Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

SINODUL PANORTODOX DIN CRETA. PRIMELE CONCLUZII (Universul Credinţei, TVR – 26.06.2016)

26 iunie – Ziua Drapelului Național

În fiecare an, pe 26 iunie, ne cinstim drapelul național. Ziua Drapelului Național a fost promulgată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. De altfel, celebrarea amintește și marchează ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori, împărțite în mod egal, reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, al armoniei, și de ce nu, ne amintește că noi credem în Dumnezeu, Cel în treime închinat.

Steag-Romania

Activităţi în parteneriat cu Primăria şi Poliţia Locală

În lunile mai şi iunie 2016, Parohia „Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada a organizat, în colaborare cu Primăria Coslada şi Poliţia Locală, câteva activităţi de informare cu privire la diferite aspecte ale vieţii sociale şi comunitare ale municipiului Coslada.

DSC_9817

DSC_9818

DSC_9825

Astfel, în duminicile de 29 mai, 5 iunie, 12 iunie, 19 iunie, după Sfânta Liturghie, au prezentat materiale informative şi au răspuns întrebărilor celor prezenţi: Dl Agustín González Plasencia, dna María Dolores Tamayo Carrasco, coordonatoarea Departamentului pentru copii, dl Juan Andrés Escudero Fernández, director în cadrul Departamentului pentru copii şi Tineret, dna Teresa González Ausín, consilier municipal pentru Departamentul Servicii Sociale, Vârstnici şi Egalitate, din partea Primăriei Coslada şi dl José Maria, ofiţer în cadrul Poliţiei Locale Coslada.

DSC_9833

DSC_9843

Au fost oferite celor prezenţi informaţii utile cu privire la activităţile şi programele pe care primăria, împreună cu serviciile sale de specialitate şi diferite organizaţii locale, le pun la dispoziţia copiilor, tinerilor şi adulţilor din municipiu, la care sunt aşteptaţi să participe şi să se implice şi membrii comunităţii de români: programe pentru promovarea drepturilor persoanelor cu risc de vulnerabilitate, servicii de consiliere și îndrumare pentru femeile imigrante, servicii de mediere și consiliere psiho-socială, violenţa domestică, activităţi, întâlniri și evenimente culturale pentru celebrarea zilelor comemorative etc.; traficul de persoane, consumul de droguri, abandonul şcolar; organizarea de ateliere în care se oferă sprijin pentru elaborarea și îmbunătățirea CV-ului, dobândirea de abilități socio-profesionale și pregătirea interviului; activități formative – cursuri de formare pentru pregătirea pe profile profesionale căutate pe piața muncii: muncitor multifuncțional în supermarketuri, prevenirea riscurilor în muncă, egalitate de gen, prim ajutor.

DSC_9896

DSC_9904

DSC_9907

Prezbitera Gina Cimpoca

26 iunie – Sfântul Cuvios David din Tesalonic

david-din-tesalonic-fresca-dionysiou-1547-INCuviosul David s-a născut în jurul anului 450 în nordul Mesopotamiei. Fiind deja monah, din motive pe care nu le cunoaştem, a venit în Tesalonic împreună cu un alt monah, Adolá. Conform autorului vieţii acestor sfinţi, Cuviosul a venit mai întâi în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, cea numită Koukouliatōn, a cărei aşezare era „în marginea cetăţii, în apropierea zidurilor, lângă poarta Aproítōn”. Supranumele de Koukouliatōn face referire la monahii care purtau culionul într-un mod aparte, dacă judecăm după reprezentările iconografice ale Cuviosului, oarecum aruncat peste umeri.

Exemplele sfinţilor din Vechiul Testament, mai ales acela al Proorocului şi regelui David, care vreme de trei ani a cerut „bunătate, ştiinţă şi pricepere”, l-au îndemnat pe Cuviosul David să ia hotărârea de a trăi vreme de trei ani într-un migdal, până când Domnul Îi va arăta voia Sa şi-i va dărui pricepere şi smerenie. La capătul celor trei ani, un înger al Domnului i s-a arătat Cuviosului, spunându-i că cererea sa a fost auzită şi că nevoinţa sa de a trăi într-un copac vreme de trei ani a luat sfârşit. Îngerul i-a spus să coboare din copac şi să-şi continue viaţa ascetică într-o chilie, slăvind şi binecuvântând pe Domnul. Sfântul a împărtăşit această vedenie ucenicilor săi, cerându-le să-l ajute la ridicarea unei chilii.

Vestea aceasta a ajuns repede la urechile Arhiepiscopului Tesalonicului, Dorothei, fiind apoi aflată și de locuitorii orașului.
Prin Decretul său din anul 535, Neará 11, Împăratul Iustinian a mutat provinciile regiunii Illyricum de sub jurisdicția Arhiepiscopului de Tesalonic și a ridicat regiunea sa natală la rangul de arhiepiscopie, cu numele de Iustiniana Nova. Arhiepiscopul Aristides de Tesalonic a acceptat această schimbare, încercând, în schimb, să salveze importanţa politică a oraşului prin aducerea înapoi a sediului guvernatorului provinciei Illyricum, din Iustiniana Prima, în Tesalonic. Cu toate că întreruperea administraţiei eclesiastice nu a afectat cu nimic statutul Tesalonicului, mutarea sediului administraţiei provinciei a reprezentat o lovitură serioasă dată prestigiului orașului. Prin urmare, dorinţa cetățenilor oraşului, precum şi a guvernatorului Domnicus, a fost aceea de a readuce la Tesalonic sediul administraţiei, idee îmbrăţişată cu entuziasm de arhiepiscopul Aristides.

În acel moment a fost cerut și ajutorul Cuviosului David, pentru a aduce această problemă în atenţia împăratului Iustinian, căci, potrivit datelor din Viaţa Cuviosului, arhiepiscopul nu putea „lăsa oraşul fără păstor”, drept pentru care s-a hotărât trimiterea Sfântului David la Constantinopol. Alegerea [de către Arhiepiscop a] Cuviosului David arată importanţa misiunii precum şi dificultăţile prezentării unei asemenea cereri înaintea Împăratului Iustinian, având în vedere faptul că acesta abia sfârşise ridicarea celor două oraşe, Iustiniana Nova şi Iustiniana Prima.

După atâţia ani de viaţă de zăvorât, Cuviosul David a ieşit la lumina zilei. Înfăţişarea sa se schimbase: părul îi cădea până la brâu, iar barba îi ajungea până la tălpi, în vreme ce chipul îi strălucea ca soarele. Însoţit de doi ucenici ai săi, Teodor şi Dimitrie, Cuviosul a pornit către capitală.

Faima sa mergea înainte, aşa că, la sosirea în Constantinopol, întreg oraşul i-a ieşit în întâmpinare. Primirea sa de către Împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, onorurile şi respectul ce i se arătau au impresionat întreaga asistenţă. Teodora a intrat repede în acţiune, aşa că, la întoarcerea lui Iustinian dintr-o călătorie oficială, i-a prezentat acestuia o imagine favorabilă a Cuviosului. Ca urmare, Iustinian l-a invitat să apară în faţa senatului. Cuviosul David s-a prezentat în faţa Senatului ţinând în mână tămâie şi foc care nu-i ardeau carnea. Înfăţişarea Sfântului precum şi minunea pe care o văzuseră cu ochii lor au contribuit la crearea unui climat de teamă şi străpungere, iar împăratul a răspuns prompt cererii Cuviosului David.

Purtând aceste veşti bune, Cuviosul a plecat către Tesalonic, dar nu avea să vadă cetatea decât de departe, căci, abia trecând vasul cu care călătorea de peninsula Halkidikí, Cuviosul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Aceasta s-a întâmplat cândva între anii 535 şi 541 d.H.

Vestea aducerii sfintelor moaşte ale Cuviosului a uimit întregul oraş. Trupul Cuviosului David a fost depus mai întâi în locul în care odihniseră sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Theodoulos şi Agathópodos, la est de port. Cu mare durere, Arhiepiscopul Aristides a anunţat funeralii publice. Trupul Cuviosului a fost îngropat în mănăstirea Aproítōn, după dorinţa sa.

La 150 de ani de la adormirea Cuviosului, între 685-690 d.H., s-a făcut o încercare de a deschide mormântul, căci egumenul Mănăstirii Aproítōn, Dimitrie, „a dorit, din multă credinţă, să afle locul unde se aflau moaştele sfântului”. Însă, de îndată ce a fost începută această lucrare, placa ce acoperea mormântul s-a spart, iar această întâmplare a fost socotit un semn din partea Sfântului, cum că nu doreşte să fie scos. Sfintele sale moaşte au rămas în locul în care au fost depuse până în epoca cruciadelor. În vremea stăpânirii casei de Montferrat asupra Tesalonicului (1204-1222), sfintele sale moaşte au fost mutate în Italia, iar în 1236 sunt consemnate ca găsindu-se la Pavia, unde au şi rămas până în anul 1967.

În cele din urmă, sfintele moaşte ale Cuviosului David au fost mutate în Tesalonic, fiind așezate în Basilica Sfântului Dimitrie în data de 16 septembrie 1978.

Duminica I după Rusalii, a Tuturor sfinţilor

duminica_sfintilor32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.  33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.   27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? 28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. 30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: ”Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă „Duminică”, ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se oprește cel ce citeşte, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin” (fragment din ”Apologetica”, Iustin Martirul). Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde-și aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în trupul acesta limitat și în mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.

Dragilor, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară şi sfinţilor Bisericii dintotdeauna: trăirea cu Domnul Iisus Hristos. Ei aveau câteva scrieri despre Hristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi, se numără și acesta: ”Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt, ce devin eu atunci când sunt cu tine” (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest ”cu noi” e de-a pururi ”tributul” voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul Ferenc Visky spunea: ”uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu”. Adesea și ”dragostea” noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că ”face”, ci-L iubim pentru că ”este”. Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că ”este”, ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: ”Pentru ce Te iubesc, Doamne?”, găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind. Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. ( Psalmul 17)

Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă și umezită periodic se scoate pe un țol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăță de impurități trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna etc. Și acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omițând că e o mare concentrare și o enormă muncă în olărit. Dar prețul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira și la a achiziționa aceste ”bijuterii” realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă și-n care nu găsești aparent niciun defect de construcție sau de decorare exterioară. Și acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.

Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la ”fast-food”, plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul sosește în fața blocului, la puțină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicație făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puțin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem așteptări instant de la toate aspectele vieții. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiați nouă care cad în aceleași patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunțăm la a mai crede în vindecarea și sfințirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăși că suntem la fel de vulnerabili în fața păcatului ca odinioară. Am devenit pretențioși cu privire la viață și de-ndată ce ea nu ne împlinește instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare.

”De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?”. ”De ce Dumnezeu lipsește atunci când am mai mare nevoie de El?”. ”De ce partenerul de viață, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?”. ”De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?” Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre și care zămislesc în noi suferințele cele mai adânci ale lăuntrului. Și noi traversăm diverse ipostaze existențiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și nu ne e teamă nici de mulțimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperați, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte amenințată de lucrarea sa.

Dragilor, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din țărână și ne-a dat suflare de viață. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau și-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieților noastre, după Ps. 138. El ne măsoară fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viață nouă prin Domnul Iisus Hristos. El ne vorbește printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din viețile noastre nu e în afara științei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie și pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorință mai presus decât năzuințele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăției. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El și răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinților sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieși un vas cu valoare veşnică.

De folos

10526523-Alpha-and-omega-Stock-Vector-jesus-communion-cross1. Diavolul, dacă vede că nu te poate ţine înapoi, te trimite prea înainte. Pentru aceasta, ţine dreapta socoteală.

2. Asigură-ţi pustia inimii şi poţi fi sihastru în mijlocul oraşului.

3. Să te îndoieşti de tine, să nu te încrezi în forţele tale.

4. Ispitele la locurile sfinte sunt mai iuţi. De aceea trebuie să fii întărit ca să le vizitezi sau să rămâi acolo, altfel te sminteşti.

5. Spovedania să fie scurtă, cât podul palmei, concisă.

6. După ce primeşti sfânta împărtăşanie, după ce te-ai odihnit, să te rogi mai cu foc.

(Ne vorbeşte Părintele Iachint al Putnei, Ediţie îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, 2000, p. 66)

Sunt creștinii persecutați? [2010] (subtitrat română)

Θεία Λειτουργία στην Ι.Π.Μ. Γωνιάς 23/6/2016

Din Testamentul Domnului pentru noi, creştinii

0080Cu adevărat sunt trebuincioase toate poruncile Domnului, pentru că sunt viață și viață adevărată și veșnică, precum a zis Domnul tânărului aceluia: “De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19,17). Și iarăși Domnul glăsuiește: “Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc. Și știu că porunca Lui este viața veșnică” (Ioan 12, 49-50).

Deci precum este trebuincioasă omului viața veșnică, așa-i este trebuincioasă lui și păzirea poruncilor lui Hristos, prin care câștigă viața veșnică. Pentru aceasta a zis Solomon: “Cel ce ia seama la poruncă își păstrează sufletul său, iar cel ce disprețuiește cuvântul (Domnului), va muri” (Pilde 19,16).

Rugăciune înainte de citirea din Sfintele Cărți. Alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur

Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc. Ca nu spre osândă să citesc viețile și cuvintele Sfinților, ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mântuirea sufletului și moștenirea vieții veșnice. Că Tu ești luminarea celor ce zac în întuneric și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul tău cel desăvârșit. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

NOUL TESTAMENT

Iubirea de Dumnezeu

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei 22, 37).

De Mă iubiți, păziți poruncile Mele (Ioan 14,15).

Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele (Ioan 14, 24).

Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți (1 Petru 1,8).

Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, și oricine iubește pe Cel Care a născut, iubește pe Cel ce S-a născut din El (1 Ioan 5,1).

Iubirea de aproapele

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 30).

Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii către alții (Ioan 13, 34-35).

Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele, a împlinit legea. Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Romani 13, 8-10).

Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința (1 Petru 1, 22).

Dați tuturor cinste, iubiți frăția (1 Petru 2,17).

Cine nu iubește pe fratele său rămâne întru moarte (1 Ioan 3,14).

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați (1 Ioan 3,16).

Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (1, Ioan 3,18),

Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (1 Ioan 4, 11).

Și această poruncă avem de la Hristos: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele lui (1 Ioan 4, 21).

Viețuirea în pace cu aproapele

Suntem datori a nu ne certa nici a avea pomenire de rău sau urâciune față de aproapele, iar de ne vom tulbura, iarăși degrabă să fim pașnici.

Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de gheena focului. Deci dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și împaca-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă până ce ești cu el pe cale (Matei 5, 22-25).

Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4,26).

Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor (2 Timotei 2, 24).

Iar cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (1 Ioan 2, 11).

Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în El (1 Ioan 3, 15).

Înfrânarea minții și a poftei

Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Nu iubiți lumea nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este pentru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (1 Ioan 2, 15-17).

Lepădarea de minciună

Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim fiindcă este cetate marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 34-37).

Iar înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ceea ce este da, da și ceea ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată (Iacov 5,12).

Lepădarea răzbunării

Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 39).

Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două (Matei 5, 41).

Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44).

Nu răsplătiți nimănui răul cu rău (Romani 12, 17).

Nu vă răzbunați singuri, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu (Romani 12, 19).

Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele (Romani 1, 20-21).

Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci înspre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea (1 Petru 3, 9).

Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu (3 Ioan 1,11).

Nejudecarea aproapelui

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? (Matei 7, 1-3).

Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu care judeci (Romani 2,1).

De aceea, nu judecați înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, care va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile inimilor. Și atunci fiecare va avea de la Dumnezeu laudă (1 Corinteni 4, 5).

Nu vă grăiți de rău unul pe altul, fraților. Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii și judecătorul: Cel ce poate să mântuiască și să piardă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele? (Iacov 4, 11-12).

Iertarea greșelilor aproapelui

Tatăl nostru, Care ești în ceruri… ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 9, 12).

Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15).

Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre (Matei 18, 32-35).

Când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din Ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre (Marcu 11, 25).

Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și de se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l (Luca 17, 3).

Milostenia și rugăciunea

Se cuvine să facem milostenie, să ne rugăm și să postim dar nu din fățărnicie și pentru lauda oamenilor, ci numai pentru slava lui Dumnezeu.

Luați aminte la faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din Ceruri. Deci când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 1-4).

Iar când vă rugați, nu spuneți multe ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevăr grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui Tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 5-6).

Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele lor ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 16-18).

Evanghelia

Atitudinea noastră la Sfânta Liturghie

272061c1a3f6c6spcbrod.org_- Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?

- Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi? Ai venit la biserică și ai pierdut ce e mai important, Darul, totul, și ai rămas doar cu ce înlocuiește Darul. Știi, măi, ce este Sfântul Jerfelnic? E cel mai prețios lucru de pe întreg pământul! Ce sunt tronurile împăraților, scaunele președinților ori academiile față de Sfântul Jerfelnic! Sfânta Masă e „inima”. Aici e prezent Hristos, aici se pogoară Sfântul Duh, aici se pogoară și îngerii… Ce priveliște înfricoșătoare! De multe ori, mă și tem să-mi pun mâinile pe Sfânta Masă.

Și, vai, vai, în fața unei asemena priveliști înfricoșătoare, îi vezi pe credincioși flecărind și ignorând totul cu desăvârșire… Cine slujește, măi, preotul singur sau poporul și clerul împreună? De ce-i spunem „slujire”? Cum stă preotul, așa trebuie să stea și credinciosul: predat în întregime lui Dumnezeu. „Pe Heruvimi cu taină închipuim”! Suntem în cer, lângă Preasfânta Treime, am lăsat deoparte toată grija cea lumească. Cu toții suntem slujitori, nu numai preotul! Vedeți cu câte cinste ne-a învrednicit pe toți Dumnezeu! Și, de credem cu adevărat că în fața noastră are loc Sfânta Jertfă, atunci să stăm cum se cuvine, cu frică de Dumnezeu! Să plângem de bucurie că Însuși Dumnezeu Se pogoară și Se jertfește din dragoste pentru noi! De nu credem aceasta, pentru ce mai venim la Sfânta Biserică? Ca să ne batem joc!?

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, pp. 233-234)

22 iunie – Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul

sinaxar-22-iunie-sf-grigorie-dascalulSfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.

Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu.

După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Întreaga viață și lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas multe cărți pregătite spre a fi oferite în dar școlarilor. Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea catedralei mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba română a Vieților Sfinților, pe care le considera “atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de “Dascălul”.

La 22 iunie 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul și este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul bisericii.

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte în slujba Bisericii și a celor pe care i-a păstorit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala patriarhală din București.

ΘΕΙΑ ΛΕΙΤΟΥΡΓΙΑ ΤΗς ΠΕΝΤΗΚΟΣΤΗς, 19-06-2016

Pogorârea Sf. Duh – Antiaxion

Ștefan Odobleja, un geniu nerecunoscut de contemporani

odoblejaÎn România putem spune că marii oameni de știință au trăit și au murit într-un cvasianonimat. Mai toți savanții români din secolul trecut au fost ignorați chiar de conaționalii lor, iar opera lor, trecută cu vederea. Cei mai mulți dintre ei nu au făcut nici un compromis cu puterea politică instaurată forțat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și drept urmare, considerați inutili de comuniști, au fost aruncați în închisori de unde nu s-au mai întors nici vii, nici morți.

Astăzi am ales un personaj pe cât de interesant, pe atât de puțin cunoscut: profesorul și medicul Ștefan Odobleja, întemeietorul ciberneticii. Cibernetica, cuvânt care provine de la verbul grecesc kuberneo și a dat în românește termenii „a chivernisi“, dar și „guvern“, este știința care se ocupă cu studiul sistemelor complexe de dirijare și de comunicație, precum și cu metodele de prelucrare a informației. Mai simplu spus, cibernetica se referă la controlul, conducerea, comanda oricărui sistem.

Profesorul Odobleja este cel care a pus bazele ciberneticii în lume printr-o lucrare apărută la Paris în anul 1938, „Psihologia consonantistă”, scrisă cu 10 ani înainte de tipărirea ideilor americanului Norbert Wiener, considerat pe nedrept inițiatorul ciberneticii. La Congresul internațional de cibernetică ținut în 1978 la Amsterdam, unde s-au marcat 30 de ani de la apariţia ciberneticii lui Norbert Wiener, toți cercetătorii strânși acolo pentru comunicări au scandat: 40 de ani de cibernetică!

Profesorul Odobleja obișnuia să spună că „noi, oamenii, nu vedem cu ochii, ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă”. Și tot el sublinia, referindu-se la situația educației din țara noastră: „Este vina societăţii şi a familiei, a pedagogiei şi a şcolii că cei creativi nu evoluează spre destinul lor natural şi că atât de des ajung nişte epave ale societăţii, în loc să constituie stelele ei.”

Drept răsplată pentru renumele adus țării sale, autoritățile statului au privit cu ostilitate activitatea sa, iar spre sfârșitul vieții profesorul a „beneficiat” chiar de supravegherea organelor de Securitate. Opera sa apărută în limba franceză a fost tradusă și tipărită în românește complet după 1990, când i s-a conferit, post-mortem, titlul de academician. În Elveția, Academia de cibernetică din Lugano poartă numele ilustrului profesor român Ștefan Odobleja.

Augustin Păunoiu

Bucuria fiinţării

8dc05c8c9162e80306cb92480bc4f235De când trăim sub „domnia cantităţii”, cum aprecia René Guenon, marcată de tendinţa separării pornită dintr-un fel de mitologizare a materiei, dacă nu chiar de idola­trizare a ei, evoluţia pare a avea un singur sens: autoamăgirea. Aşa că, dacă nu ne simţim în largul nostru, dăm fuga în „spaţiul virtual” unde putem alege după placul inimii noastre în „timp real”.

Sub potopul informaţiilor, nu o dată contradictorii sau ambigue, ne exilăm înşine din propria casă cu ferestre larg deschise spre ideal şi, hăituiţi de hime­rele „personalizării”, aşteptăm miracole.

Aproape că nici străini nu ne mai putem numi într-o lume „trăită” cu „acceleratorul”, ca la un fast-food al vieţii care e orice, mai puţin trăire. Uneori pare că nu trăim, ci suntem trăiţi şi, deloc întâmplător, după ce o vreme s-a discutat mult despre „înstrăinare”, acum tema ţine de domeniul trecutului şi e acoperită de uitare. Se promovează intens o cultură a derizoriului, bine asezonată cu „ştiri incendiare”, cu prezentarea de „vedete” şi „topuri“ de tot felul. Apoi, nu fără făţărnicie uneori, câţiva „moralişti” se plâng de lipsa de modele.

Asta ca discurs teoretic, dar ca viaţă? Trăim într-o lume unde totul se măsoară cu precizie, după unităţi din ce în ce mai mici, şi s-au dezvoltat discipline specializate ca nanoştiinţele şi nanotehnologia. Paradoxal însă, în viaţa de toate zilele, suntem nevoiţi să recunoaştem că s-a pierdut măsura lucrurilor. Umblăm ca într-un orizont al lui niciunde şi nicicând, purtaţi de informaţiile „de ultimă oră”, discutate gălăgios şi instrumentate de mass-media, aşa încât nu prea mai avem timp să le „procesăm”… Odinioară se vorbea de simţul măsurii şi au fost gânditori care au susţinut, cu argumente serioase, că acesta este simţul în care excelează poporul nostru. Acum însă vorbim despre „concepte” vagi care conduc la identităţi vagi. Ştiinţific propriu-zis e folositor, speculaţiile sunt interesante ca exerciţiu de gândire, dar pe drumul de întoar­cere spre realitate căile se cam încurcă şi e mereu mai greu să ne orientăm într-o lume în care „totul este semn”. Semnificativ au apărut expresii ca „efectul fluture” sau „lebăda neagră”.

Cantitatea se asimilează cu plăcerea atât de cultivată în zilele noastre încât a apărut şi o industrie a plăcerilor care, dibaci instrumentată de reclame, induce nevoi artificiale şi, pe nesimţite, maladii de tot felul, proprii unei crize generalizate.

În vârtejul discuţiilor, adesea contradictorii, se desconsideră acel sănătos „simţ al măsurii”, care face trecerea de la cantitate la calitate şi îndreaptă şi spre înţelepciune. Asimilat cu „bunul simţ”, simţul măsurii este cel despre care Publius Syrus afirma că descoperă adevărata înţelepciune. Vârsta nu este semnificativă câtă vreme „ochii sunt orbi când sufletul este ocupat cu

altceva”. Şi chiar dacă lăsăm ca el să fie ocupat obsesiv de „a avea”, putem verifica noi înşine că adevărata bogăţie a omului constă în a avea „cele mai puţine nevoi”. Atunci eşti pregătit să trăieşti mai intens bucuria de „a fi” la care trimite David când se roagă: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Având ca rost al vieţii mântuirea, străbunii noştri îşi întocmeau viaţa după normele nescrise ale cumpătării pe care le transmiteau de la bătrâni la tineri ca o zestre de preţ. S-a format astfel un etos al cumpătării pe care l-am aşeza sub îndemnul Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. În această zare senină putem distinge anume pe cele „de folos” din toate câte ne sunt îngăduite, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Între ele, cine ştie cum răsare o bucurie nouă despre care Blaga scria: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”

Luând-o pe acest drum, descoperim cum cea mai vrednică dorire este „îmbogăţirea în Dumnezeu” şi, spre asta râvnind cu bucurie sfântă, o avem înaintemergătoare, înţeleaptă învăţătoare şi neobosită ajutătoare pe Maica Domnului. De la Fecioara Născătoare de Dumnezeu învăţăm să ne bucurăm de toate cele pe care le primim pentru că de la Domnul sunt şi spre binele nostru, chiar dacă nu recunoaştem de la început. Urmând calea aceasta, vom vedea cu limpezime că sensul vieţii poartă spre înviere, ca o „culme a creaţiei”, şi atunci a te pregăti de moarte este, cum scrie Episcopul Nicolae Velimirovici, „a te îmbogăţi în Dumnezeu”. O asemenea bucurie este rodul rugăciunii tainice, şoptită în chilia sufletului în faţa candelei nestinse a dorului de Dumnezeu; o rugăciune de mulţumire pentru tot binele primit şi răul de care am fost feriţi, adesea fără să ştim. E o rugăciune ce-şi are răsplata întâi în sine – ce poate fi mai de dorit decât împreună-vorbirea cu Dumnezeu, Ziditorul tuturor „celor văzute şi nevăzute”, Cel care alcătuieşte prin dragoste unitatea lor întru desăvârşire.

Elena Solunca Moise

19 iunie 2016 – Rusaliile în comunitate

“Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.” Psalmul 103

DSC_9888

DSC_9918

DSC_9919

DSC_9922

DSC_9937

DSC_9953

DSC_9966

Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt

Bucuresti-biserica-ortodoxa-Sfanta-Treime-a-spitalului-“Gr-Alexandrescu”-2007-pronaos-30-1024x957

Astăzi este ziua Duhului Sfânt. „Cel mai bun Mângâietor, Oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă Tu eşti răcoare, iar în lacrimi Tu ne eşti mângâiere”. Acestea sunt cuvintele care descriu cea mai de dorit persoană: Duhul Sfânt. Astăzi, în ziua de Rusalii, se vorbeşte mult despre această persoană a Sfintei Treimi. Dar se vorbeşte în termeni generali. De exemplu, evanghelia îl numeşte Mângâietorul şi apărătorul; apostolul Pavel vorbeşte despre generozitatea sa şi roadele Sale în viaţa celor ce-l primesc: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea, înfrânarea; Biserica, la rândul ei, ne vorbeşte despre cele şapte daruri cu care suntem împodobiţi atunci când îl primim; ştim că ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci şi-l amintim şi pe Duhul Sfânt. Dar toate astea sunt departe de a fi ceva personal, ceva intim.

Astăzi vă invit să trecem de la universal la particular. Vă invit să răspundem noi (nu doar Evangheliştii, sfântul Pavel sau Biserica) cine este Duhul Sfânt pentru noi? Mie ce-mi transmite această sărbătoare sau ce simt eu pentru Duhul Sfânt?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici schimbare. Oamenii vin, sărută icoane şi aprind lumânări, cântă, fac selfiuri şi pleacă netransformaţi. Tot măcinaţi de moara urii, tot imprevizibili ca starea vremii. Fără Duhul Sfânt biserica e un fel de club, de uniunea scriitorilor, unde fiecare vorbeşte dulcegării, dar trăieşte ros de cangrena firii… Fericitul Augustin, pomenit zilele trecute, spunea că de pe corabia lui Noe un corb urcat coboară tot corb, dar din biserica lui Hristos coboară porumbel. Eu zic că intră lup şi iese oaie! E un singur răspuns pentru creştinii neschimbaţi: lipseşte Duhul Sfânt! Să-L ceară…

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt credincioşii săi nu se mai tem de Dumnezeu. Un fel de: fiecare face ce-i place! Când oamenii nu se mai tem de Dumnezeu dărâmă ziduri, dizolvă tabuuri. Au o cultură a sfidării. Biserica este o corabie de luptă, nu un yaht de croazieră! Cei care caută aici divertisment ar fi mai bine să se gândească dacă sunt în locul potrivit. Când nu e Duhul Sfânt până şi LGBT-işti vor să se căsătorească în biserici! Ei nu-L contestă, nu-L urăsc pe Dumnezeu. Dar nu se tem de El! Nu cumva nici noi nu ne mai temem? Când nu ne mai temem de Dumnezeu, ne sinucidem!

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici roade. Creştinul nu e pom ornamental. Trebuie să hrănească pe alţii. Să-i aducă în hambarele lui Dumnezeu. Biserica trebuie să evanghelizeze. Altfel, vorba lui Berdardiev: devenim eunuci! Biserica nu a fost zidită pentru scopuri defensive! Ci să ia cu asalt porţile iadului. Se încăpăţânează un pom să nu rodească? Atunci creştinii de ce o fac? Nu se poate biserică plină de Duh Sfânt care să nu-şi adune enoriaşii! Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt fără convertiţi! De când credinţa ce o manifeşti n-a mai câştigat pe nimeni?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici Cer. La ce ne-ar folosi un număr de membri, icoane scumpe, candelabre de mii de euro, clădiri cu turle aurite ce gâdilă norii, dacă am pierde un singur lucru: Cerul? Dumnezeu nu ne-a lăsat Duhul Sfânt să-L folosim în scopuri telurice. Ci să ne ducă „Acasă”! Într-o zi, Duhul din Cer se va cupla cu Duhul din noi! Nu se poate fără Duh Sfânt.

„Ce să facem, Petru?”, au strigat mulţimile în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste Biserică. „Să vă pocăiţi!… Apoi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. E ceva neclar?

Dragii mei! Cincizecimea înseamnă trezire! Duh Sfânt. Foc! Fără foc nu există Evanghelie! Fără foc Biserica este cenuşă!

Astăzi vă invit să încercăm să facem lumină în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Dacă nu există o astfel de relaţie să o creăm. Dacă este, să o întărim. E necesar. E fantastic să fii prietenul Lui. Să ascultăm ce spune un imn: „Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare, iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere”. E cineva care să nu aibă nevoie de bucurie, odihnă, mângâiere?!

Relaţia cu Duhul Sfânt trebuie creată şi întreţinută, fortificată. Să nu ne mulţumim doar să ne salutăm cu el în „semnul sfintei cruci” sau în alte rugăciuni scurte. Cu Dumnezeu trebuie să fim mai mult decât atât. Cum e relaţia mea cu Duhul Sfânt?

Ce e important pentru noi? Ce trebuie să facem?

În primul rând să ştim cine e. Şi cel mai bine ne spune învăţătura Bisericii prin ceea ce au definit Sinoadele ecumenice şi ce mărturisim duminică de duminică, în Crez. Şi anume că Duhul Sfânt este Dumnezeu, e Domnul de viaţă făcătorul; e cel care de la Tatăl purcede; el este cel care e adorat împreună cu Tatăl şi cu Iisus Hristos; este cel care a grăit prin profeţi.

Apoi trebuie să ştim ce face şi pentru cine face, iar acestea le învăţăm din  Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt este cel care intervine pentru noi cu suspine negrăite; este cel care se roagă pentru noi, pentru că noi nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, nu ştim ce să cerem. Duhul Sfânt este cel care face ca această zi de Rusalii să poată fi numită Duminica Transformărilor: ne transformă din cei iubiţi de Dumnezeu, în cei care-L iubesc pe Domnul; din cei care până acum erau sclavi sau slujitori, în prieteni, astfel încât dacă unii am venit la biserică din obişnuinţă sau din obligaţie, El ne ajută să ieşim de aici ca prietenii Săi şi să venim şi mâine şi duminica viitoare; din fricoşi, în oameni plini de curaj şi vă invit să priviţi la martiri, la cei recenţi, fie din ţara noastră în timpul comunismului, fie din alte ţări chiar în timp ce noi acum ne rugăm. El, Duhul Sfânt, este cel care ne transformă din cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, în cei care-l predică prin viaţa lor după ce ies din Biserică. Şi mai presus de toate, din păcătoşi ne face sfinţi.

Ca să beneficiem de aceste transformări, trebuie să ştim să-l chemăm: „Trimite Doamne Duhul tău ca să reînnoiască faţa pământului!”. Nicicând această cerere nu a fost mai necesară. Nicicând mai mult ca astăzi pământul nu a avut nevoie de această trimitere a Duhului. Nicicând nu au trebuit ridicate mii de rugăciuni ca astăzi ca pământul să se deschidă şi fiecare om să fie dispus să primească Duhul Sfânt şi darurile sale. Vrem să se schimbe faţa pământului, dar această faţă e formată din chipurile noastre. Noi suntem faţa pământului! Faţa pământului e din chipurile noastre care sunt cea mai reuşită expresie a inimii noastre. Aşadar, inima noastră trebuie să fie schimbată pentru ca pământul şi oamenii să arate altfel. Acolo e nevoie să intre Duhul Sfânt şi să scoată toate celelalte, să izgonească tot răul.

Şi la fel de esenţial este să nu ne împotrivim lui, ci să ne lăsăm deschişi, să colaborăm cu el, să ne lăsăm surprinşi de acţiunea lui. Aşa cum atât de bine a ştiut să o facă sfânta Fecioară Maria. Să privim mereu la ea. Să o imităm. Putem obiecta şi să spunem: „Bine, dar ea era aleasă de Domnul. A fost specială. Era normal să se înţeleagă aşa bine cu Duhul Sfânt şi darurile sale. Era o sfântă!”. Ei bine, da, a fost specială, dar mai presus de toate a devenit aleasă şi sfântă pentru că a fost umilă, ascultătoare, supusă inspiraţiilor sale. Acelaşi Duh Sfânt vine şi noi. Ne va transforma. Ne va sfinţi asemenea Fecioarei Mariei, trebuie doar să-l lăsăm să lucreze şi în viaţa noastră, să ne vorbească.

Da, lăsaţi-l să vorbească: e vocea conştiinţei! Nu o astupaţi cu zgomote! Să nu mai facem gălăgie în inima noastră. E cel care-ţi spune: a trecut Paştele şi iar nu te-ai spovedit; iar te-ai ameţit de vin; iar ai furat; iar ai fumat, iar ai desfrânat, iar ai minţit; iar …iar… Dar mai presus de toate, El nu ne este cel care ne acuză, ci acela care ne îndrumă spre bine. Este cel care-ţi şopteşte în adâncul minţii şi al inimii: ar fi un gest frumos să dăruieşti o floare, o îmbrăţişare; trebuie să vizitezi un bolnav, un prieten, să iubeşti, să ierţi.

Să nu ne temem de El! Să nu spunem că suntem prea slabi sau prea păcătoşi: El vine! Aici e fascinaţia: se coboară şi vine să locuiască în trupurile noastre, în viaţa noastră plină de mizerie şi praf spiritual. Este ceea ce teologia numeşte „kenoza Duhului”, umilirea Sa: se umileşte şi locuieşte în trupurile noastre şi le transformă în biserici. Le dă măreţie. Hristos şi-a luat un singur trup, unul curat. Putem spune că Duhul se umileşte şi mai mult pentru că se revarsă în mii de trupuri, în toate trupurile. Să o ştim bine: nu suntem niciodată mai murdari decât poate Duhul să purifice. E atotputernic.

Cine, aşadar, este Duhul Sfânt pentru mine? Ce face? Doar un Dumnezeu de undeva de departe?! Doar unul cu care mă salut din când în când şi-i pomenesc numele?! Să fie mai mult! Cereţi-l! Imploraţi-l cu darurile Sale! Cereţi-i ce vreţi şi veţi primi! E plin de daruri. De ce atunci când apare o ofertă în supermagazinele noastre lumea le ia cu asalt, dar pe acest Duh plin de daruri îl neglijează?! Astăzi suntem în faţa unei super oferte… Ce facem cu ea? Vă invit să fim „profitori”. Să-l luăm în viaţa noastră pentru că ştie să aducă pace, speranţă, bucurie, linişte. Tot ce-i mai bun pentru noi, oameni plini de griji, de stres, de insomnii. Un episcop, după a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Simţea că o mare răspundere îi apăsa pe umeri. Dar într-o noapte a auzit un glas care i-a spus: „Vlădica, tu conduci Biserica sau Eu?” „Tu, Doamne!”. „Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”.

Nu vă temeţi. Istoria lumii şi a Bisericii e în mâinile Duhului Sfânt. Nu mergeţi la culcare, ci mergeţi şi spuneţi şi altora. Vorbiţi despre duminica transformării şi despre Dumnezeul tuturor posibilităţilor, despre super oferta izvorâtă din relaţia cu Duhul Sfânt.

Astăzi, de Rusalii, de ziua de naştere a Bisericii şi a noastră, a creştinilor, vă adresez o urare: Dumnezeu să vă binecuvânteze cu o relaţie, o legătură personală cu Duhul Sfânt. Să fiţi atât de intim unit cu El în viaţa voastră încât lipsa Lui chiar şi pentru o clipă să vă doară! Acel sentiment de durere când cineva drag îţi lipseşte pentru că e departe, prea departe, cine nu-l cunoaşte?! Aşa să fie când ne va lipsi El, când îl vom alunga din viaţa noastră prin păcate!

18 iunie 2016 – Moşii de vară în comunitate

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce odată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

DSC_9868

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

DSC_9869

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, ca om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios.

DSC_9865

Sâmbătă, de moşii de vară, Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor, începând cu ora 08.30

luminari

Sâmbătă, 18 iunie 2016, dimineaţă, de la 8.30, vă invit să ne unim în rugăciune, la Sfânta Liturghie, pentru toți cei răposați, pentru toți cei care au murit, cunoscuți sau necunoscuți. Să aprindem o lumânare în coşurile cu merinde pregătite şi să ne rugăm împreună pentru toți cei dragi ai noștri care au plecat din această lume.

Fiecare avem în inima și în memoria noastră chipurile celor dragi. Să nu lăsăm să se șteargă această amintire. Să nu lăsăm să ni se fure memoria celor care au făcut o jertfă pentru noi, pentru familia noastră, pentru țara noastră, pentru credința noastră, pentru Biserica noastră.

Creştem o generaţie de tineri cu mentalitate de victimă, hipersensibili şi obosiţi înainte de vreme

o-computer-eye-strain-relief-facebook-1170x780Tinerii din ziua de azi se tem să-şi exprime opiniile şi să-şi susţină punctul de vedere, văd piedici la tot pasul, preferă să renunţe la luptă şi să se complacă în rolul victimei, care trebuie înţeleasă şi protejată. Părinţii, şcoala, societatea contribuie la formarea unui mediu în care generaţiile devin tot mai fragile, incapabile să facă faţă criticilor, este de părere directoarea unei organizaţii de tip think tank din Marea Britanie.

Din punct de vedere evolutiv şi istoric, adolescenţa este vârsta la care tinerii îşi asumă riscuri şi caută aventura, îşi clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viaţa. În schimb, tinerii din ziua de azi cresc învăţând să perceapă lumea ca pe un loc înfricoşător, prin transmiterea insistentă a unor mesaje alarmiste legate de cele mai diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi, după cum afirmă directoarea organizaţiei de tip think tank Institutul Ideilor, din Marea Britanie, scriitoarea Claire Fox.

Aceasta enumeră printre motivele care duc la fragilizarea tinerilor insistenţa cu care se exagerează riscurile presupuse de aproape orice activitate ar întreprinde. Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

“Generaţia fulgilor de zăpadă”

O întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce împotriva lor. Părinţilor li se spune constant că trebuie să elimine critica din discuţiile cu copiii, pentru a nu le ştirbi stima de sine, dar aşa le anulăm gândirea critică. Îi creştem şi îi educăm astfel încât ajung să considere extrem de ofensatoare opiniile care nu le sunt pe plac şi devin mai afectaţi decât ar fi cazul de ceea ce cred alţii despre ei, explică Fox într-o carte recent lansată. În volumul intitulat “I find that offensive!”, scriitoarea vorbeşte despre această generaţie mult prea sensibilă numind-o “generaţia fulgilor de zăpadă”, a tinerilor care până ajung la facultate sunt atât de temători şi neîncrezători încât nu sunt deloc pregătiţi să se descurce cu provocările de bază ale vieţii de adult.

Psihoterapeutul Keren Rosner a declarat pentru adevărul.ro că se confruntă cu nenumărate cazuri de persoane cu depresie, cu anxietate şi atacuri de panică foarte grave, ţinând cont de instabilitatea care caracterizează societatea modernă. Şi cum în ziua de azi nici măcar familia nu mai este un punct de siguranţă, asta se răsfrânge şi asupra copiilor.

Când un tânăr nu are o anumită siguranţă, ceva pe care se bazează, atunci nu înţelege de ce trebuie să mai depună efort ca să facă diverse lucruri. Scad interesul, motivaţia. Iar mentalitatea de victimă vine tocmai din faptul că nu mai găsesc plăcere într-o activitate şi nu au perseverenţa de a rămâne într-o zonă de interes. Şi pentru că oamenilor nu le este uşor să admită că sunt slabi, că nu se descurcă, atunci găsesc scuze ca să justifice, de fapt, renunţările proprii: aşa că de vină sunt părinţii, societatea, vremea etc, subliniază Rosner.

Vorbind despre rolul părintelui de a proteja copilul, Rosner observă că o protecţie sănătoasă este cea în care îi spui ce trebuie să facă şi apoi îl laşi să vezi cum se descurcă. „Dar mulţi părinţi care se ocupă de copii, hotărăsc totul până în cele mai mici detalii, până la adolescenţă şi chiar mai departe. Aşa ajunge un tânăr foarte temător, nu va avea încredere în sine şi îi va fi frică să-şi pună în practică dorinţele, visele”, punctează psihologul.

Rosner mai arată că înşişi părinţii acestor adolescenţi trăiesc azi cu o teamă permanentă, de a nu-şi pierde jobul, de a nu-şi plăti creditele, şi le trasmit această frică şi copiilor, în mod involuntar de cele mai multe ori. “Acest comportament este preluat şi de copii, care cresc cu convingerea că nu te poţi baza pe ceilalţi, că lumea este un loc nesigur şi că trebuie să fii norocos sau şmecher ca să poţi să rezişti, mesaje foarte frecvent transmise de părinţi copiilor. Copiii integrează atât fricile părinţilor, cât şi pe cele preluate din propriile experienţe. Cum este teama de a fi ridiculizaţi la şcoală”, spune Rosner.

Copii care au impresia că li se cuvine totul

Vorbind despre fenomenul de hărţuire la şcoală (bullying, cum este definit în limba engleză), scriitoarea Claire Fox precizează că acesta nu se mai referă doar la copii care sunt bătuţi sau înjuraţi de alţi colegi, ci înglobează şi faptul că unui copil i se pune o poreclă sau că între copii se iscă certuri, sunt răspândite zvonuri, se fac glume pe seama unui alt copil ori gesturi care au o conotaţie negativă. Astfel de mesaje senzaţionaliste despre consecinţele traumatice ale acestui gen de comportamente, îi încurajează pe tineri să reacţioneze exagerat în faţa unei astfel de realităţi şi să dezvolte anxietate acută din cauza unor opinii sau cuvinte, oricât ar fi acestea de neplăcute.

Pe de altă parte, psihoterapeutul Keren Rosner punctează faptul că tot mai mulţi tineri din ziua de azi se risipesc în multe activităţi, fără a ajunge să facă performanţă în ceva anume, pentru că le fac fiind constrânşi de părinţi.

Văd la cabinet foarte mulţi părinţi care vin cu adolescenţi şi se plâng că vor performanţă, dar aceşti părinţi au foarte multe pretenţii de la copii. Copiii din ziua de azi nu s-au născut obosiţi, ci obosesc pentru că intră de la vârste tot mai mici într-un program foarte solicitant. Ajung în perioada şcolii generale să aibă un program de dimineaţa până seara. Au şcoala care este foarte solcitantă, temele pe care trebuie să le facă, dar şi ore suplimentare, cu care tot mai mulţi parinţi îi îndoapă tot de teama că altfel nu vor reuşi. Părintele vrea să ştie că are un copil care cunoaşte cât mai multe lucruri, ca să se poate adapta, numai că aşa ajung să nu-şi mai dorească nimic. Pentru că sunt împinşi să facă lucruri pe care nu le fac cu pasiune, au impresia că nimic în viaţa asta nu se face cu plăcere, că totul este o corvoadă, spune psihologul.

Nu în ultimul rând, dincolo de copiii hipersensibili, afectaţi de tot ce se întâmplă atunci când lumea nu arată aşa cum speră şi îşi închipuie ei, există şi extrema cealaltă, mai spune Rosner. “Devin foarte indiferenţi şi la propriile nevoi şi la ale celorlalţi, ori foarte pragmatici. Au tendinţa să se supraevalueze şi consideră că totul li se cuvine, recompense materiale, timp, energie, afecţiune etc. Aceşti copii oferă foarte puţin şi cer foarte mult nu numai de la familie şi de la cei cu care vin în contact, ci în orice situaţie, devin veşnici nemulţumiti pentru ca au impresia că li se cuvine mult mai mult. Se vede asta şi în munca pe care o depun într-o activitate şi tendinţa este să fie nerăbdători şi lipsiţi de perseverenţă”, conchide psihoterapeutul.

 Oana Bâltoc

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – Portret realizat de Ioan Slavici

Mihai Eminescu,la IasiEminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...]

„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor), Editura Humanitas, 2013

15 iunie – Fericitul Ieronim

ΑΓΙΟΣ ΙΕΡΩΝΥΜΟΣ 200 DPIFericitul Ieronim este menționat ca un cărturar de limbă latină pe vremea când limba greacă era considerată limba învățământului. A fost unul dintre cei mai învățați dintre Sfinții Părinți ai Bisericii apusene și este menționat ca traducătorul în limba latină a Sfintei Scripturi. Această traducere, Vulgata, a devenit textul biblic oficial al Bisericii romano-catolice. În tinerețe a călătorit foarte mult, învățând limba greacă și limba ebraică, în timp ce a studiat arta elocinței și filozofia. Printre multele sale tratate, comentarii, traduceri și lucrări exegetice pe care le-a întreprins a fost și revizuirea Sfintei Biblii în limba latină folosind cele mai recente versiuni ale Vechiului Testament în ebraică. Un ascet și critic dur al exceselor seculare, acesta a fost un apărător puternic al Ortodoxiei împotriva ereziilor din acea vreme. Prăznuirea lui se face pe data de 15 iunie.

Ieronim s-a născut sub numele de Eusebius Sofronius Hieronimus, în jurul anului 340, în orășelul Stridonius, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, la granița dintre Panonia și Dalmația, Bosnia-Herțegovina de astăzi. Născut într-o familie de creștini, nu a fost botezat până în anul 360 când a călătorit la Roma. Sub îndrumarea tatălui său, Fericitul Ieronim a fost bine educat acasă înainte de a fi trimis la Roma pentru continuarea studiilor. La Roma a studiat cu Aelius Donatus și a învățat greaca numită koin (dialectul popular vorbit în bazinul mediteranean). De la Roma a călătorit în Galia (Franța de azi) și mai încolo spre Trier unde se pare că și-a început studiile teologice. Apoi, prin anul 373, Cuviosul Ieronim a călătorit spre Răsărit prin Tracia și Asia Mică. A stat o perioadă în Antiohia unde, în urma unei viziuni avute în timpul unei boli grave, a lăsat deoparte studiile seculare și s-a dedicat studierii Bibliei. Căutând o viață ascetică, Fericitul Ieronim a plecat în pustia Chalcis, din Siria. În această împrejurare a început să studieze limba ebraică și și-a găsit timp pentru a scrie.

Prin 378, la revenirea sa în Antiohia, a primit darul preoției de la episcopul Paulinus. La scurt timp a călătorit la Constantinopol și a continuat studiul Scripturii sub îndrumarea Sfântului Grigorie Teologul. Invitat să participe la sinodul din 382, Ieronim s-a întors la Roma unde era indispensabil Papei Damasus în rezolvarea schismei Antiohiei.

În această perioadă s-a ocupat de revizuirea textului Bibliei în limba latină pe baza Noului Testament în limba greacă și a Septuagintei, în încercarea de a pune capăt diferențelor care au pătruns în textele occidentale. Păstrând stilul de viată călugăresc, criticile sale la adresa clerului din lume a dus la creșterea ostilității din partea acestuia și a adepților săi. O dată cu moartea papei Damasus din 10 decembrie 384, Fericitul Ieronim și-a pierdut protecția și s-a întors în Antiohia, în 385. Acolo el a găsit o lume mondenă împovărătoare. S-a mutat în Palestina, pentru a trăi retras într-o chilie pustnicească.

În acest mediu stabil, și-a început cele mai importante lucrări. În ultimii 34 de ani de viață, el și-a alcătuit cele mai bune comentarii, dialogul său Împotriva pelagienilor, cele mai pasionate polemici, precum și opera sa de căpătâi: traducerea în limba latină a Vechiului Testament, făcută pe baza textelor ebraice și cunoscută ulterior sub numele de Vulgata.

A murit la 30 septembrie, în anul 420, lângă Betleem, unde a și fost îngropat inițial. Se spune că trupul său ar fi fost reînhumat la Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, deși unii susțin că părți din moaștele sale se află în alte locuri.

Pomenirea Sfântului Ieronim, prăznuit la 30 septembrie în Apus, a fost introdusă în ziua de 15 iunie de Sfântul Nicodim Aghioritul, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezentă în unele sinaxare. El i-a asociat prăznuirea Sfântului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Biserica păstrează aceste două pomeniri la această dată convențională, căci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe locale.

15 iunie – Fericitul Augustin

augustineAugustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia – d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.

Fericitul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de “Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și, în final, neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrozie de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.

Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, “Despre cetatea lui Dumnezeu” (De Civitate Dei), apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor (“civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu (“Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa,(Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filosofice, în special maniheismul, și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

În anii 373 – 383, Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. Va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.

14 iunie – Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului

ih4311Cel între sfinți părintele nostru Metodie I a fost Patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea. Metodie a fost ales ca patriarh de Împărăteasa Teodora a II-a după caterisirea patriarhului iconoclast Ioan al VII-lea Grămăticul. El a purtat o politică moderată față de iconoclaști pe timpul când cinstirea icoanelor se reîntorcea în Biserică. Prăznuirea sa se face pe 14 iunie.

Metodie s-a născut în Siracuza (Sicilia), în ultima decadă a secolului al VIII-lea, într-o familie înstărită care l-a trimis la Constantinopol spre a-și continua educația și pentru a obține o funcție la curtea imperială. Când a ajuns la Constantinopol, Metodie a fost convins de un călugăr să urmeze viața monahală. A intrat într-o mănăstire din insula Chios, unde mai târziu a devenit și stareț.

La începutul secolului al IX-lea, Leon al V-lea a devenit împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) și, fiind iconoclast, a reînnoit persecuțiile împotriva iconodulilor (cinstitorii icoanelor), între care se găseau și majoritatea membrilor comunităților monahale. Patriarhul Nichifor I a fost depus în anul 815 deoarece se pronunțase împotriva legilor iconoclaste și a fost alungat din oraș. Se pare că Metodie a fost trimis de patriarhul Nichifor la Roma în anul 815 pentru a-l informa pe papa Pascal despre cele ce se întâmplau la Constantinopol. Metodie a rămas la Roma până când împăratul Leon a fost asasinat în anul 820. La întoarcerea sa la Constantinopol, în anul 821, Metodie a fost arestat de regimul împăratului iconoclast Mihail al II-lea, biciuit și trimis în exil la Antigoni, în Propontida. În anul 828, Metodie a fost pus în libertate de împăratul Mihail la puțin timp înainte de moartea sa.

Împăratul Teofil, și el un iconoclast, i-a urmat lui Mihail în anul 829 și a reluat persecuțiile. Metodie l-a înfruntat pe noul împărat, dar acesta a poruncit să fie biciuit și arestat, fiind reținut la palat. Văzând că Metodie rămânea neclintit în convingerile sale, Teofil a încercat să-l convingă cu argumente, însă Metodie a fost cel care a reușit până la urmă să-l convingă într-o oarecare măsură pe Teofil, făcându-l să mai potolească persecuțiile împotriva cinstitorilor icoanelor până la moartea sa în anul 842.

După moartea lui Teofil, situația s-a schimbat dramatic. Văduva lui Teofil, împărăteasa Teodora, o susținătoare convinsă a închinării la icoane a devenit regenta fiului său minor, Mihail al III-lea. A restabilit hotărârile Sinodului VII Ecumenic din anul 787. Patriarhul iconoclast Ioan al VII-lea, care a refuzat să renunțe la erezia sa, a fost depus. În locul său a fost ales Metodie. Acesta a convocat în anul 842 la Constantinopol un sinod care a confirmat depunerea lui Ioan al VII-lea și alegerea lui pe tronul patriarhal.

Pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la biserica Sfânta Sofia. Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor – “Duminica Ortodoxiei”. În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici “Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).

Sfântul Metodie a trecut la Domnul pe 14 iunie 847, la Constantinopol.

La răscruce de realități

cruce sfantul altar fata versoRăscrucea dintre realități se localizează în ființa noastră. Acolo converg și se întâlnesc, se aglomerează toate realitățile. Acesta este cadrul sau geografia spirituală în jurul căreia se învârt toate. În esență, lumile în care trăim noi sunt trei: lumea lui Dumnezeu, sau Împărăția cerurilor, sfera umanului și lumea celui rău, care este mai degrabă o anti-lume, o anti-realitate, fiindcă demonul întotdeauna încearcă să creeze un substitut al Împărăției cerurilor. Anti-lumea este extrem de diversificată, există multe oferte, un paradis al senzorialului. În lumea umanului avem simțurile și imaginația. Toate paradisurile pe care ni le oferă anti-lumea au un singur numitor comun, și anume plăcerea. În ele găsești pomii cunoștinței, mai ales ai cunoștinței răului. Însă nici un astfel de paradis nu are într-însul pomul vieții, adică Crucea. Toate paradisurile demonului nu sunt decât o fugă de Cruce. Oamenii trăiesc între aceste lumi amestecate cu oferte de tot felul, liberi să aleagă fără îngrădire. Lumea de astăzi, societatea civilă, nu mai pune nici o îngrădire, nici un gard, nici o barieră plăcerii. Totul este la liber, și astfel nu mai avem nici o distincție între bine și rău, între păcat și virtute. Lumea nu-l mai ocrotește pe om, ci îl lasă liber. Singura care mai vorbește astăzi despre „îngrădiri” este Biserica. Atunci când ne gândim la îngrădire, avem o concepție greșită despre ea, fiindcă privim îngrădirea ca pe o limitare. Care este însă scopul gardului, al îngrădirii unei case? Rostul ei este de a delimita proprietatea. O îngrădire nu-ți limitează mișcarea din interiorul unei incinte. Scopul gardului este acela de a proteja casa și proprietatea în general de cei care pot veni să o atace, să o fure. Societatea nu-l mai protejează astăzi pe om. Doar Biserica mai face acest lucru.

În ziua de astăzi se vorbește mult despre emigrarea tinerilor în străinătate. Dar se vorbește prea puțin despre emigrarea tinerilor în înstrăinare. În această întrăinare departe de suflet, mai exact un exil în simțuri, departe de casa părintească, Biserica. Dar, pe lângă înstrăinarea fiului risipitor din bine cunoscuta pildă a lui Hristos, mai există o înstrăinare a fratelui celui mare, rămas în casa tatălui. Sunt destul de mulți astăzi care, deși trăiesc în Biserică, îi privesc cu invidie și frustrare, cu judecată, pe risipitorii care sorb din plăcerile vieții, primii fiind conștienți că nu pot să meargă acolo, în tărâmul interzis, deși și-ar dori. Cei care suntem în Biserică nu trebuie să fim exclusiviști, să-i arătăm cu degetul pe cei departe de Dumnezeu. Toate lumile se întâlnesc în sufletul nostru. În inima noastră trebuie să se limpezească apele, ca astfel aceasta limpede să oglindească Cerul lui Dumnezeu. Am fost făcuți de Dumnezeu cu această desti­nație, de a cuprinde totul în noi. Noi putem primi în sufletul nostru Împărăția lui Dumnezeu, după cum spune Domnul Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Acolo trebuie să o căutăm și să o lucrăm. Dar în sufletul nostru trebuie să cuprindem și lumea aproapelui nostru, a omului de lângă noi, fiindcă el nu trebuie să rămână exterior nouă. Doar lumea celui rău trebuie să fie absentă din noi, să o scoatem afară. Trebuie să scoatem afară din noi anti-rea­litățile. Antihristul nu este numai cel care este împotriva lui Hristos, ci cel care vine și-L înlocuiește pe El. Atunci când Împărăția lui Dumnezeu se sălășluiește în sufletul omului, aceasta îl odihnește, îl eliberează. Lumea demonului, dimpotrivă, îl înrobește. Excesul de plăcere îl seduce pe om și îi creează dependență. Tot ceea ce primim în interiorul nostru ne modelează.

Patimile de exemplu sunt ca niște lentile care distorsionează realitatea. Miza luptei noastre este însuși modul în care privim realitatea. O vedem corect, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, sau distorsionat, așa cum ne îmbie diavolul s-o privim? Ca să ajungem la realitate, trebuie să fim în adevăr, iar adevărul este Hristos. Adevărul nu este un concept, ci o Persoană. A fi în adevăr înseamnă să fii pătruns de energia acelei Persoane cu care intri în comuniune. Adevărul nu este o idee pe care o gândești, ci o Persoană care te împlinește. Nu putem de unii singuri să avem acces la realitate. Toate lumile de care am vorbit și care ne locuiesc și-au construit ambasade în noi, au ambasadori care le fac lobby, le reprezintă și le susțin interesele. La răscrucea dintre lumi, fiecare dintre noi este chemat să-și aleagă calea. Calea pe care mergem devine una cu noi, ne transformă. Cine alege calea Bisericii nu poate fi luat în robie de nimeni. În interiorul cetății inexpugnabile, care este Biserica, ne putem manifesta deplin libertatea. Suntem chemați la căutarea adevărului în lumina lui Dumnezeu. Atunci când omul ajunge la curăție sufletească, abia în acel moment începe să vadă lucrurile limpede, să-L vadă și să-L înțeleagă pe Dumnezeu, așa cum este El, nu cum și L-a închipuit omul.

Părintele Pantelimon Șușnea, Mănăstirea Oașa, Judeţul Alba

Sursa: ziarullumina.ro

Eminescu, un studios atipic

Jan_Tomas_-_Mihai_Eminescu_1869Pe 15 iunie se împlinesc 127 de ani de la trecerea în veșnicie a poetului Mihail Eminescu. Deși s-au scris atâtea și încă se vor scrie despre opera și puternica sa personalitate, rămâne loc destul de „adu­ceri aminte” despre petrecerea lui în această efemeră lume. Deoarece ziua morții sale coincide cu forfota specifică fiecărui sfârșit de an școlar, agita­ție prilejuită nu doar de pregătirea pentru vacanță, ci şi de examenele susținute acum (sesiuni la facultate, examene de capacitate pentru absolvenții ciclului gimnazial, dar îndeosebi bacalaureatul), credem că ar fi un moment prielnic să ne aplecăm asupra unei laturi cam puțin abordate din viața vrednicului nostru înaintaș, studiile urmate.

Născut în 1850, fiul căminarului din Ipotești fu dat la învățătură probabil în 1856-1857. Majoritatea biografilor poetului nu au reușit să dezlege pe deplin misterul ce planează asupra claselor primare. Primul document de care se pomenește este matricola clasei a III-a, 1858-1859, de la National Hauptschule din Cernăuți. Bănuim că nu l-ar fi primit nimeni direct într-a III-a dacă nu s-ar fi certificat prin vreun act că le-a parcurs pe cele două anterioare din ciclul primar. Cum nici un înscris nu îl arată pe Eminovici Mihail absolvent al vreunui an de studiu de la nici o școală publică din ținutul Botoșanilor între 1856 și 1858, specialiștii au concluzionat că junele ar fi frecventat un institut privat din urbea Boto­șa­nilor sau în capitala Bucovinei, unde probabil şi-a însușit primele cunoștințe de limbă germană, având în vedere că mai târziu deja stăpânea destul de bine graiul lui Goethe. Cert este că în august 1857, fratele Ralucăi (mama poetului), arhimandritul Iachint Jurașcu, administratorul Seminarului Teologic de la Socola – Iași, îi trimitea cumnatului din Boto­șani un pașaport comun pentru copiii săi, printre care și Mihail, de 7 ani, valabil până-n iunie anul următor, luna încheierii cursurilor. Din evidențele oficiale existente reiese că Mihail a terminat cu succes cele două clase de gimnaziu, situându-se al cincilea din 82 de elevi.

În 1860, Gheorghe Eminovici l-a înscris pe Mihail la K.K. Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde studiaseră frații săi: Nicolae, Șerban, Ilie și Iorgu. Nu prea a fost tihnită această perioadă. De aceea, întors acasă, șturlu­baticul june este dus la un gimnaziu din Botoșani, dar nici aici nu are astâmpăr, ci pleacă înapoi la Cernăuți. În familie lucrurile nu mergeau tocmai bine. Se pare că părinții nu prea reușeau să suporte cheltuielile cu atâția copii școliți peste hotare, plus că perioada respectivă coincisese cu neașteptata moarte a lui Ilie, cel mai mare dintre băieți. Adolescentul Mihail, ajuns în capitala Bucovinei, s-a întristat, căci planurile nu i s-au potrivit, nefiind admis la o școală publică din oraș. De aceea, s-a văzut nevoit să urmeze una particulară. Între timp, inadaptatul gimnazist se „încurcă” și cu trupa de teatru „Fani Tardini”. A renunțat însă la un asemenea proiect, angajându-se la finele lui 1864 ca practicant la Tribunalul din Botoșani, unde a lucrat doar un an, apoi a demisionat spre a-și termina studiile. De aceea, anul 1865-1866 îl găsește pe Eminescu tot în Cernăuți, trudind pentru absolvirea clasei a III-a de gimnaziu, după care a plecat cu altă trupă de teatru prin țară ca sufleur. În astfel de condiții se naște fireasca întrebare: unde și când a absolvit celelalte clase de liceu, unde și când a promovat examenul de bacalaureat? Iar dacă nu l-a susținut, cum de s-a putut înscrie la universitățile din Viena și Berlin?

O serie de eminescologi nu s-au pus de acord nici astăzi cu privire la rezolvarea dilemei. Fostul său coleg de la Cernăuți, T. Ștefanelli, nedumerit de ches­tiunea în discuție, îi scrie lui Ioan Slavici, rugându-l să-l ajute în acest sens. Iată răspunsul primit: „Nu știu dacă a avut sau nu Eminescu bacalaureatul; cred însă că nu l-a avut. Dac-ar fi avut, n-a putut să-l ia decât la Beiuși în anul 1869, mai îna­inte de a fi venit la Viena, unde l-am găsit atunci”. Rămâne o problemă cu totul sensibilă, căci nu toate documentele afirmă același lucru. Bunăoară, însuși viitorul poet, ajuns la Viena în toamna lui 1869, declara în actele Universității că a urmat cursurile ultimului semestru de liceu ca „Privatlehrenstaldt in Bukarest”. Pe de altă parte, singurul act emis la data de 26 iulie 1873 de către Rectoratul Universității din Berlin legat de Eminescu arată că studentul avea studiile gimnaziale și cele liceale complete: „Noi, Rectorul și Secretarul Universității regale, Friedrich Wilhem din Berlin, atestăm prin acest certificat de absolvire că domnul Mihai Eminescu, născut în Botoșani, România, fiul proprietarului Eminescu, a fost pregătit pentru studiile academice la Gimnaziul din Botoșani și a fost înmatriculat la noi la 18 decembrie 1872 pe baza unui certificat de absolvire de la acest gimnaziu”. Ce-i drept, la Viena, el s-a înscris ca „auditor extraordinar” (ausserordentlicher Hörer), nu ca student ordinar, fapt ce nu-l obliga să-și susțină examenele. În asemenea condiții, junele botoșănean și-a putut alege obiectele și profesorii pe care să-i audieze. Documentele vremii pomenesc următoarele domenii ce au prezentat interes pentru Eminescu: filosofie practică, filosofia dreptului, economie politică, științe administrative, drept internațional și chiar medicină practică, după spusele aceluiași bun camarad, Ștefa­nelli. Gama largă a disciplinelor frecventate ne relevă faptul că Eminescu nu dorea numaidecât o specializare anume, ci urmărea, cu precădere, dobândirea unei culturi generale solide, pe care și-a completat-o la Universitatea din Berlin, iar apoi, întors acasă, a continuat cu ace­lași sârg să caute perfec­țio­narea intelectuală.

Concluzionând, Eminescu s-a preocupat toată viața de a-și îm­bo­găți cunoștințele, văzând în școală, în educație, nu o formă egoistă de afirmare, ci mo­dalita­tea concretă a omului – sau chiar a națiunii – de a progresa, căci, spunea el: „Educația are menirea de a cultiva inima și moravurile, iar cultura in­stru­iește mintea. Astfel, edu­ca­ția este cultura caracterului, iar cultura reprezintă educația minții”.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

Păcatul, libertatea și dragostea

10151804_1438228443113301_8928631498001887641_nDumnezeu Însuși a riscat ruina creației Sale pentru a nu-i știrbi libertatea, zice Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. În absența libertății, omul ar fi fost un roboțel cuminte și întru totul ascultător. Dar Dumnezeu a riscat și riscă mereu ruina creației sale pentru a nu-i știrbi libertatea. De aceea folosirea responsabilă a libertății se dovedește a fi un semn al iubirii.

Păcatul este folosirea fără discernământ a darului libertății. Suntem liberi, dar suntem și responsabili pentru tot ceea ce facem. Libertatea nu înseamnă însă lipsa constrângerilor, nu înseamnă a face ce vrei. Sau putem face ce vrem, dacă am învățat deja Iubirea. Nu e de mirare că Fericitul Augustin îndeamnă: „Iubește și fă ce vrei!” pentru că iubirea este cea care ne învață toate, căci faptele noastre vor fi atunci, pe cât e omenește posibil, între hotarele iubirii.

Hristos spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 21). În consecință, alegerea păcatului, ca încălcare a poruncilor, este semn de neiubire. Nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, dacă în mod conștient și constant, de bună voie, lucrează păcatul în viața sa.

„Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”, zicea Soren Kierkegaard. Abia atunci când te opui păcatului alegi de fapt libertatea, adevărata libertate. Căci altfel, alegând păcatul, omul devin rob al păcatului.

Mulți vorbesc astăzi despre „chingile dogmei creștine” care îngrădesc libertatea, când de fapt este vorba de cu totul altceva – îndemnul Bisericii fiind de a nu deveni robi ai păcatului, ci liberi de păcat. Biserica, deci, nu îngrădește libertatea nimănui, dar are datoria de a modela această libertate spre binele persoanei: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu sunt toate de folos” (I Corinteni 6, 12).

Priviți la omul pătimaș care deseori își vede ruinată viața din cauza diverselor dependențe, care deși vrea să se îndrepte, deseori nu poate (chiar dacă unii ar spune că e liber să facă ce dorește, iată că nu mai poate lucra binele!), ajungând la vorba Apostolului Pavel care spunea smerindu-se pe sine: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7, 19).

Același Apostol Pavel Pavel afirma: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi sunteți, robii aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16). De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul întărește toate acestea: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însa I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun. Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-36).

Dincolo de cuvinte, fiecare om simte pe inima sa că ascultarea de cel pe care-l iubește îl apropie de cel iubit. Așa cum cel îndrăgostit caută să intre în voia omului drag, așa și cel care se apropie de Dumnezeu simte că păcatul îl desparte de dragostea Lui. Nu în sensul că Dumnezeu nu l-ar mai iubi, dar așa ni s-a dat să simțim asta – ca un copil ce știe că mama sa se va mâhni dacă va face o boroboață.

Fără darul libertății nu ar mai fi păcat, dar nici virtuți… Mântuitorul respectă așadar libertatea de voință a fiecăruia: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

De la duhovnicul meu am aflat cândva o pildă. Se spune că Împăratul Arcadiu, dorind să se răzbune pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care critica deseori de la amvon luxul de la palat, a întrebat câțiva sfetnici apropiați cum să-l pedepsească pe acesta. Unii au sugerat să-i confiște averea, să-l exileze, să-l întemnițeze sau să-l omoare. Un alt sfătuitor, care cunoștea mai îndeaproape pe Sfântul Părinte, a spus că niciuna din aceste pedepse nu-i va aduce vreo pagubă.

– Dacă îi veți confisca averea, vor suferi săracii, căci nimic din ce are nu ține pentru sine. Dacă îl veți exila, nu se va mâhni, căci tot pământul este al lui Dumnezeu. Dacă-l veți întemnița, va săruta și lanțurile din dragoste pentru Hristos, iar dacă-l veți omorî, îl veți uni mai repede cu Hristos, a spus sfetnicul împăratului.- Atunci dară, cum poate fi pedepsit? -Există un singur mod de a-l pedepsi pe Părintele Ioan: faceți-l să păcătuiască, fiindcă acest om de nimic nu se teme mai mult decât de păcat…

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere – Laurentiu DumitruCâți nu ne tânguim pentru diverse neajunsuri, suferințe și pierderi, în timp ce marea și adevărata dramă a noastră este faptul că nu lepădăm păcatul, singurul lucru care ne poate despărți de Dumnezeu. Nu știu câți conștientizăm că păcatul făcut constant, cu bună știință, este tot un soi de necredință (uneori chiar te poate întoarce la necredință!)… Asta este una din problemele inerente firii noastre căzute. Credința în Dumnezeul cel Viu aduce după sine un fel de „strâmtorare” (ar fi absurd să pretindem a trăi credința după gustul fiecăruia). Paradoxal însă, această nevoință, acest exercițiu al luptei cu păcatul, atunci când sunt biruitoare, sunt cele ce ne oferă o conștiință curată și adevărata libertate după care orice om tânjește.

Din fericire Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne curăți de păcate prin baia spovedaniei.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015

Părintele Constantin Necula în conferinţă

origÎn conferinţa pe care a susţinut-o la Turnu Severin, părintele Constantin Necula a vorbit despre însemnătatea modului de a fi atent cu lucrurile importante în viaţă, despre demnitatea de a fi ucenicul lui Hristos:

“Dumnezeu ne dăruieşte suficient de multă minte şi noi ne ascundem tot timpul în suficient de multă prostie încât să nu înţelegem că viaţa noastră este făcută ca să mergem spre Dumnezeu, nu doar spre ceilalţi. Toată lumea vrea ca biserica să fie precum o echipă de fotbal, investim, investim, investim şi apoi trebuie să marcăm. Algoritmul acesta nu merge în viaţa duhovnicească. În viaţa duhovnicească îţi iese uneori fără să investeşti, alteori investeşti o viaţă întreagă sufleteşte şi vezi că la capătul vieţii eşti trist”.

„Cel mai interesant este când un popă se întăreşte după bani. Asta urmăreşte televiziunea, dacă popa e avid după bani, dacă, Doamne fereşte!, are şi volan la maşina pe care o are deja e vinovat, pentru că în curând o să ajungem să conducem maşini fără volan şi să ne operăm singuri. Asta am aflat-o în ianuarie, când, scriind un articol despre sufletul spitalului, fiind internat, cineva a comentat: <<un nenorocit de popă care eşti tu, nu ar trebui să vă operaţi în spitalele de stat că nu ajutaţi statul cu nimic>>. Şi atunci i-am zis soţiei: <<te rog să pregăteşti nişte gheaţă, că vreau să mă operez singur acasă, să-i scurtez de o grijă pe marii adunaţi ai societăţii moderne, oameni care adună likeuri pe propria imagine şi devin autoreverenţiari>>”, a spus părintele Constantin Necula.

“Noi ne comportăm ca şi cum Ortodoxia ar fi aşa un fel de roată reşapată, vulcanizată. Noi, românii, suntem foarte buni la cârpeli, dacă vă uitaţi nu facem niciodată bine nimic din ceea ce este de făcut. Cârpim hainele pe care le purtăm, ne cârpim duminicile, cârpim viaţa duhovnicească crezând că dacă ajungem aici totul este rezolvat. Oamenii din Moldova mai întreabă: părinte, da e bine dacă postim prima zi în prima săptămână şi ultima săptămână din post? Da, numai în Moldova se pune întrebarea asta. Şi e ca şi cum ai vrea să treci Dunărea cu un picior pe un mal şi celălalt pe alt mal”.

“Nu putem fi egoişti la nesfârşit în rugăciune, Doamne, te rog, dacă ar muri şeful să-i iau locul, Doamne ajută, suntem creştini, îţi mulţumesc că mi-ai dat posibilitatea de a-i trage una colegului meu de servici peste bot. Atitudini de genul acesta, să fim serioşi, ne sufocă credinţa, mergem la biserică ca la oficiul forţelor de muncă, vrem servicii, casă, iubit, iubită, dacă se poate acolo să trecem şi mărimile, nu? Nu se poate să trăim tot timpul cu Hristos la o bodegă a cerului”.

„Noi credem foarte uşor că ce ţine de viaţa noastră intimă trebuie să fie gestionată de popă. Te duci la spovedit, întrebi pe părinte toate bazaconiile, cât piper să pui în supă, dacă pui sare nu, de parcă bietul popă e dieteticianul sau ginecologul nostru, că şi acolo îl întrebăm toate prostiile posibile. Preotul nu poate să fie un arbitru al vieţii intime, el te îndeamnă să înţelegi că Dumnezeu nu este împotriva ta, să înţelegi marea împrăştiere din jur, ce înseamnă aruncarea de nimicuri în viaţa de familie”.

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

a10---3015-σετ-byzantine-silver-chalice„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe de–a–ntregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere – Laurentiu DumitruDin păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

Proști, troglodiți… de ce nu și teroriști?!

primaria-parisuluiM-am întristat foarte tare aflând de masacrul din clubul gay din Orlando, Florida, SUA, soldat cu 50 de morți și 53 de răniți (cifrele sunt aproximative la acest moment). Credeți că se înțelegea de la sine că m-am întristat? Nu, tocmai ce am citit pe diverse pagini că, de bună seamă, ortodocșii se bucură de moartea gay-ilor…

Apoi am aflat că autorul atacului terorist este un american musulman radical. Însă iarăși, citesc pe mai multe pagini că nu e vorba despre islam aici, ci despre homofobie… Stângiștii sunt în ceață, nu mai știu de partea cui sunt, agenda lor promovând și susținând deopotrivă comunitățile LGBT și migrația masivă a arabilor spre Europa. Nu cred că vom mai vedea prea curând manifestări cu bannere în genul LGBT Against Islamophobia (v. foto). De altfel, pedeapsa cu moartea pentru homosexuali există în câteva țări musulmane…

Totuși, Remus Cernea a găsit un răspuns uluitor care a împăcat și capra și varza ideologică, de fapt sunt de vină creștinii ortodocși. Într-o postare de pe facebook, el explică cum e cu spiritul urii. Acest spirit al urii este cauza fundamentală a ororii produse prin atacul armat. Iar atunci când impulsurile criminale sunt asociate cu accesul lejer la arme, riscul ca astfel de situații îngrozitoare să se petreacă este major.

Fraza are logică și era de apreciat dacă se oprea aici. Dar nu a fost de ajuns… de ce să nu profite Remus Cernea de acest trist eveniment pentru a lovi în ortodocși spunând că și ei sunt vinovați de același spirit al urii?!…

Iată ce spune mai departe… Din nefericire, acest spirit al urii ne este binecunoscut și în România întrucât el este răspândit și amplificat de către Coaliția pentru Familie prin demersul antidemocratic de a schimba constituția pentru a lovi în persoanele LGBT.

Nu-mi spuneți că, în fapt, spune altceva sau că este decupat din context, căci rolul analogiilor este tocmai acela de a arăta asememănări, similitudini între fenomene, obiecte, noțiuni etc. Altfel spus, nu-i chiar așa mare diferență între actul terorist al americanului musulman și demersul Coaliției pentru Familie din România. Aceasta, într-adevăr, e o mare cutezanță și batjocură la adresa unor oameni care nu au dorit nimic altceva decât ca familia să rămână familie și să nu-i fie deturnat sensul milenar de ideologia LGBT a vremurilor noastre. Totuși, de la proști și troglodiți la criminali sau teroriști este un drum lung, tare lung…

De altfel, dacă în situațiile similare, de la Paris sau Londra, au murit oameni, în Orlando au murit… homosexuali. În semn de solidaritate cu victimele, după tragedia de la Orlando, Primăria Parisului a arborat pe fațadă drapelul Gay, nu pe cel al Statelor Unite.

Totuși, ce-i cu homofobia aceasta și de ce se pune mereu în cârca ortodocșilor? Conform DEX-ului avem două sensuri: 1. frica de homosexualitate sau frica de homosexuali 2. adversiunea, dezaprobarea, discriminarea, ura față de homosexualitate și față de persoanele de această orientare sexuală.

Primul sens al cuvântului e prea light pentru a-l lua în discuție, al doilea este definit prin mai mulți termeni care la rândul lor ar trebui explicați. Grosso modo, e vorba de faptul că ortodocșii arată ură față de homosexuali. Despre absurdul acestui lucru am scris aici:  Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

Ideologia LGBT nu lucrează cu DEX-ul, ci în fapt îi numeşte homofobi pe toți cei ce cred că homosexualitatea este imorală. Corect. Aici m-ați prins… și eu cred că homosexualitatea este imorală, deci sunt homofob, deși, repet, nu-i urăsc, nu arăt adversiune față de ei și nici frică (!?) nu-mi este de ei.

Știți însă că Hristos Domnul, Iubitorul de oameni, S-a pironit pe Cruce pentru noi toţi, deci şi pentru homosexuali? Dar și Hristos, ca și Sfântul Pavel mai apoi, a socotit homosexualiatea imorală. De aici se deduce că Iubitorul de oameni Hristos urăște oamenii… La astfel de concluzii absurde te pot duce noile definiții corect politice.

Mântuitorul a iubit lumea, dar a condamnat păcatul. Am mai spus-o, de fapt numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Cred că homofobi sunt toţi cei care se feresc să aibă convingeri ferme, toţi cei care se feresc să deranjeze cu părerile lor pe cineva…

Sunt încredințat că toate aceste nedreptăți, supărări și mâhniri ce se fac creștinilor se vor socoti la judecată ca o mucenicie lăuntrică.

 Laurențiu Dumitru

Sursa: lavrentie74.wordpress.com

Duminica a VII-a după Paşti, Ev. Ioan 17, 1-13

13346557_10204663917396237_4682175663644621702_nÎn vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui; iar  viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ şi am săvârşit lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac. Şi acum Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. An făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tăi erau, şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi, şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele, şi M-am preamărit în ei. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău; pe cei care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării, pentru ca să se împlinească Scriptura. Acum însă Eu vin la Tine şi acestea le grăiesc cât sunt în lume, pentru ca bucuria Mea s-o aibă deplin în ei.

Două lucruri doreşte diavolul de la tine în această viaţă. Mai întâi vrea să nu te întâlneşti niciodată cu Dumnezeu, să nu ai şansa să auzi vreodată de El. Dacă eşti chemat la biserică, el va avea grijă să nu ajungi. Dacă eşti invitat să citeşti Scriptura, se va îngriji să nu o faci, ca nu cumva să descoperi pe Hristos în ea. Satana va face imposibilul pentru a te împiedica să Îl cunoşti pe Hristos. Te va îndepărta de colegii buni, credincioşi, aşezaţi, cu o viaţă duhovnicească frumoasă, de cei ce ar putea să te ajute să ajungi la lumină. Îţi va aduce în faţă numai uscăturile din Biserica lui Dumnezeu ca tu să poţi sta cu mâna întinsă acuzator şi să poţi spune:  „Uite, păcătosul! De ce să merg la biserică? Îi văd cât de falşi sunt mulţi dintre ei! Îi văd cum duc o viaţă lumească.” Atunci satana este fericit, este mulţumit din cale-afară. Nu o să te întâlneşti cu Hristos, îşi spune el, o să mori şi o să mergi în fundul iadului!”

Dar s-ar putea să te scape diavolul… şi aceasta să fie şansa ta de a te întâlni cu Dumnezeu. Aceasta este legea biblică valabilă de două mii de ani încoace, care stă în picioare şi astăzi. Vei simţi biruinţa Duhului Sfânt în viaţa ta, dar în ziua făgăduinţei tale că te vei schimba, diavolul e foarte supărat, plângând de ciudă că te-a pierdut. În vreme ce îngerii din ceruri se bucură şi cântă, el tropăie din copite de nervi. Dar te înşeli dacă crezi că lupta lui pentru sufletul tău a încetat. Nu ştiu să existe personaj mai perseverent în univers, după Dumnezeu, ca diavolul. „Chiar dacă l-am scăpat acum, îşi spune, şi a ajuns în Biserică, tot mă duc la el pentru că vreau să-l leg.” Dacă în această acţiune a lui are succes, cumplit vei avea de suferit. Ceea ce urmăreşte este să te determine să nu Îl poţi sluji corespunzător pe Dumnezeu şi va face tot ce îi stă în putinţă ca tu să nu poţi cânta, să nu te poţi ruga din toată inima, să nu poţi posti, să nu te poţi spovedi, să nu te poţi împărtăşi, să nu te închini cu sinceritate. Diavolul se mulţumeşte şi cu un butuc plantat în biserică.

Pentru a evita întâlnirea ta personală cu Hristos şi mai apoi cunoaşterea Lui în plinătatea adevărului, diavolul te va lovi atât din exterior, cât şi din interior. Poate nu îţi dai seama ce duşman neînfricat se acunde în interiorul fiecăruia dintre noi. Filosoful francez Marcel Johandeau spune: „Nu de Dumnezeu mă tem, ci de mine însumi; liber fiind, pot să nu îi deschid uşa: Prins fiind de libertate şi de opinia eronată că poţi să-ţi controlezi viaţa, s-ar putea să nu îi deschizi uşa lui Dumnezeu. O schimbare, o pocăinţă subţire, fără slujire, dusă cu anevoie, fără bucurie, cu compromisuri, e tot ce îşi doreşte diavolul. Un creştin de paie.”

Să ne gândim la creştinii noştri mai tineri şi mai puţin tineri care se trezesc duminica obosiţi praf sau mahmuri, unora zăngănindu-le în cap zgomotul de toată noaptea de sâmbătă. Băutura, tutunul, drogurile, plăcerile fizice îl împiedică să vină la slujbă. Mai mult, vă veţi mira, pozează într-un om integru, motivându-şi absenţa de la slujbă prin aceea că nu vrea să fie fariseu. E adevărat, nici măcar fariseu nu poate să fie… e doar un om compromis pe vecie. Planurile diavolului trebuie demascate la timp, de aceea vreau să dezvălui, pe cât îmi ajută experienţa, lucrurile de care acesta se foloseşte pentru a se asigura de eşecul nostru ca şi creştini. Aceste planuri sunt ca nişte handicapuri în viaţa noastră.

Ştiţi cum am putea defini mai banal handicapul? A încerca să alergi la maraton 42 de km cu un picior de lemn. În ordinea simplistă a acestei interpretări, tot handicap ar fi pretenţia mea de a concura cu doamna Gabi Szabo la 4000 de m. Din politeţe, probabil, mi-ar spune: „Părinte, primii 2000 de m vă las să îi alergaţi singur, iar apoi trageţi clopotul să vin şi eu.” Tot o formă de handicap ar fi inteţia de a participa la olimpiada de matematică când tu îţi frămânţi mintea dacă 7×9 e tot una cu 9×7 sau dacă 6×7 e tot una cu 42.

Privit dintr-o perspectivă duhovnicească, handicapul poate fi definit ca o încercare de a-I sluji lui Dumnezeu cu o viaţă lumească. Prin urmare, handicapul presupune o incapacitate a noastră de a-L servi pe Dumnezeu într-un mod adecvat.

Handicapurile fizice sunt cele accesibile privirii. Fie că ne place sau nu, lupta celor mai mulţi, mai ales tineri, este lupta cu oglinda, cu propria imagine corporală. E o luptă istovitoare de multe ori… Cineva mi-a zis cândva: Este voie să îmi fac operaţie estetică? Handicapul fizic este o realitate extrem de diversificată, dar mai ales frustrantă. Poate fi un nas strâmb sau un mers şchiopătat. Sunt handicapuri fizice pe care mulţi nu şi le-ar dori, defecte cu care s-ar putea să te fi născut. Să nu mai vorbesc de complexele băieţilor. Nici nu au apucat să se căsătorească şi îşi dau seama că nu mai au păr pe cap decât pentru două duşuri. Îi tot aranjează, îl lasă lung, îl fixează bine să nu îl ia vântul. Pentru unii, handicap fizic poate fi culoarea pielii: poţi fi prea negru sau prea palid. Acneea este şi ea un complex cu care mai ales tinerii se luptă la vărsta pubertăţii. S-ar putea să fii ca Moise, gângav, şi să spui: E-e-e-e-u, D-o-o-a-m-ne, n-u-u. Eu sunt peltic, sunt rău în vorbire. Alege pe altcineva să Îţi facă treaba.” Sunt unii cărora nu le trebuie necaz mai mare decât ochelarii, tot întrebându-se dacă le stă sau nu bine cu ei. Apoi deficienţa de auz: când te prefaci că întrebi de două ori pentru că eşti interesat. Înălţimea care te face să te vezi un uriaş sau un pitic. Greutatea este mai nou sursa necazurilor noastre: când se învârte lumea cu tine pentru că nu ai mâncat şi ai dat în spasmofilie. Toate aceste eforturi inumane doar pentru ca să arăţi ca trasă prin inel. Lupta crâncenă cu Kg ne-a adus în case un prieten nelipsit: cântarul.

Din cauza naturii sale vizibile, handicapul fizic este o prezenţă extrem de nedorită în vieţile noastre. Pentru că handicapul a afectat şi îngreuiat adesea viaţa oamenilor Scripturii, haideţi să ne oprim asupra câtorva defecte fizice cu care s-au confrunatt aceşti slujitori ai Domnului. Cum a fost Moise? Gângav. Cum a fost Zaheu? Pitic. S-a folosit Dumnezeu de ei? Cum a fost Pavel? Urât, cu ochii scurşi. Totuşi, s-a folosit Dumnezeu de Pavel? Gândiţi-vă la David şi la modul arogant şi depreciativ la care îl priveşte Saul: „Tu vrei să te baţi cu Goliat? Dar nu vezi că eşti un copil, un pici? Nu vezi că nu ai armură?” Biblia spune că Saul a vrut să dreagă cumva handicapul lui David îmbăcându-l cu armura lui. Însă aceasta nu i s-a potrivit, era prea mare şi grea. Au râs vitejii lui Saul de el, Goliat s-a arătat şi el ofensat şi a strigat către oştirea duşmană: „Ce aveţi voi, israeliţilor, trimiteţi copiii să se bată cu mine?” Vârsta necorespunzătoare este şi ea un handicap.

Condiţia socială poate reprezenta, la rândul ei, sursa frustrărilor şi complexelor noastre. Nu-ţi trebuie nimic mai mult decât o familie cu probleme, în care să auzi repetându-se obsesiv cuvântul „divorţ”. Îmi amintesc de drama unor copii cu o astfel de familie, care au venit într-o zi la biserică să ne rugăm pentru ei, spunându-mi printre lacrimi: „Când am auzit într-o seară cum ne împart părinţii, nu ne-a venit să credem urechilor. Au împărţit cam aşa: frigiderul rămâne la mine, maşina de spălat la tine; fata rămâne la mine, băiatul la tine.” Ştiţi ce au înţeles acei copii atunci? Că sunt un obiect banal, precum frigiderul, în acea casă, că valoarea lor era aceeaşi cu a unei maşini de spălat… Nu-ţi trebuie altceva în viaţă decât să trăieşti într-o casă cu probleme, unde tatăl vine băut şi te rogi să ajungă fie suficient de beat ca să adoarmă cât mai repede, fie suficient de treaz ca să nu te apuce la bătaie. Poate o parte dintre voi aţi crescut într-un astfel de cămin şi ştiţi despre ce vorbesc. Poate aţi experimentat ce înseamnă să trăieşti în permanenţă cu teama de a te întoarce acasă.

Handicapul social este povestea tristă a multora dintre noi. El ne înfăţişează aşa cum suntem sau, mai bine zis, aşa cum situaţia socială ne-a împins să fim. Poate eşti în pielea celui care şi-ar dori să meargă şi el o dată pe lună la cofetărie cu prietenii, dar nu are bani nic măcar de un suc. Sunt dintre voi care trăiesc chiar acum drama şomerului, a celui urgisit de soartă, tratat de societate ca un paria, ca un nimic. Să te duci în fiecare zi să îţi cauţi un serviciu şi să nu găseşti. Sau să fii respins politicos cu tot felul de vorbe.

Poate că te-ai născut într-o familie numeroasă. Să stai la 16-17 ani în bucătărie şi să găteşti pentru încă nu ştiu câţi fraţi în urma ta, schiţează conturul unei forme aparte de handicap. Să nu ai nici copilărie, nici tinereţe pentru că trebuie să stai de dimineaţa până noaptea târziu în bucătărie. Să te scoli prima, să fugi la şcoală şi să te întorci acasă într-un suflet, ştiind că te aşteaptă o grădiniţă de pitici cărora trebuie să le dai de mâncare. Să înveţi numai noaptea -  dacă nu cazi frântă de oboseală – după ce ai avut grijă să îţi culci frăţiorii.

S-ar putea să fie o anormalitate ceea ce spun eu acum pentru tine, care vii acasă şi nu ai altă activitate decât să te relaxezi ascultând muzica preferată, să te duci în bucătărie şi să fie masa pregătită, să fii mereu curat pentru că, nu-i aşa, spală maşina.

Handicapuri materiale. S-ar putea să ai un handicap financiar, să îţi lipsească banii, iar atunci când eşti tânăr şi îţi lipsesc banii, eşti privat şi de hainele pe care ţi le doreşti. Nimeni nu merge de bucurie sau pentru că banii îl scot din casă să se îmbrace de la mâna a doua. Dacă i-ai avea, ţi-ai achiziţiona întreaga garderobă doar de la magazinele de firmă. Cu toate acestea vreau şă ştii că eu te iubesc şi te iubeşte şi Dumnezeu. Şi vreau să îţi spun un cuvânt ţie care te îmbraci cum poţi, nu cum ai dori: va veni într-o zi Iisus Hristos şi te va îmbrăca cu haina Lui de slavă. Va pune pe umerii tăi o haină nouă, pe care nu a purtat-o nimeni înaintea ta şi care e făcută pe măsura ta. E haina neprihănirii şi a slavei lui Dumnezeu.

Handicapuri spirituale. Un loc semnificativ îl ocupă şi suita neputinţelor noastre spirituale, pe care le experimentăm, devenind adesea fără să ne dăm seama nişte creştini trişi, cu o viaţă anostă şi stranie. Nu-i aşa că te-ai aflat şi tu în situaţia de a te pune pe genunchi, dar să nu te poţi ruga sau să îţi fugă gândul în altă parte? Te aşezi la rugăciune şi prin minte nu îţi trec decât gânduri legate de lucru, de şcoală, de facultate, de o mulţime de alte griji. Cu toate că dorinţa ta este aceea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi de a I te închina, nu poţi. Să vă dau un alt exemplu: te hotărăşti să posteşi în fiecare vineri şi plin de bucurie, de nerăbdare, aştepţi ziua respectivă. Se întâmplă însă un lucru interesant. Cu o zi înainte nu ai postit. Ai fost atât de prins de treburi şi nu ai avut vreme să mănânci. Te-ai trezit că e aproape cinci după amiază, iar tu încă nu ţi-ai luat micul dejun şi te minunezi cum de ai reuşit să rezişti atâta timp. Vine însă vineri dimineaţă când eşti hotărât să stai o zi întreagă în post şi, cu toate că nu este decât ora nouă dimineaţa, te uiţi la pacheţelul colegului sau colegei. La ora 10 simţi că te doare un pic capul. La 11.00 lupţi deja puternic cu tine însuţi ca să nu bei puţină apă. La ora 12.00 îţi găseşti scuze, poate că Dumnezeu acceptă postul cu apă, Dumnezeu e înţelegător, ştie ce muncă ai. Îţi aminteşti şi de predica de la biserică şi începi să te justifici că până şi părintele a fost de acord că Domnul ţine cont de postul nostru, chiar dacă e numai până la ora 13.00. Colegul de lucru îţi dă şi el un ajutor: „Tu chiar arăţi rău astăzi. Eşti cam palid.” Nu-i aşa că de cele mai multe ori acesta este tabloul zilelor noastre de post? La ora 14.00 eşti biruit. Vii acasă şi te rogi: Doamne, iartă-mă! Promit că data viitoare o să duc mai mult. E obsesie mondială mai nou, toată lumea e la dietă, toţi vor să scape de burtă, de şunci şi de aceea călărim cântare şi luptăm până la epuizare cu kg în plus. Îţi aminteşti şi tu când ai mâncat doar un biscuite întreaga zi sau numai celebra ciorbă de varză. Te-a durut sau nu capul, dar te-ai ţinut tare. Ştiţi ce scot în evidenţă situaţiile amintite? Handicapul nostru spiritual. Să poţi face lucrul lumii, dar să nu îl poţi face pe al lui Dumnezeu. Să te uiţi cum se roagă alţii, să vrei să citeşti Scriptura şi să te apuce somnul, să nu înţelegi nici Vechiul Testament, nici Noul Testament. Să nu te poţi implica în slujire, să nu ai bucurie.

Acestea sunt handicapuri reale. Dar ce se întâmplă cu cele imaginare? Probabil una din trei fete sau femei trăiesc cu impresia că sunt urâte sau îşi văd viaţa ca o continuare a poveştii Cenuşăresei. Însă multe din aceste femei se privesc în oglinzi strâmbe, fără să le treacă vreodată prin minte că vinovată ar putea fi oglinda, că realitatea e alta şi că imaginaţia le joacă feste.

Cine favorizează toate aceste neputinţe despre care am vorbit?  Duşmanul numărul unu suntem noi înşine. Noi credem că suntem slabi, că nimic bun nu locuieşte în noi, că arătăm într-un fel ciudat, că nu sunt bani suficienţi acasă, că nu avem ghiozdanul cel mai frumos, nici hainele cele mai scumpe, că avem fraţi prea mulţi care ne privează de luxul de a avea propria cameră, intimitatea noastră. Avem probleme, dar, în primul rând aceste probleme sunt în noi pentru că noi menţinem handicapurile în viaţa noastră.

În al doilea rând, s-ar putea să avem o imagine greşită pe care lumea o promovează. O să vă pun o întrebare simplă: când aţi vrut să cumpăraţi o păpuşă scumpă pentru copil, să zicem Barbie, aţi văzut-o într-un cărucior cu rotile? Cu ochelari de vedere cu dioptrii mari sau plină de coşuri? Aţi văzut vreo păpuşă de felul acesta? Niciodată! Ştiţi de ce? Pentru că lumea promovează o perfecţiune de laborator, care nu există în realitate. Un coleg care lucra în televiziune îmi povestea că noi vedem vedetele la televizor şi rămânem miraţi de frumuseţea lor. Şi zicea de o actriţă pe care noi o îndrăgeam la vremea aceea: ştii cât lucrăm la doamna? Patru ore de lucru, un kg de creme şi de vopseluri, pe care i le legăm să ţină pe faţă, să nu cadă până la sfârşitul filmării. În lumea mea de televiziune mi-am dat seama, spunea el, de un lucru: lumea aceasta nu este decât un strat de fard pus peste gunoi!

Ce promovează această lume? Căsătoria perfectă, bărbatul perfect, femeia perfectă, iar noi, în loc să ne raportăm la lumea reală, la cei de lângă noi, ne raportăm la starurile care au cinci ore de coafor, cinci de machiaj, cinci de mai ştiu eu ce ca să stea în picioare. Care este imaginea pe care o promovaţi voi? Vă iubesc aşa cum sunteţi, oameni reali, oameni dragi mie, cu problemele voastre, cu viaţa voastră, cu sănătatea voastră, de multe ori şubredă. Mulţi oameni, mai ales tineri, mărturisesc că au probleme de sănătate. Cine se gândea la aşa ceva? Ni se pare că trebuie să ai de la 50-60 de ani încolo ca să ai probleme de sănătate. Dar cine promovează în lume ideea unui tânăr cu reumatism. Totuşi, există! Sau a unui tânăr miop? L-aţi văzut pozând? Niciodată! Dar există! Dar a unui tânăr timid? Toţi sunt grozavi în film, pe ecran, în virtual! Şi chiar fetelor noastre le plac aceia care dau din mâini, din coate, descurcăreţii, care ştiu să spună vorbe dure. Iar când întâlnesc unul mai fâstâcit: „Domnule, cam pămpălău…” zic!

Părinţii greşesc şi ei de multe ori pentru că ajută la promovarea handicapului în viaţa noastră.  Ce ar putea spune părinţii unui copil care mereu răspunde la întrebările mamei: Ce ai luat astăzi? FB? Nu!, zice el. Bine? El: Nu! Un Sssss! Bleg eşti, măi! Copilul creşte auzind în fiecare zi cuvinte ca „bleg”, „netot”, „nerod”, „nu va ieşi nimic bun din tine”, „prostănac”, „prostovan”. Este un handicap cu care copilul va creşte în viaţă. Sau: Vino la mama. Tu eşti frumuseţea mamei, iar fratele de dincolo aude, ştiind că el este mai urât. Ne mai ajută şi colegii de şcoală. Ce frumos ar fi dacă v-aş întreba ce porecle aţi avut sau aveţi la şcoală.

Ce e de făcut? În primul rând, va trebui să recunoaştem că, deşi avem probleme şi handicapuri, noi suntem creaţia lui Dumnezeu. Credeţi asta? El te-a creat aşa cum eşti şi poate te-a lăsat să vii în această lume cu gângăvie, cu miopie, cu nasul într-un anumit fel. Aşa a ales Dumnezeu pentru tine. Oare face Dumnenezeu lucruri imperfecte? În al doilea rând trebuie să înţelegi că Dumnezeu are un scop cu viaţa ta, chiar aşa imperfectă şi plină de handicapuri. Care este scopul? În Romani 12, 1 citim: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.” Vă îndemn să aduceţi trupurile voastre aşa cum sunt ele: cu probleme, cu necazuri, cu supărări, cu familii destrămate, cu violenţă etc. Aşa veniţi la Dumnezeu. În al treilea rând, dacă ai o neputinţă, Dumnezeu o poate folosi spre lauda Sa. Şi sunt multe exemple. În al patrulea rând, fii optimist! Eu nu am văzut om mai handicapat pe lumea asta ca tâlharul de pe cruce. Eşec total! În ultima clipă din viaţa lui a primit lumină de sus şi a rostit: Dacă eşti Dumnezeu, vreau să fiu cu Tine în Rai! Iar Domnul i-a spus: azi vei fi cu Mine în Rai. Dumnezeu care poate muta munţii, poate muta şi munţii din viaţa ta.

Creştinism de vacanţă

???????????????Fără îndoială că dracul grătarului şi dracul mersului exact duminica dimineaţa la cumpărături prin mall-uri, pe colo, pe colo, nu e un drac nou, el e vechi, e bătrân, e dracul împrăştierii în orice altceva decât în Hristos, e dracul mersului la cumpăratul lumii, împotriva propriei tale firi, împotriva propriei tale fiinţe, împotriva propriului tău destin creştin. Şi atunci, Biserica e pentru babe, e pentru fraierii de preoţi. Nu e pentru noi, ăştia, dăştăpţii, care avem maşini cu mii de cai putere, cât lo­comotivele dacă se poate, de nici nu mai avem unde să le parcăm, vedeţi?

În supra-saturarea aceasta de bunuri, am ascuns Bise­rica după garsonieră, casă, maşină, carieră, bani, afaceri, împrăştieri, grătare, mititei, toate celelalte. Abia undeva, aşa, departe în zare – îi faci cu mâna din când în când —, Biserica! Şi toate astea când, de fapt, adevărata odihnă nu poate veni decât de la Dumnezeul Care Se odihneşte în Liturghie.

Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism în vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 92-94

Ca Iuda…

13007190_801938083271747_1573502558335821049_nUn preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: “Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, şi el nu s-ar fi spânzurat. Aşa de mare este iubirea lui Hristos.”

Printre copii era unul care, mai deosebit, înţelegea propovăduirea preotului – şi iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.

A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:

- “Spuneţi-mi, voi aţi fi făcut ca Iuda sau aţi fi cerut iertare lui Iisus?”

Toţi tăcură. Copilul cel ales a zis cu îndrăzneală:

- “Eu, părinte, aş fi făcut ca Iuda…”

Preotul rămase surprins şi mâhnit.

Zise:

- “Cum? Te-ai fi spânzurat şi tu?”

- “Da” – răspunse aproape lăcrimând copilul.

Preotul nu mai înţelegea nimic.

Atunci, copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:

- “Da, m-aş fi spânzurat, dar nu de copac… ci… de gâtul lui Iisus cu braţele mele… ca să mă ierte.”

Sfânta Împărtăşanie

6303_39130_345615f963Împărtășania nu e cununiță pentru virtuți, ci medicament pentru sufletul păcătos. De aceea trebuie să ne împărtăşim la fiecare liturghie și nu doar de câteva ori pe an, chipurile din motiv de evlavie (părută evlavie de fapt), de nevrednicie, pe principiul că “noi nu mai avem viața virtuoasă a creștinilor din vechime”. Eu, personal, cred cu tărie că acei creștini din vechime erau buni creştini tocmai pentru că se împărtășeau, Hristos din Euharistie era Cel Care îi ținea, îi întărea şi le dădea putere. De aceea erau buni.

Să crezi că ești vrednic și că poți tu ceva prin puterile tale mi se pare că aduce un pic a erezie pelagianistă. Sfinții Părinți erau foarte clari când ziceau că cine se crede nevrednic să se împărtășească la fiecare liturghie, dar vrednic să se împărtășească o dată pe an, acela e un înșelat. “Nu pentru cei drepți am venit, ci pentru cei păcătoși”.

Pe de altă parte, Împărtăşania NU trebuie să devină o rutină. Când te împărtășești să simţi că ţi-ai vărsat şi ultima picătură de sânge în lacrimi de pocăinţă şi rugăciune. Fiindcă, dacă ajungi să te împărtăşeşti fără umilinţă şi fără “emoţia” că acolo este Hristos Însuşi cu Trupul şi Sângele Său, şi dacă totul devine o rutină, mai bine nu. Însă… grijă! Să nu ne “adăpostim” în spatele “nevredniciei” noastre. Să luptăm cu toate piedicile!

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!

11 iunie – Sfântul Luca al Crimeii

10390262_896031487090004_2921332565609455192_nPe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului, om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia.

Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877, şi a primit din botez numele Valentin. Credinţa sa a fost înrâurită de apropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase în Kiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cu prilejul absolvirii liceului. Avea un mare talent artistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însă asupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-i ajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903.

În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulat la biserică. El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialităţile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. După puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cererii sale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operaţie.

Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns mult soţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieşti chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească şi de tămăduitor al trupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop.

Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şi fanatici, precum şi de-a stânga, de guvernarea atee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.

Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.

Ziua onomastică a Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu I

p-ecumenic-bartolomeu-2Bartolomeu I (în limba greacă Βαρθολομαίος Α, Dimitrios Arhondonis) (numele său laic fiind cel de Demetrios Arhontonis) (n. 29 februarie 1940, insula Imbros, Turcia) este, din 2 noiembrie 1991, cel de-al 270-lea patriarh ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol. Poartă titlul de „arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și patriarh ecumenic”, este considerat succesorul Sfântului Apostol Andrei, „primul între egalii săi” (primus inter pares) în raport cu conducătorii Bisericilor Ortodoxe. Cu cetățenie turcă, el aparține minorității grecești din Turcia.

A studiat teologia în seminarul de pe insula Halki, la Universitatea Gregoriană din Roma, oraș unde și-a luat și doctoratul in Teologie, la Institutul Pontifical Oriental. De asemenea, a studiat și la München. În anul 1961 a fost hirotonit diacon. În anul 1969 a fost hirotonit preot. Trei ani mai târziu devine conducătorul cancelariei patriarhale. În anul 1973 a devenit episcop titular de Philadelphia (Asia Mică). A fost șeful de cabinet al patriarhului Demetrios I. Vorbește fluent greaca, turca, latina, germana, engleza și franceza. În 1990 devine mitropolit al Calcedonului și prin aceasta cel mai important ierarh după patriarh din sinodul constantinopolitan. În 22 octombrie 1991 a fost ales de cei 15 membri ai Sfântului Sinod drept arhiepiscop de Constantinopol și patriarh ecumenic.

11 iunie – Sfântul Apostol Bartolomeu

2508_bartolomeuSlăvitul şi mult-lăudatul Apostol Bartolomeu, cunoscut şi sub numele de Natanael, a fost unul din cei Doisprezece Apostoli. Este pomenit în Evangheliile sinoptice şi în Fapte. Prăznuirea lui se face în 11 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Barnaba) şi în 25 august (mutarea moaştelor sale).

După Înălţarea Domnului, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana şi cu Apostolul Ioan. Mai târziu a propovăduit în India şi în Armenia unde a fost martirizat. Înainte de a merge în India, el a fost crucificat cu capul în jos în Hierapolis împreună cu Apostolul Filip pentru că au omorât un şarpe uriaş pe care oamenii îl adorau şi pentru că a vindecat mulţi bolnavi prin rugăciunile sale. El a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă; Sfântul Filip murise deja.

Apoi, el a mers în India, a tradus Evanghelia după Matei şi a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei de demenţă; dar invidiosul frate al regelui l-a crucificat, jupuit şi apoi i-a tăiat capul.

Creştinii i-au îngropat trupul, dar datorită minunilor care se întâmplau lângă trupul lui, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie, în timp ce dormea – l-a înmormântat într-o biserică. Sfântul Bartolomeu i-a apărut Sfântului Iosif Imnograful şi l-a binecuvântat să fie capabil să cânte imnuri de credinţă, spunându-i: “Apa înţelepciunii să curgă peste limba ta!” De asemenea, el i-a apărut împăratului Anastasius (491-518) şi i-a spus că va ocroti oraşul nou construit Dara. Ulterior, moaştele sale au fost transferate la Roma unde minunile au continuat.

Ce iubeşti?

27262337150_5555a8bbae_o

Ce iubești? Înghețata? Serialele TV? Bancurile bune? Un anumit gen de muzică? Agenda ta ce spune despre ce este mai de preț pentru tine? Dar peretele tău de pe Facebook? Această afirmație simplă continuă să fie o provocare pentru fiecare dintre noi: ce iubim?

Nu este niciodată adevărat că nu am avea timp să ne rugăm, să medităm; cu cât ne gândim mai puțin la Dumnezeu, cu atât mai puțin timp vom avea pentru El. Timpul pe care îl avem pentru ceva depinde de cât de mult prețuim acel ceva. Modul cum gândim determină folosirea timpului; timpul nu conduce gândirea. Problema spiritualității nu este, deci, niciodată o problemă de timp; este o problemă de gândire. Căci nu este nevoie de timp mult pentru a fi sfinți; se cere doar iubire multă.

Pune la loc de cinste: Timpul pe care îl avem pentru ceva depinde de cât de mult prețuim acel ceva!

Scrierile Părinţilor sunt viaţă şi nu literatură!

κομποσχ. 2Noi ţinem seamă de ce au zis sau au scris Părinţii şi nu de felul în care au trăit. În loc de a le studia opera, am face mai bine de a le imita viaţa.

Sfinţii Părinţi se rugau mult, privegheau mult, posteau mult, iubeau sărăcia şi simplitatea, urau duhul lumii, combăteau greşelile, respingeau comodităţile vieţii, fugeau de demnităţi, de glorie, de onoruri şi iubeau mucenicia. Facem noi acest lucru? Noi avem în mâini cărţile Părinţilor, dar viaţa noastră este o negare a vieţii lor. Scrierile Părinţilor sunt viaţă şi nu literatură!”.

Din Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 54

„Rețeta de mântuire” a Sfântului Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați

13029494_801942063271349_2992932026111370252_oLimitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

– Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

– Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

Nu eşti pentru oricine

Cum ajută Dumnezeu

944845_801935159938706_8288103884113352287_na- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

- Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.

Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem înnoi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie.

E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință. De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Publistar, 2000, p. 288-289

Iubirea corectă de sine

looking-in-the-mirrorProbabil că cea mai cunoscută poruncă evanghelică este: „Să iubeşti pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi”. Tocmai acesta este criteriul sigur al dragostei de aproapele, al fericirii personale şi al armoniei interioare.

A te iubi pe tine însuţi, dar nu în mod pătimaş, înseamnă a vedea în tine chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi înseamnă a vedea chipul lui Dumnezeu, însă deja în altcineva; a înţelege, dacă nu cu mintea, atunci cel puţin cu inima că şi aproapele e, în esenţa sa, frumos, bun şi vrednic de dragoste, oricât de rău ar fi la un moment dat.

Nu este de crezut că omul care nu se iubeşte pe sine va deveni vreodată fericit. Dar fericit nu va deveni nici egoistul, care se iubeşte numai pe sine şi nu-şi răspândeşte dragostea dincolo de propria persoană.

De aceea, porunca biblică reprezintă, în esenţa sa, un apel către fiecare dintre noi: „Omule, înţelege că nu poţi fi fericit de unul singur!”

Din păcate, de obicei insistăm să fim iubiţi şi întrebăm cu zel: „Pe mine cine mă iubeşte?” Uneori nu mai terminăm cu tânguirile şi cu plângerile, care sporesc sentimentul apăsător al dizarmoniei şi al pustietăţii lăuntrice.

O tânără şedea pe o bancă în parc şi plângea cu amar. Unui copil, trecând pe alee cu tricicleta, i s-a făcut milă de fată şi oprindu-se, a întrebat-o: „De ce plângi?”

Dar cea de pe bancă nu i-a răspuns micuţului, ci acestuia i s-a părut că ea a început să plângă şi mai tare, aşa că a întrebat-o din nou: „Tanti, te doare ceva? Vrei să-ţi dau jucăria mea?”

„Vai, copile, a gemut fata, nimeni nu are nevoie de mine, nimeni nu mă iubeşte…”

„Dar eşti sigură că ai întrebat pe toată lumea? Poate nu e chiar aşa cum spui…”, a adăugat băieţelul.

Sfântul Porfirie Cavsocalivitul amintea într-una din cărţile sale: „Nu trebuie să pretindem dragoste de la ceilalţi. Noi înşine suntem datori să-i îndrăgim primii, nu să căutăm să ne facem voia. Numai atunci o să ne răspundă cândva la fel”.

Augustin Păunoiu

Miercuri , 8 iunie, spre joi, 9 iunie 2016, de Înălţarea Domnului, liturghie la miezul nopţii în biserica parohială, începând cu ora 23.00

411846_3740255583809_1034389145_o

Înălţarea Domnului

0115 - copiaCopil fiind, de multe ori m-a nemulţumit Sfânta Scriptură din motivul că, vorbind despre cer, îl scrie cu literă mică, ca şi cum ar fi ceva vag, impropriu, nedeterminat. Pe când mă gândeam că, cerul fiind, aşa cum îl defineşte catehismul drept un loc de fericire veşnică de desăvârşită, fiind locuinţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, ar trebui să se scrie cu litera C mare, ca orice nume propriu de localitate. Apoi m-am gândit că cerul este acolo unde este Dumnezeu şi Dumnezeu este în cer, pe pământ şi în tot locul şi a-l scrie cu literă mare înseamnă a-l îngrădi, a-l limita undeva în Cosmos, ceea ce ar fi impropriu. A privi spre cer, conform sensului nostru de vorbire, înseamnă a privi în sus. Dar şi acest fel de vorbire este impropriu, fiindcă, pe de o parte Cosmosul ne înconjoară din toate părţile; orice punct de reper am lua, în timp ce eu din emisfera nordică stau cu capul în sus spre o anumită stea, cel din emisfera sudică poate spune acelaşi lucru, deşi faţă de mine el stă cu capul în jos… Aşa că, acum mă mulţumeşte cerul scris cu litera «c» mică, fiindcă exprimă o realitate pe care nu o putem cuprinde cu o literă, oricât ar fi ea de mare.

Timp de 40 de zile, apostolii, şi nu numai ei, au fost beneficiari ai învierii lui Iisus: li s-a arătat viu, le-a vorbit, i-a încurajat, i-a dojenit pentru necredinţa lor, a mâncat cu ei şi le-a descoperit noi taine ale împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa cum L-au văzut viu, tot aşa l-au văzut înălţându-se la cer şi dispărând după un nor. Doi martori cereşti – doi îngeri – confirmă intrarea lui Iisus în cer şi afirmă adevărul întoarcerii lui la sfârşitul veacurilor.

Sfântul Pavel, care l-a văzut pe Iisus în strălucirea luminii pe drumul spre Damasc (Fap 9, 3), confirmă: Dumnezeu l-a aşezat pe Hristos la dreapta sa în cer. Acest adevăr este consemnat şi de evanghelistul Marcu: Domnul Iisus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste relatări scripturistice ne reţin atenţia în chip deosebit trei lucruri: Iisus înviat S-a înălţat; S-a înălţat la cer şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu. Ce înseamnă toate acestea?

Să ne lămurim! Iisus nu S-a înălţat la cer, aşa cum se înalţă o pasăre în văzduh sau ca un avion dispărând în nori. Cu toate că evanghelia zilei ne spune că un nor l-a răpit din ochii lor, acest nor nu este ca norul aducător de ploaie, dar, după felul de a înţelege al evreilor din acel timp, este vorba de un simbolism biblic. Norul era semnul prezenţei divine. Avem ca model acel nor luminos noaptea şi întunecos ziua care i-a călăuzit pe evrei după trecerea Mării Roşii până la hotarele Canaanului, ca acel nor care i-a învăluit pe cei trei apostoli pe muntele Tabor (cf. Mt 17,5), ca norul care învăluia muntele Sinai pe timpul convorbirilor dintre Dumnezeu şi Moise (cf. Ex 19,13). Pe Iisus înviat l-a răpit un nor, adică un semn minunat al prezenţei divine care l-a făcut invizibil. Spectacolul acestei răpiri a fost atât de încântător încât cei prezenţi au rămas muţi, vrăjiţi, extaziaţi. N-au mai putut spune ca Petru pe Tabor: Doamne, bine ne este nouă să fim aici (Mt 17,4), dar se bucură din plin de slava şi preamărirea Învăţătorului care, prin această teofanie, devine obiectul speranţei lor. Această dispariţie plăcută, suavă, minunată poartă amprenta înălţării, a unei înălţări în demnitate de-a dreapta Tatălui şi în fericirea deplină a cerului.

Mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine. De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă. Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi şi îşi toarce istoria din caierul jertfei acelora, care în clipe de grea încercare au o mare putere de dăruire şi sacrificiu. În ceasurile grele şi hotărâtoare, la Posada, Rovine, Chilia, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Odesa, Timişoara, Bucureşti etc. ei au înţeles că viaţa noastră nu trebuie să se măsoare cu lungimea anilor, cu umilinţă şi robie, ci cu puterea de muncă, cu luptă, cu jertfă, cu eroismul, cu dragostea şi cu afirmarea idealului ce trebuie slujit.

Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează.

Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă! Dormiţi în pace scumpi Eroi, şi pomenirea Voastră să fie în veci!

Andrei Pleșu: Nu-mi intră în cap că un copil poate crește ca lumea fără prezența feminină a MAMEI sau spunând “mamă” unui domn

Andrei-PlesuOri de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecţia despre partenerii „nedialogabili“, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piaţa noastră de idei: Alexandru Dragomir. Ideea lui era că, în anumite condiţii, în ciuda tuturor aparenţelor, schimbul de replici între doi sau mai mulţi parteneri de discuţie nu se încadrează în categoria „dialog”.

De pildă, spunea dl Dragomir, dialogul nu e posibil (şi nici util) cînd stau faţă-n faţă oameni „de convingeri”. Omul „de convingeri” e, în principiu, inapt (şi nedoritor) să şi le negocieze. Nu vine spre ceilalţi pentru a se lăsa convertit, ci pentru a-i converti. Nu vine la o „împreună cercetare”, ci la un război care trebuie cîştigat. Şi pleacă de la masă aşa cum a venit. De curînd, e foarte intens frecventată dezbaterea despre modificarea Constituţiei, aşa încît termeni ca „familie” şi „căsătorie” să excludă cuplurile homosexuale.

Nu scriu acest articol ca să dau un verdict ultim. Ceea ce vreau să semnalez e inaptitudinea de a comunica a majorităţii celor implicaţi, şi să lărgesc, astfel, sfera „nedialogabililor” de care vorbea dl Dragomir.

1. Sînt nedialogabili cei care intră în dialog cu singura preocupare să pară mai inteligenţi decît restul convorbitorilor. Vor, pur şi simplu, să arate că sînt deştepţi, mai deştepţi decît ceilalţi, cei mai deştepţi. Nu au convingeri, nu au reguli. Au doar cultul propriei excelenţe (mascînd, uneori, un complex de inferioritate…). E, între altele, cazul multor forumişti, care se bagă în seamă pe orice temă, cu singurul ţel de a fi băgaţi în seamă. „A face pe deşteptul” e una din cele mai răspîndite forme ale prostiei.

2. Sînt nedialogabili cei care au decis să fie mereu „cool”, mereu de partea „bună” a baricadei. Reprezentanţi ai ultimei mode ideologice, întruchipări ale „noului” absolut (în contrast cu inerţiile „reacţionarilor”), oameni „luminaţi”, veniţi, în mijlocul nostru, dinspre viitor.

3. Sînt nedialogabili militanţii. Treaba lor e să-şi ducă „sarcina” pînă la capăt, adică pînă în pînzele albe. Nu au de aflat ceva în urma dialogului, au doar de impus un mesaj infailibil, glorios, mesajul partizanatului propriu. Sînt fideli „cauzei”, nu adevărului, nu semenilor lor, ci unui „ideal”, în genere neînţeles de restul lumii.

4. Sînt nedialogabili cei care, căutîndu-şi un sens de viaţă şi nereuşind să îl identifice, îmbrăţişează orice „crez” care le-ar putea locui (şi camufla) vidul existenţial. Cunosc mulţi „combatanţi” care aleg activismul, „angajarea”, fiindcă altfel nu au identitate. Ei nu sînt ei. Sînt „tabăra” de care se lipesc pentru a se justifica. Răzmeriţa şi propaganda trendy ca erzaţ de destin. 5. Sînt nedialogabili cei lacomi de glorie. Vor să aibă succes, vor să-şi confecţioneze un portret public, să joace un „rol”, care să-i aducă în luminile rampei. Or, o cale sigură spre un asemenea scop este să devii „exponent”: eşti ăla cu drepturile omului, cu apărarea homosexualilor de persecuţia generală, sau, dimpotrivă, cu salvgardarea valorilor „tradiţionale”, cu dacii, cu patria, cu strămoşii.

Parazitezi pe o gesticulaţie gata făcută, pe o „opţiune” cu priză la un anumit public. Trebuie spus că, de obicei, în mai toate categoriile rapid enumerate mai sus, se găsesc şi inşi, care ajung să creadă autentic, în ceea ce, la început, era o alegere „strategică”. Nu au convingeri, dar cred că au, nu au argumente, dar cred că au, nu au un chip, dar cred că îl au. Pe scurt, în căutarea „personalităţii”, ei sfîrşesc prin a-şi destructura „persoana”, devin fantoşele unui proiect străin de esenţa lor reală. Sînt o „schemă”, un angrenaj de vorbe şi atitudini previzibile.

Cititorul se va întreba, frustrat, cum rămîne, totuşi, cu modificarea Constituţiei. Care e părerea mea? Sînt cu „progresul”, sau cu „tradiţia”? Prin fire şi amplasament intelectual sînt mai degrabă cu tradiţia. Dar resping sincer orice reglementare, de natură să schimonosească dreptul individului la o viaţă privată liberă de orice constrîngeri şi prejudecăţi (cîtă vreme, fireşte, nu sînt afectate drepturile şi libertăţile altora). Înclin să cred că asistăm, mai curînd, la o luptă simbolică, al cărei rezultat nu va modifica decisiv nici convieţuirea cuplurilor gay (mai ales dacă se va consolida o legislaţie a „parteneriatului”), nici deprinderile cuplurilor heterosexuale.

Recunosc că am o problemă cu adopţia copiilor în familiile gay. Instituţia maternităţii nu există de ieri de azi. Ea ţine de alcătuirea originară a omului şi implică un conglomerat de afecte, valori şi semnificaţii imposibil de anulat printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranţă”, „orientare” privată. Nu-mi intră în cap că un copil poate creşte ca lumea fără prezenţa feminină a mamei, sau spunînd „mamă” unui domn… Ştiu că, afirmînd asta, mă fac antipatic preopinenţilor mei, mai „branşaţi” decît mine la corectitudinea politică. Dar şi aici am o mică nedumerire. Cum se face că partizanii „diferenţei” legitime, ai democraţiei nediscriminatorii, ai dreptului la opinie şi la autodefinire nepoluate de dogmatism totalitar, îmi interzic să fiu, eventual, de altă părere decît ei. De unde ştiu ei că adevărul şi dreptatea sînt, necondiţionat, definitiv şi irevocabil de partea lor. Că dacă nu zic ca ei în toate cele sînt într-o gravă eroare. Bun. Şi dacă sînt, cu adevărat, în eroare la ce să mă aştept? Stigmat? Oprobiu public? Arestare? Păi nu tocmai cu astea ne luptăm?

Andrei Pleşu

Sursa: adevarul.ro

Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul transformată în moschee pe perioada Ramadanului. MAE de la Atena: Este un act provocator!

ayasofyaÎncepând de luni, 6 iunie, timp de 30 de zile, pe perioada Ramadanului, Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul va funcționa ca moschee. Transformarea fostei Biserici Creștine, redevenită în ultimele decenii muzeu, este considerată de MAE de la Atena un gest provocator la adresa creștinilor ortodocși din întreaga lume.

Decizia a fost luată în prezența secretarului general pentru probleme religioase al Turciei și nu face decât să pună paie pe foc în contextul tensiionării relațiilor dintre creștini și musulmani. Mai ales după ce musulmanii din Turcia au început să ceară tot mai insistent ca Sfânta Sofia, fostă catedrală bizantină, actualmente muzeu, să redevină moschee.

Canalul de televiziune de stat va transmite, în direct, din Catedrala Sfânta Sofia, programul “Sahur”, adică rugăciunea de dimineață, de dinaintea postirii de peste zi, scrie ziarul Daily Sabah.

Faptul că fosta Catedrală Ortodoxă, care timp de 80 de ani a funcționat ca muzeu, redevine moschee pentru o lună este contestat de ortodocșii greci din Turcia, dar și în afara țării.

“Condamnăm anunțul făcut de autoritățile de la Ankara privind citirea Coranului în catedrala Sfânta Sofia din Istanbul cu ocazia Ramadanului, considerând că acesta este un act regresiv.  Astfel de acțiuni nu sunt compatibile cu societățile seculare și democratice”, a precizat ministerul grec de Externe într-un comunicat. MAE de la Atena susține că gestul Turciei este unul provocator la adresa creștinilor ortodocși din întreaga lume, potrivit ziarului Greek Reporter.

Numită inițial Biserica Sfânta Sofia (Sfânta Înțelepciune), Hagia Sophia a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, rămânând astfel timp de 916 ani. După cucerirea de către turcii otomani, ea a servit drept moschee pentru 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa fondatorului statului modern turc, Mustafa Kemal Atatürk.

O dată cu venirea la putere a partidului conservator al lui Recep Tayyip Erdogan, AKP, în 2002, susținătorii secularismului în Turcia au avertizat că Sfânta Sofia ar putea fi transformată în moschee. De altfel, Erdogan a promovat cu insistență, public, planurile de islamizare a Turciei.

Sursa: activenews.ro

Jocuri de putere, 2 iunie 2016

PSALMUL 15, al lui David

svjatoj-tsar-i-prorok-david-psalmopevets-2l. Păzeşte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit.
2. Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”.
3. Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei.
4. Înmulţitu-s-au slăbiciunile celor ce aleargă după alţi dumnezei. Nu voi lua parte la adunările lor cu jertfe de sânge, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele.
5. Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu. Tu eşti Cel care îmi aşezi mie iarăşi moştenirea mea.
6. Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea mea este puternică.
7. Binecuvânta-voi pe Domnul, Cel ce m-a înţelepţit; la aceasta şi noaptea mă îndeamnă inima mea.
8. Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.
9. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde.
10. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.
11. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura.

 

Pregătirea pentru Sfânta Liturghie

12993567_801942059938016_4885081296437400554_nParticiparea la cultul divin public din duminici şi sărbători implică o pregătire specială atât a slujitorilor hirotoniţi, cât şi a enoriaşilor. În Biserică, slujirile diferă, însă demnitatea şi mai ales responsabilitatea duhovnicească aparţin, în egală măsură, tuturor membrilor ei. Aceasta înseamnă că nu numai preotului care va oficia slujba respectivă îi este necesară o stare morală adecvată, ci şi enoriaşilor participanţi. În acest sens, trebuie conştientizat faptul că “la Sfânta Liturghie participăm, nu doar asistăm”. Preotul nu oferă un spectacol liturgic pe care audienţa îl evaluează în funcţie de anumite criterii estetice (muzicale, omiletice etc.). Dumnezeiasca Liturghie trebuie să constituie o veritabilă conslujire a preotului şi a credincioşilor, în scopul preamăririi lui Dumnezeu şi al sfinţirii omului. Şi dacă în cadrul ei auzim îndemnul ca “pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”, să vedem în ce constă pregătirea noastră pentru participarea la Sfânta Liturghie.

Începând deja cu ziua precedentă, să căutăm a ne linişti sufleteşte prin trierea activităţilor zilnice în funcţie de preocuparea noastră duhovnicească (ex: unui meci sau program de divertisment îi vom prefera o lectură evlavioasă ori o emisiune TV cu conţinut religios, în locul unei întâlniri sau petreceri zgomotoase cu prietenii vom alege o discuţie liniştită pe teme de credinţă, vom evita împrejurările care pot crea diverse animozităţi cu semenii ş.a.).

Vom încerca, pe cât ne stă în putinţă, să ne împăcăm cu toţi, cultivând iertarea creştinească şi luând iniţiativa în concilierea disensiunilor.

În consumul alimentar vom fi cât mai cumpătaţi şi vom căuta să ne rezervăm orele necesare de odihnă trupească pentru a nu fi obosiţi şi apatici la biserică.

Vom participa cu evlavie la slujba Vecerniei din ajun.

În seara precedentă, vom citi fragmentele biblice (Apostol şi Evanghelie) rânduite în calendar pentru Sfânta Liturghie, încercând să medităm asupra lor. Prin aceasta vom primi în suflet mesajul mântuitor al Sfintei Scripturi şi vom putea înţelege mai bine cuvântul de învăţătură sau omilia preotului predicator.

În vederea cuminecării, vom avea grijă ca, după ce ne-am făcut un riguros examen de conştiinţă, urmat de spovedanie, să citim în tihnă rânduiala sfintei împărtăşiri.

A doua zi, să participăm şi la slujba de dimineaţă (Utrenia), căutând să fim atenţi la ceea ce se citeşte sau se cântă la strană, întrucât şi aceste rostiri, prin conţinutul lor, ne pregătesc duhovniceşte pentru Sfânta Liturghie.

Urmând cu sfinţenie un program de pregătire spirituală şi morală în vederea participării la Dumnezeiasca Liturghie, vom avea conştiinţa că “stăm bine, stăm cu frică şi Sfânta Jertfă în pace o aducem” împreună cu preotul liturghisitor, iar Darul ce ni se oferă din inima euharistică a Sfintei Liturghii ne va aduce “iertarea păcatelor şi viaţa de veci”.

Duminica orbului din naştere; Ioan 9, 1-38

942229_801941059938116_6241306755079810162_nŞi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. 2. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? 3. Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. 6. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. 7. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. 8. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? 9. Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. 10. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? 11. Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. 12. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. 13. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. 14. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. 15. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. 16. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. 17. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. 18. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. 19. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? 20. Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. 21. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. 22. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. 23. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. 24. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. 25. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. 26. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? 27. Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? 28. Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. 29. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. 30. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. 31. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. 33. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. 34. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. 35. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? 36. El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? 37. Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. 38. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.

Iisus vindecă în zi de sâmbătă: este tema centrală a pericopei de astăzi. Este trist că în faţa vindecării orbului din naştere, sunt persoane care nu se bucură. Iisus a vindecat mulţi orbi, şchiopi, surzi, dar acestui orb, Ioan îi rezervă un capitol întreg, oprindu-se asupra reacţiilor celor prezenţi: mulţimea, fariseii, părinţii, orbul, Iisus. Evanghelistul evidenţiază că această minunea dă naştere unor discuţii şi luări de poziţie în favoarea şi împotriva lui Iisus: pe de-o parte, orbul vindecat care crede, pe de alta iudeii, care se închid tot mai mult în necredinţa lor.

Minunea este un gest concret: un orb din naştere este vindecat. Minunea este simbol al Cuvântului care luminează pe tot omul (Ioan 1, 4).

Starea orbului este în sine o “paralizie”, un blocaj, o stagnare, pentru că înseamnă întuneric, dependenţă de alţii, faţă de care – în mod obligatoriu – trebuie să te încrezi… De fapt, “orbul anonim” este un sărac, un marginalizat, care trăieşte sub cerul liber, auzind viaţa, dar neputând să o guste, până când nu-L întâlneşte Iisus, care-l vindecă. Orbul, sincer fiind, se predă în faţa evidenţei şi recunoaşte minunea, trecând de la “întuneric”, la omul care beneficiază de “lumina ochilor” şi mai departe, de lumina credinţei (vederea şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu).

Logica sa este simplă. De când lumea, niciodată nu s-a mai auzit ca cineva să redea vederea unui orb din naştere: “Dacă acesta nu era de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic“. Credinţa orbului creşte încontinuu, fapt care reiese din declaraţiile sale care trec de la “omul care se numeşte Iisus“, la “un profet“, adică “unul care vine de la Dumnezeu“, ca mai apoi să-L recunoască pe Iisus ,ca fiind “Domnul“. Credinţa lui s-a dezvoltat şi maturizat într-un climat nefavorabil! Iată persecuţiile bisericii! Credinţa Bisericii noastre a crescut sau s-a diminuat în urma persecuţiilor? Cel care se află pe calea credinţei, orbul, este singur împotriva tuturor. Chiar dacă a pierdut ajutorul lumii, a aflat mila lui Dumnezeu.

La polul opus se află fariseii, care nu doresc să accepte minunea evidentă, pentru că nu vor să-L recunoască pe Iisus ca fiind Mesia. Aceştia apără cu orice preţ ideile lor şi rămân orbi. Din această cauză îşi merită acuza Domnului: “Dacă aţi fi fost orbi, nu aţi avea nici un păcat; dar pentru că spuneţi: noi vedem, păcatul vostru rămâne“.

De fapt, minunea îi dezbină pe farisei. Numai unii obiectează că vindecarea este interzisă în zi de sâmbătă, nepricepând că nu trebuie să existe legi împotriva binelui sufletesc şi trupesc al omului!

Alături de farisei se află mulţimea curioasă şi bârfitoare (este el… nu este el, cel care era orb din naştere?). Mulţimea nu ia o decizie, nu este interesată de ceea ce s-a întâmplat, la fel ca persoanele care se informează cu privire la religie, doar din emisiunile televizate.

În ceea ce îi priveşte pe părinţii orbului, ei sunt dominaţi de frică: îl recunosc ca fiu, dar consideră riscant să creadă în Iisus, deoarece ar putea fi alungaţi din Sinagogă, pentru că aceia care mărturiseau credinţa în Iisus erau pedepsiţi astfel.

Nu trebuie să mire întrebarea ucenicilor cu privire la faptul că orbirea ar putea fi consecinţa păcatelor cuiva, deoarece în timpul acela, boala fizică era considerată rod al pedepsirii omului de către Dumnezeu. Preoţii Vechiului Testament asociau “defectele fizice” cu “păcatul”, pentru a conserva puterea lor asupra conştiinţei poporului. Această opinie nu era străină Vechiului Testament (Ieşire 20, 1-6).

Iisus nu se opreşte asupra cauzei bolii, ci arată scopul ei. Iisus îi ajută pe apostoli să-şi corecteze ideile. Nimeni nu a păcătuit! Dar prin orbirea lui se va arăta puterea lui Dumnezeu, care îl va vindeca. Ceea ce ei considerau pedeapsa lui Dumnezeu sau depărtarea lui Dumnezeu, era, de fapt, apropierea lui Dumnezeu şi grija Lui pentru cei bolnavi. Mântuitorul ne învaţă că Dumnezeu-Tatăl nu este răzbunător sau un judecător fără inimă, ci: milostiv, atent, respectuos, iubitor, care cunoaşte şi vindecă bolile trupeşti şi mizeriile interioare ale omului.

La lumina cuvintelor lui Iisus, putem înţelege că multe rele, necazuri fizice şi psihice le-am fi putut evita, dacă am fi avut un comportament virtuos. Totuşi este adevărat şi faptul că părinţii pot fi o cauză pentru bolile copiilor sau chiar un motiv de durere: un tată care îşi pierde salariul la jocul de noroc, îi lipseşte pe copii de cele necesare; dacă un copil se naşte cu “HIV” este clar că nu este vina sa; părinţii certăreţi şi violenţi cauzează traume psihice şi afective copiilor lor, care uneori rămân marcaţi pe viaţă.

Fariseii care credeau că văd corect, demonstrează că sunt mai orbi decât orbul din naştere. Nu există un orb mai întunecat, decât acela care nu doreşte să vadă adevărul şi lumina!

Fariseii, orbul, Iisus şi minunea

1. Explicaţiei orbului vindecat fariseii ştiu să-i răspundă cu mânie, alungându-l din Sinagogă. Mai gravă decât orbirea fizică, este orbirea intelectuală a celui care, şi în faţa evidenţei, se încăpăţânează în propriile-i idei preconcepute. Multe vorbe pe tema existenţei lui Dumnezeu sunt deşarte, deoarece niciun orb vindecat nu poate să-i ajute să creadă în Dumnezeu, pe cei cu inima împietrită! Cu toate mijloacele de comunicare din zilele noastre, care ne informează despre orice, oare nu sunt unii care pretind că le ştiu pe toate, când de fapt rămân în orbirea lor, asemenea fariseilor?

2. Odată vindecat, orbul devine profet, mărturisitor al lui Iisus, discută de la egal la egal cu experţii Legii, îi contrazice şi le demască făţărnicia. El, care nu vedea, ajunge să vadă mai bine decât fariseii. Orbul care a experimentat iubirea lui Iisus, cu cât discută mai mult cu fariseii, cu atât este mai convins, că Iisus este Dumnezeu. Ca urmare, este alungat din Sinagogă. La fel se întâmpla cu primii creştini, care erau renegaţi de familiile lor. Identic se întâmplă şi astăzi cu adevăraţii creştini, care sunt marginalizaţi.

3. Iisus vindecă în zi de sâmbătă, intenţionat, pentru a ne învăţa că Legea este un ajutor pentru om, nu un instrument menit să condamne omul. Prin darul Legii, Dumnezeu urmăreşte întotdeauna binele omului. Când acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că Legea este aplicată greşit şi nu corespunde voinţei lui Dumnezeu. Iisus vede omul. Se opreşte. Nu trece pe lângă el. Îl iubeşte. Se apropie. Îl atinge şi îi porunceşte să se spele. Orbul acceptă şi se vindecă. Vindecarea nu este rod al magiei, ci al ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Dacă şi noi ascultăm cuvintele Domnului, înaintăm pe calea către Împărăţie. Odată vindecaţi, i-am putea ajuta şi pe alţii. Din contră, cel care este orb nu poate ajuta un alt orb, deoarece ar cădea amândoi în groapă.

Alungat din Sinagogă de către farisei, orbul-vindecat se trezeşte iarăşi marginalizat. Problemele vieţii nu se termină cu una, cu două… Din nou Domnul îl întâlneşte. Dialogul dintre ei este unul special. Orbul, refuzat de oameni, este primit de Dumnezeu şi devine un adorator al lui Dumnezeu. De fapt, Domnul ne arată că nu-i abandonează pe cei persecutaţi, ci îi ajută să crească şi mai mult în credinţă. Iată că, minunea se încheie prin descoperirea sensului ei profund: întâlnindu-l din nou pe orbul vindecat, Iisus îl invită să-şi folosească vederea, în scopul recunoaşterii Sale ca fiind Dumnezeu. Orbul răspunde şi arată că are o credinţă absolută în Iisus. De fapt, el, pe lângă lumina ochilor, recuperează şi lumina credinţei: a cerut o lumină şi primeşte două. Numai în acest moment minunea este completă: iubirii lui Dumnezeu îi corespunde iubirea celui vindecat, neţinând seama de pericole, ci de adevăr!

4. Toată minunea se poate înţelege doar la lumina cuvintelor lui Iisus: “ Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (v. 5). Iată cine este Iisus pentru om! Minunea confirmă spusele lui Iisus. Ceea ce Domnul spune, împlineşte. Orbul este simbolul omului necredincios pe care Iisus îl vindecă! Datorită minunii, omul poate înţelege că este orb, limitat, dar nu pentru veşnicie, ci tocmai pentru a se strădui, măcar de astăzi, să vadă adevărul. Vestea pericopei de astăzi anunţă: poarta Împărăţiei se deschide pentru aceia care recunosc că sunt orbi, limitaţi, nevoiaşi de ajutor şi convertire.

Putem spune că “minunea adevărată” se realizează în momentul în care omul vindecat mărturiseşte credinţa în Dumnezeu şi Îl adoră. Din această pericopă deducem că mulţi sunt aceia care susţin că văd, dar mint. Fericit este omul care recunoaşte orbirea sa. Nu pentru că este orb, ci pentru că numai în clipa în care omul îşi acceptă propria orbire (slăbiciunile), poate într-adevăr să-şi deschidă ochii şi să vadă adevărata Lumină. Până când omul înţelege că nu este perfect, nu poate să-şi îndrepte privirea şi cererile de ajutor către Dumnezeu. Rugați-vă pentru orbii care văd, să nimerească și ei la scăldătoarea Siloam.

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (I)

bubble-dream-©-Piotr-StryjewskiCoruperea sensului autentic al culturii prin promovarea teoriilor postmoderne (feminismul, freudianismul, deconstrucția, post-structuralismul, studiile culturale, multiculturalismul, teoriile „queer” sau studiile despre LGBT, relativismul etc.), care sunt infestate de neomarxism, și prin triumful culturii media și al culturii consumeriste are astăzi un impact devastator pe toate planurile majore ale existenței umane. O cultură pervertită, care ajunge să nu mai fie întemeiată pe valoarea de adevăr, prinde tot mai mult teren, urmările ineluctabile fiind nu doar distrugerea educației, subminarea cunoașterii ca formare, nivelarea și bulversarea valorilor, ci și distrugerea familiei și destructurarea socială, visate de neomarxiști.

Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre pionierii de frunte ai „corectitudinii politice”) propunea un program de „ocupare culturală a societății”, care trebuia implementat treptat, cu scopul de a eroda din interior ordinea creștină tradițională. Astfel, de la infiltrarea mediului universitar (a se vedea în acest sens eseul lui Roger Kimball, „Desfiinţarea istoriei: De ce este relativismul greşit”[1], în care vorbește despre declinul disciplinelor academice și asaltul asupra adevărului în sfera universitară – arătând că puține domenii au scăpat nepervertite de sub tăvălugul teoriilor neomarxiste), până la întrebuințarea „puterii subtile” a mijloacelor de divertisment și a culturii media, care a „colonizat” cultura, neomarxiștii și-au pus în aplicare cu succes agenda. Teoriile postmoderne își au rădăcinile în nihilism, curentul din care și-au tras sevele utopiile totalitare ale secolului XX – neomarxismul fiind un vlăstar important al acestui curent. În fond, cultura dominantă astăzi este o cultură a nihilismului.

Efectele culturii media

Cultura media, despre care am putea spune că este cea mai puternică armă folosită astăzi de marxismul cultural, este așadar de esență profund nihilistă, nu numai prin conținutul ei, dar și prin efectele pe care le are asupra minții și sufletului. Stimulând în mod excesiv consumismul, egoismul, superficialitatea, depravarea sexuală, senzația și emoția în dauna gândirii și a reflecției, imaginile și mesajele culturii media îl secătuiesc pe om de puterile sale sufletești, îi atrofiază funcțiile cognitive, simțul discernământului și capacitatea de empatie, îi descompun conștiința, îl abrutizează (și retribalizează), aducându-l într-o stare de pasivitate, în care nu mai este capabil de reacții vii, ci condiționate. E o cultură împotriva omului, care desființează omul.

De aici vine și „oboseala sufletească” a omului contemporan, despre care vorbea profesorul Ilie Bădescu[2]: omul ca „produs” al culturii media este un individ blazat, care nu-și mai pune întrebări cu privire la scopurile mai înalte ale existenței, nu mai este interesat (și nici capabil realmente) de cunoaștere, un om impasibil, insensibil la suferința aproapelui, lipsit de simțul identității și al dragostei de neam, „idealurile” sale reducându-se la consum, trăirea în prezent și satisfacerea propriilor patimi. Faptul că oamenii sunt tot mai izolați unii de ceilalți, destrămarea familiilor, slăbirea spiritului de comuniune, dezinteresul de a mai naște prunci și de a mai întemeia familii, distrugerea unității dintre români sunt alte efecte ale culturii media. Este, în fond, un fast-food cultural care produce mari daune sănătății sufletești și mentale, daune care pot fi ireversibile pentru un om care nu mai află calea de întoarcere către Dumnezeu și Biserică.

Cultura ca marfă

Dacă vechea cultură era preocupată în primul rând de valoarea de adevăr, în noua cultură, de esență nihilistă, are prioritate valoarea de schimb: capătă dominanță cultura ca marfă, cultura consumeristă, care transformă valorile, inclusiv omul, în marfă. Banul devine liantul societății globalizate, are puterea de a nivela, de a masifica și a globaliza mai ușor societățile, îndeplinind un rol important în procesul de abstractizare a omului. Totodată, merită adăugat că prioritatea acordată banului în economie a condus la monetarizarea economiei, ceea ce înseamnă abstractizarea ei. Urmarea este că și economia a fost distrusă ca știință, fiindcă ea nu mai are temei în realitate: „Cu cât economia devine mai abstractă, altfel spus, mai monetarizată, cu atât mai ușor poate fi manipulată de cei care «pricep» mecanismul operațiunilor abstracte, o economie complet monetarizată fiind cel mai ușor de manipulat”. O economie monetarizată erodează economia dăruirii, a familiei și a comunității[3].

Între circulația monetară și circulația imaginilor este o strânsă legătură, fiindcă imaginile (pe care se bazează industria publicitară), care au un efect hipnotic și lucrează la nivel subliminal, transformă omul într-un bun consumator, într-un individ care nu mai discerne între nevoile artificiale și cele reale, care confundă nevoile cu dorințele create și induse prin mesajele culturii media; de fapt, ele creează o pseudo-realitate, omul actual fiind absorbit într-un amalgam de ficțiuni mediatice. Supremația pe care o capătă banul este, așadar, un fenomen strâns corelat cu supremația imaginii. Vedetele mediatice nu există decât prin imagine, valoarea lor de piață depinzând de imaginea pe care și-o construiesc, de impactul acesteia – imaginea trebuie să aibă forța de a se imprima cât mai puternic în conștiința oamenilor, de a seduce și de a forma modele și atitudini.

Crearea identităților de marcă și a unei „mentalități de mall”

Aceste fenomene conduc la remodelarea lumii și a realității, pentru a le transforma într-un „sat global” (după binecunoscuta sintagmă folosită de McLuhan), în care realitatea și transcendentul sunt anihiliate. Cultura imaginii, pe care se reazemă industria publicitară, cultivă hedonismul, narcisismul, orgoliile, euforia, patimile. Un om împătimit, căruia i s-au creat multe dependențe, e un bun consumator și un individ docil. În cartea sa „No Logo. Tirania mărcilor”, Naomi Klein[4] analizează modul cum dominația corporatistă, care s-a extins agresiv asupra tuturor sferelor – culturală, economică, politică, socială –, a transformat lumea într-un „mall global”, în care aspirațiile, gusturile și comportamentele sunt omogenizate. După cum arată Klein, astăzi capitalismul corporatist nu se mai bazează în primul rând pe producția de bunuri (care este, de regulă, subcontractată unor companii din Lumea a Treia, unde se găsește mână de lucru ieftină), ci pe imagine, fiind făcute investiții uriașe în „crearea identităţilor de marcă”.

Publicitatea corporatistă e menită să acapareze cât mai multe spații (tot mai puține rămân „nemarketate”): „Acum miza nu mai e să sponsorizezi cultura, ci să fii cultura”, rezultatul fiind crearea „unui univers autosuficient de oameni cu nume de marcă, produse cu nume de marcă şi media cu nume de marcă”. Imaginile și mesajele culturii coporatiste și ale culturii mediatice, întrucât ne asaltează permanent și ne „colonizează” spațiul mental și sufletesc, dau naștere, mai ales în rândul tinerilor, unei „mentalități de mall” (Klein). Cele mai vulnerabile victime ale publicității corporatiste sunt, firește, tinerii, a căror identitate ajunge să fie modelată de „stimulentele de marketing”, pentru a deveni, în cele din urmă, „o marfă preambalată”. O plămadă a acestei mașinării mediatice, ale cărei angrenaje și rețele se întind ca un păienjeniș dens la nivel planetar, este „adolescentul global, împodobit cu logo-uri, care intenţionează el însuşi să intre într-un tipar fabricat de media”. Industria publicitară corporatistă are puterea de a-i condiționa într-o asemenea măsură pe tineri, încât să-i facă să se încoloneze într-o „armată de adolescenţi clonaţi care mărşăluiesc – în uniforme, după cum spun marketerii – către mall-ul global”.

Decăderea învățământului, consecință a distrugerii culturii

Trecerea spre o astfel de „cultură” în care nu mai interesează valoarea de adevăr, ci valoarea de schimb are implicații profunde și asupra domeniului învățământului, ducând la decăderea lui. Cum arată Jean-François Lyotard în lucrarea sa „Condiția postmodernă”[5], cunoașterea postmodernă nu mai este formativă (nu mai construiește caractere), ci temporală (perisabilă), „se produce și se consumă ca o marfă”. „Sensul cunoașterii postmoderne este circulația, tranzitul, transformarea în deșeuri în urma utilizării. Nemaifiind formativă, cunoașterea nu mai interesează în sine, ci ca mijloc, ca instrument”. Acest tip de cunoaștere zămislește ceea ce Bourdieu numea „specialiști în gândirea perisabilă”.

Prin urmare, în învățământ nu se mai formează oameni întregi, ci competențe, oameni asimilabili, utili în corporații, „dresați” să preamărească „virtuțile” globalizării. Semnificativ este că, în Legea Educației de la noi, printre primele puncte este menționată necesitatea formării „infrastructurii mentale a societății românești” pentru integrarea „în contextul globalizării”. Așadar, menirea școlii devine aceea de a pregăti individul pentru societatea de consum, de a forma indivizi care satisfac „cerințele pieței” globale. Christopher Lasch, într-o carte care ar merita tradusă și la noi („The Culture of Narcissism”) notează că „rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, odată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale”.

Ce fel de oameni formează învățământul utilitarist

Reforma propusă recent în învățământul românesc (care minimalizează importanța lecturii, a istoriei, a literaturii) e un experiment țintind să transforme învățământul într-o fabrică de consumatori, de semidocți funcționali ca mână de lucru ieftină în slujba corporațiilor. Rodul acestei reforme ar urma să fie un învățământ de masă, care va produce sclavi executanți, nu oameni liberi, creativi, demni, cu spirit critic, cu o conștiință a identității, ci având doar competențe pentru a fi specializați într-un domeniu restrâns. Prin urmare, este acordată întâietate competențelor și specializării, „eficienței”, valorilor utilitare, „maximizării profitului”.

Accentul pe un pragmatism reducționist și limitarea inevitabilă a omului la un domeniu restrâns îl face pe acesta incapabil de a-și mai forma o viziune globală asupra lumii, de a mai înțelege ce se întâmplă în jurul său și cu sine. În plus, unui astfel de om îi va fi cu neputință să perceapă ce este o ierarhie a adevărurilor, care să-l ajute să se orienteze, să dobândească repere solide și sănătoase. Cum scrie un profesor, Constantin Toader, referindu-se la planul de reformă a Educației propus recent[6], erudiția ajunge să fie „considerată un anacronism şi stârpită, oriunde s-ar fi ascuns”. Prin aceasta, se neagă rolul cunoașterii (în sensul ei autentic) în educație. Omul ca produs al unui învățământ utilitarist este un om prefăcut în robot, fără memorie, sărăcit sufletește, care răspunde perfect „cerințelor pieței” și ale societății de consum.

Tinerilor li se inoculează că idealul lor major trebuie să fie „realizarea în carieră”, ajungându-se la idolatrizarea muncii corporatiste. Mai mult, sunt cu desăvârșire lipsiți de orice fel de educație pentru viață și pentru familie – educație indispensabilă astăzi nu numai pentru încurajarea natalității, mai necesară ca oricând în țara noastră, dar și pentru refacerea țesăturii vii și a unității unei societăți destrămate și dezbinate. În schimb, li se induce convingerea că au „dreptul” la ore de educație sexuală, denumite în mod insidios „educație pentru sănătate”, deși, în realitate, nu sunt decât un mijloc de instituționalizare a pornografiei. De aici rezultă că școala ajunge să formeze oameni cu totul incapabili să mai întemeieze familii normale. În acest caz, cum își mai poate menține un neam unitatea, vitalitatea și rezistența în fața unor forțe tot mai dizolvante? Destrămarea familiilor și avortul sunt efecte ale culturii corporatiste care le este inculcată tinerilor.

Cultura informației și a imaginii. Dispariția culturii ca formare

Odată ce omul a pierdut legătura cu tradiția, este privat și de cultura ca formare și, implicit, de valorile culturale autentice, care îi modelează identitatea, îi construiesc reperele. În noua cultură, informația ia locul cunoașterii ca formare. În definitiv, noua cultură se distinge prin prevalența pe care o capătă informația și imaginea, ca instrumente de obținere a puterii, a profitului (monopolul asupra acestora – pe care îl dețin, de pildă, corporațiile multinaționale – asigură accesul la putere) și ca mijloace de manipulare. Avalanșa de informații și de imagini – pe care creierul nu le poate procesa – subminează procesele cognitive, gândirea profundă, capacitatea de concentrare, discernământul, derutează și împrăștie mintea.

Copiii expuși de timpuriu excesului de stimuli vizuali și de informații vor deveni hiperactivi, iar mai târziu vor avea, inevitabil, dificultăți de concentrare și de învățare, vor manifesta un dezinteres tot mai accentuat față de școală, față de carte, dar și un spirit tot mai rebel: nu vor mai fi dispuși să asculte de nici o autoritate. În schimb, atenția și preocupările lor vor fi „confiscate” de fantasmele culturii media și ale culturii consumeriste, care le vor inculca înclinații menite, pe de o parte, să le dezvolte patimile și să le distrugă inocența și, pe de altă parte, să îi mențină într-o stare de infantilizare perpetuă, captivi într-un univers fictiv, al distracțiilor și al spectacolului. Omul educat prin mijloacele de „informare în masă” devine un simplu consumator de informații și imagini, care îi infestează lumea lăuntrică, un receptor pasiv de impresii, cu un vocabular tot mai sărac, astfel că nu va mai avea acces la idei și înțelesuri înalte, va fi incapabil să facă asocieri complexe, să lucreze cu ideile, să aibă o gândire critică.

Ruptura de tradiție și înlocuirea culturii cu ideologia

Cultura veche, care prețuia valoarea de adevăr, înlesnea accesul la adevărata cunoaștere – însemnând dezvoltare a minții, a conștiinței, a gândirii profunde, spor de cunoaștere. Cultura autentică are întemeiere în valorile perene și în tradiție – cea care îi asigură fundamentul și dăinuirea. Rupând legătura cu tradiția (cu valorile spirituale creștine – în cazul culturii noastre și a celei occidentale), care înseamnă memorie și identitate, cultura rămâne cu totul descoperită în fața ideologiei și a influențelor nefaste ale acesteia, care o destructurează. Cultura este înlocuită cu ideologia.

În timp ce cultura este menită să ne ajute să numim realitatea, să înțelegem cine suntem, să ne cunoaștem istoria, locul și rostul în lume – cultura ținând mai degrabă de un mod de a fi, de identitate –, ideologia urmărește nu să înțeleagă, ci să redefinească realitatea, fiind folosită ca un instrument de obținere a controlului (asupra acesteia) și a puterii. Dacă li se va cultiva dezinteresul față de Tradiția creștină și față de operele marilor clasici, copiii nu vor mai avea acces la valorile perene în spiritul cărora ar trebui educați pentru a-și dezvolta virtuțile și caracterul – binele, frumosul, adevărul, dragostea de neam etc. Vor fi educați, în schimb (în conformitate cu ideologia corectitudinii politice), că mai important este să se exprime pe sine, să se „elibereze” de tot ceea ce le-ar putea îngrădi eul, propria lor voință, „libertatea de alegere” și propriile dorințe subiective – inoculându-li-se o idee total eronată despre libertate.

În postmodernism, marile povestiri sunt discreditate, ironizate, deconstruite. Însă tocmai acestea – de pildă, cunoașterea marilor eroi din istoria poporului nostru, a vieții marilor Sfinți etc. – îi pot pune pe tineri în contact cu permanențele și le pot forma repere axiologice stabile. Cum spunea Mircea Platon, pot fi mai ușor ucise lucrurile pe care nu le cunoaștem, cărora nu le știm povestea. Și tot el arăta că, dacă ne-am cunoaște povestea, „dacă ne-am înțelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de ușor”. Așa se face că substituirea vechii culturi cu noua cultură destructurantă, de factură nihilistă, a avut drept rezultat înstăpânirea imaginii și a informației în locul cuvântului și a cunoașterii (ca izvor al înțelepciunii), triumful unei culturi a patimilor (dezintegrante, disolutive) în dauna unei culturi a virtuții (unificatoare, ziditoare).

 (va urma)

 Irina Bazon

[1] În William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale (Editura Rost, 2015), pp. 99-117.

[2] http://www.dailymotion.com/video/xxkac4_prof-ilie-badescu-la-trinitas-lumina-celui-nevazut-oboseala-sufleteasca-a-lumii-contemporane-11-octo_news.

[3] A se vedea John Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (Editura Logos, 2012).

[4] Naomi Klein, No Logo. Tirania mărcilor (Editura Comunicare.ro, 2006).

[5] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă (Editura IDEA, Cluj, 2003).

[6] http://www.tribunainvatamantului.ro/planul-cadru-pentru-gimnaziu-cronica-unui-dezastru-anuntat

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016

2 iunie – Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

dsc_1775Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou de la Suceava este un sfânt român din secolul al XIV-lea. Prăznuirea sa se face la 2 iunie și 24 iunie.

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinți iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupația lui de bază era negoțul, călătorind adesea prin cetățile și târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască multe din frumusețile Ortodoxiei și să dorească și mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv față de cei lipsiți, mângâietor al celor aflați în necazuri, apărător al dreptei-credințe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită prețuire în fața tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceștia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoțitor pe un neguțător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuții pe tema credinței, Ioan reușea să-i demonstreze neguțătorului catolic erorile fundamentale ale credinței lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-și în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunși în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetății, spunându-i că știe pe cineva care ar dori să se lepede de credința sa și treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetății, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoșilor săi. Astfel, Ioan ajunge în fața mai-marelui cetății, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credința cea întru Hristos. Înțelegând ticăloșia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, și că el nu are de gând să se lepede de credința sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.

Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un disprețuitor al credinței tătărești, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, și se ruga pentru întărirea sa în suferințe. Văzând chinuitorii că nu reușesc să biruiască tăria credinței “ghiaurului”, aceștia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăți în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preț sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat și mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal și să fie târât pe caldarâmul cetății, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credință, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalțe rugăciuni către Atotțiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia și să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, și-a dat viața în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților mucenici.

Din ură față de creștini, tătarii nu i-au lăsat pe aceștia să vină și să ia corpul neînsuflețit al sfântului, pentru a-l îngropa după cuviință. Însă tradiția spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând și câțiva bărbați cu chipuri luminoase, care cântau și făceau tămâiere. Un martor păgân, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbați sunt creștini, și de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată, până când și-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări și înfricoșându-se, eparhul a îngăduit creștinilor să vină și să ia spre îngropăciune trupul sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviință în cimitirul creștinesc al Cetății Albe.

Deși se simțea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz și-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaștele sfântului și să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeiești ce se făcea printr-însele să se bucure conaționalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creștini în procesiune, și astfel au dus moaștele Sfântului Ioan în biserica cetății, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau și îngenuncheau în fața sfintei racle.

Vestea minunilor ce se săvârșeau la moaștele Sfântului Ioan a ajuns până în Moldova, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta, sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaște în țară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reușește să aducă în Moldova moaștele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaștele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuți. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaște săvârșindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credință Sfântului.

Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iași, au fost mutate și moaștele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate ca pradă de regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, împreună cu tot tezaurul Mitropoliei Moldovei (însuși mitropolitul Dosoftei a fost luat ca ostatic și dus în Polonia). Ele au fost repatriate de-abia la 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuți, Dositei, și depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaște vor mai călători încă o dată forțat prin străinătăți, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să poarte sufletele credincioșilor către acea epocă măreață de început a dăinuirii noastre pe aceste meleaguri.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos. Pe 24 iunie este zi de pomenire pentru aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava.

Suflet de copil…

Suflet, suflet de copil,
Hai-napoi tiptil, tiptil
În albumul cel cu poze
Unde visele-s doar roze.
Unde nu ştii ce e teama
Şi păpuşa spune “ma-ma”,
Unde plânsul are leac
Şi suspinele lin tac.
Soare ieri purtai pe faţă,
Zâmbetul ţi-e azi de gheaţă,
Liniştea tu ţi-ai pierdut,
Nu mai eşti ca la-nceput.
Suflet, suflet de copil,
Prin ce colţ te-ai dus tiptil?
Suflete, de ce nu știi un copil din nou să fii?!

Unde eşti, copilărie?

“Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”

O, rămâi – Mihai Eminescu

Desene: Cristiana Radu

6 raiul f

1chimet4

notebook

ela8

De nu veţi fi ca pruncii…

икона-Христос-и-дети

“Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Matei 18, 3

1 iunie – Ziua Internaţională a Copilului

índice

“Călugării și-au făcut meserie din rugat, pentru că ei au văzut că nu poate să existe meserie mai frumoasă decât să vorbești tot timpul cu Dumnezeu.” (9 ani)

“Călugării nu sunt așa de vorbăreți, pentru că dacă Îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte – că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.” (8 ani)

“Biserica e sfântă și rămâne sfântă, chiar dacă intră în ea mulți păcătoși, că biserica de aia e făcută, ca păcătoșii care intră să-și facă acolo antene pentru Dumnezeu.” (12 ani)

“Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai.” (10 ani)

“Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți spune mereu că mai vrei, pe când mulțumirea îți spune că-ți ajunge.” (9 ani)

“Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, că atunci când mori e ca un fel de ziua ta și primești cadou Raiul și ei nu pot spune dinainte, cum arată cadoul pe care îl primești, pentru că strică toată ziua.” (10 ani)

“Preoții vin în casele oamenilor, înainte de Paște și Crăciun, ca să sfințească toate camerele, că le curăță cu aghiazma care e un foarte bun detergent împotriva dracilor.” (11 ani)

“Postim ca să nu ne mai gândim numai la gusturi de mâncare și să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu.” (11 ani)

“Cei care nu-L găsesc pe Dumnezeu, sunt cei care Îl caută din interes.” (12 ani)

“Milostivul e rar, pentru că mila n-o găsești pe toate drumurile, deoarece ea trebuie cultivată.” (14 ani)

“Altarul este partea din biserică unde preotul vorbește, între patru ochi, cu Dumnezeu.” (10 ani)

“Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.” (13 ani)

“Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca să nu facă vreun rău nici măcar din greșeală – ca poate, cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț, o pasare în zbor.” (13 ani)

“Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalți oameni, pentru că ei ajung să-și dezvolte esențialul.” (15 ani)

“Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, că dacă te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu El.” (11 ani)

“Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea și dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou în Cer.” (9 ani)

“Dacă cineva ar insista la ușa mea, să-mi schimb religia, aș zice că nu pot, pentru că ar fi ca și când mi-ar cere să-mi schimb părinții.” (9 ani)

1 iunie – Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful

sfantul-martir-iustin-filosoful

Sfântul Iustin se numeşte pe sine „samaritean”, deoarece s-a născut în provincia Samaria din Palestina, în localitatea Sichem, amintită în Sfânta Evanghelie pentru convorbirea dintre Hristos şi femeia samariteană.

Filosoful creştin şi creştinul filosof, după cum pe drept este calificat Iustin, face parte din acea categorie de gânditori care au înţeles şi au arătat strânsa legătură dintre ştiinţa limitată a oamenilor şi adevărurile neschimbătoare descoperite oamenilor de Dumnezeu. Drumul care l-a adus la Hristos trece prin filozofia stoică a lui Pitagora, cea aristotelică şi neoplatoniciană: de aici a făcut saltul inevitabil, mai bine spus providenţial, la adevărul integral al creştinismului.

El însuşi ne istoriseşte că, fiind nemulţumit de răspunsurile diferitelor filosofii, s-a retras într-un loc pustiu, pe malul mării, ca să mediteze în linişte; un bătrân, căruia i-a descoperit frământarea lui sufletească, i-a răspuns că nici o filosofie nu poate satisface spiritul uman, deoarece raţiunea omului este incapabilă să garanteze deplina cunoaştere a adevărului fără un ajutor deosebit din partea lui Dumnezeu. În felul acesta, la vârsta de treizeci de ani, Iustin descoperă creştinismul şi devine un apostol convins al Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Pentru a aduce la cunoştinţa lumii întregi fericita lui descoperire, scrie cele două Apologii ale sale, dintre care prima este dedicată, în anul 150, împăratului Antonin Piul şi fiului său, Marcu Aureliu, poporului şi senatului roman. A mai scris şi alte lucrări, cel puţin opt, între ele cea mai dezvoltată fiind Dialog cu iudeul Trifon, o carte ce deschide în literatura creştină discuţiile de fond cu iudaismul. Apologiile rămân însă documentul cel mai important, deoarece din ele putem cunoaşte cum se propaga creştinismul la acea epocă şi cum se oficiau sfintele slujbe, îndeosebi botezul şi euharistia. Acestea ne sunt expuse nu în formă de meditaţii filozofice, ci prezentând diferite aspecte emoţionante din viaţa comunităţii creştine de la început, de care Iustin se simte fericit că aparţine: „Eu, unul dintre ei…” O astfel de afirmaţie putea să-l coste viaţa. Şi Iustin a plătit cu viaţa apartenenţa lui la Biserica lui Hristos.

Venind şi aşezându-se în capitala Imperiului Roman, în curând se face cunoscut ca un înflăcărat apărător al credinţei creştine: se angajează în discuţii îndelungate cu diferiţi gânditori şi filosofi, îndeosebi cu un oarecare Crescenţiu cinicul. Acesta îl denunţă pe Iustin că este creştin. Magistratul însărcinat cu rezolvarea cazului, judecătorul Rusticus, era el însuşi filosof, prieten şi apropiat al împăratului Marc Aureliu. Dar odată adus în faţa tribunalului, Iustin nu mai era decât un creştin oarecare, împreună cu un grup de alţi creştini, între care se afla şi o femeie. Pentru credinţa lor în Hristos, au fost condamnaţi la moarte prin decapitare. Despre moartea de martiri a lui Iustin şi a celorlalţi ni s-au păstrat Acta – Actele autentice, oglinda fidelă a curajului şi tăriei pe care iubirea faţă de Hristos le-a revărsat în inimile lor.

La rădăcina numelui Iustin se află cuvântul ius – iuris = drept, izvor şi temelie a dreptăţii; iustus, devenit ca nume Iustin, Iustinian, desemnează calitatea de a fi drept, corect, a da fiecăruia ceea ce este al său. Sfinţii au fost, fără îndoială, oamenii desăvârşiţi, drepţi, deoarece au înţeles să respecte dreptul lui Dumnezeu asupra fiinţei umane.

Iată şi descrierea procesului său, aşa cum apare el menţionat în Actele martiriului sfinților Iustin și a însoțitorilor săi

(Cap. 1-5: PG 6, 1566-1571)

Am acceptat învățătura adevărată a creștinilor

După arestarea lor, sfinții au fost conduși la prefectul de Roma, care se numea Rusticus. Ajungând în fața tribunalului, prefectul Rusticus i-a spus lui Iustin: „Înainte de toate, să crezi în zei și supune-te împăraților”.

Iustin a spus: „Nimic nu i se poate reproșa și nici nu poate fi inculpat cel care ascultă de poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Rusticus a spus: „Ce fel de învățătură susții?”

Iustin a răspuns: „Am încercat să învăț toate filosofiile, apoi am aderat la învățătura adevărată, la cea a creștinilor, chiar dacă aceasta nu este simpatizată de cei care sunt cuprinși de eroare”.

Prefectul Rusticus a spus: „Și ție, nenorocitule, îți place această învățătură?”

Iustin a răspuns: „Da, pentru că eu o urmez cu credință dreaptă”.

Prefectul Rusticus a spus: „Și care este această învățătură?”

Iustin a răspuns: „Aceea de a-l adora pe Dumnezeul creștinilor, pe care îl considerăm singurul creator și autor, încă de la început, al întregului univers, al lucrurilor văzute și nevăzute; de asemenea, pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost prevestit de profeți ca acela care trebuia să vină printre oameni ca mesager al mântuirii și învățător de ucenici vestiți. Eu, ca om simplu, recunosc că spun puțin înaintea dumnezeirii sale infinite. Recunosc că această capacitate le aparține profeților care l-au prevestit pe cel care, de mai înainte, a fost vestit că este Fiul lui Dumnezeu. Eu știu bine că profeții au prezis, prin inspirație divină, venirea sa printre oameni”.

Rusticus a spus: „Așadar, ești creștin?” Iustin a răspuns: „Da, sunt creștin”.

Prefectul i-a spus lui Iustin: „Ascultă, tu, care te consideri înțelept și crezi că ești cunoscător al învățăturii adevărate; dacă după ce ai fost biciuit vei fi decapitat, crezi că vei merge în cer?”

Iustin a răspuns: „Sper să intru în locuința aceea dacă voi suferi acestea. Eu știu că pentru toți cei care au trăit în sfințenie este rezervată favoarea divină la sfârșitul lumii întregi”.

Prefectul Rusticus a spus: „Așadar, tu îți imaginezi că vei merge în cer pentru a primi o răsplată vrednică?”

Iustin a răspuns: „Nu-mi imaginez, dar știu exact aceasta și sunt foarte sigur”.

Prefectul Rusticus a spus: „Ia să ne întoarcem la argumentul pe care ni l-am propus și care este mai urgent. Adunați-vă împreună și jertfiți cu toții zeilor”. Iustin a răspuns: „Nimeni, care este sănătos la minte, nu va trece de la pietate la impietate”.

Prefectul Rusticus a spus: „Dacă nu veți asculta de ordinele mele, veți fi torturați fără milă”.

Iustin a răspuns: „Avem încredere că ne vom mântui prin Domnul nostru Iisus Hristos dacă vom fi supuși la pedepse,

deoarece aceasta ne va da mântuire și încredere în fața tribunalului mai de temut și universal al Domnului și Mântuitorului nostru”.

La fel au spus și toți ceilalți martiri: „Fă ceea ce vrei; noi suntem creștini și nu vom jertfi idolilor”.

Prefectul Rusticus a rostit sentința, spunând: „Cei care nu au voit să jertfească zeilor și să asculte de ordinul împăratului, după ce vor fi biciuiți, să fie duși pentru a fi decapitați, conform legii”.

Preamărindu-l pe Dumnezeu, sfinții martiri, ajunși la locul obișnuit, au fost decapitați și au dus la îndeplinire mărturia profesiunii lor de credință în Mântuitorul.

Sfânta Euharistie

Chasha1Dintre toate darurile pe care Dumnezeu le-a oferit Bisericii Sale, cel mai mare este fără îndoială Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. În Euharistie, Mântuitorul nostru locuiește în mijlocul oamenilor în deplinătatea Sa. Dumnezeu este cu noi – ce poate fi mai minunat decât atât?

Dacă Sfânta Împărtăşanie este însuși Iisus, iar sfințenia se găsește în imitarea şi urmarea lui Hristos, atunci Euharistia este o școală de sfințenie. Vă invit să petrecem câteva momente reflectând asupra unor trăsături ale lui Iisus Hristos în Euharistie și asupra a ceea ce prezența Sa ne poate învăța atât despre sfințenie.

1. Smerenia

În Sfânta Împărtăşanie vedem profunda smerenie a lui Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu locuiește între noi sub chipul celui mai banal aliment. La urma urmelor, pâinea este o mâncare simplă, este mâncarea săracilor. Ea este aproape întotdeauna mâncată lângă ceva. Abia o sesizezi.

Dacă dorim să îl imităm pe Hristos, trebuie în primul și în primul rând să practicăm smerenia. Slujitorul nu este mai mare decât Stăpânul său. Trebuie să fim mulțumiți cu a nu fi observați, lăudați și apreciați. Trebuie să dăm toată slava lui Dumnezeu, alegând să fim smeriți și fără pretenții – asemenea unei bucăți de pâine.

2. Tăcerea

Bărbații au prețuit dintotdeauna tăria tăcută, tăria care se demonstrează mai mult în fapte decât în cuvinte. În Euharistie, Iisus ne întâmpină cu tăcere completă. Este gata să asculte tot ceea ce avem de spus, răspunzându-ne doar atunci când am făcut liniște în inimile noastre și când tăcem și noi asemenea Lui.

Sfinții au lăudat mereu virtutea tăcerii. În plus, suntem avertizați că vom fi judecați pentru fiecare cuvânt spus. Risipim cuvintele? Mai mult: ascultăm ceea ce spun ceilalți? Ca bărbați, avem adesea o dificultate în a asculta, dar ascultarea este un gest de iubire. Ascultați-vă soția și pe ceilalți din jurul Dvs, pe cei care poate sunt disperați căutând pe cineva care să le acorde atenție.

3. Iubirea

Pe Cruce, Hristos a murit purtând în inima Sa păcatele omenirii, vărsându-și pentru noi Sângele Său prețios. Da, iubire este ceea ce își dorește cel mai mult Iisus Domnul de la cei pe care i-a răscumpărat.

Tu îl iubești pe Hristos? Sigur? Nu te grăbi! Dacă da, ascultă-L și poartă-ți crucea. Îl imiți fiind gata să îți dai viața pentru ceilalți, cu o iubire gata de sacrificiu.

4. Vulnerabilitatea

În Euharistie, Hristos este în mod complet vulnerabil. Prea des se întâmplă să fie tratat cu neatenție, cu nepăsare sau răuvoitor, ca pe ceva banal și ignorându-i demnitatea. Și totuși, acesta este prețul pe care este dispus să îl plătească pentru a putea trăi în mijlocul poporului Său. Indiferent de câte ori este profanat sau călcat în picioare, literalmente sau figurativ, El continuă să vină la noi, din nou și din nou, spunând: „Nu vă voi părăsi niciodată și nici nu vă voi abandona”.

Iubim noi în acest fel? Ne deschidem inimile spre ceilalți, chiar dacă aceasta ar putea să aducă durerea de a fi respins? Iertăm de 70 de ori pe zi? Nu putem să iubim dacă ne blocăm inimile în frică. Trebuie să avem curajul de a fi vulnerabili, asemenea lui Hristos.

5. Răbdarea

Hristos ne așteaptă cu răbdare în bisericile din lumea întreagă. Ar aștepta o veșnicie pentru o singură vizită. Așteaptă să ne căim atunci când am rătăcit; așteaptă cuvintele noastre de angajament și de afecțiune; așteaptă să ne audă bucuriile și durerile; așteaptă să răspundă la dorințele noastre profunde.

Asemenea lui Hristos, și noi trebuie să fim răbdători cu ceilalți, în special cu cei care merită mai puțin sau care ne încearcă mai mult răbdarea. De asemenea, trebuie să așteptăm cu inimi pline de iertare întoarcerea celor care ne-au rănit sau ne-au abandonat.

6. Sărăcia

În timpul vieții Sale pe pământ, Hristos a fost sărac. A venit fără nimic și a plecat fără să aibă nimic. În Euharistie, Cel care a creat galaxiile, cosmosul, lumea întreagă vine la noi sărac. Și totuși, această sărăcie este doar materială, căci Iisus vine bogat în haruri și în iubire. Dorește cu ardoare să ne dăruiască tot ce avem nevoie dacă noi Îi cerem cu încredere. Dorește să ne binecuvânteze cu abundență de haruri, adevărata bogăție a sufletelor.

Materialismul și lăcomia se strecoară cu atâta ușurință în inimile noastre. Și totuși, suntem chemați să îl urmăm pe Hristos în sărăcie și detașare, dăruind cu generozitate celorlalți tot ceea ce am primit. Dăruiește și vei primi, mai mult decât poți cere sau spera.

7. Prezența

Darul prezenței lui Dumnezeu este cel mai mare dar. Pentru evreii din vechime nu exista o tragedie mai mare decât pierderea prezenței Domnului. La fel, nu exista o mângâiere mai mare decât cea dată de prezența Sa. La fel este și astăzi: dacă îl avem pe Hristos, avem totul; fără El nu avem nimic. Și totuși, nu trebuie să călătorim departe pentru a ajunge în prezența lui Hristos – El este în biserica cea mai apropiată de noi. Prezența Sa nu este abstractă, ideatică, ci reală și tangibilă.

Dacă dorim să fim asemenea lui Hristos, trebuie să fim prezenți pentru cei care au nevoie de noi. Cât de mulți tați și soți absenți există astăzi! Cât de multe soții și câți copii au fost abandonați de bărbatul care este chemat să își dea chiar viața pentru ei! Ești prezent pentru familia ta? Soția, soţul și copiii tăi sunt prioritatea ta? Dacă ești soț și tată, soţie şi mamă prezența ta este un dar de neînlocuit. Fii prezent.

Concluzie

Dacă am reuși să îl urmăm pe Hristos prezent în Sfânta Împărtăşanie am fi sfinți. A face acest lucru nu este ușor. Cere căință și convertire constantă. Cere să lași omul cel vechi pentru cel nou. Aceasta este chemarea noastră. Vizitați-l pe Hristos și adorați-L, cerându-I darul de a-L urma și a-L imita. Deschideți-vă inima în fața Lui, spuneți-i speranțele și temerile voastre, dorințele și nevoile voastre – și ascultați-L cum vă spune: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”.