Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

16 – 22 ianuarie, sfinţii săptămânii

sf-chiril-al-alexandriei17 IANUARIE – SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

S-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică. După moartea părinților săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, a viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin. În anul 312 se instalează pe muntele Kolzim (sau Kolzum/Qolzum, nu departe de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

18 IANUARIE – SFINŢII ATANASIE ŞI CHIRIL, ARHIEPISCOPII ALEXANDRIEI

Sfântul Atanasie al Alexandriei a fost episcop al Alexandriei și un mare scriitor de teologie în secolul al IV-lea. Este numit de asemenea Atanasie cel Mare (și, în Biserica coptă, Atanasie Apostolicul). S-a născut în anul 298 și a murit la 2 mai 373.

Atanasie a luptat toată viața lui împotriva arianismului. Ca diacon, l-a însoțit pe Alexandru al Alexandriei la primul Sinod din Niceea, în anul 325, unde s-a formulat simbolul credinței din Niceea și a fost anatemizat Arie și adepții lui. Biserica coptă are o tradiție potrivit căreia Atanasie a fost principalul autor al simbolului de credință de la Niceea și de aceea a fost numit apărătorul credinței.

Pe data de 9 mai 328 i-a urmat lui Alexandru ca episcop de Alexandria, devenind cel de-al 20-lea patriarh al bisericii din Alexandria, poziție pe care a avut-o timp de 45 de ani, din care 16 i-a petrecut în exil. În urma ridicărilor și căderilor influenței arianismului, Atanasie a fost alungat din Alexandria cel puțin de cinci ori, fiind readus în scaunul episcopal mai târziu. În timpul unor exiluri, a stat ceva timp cu Părinții pustiei, călugări şi pustnici din regiuni îndepărtate din Egipt.

Sfântul Chiril al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea. A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.

Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.

19 IANUARIE – SFÂNTUL MACARIE CEL MARE (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinții pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomenește pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomenește pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) și pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaștelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomenește pe 15 ianuarie.

19 IANUARIE – SFÂNTUL MACARIE ALEXANDRINUL este un călugăr egiptean din secolul al IV-lea, unul din Părinții primei generații a părinților pustiei. Este cunoscut în principal din Patericul egiptean și din Istoria lausiacă a lui Paladie, unde este numit Macarie Alexandrinul sau „Citadinul” sau „Orășanul”, pentru a-l diferenția de cuviosul Macarie cel Mare, zis „Egipteanul”. Cuviosul Macarie Alexandrinul este prăznuit la data de 19 ianuarie în Biserica Ortodoxă (în aceeași zi cu Macarie Egipteanul) și la 1 mai în Biserica coptă.

Macarie Alexandrinul s-a născut la anul 293. A fost în tinerețe cofetar la Alexandria. La vârsta de 40 de ani, în anul 333, primește botezul și se decide să devină călugăr în deșertul Egiptului. Merge la Antonie cel Mare, care îl tunde în monahism.

După câțiva ani merge la Schetia și la Nitria. Ca și alți părinți din prima generație a Părinților pustiei, Macarie Alexandrinul avea mai multe chilii, patru, în locuri diferite din deșertul Egiptului: una la Nitria, una la Kellia („Chiliile”), una la Schetia și o alta « la sud-vest » („în Libia”, zice Paladie). Chiliile acestea erau diferite: „Unele din ele erau fără ferestre. În ele se spunea că ședea în postul mare în întuneric. Iar alta era mai îngustă, încât nu putea să-și întindă picioarele. Și iarăși, alta mai largă, în care se întâlnea cu cei care îl vizitau.”

A fost unul din primii călugări de la Nitria hirotonit preot. Când l-a vizitat Paladie, în ultimii ani ai vieții, era preot al „Chiliilor”.

20 IANUARIE – SFÂNTUL EFTIMIE CEL MARE (377-473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., în luna august. El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei Armenia (în prezent Makatya, Turcia) și a fost fiul unor părinți pioși și credincioși numiți Pavel și Dionisia.

Pentru că mama lui Eftimie era stearpă, părinții săi s-au rugat cu fervoare la Dumnezeu să le dea un copil. Atunci ei au auzit vocea unui înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu. De aceea, acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (care înseamnă voie bună, voioșie).

Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr.), el a adormit în Domnul. La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului, care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.

21 IANUARIE – SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logothet). Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol, dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord).

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, a trecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

22 IANUARIE – SFÂNTUL APOSTOL TIMOTEI a fost însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în multe din călătoriile acestuia. Era evreu după mamă și grec după tată, de origine din cetatea Listra. Mama sa, Eunike, și bunica sa, Loida, sunt menționate pentru deosebita lor evlavie (II Timotei 1, 5). Nu știm nimic despre tatăl său, în afara faptului că era grec (Fapte 16, 1).

Conform tradiției, Sfântul Apostol Pavel l-a hirotonit pe Timotei ca episcop de Efes în anul 65 d. Hr., după ce Sfântul Ioan Evanghelistul fusese exilat în insula Patmos.

Păstorește aici timp de 15 ani. În anul 80, Timotei a încercat să oprească o procesiune păgână cu idoli, ceremonii și cântece. Ca urmare, păgânii mânioși l-au bătut, l-au târât la marginea drumului și l-au bătut până ce l-a omorât (sau, după alte surse, l-au omorât cu pietre).

Dialoguri în pridvor: Dan C. Mihăilescu

dan-c-mihailescu-confScriitor, eseist si critic literar, Dan C. Mihailescu (n. 1953) este unul dintre cei mai avizati interpreti ai literaturii romane de dupa 89 incoace. Autor a numeroase carti si realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea” de la Pro Tv, este laureat al mai multor premii importante. In articolele sale din „Idei in dialog” si „Ziarul financiar” sau in alte aparitii publice a manifestat o preocupare deosebita pentru lucrarile din sfera teologico-politica

Intre ingereala si demonie

– In ce relatie sunteti cu Dumnezeu, d-le Dan C. Mihailescu?

– Sunt impartit intre doua impulsuri: unul anticlerical si altul de credinciosie. Odata, mama, care era o femeie saraca, n-a avut bani sa-i dea preotului care venise cu sfestania prin bloc si acesta a spus ca va veni si la ea cand va avea bani. Asta ne-a durut foarte mult, si de atunci am avut, in general, o relatie proasta cu preotii. Pe de alta parte, de mic am fost foarte inclinat spre credinta. In anii de liceu, eram un aliaj exploziv de hormoni, adrenalina, pasiuni… Citeam Rimbaud, Baudelaire, literatura raului, dar totodata aveam porniri mistice, stateam acasa la poetul Ioan Alexandru, voiam sa invat latina si greaca veche, pentru a descifra patristica; am vrut sa dau la Teologie, dar nu m-a lasat familia. Deci, eram impartit intre ingereala si demonie. Eram un om care stia sa ingenuncheze dinaintea parintelui Sofian Boghiu de la Manastirea Antim – care mi-a fost duhovnic la casatorie -, dar aveam si salturi carnale. Pe Dumnezeu L-am cautat, dar nu m-am apropiat de institutia Bisericii. Cred ca toata viata am ramas sluga la doi stapani.

– Stim ca nu e posibil sa-I slujesti si lui Dumnezeu, si lui Mamona. In plus, v-am vazut in dialog cu preoti renumiti si interesat de literatura crestina…

– Am vrut mereu sa ma daruiesc unei dimensiuni nevazute si puternice, dar la fel de mult m-a tinut deoparte un sentiment de insubordonare. Am fost naravas si putin infantil. De cativa ani, am revenit totusi la Biserica. Nu atat dintr-o credinta fierbinte, cat din necesitatea de a intra intr-o randuiala. Tin la Biserica, iubesc ortodoxia cu toata fiinta mea, ramanand in acelasi timp un pacatos, un hedonist, un ecumenic, un panteist. Inauntrul meu este mai tare gena de machedoni sau de greci.

– Grecii si machedonii sunt oameni foarte credinciosi…

– Am avut mari discutii pe subiectul credintei mele atipice, cu parintele Sofian Boghiu, de la Manastirea Antim, cu parintele Iustin Marchis, mai nou, cu Inalt Preasfintia Sa Bartolomeu Anania. Le-am zis ca nu sunt un om rau – poate ca zicand asta comit pacatul mandriei. Parintele Marchis m-a certat ca nu vin la biserica. Si i-am raspuns ca atata vreme cat nu fac rau, ma straduiesc sa iradiez in jur numai bine si normalitate, nu vad de ce as mai lua aceasta cale a disciplinarii credintei.

– Dar nu simtiti nevoia unui reazem solid, permanent, in drumul spre Dumnezeu?

– Mai multi preoti renumiti mi-au pus intrebari similare. Intr-o discutie cu parintele Marchis, am fost rau si am plusat. I-am spus ca eu ma simt mult mai acasa cu Dumnezeul meu, in linistea unei paduri, sau pe o insula de calcar in Mediterana, decat in biserica. Pe undeva, incerc sa-mi conserv panteismul, nu neaparat ca un act de fronda, sau de snobism, ci pentru ca asa simt.

– Totusi, va stiu ca pe un om care mergeti cu placere la manastire. Ce va indeamna intr-acolo?

– Recent, am stat la Manastirea Nicula o saptamana. Am stat, dar n-am fost la slujba in nici o zi. Imi era de ajuns ca respiram acel aer… L-am prefatat pe parintele Bartolomeu Anania cu tot dragul si cu toata slava, dar am vazut in el un suflet, un personaj, un destin, nu neaparat un cap al Bisericii. Horia Patapievici mi-a spus ca am o viziune viciata, ca imi asum credinta de-o maniera protestanta. Daca sunt decent si nu fac rau, cred insa ca e in regula. Sigur ca relatiile mele cu Dumnezeu sunt mai complicate decat pot arata in cateva fraze. De pilda, ma declar panteist si ecumenist, si totusi merg cu evlavie la Manastirea Cernica – unde mi-am si facut mormant -, si am refuzat sa respect dorinta mamei mele de a o arde dupa moarte.

„Intre fartate si nefartate”

– Il recunoasteti pe Dumnezeu, Ii respectati lucrarea, Ii iubiti Biserica, dar nu faceti pasul major pentru a intra in comuniune cu El. De ce?

– Poate e putin parsiv ce spun, dar sunt in cautarea unei a treia cai. N-am avut niciodata organ pentru maniheism, pentru disjunctiile acestea: „ori – ori”. Am fost tot timpul pentru „si – si”. Stiu ca asta nu le place naturilor luptatoare. Li se pare un semn de acomodare, de impaciuitorism. Eu insa il vad pe omul de spirit intre hotare. Blaga spunea ca numai diavolul sta intre haturi. Mie mi se pare ca daca stau intre hotare si ma uit cu un ochi la „fartate” si cu celalalt la „nefartate” reusesc sa valorizez in fiinta mea ambele dimensiuni. Inca ma iluzionez ca extremele au undeva o punte. Si cred ca oamenii-punte, ca si ideile-punte, au un rost esential.

– Asadar, faceti un efort major sa ramaneti intre hotare sau sunteti, de la sine, o natura duala?

– Sunt o natura duala. Se vede asta pana si in ticurile mele verbale. Le am pe acestea: „In masura in care, in aceeasi masura”; „atat, cat si”, „deopotriva si una si alta”. Apoi, sunt un tip sedentar, cu tabieturi, dar in acelasi timp am un dor nebun de aventura, pe mari, pe munti. Zodia mea este Sagetator cu ascendent in Balanta. Deci, dintr-o data fac proiecte mari, utopice, cu arcul in cer, dar de la brau in jos sunt un centaur bagat in mal, in pofte, in lume, in concret. Si peste toate e Balanta, care intelege si stanga, si dreapta.

– Spuneati ca la casatorie v-ati spovedit. Ati mai facut-o si pana atunci? Dar de atunci inainte?

– Nu. Mi s-a spus ca la casatorie e obligatoriu si am mers impreuna cu sotia mea, Tania, la parintele Sofian, dusi de nasul nostru, profesorul Savin Bratu – evreu convertit la crestinism. Pe urma nu m-a mai obligat nimic. Acum, de curand, am fost nas de botez, iar parintele Iustin Marchis a observat ca nu stiu „Crezul” si l-a spus el, iar noi dupa el. M-am rusinat. Nu am voie sa nu-l stiu, in calitate de crestin-ortodox. La 54 de ani o sa invat „Crezul”, caci mi se pare inadmisibil sa nu-l stiu.

– A avea un duhovnic presupune „a face ascultare”, adica a-ti insusi anumite canoane, a-ti frana voia. Este intelectualul prea orgolios ca sa aiba un duhovnic?

– E foarte posibil. Vreau sa fac un act de penitenta si sa spun ca e o trufie din partea noastra, a intelectualilor care ne consideram ortodocsi, sa nu avem un duhovnic. Eu personal insa, pur si simplu, nu am gasit un duhovnic demn de trairile mele, sau caruia sa-i livrez toate indoielile mele, toate dorintele mele… Daca ar fi trait Ioan Alexandru, cel caruia ii spuneam totul si cu care ma sfatuiam, ar fi fost un fel de simulacru de duhovnic.

– Dar ati cautat cu adevarat un duhovnic?

– Exista, evident, duhovnici de mare forta in Biserica, oameni capabili sa duca un dialog la cel mai inalt nivel intelectual. De trei, patru ori in viata, mi s-a propus sa ma spovedesc si, poate parea o oroare ce va spun, sau o mare mandrie, dar n-am avut ce marturisi. Vorbesc de pacate grave, nu ca mai bei un pahar sau mai stiu eu ce. Nu mi-am inselat nevasta niciodata in 33 de ani de mariaj, nu am vrut sa am averi, nu am bani pusi deoparte, n-am vrut sa am post de conducere, nici macar nu mint. Poate ca din partea mea e o dovada de vanitate nestrunita ca nu mi-am ales un duhovnic. Poate e de vina si suspiciunea, care a crescut in noi in timpul comunismului, fata de cei carora ar trebui sa le incredintam secretele noastre. Insa, ii invidiez sincer pe intelectualii credinciosi, care se duc duminica de duminica in strana si care se spovedesc unor preoti cu zece trepte mai jos decat ei intelectual, dar pe care ii pretuiesc pentru puterea lor duhovniceasca, si care traiesc toate tainele in Biserica. Dupa cum am invidiat-o pe Zoe Dumitrescu Busulenga ca s-a calugarit. Pretuiesc Biserica, am sarutat icoane si am respectat obiceiurile, dar nu am avut o adevarata traire religioasa. Cred ca am avut mai mult fervori mistice pana pe la 25 – 30 de ani. Traiam textul religios, ii citeam pe Sfintii Parinti. Am citit, de pilda, Patericul ca pe o carte de morala, cum citeam Epictet, Marc Aureliu… Iubesc la fel de mult Patericul si sufixmul.

„O ciulama metafizica”

– Cititi cu mintea sau si cu inima?

– Sigur, si cu inima. Simt o caldura si o bucurie extraordinare, dar nu numai cand citesc de si despre Sfintii Parinti. Recunosc, e un fel de ciulama metafizica la mine, de care insa nu mi-e rusine. Nu pana intr-acolo incat sa amestec crestinismul cu yoga, cu tantrismul, cu new-age. Mi s-a propus si am spus: inapoi, satana! Dar nu cred ca voi ajunge sa dau un lucru pe care-l tin in stanga pentru un lucru pe care il tin in dreapta. Ma simt armonios asa.

– Ati fost prieten cu Ioan Alexandru, l-ati ascultat „predicand”, i-ati citit cartile, i-ati cerut sfatul. Cum de nu v-a influentat sa-l urmati pe aceasta cale, cu arme si bagaje?

– M-a influentat definitiv etic, nu religios. Ioan traia mistic ortodoxia. Or, eu am avut o buna distantare de el, care era un om de fervori maxime. Traia incandescent religiosul. Stiam ca ii ingenunchea inima si am acceptat sa fac si eu asta, dar numai in plan mental. Ioan Alexandru era undeva in straturile eterice. Mai apropiat l-am simtit pe parintele Ioanichie Balan, de la care luam carti in anii 70 si care era mai pliat pe sufletul nostru, mai uman. Am luat de la toti culturalul, organicul, randuiala – repet acest termen, care ma obsedeaza, pentru ca ii lipseste acum societatii romanesti. Pentru mine modelul este Mircea Vulcanescu, la care randuiala este prezenta si pe care nu-l vad ingenunchiind exagerat, sau incins cu braul de cuie pascalian. Il vad mancand cincizeci de gogosi si de baclavale, dar traind ideea christica la fel de intens ca un monah.

– Cum reactioneaza scriitorul crestin, fie si unul care nu traieste ardent credinta, in fata unor provocari ca aceea privind scoaterea icoanelor din scoli?

– Avem scriitori crestini in Romania? Eu nu vad altul in afara de parintele Anania. Eseisti, da, oameni de credinta cu preocupari intelectuale, da, dar nu scriitori. Nu vad nici unul de nivelul lui Buzura, Balaita, Breban, Blandiana, Paunescu. Dincolo de asta, e o intrebare care ma descumpaneste. Eu insumi am oscilat mereu intre a raspunde unui atac, legitimandu-i pe cei care ma ataca, deci facand jocul dusmanului; si a nu raspunde, in ideea ca, asa cum spune inteleptul asiatic, mai devreme sau mai tarziu, vei vedea pe rau plutind cadavrul dusmanului tau. Daca replici, arunci margaritare porcilor. In acelasi timp, impulsul meu de om-replica spune ca nu merita sa lasi fara raspuns un atac, sa nu se creada ca suntem un sat fara caini. Pe de alta parte, continuu sa cred ca, de pilda, nu rezolvam problema dand foc teatrului in care se joaca „Evanghelistii” Alinei Mungiu, ci capacitandu-l pe Mihai Maniutiu sa monteze „Tulburarea apelor” intr-o biserica daramata, de undeva. Nu omorandu-i pe provocatori, ci raspunzand creator.

„Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti”

– De ce mare parte dintre intelectuali sunt straini de Biserica?

– Poate pentru ca intelectualul s-a format in siajul iluminismului. A fost supus la mari presiuni de sincronizare europeana, asa incat Biserica, atunci cand nu-i foloseste ca o arma in idealurile sociale, politice, istorice, trece in planul doi, de suflet, pentru cand vom avea timp. In al doilea rand, intelectualul nostru a fost format prudent, cu toate angajarile, si deschis fata de spiritul acomodant. Si istoria – care ne-a obligat sa jucam la doua capete -, si politica au avut un rol in formarea lui asa.

– Marea cultura a Europei s-a cladit pe temeiuri crestine. Fara vlaga credintei crestine, mai sunt posibile mari opere de arta, care sa traverseze veacurile?

– Tot ce nu are amprenta spiritualului, a normalitatii si a religiei nu va reusi. Iar in privinta noastra, a romanilor, cu atat mai mult, caci, sa nu uitam, prima intrebare pe care ti-o pune taranul pe ulita satului, ca sa te identifice, este: „Al cui esti tu?”. Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti. Sunt convins ca va fi mereu asa. Satul romanesc nu va muri, oricat am fi de tentati sa credem asta astazi, sub asaltul manelizarii lui. E o sfanta indaratnicie in oamenii de la tara, care nu lasa sa moara satul. Spiritul satului a fost pus la pastrare, inghetat, si doar pare mort. E nevoie ca elita sa aprinda focul, pentru ca acest spirit sa invie.

„Dupa doi-trei ani, ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit”

– Traim vremurile unei secularizari galopante. Ce loc isi va gasi un om de cultura crestin, intr-o societate fara Dumnezeu?

– In aceasta privinta sunt mai optimist decat in urma cu vreun an, doi, pentru ca vad ca organismul national este inca vital, inca stie sa raspunda bine la provocari. Nu suntem nici pe departe, asa cum ziceam acum catva timp, dezumanizati, descrestinati, decerebrati etc. Vad ca exista o foame de suflet, o foame de cultura, o foame de credinta… Vad copii de 11 – 12 ani care vin foarte natural, si la biserica, si la Muzeul Taranului, tineri care citesc Pascal, lucruri de substanta spirituala. Pe de alta parte, avem si noi falitii nostri: am incheiat cu romanele cu homosexuali si lesbiene, am terminat toata pornografia lumii, am recuperat toate perversiunile literaturii europene din ultimii cincizeci de ani. Bun, nu pot spune ca e timpul unei noi literaturi spiritualiste, dar cred ca autorii care au un mesaj uman profund vor reveni in prim-plan. In mod paradoxal, pe masura ce se aduna mazga, din ea se inalta idealurile morale, ca florile albe care isi au radacinile in mal, in mizerie. Cred ca, asa cum am reusit in istorie sa sarim etape si sa ne revenim dupa mari infrangeri, dupa doi, trei ani ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit.

– Ati simtit in vreo imprejurare speciala ajutorul lui Dumnezeu?

– Un moment punctual nu-mi amintesc. Am simtit insa intotdeauna o mana dumnezeiasca asupra mea. Am fost un copil de mahala, crescut fara tata, in saracie, balbait, obez, complexat din toate punctele de vedere. Vindeam ziare pe Soseaua Giurgiului si eram, potential, foarte usor livrabil pacatului, demoniei, raului. Faptul ca nu am cazut prada raului inseamna ca Dumnezeu m-a ocrotit. Cert, nu a fost o intamplare. Cred ca hazardul este mai mult o aripa de inger, decat o aruncatura de zar.

(Formula As nr. 756, 19-26 Febr. 2007)

Claudiu Târziu

Sursa: claudiutarziu.ro

O cântăreață celebră din Epoca de aur este astăzi măicuță la o mănăstire din Caraș Severin

ioana-bogdan--maica-anastasia-puica-igirosanu--ileana--popovici-si-dan-badulescu_11168600Vocea fermecătoare a anilor ’70, Puica Igiroșanu a încântat auzul „generației pe vinil” cu melodii precum „Să cânte tinerețea”, „Tu așa mi-ai spus” sau „Când ai plecat”, scrie click.ro.

Contemporană cu maeștrii muzicii Florin Bogardo, Margareta Pâslaru sau cu compozitorul Richard Oschanitzky, frumoasa brunetă cu ochi verzi ca smaraldul a lăsat o amprentă unică în lumea muzicii jazz.

Artista și-a dat seama însă că nu a ales calea potrivită. Și după ce l-a descoperit pe Dumnezeu, Puica Igiroșanu a simțit că trebuie să renunțe la lucrurile lumești, la muzica ei, și să urmeze drumul credinței.

Primul ei duhovnic a fost Părintele Arsenie Papacioc, cel care a făcut parte din generația de aur a teologilor români, preot care a fost prigonit și închis de comuniști. „Părintele m-a îndrumat foarte mult și mi-a fost de ajutor pentru ce-mi doream să fac”, declară azi maica Anastasia.

Prin 1970, Puica Igiroșanu a fost plecată, pentru o vreme, în Anglia, unde a colaborat cu postul de radio BBC, solicitată fiind să înregistreze colinde din Ardeal, apoi a susținut un concert în Londra. Însă nici acolo, departe de țară, artista nu a abandonat calea credinței, avându-l ca îndrumător pe Părintele Rafail Noica, de la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din regiunea Essex.

Puica Igiroșanu a stat apoi șapte ani într-o mânăstire din Franța, iar după Revoluție a ajuns la Mânăstirea Nera, situată în apropierea localității Sasca Montană. Acolo, a fost călugărită și a primit numele de Anastasia.

„Eu cu Puica am cântat până-n ’70, apoi a dispărut. Am mai aflat una, alta, dar într-o zi, după Revoluție, în față la Sala Palatului, văd o măicuță cu ochii foarte frumoși și cunoscuți. Verzi. Ea m-a recunoscut, însă eu nu. M-a strigat, «Horia, Horia, eu sunt Puica, Măicuța Anastasia!». Am rămas uimit”, a declarat pentru Click Horia Moculescu.

Alexandra Rizea

Sursa: activenews.ro

Şmecheria şi hoţia sînt a filei două feţe…

YZAFCht2Am aceeași intoleranță față de șmecheri ca și față de hoți (da, e un început prea solemn și prea răstit pentru un articol dilematic, dar se vede treaba că teama mea de hoți e mai mare, mai veche și mai creștin-atavică decît dilemele mele de om civilizat carele, nu-i așa, știm din literatură și din filozofie cum e cu șmecherii lumii…). Poate, unde am trăit destul de mult (în aceleași locuri) ca să pot vedea cum din micii șmecherași gingași ai copilăriei cresc marii hoți ai vîrstei adulte. Poate, unde chiar meseria mea (sînt profesoară de română, de-o viață, iar nivelul de studii la care mi s-a întîmplat să predau nu e relevant pentru această discuție) m-a făcut să încerc, mereu, corectarea șmecheriei, educarea „infantului“ – să eșuez mereu, sisific – și să mă regăsesc, peste ani, cu (încă) un fost șmecher devenit de-acum hoț adult, care mă detestă (da, e un verb cam tare, dar n-am găsit altul mai elegant și care să rimeze cu sensul chestiunii) pentru că am fost martora intolerantă a șăgalnicelor sale începuturi…

Pentru că șmecherul se bucură, în cultura noastră, de prezumția de infantilism, de șăgălnicie (fermecătoare, demnă de laude: „al naibii șmecher, uite ce bine s-a descurcat!“), de inocență a actelor sale. Șmecherul caută să obțină avantaje zîmbindu-ți frumos, șarmîndu-te (pe tine, pe mine și în general pe oricine îi poate facilita accesul la „ceva bun“), storcîndu-ți lacrimi miloase… și plecînd apoi cu ce-a luat pe nemeritatelea. Sîntem educați să fim toleranți cu șmecherii. Copiii care deprind tacticile șmecheriilor au parte de mai multă atenție și încurajări pe măsură (și așa viața-i grea, soro, măcar să se descurce…), dăm de la noi, lăsăm de la noi, pupăm de la noi (cu ciocolata suplimentară cu tot, să pupe mam’ mare să-i treacă…). Așa „se cuvine“. Nu-i, mă-nțelegi, frumos să faci din țînțarul unei îngăduințe suplimentare armăsarul unui bun obținut pe nedrept! Nu se cade. Și totuși, dincolo de poleiala de farmec, a lua ceva pe nemeritatelea tot hoție se cheamă. Crescînd în ani (și-n tupeu, care e proporțional cu vîrsta, de cele mai multe ori), șmecherul renunță la poleială, dar continuă să ia ce nu-i al lui. Să fure, tot mai puțin atent la strategiile de a masca furtul în pomană, dar, cadou, „lasă, mamă, de la tine ca să-mi fie mie bine“ etc. Nu-i vorbă, mie mi s-a părut întotdeauna că pot vedea cu ochiul liber, dincolo de cortina de șăgălnicii a șmecherilor din jurul meu, privirea lucioasă și rea a celui care știe că „ți-o face“ și că te-a luat de pe picioare. O fracțiune de secundă, înfiorătoarea oscilație a faciesului unui copil frumos ca toți copiii (dar mai convingător în frumusețea lui ca alți copii) mă hipnotizează cu răceala ei calculată. Am testat, în timp, pe sute de șmecheri: dacă nu marșez la șmecheria lor, privirea pedepsitoare îmi este destinată, în veacul vecilor.

Desigur, exemplele mele de șmecheri vin din rîndurile elevilor/studenților mei (unii, între timp, deveniți colegi de breaslă cu mine – v. privirea pedepsitoare de care spuneam…). Dar și aici cred că se verifică ideea potrivit căreia o școală (o universitate, de fapt – oricare fel de școală) e imaginea în mic a lumii din jurul ei, care o construiește și o prăsește. În „lumea mea“, șmecherul își poate falsifica datele cercetării, dar le îmbracă într-o formă fermecătoare, colorată, bine editată, impecabil paginată în text; verific datele (îmi fac datoria de profesor), descopăr falsurile, i le reproșez, caut să îl educ (asta mi-e meseria, s-ar zice). Niciodată șmecherul nu cedează din prima: încearcă să mă convingă că are o lucrare fermecător de bine scrisă, realizare în raport cu care reproșurile mele sînt adevărate, poate, dar nesemnificative. Iar dacă nici asta nu merge, atunci admite falsul – sinceritatea asta „de PR“ face și ea parte din strategiile șmecherilor noului mileniu –, „doamna profesoară, am falsificat datele, dar era de datoria mea să încerc: nu credeam că le veți (putea) verifica!“ Să îl pedepsesc că s-a abătut de la etica cercetării (sfîntă, s-ar zice…) sau să îl pup în creștet pentru sinceritatea cu care își admite greșeala (și insinuarea prezumției de incompetență sau de lene în ce mă privește?) Să îl cred că nu mai face altă dată? În lumea mea, șmecherul poate scrie cu nonșalanță o lucrare despre o carte pe care nu a citit-o, inven-tînd conținuturi și construind, din vorbe la modă, pagini de text amețitor. E scris adînc. Folosește cuvintele făcute celebre de marii gînditori… Indică toate sursele bibliografice necesare. Doar că n-a citit nimic din ele. Pedepsit cu o notă (foarte) mică, mă urmează după oră pe culoar: charming as an angel, mă asigură dulce că mă admiră și că sînt modelul lui profesional (hodoronc-tronc!). Ar trebui să mă topesc de plăcere, dar eu sînt, se vede, mai ciudată. Mi-o confirmă, continuîndu și pledoaria: „N-aș fi crezut că citiți lucrările studenților, acum, că sînteți prodecan, poate sînteți mai ocupată, așa…“ Compasiunea merge, poate, la femeia-cu-funcții ce mă aflu? Nu merge nici asta? Încă o încercare – sinceritatea negociatoare: „Acu’, m-ați prins, m ați prins, ce să mai zic? Dar dacă vă promit io că citesc cartea aia și scriu o lucrare pe bune, nu-mi schimbați nota?“ Nu merge nici asta. De-acum mi se cuvin priviri înciudate, bombăneli despre lipsa mea de toleranță, deschidere, dialog și alte valori academice, pe care șmecherul le știe și le respectă (numai cu valoarea adevărului are, săracul, probleme – dar e un copil așa de bun, de sincer, de drăguț cu profesorii… de ce l-am prigonit?).

Așa se face că, mereu, eu rămîn cu întrebarea unde sfîrșește mica șmecherie „academică“ și unde începe furtul pe bune, pe serios, pe repede înainte? De ce ar fi studentul care inventează conținutul unei bibliografii (lui necunoscute) doar un șmecher bun de glume, iar cel care copiază (dintr-o bibliografie existentă) un hoț de pedepsit? Mărturisesc că sînt incapabilă să fac diferența, convinsă fiind că asemenea comportamente izvorăsc din aceleași rădăcini ale firii omenești, pentru care etica are preț mic, iar adevărul e „o vorbă de dînșii inventată“. Nu vreau să mut exemplele în sfera – atît de prizată azi – a spectacolului politic românesc, deși am și eu, ca și dumneavoastră, probabil, galeria de mici șmecherași pe sticlă care s-au dovedit, repede și (pentru mine) previzibil, mari hoți ai banului public. Nu vreau nici să o cobor în strada cotidianului nostru, al fiecăruia, unde prefer – cîtă constanță lipsită de căldură umană, mi se va reproșa – vînzătorul încruntat, dar competent celui care încearcă să îmi vîndă, șarmant, un hîrb de mașinărie ale cărei butoane îi sînt complet străine, lui, celui dintîi. Primul poate că nu îmi va ura „An Nou fericit!“ la plecarea din magazinul lui, în vreme ce al doilea s-ar putea să mă complimenteze asupra cerceilor sau coafurii sau… în principiu, asupra acelui detaliu din înfățișarea mea care arată cel mai rău în momentul discuției. De la primul pot cumpăra ceva bun, de la al doilea plec acasă prostită și cu banii luați.

Contextele tuturor acestor exemple sînt, aparent, foarte diferite. Numai aparent, însă. Pentru că, de fapt, șmecherul nu cunoaște subspecii, așa cum nici hoțul nu e – la bază – altceva decît un hoț.

Ioana Bot e profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca

Sursa: dilemaveche.ro

Probleme ale României eterne – Andrei Pleşu

Plesu-2Textul de mai jos a fost scris (și publicat) acum douăzeci de ani. Dar dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicații posibile ale eşecului:

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.

O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispuși să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.

(…) Senzația mea este că n-am depășit momentul „Carol I“. Dar fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

Iată și un text de acum nouă ani: „Zăpada la români“. În ţările normale, prima ninsoare e mai curînd o bucurie. Există, e adevărat, şi situaţii speciale, cînd zăpada supraabundentă e născătoare de criză. Sau cînd ninge în locuri unde nu ninge decît rar sau niciodată. La noi însă, deşi ninsoarea ar trebui să fie, două-trei luni pe an, la ea acasă, e destul să fulguiască o zi ca să intrăm în derivă. Ştim că o să ningă, ştim şi că, în fiecare an, iarna ne găseşte nepregătiţi, şi totuşi sîntem, în fiecare an, nepregătiţi: perplecşi şi paralizaţi. Sîntem victimele unui soi de Alzheimer administrativ: uităm candid ce s-a întîmplat cu un an în urmă. Pentru toată lumea din partea neromânească a planetei, ninsoarea e, la începutul iernii, orizontul unei aşteptări nerăbdătoare. Pentru români, ea e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu un ochi proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios. Explicaţiile „forurilor responsabile“ nu sînt lipsite de un anumit farmec: „N-am început deszăpezirea pentru că, fiind viscol, am fi lucrat degeaba. Viscolul pune totul la loc“. Pe baza unei logici triviale, ai spune că, totuşi, e mai uşor să înlături zăpada reaşezată de viscol decît toată zăpada, de dinainte, din timpul şi de după viscol. Dar experţii autohtoni sînt de altă părere: momentul optim pentru deszăpezire este o frumoasă zi de vară, cu cer senin, fără vînt şi cu mare vizibilitate. Orice pretenţii care nu iau în seamă această axiomă sînt deplasate, nerezonabile, neînţelegătoare. Popor necivilizat. Incapabil să înţeleagă că iarna nu-i ca vara. Şi pornit, în plus, să umble mereu încoace şi-ncolo, să meargă la slujbă, să plece sau să vină din vacanţă. N-are decît să evite gările, aeroporturile şi staţiile de autobuz. Şi să nu mai locuiască pe străzi secundare. Şi să nu tot ceară informaţii. Şi, în general, să se descurce. Prea ne-am învăţat să aşteptăm totul de la stat. În fond, zăpada e de la Dumnezeu.

Aparut în Dilema veche, nr. 673, 12-18 ianuarie 2017

Duminica a 29-a după Rusalii, Luca 17, 12-19

tenlepers-1075x605

12. Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, 13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! 14. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. 15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. 17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? 18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? 19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.    

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Iísus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria Lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria Lui”. Cu aceasta se ocupă Hristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă nişte leproşi. Nu ne miră nici măcar că îi atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Hristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Hristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu Taina Sfintei Spovedanii, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a rânduit să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoare în cinstea regăsirii tale.

Iată asupra căror realități ne invită Hristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu duhovnicul?! Care este relația mea cu Taina Sfintei Spovedanii? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului! Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot exista doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

De aceea, am o rugăminte personală:

1. Sunteţi o sursă de încurajare pentru mine. Mult prea adesea oamenii din biserică îşi imaginează că preoţii sunt insulele de devoţiune, de evlavie – exceptând, desigur, atunci când avem eşecuri răsunătoare şi publice. Nu suntem insule de devoţiune. Ca toţi oamenii, ne dobândim încurajarea de la ceilalţi care sunt credincioşi şi curajoşi. Desigur, nu ar trebui să fiţi aşa de dragul meu, dar nu uitaţi că sunt zile când dobândesc o reînnoită putere din exemplul dumneavoastră.

2. Nu uitaţi să fiţi prezenţi. Într-o veche poveste rabinică, Dumnezeu le spune copiilor lui Israel: „Dacă veţi asculta de Lege, Eu sunt Dumnezeu. Dacă nu, Eu nu sunt.” Povestea nu spunea acest lucru la modul literal, dar subliniază un înţeles important: Dumnezeu lucrează prin oameni şi prin Biserica lui Dumnezeu. Acest lucru necesită prezenţa dumneavoastră.

3. Nu îmi lăudaţi predicile. Reacţionaţi la ele. Aş prefera să aud mai degrabă că vă luptaţi cu ceea ce am spus la amvon sau că nu sunteţi de acord şi de ce anume, decât că spuneţi doar: „Ce frumos…!”.

4. Amintiţi-vă că eu nu pot să vă „repar”. Ca fiecare persoană ce asistă pe cineva, aş dori să pot repara lucrurile în locul dumneavoastră. Nu pot. Numai Dumnezeu vă poate vindeca şi chiar Dumnezeu nu poate nutri vindecarea atunci când ne opunem ajutorului Său. Eu voi merge cu dumneavoastră, voi asculta de Dumnezeu alături de voi şi vă voi oferi sfaturi când şi unde pare a fi adecvat şi binevenit. Dar există decizii duhovniceşti care sunt întru totul ale dumneavoastră.

5. Nimeni nu este perfect. Atunci când aveţi idei nerealiste despre mine, aceasta poate face dificilă relaţionarea mea cu dumneavoastră într-un mod onest şi transparent. Nu ne faceţi dumnezei cu „d” mic sau capodopere de virtute. Nu putem în niciun fel îndeplini aceste aşteptări.

6. Chiar şi preoţii au nevoie de har. Noi, toţi, avem şi zile proaste şi trăim într-o lume marcată de diferenţele acute de opinie, de stres greu de controlat şi de presiunea de a fi totul pentru toţi. La fel ca dumneavoastră, am momente când sunt nerăbdător, când îmi pierd cumpătul sau când reacţionez din frică sau dintr-un sentiment de trădare. Încerc să îmi amintesc să spun că îmi pare rău, dar am încă nevoie de har, iertare şi înţelegere.

7. Nu putem ţine unită o Biserică pe care fiecare e hotărât să o modeleze cum i se potriveşte lui. Mă străduiesc, ca preot, din greu să discern voia lui Dumnezeu, dar nimeni nu ştie voia lui Dumnezeu în sensul absolut al cuvântului. Pe drum, ne vom simţi obligaţi de onoare să luăm o decizie pe care dumneavoastră nu o aprobaţi. Aşteptaţi suficient timp şi vom lua o alta care nu le place altora. Dacă vă oferim motive transparente, sănătoase, pentru alegerile făcute, sperăm că vă veţi aminti că facem ce putem mai bine ca să Îl auzim pe Dumnezeu şi să vă auzim pe dumneavoastră. Dacă credeţi că se poate face acest lucru fără dezacord, atunci înseamnă că trăiţi singuri.

8. Nu ne place să vorbim despre bani mai mult decât vă place dumneavoastră. S-ar putea să ne placă chiar mai puţin. Dar trăim într-o lume în care multe lucruri bune pot fi realizate numai prin strângerea de fonduri şi cheltuirea lor. Vom încerca să evităm să cerem un lucru nepotrivit. Ne vom concentra pe viziune, nu pe vanitate. Sperăm că vă veţi aminti că banii pe care dumneavoastră îi oferiţi sunt pentru ceva mult mai mare decât oricare dintre noi.

9. Rugaţi-vă pentru mine! Acestea sunt zile de încercare pentru Biserică. Acestea sunt, de asemenea, zile pline de potenţial. Dumneavoastră m-aţi hrănit în această vocaţie. Vă rog să vă rugaţi pentru mine. Eu mă voi ruga pentru dumneavoastră.

Ochiul închis – Ana Blandiana

25287980331_3ec88d8ddf_b

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii
de teamă
să nu zdrobesc între pleoape lumea,
să n-o aud sfărmându-se cu zgomot
ca o alună între dinţi.
Cât timp voi mai putea fura din somn?
Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?
Privesc cu disperare
şi mi-e câineşte milă
de universul fără apărare
ce va pieri în ochiul meu închis.

Pe cărarea ta a început să crească iarba

15492489_1392634720768830_5796285376158630324_n

Primii convertiţi africani la creştinism erau foarte zeloşi în evlavia personală. Se spune că fiecare avea un loc al său în pădure unde, în rugăciune, îşi deschidea sufletul înaintea Domnului.

De-a lungul timpului cărările ce duceau la aceste locuri se bătătoreau bine de tot. În consecinţă, dacă unul dintre credincioşi începea să neglijeze rugăciunea personală, faptul nu întârzia să devină aparent pentru ceilalţi. Şi, cu blândeţe, îi spuneau celui neglijent: „Frate, pe cărarea ta a început să crească iarba.”

Omul cel vechi

16003192_1391184294247206_5453825342504718498_n

Într-o comunitate se făcea o procesiune cu icoanele, pentru ploaie. Un oarecare l-a întrebat, ironic, pe un participant la acea procesiune: “Pe cine înmormântaţi?” “Pe omul nostru cel vechi”, îi răspunse creştinul. “Ei bine, dar şi săptămâna trecută l-aţi îngropat!” “Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi săptămâna trecută şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că ăsta-i un «mort» tare ciudat; el învie mereu”.

De Pateric

batrana-credincioasa-semnul-crucii-biserica-vecheÎn 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicatorul de atunci al Sfintei Mitropolii.

N-au trecut nici două minute şi a intrat o bătrânică, în jur de 75 de ani. A dat bună ziua, a luat binecuvântare de la părintele Leonida şi a cerut o Biblie. Părintele Leonida a întrebat-o:

– Ştii să citeşti, măicuţă?

– Nu, a răspuns bătrâna.

– O cumperi ca s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot?

– Nu, nu! a răspuns bătrâna.

– Atunci ce faci cu ea dacă nu ştii să citeşti? O pui la icoană?

 Nu, nu.

– Atunci?

– Părinte, o iau ca, dimineaţa şi seara, să stau în faţa icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început şi să-i zic Domnului: „Hristoase al meu, eu nu ştiu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta să mi le pui întâi în inimă (şi a arătat locul inimii), apoi în minte (şi a arătat fruntea) şi să mă luminezi să spun cele scrise aici întâi copiilor şi nepoţilor mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău.”

Puţin timp am rămas fără glas de uimire, apoi părintele Leonida a binecuvântat acel suflet fericit şi i-a dăruit un Nou Testament.

Părintele Stefanos Anagnostopoulos

Extras din ”Explicarea Dumnezeieştii Liturghii”, Ed. Bizantină

Părintele Paisie Olaru

articol_30_2– Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare; când nu ştii, întreabă; iar când nu ai pe cine întreba, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.

– Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac?

– Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.

O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon. Iar el i-a răspuns:

– Canonul bolnavului este patul. Patul suferinţei! Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi „Tatăl nostru”, rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Doamne ajută!” şi, dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.

Fraţii l-au întrebat: Care este cel mai greu păcat în lume?

– Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că, dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

Odată, au venit câţiva preoţi duhovnici la părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:

– Ei, părinţilor, duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă… Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

Părintele Ioanichie Bălan

Extras din ”Patericul românesc”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pag. 707-708

Cântul lemnelor sunătoare, reverberație a durerii și nădejdii creștine

img_0573Toaca este un obiect nelipsit din bisericile noastre. Am crescut cu sunetul ei. Tuturor ne‑a devenit familiară, căci aparține tradiției sfintei Ortodoxii românești. Pe toți ne cheamă către locașurile de închinăciune, anunțând începerea slujbelor sau momente mai importante din cadrul lor. Prezența toacei în cultul divin ortodox românesc s‑a fixat atât de bine, încât nu putem concepe o slujbă ori un eveniment important din viața comunității fără ea.

Nu este deloc neglijabil că românii au construit anumite vorbe de duh, aforisme, folosindu‑se de uzanțele duhovnicești ale acesteia. Cine nu a auzit cunoscutele expresii: „ucigă‑l toaca”, „pentru o babă surdă preotul nu bate toaca de două ori”, „îl toacă la cap”, „bate toaca surdului” și altele? Referiri la „glasul” sonor al toacei întâlnim și în literatura română, ca expresie a unui obicei ancestral, aducător de cerești binecuvântări. Să ne amintim de cunoscutul vers eminescian: „Şi osteniți oameni cu coasa‑n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi umple cu glasul lui sara” sau de romanul „Demonul Tinereții” al lui Sadoveanu: autorul vedea în sunetul toacei o chemare, dar și o rugăciune: „Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri şi fiare şi parcă printr‑o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”.

Revenind la rolul toacei în cultul ortodox, trebuie să remarcăm că în numeroase zone ale țării noastre, cu precădere în mediul rural, încă se păstrează obiceiul de a se anunța în ajun oficierea Sfintei Liturghii, prin folosirea celor două „instrumente muzicale”: toaca și clopotul.

Având în vedere împământenita tradiție, cade‑se a ști cum a apărut toaca și mai ales cum a devenit ea un obiect liturgic indispensabil astăzi, îndeosebi în Biserica românească. Dintru început, să precizăm că lovirea în lemn, „tocatul”, o întâlnim și în alte tradiții religioase. De exemplu, călugării budiști tibetani se serveau de un fel de toacă, numită gandi, ca să marcheze începerea ritualului de confesare a păcatelor.

Lovirea într‑un lemn sau în alt obiect din metal se pare că a apărut în Biserica primară, ca să anunțe programul liturgic crești­nilor prigoniți de autoritățile romane. Oficierea slujbelor fiind interzisă, creștinii se adunau pe ascuns, fie în catacombe, fie în diferite case particulare, pentru a participa la ritualul euharistic.

Semnalele sonore de chemare la slujbe nu au fost emise de la început de toacă ori de clopot. Pe la mijlocul secolului al IV‑lea, Sfântul Pahomie, întemeietorul vieții de obște, îndemna pe pust­nici să se îndrepte către biserică la auzul sunetului tubei, adică al trâmbiței. Tot la trâmbiță se referă și Sfântul Ioan Scărarul, egumenul călugărilor din Sinai, afirmând că ea „adună ceata fraților la rugăciune”. Pe la începutul secolului al V‑lea, străromânul nostru, Sfântul Ioan Casian, ne‑a lăsat mărturie că în Galia chemarea la rugăciune se făcea prin lovirea cu un ciocan în ușile chiliilor. La fel se proceda în mănăstirile din Egipt sau Palestina, după cum precizează Paladie în a sa Istorie lausiacă. De la Fericitul Ieronim, autorul celebrei Vulgata, varianta Noului Testament în limba latină, aflăm că tot în secolul al V‑lea, în unele mănăstiri din Betleem, cântarea „Aliluia” înlocuise sunetul lemnului. Abia după secolul al ­VIII‑lea, se presupune, lovirea cu un ciocan într‑o scândură lungă de lemn s‑a generalizat în tot Răsăritul ortodox, pentru ca în veacul următor să se adauge sunetul clopotului, ca o invitație la programul liturgic al mănăstirilor, iar apoi al bisericilor de enorie. Lovirea în toacă, numită și „sfintele lemne sunătoare”, semn al chemării la rugăciune, este amintită și în actele Sinodului al VII‑lea Ecumenic din anul 787 de la Niceea.

Însă, odată cu generalizarea folosirii toacei în cultul divin ortodox, s‑a căutat și stabilirea unor semnificații ale acesteia. Bunăoară, pe la începutul secolului al VII‑lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului considera sunetul lemnului drept „trâmbița îngerilor”. Dintre referirile contemporane privitoare la toacă, cea a părintelui Constantin Galeriu apare de departe cuprinzătoare și emo­ționantă: „Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar și ca un cântec de durere și de bucurie, vestind, odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere”. Legătura dintre lemnul toacei și cel al Crucii Domnului o reliefează – ce‑i drept, voalat – și cartea de cult numită Triod, specifică Postului Mare. Găsim în săptămâna Sfintelor Pătimiri însemnarea „paracliserul lovește doar în toacă”. Rânduiala cu pricina s‑a statornicit în mod intenționat pentru ca sunetul lemnului să ne amintească de cel produs la răstignirea Domnului pe Cruce. De altfel, multe toace se confecționează chiar în formă de cruce ori gravându‑se semnul biruinței pe ele.

Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul Catedrei de liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, apa înghețată) este chemată la transfigurare. De aici înțelegem că sunetul toacei reprezintă o rugăciune adresată lui Dumnezeu atât din partea omului, cât și a naturii.

Din practica actuală, folosirea toacei s‑a împământenit în Bisericile Românească, Grecească și Sârbă. În Biserica Rusă toaca lipsește; în schimb, s‑a dezvoltat o adevărată „școală” a sunetelor clopotelor. Îmbucurător mi se pare faptul că, în ultimul timp, la noi în țară s‑au organizat adevărate festivaluri‑concurs de bătut toaca, unde copiii, sub îndrumarea preoților ori a profesorilor de religie, își demonstrează virtuozitatea în a mânui „lemnele cele sunătoare”, ca expresie a credinței, a tradiției multiseculare și a dragostei de frumos, dar mai ales a dorului după Cer, care mistuie sufletul fiecărui creștin dornic să devină cetățean al raiului.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

8 ianuarie 2017 – Liturghie baptismală; botezul pruncului Efrem-Gabriel (Zamfir). Felicităm părinţii, Mihai şi Gabriela, şi naşii, familia Sorin-Marius şi Minodora Chiruţă!

dsc_0572

dsc_0626

dsc_0648

dsc_0674

dsc_0686

dsc_0715

dsc_0752

Duminica după Botezul Domnului: Matei 4, 12-17

15896418_10155135682933570_2314874144428343823_o12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. 13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, 14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: 15. “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; 16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. 17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.    

Din nou ianuarie! Ce-a fost va mai fi. Avem un Dumnezeu neschimbat. E la fel și azi și acasă la tine și la lucru. Și timpul e neschimbat. Trage cu dinții de ce e al lui. Mănâncă anii și nu iartă pe nimeni. Nici 2017 nu va fi altfel. Și în acest an vom primi vești proaste, vom fi amenințați, vom auzi ce nu ne-ar plăcea și, din păcate, unii vor face ceva ce n-ar trebui. Va trece și anul acesta.

Probabil vor fi și lucruri bune, dar nemediatizate, pentru că oamenii au o predispoziție să se minuneze de lucruri negative. Vești cu adevărat bune avem doar de la Dumnezeu. Ce promite, El va face.

Va veni februarie când mulți își amintesc că dragostea trebuie sărbătorită. Nu însă în inimi de hârtie. Apoi, martie va aduce câte o floare iubitelor, dar pentru unele din ele e singura floare din an.

Mai vine cu Paștele şi cu ziua muncii în aceeași dată calendaristică. Tot așa vine și vara cu zilele libere din concediu sau nu. Apoi vor cădea din nou frunzele după care iar sărăbătorile de iarnă. Nicăieri Iisus Hristos.

Pentru majoritatea oamenilor S-a născut doar în decembrie, apoi a fost învelit cu grijă în cotidian ca mai apoi să renască iar, în fiecare an la fel.

În tot acest ciclu repetitiv al timpului, noi suntem singurii care ne trecem. Trecerea timpului lasă urme. Ne putem trece în anonimat, într-o biserică, într-o bancă, într-o catedră, pe o schelă sau într-un birou. Sau putem deveni cineva, ajutând un om pentru Hristos. Nu o să fii aplaudat de lume, ci de îngeri. Și nu acum. Mai târziu. Pentru unii, mai târziu va fi cel mai frumos, pentru alții va fi prea târziu. Ce faci azi, are ecou mâine. Apropo, ce faci azi?

“Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”, spune evanghelia de astăzi. Câtă tristeţe se aşterne peste o lume tehnologizată atunci când se întrerupe curentul. Isteria şi panica se instalează atât de rapid atât în viaţa celui mai simplu om, cât şi în viaţa conducătorilor de mari instituţii. Dacă pierdem date, dacă ne vor expira produsele, dacă nu-şi mai revine instalaţia, dacă…? Astăzi ne este uşor să constatăm că ne pasă de produse, de computere, de televizoare, de frigidere etc. şi ne întristăm pentru ele când rămân fără curent şi sunt în pericol, dar de sufletul nostru, creat să stea în lumină, să fie luminos, nu ne pasă, şi-l lăsăm în beznă timp îndelungat, luni, ani sau de la un Crăciun la altul.

Astăzi, pentru sufletele aflate în beznă, răsună: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. Altfel spus: a venit curentul, lumina şi acum totul poate fi salvat dacă vrem. Dar vrem? Hristos este şi astăzi în mijlocul nostru şi ne spune: „Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. El predică şi astăzi evanghelia şi vindecă orice boală şi orice neputinţă din popor. Însă astăzi nu este căutat de toţi, încât jurnaliştii să poată nota că „mare mulţime de oameni mergea spre El”.

Astăzi oamenii sunt derutaţi de ademenirile insistente ale relativismului şi consumismului. Astăzi sunt atât de actuale cuvintele apostolului Ioan: „preaiubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, dar cercetaţi dacă duhul celui care vorbeşte vine de la Dumnezeu, fiindcă în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”. Astăzi, trebuie să alegem între profeţii mincinoşi – şi oferta de întuneric cu care se prezintă în viaţa noastră – şi invitaţia Domnului la pocăinţă, cu oferta de lumină pentru cei care locuiesc în întuneric. Pe cine alegem?

Să cerem cu insistenţă în rugăciunile noastre harul unei bune alegeri, harul discernământului. Să fim convinşi că „orice vom cere de la Domnul, vom primi”, că Domnul va asculta rugăciunea noastră și ne va lumina alegerile.

Deseori ne este dat să auzim din gura semenilor noştri diferite expresii prin care îşi manifestă faţă de noi (sau faţă de cei din jurul nostru) iubirea sau antipatia. Puţini sunt cei care rămân insensibili în momentul când cineva se apropie şi spune: „Îţi vreau binele. Vreau ca tu să înţelegi că ţin la tine şi că-mi doresc enorm de mult să fii bine!”. Şi apoi încep sfaturile. Dar împreună cu sfaturile vin şi dovezile acelei iubiri. În general, suntem înzestraţi cu un dar minunat, acela de a detecta prefăcătoria şi falsitatea şi de a le diferenţia de adevărata grijă, de adevăratele sentimente.

Cu toate că trăim înconjuraţi de zeci de oameni, unii poate chiar de sute (în funcţie de locul unde lucrează sau studiază şi de modul în care-şi petrec ziua), nu ne este dat să auzim prea des aceste cuvinte: îţi vreau binele. Cei dragi ni le spun o dată şi ele au un termen îndelungat de garanţie. Probabil rămân valabile până la următoarea încercare sau dificultate. Însă noi ştim şi simţim, chiar dacă ei nu ne spun, că într-adevăr ne vor binele.

Şi totuşi, în viaţa unora, cineva strigă zilnic: „îţi vreau binele”. Ba chiar mai mult decât zilnic, strigă clipă de clipă: „vreau ca tu să fii bine. Eu pentru aceasta m-am născut: ca tu să fii bine”. Citind şi meditând evanghelia acestei zile putem înţelege mai profund menirea lui Hristos: binele nostru. Notează evanghelistul Matei: „Iisus străbătea toată Galileea învăţând, predicând Evanghelia şi vindecând orice boală şi orice neputinţă în popor” (Mt 4, 23). Iisus predica strigând: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt 4, 17). Nu există alt motiv pentru care să ne gândim la naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos decât binele nostru. Dorinţa de a ne vindeca, de a ne face bine L-a scos din înaltul cerului şi L-a aşezat într-un trup pe Dumnezeu şi astfel în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, noi avem pe cineva care ne spune neîncetat: îţi vreau binele.

Oare de ce atunci ne temem de Hristos? Oare de ce stăm la distanţă de El? Oare cu care alt om procedăm la fel? Oare mai ţinem la distanţă pe cineva care nu doar că ne spune, dar ne şi dovedeşte că ne vrea binele? În afară de El, pe nimeni. Pe toţi ceilalţi îi primim, îi vizităm, le facem cadouri, îi surprindem şi în diferite moduri ne manifestăm recunoştinţa faţă de iubirea lor. E ciudat că în braţele unora ne aruncăm fără şovăire (şi apoi suntem dezamăgiţi şi suferim!), însă lui Hristos Îi întoarcem spatele (deşi El nu dezamăgeşte niciodată!). Cu Hristos procedăm diferit: ne permitem să-L neglijăm zile, luni, ani; îndrăznim să rămânem reci la toate declaraţiile şi dovezile Sale de iubire; stăm nepăsători când vine în şoapta conştiinţei şi ne mărturiseşte grija sa faţă de noi.

Poate că nu am înţeles (deşi e puţin probabil!) de ce a venit. Mai degrabă decât a fi o neînţelegere este o neîncredere: nu credem şi nu ne încredem în sinceritatea iubirii Sale. Nu suntem convinşi că a venit pentru binele nostru. Ba mai mult, nu suntem convinşi că a rămas cu noi pentru binele nostru, asta după ce a suferit, a murit şi a înviat.

Oare nimic din profeţiile lui Isaia nu ne atinge? Să medităm ce spune profetul despre rostul lui Iisus Hristos în lume: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate; Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; Să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui. (Is 61,1-3).

Domnul e cel care ne strigă în această dimineaţă: „Îţi vreau binele. Vreau ca săptămâna aceasta să o începi frumos, plin de speranţă, convins că există cineva dispus oricând să moară din iubire faţă de tine. Există cineva care stă mereu cu braţele larg deschise care să te cuprindă într-o îmbrăţişare care alungă teama, tristeţea, disperarea. Există cineva care te iubeşte şi nu ai de ce să te mai temi. Niciodată. Eu, Domnul, îţi vreau binele”. Harul Domnului să fie asupra noastră ca să auzim strigătul Său şi să ne deschidem larg inima pentru a primi binecuvântarea şi iubirea Sa în această zi, în această săptămână. El trece prin viaţa noastră pentru a ne face binele.

Continuați să iubiți! A iubi e renunțarea la egoism. Oare avem așa ceva? Continuați să muriți! Zilnic și total. Aceasta înseamnă pocăință. Continuați să slujiți! Cel mai bun leac împotriva depresiei și sinuciderii. Continuați să visați! Alb-negru sau color. Cine nu mai visează larg și mult e mort, chiar dacă trăiește. Continuați să rămâneți în El! Pe vremuri maratonul era cu făclia aprinsă. Continuați să luptați cu descurajarea! Când te vizitează, adu-ți aminte de bunătatea lui Dumnezeu de ieri, realizează prezența Lui astăzi și nu uita promisiunile Lui pentru ziua de mâine. Continuă să continui… Azi şi mulţi ani de acum încolo!

7 ianuarie – Sfântul Ioan Botezătorul

15873259_1610162509010228_4114134953358673017_nLa mulţi ani Ioan, Ioana, Ionel, Ionela, Ionuţ, Ionuţa, Oana, Nelu, Nela, Ionica, Gianina…

Ne lipseşte vocea ta, sfinte Ioane! Pământul are nevoie din nou de oameni care să îndrăznească să strige împotriva nedreptăţii şi minciunii! Cât de mult ne-ar trebui astăzi un Ioan Botezătorul care să strige pentru noi atunci când suntem de partea adevărului şi împotriva noastră atunci când călcăm în picioare dreptatea!

 

Botezul Domnului în comunitate (2017)

dsc_0155

dsc_0163

dsc_0168

dsc_0173

dsc_0187

dsc_0218

dsc_0383

dsc_0478

dsc_0486

dsc_0522

dsc_0525

Ύμνοι των Θεοφανείων

Ύμνοι των Θεοφανείων Βατοπαιδίου

Botezul Domnului

2795Botezul Domnului ne descoperă că întruparea nu s-a încheiat cu ziua în care Fecioara Maria L-a născut pe Fiul ei unul-născut şi L-a înfăşat şi culcat în ieslea din Betleem, ci a continuat la Nazaret, unde copilul a crescut în înţelepciune, statură şi har. Acolo a învăţat pe propria piele greaua meserie de om: să muncească cu mâini de om, să gândească cu minte de om, să acţioneze cu voinţă de om, să iubească cu inimă de om.

Însă în acea zi la Iordan, în al 15-lea al domniei împăratului Tiberiu Cezar, când lemnarul din Nazaret avea 30 de ani, întruparea Cuvântului a cunoscut o nouă “coborâre”. Alegând să fie botezat de Ioan, Iisus arată că nu vrea să se îndepărteze de masa coruptă şi corupătoare a păcătoşilor, ci se amestecă cu ea, deşi este conştient de propria origine divină şi de totala nevinovăţie personală. Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea nu înseamnă doar a se face om, ci a se cufunda complet în pasta stricată a omenirii păcătoase. Sigur, identitatea lui Iisus din Nazaret era deja definită şi completă din prima clipă a existenţei sale umane, în sânul Fecioarei mame. În schimb, “El trebuia să se facă în toate asemenea fraţilor… ca să ispăşească păcatele poporului”. De aceea nu i-a fost suficient să se facă om, nu i-au fost îndeajuns cei 30 de ani în care a învăţat să fie om, ci “s-a despuiat pe sine luând firea robului”.

Cu alte cuvinte, Iisus “coboară din ceruri”, intră în lumea noastră, o găseşte bolnavă şi stricată, şi ce face? Ar putea să invoce focul judecăţii divine ca să ardă putregaiul atâtor rele, mizerii şi răutăţi, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, dar n-o face. Ar putea să deschidă o şcoală la Ierusalim, ca rabbi Hillel sau rabbi Gamaliel, ca să-i înveţe pe alţii legea lui Dumnezeu, dar n-o face. Ar putea să arate calea Nirvanei ucenicilor şi care apoi vor trebui să meargă singuri pe acest drum, asemenea lui Siddarta Gautama, Buddha, Iluminatul, dar n-o face. Ar putea să dea semnalul războiului sfânt ca să-i elimine pe toţi cei necredincioşi, ca Muhammad, profetul, dar n-o face.

Nu, El alege să se facă tovarăşul tuturor păcătoşilor, până la a-şi strica reputaţia şi să fie considerat “un mâncăcios şi un băutor de vin”. Ia asupra Sa, ca mielul nevinovat, păcatul lumii şi doar cu forţa iubirii Tatălui începe să străbată căile vieţii, făcând bine şi vindecând pe câţi erau stăpâniţi de rău. Merge în întâmpinarea oricărui fel de mizerie spirituală şi materială, vindecând bolnavi şi leproşi, primind femei şi copii, iertând pe vameşi şi pe păcătoşi, înviind morţi, proclamând vestea cea bună săracilor. Vesteşte, aşadar, lumea nouă a împărăţiei cerurilor, o împărăţie care are drept fundament bunătatea milostivă a Tatălui, drept condiţie libertatea fiilor lui Dumnezeu, drept statut legea iubirii.

Ascultând Evanghelia Liturghiei de astăzi, nu ştim ce să admirăm mai mult: descoperirea dumnezeirii lui Iisus de către Tatăl său ceresc sau smerenia sfântului Ioan Botezătorul? Mai mult decât toate acestea, trebuie admirată, poate, smerenia Mântuitorului; El, care nu cunoaşte umbră de păcat, se aşază astăzi în rând cu păcătoşii şi primeşte din mâinile lui Ioan botezul pocăinţei. El nu s-a mulţumit numai să ne predice necontenit smerenia, să ne recomande locul de pe urmă, ci a voit să meargă înaintea noastră printr-o viaţă care, de la sărăcia Betleemului până la crucea Golgotei, n-a fost decât un şir neîntrerupt de umilinţe. Văzându-L astăzi pe Hristos pe malul Iordanului, în rând cu cei păcătoşi, ne răsună în urechi cuvintele pe care un sfânt, i-am uitat numele, ni le adresează: „Ruşinează-te, ţărână îngâmfată! Un Dumnezeu S-a făcut mic şi tu vrei să devii mare? Dacă tu, om fiind, nu vrei să urmezi exemplul altui om, închipuindu-ţi că îţi micşorezi demnitatea, urmează-l măcar pe Creatorul tău. Şi dacă nu vrei să-L urmezi pe toate căile pe care El a umblat, urmează-L măcar pe acea cale care l-a condus să îmbrace veşmântul nimicniciei tale”.

Considerând astăzi smerenia lui Hristos, să aruncăm o privire şi spre mândria noastră, spre acest păcat pe care un scriitor îl compară cu vântul, căci, aşa cum vântul stinge lumina, usucă roua, stârneşte praful de pe drum, la fel, mândria stinge lumina înţelepciunii şi, uneori, lumina credinţei, usucă roua harului, stârneşte praful vanităţii şi al îngâmfării. Acest păcat este pentru sufletul nostru ceea ce este rugina pentru fier, este otrava care omoară tot ceea ce e bun în noi. Mândria este aceea care seacă izvorul harului lui Dumnezeu, căci Sfânta Carte spune: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă harul său”. Aţi văzut vreodată ca apa ploilor să se oprească pe crestele sau pe povârnişurile munţilor înalţi? Nu, de aceea, pe el nu sunt decât stânci uscate. Apa coboară spre câmpiile joase, făcându-le să rodească. La fel, ploaia harului nu rămâne în sufletele semeţe, îngâmfate ale celor mândri, ci coboară numai în sufletele celor smeriţi, ale celor care ştiu să-şi aleagă locul de pe urmă. „Mândria”, spune Fericitul Augustin, „este începutul, sfârşitul şi cauza oricărui păcat, căci nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un păcat care să nu conţină în el şi o cantitate de mândrie”.

Cum se manifestă mândria noastră? În multe feluri. Mai întâi, când ne complăcem cu calităţile noastre, pe care le avem, sau ni se pare numai că le avem, cu frumuseţea, inteligenţa, îmbrăcămintea, cu averea, cu faptele noastre, considerându-ne cu mult deasupra altora şi dispreţuindu-i pe alţii, pe care abia îi mai zărim de la înălţimea mândriei noastre. Ne atribuim totul nouă, uitând cuvintele sfântului Pavel: „Ce ai tu, omule, ce nu ai primit?” Atunci când ne mândrim, când ne umflăm în pene cu darurile cu care Dumnezeu ne-a încărcat, ar trebui să ne aducem aminte de povestea aceea care spune că, odată, un grădinar a încărcat o mulţime de flori pe spatele măgarului său şi a pornit cu ele la piaţă, să le vândă. Lumea venea în jurul dobitocului, admira, privea, mirosea florile de pe spatele lui, iar el mişca plin de mulţumire din urechi, zicându-şi: „Trebuie să fiu grozav de frumos, de vreme ce toată lumea vine în jurul meu şi mă admiră”.

Mândrie este atunci când dorim să fim lăudaţi, luaţi în seamă, şi ne scârbim când nu ni se dă atenţie sau suntem criticaţi. Mândrie este atunci când, văzând că nu ne laudă alţii, ne lăudăm noi înşine, cu faptele şi isprăvile noastre, adevărate sau neadevărate, când vorbim despre noi înşine. Mândrie este atunci când nu suferim o observaţie sau un sfat de la altul şi avem pretenţia ca toţi să ne asculte sfaturile şi observaţiile.

Fiică a mândriei este făţărnicia; când ne arătăm într-un fel pe dinafară şi suntem cu totul altfel pe dinăuntru. Morminte văruite pe dinafară, cum spunea Hristos despre farisei, iar pe dinăuntru, pline de tot felul de putregaiuri şi de murdării. Ambiţia, răzbunarea, încăpăţânarea sunt fiice ale mândriei. Ce să mai spun despre vanitate şi despre modă? Despre acea îmbrăcăminte uneori ridicolă şi indecentă, pentru care părinţii uneori nu mai dovedesc să muncească, pentru a le-o procura copiilor, şi care nu are alt scop decât să atragă privirile altora? Ce să spun despre ţinuta extravagantă, despre schimonosirea feţei la aceia cărora li se pare că Dumnezeu nu a ştiut cum să-i creeze, n-a fost destul de inteligent, încercând să mai corecteze ceea ce Dumnezeu n-a făcut bun?

Dar cel mai greu păcat de mândrie este acela prin care omul încearcă să-i ia locul lui Dumnezeu. Acest păcat a creat Iadul, i-a izgonit pe primii părinţi din Raiul pământesc, şi acesta este păcatul ce stăpâneşte omenirea de azi: de Dumnezeu nu se mai ţine seamă, e izgonit din viaţa oamenilor: „El să-şi vadă de treabă acolo, în ceruri, nu-L interesează ce fac eu aici, pe pământ”.

Când împăratul Napoleon, în 1812, a intrat în Moscova, a bătut o medalie comemorativă; pe o parte era capul lui Napoleon, iar pe cealaltă parte, această inscripţie obraznică la adresa lui Dumnezeu: „Cerul e al tău, pământul e al meu”. Atât era de mare orgoliul lui Napoleon. I-a trimis o asemenea medalie guvernatorului de Oremburg, împreună cu o scrisoare prin care îi cerea să se predea. Dar guvernatorul i-a trimis înapoi medalia împăratului; în jurul capului pe medalie el a săpat aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu: „Spatele e al tău, biciul e al meu”. Peste câteva luni, armata imensă a lui Napoleon era zdrobită complet în Rusia. Dumnezeu, care a pedepsit întotdeauna orgoliul oamenilor, nu poate cruţa nici omenirea de astăzi, care s-a ridicat împotriva Lui, încercând să-i smulgă toate drepturile. Sfinţii Bisericii noastre au mers cu adevărat pe drumul smereniei trasat de Hristos. Ei erau însetaţi după umiliri, aşa cum cei mai mulţi oameni sunt însetaţi după laude şi aprecieri.

Astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului, Îl vedem pe Hristos smerindu-se. Un singur lucru să-I cerem: să ne facă să nu uităm niciodată de promisiunile pe care le-am făcut şi noi la sfântul Botez, când am spus: „Mă lepăd de Satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii Lui şi de toată mândria lui”.

Mă gândeam: A tânji e mai mult decât un simplu dor, e altceva: e o stare de slăbiciune fizică, e ca o boală. Dorul e doar emoţional, psihic, sentimental. Tânjirea (nu tânjală!!!) este şi fizică, te doare trupul de atât de mult dor. Când tânjeşti după cineva trupul suferă împreună cu inima şi sufletul tău. Aşa îi era dor psalmistului de Dumnezeu: tânjea după Domnul său.

Cu riscul de a cădea cu toţii într-o stare acută de melancolie vă invit să ne amintim un moment din viaţa noastră când ne-a fost dor de cineva: părinţi, fraţi, prieteni, iubită etc. Cel mai puternic eveniment de dor! Un moment în care am tânjit după cineva! Vă amintiţi câtă durere? Cât dor? Ca să ne alinăm suferinţa am fugit departe de locurile dragi, alţii au luat pastile, alţii au scris poezii. Cu disperare în momentele de tânjire se caută un remediu. Am suferit când am tânjit după cei dragi.

Dragii mei, nu vom fi cu adevărat buni creştini până când lipsa lui Dumnezeu nu ne va durea – şi fizic – cel puţin la fel de mult ca lipsa celor dragi. În ziua în care vom tânji la fel de mult după „împăratul nou născut”, vom îndrăzni să plecăm şi noi să-L căutăm, să-L întâlnim, aşa cum au tânjit magii odată şi au plecat în căutarea Lui.

Şi încă ceva: bucuria revederii cu cel după care suspina inima noastră şi tânjea viaţa noastră ne-o amintim? Câtă bucurie, câte lacrimi de fericire! Ei bine, aşa ar trebuie să fie şi aici, acum în biserică.

Suntem în biserică, în preajma Domnului, în faţa Aceluia care a fost bucuria puternică a magilor: ne creşte inima şi ne bate mai cu putere? Simţim vreo înflăcărare deosebită? Vreo tânjire potolită? Cine tresaltă acum de bucurie că-L vede pe Dumnezeu prezent în Biserică? Nu-i aşa că nu ne-a fost chiar atât de dor de Dumnezeu?! Nu ne-a fost! Sau ne-a fost prea puţin! Şi asta pentru că, trebuie să o recunoaştem, nu tânjim suficient de mult după Dumnezeu. Nu ne este dor de Dumnezeu: nu-L cunoaştem şi nu-L recunoaştem suficient de mult încât să fim înflăcăraţi şi entuziasmaţi în prezenţa Lui.

Azi este vineri, iar mâine – în mod normal, dacă ne mai rabdă Dumnezeu, va fi sâmbătă, sărbătoarea Sfântului Ioan, apoi prima duminică după botez, iar anul îşi urmează cursul. Şi în fiecare duminică, în biserică, se face Sfântă Liturghie, de la 9.30 la 11.30. Două ore în care cei prezenţi, căzând în genunchi, îşi pun viaţa în mâinile Domnului. Ştiţi care e problema: nu vor fi aici nici jumătate din cei prezenţi acum. Dragii mei, ce planuri ne-am făcut pentru duminicile anului acestuia? Faceţi-I loc şi lui Dumnezeu?!

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă aşezaţi la un rând greşit. De exemplu la poştă: voiaţi să cumpăraţi timbre şi v-aţi pus la rând la eliberat colete; sau la aeroport: să te pui la rând la alt check-in etc. Sărbătoarea Botezului Domnului îmi dă cel mai mult senzaţia că ne aşezăm la rândul care nu trebuie. Vom vedea la televizor, sper că nu şi aici în biserică, oameni îmbulzindu-se pentru a ajunge la apa sfinţită, la aghiasmă. Nimic rău în dorinţa de a lua apă sfinţită pentru acasă. Foarte bine. Dar, mai important e rândul care se face aici la spovedanie şi împărtăşanie. Mult mai importante sunt acestea două. E bine că ducem aghiasmă acasă, dar şi mai bine e să-L ducem pe cel care sfinţeşte aghiasma, apele şi vieţile noastre: pe Hristos. Aghiasma ne apără de multe rele, Hristos e Cel care ne apără de toate relele. Aghiasma nu vorbeşe, Hristos vorbeşte. Aghiasma nu iubeşte, Hristos ne iubeşte. Să învăţăm priorităţile. Vă aştept la rândul care trebuie. Apoi puteţi lua şi apă!

Îmi spunea cineva că există un obicei frumos în unele sate din Moldova: mama, care merge duminică dimineaţa la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, vine acasă şi-i sărută pe ceilalţi membri ai familiei, care nu au putut sau nu au vrut sa meargă la biserică; ea oferă sărutul lui Hristos copilului care încă mai doarme, tânărului care îşi caută de lucru la calculator, soacrei care ar vrea să meargă la Liturghie, dar boala nu-i permite acest lucru… Nimeni nu poate măsura bucuria mamei care dăruieşte sărutul divin; la fel, nimeni nu poate măsura fericirea persoanei care primeşte sărutul mamei. Daţi şi voi un strop din agheasma de astăzi, mângâierea Sfintei Treimi, celor care nu au putut sau nu au vrut să ajungă astăzi la întâlnirea cu Hristos Care sfinţeşte apele şi sufletele noastre.

R E T R O S P E C T I V A parohială 2016 sau Despre bunătatea şi frumuseţea unor oameni

dsc_1595

dsc_1580

dsc_1597

dsc_1892

dsc_1940

dsc_2115

dsc_2144

dsc_2167

dsc_2239

dsc_2315

dsc_2515

dsc_2579

dsc_3017

dsc_3091

dsc_3229

dsc_3469

dsc_3730

dsc_3763

dsc_3791

dsc_3856

dsc_3903

dsc_3981

dsc_4037

dsc_4055

dsc_4068

dsc_4103

dsc_4120

dsc_4207

dsc_4227

dsc_4556

dsc_5092

dsc_5126

dsc_5137

1

2

3

afis-1024x640

dsc_5172

dsc_5238

dsc_5252

dsc_5279

dsc_6388

dsc_6579

dsc_6548

Presentation1df

dsc_6603

dsc_6623

dsc_6628

dsc_6698

dsc_6828

dsc_6809

dsc_6890

dsc_6951

dsc_7002

dsc_7012

dsc_7069

dsc_7088

dsc_7137

dsc_7178

dsc_7199

dsc_7248

dsc_7285

dsc_7381

dsc_7400

dsc_7420

dsc_7430

dsc_7482

dsc_7546

dsc_7632

dsc_7760

dsc_7819

dsc_7867

dsc_7893

dsc_7702

dsc_7991

dsc_8026

dsc_8050

dsc_8066

dsc_8097

dsc_8205

dsc_8223

dsc_8243

dsc_8289

dsc_8299

dsc_8342

dsc_8340

dsc_8383

dsc_8410

dsc_8546

dsc_8617

dsc_8627

dsc_8649

dsc_8657

dsc_8673

dsc_8744

dsc_9106

dsc_9315

dsc_9506

dsc_9818

dsc_9825

dsc_9833

dsc_9865

dsc_9896

dsc_9907

dsc_9953

dsc_0279

dsc_0143

dsc_0623

dsc_0660

dsc_1356

dsc_2960

dsc_2984

dsc_4075

dsc_5115

dsc_5119

dsc_5127

dsc_5169

dsc_5187

dsc_5207

dsc_5217

dsc_5241

dsc_5253

dsc_5268

dsc_5301

dsc_5306

dsc_5341

dsc_5355

dsc_5371

dsc_5391

dsc_5417

dsc_5438

dsc_5497

dsc_5519

dsc_5528

dsc_5653

dsc_5625

dsc_5728

dsc_5736

dsc_5791

dsc_5801

child-praying-001

dsc_6270

dsc_6294

dsc_6301

dsc_6326

dsc_6329

dsc_6387

dsc_6411

dsc_6428

dsc_6457

dsc_6470

dsc_6477

dsc_6483

dsc_6486

dsc_6497

dsc_6499

Presentation3

dsc_6712

dsc_6727

dsc_6746

dsc_6778

dsc_6798

dsc_6801

dsc_6817

dsc_6919

dsc_7050

dsc_7077

dsc_7104

dsc_7115

dsc_7127

dsc_7159

dsc_7249

dsc_7299

dsc_7468

dsc_7489

dsc_7501

dsc_7518

dsc_7528

dsc_7545

dsc_7566

dsc_7584

dsc_7589

dsc_7663

dsc_7738

dsc_7759

dsc_7874

dsc_7933

dsc_7945

dsc_7960

dsc_8096

dsc_8105

dsc_8117

ckmjwng

dsc_8153

dsc_8214

dsc_8252

dsc_8306

dsc_8315

dsc_8372

dsc_8381

dsc_8385

img_9772-copia

15400894_1347193045312998_191822035808467423_n

dsc_8396

dsc_8461

dsc_8555

dsc_8593

Cutia de pantofi 2016

dsc_8596

dsc_8727

dsc_8618

dsc_8775

dsc_8795

dsc_8827

dsc_8859

dsc_8914

dsc_9005

dsc_9029

dsc_9093

dsc_9189

dsc_9196

dsc_9241

dsc_9310

dsc_9289

dsc_9406

dsc_9425

dsc_9527

dsc_9555

dsc_9565

dsc_9661

dsc_9746

dsc_9749

dsc_9783

dsc_9797

dsc_9827

Biserici închise, Ana Blandiana

37249aed00000578-0-image-a-77_1471001513935„Biserici închise
Ca nişte case cu proprietarul plecat
Fără să spună pe cît timp,
Fără să lase adresa.
În jurul lor oraşul
Roteşte tramvaie şi biciclete,
Claxoane, reclame,
Locuitorii grăbiţi
Vînd şi cumpără, vînd şi cumpără,
Mănîncă în mers
Şi, din cînd în cînd, obosiţi,
Se opresc să bea o cafea
La o măsuţă pe trotuarul
De lîngă o catedrală din secolul XI,
Pe care o privesc fără să o vadă,
Pentru că vorbesc la telefon
Şi fără să se întrebe
Cine este cel care a locuit cîndva
Într-o casă atît de mare.”

La mulţi ani! Primiţi Sorcova?

Oameni buni, aţi obosit
De atâta sorcovit?
Ia priviţi aceste flori:
Ele-au înflorit în zori,
Dintr-o ramură uscată,
Cu o lacrimă udată:
Maica Domnului a plâns,
Lacrima din cer a curs,
Ramura mi-a înflorit,
Iar eu vin la sorcovit!
Rod în suflet şi-n ogor,
Sănătate, cânt şi spor,
Anul vă treacă uşor,
Cu nimic apăsător,
Urarea urărilor!

Câţi muguri au înflorit,
De când lumea s-a ivit,
Tot atâtea bucurii
Să aveţi de la copii;
Iar necazuri să aveţi
Câţi găsiţi în Rai, scaieţi!
Câtă frunză-i pe pământ,
Tot atâta pace-n gând!
Şi cât dor în românaş,
Câtă doină-n fluieraş,
Tot atâta fericire
Şi gânduri de mântuire!

La mulţi ani!

dsc_0022

dsc_0039

dsc_0024

dsc_0036

dsc_0045

dsc_0050

dsc_0057

dsc_0070

dsc_0084

dsc_0093

dsc_0108

dsc_0119

dsc_0123

dsc_0147

img_9771

1 ianuarie 2017 – Noaptea dintre ani

dsc_9971

dsc_9990

dsc_0007

dsc_9983

Ursul de la Leorda

Anul nou în Bucovina

Redescoperiți sărbătoarea!

An nou, 2017, binecuvântat! Pășiți cu încredere, Dumnezeu e deja acolo!

new years eve 2017

Taierea Împrejur a Domnului; Sf. Vasile cel Mare. Anul nou civil; Ev. Luca 2, 20-21; 40-52

0101sfiervasiliecelmare40-729x1024În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte le auziseră şi văzuseră, după cum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile şi trebuia să-L taie împrejur pe Prunc, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, înainte de a se zămisli în pântece.  Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era cu El. Şi părinţii Săi se duceau în fiecare an la Ierusalim, de Praznicul Paştilor. Iar când a fost Iisus de 12 ani, ducându-se ei la Ierusalim, după obiceiul Praznicului, şi sfârşindu-se zilele şi pornind ei înapoi, copilul Iisus a rămas în Ierusalim. Iosif şi mama Lui n-au ştiut şi socotind că Dânsul este înmpreună cu alţi tovarăşi de călătorie, au mers cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi; însă nu L-au găsit. Atunci s-au întors la Ierusalim şi L-au căutat. După trei zile L-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Sale. Când L-au văzut părinţii Săi, au rămas uimiţi, iar mama Sa a zis către Dânsul: Fiule, de ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl Tău şi eu, îngrijoraţi, Te căutăm. Dânsul însă a zis către ei: de ce era să Mă căutaţi? Nu ştiaţi, oare, că în cele ce sunt ale Tatălui Meu Mi se cădea să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Apoi a plecat împreună cu ei şi a venit în Nazaret, şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste lucruri şi cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. 

Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot aşa a binevoit să primească şi tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Şi al doilea, ca să astupe gurile iudeilor celor neînţelegători, care Îl cleveteau că nu păzeşte sâmbăta şi că strică Legea.

Pentru aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa şi de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Şi a fost tăiat împrejur; şi I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Şi iarăşi întorcându-Se Domnul cu părinţii Săi acasă, a vieţuit omeneşte, crescând cu anii, cu înţelepciunea şi cu harul, pentru mântuirea noastră.

Una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii creştine din primele secole este Sfântul Vasile cel Mare. Acesta este sărbătorit de două ori, în luna ianuarie. În chiar prima zi a anului, Sfântul Vasile cel Mare este serbat de toţi creştinii care folosesc calendarul şi tradiţia bizantină, iar în data de 30 ianuarie el este serbat, din anul 1081, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi cu Sfântul Grigore din Nazianz.

Părinţii Sfântului Vasile (330-379) erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind prigoniţi prin pădurile umbroase ale Munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini dintre numeroşii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sf. Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sf. Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Teologic vorbind, a dus o luptă îndelungată împotriva arienilor. Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă, faţă de arieni, învăţătura Bisericii. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens, cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul sau măcar să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia: „În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult“ (cf. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuşi fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul lăcaş ortodox din cetatea Niceea comunităţii ereticilor arieni, alungând poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea drept-credincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor drept-credincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din sfânta biserică şi dând-o rău-credincioşilor? Zis-a lui împăratul: Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa. Răspuns-a Vasile: Se cuvine mie, pentru dreptate a muri. Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: Vedem aici şi pe necărturarul Demostene. Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii. Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis Sfântului Vasile: Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine. Iar Sfântul a răspuns: De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi biserica să o dai arienilor. Şi, luând sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între drept-credincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului. Iar sfântul le-a zis: Să mergeţi, şi voi, arienii, şi voi, drept-credincioşilor, şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăşi, a voastră să fie biserica. Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar drept-credincioşii se mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut niciun semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne, miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi. (Proloagele pe luna Ianuarie).

Într-unul din cotidianele cunoscute din partea noastră a lumii, a apărut un articol în care se scria despre cât de deprimantă poate fi luna ianuarie.

Omul se trezește din lumea fictivă în lumea reală, obișnuită. Nu e nimic magic în lumea noastră. Nu e o atmosferă feerică, nu aștepți să vină cineva să te surprindă cu un dar. Nu toate îți creează zâmbete. Te trezești dimineața să mergi la serviciu, aștepți să țipe cineva la tine pe nedrept, acasă copiii nu te ascultă, într-un cuvânt, te lupți cu rutina lumii reale.

După sărbători îți dai seama că nu toate așteptările s-au aliniat realității. Unele lucruri puteau fi mai frumoase, altele mai bune. Unii au rămas deziluzionați pentru că așteptau prea multe. Alții, dezamăgiți că s-a terminat concediul, dacă au avut parte. Studenții sunt fără chef din pricină că se dă startul la sesiunea de examene.

Dar viața continuuă cu urcușurile și coborâșurile ei. Și tot așa de repede și trece. Cei mai mulți oameni își omoară timpul cu pistolul clipei. Zilele libere și atmosfera specifică Crăciunului și Revelionului se duc oricum. Măcar, zic ei, să se bucure de moment. Unii se bucură atât de mult că ajung în arest sau la spital.

Alții omoară viitorul copiilor lor cu portofelul. Le cumpără totul și le satisfac toate poftele, că, zic tot ei, dacă eu n-am avut măcar copiii să aibă. Așa ajung o mulțime de copii oameni care cred că totul li se cuvine.

Mai sunt alții cărora le este frică să se bucure pentru azi din cauza grijilor pentru mâine. Auzeam de cineva care îl depășește pe Hagi Tudose. Are 80 de ani, nu cheltuiește un leu din pensie pe aproape nimic din magazin, nu împrumută la nimeni vreun ban, trăiește din mila sau prostia altora, dar pune pensia deoparte pentru zile rele. Are vreo mulţi bani strânși până acum. Da, n-are nici moștenitori.

Mai este  acea categorie de oameni disprețuită de majoritatea, cei care caută să fie plăcuți lui Dumnezeu. Nici pentru ei nu e ușor, dar merg înainte cu nădejdea că într-o zi Hristos le va da mâna să-i ridice la cer. Pe un creștin adevărat, luna ianuarie nu-l deprimă, ci îi oferă oportunitatea unui nou an în care să lumineze întunericul de afară.

În prima zi din 2017  m-am rugat ca Dumnezeu să-mi facă limba ca pana iscusită a unui scriitor. Pentru că, după spusele psihologilor, noi vorbim zilnic cca 20.000 de cuvinte. Puse împreună sunt cam… 200 de cărți de 200 de pagini! Vrem sau nu, scriem în fiecare zi 200 de volume cu aprecieri sau minciuni, vorbe înțelepte sau de doi lei, vorbe goale ori cu greutate, înjurături sau urări…

Cineva spunea că în limba ebraică, limbă în care s-a scris Biblia, nu există slova “cuvânt”. Ci pentru termenul acesta se folosește “ledaber”. Adică giuvaier. Dacă ai un giuvaier de dat, vorbește, dacă nu ai, taci din gură!  Nu fiți dintre cei care atunci când întâlnesc pe cineva fac mintea interlocutorului tomberon. Dumneavoastră faceți-o trezorerie! Fiți magnați ai vorbelor frumoase!

Am citit, de asemeni, că în limba lui Iisus Hristos, pentru cuvânt se folosește și “lesaper”. Adică ramura din vârful unui copac! Asta înseamnă că atunci când deschidem gura, să-l înălțăm pe aproapele nostru. Să fim macarale, nu excavatoare! Dumnezeu e numai în sus…

Cine vorbește ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, spunea Solomon. Pentru mulți, gura nu-i doar o sabie, ci mitralieră. Cuvintele ucid. Dar și cresc aripi! Fiți îngeri, în 2017! De lumină…

Nu e de ajuns doar să spui vorbe. Contează și cine e în spatele lor. Nichita Stănescu ar numi asta “Necuvintele”. Ce vă iese din gură vine din inimă. Chiar dacă e ascunsă, oamenii o văd. Și Dumnezeu…

Orice cuvânt creează. Din cuvinte facem lumi. În funcție de ce rostim, trăim Raiul sau Iadul. Aveți grijă ce porumbei vă ies din gură în 2017. “Din cuvintele tale vei fi osândit ori mântuit”, spune Hristos. Trebuie să credeți și asta…

Nu fiți zgârciți! Îmbogățiți oamenii și anul acesta! Cuvintele să vă fie anafură. Cine le gustă să simtă Cerul!

2017 – Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română

img_8694La propunerea Preafericitului Părinte  Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, anul 2017 a fost declarat ca An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Hotărârea a fost luată în ședința de lucru din 28-29 octombrie 2015, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, în data de 16 decembrie 2016, Sfântul Sinod a aprobat completarea programului-cadru național bisericesc cu un capitol suplimentar, intitulat: Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Teodor Studitul sunt figuri emblematice ale anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești.

Totodată, membrii Sfântului Sinod au aprobat crearea medaliei comemorative și a diplomei Justinian Patriarhul şi apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului. Acestea vor fi oferite persoanelor care au ilustrat în mod deosebit tematica anului comemorativ 2017.

Slujba de Anul nou, 2017, în Parohia Coslada

Presentation1

O nouă șansă!

colorful-christmas-tree-backgrounds-wallpapersSe stinge un an… Se stinge, se-nchide, se subțiază, se risipește ca un fum, dispare. Cum a fost? Ce fel de an ne-a fost 2016?

Spiritul creștin ne cere să ne gândim în primul rând la cei aflați în nevoie și la cei plecați dintre noi, mai ales când moartea a fost violentă. Au fost, anul acesta, incendii, cutremure, inundații, plus numeroase și cumplite atentate: la Istanbul, Jakarta, Ouagadougou, Bacha Khan, Bruxelles, Orlando, Dhaka, Nisa, München, Berlin… Războiul din Siria pare fără sfârşit, iar milioane de oameni s-au refugiat în Europa, ridicând uriaşe probleme logistice, economice, politice şi chiar morale.

A fost, de asemenea, un an foarte agitat din punct de vedere politic, cu alegeri prezidențiale în Statele Unite, Austria, Bulgaria, Republica Moldova, cu scrutin local și parlamentar în România. Dinspre toate aceste direcții așteptăm acum, cu oarece emoții, să vedem care vor fi schimbările, într-o lume aflată într-o permanentă schimbare. S-a înregistrat, de altfel, un eveniment major, în premieră: dacă până acum toate statele europene se străduiau să se integreze în Uniunea continentală, Marea Britanie a decis s-o părăsească… E un precedent! Care, între altele, a reactivat mișcările secesioniste de ici-colo. Iar între timp, în Turcia a eșuat un puci, urmarea fiind o cascadă de arestări și decizii restrictive, eufemistic spus…

Pe meleagurile noastre, la 27 de ani din Decembrie 1989 încă nu prea suntem lămuriți ce-a fost atunci și cum s-au legat lucrurile după. În special nu ne e clar dacă, după mai bine de un sfert de veac, România ar fi putut sau nu să fie mult mai bine decât este.

2016 a mai fost un an excep­țional pe tărâmul științei: am putut vedea prima floare – o cârciumăreasă – care a crescut în spațiu, mai exact pe Stația Spațială Internațională, și au fost observate prima dată în mod nemijlocit undele gravitaționale!

Pentru Biserica Ortodoxă Română și credincioșii ei a fost Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. Prima parte a prilejuit un eveniment minunat, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea, despre care ziarul nostru a scris pe larg la vremea respectivă.

În rest, au fost de toate, și mai bune, și mai rele: a eșuat campania strângerii de fonduri pentru Cumințenia Pământului, Barack Obama a devenit primul preșe­dinte american care a vizitat Hiroshima, virusul Zika n-a reușit să tulbure Jocurile Olimpice de la Rio, în schimb au făcut-o multele dezvăluiri despre cazuri de dopaj, inclusiv implicând nume de celebrități, a fost Anul Interna­țional al Leguminoaselor și cel al Camelidelor (cămila, dromaderul, lama), a fost an bisect, în România a intrat în vigoare Legea antifumat, în lume a explodat Dosarul Panama (conturi secrete ale VIP-urilor), Portugalia a câştigat Campionatul European de Fotbal fără Cristiano Ronaldo în teren, încălzirea globală continuă, dar la ora la care sunt scrise aceste rânduri la București e un pui de ger.

Toate acestea privesc, desigur, comunitatea – fie ea locală, națio­nală sau mondială. Nici un bilanț nu poate fi complet fără realizările și eșecurile personale, bucurii și tristeți, speranțe și deza­măgiri; dar pe ele și le contorizează fiecare, în mintea și sufletul lui. Esențial este ca, la sfârșitul analizei, să răspundem cinstit la cel puțin o întrebare: Am fost, anul acesta, un pic mai buni decât în cel precedent? Un pic mai concesivi, mai înțelegători, mai dispuși să acceptăm părerile celorlalți, mai determinați să facem bine, mai activi, mai puțin depresivi, mai atenți la cei din jur, mai darnici, mai altruiști?

Măcar un pic! Dacă da, avem toate motivele să ne bucurăm că începe un An Nou. Dar și dacă nu – căci Dumnezeu ne mai dă o șansă să evoluăm sufletește. N-am fost acum mai buni? Vom fi la anul! Așa să ne-ajute Dumnezeu!

Tudor Zarojanu

Sursa: ziarullumina.ro

Anul Nou și reînnoirea vieții și nădejdii noastre

1280_800_20091219090507887432Conștient sau nu, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, ne aflăm cu toții în fața unui bilanț pe care viața ni‑l pune înainte. Rememorăm cu cei dragi de lângă noi clipe pe care nu le‑am dat uitării, mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și creionăm în minte schița unei vieți mai bune pentru anul care vine. Despre cum să o privim pe aceasta din urmă și spre ce calitate a ei să ne îndreptăm vorbea, în timpul comunismului, marele teolog și predicator rus Alexandre Schmemann (1921‑1983). Redăm aici traducerea din franceză a uneia dintre scurtele sale reflecții radiofonice dedicate trecerii dintre ani.

Anul Nou este o datină străveche: în momentul în care răsună orologiul de douăsprezece ori la miezul nopții, facem urări și ne îndreptăm împreună cu visurile noastre către viitorul necunoscut, sperând să obținem acel ceva de care avem nevoie, acel ceva care ne este cel mai scump.

Iată încă un nou an. Ce ne‑am putea dori nouă înșine, celorlalți, fiecăruia, tuturor? Către ce anume ne îndreptăm noi nădejdea?

Ea este ațintită către un singur cuvânt, care nu dispare niciodată – fericirea. Dorințele noastre de Anul Nou se îngemănează cu urările pentru o fericire nouă! Pentru fiecare dintre noi, fericirea aceasta are un conținut personal. Însă faptul de a crede că ea se poate realiza, că putem spera la ea și că o putem atinge, această credință este comună tuturor. Când însă este omul cu adevărat fericit?

Lumea și fericirea ei

Astăzi, după atâtea secole de experiență, după tot ceea ce am învățat despre om, nu mai putem identifica fericirea cu un singur obiect, și acela exterior: banul, sănătatea, succesul, care, după cum știm, nu coincid cu conceptul, mereu tainic și de neatins, al fericirii.

Bineînțeles, este clar că satisfacțiile aduc o formă de fericire, însă ea rămâne incompletă. Banii sunt, de asemenea, o fericire, dar totodată o tortură. O fericire este și succesul, dar și o teamă. Este uimitor să vedem cum, cu cât fericirea exterioară este mai mare, cu atât mai mult este mai fragilă, cu atât mai mare este frica de a o pierde, de a nu o putea păstra, de a o lăsa să ne scape. La trecerea în noul an poate vorbim despre o „nouă fericire”, pentru că „vechea fericire” n‑a reușit cu adevărat, căci încă îi lipsește ceva. Așadar, ne îndreptăm privirea din nou către viitor, cu implorare și cu o nădejde impregnată de visuri…

Cu mult timp în urmă au fost rostite cuvintele Evangheliei despre omul care se îmbogățise și care și‑a construit noi hambare pentru recoltele sale; el credea că posedă totul, toate grânele fericirii. Pe acestea se baza. Însă, în timpul nopții, i s‑a spus: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).

Fericirea nu‑i în afara noastră

Înăuntrul nostru, noi știm însă că orice am face, nu putem să împiedicăm viitorul să ajungă la dezintegrare, la moarte, această otravă care înveninează mica noastră fericire limitată. Tocmai de aceea, la trecerea în noul an s‑a născut obiceiul ca, în momentul în care începe să sune orologiul de douăsprezece ori la miezul nopții, să facem zgomot, să strigăm, să umplem lumea de vacarm. Fiindcă ne este frică să ascultăm, în liniște și singurătate, pendula orologiului, această voce necru­țătoare a destinului, o dată, de două ori, de trei ori și tot așa până la sfârșit, cu o regularitate implacabilă, terifiantă, în timp ce noi nu putem să schimbăm și să oprim nimic.

Iată cei doi poli indestructibili, înscriși în profunzimea cea mai adâncă a conștiinței umane: frica și fericirea, spaima și visul. Noua fericire la care visăm la trecerea în noul an este o fericire care ar liniști, ar destrăma, ar învinge desăvârșit frica; o fericire în care n‑ar exista această spaimă, cuibărită undeva în profunzimea conștiinței noastre și de care încercăm să ne protejăm fără încetare prin alcool, ocupații și zgomot.

„Nebune!” Da, visul etern al fericirii într‑o lume condamnată la frică și moarte este cu totul nebun. Omul care a atins culmile culturii o știe. Cu câtă dureroasă dreptate și tristețe răsună cuvintele lui Pușkin, acest mare îndrăgostit de viață: „Nu există nici o fericire pe pământ”. Ce imen­să melancolie traversează orice operă autentică de artă. Doar acolo, jos, mulțimea face gălăgie, strigă cât o țin plămânii și crede că prin acest vacarm și divertisment deocheat va veni fericirea.

Profunzimea dumnezeiască a fericirii omului

Nu, ea va veni numai atunci când omul cercetează existența în profunzime, cu corectitudine și curaj, numai atunci când el îi ridică voalul de minciună și iluzie, când privește drept în ochi frica. Așadar, fericirea autentică și neschimbătoare vine când omul realizează că ea constă în întâlnirea cu Adevărul, cu Iubirea, cu ceea ce este nesfârșit, sublim și pur, cu ceea ce el a numit și numește Dumnezeu. „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 4‑5). Aceasta înseamnă: să nu ascunzi viața sub frică și spaimă, să nu o destrami în amărăciune și disperare.

Ce‑ar fi dacă oamenii ar putea găsi, în setea lor febrilă de fericire efemeră, forța să se oprească, să reflecteze, să se afunde pentru o clipă în profunzimile vieții! Ce‑ar fi dacă ar putea atunci să audă ce vorbe, ce voce li se adresează din veșnicie, dacă ar putea ști ce înseamnă adevărata fericire. „Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

Când însă sună orologiul, nu visăm noi oare la o bucurie pe care nimic nu ne‑o va putea vreodată lua? Totuși, atât de rar atingem această profunzime. De ce ne este frică și amânăm totul pe mai târziu: mă voi ocupa mâine sau poimâine de ceea ce este esențial, de veșnicie. Nu astăzi. Mai este timp. Dar este atât de puțin timp! Încă puțin și acul ceasornicului se va apropia de ultima bătaie.

De fapt, aici, foarte aproape de noi, stă Cineva: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20). Dacă nu ne‑ar fi frică să‑L privim, am primi o așa lumină, o așa bucurie, o așa împlinire, încât am înțelege cu certitudine ce semnifică acest cuvânt de nepătruns și tainic, fericirea.

(Fragment din lucrarea: Père Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif… Entre­tiens spirituels, coll. L’échelle de Jacob, deuxième série, ­YMCA Press & OEIL François‑Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 137‑139; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)

Sursa: ziarullumina.ro

Ninge sub broboada mamei!

bench-winter-snow-night-lights-light-nature-park-treesDe câteva ori pe an, lumina ochilor tatei înviază în fereastra prin care se uita el din casă în curte. Înviază în același timp și lumina ochilor mamei. Mai mult decât lumina ochilor tatei, căci mama stătea, iarna, zile în șir, în dreptul ferestrei și se uita după mine afară. Adică spre cer, cu toate că eu nu mă întorceam niciodată pe acolo. Dar mama mă aștepta să vin pe oriunde.

Când vedea că începe să ningă, zicea că ninsoarea sunt eu și fugea într-un suflet la poartă să mă sărute pe frunte. Dar mă topeam imediat ce mă atingea cu buzele.

Of, ce prostie am făcut! se căina mama, și-și acoperea ochii cu colțul broboadei să nu se vadă că plânge.

De la venirile mele dese acasă a început să-i ningă și iarna și vara sub broboadă!

Lumina ochilor bunicii pâlpâie și ea mică de tot în fereastră. Se ține de mână cu lumina la fel de mică a ochilor bunicului.

Și mai sunt și alte lumini. Cea a ochilor lui Mancioacă, fratele tatei, care trecea în zorii fiecărei zile de iarnă pe la noi. Și cea a ochilor mătușilor mele Vica și Aritina, ce ne vizitau de sărbători.

Îndeosebi în preajma Crăciunului se petrece această înviere. Câteva lumini înviază afară în întuneric și privesc pe fereastră la luminile dinăuntru. Sunt ochii unei cete de colindători.

Ninge în odăile casei noastre cu colinde. Ochii mei încă vii o caută prin ninsoare pe mama.

Doamne, ce albă s-a făcut lumea în noaptea asta!

Poate că de la râsul unui om de la noi din sat pe care-L cheamă Dumnezeu și care vine, îno­tând prin zăpadă, să ciocnească un pahar de vin roșu cu lumina din ochii tatei!

Toate casele din satul meu au în noaptea de Crăciun ferestrele împodobite cu lumina ochilor ce nu mai sunt.

Lumina încă vie a ochilor mei se întoarce în noaptea aceasta acasă. Ca să-i poată primi în prag pe colindători. Și să vadă cum începe să ningă sub broboada mamei!

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro

Nașterea lui Hristos să devină nașterea noastră!

004205De fiecare dată când scriu despre Nașterea Domnului mă încearcă o anumită temere de a nu mă repeta. Cu toții asistăm la un paradox: de fiecare dată, în Biserică, trăirile ne sunt, deopotrivă, repetitive și pline de prospețime, de altfel ca tot ceea ce ține de liturgic. Tot așa ar trebui să fie și cuvintele rostite sau scrise despre lucrurile dumnezeiești. Pe de altă parte, acest eveniment din istoria mântuirii noastre este atât de major, atât de esențial, atât de plin de taină, încât oricând ar trebui să fim capabili să spunem ceva despre el cu sinceră și implicată simțire, în încercarea noastră de întrezărire a necuprinsului dumnezeiesc. Din fericire, cum ne spune Sfântul Efrem Sirul, „Întâiul-Născut ne-a deschis praznicul Său ca pe o vistierie” (Imnul Nașterii 5, 8).

Am ales, de această dată, să fiu confesiv, pornind de la o nouă experiență din atât de iute trecătoarea mea viață. Mi‑a dăruit Dumnezeu în miez de toamnă o nouă nepoțică. Încercând să fiu de oarece ajutor, m‑am dus și am stăruit mai mult la locul acestei dăruiri. Am stat îndelung cu Anna în brațe, până la opt săptămâni. Lucrul acesta nu mi se întâmplase nici cu copiii mei, nici cu ceilalți cinci nepoți. Nu avusesem atâta disponibilitate în ceea ce privește timpul. Când lucrezi, te întâlnești cu pruncul pentru câteva ore, seara. Iar la începutul pornirii în viață este mai mult treaba femeilor să se ocupe de el. Rolul și implicarea bărbaților vor crește puțin mai târziu. Și, în fapt, nici femeile nu dispun de foarte mult timp, deoarece au atâtea altele de făcut, pentru ele și pentru cei de lângă ele.

Lângă cel care‑și începe drumul în această viață

A sta cu un prunc de câteva săptămâni în brațe este o trăire greu de transmis. Aparține și nu aparține acestei lumi. Există un fel special de comunicare, la un alt nivel al ființei. Pruncul poartă nostalgia pântecelui matern. Acum, în comunicarea cu el, căldura trupului exprimă cel mai apropiat căldura sufletului. Este o comunicare subtilă și intensă, cu nuanță apofatică. De fapt, la o privire introspectivă atentă, constatăm că rămânem întreaga viață cu această nevoie și cu dorul negrăit al unei astfel de co­mu­nicări. De aici, poate, o țintă fi­nală, precum „sânul lui Avraam”. Acum, la început de tot, pruncul doarme mult și se trezește aproape numai ca să sugă. Își semnalează nevoile printr‑un plâns încă extrem de delicat, mai mult un scâncet, un limbaj sublimat care este numai al vârstei acesteia. Viața implică suferințe de la pornire. Cea a nașterii în primul rând, dar, în continuare, cele ale viețuirii. Foamea doare, colicii dor. Probabil și altele…

Privirea unui prunc este încă cea din peștera maternă. Iată, pântecul ca peșteră, ca Betleem! El ne vede ca prin ceață sau, cum frumos se exprima Apostolul, „prin oglindă, ca‑n ghicitură”  (1 Corinteni  13, 12). Trebuie să treacă un timp până când el să deslușească obiectele lumii înconjurătoare, să le descopere cu necontenită uimire.

Purtând în brațe firea noastră

Ținându‑l îndelung în brațe, tu încerci totuși să‑i prinzi privirea. Beneficiezi de distanța potrivită și de un unghi de vedere privilegiat. El îți apare mai mare decât este și mai limpede grăitor cu chipul. Căci este încă atât de pur, foarte aproape de Chipul după care este făcut. Când te depărtezi, te uimești de cât de mic și de plăpând este. Ce sentiment minunat ai când el se liniștește la sânul tău, la căldura trupului tău, și ce neliniște te cuprinde când nu se petrece așa! Creșterile de la o zi la alta sunt imperceptibile, dar, totuși, dacă ești atent, le observi cum apar și se instalează tot mai evident. Privirea, surâsul, gânguritul… capătă consistență și destinație. Începe o căutare tot mai accentuată a comunicării personale conștiente. Este o fascinație extraordinară, irezis­tibilă, într‑un prunc. De altfel, cum se poate observa cam în orice pui de vietate. Ea ne vine mai întâi din minunea alcătuirii lor, minune a unei Creații continue…, apoi, din puritatea și neajutorarea lor, însă, la prunc, în mod sigur și pentru că o taină nesfârșită răzbate din el. Toate promisiunile unei lumi împlinite și mântuite sunt acolo, în pruncul abia născut. Caracterul personal al celui de curând venit pe lume ne apare încă învăluit într‑o taină densă. Nădejdile ce‑l însoțesc ne sunt mari, dar nedeslușite. Cum erau și odinioară, la cei din lumea Vechiului Testament, îndreptățite de faptul că Îl așteptau pe Hristos, Cel îndelung prorocit în Scriptură. Dar iată că le avem și noi, chiar și după Întrupare, pentru că ele sunt sădite în noi dintotdeauna și pentru totdeauna. Întrebarea majoră care se naște este cum vom păstra această taină, cum o vom crește, cum o vom ajuta să sporească, ce moștenire spirituală îi vom transmite ca să ajungă la Limanul izbăvirii. Singuri nu putem realiza mare lucru, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

De la fragilitate spre robustețe veșnică

Ceea ce trăim și simțim noi în proximitatea prelungită a unui nou‑născut ne poate apropia de trăirea și sentimentul care ne pot fi induse de întâlnirea cu Pruncul Hristos, cu Cel care a existat istoric și cu Cel care rămâne veșnic, în Pruncia Lui, supraistoric. Starea Lui la naștere era la fel de precară ca a oricărui alt prunc, iar nevoia Lui de ocrotire poate și mai mare, căci forțele răului erau întețit îndreptate împotriva Lui. A fost expus morții din prima zi! Incredibil pentru Unul Fiu al lui Dumnezeu, Unul Domn al nostru! Mi‑aduc aminte cum Ioan Alexandru ne atrăgea atenția la cursurile sale de ebraică veche că abel abelim se poate traduce nu numai prin deșertăciunea deșertăciunilor, ci și prin fragilitatea fragilităților. La origine, abel înseamnă abur, (ră)suflare. Deșertăciune este numai un înțeles figurativ, derivat. Pruncul Iisus și, într‑un fel, alături de El, orice prunc întrupează tocmai această fragilitate maximă. Este însă acea fragilitate care, cum remarca și Andrei Tarkovski, înseamnă viață, care dă putere, care ajută să supraviețuiești. Fragilitatea firului de iarbă, pe care nu‑l doboară nici cele mai mari furtuni. Chenoza este acum la maximul ei. Părintele Dumitru Stăniloae era mereu uimit de subtilitatea teologică a poporului român, de sensibilitatea și delicatețea lui, când spune în colinde despre micul Iisus că n‑avea „scutece de înfășat și hăinuțe de‑mbrăcat”. Avea nevoie de ocrotire. Este de luat aminte la multiplele inserări ale îngerilor spre ocrotirea Nașterii, intervenții premergătoare și intervenții consecutive ei. Se creează o mare alianță a îngerilor cu smeriți oameni aleși, o împreună-lucrare pentru salvarea Pruncului Emanuel. Arhanghelul Gabriel i‑a apărut lui Zaharia ca să‑i vestească că Elisabeta îl va zămisli la vârstă înaintată pe cel care avea să deschidă calea Domnului (Luca  1, 11‑20), apoi Fecioarei Maria, aducându‑i Bună Vestire (Luca  1, 26‑38). Un înger al Domnului i‑a apărut în mai multe rânduri lui Iosif în vis ca să‑l îndemne să nu o părăsească pe Maria, însărcinată în chip minunat de la Duhul Sfânt (Matei  1, 20), ca să‑l avertizeze să fugă în Egipt spre salvarea vieții Pruncului (Matei  2, 13), iar mai târziu, ca să‑i vestească posibilitatea reîntoarcerii în patrie (Matei  2, 19‑20). Un înger al Domnului L‑a vestit pe Hristos păstorilor (Luca  2, 9‑13). Mulțime de îngeri („oaste cerească”!) se pogoară să‑L slă­vească în cântări pe Pruncul sfânt, abia născut, și să cheme oamenii la bună voire între ei (Luca  2, 13‑14). Comunicarea între cer și pământ este acum maximă. „Coborât‑a, coborât/ Dumnezeu pe‑acest pământ”, s‑au pogorât și îngeri în voios alai. Totul este însă amețitor de ascensional. Aspiră spre cer! Noaptea Nașterii este noapte de priveghere. Privegherea îngerească se însoțește cu privegherea ome­nească (Sfântul Efrem Sirul, Imnul Nașterii 21, 4). Numai Pruncul, în puritatea‑i absolută, ve­ghează dormind liniștit, încălzit de răsuflarea cu mireasmă de fân a unui bou și a unui măgăruș.

Spre o naștere din nou

Îndelung stând eu cu prunca în brațe, am avut o mică revelație. Mi‑am zis că de aici, de la Naștere, ar trebui să înceapă nu numai orice teologie (avem cuprinse în ea toate dogmele creștine), ci și orice filosofie. De aici să pornească toate discuțiile savante despre spirit și materie, ființă și existență, credință și rațiune, persoană și devenire, religie și morală, frumusețe și relație umană, bine și rău, spațiu și timp etc. Orice știință și orice conștiință. Orice politică ce se vrea demnă de numele ei originar, privind grija responsabilă pentru cele ale polisului. Sintetic, orice început de cunoaștere să fie racordat la Naștere, ea însăși un nou Început bun, răscumpărând și confirmând primul Început bun, pus prin Facere.

Există o Naștere obiectivă, istorică, și o Naştere subiectivă, anume împroprierea acelei Nașteri de către fiecare dintre noi. Hristos Se naște pentru fiecare în parte, și fiecare „avem parte” de Nașterea Sa. Parte care este una cu întregul! Nașterea este în toate ale ei și a noastră. Până ce Hristos nu Se naște în noi, nașterea nu ne este deplină. În chip mistic, dacă vrem, dacă ne străduim, putem fi și peșteră, și magi crai de la Răsărit, și stea, și îngeri, și păstori, și bou și măgar, ba chiar și maică, împreună cu Maica Sfântă.

În brațele Pruncului care ne‑a renăscut la Viață

Nașterea este de un realism nesfârșit, la culme și pe culme, dar felul în care s‑a petrecut acoperă nepotolita noastră nevoie de poveste. Doar suntem veșnic copii ai lui Dumnezeu! Pentru noi, cei din acest spațiu geografic și spiritual, Nașterea este legată de zăpadă, de imaculat, de „necălcat de picior de om”, de un blând feeric, învăluitor. De maximum de întuneric și de lumina ajunsă sâmbure, care pornește să crească izbăvitor. Este multă copilărie în Nașterea noastră. Dar oare nu la copilărie ne îndeamnă Hristos (Matei  18, 2‑6)? Și câtă paradisiacă frumusețe! În treacăt fie spus, dacă binele îl pot aprecia și animalele, la nivelul lor…, omul este singura ființă care poate aprecia frumusețea și care, într‑un fel nobil, este dependentă existențial de ea. Și asta pentru că este făcut după chip și asemănare: frumos și întru înfrumusețare!

Nașterea lui Hristos ar trebui să devină propria noastră Naștere. Spre aceasta, de mare ajutor ne pot fi pruncii noștri, de vom ști să‑i privim ca atare. Sfântul Efrem Sirul vede o legătură directă între Pruncul Iisus și orice prunc de pe lumea aceasta: „Ca prunc era Cel ce alcătuia pruncii”  (Imnul Nașterii  4, 170). Să‑i ținem în brațe ca și cum L‑am ține pe El, și atunci pe El Îl vom ține. Îl vom ține și ne va ține! „Care bucurie/ Și la voi să fie/ De la tinerețe/ Pânâ la bătrânețe!”

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro

27 decembrie 2016: La mulţi ani, Ştefania-Teodora şi Andreea-Lorena

dsc_9800

dsc_9815

dsc_9818

dsc_9827

Ţinem tradiţia (şi pe cea culinară)

dsc_9545

dsc_9547

dsc_9555

dsc_9563

dsc_9565

dsc_9588

dsc_9645

dsc_9655

dsc_9661

dsc_9666

dsc_9672

dsc_9678

dsc_9684

dsc_9700

dsc_9723

dsc_9725

dsc_9746

dsc_9749

dsc_9762

dsc_9763

dsc_9768

dsc_9780

dsc_9783

dsc_9797

Praznicul Naşterii Domnului în comunitate (2016)

dsc_9466

dsc_9474

dsc_9513

dsc_9515

dsc_9527

Să Se nască Hristos în inima ta! La mulţi ani!

ag-nikolaos-stegis-4-e1272949240519

Naşterea Domnului, Matei 2, 1-12

nasterea-domnului-pictor-gabriel-toma-chituc1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: 2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. 3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. 4. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? 5. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: 6. “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”. 7. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. 8. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. 9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. 10. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. 12. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Un om s-a aşezat într-o staţie de metrou din Washington DC şi a început să cânte la vioara. Era o dimineaţă rece de ianuarie. El a cântat şase piese de Bach timp de aproximativ 45 minute. În acest timp, deoarece era oră de vârf, s-a calculat că 1.100 oameni au trecut prin staţie, cei mai mulţi dintre ei în drum spre locul de muncă. Abia după trei minute de cântat, un bărbat de vârstă mijlocie a observat că exista un muzician în staţie. El şi-a încetinit pasul şi s-a oprit pentru câteva secunde, continuându-şi grăbit drumul. Un minut mai târziu, violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în sertar şi fără oprire şi-a continuat drumul. Câteva minute mai târziu, cineva s-a rezemat de perete să-l asculte, dar rapid omul s-a uitat la ceas şi a început să meargă din nou. În mod clar el urma să întârzie la serviciu.

Cel care i-a acordat cea mai mare atenţie a fost un băiat de trei ani. Mama lui îl grăbea, dar copilul s-a oprit să se uite la violonist. În cele din urmă, mama l-a tras tare de mână, iar copilul a continuat să meargă, întorcându-şi capul tot timpul. Această acţiune a fost repetată de mulţi alţi copii. Toţi părinţii, fără excepţie, i-au forţat să se grăbească.

În cele 45 minute în care muzicianul a cântat, doar şase oameni s-au oprit şi au rămas pentru o vreme să-l asculte. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat să meargă în ritmul lor normal. A adunat 32 dolari. Când a terminat de cântat, nimeni nu a observat, nimeni nu a aplaudat, doar o singură doamnă l-a recunoscut pe marele violonist. În afară de acea doamnă, nimeni nu ştia acest lucru, dar violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai talentaţi muzicieni din lume. El a cântat una dintre piesele cele mai complicate scrise vreodată, pe o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile înainte de a cânta la metrou, Joshua Bell era “sold out” (adică s-au vândut toate biletele pentru spectacolul său) la un teatru din Boston, unde preţul mediu pentru un bilet era de 100 dolari.

Aceasta este o poveste adevărată, care să găseşte şi pe site-ul www.youtube.com. Joshua Bell a cântat incognito într-o staţie de metrou, la rugămintea ziarului Washington Post, ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust, precum şi priorităţile oamenilor. Într-un mediu obişnuit, la o oră nepotrivită, s-a încercat să se găsească răspunsul la câteva întrebări: De ce nu percepem frumuseţea? De ce nu ne oprim să o apreciem? De ce nu putem recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?

Una dintre posibilele concluzii din această experienţă ar putea fi: “Dacă nu avem un moment să ne oprim şi să ascultăm unul dintre cei mai buni muzicieni din lume cântând cea mai bună muzica scrisă vreodată, cât de multe alte lucruri pierdem?”

Crăciunul nu înseamnă doar Moș, brad împodobit, îngerași atârnați în perdele, felicitări tâmpe cu reni sau oameni de zăpadă. Nici efecte luminoase pe stâlpi, pe garduri, în copaci. Nici pavoazare exacerbată. La iesle n-a fost nimic în afară de Prunc care să iasă-n evidență. Fără El, nimic nu are valoare. Ornamentele pot fi surogate de Crăciun, dar nu țin loc de Dumnezeu!

Crăciunul nu înseamnă căruțuri încărcate, împinse transpirat printre rafturile mallurilor ticsite, promoții cu lucruri pe care nu le-ai cumpăra niciodată. Acesta-i mercantilism al cărui dumnezeu e pântecele. Crăciunul nu înseamnă ghiftuială oarbă cu caltaboși, tobă și șorici, asezonate cu portocale și muzică proastă. Face burta plină și inima goală… Inima goală înseamnă răutate!

Crăciunul nu înseamnă alergare disperată în trafic, nervi, upgradare cu bombăneli, înjurături și claxoane răgușite, și totul numai ca să mănânci cu familia. Masa în familie nu e de sezon. Iar familia nu e familie dacă tensiunile zilnice te faci să mănânci cu noduri în gât.

Crăciunul nu înseamnă să duci o pungă de dulciuri, cozonaci sau jucărioare de pluș orfelinatelor, să-ți faci poză cu nevoiași și s-o postezi obligatoriu pe Facebook așteptând like-uri. Sau, pentru unii, voturi. Săracii sunt cu noi în toate zilele. Nu știu de ce muzica buzunarelor lor goale în restul anului nu se aude…

Crăciunul nu înseamnă nici împărtășanie cu euharistia sfântă că așa o cere tradiția (bisericească). Crăciunul nu e tradiție. Nici trecut. Nici virtual. Crăciunul e realitate!

Crăciunul nu înseamnă SMS-uri forwardate, zâmbete false, țoale de firmă, excursii exotice, nici discoteci, nici lampioane și nici măcar cadouri în cutii colorate îngrămădite sub brad. Crăciunul nu e distracție. Și nici recurs la morală…

Crăciunul nu e nici mers la biserică după un repaus îndelung. Cu Dumnezeu nu poți avea credință tip cangur.

Crăciunul e altceva. E lumina care biruie întunericul, binele care distruge răul, viața care învinge moartea. E ziua când totul s-a schimbat. Istoria s-a rupt în două. Timpul s-a oprit, apoi a luat-o de la capăt. Fiul lui Dumnezeu a coborât printre telurici. Tatăl ne-a cadorist cu ce avea mai scump. I-ai desfăcut cutia?

Crăciunul e sărbătorirea lui Hristos! Îi mulțumim pentru toată purtarea de grijă! Și cerem iertare pentru tot ce am uitat să fim. E ziua când ne oferim Lui. Și așa să rămânem. Permanent în Crăciun…

Dragii mei, Crăciunul este sărbătoarea vieţii, a bucuriei şi a frumuseţii; este cea mai frumoasă celebrare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. De aceea, bisericile şi casele noastre sunt împodobite cu brazi, cu globuri şi lumini.

Însă primul Crăciun, când S-a născut Iisus la Betleem, nu a fost aşa. Nu erau lumini, nici brazi, nu era totul curat, într-un cuvânt lipsea această atmosferă de sărbătoare. Viaţa era grea, dură. Şi în aceste condiţii s-a născut Iisus. Să ne gândim puţin. Sfânta Maria şi sfântul Iosif tocmai sfârşiseră o călătorie lungă; de la Nazaret la Betleem sunt mai mult de 100 de km. Erau obosiţi, înfometaţi şi murdari de pe drum. În plus, nu au găsit loc de odihnă la han, ci au fost nevoiţi să se adăpostească într-un grajd. De fapt, era o grotă, o peşteră amenajată pentru animale.

Păstorii erau oameni simpli care nu reuşeau să-şi găsească o slujbă mai bună. Uneori erau chiar oameni certaţi cu legea şi se angajau şi ei să păzească oile pentru a scăpa de rigorile legii. Magii, deşi erau fără îndoială, înţelepţi, nu erau nici ei perfecţi, pentru că erau străini, nu făceau parte din poporul evreu, nu erau fiii lui Avraam.

Aşa a fost primul Crăciun la Betleem. Nu erau lumini multicolore, nici confort, nici o companie selectă. Ce încerc să spun cu aceste cuvinte? Că Dumnezeu cel infinit, veşnic, cel de nepătruns, Creatorul universului şi al timpului, acest Dumnezeu atotputernic în înţelepciunea şi, mai ales, în bunătatea sa, a venit printr-un prunc în existenţa umană, în viaţa noastră aşa cum era ea: cu greutăţi, limite şi imperfecţiuni. Şi aceasta este esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu egal cu Tatăl din veşnicie asumă condiţia noastră veche şi degradată; Iisus Hristos, Cuvântul făcut trup, a locuit între noi, aşa cum am auzit în evanghelie – noi cei obosiţi (ca Maria şi Iosif), noi cei simpli şi păcătoşi (ca păstorii), noi cei marginalizaţi, uitaţi sau nedreptăţiţi (ca magii).

Nu este o întâmplare că Dumnezeu a vrut să fie cu noi, cei limitaţi şi păcătoşi, ci Domnul face acest lucru pentru că El este iubire. Crăciunul ne arată dragostea lui Dumnezeu în viaţa noastră aşa cum este ea, am putea spune printre ruinele vieţii noastre.

Ceea ce impresionează la venirea lui Iisus pe acest pământ este modul în care o face. Într-o zi obişnuită, în timpul unor evenimente care solicitau atenţia oamenilor (recensământul populaţiei), într-un oraş, aparent lipsit de însemnătate şi într-un staul care nu inspiră prea mult respect. Iisus vine în linişte pe acest pământ, pentru ca omul să se obişnuiască şi să înţeleagă că Dumnezeu îl cunoaşte pe om în profunzimea sa, în umanitatea sa. Dumnezeu este aşa de mare, încât poate să devină slab şi ne vine în întâmpinare ca prunc lipsit de apărare ca să-L putem iubi. Dumnezeu ia chip umil pentru a ne îndrepta spre El din toată inima. Iar calea ce duce spre el este Iisus. El a venit din cer pentru a ne arăta drumul către cer. Dacă Dumnezeu ar fi venit în toată maiestatea Sa, omul s-ar fi speriat şi ar fi reacţionat cu teamă în faţa lui. Tocmai de aceea a ales să urmeze paşii umani obişnuiţi: naştere, copilărie, adolescenţă şi tinereţe. Acesta este limbajul pe care îl înţelegem. Prin Iisus, Dumnezeu a vorbit pe limba noastră pentru a-I înţelege mesajul. Cei care cred că L-ar fi recunoscut pe Mântuitorul dacă ar fi trăit în acea vreme, să se gândească cum ar fi reacţionat dacă treceau prin staţia de metrou unde cânta Joshua Bell. Dacă oamenilor le este greu să recunoască o melodie frumoasă, cum ar fi putut recunoaşte frumuseţea însăşi?

Mai mult, acest Prunc dumnezeiesc din ieslea Betleemului, atunci când a crescut, nu S-a schimbat câtuşi de puţin. Iisus a fost aspru criticat pentru că stătea la masă cu vameşii, care erau păcătoşi publici, pentru că stătea de vorbă cu femeia samariteană, o străină, pentru că a atins un om pe care nimeni nu avea voie să-l atingă, un lepros. Şi în cele din urmă, Iisus a murit pe cruce între doi tâlhari. De la ieslea Betleemului până la mormânt, Cuvântul lui Dumnezeu a locuit între noi. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se schimbă! Aşa este iubirea în forma sa cea mai radicală, o iubire care coboară la noi oamenii pentru a ne ridica şi a ne mântui.

Scriitorul Fiodor Dostoevski surprinde bine acest mesaj al sărbătorii de azi povestind, într-unul din romanele sale, cum şi-au petrecut noaptea de Crăciun deţinuţii dintr-o închisoare din Siberia. Dintr-o baracă cenuşie, la capătul unei alei pline de noroi, cei întemniţaţi priveau printr-o fereastră cu zăbrele spre biserica din oraş. Când au tras clopotele micii biserici, unul dintre ocnaşi oftează: “Este Crăciunul, dar nu şi pentru noi care suntem separaţi de lume”. După sfânta Liturghie de la catedrală, un preot a venit la închisoare, a încropit un altar cum a putut şi a început slujba. “Acum a venit şi la noi Dumnezeu”, au exclamat deţinuţii. “Da, a replicat preotul, aici locuieşte Dumnezeu tot timpul anului. Vedeţi voi, El merge la biserică numai la ocazii deosebite”, a încheiat părintele.

Dragii mei, de fapt, Dumnezeu locuieşte în bisericile noastre tot timpul şi cu siguranţă locuieşte şi în sufletele noastre, locuieşte cu noi toţi, cu noi cei imperfecţi şi păcătoşi, cu cei săraci, cu cei bolnavi din spitale sau din casele lor, cu cei care nu au pe nimeni, cu cei care se simt singuri astăzi de Crăciun, cu cei uitaţi de familiile lor şi cu cei din penitenciare.

Să reţinem aşadar, Crăciunul nu este un tablou frumos dintr-o vitrină, cum încearcă să ne convingă societatea consumistă în care trăim. Dar Crăciunul este sărbătoarea Cuvântului făcut trup pentru noi toţi, este sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu care ni se dăruieşte în greutăţile noastre, printre ruinele vieţilor noastre ca să ne înalţe şi să ne mântuiască. Iar această iubire ne dă curaj, mângâiere şi putere. De aceea noi numim evanghelia “vestea cea bună!”. De aceea, pot să vă spun din toată inima, tuturor: Crăciun fericit!

Colindând colind frumos…!

dsc_9358

dsc_9406

dsc_9431

dsc_9437

dsc_9448

dsc_9425

În aşteptarea pruncilor la Sfânta Liturghie

dsc_9289

dsc_9310

dsc_9319

În ajun, 2016: “Primiţi colinda?”

dsc_9029

dsc_9079

dsc_9087

dsc_9093

dsc_9104

dsc_9120

dsc_9189

dsc_9196

dsc_9241

dsc_9275

24 decembrie 2016 – Ajunul Naşterii Domnului

dsc_02651Ajunul marii sărbători a Nașterii Domnului este o zi deosebită pentru credincioșii creștini ortodocși. Ultima zi a Postului Crăciunului este zi de post mai aspru decât celelalte zile, deoarece se ajunează până la ceasul al IX-lea, când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere în amintirea postului profetului Daniel și al celor trei tineri din Babilon, sau turte însiropate, cu nucă şi mirodenii, numite scutecele Mântuitorului.

În unele părți se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nașterea Domnului. Această ajunare amintește totodată de Postul ținut mai odinioară de catehumeni, care în seara acestei zile primeau botezul creștin și apoi prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop.

De asemenea, anul acesta, potrivit rânduielilor tipiconale, în ziua Ajunului Naşterii Domnului Iisus Hristos se oficiază Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia, pentru că ajunul cade sâmbăta, iar în ziua sărbătorii Naşterii Domnului se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

E frumos!, Costache Ioanid

colindatori-iata-vin-colindatori-e28094-at-muzeul-nac5a3ional-al-satului-22dimitrie-gusti22E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă
E frumos!

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
E frumos!

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
E frumos!

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
la Hristos!

CHRISTMAS GUITAR

De la iesle pân’ la Cruce – Costache Ioanid

ag-nikolaos-stegis-4-e1272949240519De la iesle pân’ la Cruce,
cât amar, cât suflet frânt,
ce alean, ce milă dulce,
Te-a putut din Cer aduce
pe pământ!
De la staul la Golgota,
jalea cum să Ţi-o cuprind?
Trist privea spre Cruce, bolta,
munţii grei porneau revolta
clocotind!
De pe fân şi pân’ la cuie
numai răni şi vânătăi,
ce cuvinte pot să spuie
cum plângeai pe-o cărăruie,
pentru-ai Tăi!
Din Egipt în Ghetsimani
numai plâns şi privegheri,
Te pândeau mereu duşmanii
până n-au mai fost Betanii,
nicăieri!

De la iesle pân’ la mine…
câte lacrimi, câţi martiri!
Unde voi găsi suspine,
Doamne, să-Ţi aduc depline
mulţumiri?

Tudor Gheorghe – Iarna

Concert de colinde – Formaţia Anton Pann

Sfinţii săptămânii 19-25 decembrie

15621745_1367685456597090_4052036664555218264_n

19 DECEMBRIE – SFINŢII BONIFATIE ŞI AGLAIA – Acești doi sfinți au trăit spre sfârșitul secolului al III-lea, pe când împărat era Dioclețian (284-305). Aglaia, o aristocrată bogată din Roma, era fiica proconsulului Acachius. Tânără și necăsătorită fiind, trăia trupește împreună cu sclavul Bonifatie, administratorul proprietăților ei. Totuși, în ciuda vieții lor ușoare și fără griji, amândoi erau cu lărgime de inimă față de săraci și de străini.

Auzind de la unii creștini despre persecuția care avea loc în părțile răsăritene ale imperiului și despre pătimirile și minunile mucenicilor, Aglaia își dorea să dobândească și să găzduiască în casa ei sfinte moaște, drept pentru care l-a trimis pe Bonifatie în expediție în Asia Mică, cu sarcina de a se întoarce de acolo aducând sfinte moaște de mucenici. La plecare, Bonifatie i-a spus Aglaiei, mai în glumă, mai în serios: Doamna mea, dacă nu voi găsi rămășițe de martiri și mă voi da pe mine însumi spre pătimire, îmi vei primi înapoi trupul cu cinste? Aglaia însă l-a luat în râs, ca pe unul pe care îl știa că nu era bărbat virtuos. Bonifatie, însă, avea și el un mare respect față de martiri și nu se considera vrednic să atingă sfintele lor moaște.

Plecând Bonifatie însoțit de câțiva tovarăși, după o lungă călătorie, au ajuns cu corabia în Tarsul Ciliciei. Lăsându-și însoțitorii la han, Bonifatie s-a dus țintă în piața cetății unde, sub privirile mulțimii, erau judecați și torturați câțiva creștini.

Văzând chinurile teribile ale celor ce pătimeau, dar și fețele lor luminoase, Bonifatie s-a străpuns la inimă și s-a apropiat de ei plângând și le-a îmbrățișat și sărutat picioarele. Chinuitorii l-au întrebat cine este, iar Bonifatie a răspuns că e un creștin, iar apoi a refuzat să jertfească zeilor. L-au dezbrăcat, l-au atârnat cu capul în jos și l-au bătut de cădea carnea de pe el. L-au dat apoi jos din atârnătoare și i-au turnat plumb topit pe gât, dar Hristos i-a primit jertfa și l-a făcut de priveliște și de minune înaintea mulțimii adunate, căci nu a murit, ci era viu și sănătos. Văzând aceasta, mulțimea de cetățeni adunați a prins să strige: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”, au început să arunce cu pietre în judecător, apoi au intrat în templu și au dărâmat statuile.

A doua zi, liniștindu-se revolta din oraș, judecătorul a hotărât ca Sfântului Bonifatie să i se taie capul și așa s-a săvârșit. Mai mult de 500 de cetățeni din Tars au crezut în Hristos și s-au adăugat Bisericii în urma minunilor întâmplate cu ocazia torturării și execuției Sfântului Bonifatie și a celorlalți creștini.

Tovarășii lui Bonifatie, neștiind de pătimirea și moartea lui, îl căutau prin taverne, crezând că s-a îmbătat peste noapte și zace pe undeva. În cele din urmă au dat peste un om care asistase la martiriul și moartea lui și care i-a dus la locul unde se afla trupul mucenicului. Îndurerați, prietenii lui l-au răscumpărat și l-au dus la Roma. Înainte să ajungă aceștia în cetate, Aglaia a fost înștiințată de un înger de sosirea fostului sclav și iubit, acum Mucenicul Bonifatie, așa că s-a dus și a înștiințat preoții locului, primind sfintele moaște cu bună rânduială. Pe mormântul Sfântului Bonifatie, loc unde se săvârșeau multe minuni, Aglaia a zidit un paraclis, iar astăzi acolo se află Basilica dei Santi Bonifacio e(d) Alessio, pe dealul Aventin din Roma.

Aglaia și-a împărțit averea săracilor și s-a retras la o mănăstire unde a petrecut 15 ani întru pocăință, apoi s-a mutat la Domnul.
Dacă Bonifatie și-a spălat păcatele prin vărsarea sângelui său, Aglaia s-a curățit pe sine prin vărsarea de lacrimi și asceză, fiind primiți înaintea Domnului întru bucurie, căci El nu dorește moartea păcătoșilor, ci să se întoarcă și să fie vii.

20 DECEMBRIE – SFÂNTUL SFINȚIT MUCENIC IGNATIE TEOFORUL a fost episcop al Antiohiei (în Siria). A murit în anul 107 în timpul unei persecuții împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian. Prăznuirea lui principală este la 20 decembrie, iar la 29 ianuarie se face pomenire, în calendarul ortodox, pentru aducerea moaștelor sale de la Roma la Antiohia.

Există două ipoteze privind numirea de Teoforul, care poate însemna atât purtătorul de Dumnezeu, cât și cel purtat de Dumnezeu. Unii spun că Sfântul Ignatie a fost numit de creștinii din vremea sa deja ca „purtător de Dumnezeu” datorită harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cum se poate vedea și din scrierile sale. Alții spun că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos, l-a luat în brațe și a zis: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăția cerurilor”; și: „Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește”. De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu.

Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al doilea episcop/patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din cei 70 de Apostoli). A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parților, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung și a văzut că nu poate fi întors de la credința în Iisus Hristos. De aceea a fost chinuit în felurite chipuri; dar, arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostași, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetățile prin care trecea și se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”. În Roma a fost aruncat în arena circului și a fost sfâșiat de leii sloboziți asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creștinii și le-au dus în Antiohia, dându-le fraților, ca un dar dorit. Aceștia le-au așezat cu toată cinstea în pământ. Biserica prăznuiește cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaștelor sfântului Ignatie Teoforul la 29 ianuarie.

21 DECEMBRIE – SFÂNTA MUCENIŢĂ IULIANA DIN NICOMIDIA a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era din Nicomidia, fiica unor părinți bogați, care au logodit-o cu un senator elin, pe nume Eleusie. Logodnicul voia să facă nunta, dar sfânta n-a vrut, ci i-a zis: ”Nu mă mărit cu tine, până nu ajungi prefectul cetății”. După ce a ajuns prefect, sfânta i-a zis iarăși: ”N-am să primesc să mă mărit cu tine, dacă nu treci de la slujirea idolilor la credința creștină”.

Atunci logodnicul i-a mărturisit aceasta tatălui ei. Iar tatăl ei, pentru că nu a putut să o întoarcă de la credința în Hristos, a dat-o pe mâna prefectului, logodnicul ei, ca s-o cerceteze după legile romane. Prefectul a dezbrăcat-o de haine și a poruncit să fie chinuită, iar apoi aruncată în temniță.

În noaptea în care a fost aruncată în temniță, pe când se ruga, s-a apropiat de ea în chip de înger dușmanul nevăzut al tuturor oamenilor, diavolul, și a îndemnat-o să jertfească idolilor, ca să scape. Sfânta l-a alungat și l-a făcut să mărturisească, fără voia lui, cine era.

Fiind adusă din nou înaintea prefectului, a rămas neclintită în dragostea pentru Hristos, drept pentru care a fost aruncată într-un cuptor încins, care însă prin minune îndată s-a răcit. La vederea minunii, cinci sute de bărbați și o sută treizeci de femei au crezut în Hristos și au fost tăiați cu sabia pe loc. Mucenița Iuliana a fost supusă din nou la chinuri, dar arătându-se mai tare decât ele, a fost tăiată cu sabia.

Când a fost logodită de părinții ei cu Eleusie, Iuliana era în vârstă de 16 ani, iar când s-a logodit cu Hristos prin mucenicie, era de 18 ani.

22 DECEMBRIE – SFÂNTUL PETRU MOVILĂ a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox.

22 DECEMBRIE – SFÂNTA ANASTASIA a crescut într-o familie de rang înalt din Roma, posesoare a unei averi considerabile. Tatăl ei era în mod sigur şi membru al Senatului roman, respectat şi, evident, temut de cei din jur. În biografia Sfintei este relatat faptul că ar fi fost de origine elină, lucru destul de puţin probabil. El a stat la baza căsătoriei forţate a Sfintei Anastasia cu un tânăr care provenea dintr-o familie influentă, pe nume Pomplius. Această însoţire a fost din start o opţiune greşită, dar, cum la vremea respectivă părinţii hotărau aproape întotdeauna cu cine trebuie încheiată căsătoria copiilor, Sfânta Anastasia nu s-a putut împotrivi. Soţul ei era fermecat atât de frumuseţea ei fizică, cât şi de averea impresionantă.

Observând că Sfânta Anastasia obişnuieşte să hrănească săracii şi are grijă de creştinii întemniţaţi, a închis-o cu forţa în casă. De multe ori a încercat să abuzeze fizic de ea, dar Sfânta nu se temea de bărbatul acela laş şi lipsit de orice scrupule.

Trecerea ei la creştinism s-a datorat unuia dintre perceptorii avuţi în adolescenţă, pe nume Hrisogon. Atunci când acesta a fost întemniţat, a încercat să ia legătura cu el prin scrisori. Cu toate acestea, căsătoria cu Pomplius a rămas din toate punctele de vedere un eşec, lucru care a determinat-o să îl întrebe pe Hrisogon ce trebuie făcut. Acesta a îndemnat-o să aibă răbdare şi să se roage pentru mântuirea soţului ei. Atunci când sfânta l-a întrebat dacă Pomplius se va întoarce vreodată la adevărata credinţă, Hrisogon i-a trimis următorul răspuns: „Totdeauna înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea şi după moarte se făgăduieşte viaţă. Cu un sfârşit se încheie cele potrivnice ale lumii, ca şi cele cu bună norocire, astfel încât nu prin nevoi să domnească deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deşartă, înălţarea. Una este marea pe care umblă bărcile trupurilor noastre şi de o cârmă se conduc sufletele noastre prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale altora fiind slabe, chiar la ţărm sunt aproape de înecare, căci aproape este vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la ţărm mântuitor. Iar tu, o, slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gândul de Crucea lui Hristos şi te pregăteşte spre lucrul Domnului şi, după ce vei sluji, după dorinţa ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos“ (Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, p. 430).

La scurtă vreme de la primirea acestei scrisori, Pomplius a fost trimis într-o ambasadă la perşi, iar corabia cu care a plecat s-a scufundat în adâncurile mării. Sfânta Anastasia era liberă să facă tot binele pe care şi-l dorea cu propria avere, la care Pomplius râvnise nesăturat atâta vreme. Având în vedere că Pomplius luase în calcul inclusiv asasinarea propriei soţii pentru a o moşteni, pedeapsa lui Dumnezeu nu a fost deloc fără raţiune. Când doreşti moartea cuiva, este mai bine să începi să te gândeşti şi la faptul că eşti tu însuţi muritor…

A suferit moarte martirică prin ardere, deşi, fiind nobilă romană, era normal să fie omorâtă prin decapitare. O nouă dovadă a… dreptăţii romane, dacă aceasta mai era necesară, având în vedere multitudinea de procese nedrepte. Sfânta Anastasia a fost îngropată de o femeie pe nume Apolinaria în grădina casei acesteia, iar după încetarea prigoanei lui Diocleţian i-a fost ridicată o biserică deasupra mormântului. Moaştele ei au fost aduse în cele din urmă în Constantinopol. Pilda esenţială a vieţii Sfintei Anastasia rămâne aceea a slujirii smerite. Bogăţia i-a devenit scară către cer, pentru că niciodată nu a pus-o mai presus de ajutorarea aproapelui. Nedreptăţile şi lăcomia celor din jur nu au înduplecat-o să îşi schimbe părerea, deoarece Sfânta ştia că întoarcerea la o existenţă fericită este posibilă doar în Împărăţia cerurilor. O împărăţie unde o aştepta comoara harului, neatinsă şi binecuvântată.

24 DECEMBRIE – SFÂNTA MUCENIŢĂ EUGENIA (sau Evghenia) a trăit în secolul al III-lea la Roma și la Alexandria. A pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin tăierea capului cu sabia. Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 decembrie. S-a născut la Roma, însă încă din copilărie l-a urmat pe tatăl ei, Filip, la Alexandria, unde acesta fusese trimis de către împăratul Commodus (180-192) în funcția de guvernator al Egiptului (la acea dată provincie romană). Eugenia a primit o educație aleasă și era remarcată pentru frumusețea ei și buna dispoziție pe care o împărtășea și celor din jur. Mulți tineri din familii ilustre au cerut mâna ei, dar ea nu voia încă să se căsătorească.

După ce a citit epistolele Sf. Apostol Pavel, Eugenia a fost atât de impresionată încât a început să-și dorească din tot sufletul să devină și ea creștină. Deoarece tatăl ei i-a interzis cu desăvârșire acest lucru, Eugenia a părăsit în taină casa părintească, îmbrăcată în straie bărbătești (pentru a nu fi recunoscută) și însoțită de doi servitori credincioși – Protus și Hyacinthus. A fost botezată de către Helenus, episcopul de atunci al cetății antice Heliopolis. Episcopul Helenus a trimis-o la o mănăstire; deoarece în acele timpuri nu existau încă mănăstiri pentru femei, Eugenia și-a păstrat straiele bărbătești, ascunzând faptul că era femeie și fiind cunoscută drept călugărul Eugen. Mai târziu, ea a devenit chiar stareț al acelei mănăstiri.

Odată, după ce ea devenise stareț, prin rugăciunile și îngrijirile ei a vindecat o femeie bolnavă. După însănătoșire, acea femeie i-a făcut avansuri sexuale, neștiind că starețul Eugen nu era bărbat. Fiind respinsă, femeia l-a acuzat în mod public de adulter. Tribunalul care trebuia să judece cauza era prezidat chiar de guvernatorul Egiptului: Filip, tatăl Eugeniei. Eugenia s-a dezvinovățit, dezvăluind faptul că era femeie, iar tribunalul a achitat-o de toate acuzațiile aduse împotriva ei. Mai târziu, Eugenia l-a convertit la creștinism și pe Filip, tatăl ei (acesta a ajuns chiar episcop al Alexandriei, ulterior fiind decapitat cu sabia pentru credința lui, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de la începutul secolului al III-lea).

După aceasta, Sf. Eugenia s-a înapoiat la Roma, împreună cu mama ei, Claudia (pe care o convertise între timp la creștinism) și cu servitorii ei credincioși – Protus și Hyacinthus.

După o perioadă mai pașnică, împăratul Galienus (260-268) a început din nou persecuția împotriva creștinilor. Aflându-se faptul că Sf. Eugenia îi convertea pe mulți la dreapta credință, autoritățile romane au arestat-o împreună cu toți creștinii din preajma sa. Sfinții Mucenici Protus și Hyacinthus au fost decapitați la 11 septembrie 262. Sf. Eugenia a fost aruncată în râul Tibru, cu o piatră legată de gât, dar ea a rămas nevătămată. Tot nevătămată a rămas și după ce călăii ei au încercat să o ardă pe un rug. A fost apoi aruncată într-o groapă, unde a rămas timp de 10 zile. În acest timp, Mântuitorul Însuși i-a apărut și a anunțat-o că va muri chiar în ziua Nașterii lui Hristos. Așa s-a și întâmplat, Sf. Eugenia fiind decapitată cu sabia la 25 decembrie 262.

Dacă ar fi să Se nască din nou astăzi Hristos, oare lumea noastră cum L-ar primi?

ps-sebastianCând S‑a născut Domnul Hristos, acum mai bine de 2.000 de ani, lumea a avut reacții dintre cele mai diverse: romanii, stăpânitori ai țării sfinte, nici nu s‑au sinchisit, în timp ce Irod, regele Iudeii, „a căutat Pruncul ca să‑L omoare” (Mt. 2, 13); arhiereii și cărturarii, deși preocupați cu studiul cărților sfinte și prorociilor despre El, nu L‑au putut identifica, în vreme ce magii L‑au reperat tocmai din îndepărtatele răsărituri și au venit ca să I se închine; con­du­cătorii iudeilor fremătau întru așteptarea unui fals mesia – care să‑i elibereze de romani -, în timp ce îngerii din cer și păstorii I‑au adus Prun­cului Preasfânt neasemuită slavă; gazdele din Betleem I‑au oferit grajdul din peșteră spre naștere, în vreme ce Maica Sfântă și Dreptul Iosif L‑au vegheat, înțelegând că El era Cel ce avea să vină și să mântuiască pe poporul Său.

În timp, urmare Revelației Domnului Hristos și învățăturii Sale, unii dintre cei de mai sus s‑au radicalizat. Este cazul romanilor (până la începutul secolului al IV‑lea, când, totuși, creștinismul a devenit religio licita), dar și al conducătorilor poporului iudeu, al fariseilor și al cărturarilor, în timp ce alții L‑au recunoscut de îndată ca Mesia Cel așteptat – adepți de la Răsărit și de la Apus, din interiorul granițelor Imperiului Roman, dar și din afara lui.

Mai apoi, de‑a lungul vremurilor, Mântuitorul Hristos a fost: când primit ca Împărat al Cerului și al pământului (în marile imperii – Roman târziu, Bizantin, Ța-rist -, dar și în cadrul altor forme de guvernare pe care le‑au adoptat popoarele în lume), când persecutat ca simplu lider religios (în imperiile păgâne), „opiu pentru popor” (așa a fost numită religia de către teoreticianul socialismului științific Karl Marx – 1818‑1883, afirmație preluată apoi și de primul conducător al statului sovietic, Vladimir Ilici Lenin – 1870‑1924) (în Imperiul Sovietic și în toți sateliții acestuia) ori „învățător moralist retrograd” (în societățile emancipate, de tip francez, și în societatea postmodernă de astăzi).

Frați creștini,

Oscilarea aceasta în istorie, între un Iisus – Mântuitor pentru unii și impostor pentru alții; între un Hristos – viu și de‑viață‑dătător pentru mulți, și unul „menit să aducă alinare babelor și leneșilor”, potrivit altora (aceasta era forma sub care defăimau religia politrucii comuniști); și între un Învățător autentic al vieții, precum Îl considerăm noi, și un simplu moralist nedemocrat și desuet, după cum Îl cataloghează societatea postdemocratică de astăzi, mi‑a stârnit o întrebare pe care v‑o adresez și eu dumneavoastră la această sărbătoare: dacă ar fi să Se nască din nou, astăzi, Hristos, oare lumea noastră cum L‑ar primi?…

Conducătorii: Cu nepăsarea romanilor de altădată? Cu groaza criminală a lui Irod? Cu aversiunea căpeteniilor iudeilor, sau cu machiavelismul marelui inchizitor din celebra operă a lui Dostoievski?…

Oamenii de vază: Cu buimăceala cărturarilor de acum 2.000 de ani? Cu aroganța fariseilor? Cu triumfalismul saducheilor? Cu oțărârea revoluționarilor francezi sau cu platitudinea discursului politic corect de astăzi?…

Poporul de rând: Cu reti­cența și suspiciunea iudeilor de altădată, sau cu ignoranța ori mirajul superstițiilor și al pretinselor minuni, tot mai generalizate în prezent?…

Cum L‑ar primi, oare, liderii lumii de astăzi, atât de preocupați de frâiele puterii și de resursele planetei și deloc îngrijorați de spiritualitatea acesteia, aflată în declin continuu? Cum L‑ar primi managerii, prea obsedați de marketing și business‑uri de tot soiul pentru a mai putea întrevedea și partea necomercială a realității? Cum L‑ar primi savanții, prea angrenați în explorarea științelor pentru a mai cinsti și pe Făuritorul acestora? Dar bioeticienii, care speră de mult să‑I fi luat locul Creatorului, prin experimentele lor, de multe ori antibiotice (întoarse împotriva vieții adică)? Cum L‑am primi noi, slujitorii Bisericii, răpiți mai curând de un anumit instituționalism decât de jertfelnicia misionară a Apostolilor și sfinților de altădată?…

Cum L‑ar primi tinerii de azi, tot mai vrăjiți de cuceririle tehnologiei și de mirajul inteligenței cibernetice și, pentru aceasta, mai degrabă „cetățeni” ai unei lumi virtuale decât ai celei reale? Dar sforarii și manipulatorii vieții noastre, la gândul că vor fi de­conspirați de Cel ce vede, cu­noaște și plătește sau răsplătește toate? Cum L‑ar primi ferventele militante feministe, aflând că nu este, și El, măcar de gen neutru (în 2015, în Franța a început înregistrarea oficială a pruncilor de genul neutru)? Dar cei pro-păcate împotriva firii, la gândul că și „Noul Născut” ar putea avea aceeași viziune biblică asupra Sodomei și Gomorei (Fc. cap. 19)?… În fine, cum L‑ar primi cei care promovează asiduu imoralizarea și islamizarea Europei, cu scopul vădit de a reseta omul pe alte baze decât cele natural‑divine, doar‑doar se va stinge odată creștinismul acesta plictisitor și fad, după cum îl consideră ei?!…

Dragii mei,

Vrem nu vrem să credem, suntem conștienți sau nu, Hristos Se naște, de fapt, și astăzi! Și acum! Renaște în fiecare decembrie și, mai bine zis, renaște permanent în inimile noastre, câtă vreme credem cu tărie acest lucru și înțelegem să ne facem cu toții sălaș bun întru întâmpinarea și găzduirea Sa. El revine, de fiecare dată, cu aceeași simplitate și candoare, sperând să găsească în noi doar gesturi și atitudini precum: iubirea Maicii Preasfinte, grija ocrotitoare a bătrânului Iosif, închinarea regală a magilor, cântarea divină a îngerilor și slujirea sfântă a păstorilor. Nimic din celelalte! Nimic profan ori diluat în credințe contrafăcute; nimic pervertit de decadența morală a omului modern și postmodern; nimic deconstruit sau reasamblat de către ideologii reeducării omului pe alte baze decât cele sădite în firea acestuia de Însuși Ziditorul său.

Nimic din toate acestea! Ci să‑L primim, cu toții, pe eternul Prunc Hristos în credința cea adevărată; să‑L iubim cu iubire sfântă și să‑L slujim jertfelnic, pentru că El este Dumnezeul nostru, „afară de El pe altul nu știm”, și numai El poate să mângâie și să mântuiască sufletele noastre, Amin!

† Sebastian

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

18 decembrie 2016, Coslada: “Bun eşti, Doamne, bun!” – Rugă, poezie şi colind la Naşterea Domnului

dsc_8765

dsc_8775

În duminica dinaintea Naşterii Domnului, 18 decembrie, a avut loc festivalul de colinde “Bun eşti, Doamne, bun!”, cu participarea colindătorilor din parohiile: „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Alcalá de Henares, „Sfântul Apostol Andrei” – Arganda del Rey, ,,Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian şi Sfânta Muceniţă Iustina fecioara” – Azuqueca de Henares, “Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada, „Sfântul Cuvios Ioan Casian” – Guadalajara, „Întâmpinarea Domnului” – Mejorada del Campo, „Sfântul Mare Mucenic Mina” – Rivas Vaciamadrid şi „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – Torrejón de Ardoz. Gazdele evenimentului au fost credincioşii Parohiei Coslada. Au lipsit colindătorii din Parohia „Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop” – Villarejo de Salvanés.

Preţ de două ceasuri şi jumătate, opt cete de colindători au dat glas colindelor care au legănat copilăria noastră, a părinţilor şi bunicilor noştri, vestind, ca îngerii, străvechile şi neîntrecut de frumoasele imnuri închinate Naşterii Domnului.

Fiecare colindători şi participant au primit din partea gazdei, colăcei, mere şi icoana Naşterii Domnului, în semn de mulţumire, de recunoştinţă şi ca bucurie a prezenţei la acest binecuvântat moment, în care am devenit cu toţii crainici ai bucuriei venirii lui Hristos cu trupul în lume.

Adresăm mulţumiri părinţilor parohi, doamnelor preotese, colaboratorilor şi tuturor colindătorilor prezenţi. De asemenea, un gând de preţuire tuturor credincioşilor Parohiei Coslada, prin a căror jertfă s-a putut organiza şi împlini tot ce s-a gândit pentru această zi.

Hristoase, oare ce-Ţi vom aduce Ţie pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine Îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peştera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Minei, din slujba praznicului)

Prezbitera Gina Cimpoca

dsc_8795

dsc_8824

dsc_8827

dsc_8832

dsc_8846

dsc_8859

dsc_8870

dsc_8896

dsc_9005

dsc_8905

dsc_8914

dsc_8921

dsc_8929

dsc_8951

dsc_8964

dsc_8974

dsc_8978

dsc_8998

“Bun eşti, Doamne, bun!” – festival de colinde

Afis2

Colinde, colinde…

Aspecte tipiconale referitoare la zilele premergătoare praznicului Nașterii Domnului

ag-nikolaos-stegis-4-e1272949240519În murmur de colinde și‑n arome tainice de brad Îl așteptăm pe Hristos, Pruncul Sfânt, Cel ce tainic vine nu doar în peștera Betleemului, preschimbând‑o în palat, ci și duhov­nicește, în ființa celor pregătiți a‑L primi. Postul Crăciunului a fost rânduit înaintea slăvitului praznic tocmai ca să ne curățim sufletele pentru emo­ționanta întâlnire dintre Creator și creatură.

Disciplina Postului Nașterii Domnului nu se arată la fel de aspră precum cea din Postul Paștilor. Dezlegările la pește, vin și untdelemn din zilele prevăzute de tipic i‑au determinat pe mulți să considere întreaga perioadă drept un post al bucuriei. Și, la drept vorbind, cum să nu ne bucurăm dacă la finele celor 40 de zile ne vom întâlni cu Dumnezeu Copilul, făcut Om pentru ca noi să putem urca la Cer?

După cum bine se știe, rânduiala tipiconală a stabilit o săptămână specială înaintea Învierii Domnului, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Slujbele urmează un anumit program: apar așa‑zisele Denii, oficiate seara. De luni până miercuri inclusiv, se postește aspru, doar în Joia Mare se dezleagă la untdelemn și vin, iar apoi în Vinerea Mare se ține post negru sau aspru, regulă aplicată și pentru ziua Sâmbetei celei Mari.

Ei bine, la Crăciun lucrurile nu se petrec tot așa! În afară de rânduiala Ceasurilor Împărătești, citite în ajunul sărbătorii, și de slujba Sfintei Liturghii, combinată în unele situații cu slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului, nu se prevăd alte rânduieli specifice precum la Paști. Totuși, la noi, la români, credincioșii au „rânduit” o perioadă mai lungă de pregătire în vederea întâlnirii cu Fiul Fecioarei Maria. Ne referim la intervalul dintre sărbătoarea Sfântului Nicolae şi Crăciun, când colindăm și primim colindători. Din răstimpul pregătirii mai face parte și proslăvirea celor doi „moși” (Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon), care în viața lor pământească și‑au făcut din milostenie cale către Cer, iar mai recent, o tradiție occidentală adoptată și la noi care se referă la aștep­ta­rea Moșului Crăciun, aducător de multe cadouri tuturor. Prin toate acestea suntem îndemnați să întâmpinăm Sărbătoarea Născutului – cum se numea odinioară Crăciunul – săvârșind numeroase fapte de milostenie, oferind daruri copiilor și celor nevoiași, ca să învățăm să ne trăim propria existență ca dar al Preamilostivului Părinte, dar mai ales să conștientizăm Darul neprețuit primit de noi toți la Crăciun: Însuși Mântuitorul nostru, oferit nouă de Dumnezeu Tatăl pentru a noastră mântuire.

Apare totuși o nedumerire: unora dintre credincioșii cu­prinși de entuziasmul sărbătorii, ocupaţi cu prepararea mesei de Crăciun, așteptând venirea preotului cu icoana spre a propovădui Nașterea Domnului sau cetele de colindători ce aduc vestea negrăitei minuni a înomenirii Celui veșnic de zile, toate acestea li se par suficiente motive ca să nu mai postească în ajun de Crăciun. Așadar, de ce se impune postire, și încă aspră, adică fără untdelemn, într‑o astfel de zi plină de emoție și bucurie?

După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face în amintirea ajunării Prorocului Daniel și a celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5‑16), dar și a postului ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată cu Sfintele Taine. Însă un alt motiv întemeiat este apropierea ceasului când Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al Mariei, Fecioara: atunci vom trăi cu nespusă bucurie, amestecată cu emoție, uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându‑Și din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu‑Și sălaș într‑o iesle, că El, Care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic S‑a făcut Prunc la Betleem. Cel care nu avea trup S‑a întrupat, Cel nevăzut Se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului. A coborât din ceruri, a venit să ne caute; și știind că noi n‑am fi găsit calea să mergem la El, S‑a făcut El Însuși calea noastră și ne‑a dat pilda viețuirii Sale, ca să mergem pe urmele Lui.

Și cum L‑am putea întâmpina mai bine pe Sfântul Prunc dumnezeiesc, dacă nu prin post și rugăciune? Bucuria de dinaintea luminatului praznic al Nașterii Domnului nu trebuie să fie generată de o somptuozitate găunoasă, ci de prezența lui Hristos‑Pruncul în viața noastră. De aceea Dum­nezeu‑Copilul Se află în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim chezășia părtășiei cu lumina cea neînserată.

Potrivit tipicului, în ajun de Crăciun nu se consumă mâncăruri gătite cu untdelemn, ci doar fructe și legume uscate sau fierte. În aceste condiții, vă în­chipuiți că le venea foarte greu româncelor să se arate la fel de ospitaliere cu preotul, musafirii ori colindătorii, vestitori ai Nașterii Domnului. De aceea, cred, au inventat o prăjitură pregătită fără nici un gram de untdelemn ori margarină, numită turta cu julfă. I‑au mai spus și pelincuțele Domnului, din pricina asemănării cu niște scutece a acelor turte, preparate doar din făină și apă.

Nici obiceiul de a dezlega la bucate de dulce după miezul nopții, către sărbătoarea Nașterii Domnului, întâlnit din ce în ce mai des, nu este unul îngăduit. Ca să înțelegem de ce, trebuie să facem apel din nou la rânduiala pascală unde, numai după dumnezeiasca Liturghie săvârșită către dimineață, se citește rugăciunea de binecuvântare a cărnurilor, brânzei și ouălor. Cei ce dezlegă la bucate de dulce înaintea Sfintei Liturghii din ziua de praznic sărbătoresc un Crăciun în absența lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într‑un searbăd și păgubos ospăț al consumismului, al bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr‑un festivism secularizat.

Arhim. Mihai Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

Două căi

rural-crossroads1Nu există rețete duhovnicești care să funcționeze universal. Aceasta este una dintre lecțiile semnificative ale Patericului, cel mai adesea exprimată implicit. Avem însă și texte care spun explicit acest lucru. Avva Pimen, de la care ne-au rămas numeroase apoftegme, îi căuta sfatul avvei Iosif de la Panefisi. Cei doi aveau o relație apropiată, de încredere și dragoste reciprocă. Așadar, Pimen, despre care bănuim că încă nu ajunsese la deplina maturitate, îl întreabă pe avva Iosif cum să procedeze în lupta cu patimile: să le respingă de la bun început sau, dimpotrivă, să le lase să intre. Bătrânul i-a răspuns să le lase să intre și după aceea să se lupte cu ele. După ce s-a întors la Sketis, cineva vorbea acolo despre răspunsul pe care îl primise de la avva Iosif la aceeași întrebare. Iar răspunsul era tocmai opusul celui pe care Pimen îl primise. Aceluia bătrânul îi spusese: „În nici un caz să nu lași patimile să intre, ci ține-le piept fără preget”. În mod firesc, Pimen a început să fie neliniștit când a aflat că altul a fost răspunsul pe care l-a dat celuilalt frate. A mers deci la Iosif și l-a întrebat de unde diferența aceasta între răspunsuri. Bătrânul a vrut în primul rând ca Pimen să îi confirme că este conștient de dragostea pe care i-o poartă și că îi vorbește ca lui însuși. După ce acestea au fost stabilite, bătrânul Iosif i-a zis: „Dacă lași patimile să intre și ajungi să le stăpânești, ele te fac mai iscusit. […] Alții însă nu au nici un folos dacă lasă patimile să intre; aceștia trebuie să le curme de îndată” (același lucru îl recomanda și avva Sisoe, care zicea la rândul lui: „Cum vine patima, tai-o de îndată!”).

Pentru bătrânii Patericului soluțiile sunt mereu personale. Răspunsurile primite nu sunt transferabile, iar discernământul este cheia de intrare în lumea povățuirii duhovnicești. Ceea ce este bun și folositor pentru cineva se poate foarte bine să fie vătămător pentru altcineva, cu un alt fel de structură interioară. În același timp marii bătrâni, asceții deșer­tului, au ceva de aventurieri ai spiritului în fibra lor lăuntrică. Își asumă riscuri, pentru un mai mare câștig. Iar câștigul înseamnă finețe în re­cunoaș­terea mișcărilor su­fletești, o bună familiarizare cu dinamica patimilor, cartografierea meandrelor interioare. Toate acestea ajung să alcătuiască în cele din urmă un arsenal complex care susține discernământul. Lucrarea Duhului Sfânt nu este ignorată, însă ea are nevoie de un suport sau mai bine zis de un material cu care să lucreze.

Așadar, în privința luptei cu patimile există, în principiu, două căi. Una mai sigură (dar nu lipsită de dificultăți) și una aventuroasă, asemenea mersului pe un fir întins deasupra hăului. În primul caz, patimile trebuie respinse de îndată ce a fost sesizată înțepătura lor. E soluția baricadării într-o fortăreață. În al doilea caz patimile trebuie lăsate să intre și abia după aceea confruntate. Cea de-a doua este soluția războiului în câmp deschis. Dacă în primul caz asediul patimilor se poate prelungi la nesfârșit, în cea de-a doua situație există posibilitatea unor victorii durabile, dar cu riscul mai mare al căderii și al suferinței.

Din fericire, războiul acesta nu se poartă de unul singur, ci sub ochii Domnului și cu povățuirea duhovnicului, alături de care este aleasă strategia.

Paul Siladi

Sursa: basilica.ro

Marea Britanie, atitudine discriminatorie față de creștini

syria-christians-prayÎn timp ce lasă porțile deschise pentru musulmani, Londra trântește ușa-n nas creștinilor. Londra a refuzat să acorde viză de intrare unor arhiepiscopi din Siria și Irak, tari în care organizația jhadistă Statul Islamic supune comunitățile creștine la cele mai cumplite persecuții și crime, și care urmau să ia parte la un eveniment religios în capitala Marii Britanii.

Arhiepiscopul de Mosul, Nicodim Sharaf, și cel din Valea Ninive, Timothius Shamani, cel de Homs și Hama, din Siria, Selwanos Alnemeh, au fost obligați să renunțe la participarea la ceremonia  la care fuseseră invitați chiar de Prințul Charles. Era vorba de ceremonia de consacrare a catderalei dedicate Sfântului Toma, prima Biserica ortodoxă siriacă din Londra. Un eveniment pe care prințul Charles l-a numit “un semn de încurajare profundă intr-un moment în care membrii Bisericii Ortodoxe Siriace din Siria trec prin cele mai grave suferințe”, trimitere directă la persecuțiile anti-creștine din regiunile stăpânite de jihadiștii ISIS.

Potrivit presei britanice, înalții prelați nu au primit aprobare de intrare pe motiv că Londra nu poate face concesii în privința regimului vizelor aplicat cetățenilor din Siria. Concret, celor trei arhiepiscopi li s-a refuzat intrarea pe teritorul Marii Britanii pe considerentul că nu au prezentat dovada că au suficienți bani pentru a se întreține și că există pericolul ca ei să nu mai plece.

Barnab Parsons, reprezentantul unei asociații umanitare care îi ajută pe creștinii persecutați, s-a declarat revoltat de măsura restrictivă a autorităților engleze, amintind că arhiepiscopul de Mosul, unul dintre cei invitați, a fost ultimul creștin care a părăsit orașul Mosul, în iulie 2014, după ce orașul a căzut în mâinile jihadiștilor ISIS.

“Este incredibil că acestor creștini persecutați, care vin din inima creștinismului, li se spune că nu pot intra în Marea Britanie, în condițiile în care această țară îi primește cu brațele deschise pe musulmanii care persecută creștini”, a concluzionat Parsons.

Sursa: activenews.ro

Sfinţii săptămânii 12-18 decembrie

ikoni_006912 decembrie – Sf. Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

13 decembrie – Sf. Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1624-1693), a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea (născut la Suceava), mitropolit al Moldovei (1671-1673 ; 1675-1686) şi mărturisitor pentru credinţa ortodoxă.

13 decembrie – Sf. Muceniţă Lucia fecioara din Siracuza (sud-estul Siciliei) aparţine unei familii bogate; după moartea tatălui a rămas singură cu mama ei, Eutihia, care era lipsită de vedere. Aceasta, dorind să-şi ştie fiica la adăpost de griji şi primejdii, a promis-o de soţie unui tânăr nobil din oraş. Deoarece în sufletul său Lucia făcuse jurământ de a rămâne fecioară pentru toată viaţa din dragoste faţă de Dumnezeu, a rugat-o pe mamă să amâne nunta şi împreună să facă o vizită la mormântul Sfintei Agata din Catania, tânăra fecioară care cu cincizeci de ani în urmă încoronase printr-o moarte glorioasă credinţa şi dragostea ei faţă de Hristos. Din acest pelerinaj, Eutihia s-a întors deplin vindecată şi drept recunoştinţă i-a permis Luciei să-şi urmeze calea aleasă şi să împartă săracilor zestrea bogată pregătită pentru ea. Logodnicul a denunţat-o procurorului Pascasius că este creştină. A suferit moarte martirică probabil în timpul împăratului Diocleţian, pe la anul 303.

15 decembrie – Sf. Sfinţit Mucenic Elefterie (născut la Roma) a fost un episcop al Bisericii creștine din Illyricum şi a primit mucenicia în timpul domniei împăratului Hadrian (117-138). Este prăznuit împreună cu mama sa, Antia (sau Evantia) pe 15 decembrie. Episcopul Anicet l-a aşezat încă din adolescență în rândul clericilor. L-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani și episcop de Illyricum la doar 20 de ani. Ca urmare a propovăduirii episcopului Elefterie, mulți au primit credința creștină.

15 decembrie – Sfânta Muceniţă Suzana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de loc din Palestina. Tatăl ei era păgân şi mama evreică. Sfânta însă a fugit de necredinţa celor doi; a alergat la Hristos şi a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinţilor ei, a împărţit toată averea la săraci şi a slobozit din jugul robiei pe robii şi roabele sale. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi-a tuns părul şi a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-şi numele în Ioan. După ce a trăit acolo douăzeci de ani, a fost clevetită. Venise la mănăstire o schimnică. Socotind că e bărbat, a îndemnat-o la desfrânare. Suzana n-a vrut, aşa că schimnica a pârât-o că a încercat să o necinstească. Sfânta s-a plecat bârfelii şi a cerut să i se dea canon pentru păcatul de care era învinuită. Când episcopul Elefterupolei a aflat de aceasta, s-a dus la mănăstire şi a mustrat pe stareţ. Stareţul atunci a vrut să o alunge din monahism. Fericita, găsindu-se într-o nevoie ca aceasta, a cerut să vină la ea două fecioare şi două diaconiţe. Şi lor le-a destăinuit toată taina ei. Când s-a aflat aceasta, episcopul s-a umplut de uimire; a hirotesit-o diaconiţă şi a poruncit să fie stareţă.

16 decembrie – Sfânta Teofana împărăteasa (†893) din Constantinopol, fiica lui Constantin şi a Anei. Ea a fost educată în evlavia creştinească şi i-a fost încredinţată de soţie împăratului bizantin Leon al VI-lea, fiul lui Vasile Macedoneanul. Evlavia şi viaţa duhovnicească au însoţit-o şi la curtea împărătească, iar mai târziu Teofana s-a retras la o mănăstire din Vlaherne, lângă Constantinopol, unde şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

17 decembrie – Sf. Prooroc Daniel a fost unul din cei mari patru prooroci ai Vechiului Testament (alături de Isaia, Ieremia și Iezechia). Și-a desfășurat activitatea la curțile regilor Nabucudonosor, sporadic la Belșațar, apoi la împărații persani Darius și Cirus. Fiindcă „Dumnezeu a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și toate visele”, el primește de la Dumnezeu în câteva rânduri tălmăcirile unor vise profetice ale împăraților babilonieni (Nabucudonosor și Belșațar) și are o serie de viziuni profetice. Mântuitorul însuși se referă la o profeție a proorocului Daniel referitoare la vremurile premergătoare apocalipsei.

18 decembrie – Sf. Daniil Sihastrul de la Voroneț a viețuit în secolul al XV-lea în partea de nord a Moldovei, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Conform tradiției, el a fost unul dintre ucenicii Cuviosului Leontie de la Rădăuți, iar mai târziu a ajuns sfătuitor al Binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

18 decembrie – Sf. Mc. Sebastian (n. Milano – d. cca. 288, Roma). S-a înrolat în armata Imperiului Roman în 283 pentru a-și ajuta semenii creștini. Datorită încrederii de care se bucura, Sf. Sebastian ajunge căpitanul gărzii praetoriene, iar în timpul domniei lui Dioclețian devine senator. Continuă să-i ajute pe creștinii întemnițați din imperiu, periclitându-și astfel propria soartă. Salvează doi frați închiși pentru credința lor în Iisus Hristos, convertindu-i atât pe ostașii care-i păzeau cât și pe ceilați deținuți păgâni. Reușește să-i determine să se convertească la creștinism chiar pe magistrați, pe prefectul orașului și pe fiul acestuia Tiburtius (pe care îl și vindecă), alături de alți 68 de cetățeni din Roma. Acțiunile sale de propăvăduire a creștinismului devin publice, iar pentru mărturisirea credinței în Mântuitorul este condamnat la moarte prin săgetare. Deoarece supraviețuiește săgeților, trupul i-a fost bătut cu ciomege și tăiat în bucăți.

18 decembrie – Sf. Ierarh Modest, arhiepiscopul Ierusalimului. Născut într-o familie de creştini ortodocşi, a fost răpit şi crescut la curtea împăratului păgân Maximian (250-310). Când a descoperit că părinţii lui erau ortodocşi, a plecat la Atena, unde a fost botezat. La vârsta de 59 de ani a fost hirotonit arhiereu al Ierusalimului, iar timp de 38 de ani a fost arhiepiscop. A trecut la Domnul la vârsta de 97 de ani.

“Cutia de pantofi”… la final! Duminică, 11 decembrie 2016, peste 500 de kg de dulciuri au plecat spre Fieni şi Dealu Frumos (Dâmboviţa) şi vor fi bucurie pentru 150 de copii

dsc_8727

dsc_8596

11 decembrie 2016 – Taina Sf. Maslu în comunitate

dsc_8637

dsc_8678

“Cutia de pantofi”… în toi! Duminică, 11 decembrie 2016, ultima zi de colectare

dsc_8596

dsc_8599