie, refuzând să creadă şi să se încreadă în Dumnezeu, s-ar putea să aibă parte de o continuare a suferinţei: doar că va fi acum veşnică.

Vestea bună a acestei parabole este următoarea: dacă te simţi acum ca Lazăr, copleşit de boli, sărăcie şi durere, uitat de societate şi de cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat în această viaţă, continuă să crezi şi să îţi pui speranţa în Dumnezeu, ştiind că aşa va fi bine pentru sufletul tău în cele din urmă; dacă te numeri între cei binecuvântaţi de Dumnezeu cu bogăţii, deschide poarta şi priveşte dacă nu se află cineva acolo. Poate că se află un Lazăr pe care nu l-ai observat până acum.

Înţelepciunea

Bible15. Iar mie să-mi dăruiască Dumnezeu să grăiesc precum gândesc şi să cuget în chip vrednic despre darurile Sale, căci El este povăţuitorul înţelepciunii şi îndreptătorul înţelepţilor.

16. Că în mâna Lui suntem şi noi şi cuvintele noastre şi toată înţelepciunea şi ştiinţa lucrurilor.

17. El mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor.

18. Începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor, întoarcerile anotimpurilor şi prefacerile văzduhului,

19. Cursurile anilor şi rânduiala stelelor,

20. Firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor.

21. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut, fiindcă înţelepciunea, lucrătoarea tuturor, mi-a dat învăţătură.

22. Într-adevăr, în ea se află un duh de înţelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, preaînţelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător,

23. Iubitor de oameni, neclintit, temeinic, netulburat, atotputernic, atotveghetor şi răzbătând prin toate duhurile isteţe, curate şi oricât de subţiri.

24. Pentru că înţelepciunea este mai sprintenă decât orice mişcare, ea pătrunde şi îşi face loc pretutindeni prin curăţia ei.

25. Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revărsare a slavei Celui Atotputernic, astfel că nimic nu poate s-o mânjească.

26. Ea este strălucirea luminii celei veşnice şi oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii Sale.

27. Fiindcă este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte, şi răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi prooroci.

28. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubeşte, fără numai pe cel ce petrece întru înţelepciune.

29. Ea este mai frumoasă decât soarele şi decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o întrece.

30. Fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înţelepciunea rămâne nebiruită în faţa răutăţii.

Înţelepciunea lui Solomon 7

„Cu Hristos alături de tine câştigi toate luptele!”

carpet-page-illumination-red-copy“Oriunde mă duc, pur şi simplu nu pot să-mi ţin gura! De fiecare dată când vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui!” Acesta este, în câteva cuvinte, Klaus Kenneth, omul care l-a întâlnit pe Hristos după lungi căutări prin aproape toate religiile lumii, iar acum îl mărturiseşte cu mult curaj şi dărnicie în toate colţurile pământului. Are 66 de ani, dintre care 25 stau sub semnul unei neobosite mărturisiri a Adevărului. În interviul care urmează, Klaus Kenneth ne-a împărtăşit din experienţa personală câteva gânduri despre modul în care putem da o mărturie vie despre Hristos în lumea contemporană.

Domnule Klaus Kenneth, aţi parcurs două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, după care aţi pornit pe un drum relativ egal pentru a-l mărturisi. Susţineţi conferinţe în întreaga Europă şi în SUA, în nişte spaţii în care oferta religioasă sau confesională este foarte generoasă, iar efectele secularizării se fac tot mai simţite. În acest context, cum apreciaţi receptivitatea oamenilor de azi la mesajul ortodox?

În general, oamenii din ţările cu un grad mare de secularizare sunt foarte sceptici. Există oameni care nu vor să audă de Dumnezeu sau de Biserică, dar atunci când ei aud ceva autentic, când aud mesajul credinţei adevărate, lucrurile încep să se schimbe. Am întâlnit astfel de oameni sceptici, ezitanţi în călătoriile mele atât în Europa, cât şi Statele Unite, dar am observat că atunci când le vorbesc despre Hristos, ei se deschid, asta bineînţeles că nu prin puterea mea, ci datorită ajutorului de la Dumnezeu. Apoi depinde şi de confesiune; dacă vorbesc, de exemplu, protestanţilor, observ că ei sunt mai deschişi. S-a întâmplat uneori că unii chiar s-au convertit la Ortodoxie şi au plecat la mănăstire, unde s-au călugărit. Cert este că receptivitatea oamenilor ţine şi de conţinutul mesajului, iar dacă mesajul tău pentru oameni este Hristos cel răstignit şi Înviat, ezitările lor se risipesc foarte uşor, pentru că toţi ştiu, în adâncul sufletului lor, că au nevoie de iubirea Lui.

Aţi privit Ortodoxia mulţi ani din afară, iar acum o trăiţi dinlăuntru, o propovăduiţi şi, ca atare, întâmpinaţi de multe ori obstacole legate de pluralismul religios. Cum ar trebui să se plaseze creştinul ortodox între datoria de a-l face cunoscut tuturor pe Dumnezeu Cel adevărat şi datoria socială de a-l accepta pe cel de altă religie sau confesiune. Care trebuie să fie atitudinea celui care apără Ortodoxia?

Cea mai bună atitudine este să iubeşti cu adevărat pe omul de lângă tine; să-l respecţi pe el ca om şi să-i respecţi totodată şi credinţa lui. Experienţa mi-a arătat că atunci când îi spui omului că ceea ce face este greşit, acesta refuză să mai vorbească cu tine. Are o reacţie de genul: “Eu cred că este corect şi tu îmi zici că este greşit!? Cu ce drept?” Cel care apără Ortodoxia trebuie să înţeleagă cât de importante sunt dragostea, respectul şi mai ales ascultarea. Este foarte important să-i asculţi pe cei din jur şi să le câştigi inimile fără să le impui ceva. Abia după ce le câştigi inimile prin dragoste, respect şi ascultare, poţi să le deschizi uşa către învăţătura ortodoxă. De exemplu, protestanţii nu pot să înţeleagă rostul icoanelor. Iar eu nu le spun “Greşiţi! Sunteţi nişte rătăciţi!”, ci le explic: “Îmi iubesc soţia şi am o fotografie a ei în portofel, dar nu iubesc fotografia ei, ci o iubesc pe soţia mea. La fel e şi cu Hristos. Atunci când văd o icoană, nu mă închin icoanei în sine, lemnului pe care e pictată, ci mă închin lui Hristos şi icoana mă ajută să ajung la El, să mă gândesc la El.” În acest fel le explic, puţin câte puţin, adevăratul sens al Evangheliei, iar ei se deschid şi încep a-şi vedea singuri limitele cunoştinţelor şi interpretărilor biblice cu care operează în fiecare discurs. Nu poţi să forţezi omul! Trebuie să fii onest, şi acesta e un lucru pe care ei îl simt. Acesta e modul de a propovădui; mai întâi îi faci să se deschidă sincer şi apoi le vorbeşti despre teologie, despre Biserică, despre dogme şi despre toate canoanele Bisericii, încetul cu încetul. Nu trebuie să forţăm oamenii să creadă, ci să le câştigăm inimile, asumându-ne riscul că ne pot spune şi “nu!”. Părintele Sofronie spunea că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, El era conştient că exista şi riscul ca ei să se întoarcă împotriva Lui. Iar acest fapt s-a şi întâmplat, dar Dumnezeu nu a încetat să-i iubească. Nimic nu-L poate face pe Dumnezeu să nu mai iubească omul. Dumnezeu te iubeşte chiar dacă tu nu-L iubeşti! Cel care propovăduieşte Evanghelia trebuie să aibă atitudinea iubitoare a lui Dumnezeu!

“Dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie pentru că Dumnezeu devine tot ce ai!”

Celui care îl mărturiseşte pe Hristos în lume i se cere mult curaj şi, totodată, smerenie adâncă. În acelaşi timp, cel care mărturiseşte se găseşte deseori între ispita afirmării de sine şi imperativul afirmării lui Hristos. Cum se poate depăşi această tentaţie a afirmării personale?

Ca om, întotdeauna este greu să rezişti dorinţei de afirmare personală, chiar şi când vorbeşti despre Hristos. Soluţia este să uiţi de tine, dar să nu uiţi niciodată de Dumnezeu. Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot să uit de El niciodată. Dumnezeu este viaţa mea. După 25 de ani de experienţă, am devenit foarte conştient de acest fapt. Nu contează dacă vorbesc pentru 2.000 de persoane, pentru 200 sau doar uneia. Pentru mine e acelaşi lucru. Întotdeauna există riscul ca la mijloc să apară puţin egoism, iar atunci cuvântul meu ar fi fără folos. Cuvântul nu mai este purtător de har. Îmi place să spun: “E drăguţ să fii important, dar e mai important să fii drăguţ!” Păstrez aceste cuvinte în sufletul meu. Este exact cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Dacă dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare” (I Corinteni 13:1). Cei din jur trebuie să simtă dragostea, nu o mască! Cei din jur simt când tu doar te faci că îi iubeşti, când doar îţi pui o mască. Deci sunt conştient permanent de pericolul care mă paşte. De aceea, de fiecare dată când urmează să discut cu cineva, mă rog înainte şi după aceasta. Încerc să fiu foarte atent, să uit de mine, de experienţele mele, de cunoştinţe şi să ascult. Încerc să mă golesc de tot ce am şi să devin ca o oglindă, astfel încât cei cu care vorbesc să nu mă vadă pe mine, ci să se oglindească în mine. De fiecare dată când deschid gura să vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că Îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui. Eu nu pot să-i învăţ ceva, nu am ce să le spun! Dumnezeu o face! Eu când merg undeva să vorbesc despre Dumnezeu, îl rog pe Hristos să fie cu mine, iar înainte să bat la orice uşă, spun: “Hristoase, te rog, intră înaintea mea!” Iar când eu intru, El e acolo şi, privindu-L pe El, uit de mine.

Eu sunt un nimeni! Nu sunt o persoană importantă! E aşa minunat să fii un nimic! Dacă eşti un nimic, nu ai ce pierde. Dacă eşti o persoană importantă, îţi poţi pierde reputaţia, poţi pierde bani, dar să fii un nimic e starea perfectă. Când merg ca să vorbesc undeva, merg să vorbesc în numele Adevărului, nu în numele meu, pentru că eu sunt un nimeni. Nu am nimic de pierdut, pentru că nu am nimic. Până la urmă, Dumnezeu ne-a creat din nimic şi dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie. Fiind un nimic, Dumnezeu poate crea ceva din tine, iar Dumnezeu devine tot ce ai. Iar dacă îl ai pe Dumnezeu, asta te face cel mai bogat! A durat ceva vreme să înţeleg acest lucru, dar este un lucru minunat!

Vorbiţi foarte des despre libertate şi despre înţelesurile ei în creştinism. Deşi creştinismul se afirmă ca religie a libertăţii prin excelenţă, foarte mulţi oameni consideră că voinţa liberă le este încălcată atunci când întâlnesc “regulile” Bisericii. Care este cheia în care trebuie înţeleasă libertatea creştină?

Dacă îţi propui să înţelegi cât de puţin credinţa creştină, vei înţelege şi faptul că ascultarea te duce la libertate. Ce este libertatea? Libertatea este eliberarea de patimi. Acestea sunt cele care îl înrobesc pe om. Bineînţeles, oricine are dreptul să facă ce vrea cu libertatea lui, dar, dacă aceasta e înţeleasă greşit, te poate duce la dependenţa de droguri, de alcool, de sexualitate, adică la libertinaj. Dacă facem ascultare faţă de Biserică şi păzim poruncile ei care vin de la Hristos, putem să înţelegem că ele sunt o protecţie, dar o protecţie altfel decât cea înţeleasă în religia islamică, în care, dacă încalci legea, eşti pedepsit. La musulmani Dumnezeu nu este perceput ca un Dumnezeu iubitor, ci ca un Dumnezeu juridic, un Dumnezeu al pedepselor. Majoritatea oamenilor, dacă păzesc poruncile, o fac mai mult din teamă, deoarece privesc poruncile din exterior. Pe aceşti oameni îi compar cu nişte găini care trăiesc într-o curte, înconjurate de un gard care le oferă protecţie. Nu e nimic greşit cu acel gard! Dar Dumnezeu nu ne-a creat ca să fim nişte găini, ci El vrea ca să fim nişte vulturi, care să zboare liberi în aer, neconstrânşi de nimic. Toate canoanele şi poruncile Bisericii, dacă le înţelegem corect, ne eliberează din robia patimilor. Ce sunt patimile? Patimile sunt, în cele din urmă, un mod de a-ţi cultiva egoismul. Din moment ce păstrăm Legea lui Hristos, din moment ce păzim poruncile Lui nu din frică, ci din iubire, voinţa nu ne este îngrădită, ci este ajutată să se elibereze de tot ceea ce o constrânge şi să se deschidă tot mai mult iubirii eliberatoare a lui Dumnezeu. Iubirea adevărată este cea care ne eliberează de patimi. Este greu, dar ştim asta din experienţa Părinţilor Bisericii, din experienţa noastră personală, că este posibil!

Mântuirea, o continuă lepădare de sine şi o permanentă umplere de Hristos

Anul 1986 este momentul în care aţi îmbrăţişat creştinismul, după un lung periplu prin diferite religii ale lumii. Chiar şi după ce v-aţi convertit, aţi vorbit tot timpul despre convertirea continuă şi despre împrospătarea rugăciunii. Ce presupun acestea?

Mântuirea nu este ceva static, ci presupune o permanentă mişcare spre Dumnezeu, o continuă lepădare de sine şi umplere de Hristos. Cu cât ne rugăm mai mult, dacă suntem oneşti în ceea ce ne rugăm, Duhul Sfânt ne ajută să conştientizăm adevărata noastră natură şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un fapt cutremurător! Mulţi îmi spun: “Klaus, dacă Dumnezeu mi-ar fi vorbit şi mie la fel cum ţi-a vorbit ţie, şi eu aş crede!” Iar eu le răspund: “Dragul meu prieten, dacă ai şti preţul care l-am plătit pentru un asemenea dar! Viaţa mea a devenit un incredibil câmp de bătălie pentru demoni şi văd acest lucru de fiecare dată când merg să propovăduiesc acolo unde ei nu vor!” Aşadar, dacă începi să te rogi, dacă chiar trăieşti ceea ce spui când te rogi, dacă îţi respecţi programul tău zilnic de rugăciune, acestea îţi conferă o maturitate. Dacă te rogi sau te duci la biserică doar din rutină, doar pentru a respecta o tradiţie, nu se mişcă nimic. Dar dacă vrei să trăieşti rugăciunea, ea te transformă, şi atunci începe şi bătălia cu păcatul din tine. Dumnezeu nu vrea să pună pe umerii noştri mai mult decât putem duce, pentru că nu vrea să ne omoare, dar ne testează permanent pentru că vrea să fim nişte creştini maturi, treji în permanenţă. Dumnezeu îi permite diavolului să ne atace, dar El este alături de noi, şi de aceea nu trebuie să ne temem! Hristos ne spune: “Crede în Mine şi în numele Meu vei avea putere!” “Rugăciunea inimii” sau “Rugăciunea lui Iisus” e cea mai puternică armă în această luptă. Îmi place să spun adesea că metanierul este un pistol, pentru că fiecare nod este un glonţ cu care împuşti demonii care vin permanent asupra ta. Eu le recomand tuturor: “Ia-ţi un metanier, căci e mai valoros decât un ceas Rolex! Când Hristos este alături de tine, câştigi toate luptele. Când eşti singur, le pierzi. Dumnezeu vrea ca noi să devenim maturi, dar mulţi oameni vor să rămână copii, pentru că e mai uşor. După cum se scrie în Apocalipsă, Dumnezeu ne va spune: “Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te scuip din gura Mea!” (Apoc. 3, 15). Dumnezeu îi scuipă pe oamenii căldicei din gura Sa! Doar imaginaţi-vă ce lucru greu de suportat este ceea ce scrie Sfântul Apostol Ioan aici. Eu nu vreau să fiu scuipat din gura lui Dumnezeu! Poţi să fii îngheţat, să fii un păcătos, dar apoi trebuie să devii fierbinte pentru Hristos! Asta cere Dumnezeu de la noi! Din acest motiv avem nevoie de convertire continuă şi de rugăciune proaspătă!

Traversăm, împreună cu mai multe ţări europene, o perioadă de criză. Mulţi duhovnici recomandă asceza ca antidot. Cum poate fi practicată asceza în interiorul societăţii care tinde tot mai mult spre utilitarism şi materialism?

Când practici asceza, îl ai doar pe Hristos în inimă şi astfel începi să renunţi la cele ale lumii; aşa că nu te mai afectează nici utilitarismul, nici materialismul. Avându-l pe Hristos în inimă, nu te vei mai lăsa păcălit de publicitate, nu vei mai lua în seamă toate lucrurile de care ei spun că ai nevoie. Începând o viaţă de rugăciune, îţi întăreşti credinţa şi dobândeşti o altă viziune asupra lucrurilor din lume. Eu eram înainte un muzician pasionat şi dacă îmi spunea cineva că trebuie să renunţ la muzică, îi spuneam: “Du-te de aici! Lasă-mă!” După ce Hristos a pătruns în viaţa mea, muzica a început să îşi mai piardă din sensul pe care îl avea iniţial pentru mine. Renunţarea la lume a început, în schimb, să capete un sens. Televizorul, programele de sport, jocurile nu sunt rele în esenţă. Toate sunt bune, iar oamenilor le plac aceste lucruri. Dar atunci când ai ceea ce este cel mai bun, ceea ce era doar bun nu mai are aceeaşi importanţă. Prin asceză, ele nu îţi sunt luate de la tine, ci pleacă ele singure, nu mai ai nevoie de ele. Devin asemenea unui pantof care ţi-a rămas prea mic şi pentru că te strânge, te debarasezi de el.

Călător în aflarea Adevărului

Întreaga viaţă i-a fost o călătorie în căutarea adevărului, iar în această căutare a străbătut India, Tibetul, Thailanda, ţările Arabiei, Mexic, Africa, Alaska, Coreea şi America de Sud. A făcut meditaţie transcendentală, a încercat budismul timp de şapte ani şi mai apoi hinduismul, ajungând un guru dintre cei mai puternici, brahmanismul, iar în cele din urmă a practicat şi yoga. A cochetat cu aproape toate marile religii ale lumii, dar nici una nu i-a adus pacea în suflet. A ajuns să cunoască Ortodoxia prin intermediul părintelui Sofronie Saharov de la Essex, al cărui ucenic a fost 10 ani. Ortodoxia a fost punctul final al căutărilor sale, dar nu şi al călătoriilor. Bogăţia duhovnicească pe care a aflat-o în creştinismul ortodox i-a umplut sufletul, iar din preaplinul sufletului său a dorit să dăruiască tuturor oamenilor. Astfel, a început să călătorească din nou în întreaga lume pentru a mărturisi tuturor despre bucuria întoarcerii la Hristos. “Sunt cel mai fericit om din Europa!”, spune adesea. Şi asta pentru că îşi reînnoieşte bucuria convertirii de fiecare dată când vorbeşte despre Hristos cu oamenii pe care îi întâlneşte sau în conferinţele pe care le susţine pe întreg mapamondul.

Gheorghe Cristian Popa

Sursa: ziarullumina.ro

Sf. Ioan Gură de Aur: Cuvânt către cei ce cred că diavolii ocârmuiesc cele omeneşti şi se necăjesc pentru pedepsele lui Dumnezeu şi se smintesc pentru îndestulările celor răi şi pentru suferinţele celor drepţi

13161924_1355289057830909_1764691649684830957_oSocoteam că din pricina vorbirii neîncetate vă veţi fi săturat de cuvintele mele. Dar văd că s-a întâmplat dimpotrivă, că din neîncetarea ei nu s-a făcut saţiu, ci dorinţă mai mare; nu greaţă, ci dulceaţă mai mare. Şi s-a întâmplat aici precum se întâmplă cu iubitorii de vin la ospeţele cele lumeşti. Că aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât mai mult îşi aprind setea. Iar noi cu cât prelungim învăţătura, cu atât aprindem pofta, înmulţim dorinţa şi întărim dragostea. Şi cu toate că ştiu sărăcia mea, dar nu încetez a urma ospătătorilor dornici punându-vă deseori masa şi turnându-vă plin paharul învăţăturii.

Căci văd că după ce-l veţi bea tot, iarăşi veţi înseta. Aceasta s-a văzut în toată vremea, dar mai ales în duminica trecută. Şi cum că voi vă împărtăşiţi, fără saţiu de dumnezeieştile cuvinte, s-a dovedit mai ales în ziua aceia, în care v-am învăţat că nu se cuvine a vorbi de rău unul pe altul, şi v-am dat voie la o vorbire de rău fără primejdie, adică v-am sfătuit să vorbiţi de rău păcatele voastre, iar nu să iscodiţi cele străine. Şi v-am adus în faţă pe sfinţi, care se prihăneau pe ei înşişi, iar nu pe ceilalţi. Pe Pavel care zice: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15). Şi iarăşi: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 8-9). Pe Petru: „Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt” (Luca 5, 8). Pe Matei care se numea pe sine vameş chiar şi în vremea apostoliei (Matei 10, 3). Pe David: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” (Ps. 37, 4). Pe Isaia care se tânguia şi plângea: „O, ticălosul de mine!… fiindcă om necurat sunt şi buze necurate având!” (Isaia 6, 5). Pe cei trei tineri ce s-au mărturisit în cuptorul cel cu foc: „Că am păcătuit şi am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine” (Cânt. celor 3 tineri, vers. 5). Pe Daniil tot de aceasta tânguindu-se. Şi după enumerarea acestor sfinţi am numit muşte pe clevetitori. Şi pe bună dreptate i-am numit aşa, că precum acelea se pun pe răni străine, tot aşa şi cei ce judecă pe alţii muşcă păcate străine, aducând boală celor ce petrec împreună cu ei. Iar pe cei ce se feresc de judecată i-am numit albine, care nu adună boabele, ci zburând în livada faptelor bune ale sfinţilor, întocmesc faguri de mare evlavie.

Atunci v-aţi arătat pofta voastră cea fără de saţiu. Cu toate că cuvântul nostru s-a întins mult şi s-a lungit ca niciodată pentru care fapt socoteam că se va stinge osârdia voastră, dar s-a petrecut dimpotrivă, că mai mult s-a înfierbântat inima voastră şi mai mare vi s-a aprins dorinţa. Şi de unde s-a arătat aceasta? De acolo că la sfârşit s-au făcut şi glasuri de mulţumire deosebite şi strigări mai strălucite. Aşa cum se întâmplă la cuptoarele de pâine, la început lumina focului nu este aşa de strălucitoare, dar după ce flăcările vor cuprinde toate lemnele, vâlvătaia se ridică la mare înălţime. Aşa şi atunci, în ziua aceea, s-a întâmplat la fel. La început nu era foarte înflăcărată mulţimea, dar după ce cuvântul s-a întins şi a cuprins toate pricinile cele puse înainte, semănându-se multă învăţătură, atunci vi s-a aprins pofta ascultării, căci sunetele şi strigarea mai mari se făceau. Şi cu toate că eram pregătit să vorbesc mai puţine decât altă dată, totuşi am întrecut atunci măsura. Dar niciodată nu întrec măsura, că lungimea învăţăturii o măsor, nu cu mulţimea celor ce ar trebui vorbite, ci cu aşezarea şi osârdia celor ce ascultă. Cel ce vorbeşte ascultătorilor plictisiţi, deşi va scurta învăţătura, se pare că face supărare. Iar cel ce va vorbi ascultătorilor fierbinţi şi treji, deşi va întinde învăţătura, tot nu satură pofta lor. Dar fiindcă se întâmplă ca în atâta popor să fie şi unii slabi, care nu pot asculta tot cuvântul, pe aceia îi sfătuiesc ca, după ce vor lua cât pot duce, să se ducă. Nimeni nu-i opreşte să stea peste puterea lor, dar nici ei să nu silească ca să se oprească cuvântul mai înainte de vremea sa. Zici că tu te-ai săturat. Dar fratele tău încă este flămând. Tu eşti beat de mulţimea celor ce s-au vorbit, dar fratele tău încă însetează. Nici acela să nu forţeze neputinţa ta, silindu-te să primeşti mai multe decât poţi, nici tu să nu faci supărare osârdiei lui, oprindu-l de a lua, cât poate să ducă. Aceasta şi la mesele cele lumeşti se face. Că unii se satură mai degrab, iar alţii mai cu zăbavă. Şi nici aceştia nu prihănesc pe aceia, nici aceia nu osândesc pe aceştia. Acolo este lăudat cel ce pleacă mai degrab, iar aici dimpotrivă nu este lăudat. Acolo a sfârşi mai cu zăbavă, pricinuieşte ceartă şi grăire de rău, iar aici a rămâne mai cu zăbavă este laudă şi vorbire de bine. Pentru care pricină? Pentru că acolo şederea se face din pricina lăcomiei, iar aici stăruirea şi aşteptarea se face din poftă duhovnicească şi dragoste dumnezeiască. Dar destul cu acestea.

Să mergem la datoria care ne-a rămas din ziua aceea. Şi ce am vorbit atunci? Că un glas era la toţi oamenii, aşa cum sunt de aceiaşi fire. De unde dar este acum atâta deosebire de glasuri? Din lenevirea celor ce au luat darul. Despre acestea am zis atunci, arătând prin unirea glasului, iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar prin deosebirea lui, nemulţumirea robilor. Acela cu toate că ştia mai dinainte că vom pierde darul, totuşi l-a dat, iar cei ce s-au învrednicit de el şi nu l-au păzit, răi s-au făcut. Deci am arătat că nu Dumnezeu ne-a depărtat de darul său, ci noi l-am pierdut. Şi cu toate că l-am pierdut, mai pe urmă mai mari daruri am luat decât cele ce am pierdut. Că în loc de osteneli vremelnice, Dumnezeu ne-a cinstit cu viaţa veşnică, iar în loc de mărăcini şi ciulini, a făcut să odrăslească în sufletele noastre roada Duhului.

Nimic nu era mai defăimat decât omul, iar acum nimic nu este mai cinstit decât el. El era partea cea mai de pe urmă a firii cuvântătoare, dar picioarele s-au făcut cap şi au fost duse sus la Scaunul cel împărătesc, prin pârgă. Şi precum un om darnic şi împărţitor de mari daruri, văzând pe cineva că a scăpat din naufragiu numai cu trupul gol, îl primeşte cu mâinile întinse, îl îmbracă cu haine strălucite şi-l aşează la loc de cinste, aşa şi Dumnezeu a făcut cu firea noastră. Toate câte le-a avut omul le-a pierdut, îndrăzneala, vorbirea cu Dumnezeu, petrecerea în rai, viaţa cea fără greutăţi şi ieşind din rai ca dintr-o înecare de corabie, gol s-a aflat. Iar Dumnezeu primindu-l, îndată l-a îmbrăcat şi povăţuindu-l puţin câte puţin, l-a suit la cer, cu toate că greşeala lui nu era vrednică de iertare. Că nu din pricina silei vânturilor s-a întâmplat scufundarea aceasta, ci din lenevirea lui. Dar n-a căutat Dumnezeu la aceasta, ci a miluit ticăloşia noastră şi cu dragoste ne-a primit, ca şi cum am fi suferit necazul în mijlocul noianului. Că fiind în rai şi a cădea în păcat este ca şi cum ţi s-ar întâmpla înecare de corabie la mal.

Pentru care pricină? Pentru că s-a împiedicat şi a căzut când nu era mâhnire, nici grijă, nici osteneli, nici trude şi încă nu năpădise asupra firii noastre valurile cele nenumărate ale poftelor. Şi precum piraţii cu un fier mic găuresc corabia jefuită şi astfel scufundă corabia, aşa şi atunci diavolul văzând corabia lui Adam, adică sufletul lui plin de multe bunătăţi, cu un glas subţire, ca şi cu un fier mic, apropiindu-se şi găurindu-l, a jefuit toată bogăţia lui, iar corabia a afundat-o. Dar Dumnezeu a făcut câştigul mai mare decât paguba, căci firea noastră a suit-o la Scaunul cel împărătesc. Pentru aceasta şi Pavel zice: „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca să se arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6-7).

Ce zici? Acum lucrul s-a făcut şi s-a săvârşit. Dar cum zici „ca să se arate în veacurile cele viitoare”? Oare nu s-a arătat? S-a arătat acum cu adevărat, dar nu tuturor oamenilor, ci numai mie celui credincios, iar cel necredincios încă n-a văzut minunea. Căci atunci, în ziua aceea, toată firea omenească fiind adunată, se va minuna de ceea ce s-a făcut, iar nouă celor credincioşi mai arătată ni se va face slava aceea. Noi credem şi acum, dar nu sunt asemenea cele nădăjduite cu cele văzute şi auzite. Şi precum auzim că împăraţii au hlamidă şi coroană şi haine de fir şi scaunul cel împărătesc şi ne minunăm cu adevărat, cu atât mai mult ne minunăm, când trăgându-se perdelele, Il vom vedea pe Domnul şezând pe scaun înalt. Când se vor trage perdelele cerului şi Impăratul îngerilor pogorându-Se, înconjurat de mulţimile cereşti, atunci, prin vedere, mai mult ne minunăm. Pune-ţi în minte, ce minune mai mare este să vezi firea noastră purtându-se peste heruvimi şi toată puterea îngerească revărsată împrejurul ei. Cugetă încă şi la înţelepciunea lui Pavel, care caută multe denumiri, ca să arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Că nu a zis numai „darul”, nici numai „bogăţia”, ci „covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătate”. Dar şi aşa, n-a putut să arate, căci precum corpurile alunecăcioase, deşi s-ar ţine de nenumărate mâini, tot scapă alunecând lesne, aşa şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ori cu câte nume am numi-o, tot nu putem să o definim. Mărimea ei covârşeşte cu mult şi întrece slăbiciunea cuvintelor noastre. Lucru pe care şi Pavel îl arată; că puterea cuvintelor este biruită de mărimea iubirii lui Dumnezeu. Şi care sunt acelea? „Iar lui Dumnezeu mulţumită pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15). Căci nici un cuvânt şi nici o minte nu va putea arăta purtarea – de grijă a lui Dumnezeu. De aceea aici se spune că este negrăită, iar în altă parte se spune că ea covârşeşte mintea noastră, căci zice: „Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea va păzi sufletele voastre”.

Din ceea ce am zis două lucruri putem învăţa, întâi că nu Dumnezeu ne-a depărtat de dar, ci noi l-am pierdut. Al doilea, că mai multe daruri şi mai mari bunătăţi decât cele pierdute ni s-au dat. Voiesc să zic încă şi al treilea. Care dar este acesta? Că de nu ne-ar fi dat Dumnezeu în urmă mai mari daruri decât cele ce le-am pierdut, ci numai ar fi luat cele ce ne-a dat – şi toate s-ar fi făcut din pricina noastră – şi acest lucru era deajuns să arate purtarea Lui de grijă faţă de noi. Că nu numai a da, ci şi a lua cele date, este semn al iubirii de oameni şi încă a celei mari. Şi de voiţi, chiar de la rai putem să dovedim cuvântul. Dumnezeu a dat raiul din purtarea sa de grijă. Noi ne-am dovedit nevrednici de el din cauza nemulţumirii şi a răutăţii noastre. A luat darul după ce ne-am făcut nevrednici, tot din rodul bunătăţii Lui. Şi ce bunătate este a lua darul? Aşteaptă şi vei auzi! Pune-ţi în minte ce ar fi ajuns Cain de petrecea în rai după nelegiuita ucidere? Că dacă şi după ce a căzut din acea petrecere fericită, şi a fost osândit la osteneală şi durere, şi înfricoşarea cu moartea era proaspătă în conştiinţa lui, şi după săvârşirea ticăloşiei tatălui lui, Adam, care era vie înaintea ochilor lui, şi după ce i s-au însemnat în firea lui urmele urgiei lui Dumnezeu şi era înconjurat de atâtea rele, la atâta răutate s-a dat, încât a nesocotit firea, a uitat că s-a născut în chinuri şi a junghiat pe cel ce cu nimic nu l-a nedreptăţit. S-a atins de sânge frăţesc şi şi-a mânjit dreapta cu el. N-a suferit când Dumnezeu l-a sfătuit să se astâmpere, ci s-a întors să ocărască pe Făcătorul lui, să necinstească pe născători. Deci dacă în rai s-ar fi petrecut aceasta, socoteşte la câte răutăţi ar fi ajuns. Dacă atâtea frâie au fost puse peste el şi tot s-a ridicat spre ucidere, unde s-ar fi prăpăstuit, dacă nici o împiedicare de acest fel nu ar fi avut? Voieşti şi de la mama acestuia să-ţi dovedesc de cât bine s-a învrednicit de scoaterea din rai? Cercetează şi vezi cum a fost Eva mai înainte şi cum s-a făcut mai pe urmă? Mai înainte a socotit mai vrednic de credinţă pe amăgitorul şi vicleanul diavol, decât poruncile lui Dumnezeu şi din vederea pomului a călcat legea cea pusă de El. Iar după ce a căzut din rai s-a făcut mai bună şi mai înţeleaptă. Că născând fiu, zice: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Fac. 4, 1). Îndată a alergat la Stăpânul, pe care mai înainte L-a defăimat, că nu datoreşte naşterea firii sau legii nunţii, ci Stăpânului creaţiei. Aceluia Îi mulţumeşte pentru naşterea copilului. Aceea ce mai înainte a amăgit pe bărbat, mai pe urmă a învăţat pe copil şi i-a pus nume, care poate să-l aducă întru pomenirea darului lui Dumnezeu. Şi născând altul, zice: „Că mi-a ridicat mie Domnul altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain” (Fac. 4, 25). Pomeneşte de ucidere şi nu se necăjeşte, ci iarăşi mulţumeşte lui Dumnezeu, şi pe copil îl socoteşte ca dar, dându-i pricină totdeauna de învăţătură.

Aşa face Dumnezeu, după ce ia, mai mari bunătăţi dăruieşte. A căzut femeia din rai, dar s-a povăţuit la cunoştinţa de Dumnezeu prin izgonirea aceea. Iată că mai mult a aflat, decât a pierdut. Şi dacă a fost de folos a cădea din rai, pentru ce a mai dat Dumnezeu raiul din început? Spre folos s-a făcut aceasta, o omule, şi din pricina lenevirii noastre. Că dacă Adam şi Eva luau aminte de sine şi ar fi fost înţelepţi slujind Stăpânului şi s-ar fi smerit, ar fi rămas în cinstea aceea. Dar devreme ce au ocărât darul ce li s-a dat, atunci de folos a fost ca să fie scoşi afară. Dar pentru ce l-a mai dat Dumnezeu dintru început? Ca să-şi arate iubirea Sa de oameni, şi cum că El este gata să ne aducă totdeauna la mai mare cinste. Dar noi suntem peste tot pricina chinurilor şi a pedepselor, înstrăinându-ne singuri de bunătăţile cele făgăduite. Deci precum un părinte iubitor de fii lasă dintru început pe copilul său să petreacă în casă şi să se îndulcească de toate cele părinteşti, iar dacă-l va vedea că se face rău, în atâta cinste fiind, îl depărtează de la masă şi îl alungă de la faţa sa, şi de multe ori îl scoate şi din casa părintească, ca lipsindu-se de bunătăţile cele părinteşti şi îndreptându-se cu ocările şi necinstirile, să se arate iarăşi vrednic de cinstea fiiască şi întorcându-se să primească moştenirea părintească. Aşa şi Dumnezeu a făcut. A dat omului raiul. Iar arătându-se nevrednic l-a scos afară, ca prin petrecerea de afară îndreptându-se, să se arate iarăşi vrednic de întoarcere. Şi fiindcă după aceea s-a făcut mai bun, iarăşi îl întoarce şi-i zice: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Vezi că nu numai a da raiul, ci şi a scoate din el este semn al purtării de grijă? Că de nu ar fi căzut din rai, nu s-ar fi arătat iarăşi vrednic de el. Deci cuvântul acesta totdeauna să-l păzim şi să ne aducem aminte de el; să-l folosim şi la pricina ce ne stă înainte. Dumnezeu a dat glas şi limbă de obşte tuturor. Acest lucru a fost dovada iubirii sale de oameni. Oamenii nu au întrebuinţat darul precum se cuvenea, ci s-au abătut la cea mai de pe urmă nebunie. Dumnezeu a luat iarăşi ceea ce a dat. Şi având toţi o limbă au căzut în atâta nebunie, încât voiau să zidească un turn până la cer. Oare nu ar fi poftit apoi să ajungă şi până la vârful cerului, de nu i-ar fi pedepsit îndată? Deşi aceasta le-ar fi fost cu neputinţă, dar însă nelegiurea se săvârşea de ei din voinţă. Şi Dumnezeu, Care mai înainte le vede pe toate, îi desparte precum se cuvine cu amestecarea limbilor, pentru că n-au întrebuinţat precum se cuvine unirea limbii. Şi vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Iată un neam este şi tututor o limbă – zice Domnul – şi aceasta au început a face” (Fac. 11, 6). Pentru ce nu îndată a despărţit limbile, ci mai întâi se îndreptăţeşte, ca şi cum ar fi vrut să se judece cu ei?

Cu toate că nimeni nu I-a zis: De ce ai făcut aşa? Căci Stăpân este şi face câte voieşte. Dar însă ca şi cum ar vrea să dea seamă, aduce cuvinte de apărare, învăţându-ne să fim blânzi şi iubitori de oameni. Căci dacă Stăpânul dă cuvânt de justificare robilor şi mai ales celor ce făcuseră nedreptate, cu mult mai mult noi trebuie să ne dăm unii altora prilej de apărare, măcar că vom fi mult nedreptăţiţi. Vezi cum dă cuvânt de îndreptare. „Şi era în tot pământul, tuturor, o limbă şi un glas… Şi aceasta au început a face”. Ca şi cum ar fi zis: Nimeni să nu Mă prihănească, văzând limbile despărţite; nimeni să nu socotească că din început este pusă oamenilor această deosebire a limbilor, căci zice: „Iată un neam este şi tuturor o limbă”.

Dar oamenii nu au întrebuinţat darul precum se cuvenea. Şi ca să cunoşti că, prin ceea ce a făcut, nu a pedepsit atât ceea ce au făcut, pe cât a îndreptat mai înainte, cele ce urmau să se întâmple, ascultă ceea ce adaugă: „Şi acum nu vor înceta de la toate, oricâte se vor apuca a face”. Şi acestea zise, astfel se înţeleg: De nu vor fi pedepsiţi acum şi nu vor fi împiedicaţi de la rădăcina păcatelor, nu vor înceta niciodată de la răutate, căci aşa se tâlcuieşte „nu vor înceta de la toate”, oricâte se vor apuca a face”. Ca şi cum ar fi zis: Şi alte necuviinţe mai mari vor adăuga. În acest fel este răutatea, că începând nu se opreşte, precum nu se opreşte focul când cuprinde lemnele, ci la mare înălţare se suie. Iată că şi împărţirea limbilor a fost faptă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Şi i-a împrăştiat, prin împărţirea limbilor, ca să nu cadă în mai mare răutate.

Deci pe acest cuvânt să mi-l păziţi şi să-l aveţi pururea înfipt în mintea voastră că Dumnezeu nu numai când face bine este bun şi iubitor de oameni, ci şi când pedepseşte. Că pedepsele şi bătăile Lui, sunt dovada facerii de bine şi a proniei Sale. Deci când vei vedea că se întâmplă foamete, secetă, boli, ploaie neîncetată şi nepotrivire a vânturilor, sau altă pedeapsă de acest fel, care înţelepţeşte firea omenească, să nu te necăjeşti, nici să te scârbeşti, ci închină-te Celui ce le îngăduie, laudă-L pentru purtarea de grijă, căci El pedepseşte trupul ca să se înţelepţească sufletul. Dar oare Dumnezeu face acestea? Da, Dumnezeu le face.

Şi întreg oraşul de va fi de faţă, şi întreaga lume, nu mă voi sfii a zice acestea. O, de aş fi avut glas mai puternic ca al trâmbiţei şi dacă ar fi fost cu putinţă să stau pe un loc înalt şi să strig tuturor, că Dumnezeu face acestea. Nu din mândrie le zic, ci de la Proorocul, care împreună cu mine strigă şi zice: „Oare va fi răutate în cetate, pe care nu a făcut-o Domnul?” (Amos 3, 6). Iar răutatea este denumire de obşte şi voiesc ca voi să ştiţi deosebirea clară a celor două părţi ale ei, ca nu din pricina denumirii, care este una, să amestecăm firea lucrurilor şi să scădem în hulă. Deci este răutate cu adevărat răutate: desfrânarea, preadesfrânarea, lăcomia şi celelalte nenumărate rele care sunt vrednice de cele mai aspre pedepse. Şi este răutate, cum ar fi: foametea, bolile, moartea şi celelalte de acest fel. Dar acestea nu sunt rele, ci numai aşa se zice. De ce? Că de ar fi fost rele nu s-ar fi făcut nouă pricinuitoare de bunătăţi, înţelepţind trufia, încetând trândăvia, călăuzind spre osârdie şi facându-ne mai cu luare aminte. Proorocul zice: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau şi se întorceau şi reveneau la Dumnezeu” (Ps. 77, 38). Deci şi Proorocul numeşte răutate pe ceea ce ne înţelepţeşte, care ne face mai osârduitori, care ne întoarce la credinţă, iar nu pe aceea care este vrednică de învinuiri. Aceea nu este lucrul lui Dumnezeu, ci scornire a relei noastre voinţe. Iar aceasta se face spre surparea şi înlăturarea aceleia. Deci răutate numeşte pătimirea aceasta, care ni se pricinuieşte din pedepse. Şi se numeşte aşa nu după firea sa, ci după socoteala oamenilor. Că devreme ce obişnuim a numi răutate nu numai furtişagurile şi preadesfrânările, ci şi primejdiile şi nevoile; ele s-au numit aşa de la socoteala oamenilor. Asemenea a zis şi Proorocul: „Oare nu este răutate în cetate, pe care nu a făcut-o Domnul?”. Acest lucru l-a arătat Dumnezeu şi prin Isaia, zicând: „Eu sunt Dumnezeu, Cel ce fac pace şi zidesc rele” (Isaia 45, 7). Şi numeşte rele tot pe primejdii şi nevoi. De această răutate aminteşte şi Hristos în Evanghelie, zicând către ucenici: „Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34), adică pătimirea, necazul. Deci din toate părţile este arătat căci prin răutate se înţelege pedepsele, pe care le aduce Dumnezeu asupra noastră, arătând dovada purtării lui de grijă faţă de noi. Doctorul nu numai atunci este minunat când scoate pe cel bolnav în grădină sau în livadă, sau îl trimite la băi, nici atunci când îi pune înainte masă bogată, sau atunci când îi porunceşte să petreacă nemâncat, [ci şi] când pedepseşte cu foamea şi chinuieşte cu setea, când îl pironeşte la pat, făcându-i casa temniţă şi lipsindu-l chiar de lumina zilei, întunecând camera peste tot cu perdele, când taie, când arde şi când dă doctorii amare.

Deci cum nu este cu necuviinţă a numi doctor pe cel ce face atâtea rele, cu atât mai puţin a-L huli pe Dumnezeu, când va face vreuna din acestea, adică când va aduce foamete sau moarte, spunând că nu poartă grijă de lume. Cu toate că El este Doctorul cel adevărat al sufletelor şi al trupurilor noastre. Că de multe ori ia firea noastră, care zburdă din pricina îndestulării şi care se chinuieşte să nască friguri ale păcatelor şi o doctoreşte cu lipsă şi cu foamete, cu moarte şi cu alte doctorii pe care le ştie, izbăvind-o de boli. Dar vei zice că numai săracii simt foamea. Nu numai cu foame pedepseşte Dumnezeu, ci şi cu alte nenumărate pedepse. Pe cel ce este în sărăcie de multe ori cu foamea l-a înţelepţit, iar pe cel bogat care se desfătează în îndestulare cu primejdii, cu boli şi cu moarte fără de vreme. Că Dumnezeu este înţelept şi multe feluri de doctorii are pentru mântuirea noastră. Aşa fac şi judecătorii. Nu numai cinstesc, nici încununează pe cei ce sunt în cetăţi sau dau numai daruri, ci de multe ori şi pedepsesc. De aceea se găsesc la ei săbii ascuţite, sunt pregătite temniţe şi roată şi butuci şi gealaţi şi alte nenumărate chipuri de munci. Şi ceea ce gealatul este la judecători, este foametea, la Dumnezeu care ca un gealat ne înţelepţeşte şi ne depărtează de la păcat. La fel vedem şi la lucrătorii de pământ, ei nu numai acopere rădăcina viei şi o îngrădesc împrejur, ci o şi taie, aruncând multe viţe. Pentru aceasta ei folosesc nu numai sapa, ci şi cosoare îndemânatece. Cu toate acestea nu-i învinuim, când vedem că de multe ori taie multe mlădiţe din cele netrebuincioase, ci mai mult ne minunăm de ei, căci prin tăierea celor de prisos fac pe cele ce rămân mai sănătoase. Cum dar să nu ne împăcăm cu fapta tatălui, a doctorului, a judecătorului şi cu a lucrătorului de pământ şi să învinuim pe tatăl când scoate pe fiul său din casă, pe doctor când chinuieşte pe bolnav, pe judecător când pedepseşte, pe lucrătorul de pământ când taie. Cine poate să învinuiască pe Dumnezeu, când voieşte să ne scoale din beţia răutăţii ca pe nişte ameţiţi de cap şi să-L învinuim cu nenumărate prihăniri. Şi ce nebunie mai mare este a da mai multă dreptate semenilor noştri, decât Stăpânului? Acestea le grăiesc cu frică pentru cei ce judecă, ca nu lovind cu picioarele împotriva boldurilor, să şi le umple de sânge şi ca nu azvârlind cu pietre la cer, să le cadă în cap.

Dar şi alta mai mare am de zis. A cerceta dacă ne este de folos nu faptul că ia darul de la noi – pogorându-mă la înţelegerea acelora – nici aşa nu avem dreptul să-L învinuim, căci stăpân este peste ale Sale. La oameni când încredinţăm banii, sau împrumutăm argintul, mulţumim pentru vremea în care ne-a împrumutat şi nu ne supărăm când vine timpul să-şi ia înapoi cele ale lor. Iar pe Dumnezeu, când voieşte să-Şi ia pe ale Sale, de ce-L hulim? Spune-mi! Şi cum nu este aceasta dovada nebuniei celei mai de pe urmă? Marele Iov n-a făcut aşa, şi nu numai când primea mulţumea foarte mult, ci şi când i se lua, căci a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat… fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Şi dacă pentru acestea amândouă şi în general pentru toate trebuie să mulţumim, că nu mai puţin folositoare este a lua, decât a da, spune-mi, ce iertare vom avea? Şi Celui atât de blând, iubitor de oameni şi purtător de grijă, Care vindecă sufletele noastre cu mai multă înţelepciune ca doctorul, cu mai multă iubire de fii decât tatăl, cu mai multă dreptate decât orice judecător şi cu mai multă silinţă decât orice lucrător de pământ, îi răsplătim cu cele împotrivă. Aceluia trebuind să I ne închinăm, noi Îi aducem învinuiri. Oare ce poate fi mai nebun şi mai nesimţit decât aceia care trăind în atâta bună rânduială, zic că suntem lipsiţi de purtarea de griji a lui Dumnezeu? Şi aşa sunt precum a susţinut cineva că soarele este întunecat şi rece, arătând prin aceasta neînţelepţia cea mai de jos. Şi nu este soarele aşa de luminat, precum este luminată şi arătată purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Unii îndrăznesc să zică, că diavolii ocârmuiesc cele ale noastre. Ce să-ţi facă? Ai un Stăpân prea iubitor de oameni. El voieşte mai mult să fie hulit de tine cu cuvintele acestea, decât a slobozi diavolilor viaţa ta şi a te învăţa pe viu cum ocârmuiesc diavolii. Căci numai atunci ai fi cunoscut bine răutatea acelora, când ai fi încercat-o cu lucrul. Dar şi acum îmi este cu putinţă să arăt aceasta cu o mică pildă. Au întâmpinat pe Hristos doi îndrăciţi, care petreceau prin morminte, iar diavolii văzând că vor fi scoşi din cei doi, Îl rugau pe Iisus să le dea voie să intre în turma de porci care păştea alăturea. Şi le-a dat voie şi intrând în ei, i-a prăpăstuit îndată pe toţi. Iată aşa ocârmuiesc diavolii. Şi cu porcii nu au nimic, dar cu tine au de-a pururea război şi luptă neîncetată şi vrajbă necurmată. Dacă pe aceia, cu care nu aveau nimic, nici o clipă nu i-a suferit, ce nu ne-ar fi făcut nouă dacă ne-ar fi avut sub stăpânirea lor, care le suntem vrăşmaşi şi totdeauna îi întărâtăm.

Ce rane nevindecate nu ne-ar fi făcut? Dumnezeu pentru aceasta i-a lăsat să intre în turma de porci, ca să cunoşti răutatea lor chiar cu trupurile dobitoacelor. Şi cum că şi celor îndrăciţi tot aşa li s-ar fi făcut ca şi porcilor, arătat este tuturor, de nu ar fi dobândit chiar în chinul acesta purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deci şi acum de vei vedea vreun om purtânduse ca diavolul, închină-te Stăpânului şi cunoaşte răutatea lor. Că amândouă acestea sunt cu putinţă să le vezi la acei îndrăciţi: iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răutatea diavolilor. Răutatea diavolilor, când tulbură şi înviforează sufletul celui îndrăcit, iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, când pe un aşa diavol de sălbatec, ce locuieşte în om şi doreşte să-l piardă, îl ţine şi-l opreşte, nedându-i voie să-şi pună în lucrare toată puterea lui, ci numai atât ca şi pe om să-l înţelepţească şi răutatea lui s-o facă arătată. Voieşti şi o altă pildă din care să vezi iarăşi cum ocârmuieşte diavolul, când îi dă voie Dumnezeu să-şi pună în lucrare puterea sa? Aminteşte-ţi de cirezile şi turmele lui Iov, cum într-o clipă toate le-a mistuit, de moartea cea ticăloasă a fiilor lui, de rana care a fost adusă peste tot trupul lui şi vei vedea cruzimea, asprimea şi nemilostivirea diavolilor. Iar dintru acestea vei înţelege luminat, că dacă Dumnezeu ar fi slobozit ca lumea întreagă să fie în stăpânirea lor, toate le-ar fi tulburat şi le-ar fi amestecat, şi ceea ce a făcut cirezilor, turmelor şi porcilor şi nouă ne-ar fi făcut şi nici o clipă nu ne-ar fi lăsat, sau le-ar fi fost milă de noi. De ar fi ocârmuit diavolii lumea, eram ca şi cei îndrăciţi şi nu numai ca aceia, ci şi mai rău decât ei, căci pe aceia nu i-a slobozit Dumnezeu cu totul diavolilor, că mult mai multe decât acestea ce pătimesc, ar fi pătimit. Şi încă ceva voi dovedi acelora ce zic acestea, care văzând neorânduială în unele lucruri spun că toate cele din viata noastră sunt ocârmuite de diavoli. De atâţia ani soarele îl vedem că are rânduială bună şi călătoreşte în toate zilele, mulţimea stelelor cea de multe feluri îşi păzeşte rânduiala lor, drumurile lumii sunt fără oprire, noaptea şi ziua urmează una după alta cu neîncetată schimbare, toate sunt în armonie şi cele de sus şi cele de jos, mişcându-se ca într-un dans, şi mai precis, că fiecare îşi păzesc locul său şi nu ies din rânduială pe care Dumnezeu a hotărât-o.

Şi ce folos, vei zice, din buna rânduială a cerului, a soarelui, a stelelor şi a tuturor celorlalte, când cele ale noastre sunt pline de tulburare şi de neorânduială? Ce tulburare şi neorânduială, o omule? Aceasta pentru că unii sunt bogaţi şi nedreptăţesc, răpesc, lăcomesc, înghit în toate zilele. Junca săracilor, dar nici un rău nu pătimeşte. Iar alţii, care trăiesc în blândeţe, cu înfrânare şi dreptate şi fiind împodobiţi cu toate celelalte bunătăţi, sunt pedepsiţi cu sărăcie şi cu boli şi cu alte rele. Acestea sunt dar, cele care te smintesc? Acestea sunt. Când vezi pe unul din cei ce răpesc, că se pedepseşte sau pe alţii din cei ce petrec în fapte bune, că se îndulcesc de cele bune, de ce nu lauzi pe Stăpânul, şi de ce nu-mi răspunzi la această nedumerire? Pentru că aceasta mă sminteşte şi mai mult. De ce din doi răi, unul este pedepsit, iar celălalt scapă şi se duce. Şi din doi buni, unul este cinstit, iar celălalt chinuit? Aceasta este dovada proniei lui Dumnezeu, că de ar fi pedepsit aici pe toţi cei răi, şi ar fi cinstit pe toţi cei buni, de prisos ar mai fi fost Judecata viitoare. Şi de nu ar fi pedepsit pe nici un rău, nici ar fi cinstit pe cineva din cei buni, cei răi s-ar fi făcut mai răi şi mai vicleni, fiindcă sunt foarte trândavi la fapta bună, iar cei ce se hulesc, mai mult ar fi învinuit pe Dumnezeu, spunând că cele ale noastre sunt cu totul lipsite de pronia lui Dumnezeu. Şi dacă unii din cei răi se pedepsesc şi unii din cei buni se cinstesc, zic că lucrurile omeneşti sunt fără nici o pronie a lui Dumnezeu, ce n-ar fi zis, dacă nu s-ar fi zis, dacă nu s-ar fi făcut nici aceasta? Cu ce cuvinte n-ar fi bârfit? De aceea dar pe unii din cei răi îi pedepseşte, iar pe alţii îi lasă şi pe unii din cei buni îi cinstesc, iar pe alţii nu.

Dumnezeu nu pedepseşte pe toţi ca să te încredinţeze pe tine că este înviere. Şi pedepseşte pe unii, ca prin pedepsirea acestora, ceilalţi de frică să se facă mai osârduitori. Şi cinsteşte pe unii din cei buni, ca prin aceasta să tragă şi pe ceilalţi la râvna faptei bune. Dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să te înveţi că este altă vreme în care va răsplăti tuturor. Că de ar fi luat toţi după cum au lucrat, nu ar fi crezut în înviere. Şi dacă nici unul n-ar fi fost răsplătit, cei mai mulţi s-ar fi făcut mai trândavi. De aceea pe unii îi pedepseşte, iar pe alţii nu, folosindu-i şi pe unii şi pe alţii. Că acelora le taie răutatea, iar pe aceştia, prin pedepsirea acelora, îi înţelepţeşte. Acestea se dovedesc şi din cele ce a spus Hristos, că spunându-I unii că surpându-se turnul din Siloam, a ucis optsprezece oameni. El le răspunde: „…gândiţi oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Ai văzut că aceia pentru păcate au murit, iar ceilalţi au scăpat, dar nu pentru că erau drepţi, ci ca prin moartea acelora să se îndrepte şi să se facă buni? Dar poate vei zice că cei ce au murit aşa au fost nedreptăţiţi, că s-ar fi îndreptat văzând pe alţii că sunt pedepsiţi. Dacă cu adevărat s-ar fi făcut buni, prin pocăinţă, Dumnezeu nu i-ar fi pedepsit. Că dacă pe mulţi, ştiindu-i de mai înainte că nu se folosesc cu nimic de îndelunga lui răbdare, îi sufere şi-i aşteaptă să se deştepte cândva din nebunia lor. Pentru aceasta cei ce au murit cu nimic nu au fost nedreptăţiţi, ci cu această pedeapsă a tăiat răutatea lor, iar munca cea de acolo le va fi mai uşoară, pentru că încă fiind aici au pătimit ceva rău. Şi cei ce nu au fost pedepsiţi, nu au fost nedreptăţiţi prin aceasta. Că le era cu putinţă, de ar fi vrut, să întrebuinţeze îndelunga răbdare a lui Dumnezeu spre schimbarea cea bună şi minunându-se şi cucerindu-se de ea, să se schimbe spre fapta cea bună, iar prin pedepsele altora să-şi dobândească mântuirea. Iar de petrec în răutate, nu Dumnezeu este pricinuitorul, ci ei înşişi sunt nevrednici de iertare, căci nu întrebuinţează precum se cuvine îndelunga răbdare a Lui, Care pentru aceasta îndelung rabdă, ca să-i câştige. Şi nu numai dovada aceasta o putem zice, pentru ce nu sunt pedepsiţi aici toţi cei răi, ci şi alta tot aşa de importantă. Şi care este aceasta?

Dacă toţi cei ce au săvârşit păcate, îndată ar fi fost pedepsiţi, s-ar fi împuţinat aşa de mult neamul nostru, încât ar fi ajuns la sfârşit. Şi ca să te încredinţezi că aceasta este adevărat, ascultă pe Proorocul, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps. 129, 3). Şi dacă vreţi să cercetăm cuvântul acesta, să lăsăm a cerceta viaţa fiecăruia cu de-amănuntul, că nu ne este nouă cu putinţă a şti cele lucrate de fiecare în viata aceasta, şi cele care toţi le greşim, pe acestea să le aducem de faţă, şi din acestea ne va fi arătat luminat, că de am fost pedepsiţi imediat pentru fiecare păcat, demult ne-am fi prăpădit. Cel ce a numit pe fratele său, nebune, vinovat este gheenei focului (Matei 5, 22), zice Scriptura. Este vreunul din noi care nu a făcut păcatul acesta? Trebuia dar ca îndată să fi numit, pe acela ce a păcătuit şi nu numai pe el, ci toţi ar fi trebuit să fim răpiţi şi ne-am fi stins demult. Iarăşi cel ce se jură, măcar şi drept de se va jura, face ceea ce este de la cel rău (Matei 5, 33). Care este dar cel ce nu s-a jurat? Şi mai ales cine este cel ce nu s-a jurat strâmb niciodată. Cel ce priveşte la femeie cu ochi desfrânaţi, săvârşeşte desfrânarea în inima sa (Matei 5, 28). Şi la acest păcat mulţi se vor afla vinovaţi. Deci dacă acestea amintite de noi sunt aşa de grele, şi fiecare păcat este pricinuitor de mare pedeapsă, [şi] vom cugeta la păcatele cele făcute de noi în ascuns, cu siguranţă vom vedea pronia lui Dumnezeu, că nu ne pedepseşte pentru fiecare păcat. De aceea când vei vedea pe cineva răpind, lăcomind şi nepedepsit rămânând, deschide-ţi conştiinţa, cercetează-ţi viaţa, vezi-ţi păcatele şi te vei încredinţa că în primul rând ţie îţi este de folos a nu te pedepsi pentru fiecare păcat. Pentru aceasta mulţi fără de socoteală grăiesc, căci mai înainte de a cerceta cele ale lor, pe cele străine le judecă. Şi aşa lăsând ale noastre, toţi cercetăm cele ale altora, dar să nu facem aceasta, ci dimpotrivă. Şi de vei vedea pe vreun drept că se pedepseşte, adu-ţi aminte de Iov. Căci oricât de drept va fi cineva, nu va fi ca acela, nici chiar aproape ca el. Şi oricâte rele ar pătimi, niciodată nu va putea zice că a pătimit ca acela. Deci acestea luându-le în minte, încetează a prihăni pe Stăpânul şi înţelege că Dumnezeu lăsând pe unul ca acesta să pătimească rău, nu-l părăseşte, ci vrea să-l încununeze şi să-1 facă mai strălucit. Iar de vei vedea pe vreun păcătos că se pedepseşte, adu-ţi aminte de slăbănogul care pătimea pe pat de treizeci şi opt de ani, că şi acela pentru păcate a pătimit atât de mult, după cum spune Hristos: „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Noi suferim pentru păcate, când suntem pedepsiţi, sau pentru a ne pricinui cununi, dacă trăim în fapte bune. Pentru aceasta ori de trăim în dreptate, ori de trăim în păcate, de folos ne este pedeapsa, căci uneori ne lămureşte, iar alte ori ne înţelepţeşte, iar munca ceea ce va fi să fie mai uşoară ne va fi. Şi cum că se poate ca cei ce sunt pedepsiţi aici şi sufere cu mulţumire, să li se facă acolo chinul mai blând, ascultă pe Pavel, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Cor. 11, 30-32). Deci ştiind acestea şi toate cele asemenea, să laudăm pronia lui Dumnezeu, iar acelor ce grăiesc împotrivă să le astupăm gura. Dacă ceva din cele ce se petrec, covârşesc mintea noastră, să nu socotim, din aceasta, că suntem lipsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci, înţelegând pe cele neînţelese să le lăsăm înţelepciunii Lui celei neurmate. Şi dacă meşteşugul omenesc nu este cu putinţă omului neiscusit să-l înţeleagă, cu atât mai mult va fi cu neputinţă minţii omeneşti să înţeleagă nemărginirea purtării de grijă a lui Dumnezeu (Romani 11, 33). Căci neînţelese sunt judecăţile Lui şi neurmate căile Lui. Dar însă luminându-ne din aceste puţine cuvinte, să mulţumim Domnului pentru toate cele ce se fac. Putem şi în alt fel să mulţumim lui Dumnezeu pentru purtarea sa de grijă, căruia nimeni nu-I va putea grăi împotrivă.

Să întrebăm pe cei ce vorbesc împotrivă: Oare este Dumnezeu? şi de vor zice că nu este, nici să nu le răspundem. Căci precum celor nebuni nu li se cuvine a le răspunde, aşa nici celor ce zic că nu este Dumnezeu. Şi dacă o corabie care are puţini corăbieri şi călători, nici o stadie nu poate merge fără cel ce o cârmuieşte, cu mult mai mult lumea aceasta atât de mare, care are în ea atâtea suflete, alcătuite din deosebite stihii, nu ar fi ţinut atâta vreme, dacă nu ar fi fost pronia divină, care să întărească şi să ţie lumea aceasta totdeauna. Iar dacă ruşinându-se de credinţa cea de obşte a tuturor şi de cercarea cea din lucruri, vor mărturisi că este drept Dumnezeu, precum cu adevărat şi este. Iar de este drept, răsplăteşte fiecăruia cele după vrednicie şi dreptate. Dar vedem că nu toţi iau aici cele după vrednicie şi dreptate. Deci dar este nevoie să nădăjduim, că ni se păstrează o altă răsplătire, când luând fiecare cele după vrednicie, să fie arătată dreptatea lui Dumnezeu. Şi cuvântul acesta nu ne aduce numai credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci şi pe cea în înviere. Deci acestea ştiindu-le, şi noi înşine să cugetăm cele pentru pronie şi pentru înviere şi pe alţii să învăţăm şi toată osârdia să o punem, ca celor ce se turbează împotriva Stăpânului, să le astupăm gurile.

Să-L slăvim în toate, căci aşa vom atrage asupra noastră mai multa purtarea Lui de grijă şi dobândind mult ajutor, ne vom putea păzi de răutatea cea veşnică. Aşa vom dobândi bunătăţile cele ce vor să fie, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Isaac Sirul: Ţine-ţi inima trează!

ascetic-1sketchTradiţia monastică răsăriteană accentuează în nenumărate rânduri importanţa discernământului sau a „subţirimii cunoştinţei“, în viaţa spirituală a creştinului. Fie că trăieşte în tumultul vieţii cotidiene, fie că s-a retras în liniştea contemplaţiei monastice, creştinul nu poate înainta duhovniceşte fără o disciplină şi un discernământ al spiritului şi al trupului. În pasajele următoare, Sf. Isaac Sirul, monah trăitor în secolul al VI-lea, sintetizează câteva reguli esenţiale pentru descoperirea şi cultivarea discernământului. Deşi se adresează ucenicilor săi călugări şi nu de puţine ori foloseşte expresii sau formulări, care, pentru cititorului de astăzi, par oarecum ermetice, sfaturile Sfântului Isaac ne sunt oricând folositoare, pentru că se adresează inimilor, într-un dialog care transcende cu uşurinţă graniţele de timp sau de spaţiu.

Ia aminte la tine pururea, şi vezi rostul ce-l au în calitatea faptelor tale necazurile ce te întâmpină, locul vieţuirii tale, subţirimea minţii tale împreunată cu cunoştinţa amănunţită, marea lungime a liniştii tale, împreună cu leacurile cele multe, adică cu încercările ce sunt aduse de Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui dinăuntru.

Vezi din acestea toate, oare rana ta a început să se însănătoşeze şi să se închidă statornic? Adică au început patimile să slăbească? De este aşa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intră deci în tine şi ia seama care patimi le vezi că au început să slăbească şi care dintre ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început să tacă din pricina însănătoşirii sufletului şi nu pentru că s-au depărtat cei ce-l înspăimântă şi care au început să se lase stăpânite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.

Diagnosticarea sufletului

Şi ia aminte iarăşi, oare care dintre patimi ne ţin sub o silă şi sub o apăsare şi în ce vreme? Şi oare sunt acestea trupeşti sau sufleteşti, sau îmbinate şi amestecate? Şi dacă, deşi slăbite, se mişcă în amintire în chip acoperit, sau se răzvrătesc cu putere împotriva sufletului? Şi dacă se mişcă ca nişte stăpâne sau pe furiş? Şi cum ia aminte la ele mintea împărătească, stăpână peste simţuri? Iar când se ivesc şi pornesc război, luptă oare (mintea) împotriva lor şi le face să slăbească cu puterea ei, sau le încuviinţează, fără să le mai ţină sub privire? Şi care dintre patimile cele vechi s-au şters şi care s-au născut de curând? Şi care dintre patimi se mişcă în formă de chipuri şi care în simţire, fără să ia formă de chipuri? Care se mişcă în amintire în chip nepătimaş şi fără gânduri (ispititoare) şi fără să aţâţe? Din acestea iarăşi se poate cunoaşte măsura sufletului, cum se află.

Unde sunt cele dintâi, sufletele încă nu au ajuns la o aşezare. Căci ele cer sufletului încă o luptă, chiar dacă acesta arată împotriva lor o tărie. Iar unde sunt celelalte, e cum a zis Scriptura în chip proorocesc : „A şezut David în casa lui şi l-a odihnit pe el Dumnezeu de toţi cei dimprejurul lui“ (II Regi, 7, 1). Iar în acestea nu e vorba despre una singură dintre patimi, ci e vorba întâi despre patimile naturale, adică despre poftă şi iuţime; apoi cele spuse mai trebuie înţelese şi despre patimile iubirii de slavă, şi de plăcere, care-şi închipuie şi nălucesc feţele şi stârnesc la poftă şi dorinţă. De asemenea, şi despre patima iubirii de arginţi, de care sufletul se împărtăşeşte în chip ascuns, chiar când nu se lasă înduplecat la faptă. Căci şi atunci ea întipăreşte în minte chipurile faptelor iubirii de arginţi, legate de strângerea de bogăţie, şi sileşte sufletul să cugete la ele şi la felul în care poate săvârşi însuşi acele fapte împreună cu altele.

Plictiseala şi întristarea: surse inepuizabile de necazuri

Dar nu toate patimile ne războiesc prin momeli sau atacuri. Căci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trândăvia, plictiseala şi întristarea. Ele nu vin în chip de momeală, nici nu momesc prin gândul la tihnă, ci aduc sufletului o greutate. Iar tăria sufletului se probează în biruinţa împotriva celor ce-l războiesc prin momeală. Cunoştinţa subţire a tuturor acestora şi a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele este ca acesta să simtă la tot pasul pe care-l face, unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce.

Ia aminte şi la aceasta: oare are sufletul destulă cunoştinţă prin lumina lui, ca să facă deosebirea acestora sau poate să le deosebească în întuneric una de cealaltă, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simţi oare deplin că, într-adevăr, cugetarea a început să se curăţească? Oare nu are loc vreo împrăştiere a minţii în ceasul rugăciunii? Şi ce patimă tulbură cugetarea în vremea când se apropie de rugăciune? Simţi în tine că puterea liniştii umbreşte sufletul cu blândeţea, cu seninătatea şi cu pacea pe care obişnuieşte să o nască în cugetare? E răpită mintea fără de voie de înţelesurile celor netrupeşti, pe care nu le pot tâlcui simţurile? Se aprinde în tine deodată o bucurie care aduce limba la tăcere? Izvorăşte în bucuria fără asemănare a inimii o plăcere oarecare ce scoate mintea din toate?

Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui şi în asemănare cu care toate cele pământeşti sunt socotite cenuşă şi gunoi. Cea dintâi dintre acestea izvorăşte din inimă în vremea sau în ceasul rugăciunii, alta încălzeşte mintea în vremea citirii şi iarăşi alta, prin cugetarea neîncetată (la Dumnezeu). Aceasta din urmă e de cele mai multe ori în afară de celelalte şi adeseori e pricinuită de un lucru trecător; şi de multe ori noaptea, în acelaşi fel se iveşte între somn şi veghe, când parcă dormi şi nu dormi şi veghezi şi nu veghezi. Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce o simte socoteşte în acele clipe că împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta. Caută şi vezi iarăşi dacă sufletul a dobândit puterea care subţiază amintirile simţurilor cu ajutorul nădejdii ce stăpâneşte asupra inimii şi care întăreşte simţirile dinăuntru prin convingerea negrăită pricinuită de o tainică încredinţare. Şi dacă inima s-a trezit, vezi dacă nu cumva, din negrija ei, a fost robită iarăşi de cele pământeşti, cu toate că vorbeşte neîncetat de lucrarea ei neîntreruptă, prin care s-ar afla împreună cu Mântuitorul nostru.

Curăţia sufletului, darul Domnului pentru cei ce-l cer

Dacă toate aceste patimi n-au început să se împuţineze sau să înceteze a se vedea în sufletul tău, ostenelile şi necazurile tale şi toată liniştirea ta sunt o trudă fără folos. Şi chiar de se vor săvârşi prin mâna ta fapte minunate şi ele vor învia morţi, să le socoteşti la fel. Deci mişcă-ţi îndată sufletul tău şi înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuieşte, ca să tragă perdeaua de la uşa inimii şi să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul din lăuntrul tău, ca să te învrednicească să vezi raza zilei şi să nu mori şezând în întunericul veacului.

Dar cei ce voiesc să le afle pe acestea trebuie să stăruie în linişte, împreună cu lucrarea lor; şi pe lângă acestea, să nu-şi lege cugetarea lor de vreun lucru, ba nici de vreun om, ci numai de sufletul lor şi să stăruie în lucrarea cea dinăuntru. Dar nici în faptele acestea nu aflăm decât în unele din ele o simţire trăită de noi. Şi numai prin aceasta dobândim o încredinţare şi despre celelalte.

(Texte selectate din Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia a X-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981)

Ionuţ Bursuc

Alimentația la Sfinții Părinți

2013-05-17_135950_painea-si-vinul1. Atitudinea faţă de hrană

Trupul nu este văzut de Sfinţii Părinţi ca o închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus sa lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar:”trupul e bună slugă, dar rau stăpân”. Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar. Munca, hrana naturală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc disciplinează trupul. Sfinţii Părinţi apreciază grija deosebită pentru sănătatea trupului cunoscându-se faptul că un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului. Părinţii îsi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din aceasta un scop în sine, boala, şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.

Sfinţii Părinţi sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu. Hrana este doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei. Ispita diavolului chiar aşa era:”Mâncaţi, că veţi fi ca şi Dumnezeu.” Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine trăieşte omul…”, subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine (hrană) nu face altceva decât afirmă că prin ceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.

Astfel fiind pusă problema se impune postul. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu multă iubire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu si starea stomacului. Astfel un stomac plin de mâncare face poticnire pentru virtuţi, neputinţă pentru rugăciune, îndemn spre lenevire, etc. Uscarea trupului de patimi şi nu distrugerea lui, postul ca atare, învaţă Părinţii, este o problemă de voinţă, de durată, de dreapta socoteală, de sănătate şi har. În funcţie de durată – pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se eliberează de lanţurile omului trupesc. Aceasta se numeşte treaptă socotintă.

În funcţit de sănătate – având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica în vreme de încercare. Dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele sunt negative, pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate precară.

Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel şi lăcomia. Bolile care au punctul de pornire în astfel de cauze se pot vindeca prin post, muncă şi rugăciune.

Sfinţii Părinţi erau plini de înţelepciune şi de cumpătare, iar ucenicii lor au găsit de cuviinţă să adune toate învăţăturile bătrânilor pentru ca noi să avem exemple care să ne întărească.

Strădaniile lor nu au fost făcute fără dreaptă socotinţă, ei cunoscând bine nevoia trupului de hrană şi a sufletului de rugăciune. Unul din Părinţi zicea:” de îţi va zice ţie gândul să faci multe bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc.”

Desigur că ar fi foarte mulţi care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexitând aportul necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri, etc.

Este cunoscut faptul că „monarhii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an întreg (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55)”, iar folosirea pâinii proaspete era considerat un ospaţ. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine, 1,2-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc proteine, glutenul ca proteină ce se găseşte numai aici şi o mulţime de minerale: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, cobalt, cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o sumedenie de minerale. Astfel la 1 kg sămânţă de orz există: 0,6 grame calciu, 4 grame fosfor, 4,9 grame potasiu, 0,6 grame sodiu, 1,5 grame clor, 1,5 grame magneziu, 12,8 grame cupru, 17,8 grame mangan, fier. De asemenea Părinţii folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză, zaharuri şi săruri; miere de albină care conţine pe lângă apă, glucide ca: glucoză, fructoză, pentoză, zaharoză, etc, enzime şi catalizatori biologici care iau naştere numai în celule vii. La praznice şi dezlegări se foloseşte untdelemnul şi uneori şi peşte.

Dacă ar fi să caracterizăm hrana celor din pustiu am putea folosi sintagma de alimentaţie raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului stabilindu-se chiar că:”de obicei, pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată”. Cancerul însă nu are leac şi apare fără alte explicaţii „decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului”.

2. Atitudinea faţă de băutură

Băutura este curpinsă în post, este sursă de nevoinţă. Doar la praznice sau în cazul unor boli sau bătrâneţe se făcea dezlegare la vin, dar şi atunci exista libertatea de a lua sau nu. Iată un exemplu:”Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi a zis: vinul nu este al călugărilor.” (Pimen, 19)

Dacă aşa stau lucrurile la călugări, la pustnici să observăm care este atitudinea biblică faţă de vin. Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut „şi vinul veseleşte inima omului” (Ps., 103, 16), „şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin…” (Luca 10,34) sau „de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” (I Timotei 5,23). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine: 70% apă, zaharuri reducătoare 300 grame/l, glucide, acizi minerali, peste 20 de aminoacizi, peste 50 de enzime, etc. Doza maximă admisă este de 100mg alcool/kg corp, adică 250 ml vin pe zi.

Consumul abuziv de alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă de alcooli şi după cum se ştie, nu se mai reface niciodată. De asemenea, se nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea ADN-ului, la naşterea de copii cu malformaţii fizice sau psihice. „Ceea ce e dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată (…) urmaşul va fi, cu maximă probabilitate epileptic – boală de nervi fără de leac”, iar sfârşitul beţivului „e sau în şanţ sau în casa de nebuni, iar sufletul în iad, încă de aici”.

3. Gastrimarghia

Gastrimarghia poate fi definită ca o cautare a plăcerii de a mânca, altfel spus dorinţa de a mânca de dragul plăcerii. Această patimă are două forme principale: se poate îndrepta spre o anume calitate a mâncării şi atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoare, fine, delicate şi dorinţa ca mâncărurile sa fie gătite cu multă grijă, să aibă în vedere cantitatea mâncării.

În primul caz, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea caz, plăcerea pântecelui. Dar, cu toate că trupul este direct implicat în această patimă, gastrimarghia nu se naşte direct din necesitatea acestuia, dovadă fiind faptul că dorinţa depăşeşte adesea nevoia reală, uneori chiar foarte mult, mai ales în cazul bulimiei. Astfel Sfântul Evagrie scrie:”Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea (…) să se judece pe ei înşişi, nu carnea pe care o hrănesc.”

Această patimă nu priveşte deci hrana în sine, ci constă în efectul greşit în care omul se foloseşte de ea, aşa cum arată Sfântul Grigorie cel Mare”Păcatul nu stă în hrană, ci in felul cum o primeşti. De aceea se poate să păcătuieşti în vreun fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele.”

Tot aşa, nu în a mânca stă patima, ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care se face: „Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănâncă şi dacă o iei pentru nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră ne vătămăm”, precizează Avva Dorotei.

Gastrimarghia nu constă deci în dorinţa de hrană, firească, ci în dorinţa plăcerii dobândite prin mâncare. De aceea, abuzul – care constituie patima – nu înseamnă numai a mânca foarte mult, ci şi a căuta plăcerea de a mânca.

Lăcomia este idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor”, spune Apostolul Pavel (Fil. 3,19). Ea îl desparte pe om de Dumnezeu. În loc ca hrana să fie sfinţită de om, ea devine, printr-o astfel de atitudine, pricină a morţii, dezechilibru pentru întregul organism. Gastrimarghia poate fi privită şi ca o formă de nebunie. Această boală de a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură, adică nebunie a pântecelui. Ea îl face pe om rob al ei afectându-i sănătatea trupului lăsând cale liberă unei mulţimi de patimi.

Sfinţii Părinţi arată că excesul de mâncare si de băutură, lipseşte mintea de tărie, o îngreunează, o invadează de gânduri pătimaşe. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că:”pofta de mâncăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup rele pe care voiţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob patimilor ruşinoase. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui, trebuie să veghem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate”.

Pr. Pavel Simulescu