Un intelept a fost intrebat: “de ce Dumnezeu i-a daruit omului doua urechi si o singura gura?”

 Inteleptul a raspuns:

 - “Ca sa auda mai mult decat sa vorbeasca”

-Trebuie să avem luare-aminte și rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea și rugăciunea aduce luare-aminte.

-Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii și trândăvia sunt ca și când cineva ar putea arma sa pe umăr, în vreme ce dușmanul îl ucide; pe când, dacă își ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dușmanul el trage primul și îl omoară.

-Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos și când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie conștient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

-Spuneți rugăciunea; aceasta sfințește gura, sfințește aerul, sfințește locul în care a fost rostită.

-Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.

-Rugăciunea să fie spusă într-una, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

-Numele lui Iisus sfințește gura, mintea și inima; diavolul se străduiește să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi și nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem așa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-și facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu există nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: ,,da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu și Dumnezeu, nimic altceva”.

-Diavolul ia minte și o duce unde vrea el, când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria și provocă maladii și boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul îșii macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

-Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primește mai întâi gândul păcatului.

Mai întâi se predă omul lăuntric, prin nălucire, și apoi urmează păcatul din afară.

-Dacă mintea nu se curățește de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.

-Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca om să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

-Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numele lui Iisus Hristos.

-Lucrarea trezviei este meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare,trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, , unde diavolul încearcă să strice, să îmiedice toată lucrarea: e ca și când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformrze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Așadar, gândește-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru și dascăl duhovnicesc și fără să nesocotească sfaturile diavolului.

Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârșită, de aceea nu primim mângăiera duhovnicească și căutăm mângâierea prin vorba lungă, râs și întoarcere către cele din afară.

O cugetare diavolească te chinuie și, dacă nu te spovedești sau nu te rogi, ca să fugă cugetartea, aceasta devine tortură; cât de înfricoșător este să fii cu diavolii!

-Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie și plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

Despre credință și mântuire – Efrem Athonitul – Editura Egumenița

sursa: catehetica.ro

Cel mai adesea rostim rugăciunea Doamne miluiește într-un mod sec fără a conștientiza că rostind-o trebuie să fim pe poziția cerșetorului, a aceluia care este sigur de faptul că are nevoie de milă. Chiar și în Biserică uneori rostim / cântăm această rugăciune în chip triumfalist. Atunci când suntem în suferință avem frângerea inimii și ne poziționăm oarecum corect, ne punem în poziția aceluia care cu adevărat cere, cerșește de la Dumnezeu ceva. În alte condiții însă, când facem pocăință pentru propriile păcate și nemernicii nu ne jelim autentic, nu ne vedem chiar păcătoși, avem întotdeauna puncte de referință către alți semeni mult mai păcătoși decât noi. Din această perspectivă Simeon Kraiopoulos ne explică cum ne vindecă Dumnezeu, de ce îngăduie suferința ca o școală peste sufletul nostru. Și iată ce ne spune sfinția sa:

Întotdeauna Domnul depășește așteptările noastre.

N-ar fi mare lucru pentru Dumnezeu ca atunci când venim și ne ungem, să ne vindece pe toți fără osebire.

N-ar fi mare lucru, dar nici n-ar avea însemnătate, n-ar avea valoare.

De altfel, Dumnezeu o va face, așa cum o și face. Noi suntem datori să alergăm la harul Lui și să cerem ceea ce avem nevoie, dar vindecarea aceasta nu are valore.

Are valoare să vii la Sfânta Taină și să pleci cu încrederea și cu certitudinea că s-a întâmplat, întocmai, ce ai cerut. Același lucru este valabil și pentru cele duhovnicești.

Omule, este cu neputință ca Dumnezeu să te lase în păcat, în patimi, în slăbiciunile tale, cu rănile păcatului.

El te va vindeca, dar vrea ca tu să crezi aceasta, chiar înainte de vindecare și mai ales, să crezi până într-atât, ca și cum deja te-ai vindecat.

Adică, atunci când participi la Taina Sfântului Maslu, în paralel să alergi la Domnul cu rugăciunea și cu pocăința pentru ca să te vindece, să te facă un om nou. Și crezând că va face aceasta vei rămâne sub harul Lui și vei pleca la casa ta, ca și cum așa s-au întâmplat lucrurile. Cu această certitudine, cu această credință să pleci.

Este lucrul de cea mai mare valoare și este cu neputință ca după aceea Dumnezeu să nu-ți vindece sufletul, să nu-l sature, să nu nască înlăuntrul tău o stare prin care, dacă-mi este îngăduit să vorbesc așa, să înnebunești de mulțimire și de fericire.

Nu-ți va veni să-ți crezi ochilor, tu cel care aveai impresia că niciodată nu vei fi îndreptat, nu vei fi vindecat, nu vei deveni așa cum vrea Dumnezeu.

Vei constata că ești un om nou, mult mai mult decât puteai să-ți închipui, să-ți dorești, decât reușeai să cuprinzi cu mintea și cu dorința ta.

Darul pe care-l oferă Dumnezeu sufletului nostru depășește întotdeauna ceea ce cerem, ceea ce nădăjduim, întrece orice așteptare a noastră.

Însă, și în neputințele trupești și în cele sufletești Domnul dorește să vadă credința, certitudinea despre care am vorbit.

Dacă primim aceste învățături, dacă le lăsăm să intre în sufletele noastre și arătăm credință și certitudine cât timp stăm aici, dar și după ce plecăm de aici, înțelegeți ce se va întâmpla în sufletul nostru?

Vă dați seama cât de schimbați vom fi, cât de schimbați vom pleca și cât de schimbați vom trăi oriunde ne-am afla?

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

sursa: catehetica.ro

Sfantul Grigorie cel Mare a fost intrebat de un ucenic:

 - “Cine trebuie sa ne fie cu adevarat prieten?”.

 Sfantul Grigorie i-a raspuns:

 - “Prieten imi este cel care imi arata greselile si dusman imi este acela care ma lauda”.

Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza “crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa “pofta” inimii sale. Atunci cand “pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.

Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.

Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. “Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.

Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este “toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, “nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.

Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, “omul rupt de ceilalti”.

Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta “orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.

Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de “altceva”, ci fata de “altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.

Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa “purtam de grija”.

Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.

Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de “moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Iubind saracia lui Hristos, acum te indulcesti de ospatul cel vesnic; cu nebunia cea paruta ai rusinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobandind darul ajutorarii prin minuni, Fericita Xenia, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne izbaveasca prin pocainta de tot raul.

Mai multe despre viaţa, minunile şi ajutorul Sfintei Xenia se pot citi aici.

Minunea cea mare se petrece cu omul care reușește să înțeleagă lucrurile așa cum trebui, să vadă de unde îi vin neputințele, de unde poticnirile, de unde lipsa împlinirii, a păcii și liniștii sufletești. Ce mai mare minune este ca omul să-și vadă păcatele, iar o minune și mai mare ca acesta este să știe să și le plângă – acesta este drumul ce duce la mântuire. De-ar învia și morții cineva dar nu-și vede și nu-și plânge păcatele nimic nu i-ar folosi. Dar iată ce ne spune Sfântul Siluan:

Sfântul Siluan socotește că omul pierde harul pentru nevrednicia sa, din pricina greșelilor, păcatelor, patimilor și gândurilor sale rele. Când sufletul pierde harul, spune el, „se gândește: „Trebuie să-L fi supărat pe Domnul”sau: Trebuie că L-am întristat pe Domnul”. „ Atunci când pierd harul, sufletul meu se mâhnește și spune: de ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul?” Sfântul Siluan spune că harul se pierde mai ales din pricina cugetelor de mândrie și slavă deșartă, de care mărturisește că a fost întinat și care l-au făcut să cunoască chinurile iadului. Harul „se pierde ușor prin mândrie, pentru un singur gând de trufie.

„ Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul care îți spune: Ești un sfânt, și altul care zice: Nu te vei mântui.” „ Dacă păcătuiești printr-un singur gând (…), harul se retrage”, tot așa cum un singur nor poate ascunde lumina soarelui: „Un nor avenit, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Așa pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul”. „O dată,din pricina mândriei mele, a trebuit să îndur ca harul Sfântului Duh să mă părăsească.” „Tu îmi retragi harul Tău pentru că sufletul meu nu rămâne mereu în smerenie”.

„Cunosc un începător care aprimit pe Duhul Sfânt după șase luni de mănăstire; alții l-au primit după zece ani, iar alții au așteptat patruzeci de ani și chiar mai mult înainte de-a cunoaște harul. Dar nimeni n-a putut reține acest har, pentru că nu suntem smeriți”.

Astfel, spune Sfântul Siluan, „dacă judeci pe ceilalți, dacă cârtești și-ți place să faci voia ta, atunci chiar de te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci și vei spune: Domnul m-a uitat.

Dar nu domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smerești, și pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăsuiește în sufletul tău. El intră cu ușurință intr-un suflet smerit și îi dă pacea și odihna în Dumnezeu.”Dumnezeu a binevoit ca omul să cunoască și pricina venirii harului, și motivul pierderii lui: „ Slavă lui dumnezeu (…) că ne învață să recunoaștem ce face să vină harul și ce ne face să-l pierdem.”

Totuși Siluan nu socotește pierderea harului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Fără să stăruiască asupra acestui lucru, el recunoaște aici o anumită pedagogie a lui Dumnezeu, care se retrage pentru ca omul să-L caute încă și mai mult. „Domnul retrage adeseori harul Său de la suflet și prin aceasta povățuiește cu bunătate și înțelepciune sufletul”.

Hristos vrea mai întâi ca omul să învețe smerenia, făcându-i cunoscut faptul că harul este dar al bunătății lui Dumnezeu, care nu poate fi silit prin nimic, și descoperindu-i totodată sărăcia și golul lipsei de har; de asemenea, îi arată că este cu neputințâ să-l redobândească prin propriile sle puteri și-l face să lepede pentru totdeauna orice cuget de mândrie și slavă deșartă, pe care Sfântul Siluan le socotește, așa cum am văzut, pricină de pierdere a harului. Astfel, Siluan spune: „de la Domnul a învățat sufletul meu smerenia”.

Apoi, Domnul vrea ca sufletul „ să-și arate alegerea lui liberă, să dobândească răbdarea și să-și dovedească iubirea și credincioșia față de Dumnezeu, pentru a le face tari și neclintite.

Vrea, în sfârșit, să-l întărească în nădejde. „Când omul este în stare de har, îi este ușor să-L iubească pe Dumnezeu și să se roage zi și noapte”.

Dar omul înțelept știe să îndure și uscăciunea; el nădăjduiește cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu, pentru că știe că El nu-i va înșela nădejdea, ci-i va da la vremea cuvenită toate cât sunt de trebuință”.

Sfântul Siluan Athonitul – DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Mărturia Sfântului Siluan Athonitul – Jean Claude Larchet

Editura Sophia – București 2003, pag.177-178

sursa: catehetica.ro

Deci cu ce se ocupă Evanghelia de astăzi?! Este o Liturghie, aici în Evanghelia de astăzi ne arată cum se naște Euharistia.Euharistia este acel fenomen al plinătății absolute. Universul în Euharistie, în Liturghie, este clipa plinătății lui. În Euharistie nu lipsește nimic. Ce este atât de mare de umple universul?! Nu este mare, este o bucățică mica de pâine și un pahar și acela nu prea mare, de vin. Aici este tot universul, nu lipsește nimic. Dar de ce nu lipsește nimic? Pentru că numele Euharistie,înseamna mulțumire. Pâinea și vinul sunt atât de minunate, dacă le privești cum le-a privit Hristos.

El le-a privit prima dată în plinătatea de care vorbim, și El face prima Euharistie la Cina cea de Taina. Aceasta înseamnă Euharistie: Să creezi universul mulțumirii. Pe ce? Pe un pic de pâine și pe un pic de vin. Să umpli universul cu sentimentul tău de bucurie, de mulțumire, de recunoștința. Pentru ce Îi mulțumea Iisus la Cina Cea de Taină, Tatălui Său, în clipa primei Euharistii? Din Aceasta am luat noi și trăim și astăzi, din aceeași Euharistie, din aceeași mulțumire. Pentru ce Îi mulțumea? Îi mulțumea că I-a dăruit, I-a acordat Lui șansa să moară pe Cruce.

Iar noi nu Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile pe care le avem, pentru sănătatea pe care o aveam; pentru șansele pe care le-am avut să avem părinți, să creștem cu iubirea lor, în grija lor, să fim în grija învățătorilor, a profesorilor; noi nu mulțumim pentru nimic. Iar El mulțumea pentru că Tatăl Lui L-a învrednicit să Îl urce pe Cruce.

Deci nu are importanță pentru ce, important este să ai puterea euharistiei, să ai cunoașterea ei. Până când nu vom ajunge în stare de mulțumire, nu avem rai. Pentru că l-a avut Adam și l-a pierdut că nu era mulțumit. Nu poți spune că dacă ai avea mult, mult vei fi mulțumit. Adam a avut tot, era singurul deținător al universului și nu a fost mulțumit. Deci nu aceasta este problema.

Despre ceilalți nouă, Mântuitorul nu întreabă unde stau ci unde sunt, ce sunt. Ei nu erau. Erau sănătoși dar nu erau, pentru că nu erau mulțumiți; degeaba ai sănătate dacă nu știi ce ai; vei găsi mereu prilej de nemulțumire.

Așa se poate naște iadul și raiul. Am văzut ceea ce ar trebuie să se nască cu fiecare Euharistie. Nu ar trebui să fie raiul cu noi, măcar duminica, pe o bucățică de pâine și pe un păhăruț de vin?

Dar nu îl avem căci numai preotul se împărtășește, și poporul refuză aproape definitiv; venim ca spectatori la Euharistie; nu mustrăm, dar uite, cum s-a născut iadul neeuharistiei de două mii de ani, de când lumea stă și asistă cum se împărtășește părintele singur în altar….

Euharistia ar fi trebuit să fie numai împreună. Așa că suntem două lumi: una acolo, în altar și alta aici și nu ne întâlnim. De aceea tristețea este mare; de accea sunt atâtea nefericiri pe lume; este cea mai nefericită lume, deși nu îi lipsește nimic. Nu a fost niciodată lumea mai sănătoasă ca astăzi; s-au înmulțit oamenii pentru că se moare foarte puțin; suferința este din ce în ce mai mică dar lumea este extrem de nemulțumită. Lumea nu se află în Euharistie. Suntem mulți dar suntem cei nouă. Când vom reuși să fim al zecelea, toți să fim al zecelea, atunci vine Raiul.

Să ne ajute Dumnezeu să ajungem acolo unde trebuie. Amin.

Pr. Prof. Ion Buga, ,,Nimeni nu a grăit vreodată ca omul acesta”, p. 322-324

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.com/

Zaheu este o persoana cunoscuta nu doar datorita Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii, ci si pentru ca textul din aceasta duminica se citeste si la Taina Sfantului Maslu.

Zaheu era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii aveau datoria de a strange impozitele pentru Imperiul Roman. Scriptura ne spune ca auzind ca trece Hristos prin Ierihon, s-a urcat intr-un sicomor sa-L vada pentru ca era mic de statura.

Daca in fata celorlalti Zaheu era “mai marele vamesilor”, niciodata mic de statura, iata ca din cauza bogatiei pe care o acumulase din impozite, se afla in imposibilitatea de a-L intalni pe Hristos. Si datorita dorintei sale de a-L vedea pe Hristos, Mantuitorul ii vesteste ca doreste sa manance in casa lui. Ii spune lui Zaheu: “Coboara”. Acum Zaheu era sus si Mantuitorul jos. Am putea interpreta aceasta chemare a Mantuitorului si in alt chip: ii cere sa coboare, adica sa lepede falsa pozitie pe care i-o daruise bogatia. Asa face orice patima cu omul, ii spune ca este mai presus de toate si de toti, si din aceasta cauza el nu-L poata vedea pe Hristos. Este ceva asemanator fariseului care spunea: “Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni” (Luca 18, 11).

Zaheu asculta si intra cu Mantuitorul in casa sa. El nu pune intrebari, pentru ca el nu venise sa se lamureasca daca Mantuitorul este Mesia vestit de profeti. El dorea sa-L vada pe Hristos. In momentul in care Iisus intra in casa, am putea spune in inima sa, Zaheu se marturiseste: “Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor şi, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit”. Iar Hristos ii primeste spovedania si ii graieste: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam”. Aceste cuvinte ii aduc cu adevarat inaltarea. Zaheu cel plecat de acasa a murit si in locul lui s-a ridicat un alt Zaheu, o faptura noua dupa cum spune Apostolul: “Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua” (II Cor. 5, 17).

Ceea ce ne lipseste noua este faptul ca nu reactionam precum a facut Zaheu, atunci cand a auzit ca Hristos avea sa treaca pe locul unde vietuia. Cati dintre noi se apropie de Trupul si Sangele Domnului asa cum a facut-o Zaheu? Cati cauta sa se elibereze cu adevarat de pacate ca Hristos sa poata intra in casa noastra? M-as bucura sa stiu ca sunt din ce in ce mai multi oameni care parasesc chipul multumii care judeca nedrept gestul lui Hristos de a cina cu Zaheu: “A intrat sa gazduiasca la un pacatos”.

Textul Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii ne descopera ca nu exista indepartare si ratacire atat de mare, incat sa nu poata fi iertata de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire, sa constientizeze indepartarea si sa-si doreasca sa-L vada pe Hristos, asa cum a facut-o Zaheu.

Sa nu uitam niciodata ca oricat de pacatosi am fi, Domnul vrea sa intre si sa ramana in noi, caci “Fiul Omului a venit sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut” (Matei 18, 1-11).

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro 

Salutul crestin este o scurta marturisire de credinta, precum si o rugaciune spontana. Mantuitorul ne-a spus urmatorul lucru: “Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Pentru aceasta, salutul crestin, fiind rostit in numele lui Dumnezeu, este totodata si o stare de comuniune cu Acesta.

Deoarece omul a fost zidit de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, el nu poate trai in singuratate, separat de semenii sai, ci numai in comuniune cu acestia. Comuniunea cu cei de aproape ai nostri se face insa numai in virtutea dragostei, singura care ne deschide inima spre cei pe care ii intalnim. Deoarece se poate observa usor faptul ca oamenii certati intre ei evita sa se intalneasca, iar daca o fac, refuza sa se salute, putem spune ca salutul necesita dragostea noastra fata de cel pe care il salutam.

Salutul crestinilor

Intalnirea cu un om trebuie sa fie intotdeauna prilej de bucurie. Sfintii Parinti spun ca fiecare intalnire este de mare folos, fie pentru noi, fie pentru cel pe care il intalnim. Bucurandu-ne de cel pe care il intalnim, simtim automat nevoia sa ii facem o urare de bine. Ca si crestini, urarile de bine pe dorim celor pe care ii intalnim iau forma unor rugaciuni spontane.

In cartile Sfintei Scripturi au fost inscrise unele formule de salut existente deja la acea data intre crestinii vremii. Formulele de salut folosite de crestini in primele secole aveau mai multe roluri. Astfel, in perioada persecutiilor, cand crestinii traiau in ascuns, unele forme de salut vizau in primul rand recunoasterea reciproca. Mai apoi, acestea au pastrat doua scopuri complementare: marturisirea credintei in Hristos si comuniunea cu cel intalnit.

Mantuitorul ii saluta adesea pe Apostoli, prin cuvintele: “Pace voua!” (Ioan 19, 20) sau “Bucurati-va!”. El nu ii saluta doar, ci le si daruia o reala pace interioara, precum si o bucurie care nu ii parasea nici in cele mai vitrege momente. Aceasta bucurie a intalnirii arata starea sufleteasca pe care trebuie sa o avem intotdeauna, ca unii care traim in vremea Invierii.

Sfanta Scriptura consemneaza o serie de formule de salut specifice Epistolelor, acestea luand forma unor introduceri sau incheieri, dupa cum urmeaza: “Imbratisati-va unul pe altul cu sarutarea dragostei. Pace voua tuturor, celor intru Hristos Iisus. Amin” (I Petru 5, 14). “Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti!” (II Corinteni 13, 13). “Har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3).

In cultul liturgic bisericesc s-au pastrat toate aceste forumule de salut, sub forma unor binecuvantari. Salutul izvorat din bucuria pascala, anume “Bucura-te!”, a fost prealuat in toate Acatistele inchinate Maicii Domnului sau sfintilor.

Astazi, crestinii se saluta intre ei mai ales cu salutul “Domane ajuta!”. Acest salut nu trebuie inteles ca o necesitate de comportament, ci el trebuie sa izvorasca dintr-o vietuire autentica in Hristos, ca un fel de rugaciune spontana. Atunci cand acest salut este rostit in mod inconstient, el nu are puterea de a bucura inima celui salutat.

In perioada cuprinsa intre Pasti si Inaltare, crestinii se saluta cu “Hristos a inviat!” si “Adevarat a inviat!”. Mai apoi, pana la Pogorarea Duhului Sfant, crestinii se saluta cu “Hristos s-a inaltat” si cu “Adevarat s-a inaltat!”.

Slujitorii din Sfantul Altar pastreaza intre ei un salut cu totul special, numit “Sarutarea pacii”. Aceasta forma de salut, formulata ca ritual liturgic, era la inceput o conditie a participarii credinciosilor la savarsirea Sfintei Liturghii. Treptat insa, din motive practice, acest salut a fost inlocuit de rostirea Crezului, el fiind pastrat intocmai numai intre slujitori, in Sfantul Altar.

Cand la strana se canta “Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh…”, slujitorii se inchina de trei ori inaintea Sfintei Mese, rostind rugaciunea “Iubite-voi, Doamne!”, saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa, dupa care isi dau succesiv “sarutara pacii” pe umeri, strangandu-si mana dreapta. Primul dintre slujitori spune “Hristos in mijlocul nostru”, al doilea continua, zicand “… este si va fi…”, iar cel dintai incheie, zicand “… totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor!”

Din cuvintele salutului folosit se vede atat raportarea celui care saluta la cel salutat, cat si calitatea celui pe care il salutam. Crestinii ii saluta pe clerici folosind urmatoarele formule: “Binecuvinteaza, parinte!” sau “Sarut mana, parinte!”. La acestea, slujitorii Altarului raspund prin cuvintele “Domnul sa te binecuvinteze” sau, mai scurt, “Domnul!” Sarutarea mainii preotilor, ca a unora care daruiesc binecuvantarea si Sfintele Taine, este si ea o modalitate de salut.

“Doamne miluieste!” ramane cel mai folosit salut crestin. Legat de acesta, Costion Nicolescu spune: “Conform promisiunii evanghelice, cand doi oameni se intalnesc si sunt impreuna in numele Domnului, Acesta e cu ei. “Doamne ajuta!” este un salut, dar si o rugaciune, nu numai pentru cei ce se intalnesc sau se despart, ci si pentru toata lumea, nefiind precizata persoana. “Doamne ajuta!” este rugaciunea isihasta a satului nostru, conducand prin pomenirea cat mai deasa a numelui Domnului la linistire si trezvie.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Biroul de Presă al Patriarhiei Române, ne informează:

Întrucât situaţia actuală de profundă nemulţumire în care se află poporul român este deosebit de grea, ca urmare a crizei morale şi economice din societate, în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvânt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti.

Deşi autonomă faţă de Stat (Constituţia României, art. 29, alin 5) şi neutră din punct de vedere politic, totuşi Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mântuirii. Prin urmare, ea trebuie să-şi exercite, în acelaşi timp, vocaţia de factor al păcii sociale (Legea cultelor, art. 7, alin. 1) şi de apărătoare a demnităţii umane atunci când aceasta este umilită din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării.

Ca atare, considerăm că în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil. În pofida dificultăţilor existente, creştinii trebuie să cultive solidaritatea cu cei ce suferă şi speranţa că putem depăşi criza actuală.

Este interesant cum în peisajul destul de coroziv al cinematografiei scandinave, dominat de reverberaţiile goticului ori de un secularism extrem, direcţia psihologist-metafizică a lui Bergman îşi şlefuieşte contondenţele, fără a pierde adâncimea, pentru a se deschide spre arealul limpede al unei mistici de factură creştin-ortodoxă.

Există, se pare, un spaţiu al transcendeţei, în care existenţialismul mizantrop al lui Bergman a fost fecundat de messianismul tarkovskian (în chip imaculat, căci cei doi nu au dialogat faţă către faţă niciodată)… Un plan irigat de tăceri luminoase, în care avalanşa interogaţiilor marelui suedez este absorbită de răspunsurile tăcute, de dincolo de raţiuni şi cuvinte, ale apofatismului de sorginte ortodoxă.

Între cele două genii, care au lărgit nebănuit de mult puterea de cuprindere a ecranului, s-au creat, într-adevăr, punţi suprapersonale: operatorul Sven Nykvist, actorul Erland Josephson şi insula Gotland (unde Tarkovski filma “Sacrificiul”) sunt câteva dintre acestea.

Nu ştiu care este confesiunea lui Klaus Härö, regizorul filmului “Scrisori către părintele Jacob” (2009), nominalizat de Finlanda pentru Oscar în 2010, dar aerul peliculei laureate cu 14 premii internaţionale (pentru regie, scenariu, interpretare) este foarte apropiat de acela al pieselor reprezentative ale cinematografiei creştin-ortodoxe de azi, ca cele ale unor Zviaghinţev, Lunghin, Dreyden – pleiadă de cineaşti tributară în egală măsură celor două repere majore amintite rãsãritene.

Autor al unor drame ca “Elina” (2002) şi “Mother of Mine” (2005), deţinător a peste 60 de premii la festivaluri internaţionale de film, inclusiv premii ale publicului şi organizaţiilor religioase, Klaus Härö este interesat de lumea inocenţei şi de relaţia mistică dintre fragilitate şi putere, mai precis de puterea fragilităţii, pe care le radiografiază în filigranul filmului psihologic de cameră.

Cineast de mare rafinament, Härö îşi construieşte filmul pe contraste de lumină puternice, dominate de clar-obscur, în care peisajul natural şi chipul uman joacă un rol important. Primul cadru din “Scrisori către părintele Jacob” (director de imagine Tuomo Hutri), al unui bărbat aşezat, cufundat pe trei sferturi în întuneric, aminteşte de misteriosul debut din “Căinţa” lui Abuladze şi are aceeaşi funcţie de prolog către o confruntare dintre întuneric şi lumină, în care tensiunea dramatică (întreţinută de cuplul actoricesc Kaarina Hazard şi Heikki Nousiainen) este net potenţată de contrastul vizual.

Scenariul filmului “Postia Pappi Jaakobille”, semnat de regizor şi Jaana Makkonen, este linear şi fără multe răsturnări de situaţie. O criminală condamnată la închisoare pe viaţă este graţiată după doisprezece ani de detenţie. Spre surprinderea ei, femeia lipsită de familie şi prieteni primeşte o ofertă de serviciu ca asistentă a unui preot orb de provincie, căruia trebuie să-i citească scrisorile. Deformată de anii de izolare şi complexată de incertitudinea reintegrării sale sociale, Leila este necolaborativă şi reticentă, reacţionând cu duşmănie la dragostea părintească necondiţionată cu care o primeşte bătrânul pastor. Valurile de scrisori aduse zilnic de poştaşul pe bicicletă (trimitere la un personaj din “Sacrificiul” tarkovskian, plasat într-un peisaj similar), la care părintele răspunde cu seriozitate şi altruism, rugăciunile înălţate spontan pentru necunoscuţi o indignează; respectul şi evlavia de care se bucură fragilul părinte printre sute de oameni, care îi cer sfatul şi rugăciunea, uneori chiar şi bani, îi stârneşte, probabil, invidia: chipul crispat al femeii masive, neiubite de nimeni nu ne lasă să-i ghicim sentimentele, dar gestul de a arunca o parte din scrisori şi de a-l intimida pe poştaş o confirmă. Sabotajul îi reuşeşte şi, în scurt timp, poştaşul nu mai soseşte, ori se întoarce din drum, speriat, la vederea siluetei ameninţătoare a Leilei. Dispariţia misivelor zilnice îl nedumereşte şi îl zguduie pe părinte, care se simte inutil şi abandonat, rupt de orice contact cu lumea: rugăciunile pentru ceilalţi erau cele care-i dădeau viaţă! Leila jubilează, în timp de părintele trăieşte drama existenţială a părăsirii de Dumnezeu. Pe teritoriul pustiu, insular, al casei singuratice înconjurate de natură, părintele Jacob i se confesează singurului suflet de lângă el. Leila primeşte jelania umilă a părintelui şi inima i se dezmorţeşte: reuşeşte, pentru întâia oară, să plângă şi să-şi recite propria “scrisoare”: povestea tragică a unei vieţi sfărâmate. Părintele o ascultă, rostind simplu, ca şi în alte dăţi: “Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil”. Rosteşte şi moare.

Duhul “ortodox” al peliculei e evidenţiat nu doar de atitudinea faţã de oameni şi Dumnezeu a personajului principal (ce aminteşte de civilizaţia epistolarã a lavrelor ruse), ci şi de indicii scenografice concrete, justificate istoric, ca rãmãşitele vizibile şi relativ abundente de frescã ortodoxã, animând pereţii degradaţi ai catedralei din pãdurea finlandezã – trimiteri cãtre trecutul comun, istoric şi pnevmatic, în care (ca la Zviaghinţev) graniţele interconfesionale sunt conştient estompate (nu însã pânã la anulare ideologic-ecumenistã), întru evidenţierea şi retrãirea creştinismului unic, viu, originar.

Elena Dulgheru

“Cred in scanteia divina a omului si in capacitatea lui de a infrange raul din lume, cred in frumusetea, bunatatea si adevarul sau, in putinta lui de a se depasi pana la jertfa si sfintenie, cred in libertatea, in forta creatoare, in iubirea, lacrima si bucuriile lui. Cred in vigoarea si trainicia neamului meu, in ascendentul sau spiritual asupra istoriei, cred intr-o pace finala a omenirii. Mai cred in omenia lui Dumnezeu si in talentul greierilor de a-mi inspira duiosii natale”. (Bartolomeu Valeriu Anania)