Spre deosebire de anul civil care incepe pe 1 ianuarie, anul bisericesc incepe pe 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.

La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.

Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie

Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.

Calendarul iulian si gregorian

Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor – de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit “calendarul iulian”. Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii – in Rasarit ca si in Apus – au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit “gregorian” sau “stilul nou”.

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa – prin modul de bisectare – pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.

Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).

Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc “pe stil vechi”, pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa “stilul vechi”.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

a) Perioada Triodului (perioada prepascala)

b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)

c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul – parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

A.C.

sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Banceni – sfant lacas de inchinaciune al romanilor din Ucraina

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei, pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune. O biserica de mari dimensiuni strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei proaspat zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor.

La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar, cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest ansamblu manastiresc, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Liturghiile cand se aduna foarte multi credinciosi. Viitoarea trapeza aflata in constructie va putea primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care va adaposti si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu.

In biserica mare din Banceni, zugravita in exterior in galben, se afla moaste ale Sfintei Mari Mucenite Varvara iar paraclisul manastirii este inchinat Sfantului Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinti ai Rusiei din secolul al XVIII-lea. Psaltirea se citeste neincetat, zi si noapte, in aceasta bisericuta paraclis. Aici se afla particele din Sfintele Moaste ale Sfantului Serafim si o particica din piatra pe care s-a rugat sfantul o mie de zile si de nopti. Pe peretii interiori, de jur imprejur, sunt pictate scene mari, impresionante, din viata sfantului. Tot aici, intr-o racla, se afla particele de Sfinte Moaste ale altor peste o suta de sfinti.

sursa: laurentiudumitru.ro

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Sfantul Cosma Etolianul a prezis ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate. Traim intr-o vreme in care acest lucru deja se intampla. Omul contemporan, in singuratatea lui, experiaza stari patologice grele: angoasa, anxietate si suferinte interioare. El este turnentat si, la randul lui, ii turmenteaza pe ceilalti.

Singuratatea omului contemporan

Singuratatea este absenta comunicarii si a relatiilor bune dintre persoane, este incapacitatea de a dezvolta si sustine relatii de comuniune cu ceilalti. Cultura contemporana, cat si structurile sociale, mass-media, ideologiile promovate de conducere, pana si jocurile pentru copii, conduc spre o alienare sociale, spre o izolare a persoanei umane. Persoana izolata incepe, usor-usor, sa fie posedata de un sentiment de inadaptare, ea incepe sa piarda sensul si scopul vietii, incepand sa traiasca fara principii bune si disciplina, incepe sa fie continuu suspicioasa si indoielnica.

Singura si lipsita de siguranta, anxioasa si dezordonata, omul modern si, in special, tinerii contemporani, incearca sa construiasca poduri de legatura, sa ridice steaguri, sa strige sloganuri. Lipsiti insa de un ghid bun, ori conducandu-se dupa ghiduri rele, acestia sunt foarte usor de manipulat, devenind agresivi si de neinteles. Ei devin o jucarie in mana exploatatorilor politici si a acelor anarhisti insetati de putere. Dorinta de libertate devine (se face) inceput al mortii adevaratei libertati.

Tinerii, care, pana nu demult, au declarat ca nu vor face nici un fel de compromis, sunt acum deja compromisi. Ei se refugiaza in fel de fel de demonstratii si greve, devenind rebeli, intr-un efort de a se elibera pe ei insisi de greutatea singuratii lor, fara a realiza insa ca se arunca pe ei insisi intru o tot mai mare sclavie.

Aceasta se intampla, din pacate, exact acolo unde omul se asteapta mai putin, anume in randul tinerilor care au avut parte de o buna educatie, extrem de inteligenti, energici si talentati. Nesatisfacuti de bunastarea materiala si dezamagiti de ipocrizia celor mai in varsta ai lor, acesti tineri, zbatandu-se pentru o viata mai simpla, pentru o calitate a vietii si pentru un mod de viata mai bun, nu reusesc, din pacate, sa puna un inceput mai bun vietii lor.

Arta moderna este un bun exemplu pentru alienarea spirituala despre care vorbim. In loc sa imprastie lumina si sa deschida ferestre spre ceilalti oameni si spre cer, arta moderna tinde sa il inchida pe om in el insusi si sa ne imbranceasca intr-o adancime mai mare, in obscuritate si in intuneric.

De la acest stadiu nu mai este pune pana ce omul, deja izolat deja in el insusi, incepe sa vorbeasca cu el singur, incepe sa comunice cu animalele irationale, cu umbrele din jurul lui si chiar si cu cei morti. Ajuns in acest stadiu, omul este deja destul de bolnav. Melancolia, fobiile, suspiciunea si dezamagirile aduse de ceilalti au facut din om un psihopat.

O analiza oportuna a vremurilor noastre ne caracterizeaza ca fiind un secol al psihicului, al oamenilor dependenti de doctorul psihiatru. Potrivit unei statistici, realizate de Organizatia Mondiala de Sanatate, in anul 1985, peste 400 de milioane de oameni din intreaga lume sufera de adanci depresii, cu aproximativ 400.000 de sinucideri anuale. Iar aceste statistici au in vedere numai statele bine dezvoltate.

In izolarea lui, omul este inabusit de egoism si de mandrie, care sunt parintii naturali ai singuratatii lui celei rele.

Smerenia – un antidot al singuratatii

Daca egoismul si mandria hranesc si nasc acest fel de singuratate, inseamna ca adevarata smerenie (cu toate ca termenul nu mai este bine inteles, el pierzandu-si adevarata semnificatie pana si intre aceia care inca il mai folosesc) produce atmosfera in care aceasta singuratate grea nu gaseste mediul prielnic spre a se dezvolta in interiorul omului.

Ca niste deosebiti psihologi si filosofi ai sufletelui, parintii desertului vorbesc despre sfanta smerenie, despre tacere si singuratate, ca despre adevarate scoli ale sufletului si ale virtutii.

Omul smerit este odihnit si are pace oriunde si langa oricine ar vietui el.

Avva Isaac ne spune ca acel om, care se face pe el insusi mic, care se smereste in orice lucru, va fi mai marit decat toti ceilalti. “Uraste cinstea si mandria, iar in schimb vei fi cinstit si marit. Acela care alearga dupa cinstiri va fi lipsit de adevarata cinste, care se indeparteaza tot mai mult de la el. Uraste cinstea in mod sincer, caci daca abia te abtii de la aceasta si intr-un mod ipocrit te feresti de ea, spre a parea altora smerit, Dumnezeu te va descoperi.”

In cartea numita Pateric, care cuprinde o multime de scrieri duhovnicesti ale parintilor, se spune, in mod repetat, urmatorul lucru: “Omul cu mintea smerita si cei saraci cu duhul nu sunt cei care se desconsidera pe ei insisi si vorbesc despre smerenie, ci aceia care rabda cu bucurie necinstirile care le vin de la cei apropiati lor.”

Intr-alt loc din Pateric, gasim scris: “Acela care este cinstit mai mult decat merita este, in mod real, vatamat, in timp ce omul care nu este cinstit deloc de catre fratii sai, acela va fi cinstit de catre Dumnezeu in cer.”

Avva Pimen ne da urmatorul sfat: “Orice ingrijorare (mahnire) care ne vine trebuie sa fie depasita prin tacere.” Avva Isaia, spune acelasi lucru, zicand: “Pana ce inima ta nu si-a aflat pacea, prin rugaciune, straduieste-te sa nu explici nimic fratelui tau.”

Studiind scrierile parintilor din desert, se poate usor observa un duh comun si o gandire asemanatore, o noblete a inimii generala, o umanitate sanatoasa si atotcuprinzatoare. Acestia sunt stropi de roua pe care Duhul Sfant i-a picurat in desertul arid, dupa lungi nevointe si lupte cu patimile. Acesti stropi de roua au facut sa infloreasca flori frumos mirositoare in comunitatile de credinciosi care si-au inchinat intreaga lor viata lui Dumnezeu si care ii adapa cu aceesi apa pe aceia care sunt insetati de Dumnezeu.

Avva Isaia scrie, cu subtilitate: “Acela care se smereste pe el insusi inaintea lui Dumnezeu este capabil sa indure si sa rabde orice insulta. Omul smerit nu se ingrijoreaza de ce spun ceilalti despre el. Omul care rabda duritatea cuvintelor unui om rautacios si lipsit de minte, de dragul lui Dumnezeu, este vrednic de a dobandi pacea.”

Avva Marcu, vorbind tot despre relatia noastra cu noi insine si cu ceilalti, in care ne gasim pe noi insine luptandu-ne pentru o pastrare a pacii inimii, scrie: “In momentul in care ai devenit constient de gandul din mintea ta care iti spune si te indeamna spre slava cea de la oameni, ar trebui sa stii, cu siguranta, ca acest gand te pregateste spre rusine. Iar daca il afli pe un om ca te roaga si te cinsteste, insa intr-un mod ipocrit, sa te astepti, tot de la acela, la o serie de jigniri, in viitorul apropiat.”

Cu precizia unui chirurg al sufletului, parintele continua, zicand: “Cand il afli pe un om plangandu-se de nenumaratele insulte pe care le-a primit, trebuie sa stii ca, deoarece a fost coplesit de slavirea in desert, acum, pe nestiute, el isi culege roadele patimilor din inima lui. Acela care iubeste placerile este intristat si macinat de acuzatii si de abuzuri. Pe de alta parte, acela care il iubeste pe Dumnezeu, este intristat de laudele si aprecierile de prisos ale altora. Masura smereniei este verificata de catre colomnii, de catre rabdarea insultelor. Sa nu crezi ca ai smerenie, atata timp cat nu poti rabda nici cea mai mica acuzatie si jignire.”

Avva Zosima merge mai departe, zicand: “Adu-ti aminte de cel care te-a necinstit, care te-a luat in ras si care te-a intristat, care ti-a facut rau, adu-ti aminte de el ca de doctorul tau. Hristos l-a trimis pe acela ca sa te vindece. Nu iti adu aminte de el cu rautate.”

Evagrie ii considera pe aceia care il vorbesc de rau drept binefacatori ai lui.

Intelepciunea dumnezeiasca a acestor doctori ai desertului este de o semnificatie esentiala in vorbirea despre singuratea cea buna si singuratatea cea rea. S-a spus ca aceste cuvinte sunt rostite de catre calugari si pentru calugari, insa aceasta este pe cat se poate de gresit.

Singuratatea bolnavicioasa si depresiile despre care vorbim rezulta din mintile mandre, lipsite de smerenie, rezulta din relatiile intrapersonale esuate, din aspiratiile egoiste nesatisfacute, dintr-o slava de sine, dintr-o cautare a cinstirii celorlalti si dintr-o iubire gresita de sine. Aceasta singuratate este suficient de puternica pentru a slabi o persoana si a o imbolnavi. Insa dragostea este mai puternica decat ea, fiind capabila sa vindece si sa regenereze intreaga lume.

Omul are o nevoie de neoprit de a comunica, insa comunicarea trebuie dezvoltata intr-un mod corect. Pentru inceput, noi insine trebuie sa ne angajam intr-o conversatie sincera, intr-un monolog demn si curajos cu noi insine, trebuie sa redescoperim, in adancurile sufletului nostru, inocenta anilor copilariei. Abia mai apoi trebuie sa invatam a purta o discutie lipsita de ipocrizie, fara nici o masca, cu singurul prieten viu, Tatal nostru cel din ceruri. In cele din urma, vom fi apti de a comunica eficient cu ceilalti oameni, de orice fel ar fi ei, mai rai sau mai buni, vecini, apropiati sau indepartati, frati si surori.

Astfel, panzele singuratatii sunt indepartate, colturile inaccesibile si neluminate de soare ale inimii sunt scoase la lumina, iar carapacea egoismului nostru este rupta. In momentul in care am respins singuratatea egoismului nostru mizerabil, abia atunci putem sa incepem sa ne bucuram, sa fim liberi, sa respiram si sa fim vii.

Singuratatea naturala: un altar al cunoasterii de sine si a lui Dumnezeu

Exista un alt tip de singuratate, anume singuratatea cea naturala (buna), care nu este una de factura patologica, ci una creativa, de viata datatoare, plina de har. Aceasta se observa cel mai bine in separarea calugarilor de cele din lume. Aceasta este o singuratate careia, noi toti, trebuie sa ii dedicam mai mult timp.

Trebuie sa devenim apti sa ne sustragem pe noi insine de la zgomotele zilnice si de la multimea miscarilor de peste zi, care atat de mult de distrag atentia si care atat de mult ne impiedica de la a ne aduna sufleteste, fiind potrivnice unei retrageri sanatoase si de folos.

Este important sa invatam sa inchidem comunicarea constanta cu cei multi, care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine si, ca urmare, ne impiedica sa ramanem singuri cu Cel singur, care intotdeauna ne asteapta, cu Hristos.

Trebuie sa ne facem timp spre a gasi calea spre acest altfel de comunicare sfanta, anume spre singuratatea naturala. Trebuie sa pornim spre aceasta practica cu un program foarte ordonat si disciplinat.

Trebuie reamintit faptul, foarte important, ca noi nu vorbim despre aceia care cauta sa scape de griji si preocupari lumesti bune si de folos, spre a gasi odihna, spre a privi rasarituri frumoase, ori spre a se holba la ceruri intesate cu stele. Asemenea activitati nu sunt de factura duhovniceasca.

Nu vorbim aici nici despre aceia care cauta sa mediteze, folosind tehnici de origine indoielnica, spre a dobandi rezultate dubioase, precum yoga si alte asemenea practici orientale. Nu vorbim nici despre aceia care isi dedica momente intregi din zi spre a visa cu ochii deschisi la lucruri superficiale si care considera ca s-au pocait, atunci cand simt anumite stari emotionale, in clipa in care isi aduc aminte de parti gresite din trecutul lor. Si, cu siguranta, nu vorbim despre aceia, bine intentionati, dar naivi, care considera ca viata duhovniceasca a linistirii consta in a te plimba pe malul marii, invartind in mana un sirag de metanii.

Ba, inca si mai mult, nu ne referim aici la acei turisti spirituali care viziteaza locuri sfinte si comunica, cu mandrie, cu duhovnici mare, dar care nu isi neaga si nu isi anuleaza egoismul lor si nici nu isi taie voia lor. Asemenea activitati sunt incercari superficiale de a scapa de viata, prin vise de zi, prin umbra si printr-o imaginatie capricioasa. Noi, aici, vorbim insa despre o liniste sfanta, dobandita prin eforturi ascetice, care ne elibereaza pe noi insine de singuratatea lumii, de singuratatea cea rea, chiar daca ne aflam intr-un oras zgomotos sau intr-o casa aglomerata.

Aici, vorbim despre rabdarea si persistenta care ne ajuta sa probam si sa cunoastem cele mai adanci radacini ale existentei noastre, sa ne intelegem limitele si sa imprastiem intunericul care ne leaga si ne descurajeaza.

Avem nevoie sa invatam sa ne rugam. Avem nevoie de privegheri neincetate. Acem nevoie de o priveghere intr-o stare sufleteasca fara imprastiere si calma.

Din moment ce sunt aproape de Dumnezeu, de ce anume trebuie sa ma mai tem? Dumnezeu m-a indrumat acolo unde ma pot lasa indrumat de catre El.

Despartit de prieteni si dezamagit de atatea intalniri, cat si de multimea artelor, a tehnologiilor si a ideologiilor, am ajuns la priveligiul ultimei deznadejdi, la o disperare existentiala. Am ajuns constient de faptul ca, in goliciunea mea, Dumnezeu insusi se afla pregatit sa ma intareasca intr-o nadejde autentica. Si, in aceasta minune, Maica Domnului, impreuna cu toti sfintii, imi apar gata spre a ma intari si ajuta.

In aceasta singuratate naturala, numita dumnezeiasca singuratate, eu insumi aflu usurare, imi gasesc odihna. Mastile de actor, pe care am fost obligat sa le port, sau care mi-au fost puse, sunt acum date la o parte.

Pana acum a fost o stare a lucrurilor infricosatoare, in fiecare noapte aveam nevoie spre a merge la o alta intalnire, la o alta petrecere, sa fac parte dintr-un alt grup, deoarece aveam nevoie sa fiu inclus undeva, sa simt ca aprtin unui grup si unor oameni. Neincetat, imi schimba masca. Acum, in orice caz, intorcandu-ma spre mine insumi, spre interior, am inceput sa devin, sa fiu constient de faptul ca sunt un copil al lui Dumnezeu, sa descopar o metoda unica si personala, dar si de neinlocuit, de a ma identifica, de a ma cunoaste pe mine insumi, de a imi cunoaste persoana. Abia acum am inceput sa imi dau seama de lucrarea in om a patimilor, abia acum imi vad puterile si limitele. Sunt scapat astfel de pacate, de fantezii si de excese, cat si de orice fel de apatie.

O solutie ferma ne ajuta sa ne indreptam pasii spre acest altar al singuratatii celei bune, spre acest loc al cunoasterii de noi insine si a lui Dumnezeu. In acest loc al singuratatii, singuratatea, de care atat de mult ne temeam, ne devine acum odihnitoare si placuta. Aceasta deoarece persoana care este alaturi de Dumnezeu nu poate fi vreodata singura, din moment ce ea se afla intr-un continuu dialog cu Dumnezeu si cu sine. Abia aici ne gasim pe noi insine mai lipsiti de individualism, de egoism si mai deschisi in iubire spre ceilalti. Aici gasim lacrimi ce izvorasc pentru durerea celor de langa noi, cat si puterea de a-i ajuta pe aceia. Vocea care se inalta din adancimile unei persoane ramasa singura cu ea insasi strabate norii si ajunge la Dumnezeul Treime, care intotdeauna de asculta si intotdeauna ne raspunde.

Dumnezeiasca singuratate a omului aflat in comuniune cu Dumnezeu

Omul aflat in comuniune cu Dumnezeu cunoaste cum sa isi faca vocea mai auzita si cum sa se bucure aflandu-se pe locul al doilea, neravnind niciodata locul cel dintai. Acesta stie cum sa fie prieten pana si cu cei straini si cum sa se multumeasca si cu putin. El stie cum sa se pocaiasca in lacrimi pentru cei rataciti. El face aceasta fara sa se planga si fara nici o greutate, chiar si atunci cand el este parasit de rude, de prieteni si de apropiati.

Departe de multimile zgomotoase si de confuzia lumii publice, in intimitatea camerei tale, in chilia ta, alege liber si fara intoarcere.

La prima vedere, acest lucru poate sa nasca gandul ca, facand aceasta, tu nu oferi nimic celorlalti si ca esti concentrat numai pe tine insuti, iar mai ales atunci cand ceilalti spun ca au nevoie de tine, ca sufera de singuratatea cea grea (rea).

Aceasta singuratate, pe care tu ai ales-o pentru tine insuti, este o sarcina obositoare, necesitand o mare putere, un eroism, persistenta si rabdare. Aceasta este o lunga si fara de sfarsit cale. Uneori, exista tentatia de a te intoarce afara din viata ta zilnica, cu toate ca acest lucru nu ar trebui niciodata sa fie scopul angajarii tale ascetice. Aceasta ramanere in singuratate nu trebuie facuta cu gandul ca, dupa ceva timp, te vei intoarce la tot ceea ce ai lasat in urma, imbunatatit si odihnit.

Toti sfintii Bisericii, cei mai ravnitori si activi misionare, chiar Hristos insusi, au experiat taina dumnezeiestii singuratati. Adu-ti aminte de marile personalitate, de profetii Vechiului Testament, de Moise, de Ilie, de Isaia si de Sfantul Ioan Botezatorul.

Intorcandu-ne in secolul nostru, il gasim pe om tragic de singur, in disperare si pesimism. In pofida tuturor eforturilor de a fugi de acestea, lumea se afla in conflict cu toti si cu toate, cu tarile, cu guvernele, cu rasele umane, cu parintii, cu cartile, cu munca si cu scolile. Fiind in conflict pana si cu el insusi, omul ajunge treptat in conflict cu Dumnezeu, caruia oricum nu ii vorbeste niciodata.

Cea mai dureroasa singuratate este aceea de a fi aproape de cel de langa tine si a nu putea sa ii transmiti sentimentele tale. Cu toate ca informatiile circula, intr-o fractiune de secunda, dintr-o emisfera intr-alta, gandurile si sentimentele (uneori) nu pot circula de la un om la altul. Este o singuratate dureroasa pentru cei casatoriti a umbla cu secrete. Este dureros atunci cand dialogul nu exista intre soti, intre parinti si copii, intre preoti si copii, intre elevi si profesori. Nu exista singuratate mai crude pentru o familie, decat a sta ore intregi in fata televizorului, fara a-si rosti nici un cuvant. Traim intr-o vreme grea. Singuratatea este pe culmi. Omul este singur. Dumnezeu este tacut.

(sfarsitul primei parti)

Parintele Moise din Sfantul Munte Athos

Traducere de Teodor Danalache.

sursa: crestinortodox.ro

Capul Sfantului Ioan Botezatorul este una dintre cele mai de pret Sfinte Moaste ale Bisericii, acesta fiind pierdut si gasit de mai multe ori. In calendar, Biserica a randuit a se praznui trei minunate aflari ale Capului Sfantului, anume in ziua de 24 februarie, cand gasim scris: Intaia si a Doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul, si in data de 25 mai, cand se face amintire de a Treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

“Capul Inaintemergatorului, ascuns oarecand in vas de lut, s-a vazut iesind din sanurile pamantului la aratare; care si rauri de tamaduiri izvoraste. Caci cu ape a spalat Capul Celui ce acum acopera cu ape inaltimile cele mai de deasupra si izvoraste oamenilor dumnezeiasca iertare: Deci pe acesta ce este dupa adevar marit, sa-l fericim si intru aflarea lui cu bucurie sa praznuim, ca el roaga pe Hristos sa daruiasca lumii mare mila” (Mineiul pe Februarie).

Capul Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in satul Ain Karem, la mica distanta de Ierusalim, fiind fiul Elisabetei, verisoara Maicii Domnului, si al preotului iudeu Zaharia. Sfantul Ioan s-a nascut cu cateva luni mai inainte de Iisus Hristos, caruia i-a si pregatit calea. Retras de tanar in pustie, postind aspru si petrecand in neintrecuta rugaciune, Sfantul Ioan va veni in lume, in zona Iordanului, abia la varsta de 30 de ani, varsta la care barbatul este considerat matur si apt de propovaduire.

Sfantul Ioan a fost invrednicit de Dumnezeu spre a-L boteza cu apa pe Fiul sau cel Unul Nascut, Iisus Hristos, pe Acela care va boteza pe om cu Duh Sfant si cu foc. Acesta este punctul culminant al vietii sale sfinte, moment in care Fiul lui Dumnezeu, Facatorul a toate, si-a plecat capul sub mana lui.

Avand curajul specific celor care nu cruta adevarul pentru nimic si pentru nimeni, el a mustrat personal si public pe tetrarhul Irod Antipa, care se casatorise cu fosta sotie a fratelui sau vitreg. Viclenia si mandria Irodiadei a dus la intemnitarea Sfantului Ioan in Cetatea Maherus – Machaerus din Pereia, loc aflat astazi in Iordania.

La un mare ospat, cu mancaruri grase, cu vinuri si bauturi aromate, cu dansuri si alte desfatari, Salomeea, fiica Irodiadei, a castigat inima regelui, care i-a zis ca ii va da orice ii va cere, pana la o jumatate din imparatia sa. Fata fara minte a intrebat-o pe mama ei ce sa care, iar aceea, din pizma si ura, a cerut Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nebunul rege a ascultat pe fata, poruncind taierea capului sfantului, in inchisoare. Capul Sfantului Ioan a fost adus pe o tipsie (tava) si dat fetei, care l-a dat mamei sale.

Pentru ca se temea ca Sfantul Ioan Botezatorul ar putea invia, daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, nestiutorul Irod nu a dat ucenicilor decat numai trupul sfantului. Trupul sfantului a fost luat de ucenicii sai si dus in localitatea Sevastia, undeva in Cisiordnia de astazi, unde l-au si ingropat.

Se crede ca, mai tarziu, in jurul anului 360, imparatul roman pagan Iulian Apostatul ar fi ars ramasitele Sfantului Ioan Botezatorul. Din trupul sfantului nu ar mai fi ramas nearse decat numai un brat si un deget.

Sinaxarul din data de 24 februarie spune ca Irodiada, luand Capul Sfantului Ioan, a impuns cu un ac mare limba acestuia, care de atatea ori ii aratase pacatele. Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost ingropat de Irodiada in curtea casei sale, la mare adancime, in pamant, intr-un loc “ascuns si necinstit”.

Despre acest lucru stia numai Ioana, femeia lui Huza, economul lui Irod, amintita si in Evanghelia dupa Luca: “Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod” (Luca 8, 3). Despre aceasta ni se spune ca slujea Apostolilor din avutul ei, pe cand acestia propovaduiau prin cetati. Potrivit traditiei crestine a Locurilor Sfinte, se crede ca Sfanta Ioana a dezgropat Capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat in Ierusalim, pe Muntele Eleonului – Muntele Inaltarii, intr-un vas de lut. Aici este locul care aminteste de Prima Aflare a Capului Sfantului, loc pe care astazi se inalta Manastirea ruseasca Sfantul Ioan Botezatorul.

Prima Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

La multa vreme dupa aceasta, vrednicul Inochentie, aprinzandu-se spre viata cea monahala, a mers in Tara Sfanta. Ajuns pe Muntele Eleonului, el isi zidi aici o chilie smerita. Cand vru insa sa sape santul pentru a pune temelia unei mici bisericute, el dadu peste nepretuita comoara: Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nevoitorul a tinut Capul Sfantului in bisericuta sa. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el il lua si il ascunse din nou in pamant, in acelasi loc.

A doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

Capul Sfantului Ioan Botezatorul s-a pastrat ingropat pe Muntele Inaltarii pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In vremea Sfintilor Imparati, doi monahi nevoitori din Rasarit venira sa se inchine la Locurile Sfinte. Unuia dintre ei i s-a arata in vis Sfantul Ioan, care i-a descoperit cele cu privinta la Capul sau cel Sfant. Necrezand nici unul dintre cei doi, Sfantul Ioan li s-a aratat inca o data celor doua, la cateva zile distanta, zicandu-lea: “Toata necredinta si lenevirea lepadand-o, faceti ceea ce v-am poruncit.”

Se zice apoi ca cei doi au luat Capul Sfantului si l-au pus intr-un sac de piele de camila, purtandu-l cu ei pe unde calatoreau. Imprietenindu-se pe cale cu un negustor olar din Emesa, din Siria, ei au dat si aceluia sacul, spre a-l cara o bucata de drum. Luand sacul, Sfantul Ioan i s-a aratat acestuia, spunandu-i: “Lasand pe calatorii tai, fugi de dansii cu acest sac, pe care il ai in maini.” Aceasta a vrut-o sfantul din pricina necredintei monahilor cea de la inceput si din pricina lenevirii cea de pe cale, ei incredintand Sfintele Moaste unui necunoscut.

Mult a fost cinstit si iubit Capul Sfantului de catre acest olar din Emesa, intreaga lui casa fiind binecuvantata de sfant. La moartea acestuia, el a luat Capul cel Sfant si l-a asezat intr-un sicriu pecetluit, pe care la incredintat, mai apoi, surorii sale, careia i-a spus sa nu umble la el pana ce Sfantul Ioan insusi nu va voi acest lucru. Astfel, mai multe generatii au mostenit si pastrat sicriul cu Moaste.

In cele din urma, Capul Sfantului a ajuns la un monah numit Eustatie, locuitor intr-o pestera de langa Emesa. Desi acesta nu era cu viata curata, avand pacate si invatand gresit lumea, se faceau multe minuni prin Moastele sfantului. Calugarul ascundea de toti nepretuita comoara, spunand tuturor ca pentru rugaciunile lui se fac minunile. Vazand oamenii reaua viata a calugarului, ei rugara pe episcop sa il alunge de la ei. Eustatie mai ceru o zi ragaz, spre a pleca singur. Noaptea, el ingropa Capul Sfantului in pamant, spre a-l lua alta data.

A treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

Imediat dupa plecarea lui, niste calugari cu viata sfanta se asezara in pestera lui. Langa pestera aceasta se va zidi, in timp, o manastire. Arhimandritul Marcel este cel care a gasit Capul Sfantului, el marturisind: “Bine este cuvantat Domnul nostru Iisus Hristos, ca m-a invrednicit pe mine, Marcel, robul Sau, a fi vazator al vedeniei de fata, care mi s-a facut in 18 zile ale lunii Februarie, in saptamina din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se in somn noaptea, caci am vazut toate portile manastirii noastre deschise. Deci m-am infricosat si mi se parea ca ies sa le inchid. Apoi iarasi am vazut un rau trecand prin poarta manastirii, si ma miram de unde iese acea multime de apa. Pe cand gandeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre rasarit, cu sunet mare, iar fiecare ceata avea deosebit grai si striga: “Iata, se arata Sfantul Ioan, Botezatorul lui Hristos”.

Sfantul Simeon Metafrast, in Viata Cuvioasei Matroana, scrie si el despre aceasta Aflare a cinstitului Cap al Mergatorului Inainte, el spunand ca “Marcel, Ghenadie si Chiriac au mers la episcop si au spus lui Uranie (episcopul Emesei in acea vreme), cele despre o minune dintr-o pestera. Episcopul, cunoscand ca este un lucru mare, a luat pe clericii sai si au mers la locul acela, in pestera in care alta data locuia Eustatie, ereticul. Si facand rugaciune, a poruncit episcopul ca in locul acela sa sape pamantul. Acolo a fost gasit Sfantul Cap al lui Ioan.

In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, va lua cinstitul Cap al Sfantului Ioan si-l va aseza in biserica cea mare a cetatii Emesa, Siria.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul – Comani, Constantinopol, Amiens

In vremea de trista amintire a iconoclasmului, cand iconele au fost prigonite, Capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comani, unde a fost ingropat si trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. In cetatea Comani, Sfantul Cap a stat pana in vremea imparatului Mihail, fiul lui Teofil si al maicii sale Teodora, imparateasa, cei ce au restabilit dreapta credinta, pe vremea imparatiei caruia, prin dumnezeiasca aratare, iarasi s-a aflat Sfantul Cap al Sfantului Ioan.

De aici, Capul Sfantului va fi dus in Constantinopol de catre Sfantul patriarh Ignatie, in anul 860, in vremea imparatului Mihail. In cetatea Constantinopol, Sfantul Cap a fost asezat in Biserica Sfantului Ioan, in locul Edomon cel prea frumos, zidit prin imparateasca randuiala.

In anul 1204, in vremea cruciadelor, cruciatii vor lua o parte din Capul Sfantului Ioan Botezatorul, aflat la acea vreme inca in Constantinopol, si il vor duce in Franta, unde il vor si aseza intr-o biserica din Amiens (astazi, ele se afla in Catedrala din Amiens). Sfintele Moaste se afla aici inca si astazi.

O alta traditie legata de Capul Sfantului Ioar este aceea care zice ca acesta ar fi fost salvat si dus la Alexandria, in Egipt, iar mai apoi la Constantinopol, in Turcia, de unde a fost dus in provincia Poitou, in Franta, de catre regele francon Pippin al III-lea (715-768).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Moise era un fost scalv, alungat de stapanul sau pentru firea lui rea si pentru viata talhareasca. Etiopian de origine, a fost vataf de talhari in Nitria, vestit pentru omorurile sale si pentru forta sa fizica. S-a facut calugar la varsta deplinei maturitati si a fost ucenicul lui Isidor Preotul. In Lavsaicon, Paladie ne instiinteaza ca odata Moise a legat patru talhari ce ii intrasera in casa dupa ce se facuse calugar. I-a luat pe toti in spinare si i-a dus la biserica, supunandu-i judecatii fratilor sai crestini. Toti patru talhari, dupa ce au fost eliberati, recunoscandu-l pe Moise cel oarecand seful bandei lor, au ramas si s-au calugarit!

Avva Moise a suferit mucenicia de la navalitorii pagani pe la anul 375. Stia ca vin barbarii, si-a anuntat ucenicii sa fuga, dar el a ramas ca sa se indeplinesca cuvantul Domnului: ” Cel ce ridica sabie, de sabie va pieri!” . Dupa moartea sa si a celorlalti sase ucenici care au ramas langa el, un alt ucenic care se ascunsese a vazut cerurile deschise si sapte cununi luminoase pogorandu-se din cer.

La moarte ( avea 75 de ani, fusese facut preot la 60 de ani), a lasat 70 de ucenici, dupa numarul talharilor din ceata pe care o condusese candva.

Avva Moise intruchipeaza in mod clasic una dintre trasaturile pustiei, si anume VIRTUTEA LEPADARII DEPLINE. Ca monah, el a incercat sa faca exact invers decat ceea ce a trait cand era talhar. Astfel, cu silire, zdrobind puterea vechilor sale obisnuinte, upa ce ani intregi si-a inmuiat vechea asprime care i se facuse ca o a doua fire, Avva Moise a putut fi descris de catre Sf Macarie cel Mare drept … “o fire molatica” ( 21) Zis-a avva Moise catre avva Macarie din Schit : voiesc sa ma linistesc si nu ma lasa fratii. Si i-a zis lui avva Macarie : vad ca firea ta este molatica si nu poti sa intorci vreun frate. De voiesti sa te linistesti, du-te in pustie, inauntru in piatra si acolo te vei linisti ! Si aceasta facand s-a odihnit. )

( Dupa ”In inima pustiei” Pr. John Chryssavagis, Ed Sophia, 2004)

Moastele Sf Moise cel Negru ( sec 4) se afla la Manastirea Romanilor din Desertul Nitria – Egipt ( Waadi Natrun, zona Patericului Egiptean).

Tricoul din dreapta raclei este dovada unei minuni infaptuite de curand acolo. La moastele Sf Moise cel Negru sunt adusi multi demonizati, iar preotii fac frecvent slujbe pentru tamaduirea acestora ( exorcizare). Un tanar astfel vindecat a constatat ca dupa slujba avea inscris pe tricou numele Sf Moise Etiopianul si o cruce – fotografia acelui tricou este acum pusa langa moastele sfantului, drept dovada a mijlocirii pe care Sf Moise o face pentru cei carora li se slujeste langa racla sa.

“Înfrânare neasemănată, stare de toată noaptea, priveghere neadormită, minte strălucitoare de frumuseţea cea dumnezeiască, ai avut fericite Moise. Pentru aceasta ai primit darul tămăduirilor, a tămădui patimile cele prea cumplite. Pentru care te rugăm pe tine, părinte, cere tuturor mare milă“. (Minei pe August, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1894, p. 298.)

Rugaciune catre Sf Moise Arapul, pentru vindecare de patima bauturii:
Mare este puterea pocaintei! Nemasurata este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintai ai fost talhar, insa apoi te-ai ingrozit de pacatele tale, ai dobandit frangere de inima pentru ele si intru pocainta ai intrat in cinul monahicesc, si astfel, intru mare plangere pentru faradelegile tale de mai inainte si intru ostenicioasele nevointe ale postirii si rugaciunii ai petrecut zilele tale pana la sfarsit, si te-ai invrednicit prin harul lui Hristos de iertare si de darul facerii de minuni.

O, Cuvioase, care de la pacate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajuta si robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt trasi la pierzare, prin vatamarea sufletului nemuritor si a trupului, care este biserica a Duhului Sfant, de intrebuintarea fara de masura a bauturii, dar care se roaga tie. Pleaca spre dansii privirea ta cea milostiva si nu ii trece cu vederea, ci ia aminte la dansii, care la tine alearga.
Roagă, Sfinte Moise, pe Stăpânul Hristos, ca El, Cel Milostiv, să nu îi lepede pe danşii, neputincioşii şi nefericiţii, pe care a pus stăpânire patima băuturii, şi să nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindcă toţi, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost răscumpăraţi prin Preacuratul Sânge al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugăciunea lor şi a noastră. Goneşte de la danşii pe diavolul, daruieşte-le putere sa-şi biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeşte-i din robia beţiei, izbăveşte-i din pierzarea băutului fără măsură, ca înnoindu-se întru trezvie duhovnicească şi întru minte luminată sa îndragească toata înfrânarea şi buna credinţă şi veşnic să proslăvească pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mântuieşte zidirea Sa, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

sursa: miriamturism.wordpress.com

Visul Maicii Domnului, Epistolia Domnului Iisus si Talismanul, alaturi de altele asemenea, sunt traditii nesanatoase, aparute in popor. “Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.” Inalt Preasfintitul Antonie Plamadeala

Frati crestini,

In ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credintei prin raspandirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserica. Cea mai cunoscuta dintre acestea este carticica “Visul Maicii Domnului”, retiparita de nenumarate ori la diferite edituri, dar si de unele parohii, acordandu-i-se chiar si “inalte binecuvantari”.

Brosura prezinta la inceput cateva rugaciuni obisnuite ale Bisericii dar adauga si un “text” despre care se crede ca ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest “text” nu a fost acceptat de Biserica, dar unii au considerat ca ar intretine un sentiment de evlavie. In realitate, insa, apocrifa ademeneste sufletele mai slabe spre o credinta gresita, spre superstitie.

Se vorbeste acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, in care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi stim din Sfanta Scriptura ca la numai 40 de zile de la nasterea Fiului ei i s-a vestit de catre Dreptul Simeon: “Si prin sufletul tau va trece sabie”. Cu alte cuvinte: vei asista la rastignirea Fiului tau.

Deci nu era nevoie de un vis pentru a o “instiinta” sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise inca de la Intampinarea Domnului. Maica Domnului stia de calvar si din cuvintele Domnului cand le spunea ucenicilor Sai: “Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe… si sa fie omorat.” (Luca 9, 22)

Inca si din Vechiul Testament pe care il cunostea, cu siguranta, Maica Domnului stia de patimile lui Mesia. De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri si vedenii, dar Parintii duhovnicesti le-au privit cu circumspectie si de multe ori au preferat sa le respinga decat sa cada in vreo greseala. Vedem aceasta mai ales in Pateric si in Vietile sfintilor.

Astfel, Sfantul Diadoh al Foticeii ne indeamna sa nu primim nici vis, nici aratare, nici lumina, nici glas, nici stralucire, pentru ca de cele mai multe ori sunt batjocura a dracilor. Si chiar daca vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supara daca nu o primim pentru ca stie ca din pricina dracilor ne aparam. (Filocalia vol. 1).

Respectivul ravas sustine ca: “dormind Preasfanta Fecioara in muntele Eleonului, cand a fost in cetatea Betleemului, a venit acolo si Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfanta, adevarat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tau si-l va purta cu sine si in casa il va pastra, de acea casa vrajmasul nu se va apropia si duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi langa dansul indreptand calea lui, iar la dreapta judecata va afla mila si va fi primit in imparatia cerurilor.”

Pentru asemenea cazuri de falsa credinta, Pravila Bisericeasca vesteste cu luminat adevar: “Dumnezeu nu voieste sa fie slujit prin minciuna caci ceea ce astazi minciuna pare ca zideste, maine distruge impatrit mai rau .” In Pravila Bisericeasca amuleta este considerata un obiect facut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apara de pagube, dar care este, in realitate, un semn al necredintei in Dumnezeu. De aceea se canoniseste ca si vrajitoria fiindca este neplacut lui Dumnezeu.

Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea.

Iata o pilda in acest sens: Un bun crestin ce era preocupat de mantuirea sa se stradui a sa implineasca trei lucruri. Mai intai, tinea sa fie bine spovedit intotdeauna. Apoi, punea intotdeauna pomelnice la Sfanta Liturghie si, al treilea, dadea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie sa ne prezentam la Judecata de Apoi este dezlegarea de pacate obtinuta prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Ca nu raman pacatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecata spre pedeapsa.

Dupa moarte l-au luat ingerii si l-au dus in Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost ca n-a intalnit acolo pe cei care murisera inaintea lui si care fusesera siguri ca se mantuiesc. Al doilea, s-a mirat ca a aflat pe unii la care nu se astepta, care dupa socoteala omeneasca nu aveau sanse de mantuire. Si cea mai mare mirare pentru el a fost ca era si el acolo, din mila lui Dumnezeu.

Asta inseamna sa ai nadejde, nu sa fii sigur. Asa si noi, fiind ortodocsi, nu ne vom lasa “dusi de nas” de garantiile unui vis sau talisman care ne promite ca “la Judecata de Apoi vom afla mila”. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Nu este oare aceasta promisiune “va fi primit in imparatia cerurilor” o pacaleala de 1 aprilie sau un fel de asigurare ADAS ? Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva visul si-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi langa dansul indreptand calea lui”.

Niciodata nu-i va cere Hristos vreunui crestin ca, de dragul Lui, acesta sa-si vopseasca barba in albastru sau sa-si puna la palarie o pana mare de paun. La fel, nici nu-i va cere vreodata sa poarte la el vreun talisman. In schimb Mantuitorul ne cere sa ne purtam crucea vietii cu rabdare. Apostolul Iacov spune: “Credinta fara fapte este moarta.” Iar faptele inseamna sa implinim poruncile lui Hristos din Evanghelie.

In schimb, omul care poarta visul sau talismanul implineste porunci omenesti si crede ca acestea ii vor aduce mantuirea. El cauta o credinta ieftina, care nu-i cere nici un efort. Credinta lui se afla in buzunar si nu se cere dovedita prin fapte bune. Se lauda cu talismanul si-i gaseste diferite intrebuintari: vesta antiglont, paratraznet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo ca “din acea casa in care va fi pastrat, duhul rau va fi gonit”. Dar Sfintii Parinti spun ca diavolul are indrazneala sa intre si in biserica si in Altar, numai in Sfantul Potir nu-i ingaduie Dumnezeu sa intre. Deci de vom crede ca nu va intra in casa ce are talismanul, se imbolnaveste dracul de ras! Iata cat de grosolana este inselaciunea vrajmasului pentru cei creduli, si cu cata obraznicie se foloseste el de numele Maicii Domnului si al Arhanghelului Mihail pentru a insela. Aceasta din cauza urii nestavilite pe care o are fata de Arhanghelul Mihail care i s-a impotrivit, si fata de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclama pe posturile TV la diferite lantisoare cu cruciulite aducatoare de noroc si castig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarasi o credinta care nu-ti cere nici un efort. Dar un proverb romanesc spune: “Dumnezeu iti da dar nu-ti pune in traista.” Altul german: “Dumnezeu ajuta pe marinar la vreme de furtuna dar timonierul trebuie sa fie la carma.”

Intelepciunea popoarelor arata de mult prapastia dintre credinta si credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Cumparatorii dornici de noroc si-au achizitionat bijuteria miraculoasa doar-doar cocosul cel batut din poveste va aduce punguta cu doi bani.

Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra, dar toate acestea nu trebuie sa ne descurajeze. Nu trebuie sa ne dam batuti. Dumnezeu stie necazurile noastre dar ne curateste prin ele asa cum se curata aurul in cuptor.

Dumnezeu ne-a mantuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era invins. Deci nici un crestin nu este scutit de crucea sa, pentru ca este un dar de la Dumnezeu spre mantuire. Suferinta nu este numaidecat o pedeapsa dar chiar daca ar fi, ea este un canon care ne ajuta sa ne indreptam, sa ne intoarcem la bine.

De vreti sa va pregatiti pentru viata si sa nu aveti surprize, bune sunt studiile, buna e ingineria si mai buna este meseria – bratara de aur -, buna este tehnica, bune sunt limbile straine, dar cea mai temeinica pregatire este studiul Calvarului si al Golgotei. Asta este scoala practica si tehnica, asta este adevarata scoala profesionala a meseriei de om in lume.

In concluzie, “dorim” vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!

Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc

sursa: crestinortodox.ro

Fratilor, trebuie sa stiti ca un crestin care merge la biserica are 14 reguli canonice de buna cuviinta, daca vrea sa-l foloseasca sfanta biserica. Daca nu le implineste, se duce la biserica spre osanda.

Am sa va spun regulile de buna cuviinta pentru un crestin care merge la sfanta biserica.

Daca vreti sa fiti fii cu adevarat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare, care ne naste pe noi prin apa si prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, in Biserica lui Hristos, care este stalp si intarire a adevarului, sa stiti regulile de mergere la biserica, dupa cum urmeaza :

1. Prima conditie canonica pentru a merge la Sfanta Biserica este sa te ierti cu toti. Daca merge mama la biserica, sau tata, sa zica : ” Iertati-ma, mai baieti ! Iarta-ma, sotie !”

2. A doua conditie canonica. Cand mergi la Biserica sa duci un mic dar din casa ta. Macar o lumanarica, macar un banut, o prescura, un pahar de vin, ce poti. Ca prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserica se binecuvinteaza toata averea ta, caci il dai jertfa lui Dumnezeu.

3. A treia conditie canonica. La biserica este bine sa mergi mai de dimineata, ca sa poti apuca Evanghelia Invierii de dimineata si Slavoslovia. Si totodata daca te duci mai devreme, te poti inchina linistit, nu-i lume multa la biserica, te duci la locul tau fara sa deranjezi slujba.

4. A patra conditie canonica. Totdeauna barbatii in biserica trebuie sa stea in partea dreapta, iar femeile in partea stanga. Si in ordinea aceasta trebuie sa stea in biserica : barbatii batrani in frunte, cei mai putin carunti la spate, cei mai tineri in spatele lor, flacaii si baietii tot asa. La fel si femeile. Iar intre barbati si femei, sa lasati o carare in biserica, ca sa mearga cine vine sa se inchine si sa duca darul la Sfantul Altar.

5. A cincea conditie canonica este sa nu vorbiti in biserica, ca este mare pacat. Daca este mare nevoie sa vorbesti, vorbeste in soapta sau prin semne.

6. A sasea conditie canonica. Daca mergi la biserica, sa nu iesi pana nu se termina slujba. Numai, Doamne fereste, daca esti bolnav, sau daca patesti ceva. Dar altfel sa nu iesi, ca, daca iesi inainte de terminarea Liturghiei, esti asemenea cu Iuda, care a iesit de la Cina de Taina, unde erau la masa Mantuitorul cu Apostolii si s-a dus si L-a vandut pe Hristos. Asa arata Sfantul Ioan Gura de Aur.

7. A saptea conditie canonica pentru cei ce merg la biserica. Cand va inchinati la sfintele icoane, sa nu sarutati sfintii pe fata , ca-i pacat. Nu-i voie. Daca sfantul este pictat in picioare, ii saruti picioarele, daca este pictat pe jumatate, il saruti la partea de jos.

8. A opta conditie canonica. Sa stiti ca dupa ce da preotul binecuvantare de Sfanta Liturghie, nimeni nu mai are voie sa se inchine la icoane in biserica sau sa mai duca daruri la altar, ca este mare pacat.

Cand auzi ca zice preotul : ” Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor “, este gata ! De atunci fiecare sta la locul lui linistit, nu se mai duce sa se inchine. Chiar de-ai venit cu un dar in biserica, cu lumanare si cu prescura, le dai la urma.

Ca din timpul acela preotul intra in Sfanta Liturghie si nu mai are timp sa ia darul. Ca daca te duci si el se opreste de la Liturghie, ii raman o multime de rugaciuni si are pacat. Deci darurile se dau la biserica pana se da binecuvantarea de Liturghie.

De atunci inainte nu mai este voie nici sa te inchini la icoane, pentru ca ii tulburi pe cei care vor sa asculte Sfanta Liturghie.

9. A noua conditie canonica. Crestinii trebuie sa stea in genunchi cand se sfintesc preacuratele daruri, cand se canta : ” Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam… !” Altii stau in genunchi si la Evanghelie. Nu-i o greseala. La Axionul Maicii Domnului si la Tatal nostru, atunci se sta. Si dupa ce se canta Tatal nostru se face sarutarea pacii. Asa se facea inainte. Acum in unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare si vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa-si ceara iertare de la toti, de la cei mai batrani pana la cei mai tineri. Daca sunt barbati, se duc la cei mai batrani oameni din frunte. si de la care au avut vreo suparare, Doamne fereste, sa ceara iertare : ” Iarta-ma, frate ! Iarta-ma, cumetre sau vecine !”

La fel si femeile sa se duca la cele mai batrane si sa ia iertare, sa le sarute mana, iar acelea sa le sarute pe frunte. Aceasta randuiala se face inainte de a merge la Sfanta Impartasanie. Si apoi iei o lumanarica aprinsa si la iconostas o dai in mana paraclisierului; nu mergi cu ea inaintea preotului, in fata Sfantului Potir.

Pentru ca in fata Sfantului Potir, cand mergeti, nu aveti voie sa fiti cu lumanarea aprinsa, nici sa mai faceti Sfanta Cruce, ca-i mare primejdie. Multi, facand cruce, s-a intamplat ca au lovit Sfantul Potir, pe preot, si au varsat Sfintele. S-a intamplat in multe biserici.

Eu am patit-o. A venit unul de la Sasca Mare la impartasanie; eram staret la Manastirea Slatina, si m-a lovit peste Sfantul Potir si, daca nu-l tineam, il zvarlea in mijlocul bisericii. Aveam Sfintele in el. Si tot mi-a varsat cele noua cete ingeresti. Trei au cazut din acelea. Am avut de facut canon si randuiala.

Un baietan cand si-a facut cruce, a dat peste Sfantul Potir. Si daca nu-l tineam strans mi-l varsa tot si nu mai puteam sa fiu preot din cauza asta . A incremenit si el. Si doar le-am spus, ca erau sute de oameni cu lumanari aprinse : ” Nu mai faceti cruce cand ajungeti in fata Sfantului Potir, si lumanarile lasati-le colo la iconostas !”

Cand mergi in fata Sfantului Potir pui mainile crucis pe piept. Si atunci preotul ia cu lingurita Preasfintele si Preacuratele Taine si ti le da sa ie mananci.

10. A zecea conditie canonica. Dupa ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la usa diaconeasca, ca acolo sa-ti dea anafora si un paharut de vin. Apoi treceti la strana sau in pridvor, sa va cititi molitfele sau rugaciunea de multumire dupa Sfanta Impartasanie.

Trebuie sa stiti ca nimeni nu are voie sa se impartaseasca daca nu si-a citit rugaciunile de impartasire ( molitfele ). Apoi, cele de multumire.

Cel ce s-a impartasit, nu mai are voie sa sarute mana preotului. Pana nu stai la masa nu mai ai voie sa saruti nici sfintele icoane, nimic, ca ai primit pe Hristos atunci. Dupa masa poti sa saruti mana si sfintele icoane.

Dupa impartasanie n-ai voie sa scuipi trei zile si trei nopti. Asa-i dupa randuiala canonica. Dar macar pana a doua zi, macar 24 de ore sa tineti minte. Dar, trei zile arata cartea. Asa este dupa Sfanta Impartasanie.

Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.

11. A unsprezecea conditie canonica. Cel ce a venit la biserica dintr-o familie, se cheama apostolul familiei. El trebuie sa ia sfanta anafora pentru toti cei de acasa.

Cei de acasa n-au voie, Doamne fereste, in Duminici si sarbatori, sa manance ceva, pana nu vine cel de la sfanta biserica, sa le aduca sfanta anafora, sa se impartaseasca cu sfanta anafora in locul Preacuratelor Taine. Ca sfanta anafora pe greceste se cheama antidoron, adica contra chip, tine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot sa se impartaseasca.

Duminica si in sarbatori, in timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie sa faci mancare, ca este mare pacat. Fa mancarea de sambata seara si pune-o undeva la rece, ca aveti acum frigidere, si o incalzesti cand veniti de la biserica. In caz de mare nevoie, dupa ce iesi de la Sfanta Liturghie, ai voie sa faci mancare. Dar in timpul Sfintei Liturghii, cand preotul leaga cerul cu pamantul si scoate particele pentru milioane de suflete, tu sa nu te apuci atunci sa faci mancare, ca-i mare pacat !

Asa a fost la stramosii nostri. Intrebati batranii. ca asa tineau inainte ! Nu se facea mancare Duminica. Este mare pacat. Nu-i voie sa faci focul si sa faci mancare cand preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atatea milioane de crestini, unde mijloceste iertarea atator suflete, si pentru cei din iad si pentru cei din ceruri si pentru cei de pe pamant.

12. A douasprezecea conditie canonica. Cel ce a fost la sfanta biserica, cand a zis preotul : ” Cu pace sa iesim ! Intru numele Domnului” si a facut otpustul, adica sfarsitul Liturghiei, face trei inchinaciuni in mijlocul bisericii si merge acasa.

De la biserica sa nu se opreasca pana la usa lui. Nu cumva sa-l duca diavolul de la biserica la crasma sau la joc, ca atunci e vai de el. A inceput cu Dumnezeu si termina cu diavolul. Ca asa face vrajmasul : ” Da, oare sa ma duc pe la cutare cumatru; dar, sa ma duc pana la cutare; dar, sa merg oleaca la crasma “.

Bucuria diavolului ca te-a scos din raiul lui Dumnezeu si te duce in iad, caci crasma este gura iadului. Asa o numesc toti Sfintii Parinti.

Dracul, cand ai intrat in crasma iti bate trei cuie. Primul cui, cand ai pus piciorul pe pragul crasmii; al doilea, cand ai stat pe scaun la masa, in crasma; si al treilea, cand ai luat primul pahar. Pe urma esti al lui; te tine el acolo, nu scapi degraba. Ti-a batut trei cuie.

Deci, de la usa bisericii du-te direct acasa !

13. A treisprezecea conditie canonica. Cand mergi acasa, zi o rugaciune la sfintele icoane si cand toti stau la masa, tu sa le povestesti ce ti-a ramas si tie in cap de la biserica. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a tinut predica cutare; uite asa a cantat dascalul, asa frumos a fost !”, ca sa auda si cei ce n-au putut merge la biserica, din motive binecuvantate.

14. A paisprezecea conditie canonica. Dupa ce ai stat si tu la masa, sa te odihnesti doua ore. Apoi trebuie sa te duci in Duminici si sarbatori sa faci vizite si sa cercetezi pe cei bolnavi si saraci.

Daca stii un batran bolnav sau o femeie bolnava sau un copil, sau cineva care zace de multi ani, du-te si-l cerceteaza, ca auzi ce spune Hristos in ziua Judecatii : Bolnav am fost si nu m-ati cercetat (Matei 25, 36).

Daca nu poti duce un dar cat de mic la cel bolnav, du-te si-i spune un cuvant de mangaiere : ” Rabda, frate ! Roaga-te lui Dumnezeu ca te iubeste ! Dumnezeu, pe care-L iubeste, il cearta. Si daca ai sa rabzi in lumea asta, n-ai sa mai rabzi dincolo. Asa a rabdat Iov, asa a rabdat Lazar !”

Deci regula a paisprezecea este sa cercetam pe batrani si pe cei bolnavi in Duminici si sarbatori.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de buna cuviinta pentru crestinii care merg la sfanta biserica in Duminici si in sarbatori.

Ca toate pacatele, eresurile se zamislesc mai intai in inima, pentru ca din inima ies “gandurile rele” (Mc. 7,18-23). Gandurile rele spurca inima, si dintr-o inima spurcata ies cuvinte si invataturi gresite.

La prihana inimii se adauga trufia mintii. Ereticii sunt oameni care se incred in puterea mintii lor. isi inchipuie ca numai ei cunosc adevarul. Se cred intelepti si astfel se trufesc. Trufia insa, in loc sa aduca limpezire, aduce intunecarea mintii. In fata mintii lor de “apostoli mincinosi, lucratori vicleni care nu chip de apostoli ai lui Hristos…, satana se preface in inger de lumina” (II Cor. 11,13-14), vine cu Biblia in mana si incepe a-i ispiti, cum a ispitit si pe Mantuitorul in pustie (Lc. 4, 1-12). Cand le sopteste pe ascuns, cand le striga in gura mare: nu va mai faceti sfanta cruce, nu va mai botezati copiii, nu mai respectati traditia Bisericii, tineti sambata in locul Duminicii, lepadati-va de sfinti si de icoane, nu va mai rugati in limba parintilor vostri, ci graiti si bolborositi in limbi nemaiauzite, lasati sa va conduca “numai Biblia”… Cu astfel de cuvinte amagitoare, “tatal minciunii” (In 8, 44) insala si pierde multe suflete slabe de inger.

Trufia mintii si slabirea credintei la eretici se arata in neascultarea fata de Biserica. Ereticul incepe sa mearga pe o cale gresita, din clipa in care se desparte de crezul si de canoanele Bisericii. El cauta o credinta “noua”, o cale “noua”, care tocmai prin noutatea ei este gresita. Biserica este una, sfanta, soborniceasca si apostolica. A doua, a treia, a zecea sau a suta “biserica” nu poate sa mai fie a lui Hristos, caci “nimeni nu mai poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa” (I Cor. 3,11). Prin faptul ca ereticii nu mai asculta de Biserica, ei raman straini de invataturile si binecuvantarile ei, ca niste pagani si vamesi (Mt. 18, 17).

Despartiti de Biserica, ereticii iau “chip de apostoli ai lui Hristos”, cum “insusi satana se pre-facein inger al luminii” (II Cor. 11,13-14). Cu Biblia in mana, luata de la Biserica, ei cauta sa-si indreptateasca eresurile lor. Ei stiu ca Sfanta Scriptura intre triate cartile din lume este cea mai raspandita si se bucura de cea mai mare autoritate. Dar greseala lor se vadeste si aici in ratacirile lor. Toti ereticii isi intemeiaza eresurile pe Sfanta Scriptura, care-i osandeste si-i mustra, fara crutare, tocmai pentru ca o talmacesc in tot felul, de capul lor.

Biserica Ortodoxa ii invata pe fiii ei ca fiecare crestin poate si e bine sa citeasca Sfanta Scriptura, dar nu si sa o talcuiasca, tocmai pentru nenumaratele eresuri care s-au nascut din talcuirea ei gresita.

“Mai inainte de toate, trebuie sa stiti – scrie, Sfantul Apostol Petru – ca nici o proorocie (invatatura) aScripturit nu se talcuieste dupa bunul plac al fiecaruia”… (II Pt. 1,20). Din “bunul plac al fiecaruia” s-au nascut toate eresurile. De aceea talcuirea dreapta a Bibliei o face numai Biserica si de aceea la talcuirea Bibliei trebuie sa ascultam de Biserica, sub indrumarea Parintilor, ierarhilor, slujitorilor si soboarelor ei.

Una dintre pricinile care dau nastere la eresuri este incercarea de a talmaci invataturile cele mai grele si tainele cele mai adanci despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura. Apostolul Petru scrie ca in epistolele Apostolului Pavel “sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzanie” (II Pt. 3, 15-16). Ereticii se leaga tocmai de aceste locuri greu de inteles, incercand sa le dezlege intelesul. Se leaga de Apocalipsa, de cartile profetilor si de Sfintele Taine ale Bisericii, care prin insasi numirea lor ne arata ca adevarurile lor sunt ascunse cu sapte peceti si care tocmai de aceea se primesc prin credinta, pentru ca nu avem pentru ele alta cale de primire si de intelegere.

Iata, asadar, cum se nasc eresurile. Ele izvorasc din gandurile cele rele ale inimii, din trufia mintii, din slabirea credintei, din incercarea de a talmaci locurile cele mai grele din Sfanta Scriptura si din neascultarea fata de Biserica.

Odata razvratiti si cazuti in eresuri, ereticii isi iau titlul de “apostoli”, “evanghelisti”, “misionari”, “predicatori”, si altele asemenea acestora. Dumnezeu ii descopera ca merg pe cai gresite, caci, desi toti se lauda ca se tin numai de Biblie, poarta alte si alte numiri, merg pe alt drum, intemeiaza alte si alte adunari, propaga alte si alte invataturi. De multe ori unul si acelasi predicator a trecut prin toate sectele si, in cele din urma, sau se intoarce pocait la Biserica, sau se pierde din rea credinta.

Dumnezeu ii descopera si in alt fel. Niciun eretic nu lucreaza cum lucrau Sfintii Apostoli si urmasii lor. Apostolii predicau Evanghelia Domnului prin temple si sinagogi, pe fata, limpede si cu credinta puternica pana la moarte. Apostolul Pavel, dupa 14 ani de la intoarcerea sa Ia Hristos, s-a dus la Apostolii cei mai cu vaza din Ieruselim, ca sa-si arate si sa-si lamureasca Evanghelia pe care o propovaduia, sa se puna de acord cu ei, ca nu cumva – zice el – prin invataturi gresite, “sa alerg sau sa fi alergat in zadar” (Gal. 2,1-2). Ereticii nostri lucreaza tocmai pe dos, pe ascuns si la intuneric, pe la margini de sate si orase. Nu apare nici unul intr-o sfanta biserica, nu se duc la nici un episcop sau preot sa spuna: iata ce cred si ce invat eu… Nici unul nu face asa, ci – intocmai cum a spus Mantuitorul – toti sar pe aiurea, peste gard, in staulul oilor Bisericii, ca sa fure si sa junghie si sa piarda”, si de aceea, pe cea mai buna dreptate, Iisus Hristos ii numeste furi si talhari (In 10, 1,10); furi – adica hoti de cele sfinte ( iau Biblia din Biserica si o rastalmacesc); talhari, adica ucigasi ai credintei celei adevarate in sufletele celor slabi, de inger. Apostolul Pavel le zice “lupi rai” (Fapte 20,29), adica fiare salbatice, de care orice om se fereste, cu groaza, desi lor le place sa se numeasca, fatarnic si fals, “copiii lui Dumnezeu”, adica tocmai ceea ce nu sunt.

Parintele Ilarion Felea

sursa: crestinortodox.ro

Amanunte despre viaţa şi lucrarea Părintelui Ilarion Felea citiţi aici.

O legenda spune ca in Evul Mediu un om a fost acuzat pe nedrept ca a omorat o femeie. Adevaratul asasin era un om foarte influent al acelor vremuri si de aceea se cauta un tap ispasitor pentru a ascunde adevaratul vinovat.Judecatorul, fiind si el complice la toata minciuna, a incercat sa para cat mai corect.

El i-a spus acuzatului:

- Se stie despre tine ca esti un om credincios, devotat lui Dumnezeu. Sa lasam soarta ta in mainile Lui. Vom scrie pe doua hartii separate cuvintele „vinovat” si „nevinovat”, iar tu vei alege una din ele. Astfel Dumnezeu iti va decide destinul!

Bineinteles, judecatorul corupt scrisese acelasi cuvant, „vinovat”, pe ambele foi, insa bietul om nevinovat si-a dat seama ca era o capcana. Nu avea scapare. A fost pus sa aleaga una dintre cele doua hartii. Omul si-a inchis ochii si a stat sa se gandeasca pret de cateva momente, iar cand sala incepuse sa-si piarda rabdarea, si-a deschis ochii, a pus un zambet ciudat pe fata si a ales una dintre cele doua foi, pe care a bagat-o in gura si a inghitit-o repede.

Surprinsi, dar si indignati, cei prezenti au vociferat:

- Cum, ce e asta? Cum vom putea sti verdictul?

Barbatul le-a raspuns:

- Foarte simplu! Citim foaia care a ramas si vom sti ce scria pe cea pe care am ales-o eu!

Judecatorul si ceilalti oameni care au incercat sa-l gaseasca vinovat au fost nevoiti sa-l lase liber si nu l-au mai deranjat niciodata.