Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Duminica Tomii

17991859_10155212160783550_5076236119699179210_nÎn formularea noastră liturgică, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paşti”, ci duminici “ale Paştelui”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paştelui nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Hristos înviat din morţi nu mai moare. Iisus Hristos este “Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea – repetând tradiţia veche – în liturghia actuală, sărbătoarea Paştelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a tainei Învierii Domnului.

De aceea trebuie să se caute să se menţină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă şi sărbătorească tipică zilei Paştelui, împodobind frumos şi cu bun gust biserica şi altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătoreşte în timpul liturghiei, şi căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern şi prietenesc între cei prezenţi: în special salutul şi toate momentele liturgice şi extraliturgice.

Un preot, privind spre mulţimea mare de credincioşi prezentă în biserică de Paşti, şi-a început predica astfel: “Prietenii mei, conştient că pe cei mai mulţi dintre voi nu vă voi mai vedea până la Paştile următor, profit de această ocazie pentru a vă ura sărbători fericite de Crăciun, precum şi un an nou fericit!” Diferenţa între numărul de credincioşi dintr-o duminică obişnuită, respectiv din duminica Paştelui este evidentă oricui. Mulţi dintre creştinii de astăzi, în ceea ce priveşte participarea la slujbe, au devenit creştini de Paşti: nu îi vezi în biserică decât la Paşti. Aşa se face că un bărbat şi-a criticat la un moment dat parohul: “Vin la această biserică de trei ani”, a spus el, “şi de fiecare dată predica este despre acelaşi lucru. Nu mai aveţi şi altceva despre ce să vorbiţi?” “Ba da”, i-a răspuns preotul. “Dacă nu aţi veni doar de Paşti, când predic despre Învierea lui Hristos, m-aţi auzi vorbind şi despre altceva.”

De ce sunt atâţia creştini care nu reuşesc să participe în mod regulat la slujbele de duminica de la biserică? Răspunsul este: îndoiala sau criza credinţei. Oamenii de astăzi, asemenea oamenilor din toate timpurile, au  foame de Dumnezeu. Sunt în căutarea unui sens al vieţilor lor. Dar se îndoiesc că răspunsul la întrebările lor existenţiale s-ar găsi între cei patru pereţi ai bisericii. Din acest motiv sunt mai dispuşi să petreacă timpul cu activităţi sociale, muncind sau studiind, decât să aducă cult lui Dumnezeu în biserică. Evanghelia de astăzi ne dă exemplul unui om care s-a simţit exact aşa: numele lui este Toma.

“În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20, 19). Ucenicii s-au reunit duminica, prima zi a săptămânii. Din moment ce ucenicii erau evrei, ei participau la serviciile din  sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca şi creştini. Fiind strânşi în numele Lui, Iisus le-a apărut după cum le promisese anterior: “Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo în mijlocul lor” (Matei 18, 20). În acest fel, duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Hristos vine să întâlnească şi să îi întărească pe oameni, ziua specială de cult creştin. Vedem deci că de fapt Evanghelia de astăzi descrie prima duminică creştină de după Înviere. La început slujbele se desfăşurau seara.

Deci ucenicii erau adunaţi pentru slujba de duminică, dar ce vedem? Toma nu este acolo. Unde este Toma? Toma este ca unul dintre creştinii de astăzi, care nu merg la biserică duminica în mod regulat. Aceşti creştini nu sunt în biserică atunci când Iisus vine să îi întâlnească şi să le întărească credinţa. Drept urmare, îndoielile le rămân. Iniţial toţi ucenicii au avut îndoielile lor. Dar în urma întâlnirii cu Domnul înviat în slujba de duminică îndoiala lor a fost transformată în credinţă. Toma a ratat însă această experienţă.

Fiind însă un om deştept, Toma s-a angajat să nu mai lipsească de la nici o reuniune duminicală. Lectura Evangheliei continuă: “După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20,26). Acum Toma are şi el parte de înţelegerea Învierii. Imediat îndoiala lui se transformă în credinţă şi se închină spunând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Acum să ne întrebăm cum ar fi fost dacă Toma nu ar fi venit mai departe la biserică, spunând: “Dovedeşte-o! Dovedeşte-mi că Iisus a înviat şi voi veni la biserică!” – ar putea cineva să îi demonstreze aşa ceva doar prin argumente? Uneori cel mai bun argument pe care îl putem oferi cuiva care are îndoieli se rezumă la trei cuvinte: “Vino şi vezi”. Vino şi lasă-L pe Domnul Înviat care este cu noi la slujba de duminică, pe Domnul care este aici prin Cuvântul Său şi prin Euharistie, pe El, pe El însuşi, să îţi vorbească şi să îţi atingă inima şi atunci nu te vei mai îndoi ci vei crede. Răspunsul la întrebările şi îndoielile noastre este aici. Răspunsul este chiar aici. Când ai îndoieli, gândeşte-te la Toma necredinciosul şi învaţă din experienţa lui. Vino şi vei vedea.

Cu siguranță am folosit sau am provocat rostirea mult cunoscutei vorbe: „Când pisica nu-i acasă, șoarecele joacă pe masă”. Când lipsește cel a cărui prezență impune ordine și respect, lucrurile nu merg bine. Când oamenii s-au hotărât să-L alunge pe Domnul din lume, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Omul are nevoie de Dumnezeu. În interiorul omului, în sufletul său, există o neliniștește veșnică, un dor al cerului, o aspirație după ceva mult mai mare decât poate cuprinde ființa noastră. După cum mintea noastră are nevoie de principii și reguli clare, la fel și sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu. Fără Domnul, în sufletul nostru este dezordine. Iar din dezordine, din haos, nu poate ieși nimic bun, cu atât mai puțin o viață plină de frumos, bine și adevăr.

Cât de mare este darul celui înviat care se apropie de noi, ni se descoperă și ne spune: „Eu sunt”, sunt chiar Eu cel de care ai nevoie, cel după care sufletul tău tânjește. Eu sunt pacea inimii tale”. Duminica aceasta şi toate celelalte ale Paștelui ni-L aduc pe Hristos înviat, real, în viața noastră: „Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Este Însuși Domnul cel care se apropie de noi și ne cere să-l recunoaștem. Unde și cum și când se apropie de noi?

Iată două locuri din care Domnul ne spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Primul loc este Euharistia, Sfânta Împărtăşanie. Cu câtă evlavie, bucurie, dor și recunoștință ne-am apropia de Sfânta Liturghie și am primi sfânta împărtășanie dacă am simți cu adevărat cuvintele lui Hristos: „Acesta este Trupul Meu… Acesta este sângele Meu… Sunt chiar Eu!” Să privim cu atenție atunci când preotul ne întinde „trupul şi sângele lui Hristos” să simțim cum Însuși Domnul ne vorbește și ne spune: „Eu sunt”. Să vibreze de emoție inima noastră, să tresalte de bucurie sufletul nostru atunci când aude aceste cuvinte. Să tresăltăm de fericire în prezența Domnului. Și în mod deosebit să conștientizăm că în prezența Lui nu mai putem trăi oricum, nu mai putem vorbi orice, nu mai putem face altceva decât să devenim „martori ai prezenței Sale, martori ai învierii Sale”.

Un al doilea loc suntem noi. Un al doilea loc este omul, cel în care și pentru care Hristos a murit și a înviat. Din interiorul fiecărei persoane umane se aude strigătul Domnului: „Eu sunt”. Cât de diferite ar fi relațiile noastre dacă am privi spre celălalt cu această convingere: în acel om este prezent Dumnezeu, în acel om trăiește Hristos care-mi spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Cât de diferit și-ar vorbi soții, s-ar privi frații, s-ar comporta colegii de muncă sau de școală! Cât de diferită ar fi lumea dacă toți ne-am privi și ne-am asculta inima care bate pe ritmul unui singur glas, glasul Domnului care spune: „Eu sunt!”. Să ne apropiem cu reverență și cu respect unii de alții pentru că din interiorul fratelui (disprețuit sau iubit, batjocorit sau apreciat, murdar sau curat, păcătos sau sărac sau bogat, bolnav sau sănătos etc.) este Hristos care ne privește și ne vorbește.

Acestea sunt duminicile Paștelui trăite în splendoarea credinței. Sunt duminicile în care Hristos ne vorbește din Euharistie și din persoana celui de lângă noi și ne spune: „Eu sunt! Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Dacă ne lăsăm pătrunși de această credință atunci cu ușurință în viața noastră se vor dezvolta două „minuni” ale învierii: iertarea și pacea.

Iertarea în viața adevăratului creștin este o practică. Nu ai cum să nu ierți în prezența lui Hristos care ne-a iubit și ne-a iertat oferindu-și propria viață pentru noi. Prezența lui Hristos trebuie să ne ofere curajul de a cere iertarea și puterea de a oferi iertarea. Și aceasta trebuie să fie în orice situație. Bineînțeles că nu trebuie să uităm un lucru: iertarea nu este (doar) o minune. Nu ajunge să rostești „Te iert” și imediat în inima ta să se nască iubirea pentru cel iertat. Acel „te iert” este cu adevărat o minune, dar este abia primul pas. De aceea, este nevoie de un drum mai lung. Uneori spunem „Te iert!”, dar în inima noastră încă nu suntem convinși, în comportamentul nostru încă nu se vede acest lucru. De aceea, trebuie să parcurgem drumul de la iertarea buzelor (iertarea rostită) la iertarea inimii (iertarea trăită!). Pentru un creștin, ca și pentru orice om de caracter, acest traseu, acest drum este o necesitate, o obligație.

Cealaltă minune după care este însetată inima noastră și după care tânjește lumea întreagă este pacea. Să căutăm pacea, să o promovăm. Să privim unii la alții cu gânduri de pace și nu de război sau răzbunare. Să fim mesageri ai păcii. Să nu uităm că pacea pleacă din interior: nu vom răspândi pace dacă în inima noastră nu suntem împăcați cu noi înșine. Cine nu are pacea, nu o poate dărui. Hristos este pacea, este „Împăratul păcii” și de aceea o poate oferi. Și noi suntem chemați să fim asemenea lui mesageri ai păcii, lăcașuri de pace pentru ca apoi să o putem oferi. Să dăruim lumii ceea ce așteaptă cel mai mult, să potolim setea lumii după pace. Să facem pace! Să fie pace în inimă, în case, în familie, la școală și la locul de muncă. Să fie pace! Să facem pace! Hristos este în mijlocul nostru și ne oferă iertare și pace pentru ca la rândul nostru să o oferim celor din jur.

ΙΕΡΟΣΟΛΥΜΑ – Ο ΕΣΠΕΡΙΝΟΣ ΤΗΣ ΑΓΑΠΗΣ, 2017

ΕΣΠΕΡΙΝΟΣ ΤΗΣ ΑΓΑΠΗΣ 2017 ΜΗΤΡΟΠΟΛΗ ΑΘΗΝΩΝ

Ανάσταση Μ.Σαββάτο βράδυ – Γιώργος Φανάρας

O româncă despre Ortodoxia din Madagascar

ss2

Dacă ai dragoste necondiţionată de Dumnezeu şi de aproapele, dacă te dedici trup şi suflet unei cauze, atunci Domnul lucrează şi împlineşte cele de folos, aducându-ţi pace, mulţumire şi bucurie. Mihaela Motoc, o studentă din Sibiu, a avut un vis: să ajungă să facă misiune într-o ţară în care unii nici măcar cu gândul nu ajungem – Madagascar. Iar Dumnezeu i-a împlinit acest vis, căci „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului” 1 Timothei 2:4 şi de aceea îşi trimite aleşii peste tot în lume, pentru propovăduirea Evangheliei. (R.T.)

– Mihaela, ce te-a atras înspre Madagascar şi cum ai ajuns să iei parte la misiunea Bisericii Ortodoxe în aceste ţinuturi?

– Începutul a fost la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde am avut o discuţie cu un profesor despre misiunea şi despre suferinţa celor din Africa, apoi am citit şi o carte, „Misiunea creştină printre vrăjitorii din Africa”, a Părintelui Damaschin Grigoriatul.

Pe urmă, când am vizitat Mănăstirea Perişor de lângă Mediaş, era acolo în vizită un monah din Athos care am descoperit ulterior că era chiar Damaschin Grigoriatul. Am ajuns şi eu în faţa lui, iar primele mele cuvinte au fost că îmi doresc să fac misiune în Africa – eu neştiind cine este dânsul. Aşa mi-a dat Dumnezeu să îi spun. Dânsul mi-a spus că face misiune în Africa de foarte mulţi ani, că e nevoie de ajutor în Africa şi că dacă pot să ajung, e foarte bine, doar că trebuie să fac rost de bani de drum.

– Ce ştiai sau ce ai aflat apoi despre istoria Bisericii Ortodoxe din Madagascar?

– M-a impresionat să văd că acolo chiar este o lume în care poţi regăsi ceea ce a fost în perioada apostolică. Totul a început cu Arhimandritul Nectarie (Kellis), un grec emigrat cu familia în Australia şi ajuns bancher renumit. Dar pe el nu-l interesau banii şi mereu cugeta mai mult la cele ale lui Dumnezeu. Într-o zi, a ajuns acasă, a luat avionul şi s-a dus în Grecia. A ajuns într-o biserică, a vorbit după slujbă cu episcopul care oficia acolo şi a rămas în Athena să facă Facultatea de Teologie, după care a devenit ieromonah. A revenit apoi în Australia şi, pentru că familia lui avea foarte mulţi bani, a întemeiat un centru cu biserică, o redacţie de ziar, un radio, un trust de presă.

A simţit în inima lui chemarea spre propovăduire în spaţiul african, pentru că acolo realmente este nevoie. La baza misiunii Arhimandritului Nectarie a stat, după cum mi-au spus mai mulţi, chiar intervenţia Sfântului Nectarie din Eghina. A fost exact ca apostolii. Arhimandritul Nectarie a ajuns mitropolit şi a fost trimis în Madagascar. Era primul cleric ortodox care a ajuns în Madagascar. Cu timpul, a făcut multe lucruri, printre altele a construit catedrala Sfântul Nectarie chiar în centrul capitalei, Antananarivo. În 2004 a fost însă acel accident groaznic, în care şi-au pierdut viaţa şi el, şi Patriarhul Petru al VII-lea şi alţi patru mitropoliţi şi 11 arhimandriţi.

A venit după el Mitropolitul Ignatie (Sennis), actualul întâi-stătător al Bisericii din Madagascar, care face parte tot din Patriarhia Alexandriei şi a Întregii Africi. Înalt-Preasfinţitul Ignatie a dezvoltat şi mai mult Biserica de acolo – când a venit el era practic jumătate din cât este acum.

Acolo lucrurile sunt invers faţă de situaţia de la noi, pentru că dacă aici noi ne susţinem Biserica, acolo oamenii sunt atât de săraci încât situaţia e invers: Biserica este cea care îi aşteaptă cu o cănuţă de lapte cald – lapte-praf! – pe care îl primesc din Australia în saci mari, şi nişte biscuiţi proteici. Pentru asta vin oamenii de la distanţe de câţiva kilometri, cu copiii în braţe, pe jos, cum pot, că e frig, că plouă, cum o fi. De multe ori, asta e singura hrană a lor.

Primul meu popas în misiune a fost la Manakara, unul dintre cele şase oraşe importante, în afară de capitala Antananarivo. Aici m-am întâlnit concret cu suferinţa oamenilor. Oamenii din Manakara sunt, într-adevăr, suferinzi şi primul impact pentru mine a însemnat enorm, pentru că mi-am dat seama că noi, românii, nu suntem muritori de foame. Avem probleme, avem situaţii dificile în ţara noastră, dar cu adevărat muritori de foame nu suntem, cum am văzut acolo. Se vede pe chipul lor, se transmite starea lor şi îţi vine să plângi doar văzându-i. Pe de altă parte, sunt şi feriţi de alte aspecte ale lumii noastre – viaţa lor e simplă, foarte-foarte simplă. Ne bucurăm că s-au construit aceste biserici, când am plecat eu erau o sută unsprezece biserici în toată insula, din care şapte sunt în capitală. Misiunea e făcută să le câştigăm inimile oamenilor prin a le da răspunsuri şi prin a le arăta ceva concret, prin propriul model şi prin dăruire – şi ăsta e un lucru pozitiv.

Să nu uităm suferinţa lor şi foametea! Nu degeaba li se spune „lumea a treia”. Am avut situaţii în care copiilor prietenelor mele de acolo le curgea sânge din nas sau plângeau, şi mi s-a explicat că plângeau de dureri banale, pe care noi le rezolvăm uşor aici, dar părinţii copiilor de acolo nu au medicamente, nu au un antinevralgic sau o banală pastilă. Stai şi plângi lângă copil, aşteptând să îi treacă durerea! Nu mai vorbim de alte boli, cum ar fi poliomielita, care îi afectează pe foarte mulţi. Am văzut foarte mulţi oameni afectaţi fizic, în special vederea şi funcţiile locomotorii le sunt afectate. Asta e provocarea, că noi trebuie să le arătăm dragoste şi să le arătăm că suntem egali.

Cu fetele am început să fac nişte lecţii de engleză pentru şcoală. Le citeam, vorbeam, făceam mâncare împreună. Văzând copiii de la biserică, m-am gândit că ei au predilecţie pentru cântat la strană. Am făcut un cor şi părinţii au fost anunţaţi să îşi aducă copiii la biserică pentru a forma acest cor. Era chiar înainte de Sfintele Paşti, aşa că le-am pregătit nişte cântecele cu ajutorul unei prietene, Rebecca. Am avut chiar şi unul în limba română. Am fost uimită cât de repede au prins. Erau foarte bucuroşi, nu mai plecau din biserică. Stăteam foarte mult timp împreună şi nu mai reuşeam să fac alte activităţi, foarte greu mă despărţeam de ei. Erau foarte drăgăstoşi.

Revenind la propovăduire, nu le câştigăm inimile prin strategii, cum au protestanţii, care vin la uşă şi încearcă să te câştige prin diverse tertipuri. Nu, Ortodoxia trebuie să câştige inimile oamenilor prin viaţa trăită – asta e părerea mea, şi cu ea am şi plecat acolo.

Am simţit acolo lucrarea lui Dumnezeu, am simţit că nu sunt singură şi că Maica Domnului îmi dă ajutor, pentru că, altfel, eu sunt o fricoasă. Multe lucruri cu care m-am confruntat nu cred că le-aş fi putut face faţă singură – asta îmi mărturiseşte şi soţul, şi familia, toţi cei care mă cunosc şi m-au cunoscut. Dacă iubeşti mult şi există afectivitate în sufletul tău şi în relaţiile interumane, cred că ai puterea să depăşeşti chiar şi problema limbii.

 „Sfânta Liturghie le-a mişcat ceva în inimă”

 – Ai cunoscut malgaşi convertiţi la Ortodoxie?

– Da, Doamna Christina şi Domnul John Lala, care au făcut din casa lor biserică. Care e povestea lor: el este judecător şi are o situaţie financiară mai bună. Au un televizor – cu purici, alb-negru, dar îl au. Într-o zi au dat drumul şi în acel moment tocmai era Sfânta Liturghie şi s-au uitat, din curiozitate mai mult. S-au uitat la toată slujba şi ceva s-a produs în inima lor. Au fost fascinaţi, ascultând Sfânta Liturghie, şi le-a mişcat ceva în inimă şi au simţit că e ceva aici – aici e ceva divin. La foarte scurt timp după aceasta l-au căutat pe Înalt-Preasfinţitul Ignatie să vorbească cu dânsul. Au urmat trei ani de catehumenat, trei ani de pregătire pentru Botez.

Sunt, într-adevăr, deosebiţi. Şi-au pus casa la dispoziţia Bisericii. Au cedat camerele şi au transformat casa în biserică. Acolo se slujeşte, se ţin cateheze. Doamna Christina şi-a luat în serios rolul. Ea merge pe insulă în zona Tuléar. Aici e durere, mor copiii pe capete. Ca să vă daţi seama ce înseamnă: nu au nici apă! Aşteaptă din nord, de unde vin foarte multe cisterne cu apă, o dată pe lună, doar o dată pe lună au posibilitatea să trimită cisterne cu apă din râu. Ei sunt adaptaţi, dar eu dacă aş bea aş muri – noi doar apă îmbuteliată putem bea.

Doamna Christina cunoaşte suferinţa celor de acolo. Dânsa merge şi propovăduieşte Evanghelia acolo. Pune un punct pe hartă şi merge acolo şi le vorbeşte oamenilor despre Iisus, despre Biserica noastră, despre cum s-au convertit ei.

– În afară de Doamna Christina, ce alţi oameni deosebiţi care fac misiune acolo te-au impresionat?

– Doamna Olga şi soţul ei, Domnul Iannis, apropiaţi ai Înalt-Preasfinţitul Ignatie, şi care sunt acolo de opt ani. Ea este şi foarte ataşată de malgaşi, în tot ce face are răbdare şi dragoste – cu copiii, cu bătrânii –, e o ascultătoare. Ea e un model pentru mine în primul rând pentru răbdarea asta pe care o are faţă de oameni, de preocupările de zi cu zi. S-a dăruit, îi mângâie pe toţi. Şi Domnul Iannis face multă rugăciune, e un om al rugăciunii, dar şi un om al scrisului, mai face şi icoane. Malgaşelor le plac foarte mult icoanele. Când am fost cu Înalt-Preasfinţitul, le-am dăruit icoane, cărţi, şi de icoane se bucurau foarte mult.

Vreau să vă spun şi de o altă convertire la Ortodoxie, a prietenei mea Rebecca. La biserica de la orfelinatul cel mare, construit cu fonduri din Australia şi cu ajutorul unor greci, acolo e o biserică pe care a vizitat-o Preafericitul Patriarh Theodor al II-lea. Doamna Rebecca şi soţul ei au văzut că a venit o personalitate în oraşul unde locuiesc ei şi că sunt mulţi oameni adunaţi. Au fost şi ei să vadă despre ce este vorba – toţi se strâng la astfel de evenimente, se adună să vadă. Au stat şi ei prin preajmă. S-a făcut ca ei să ajungă chiar lângă uşa bisericii unde era Preafericitul şi, după mărturisirea sa, Preafericitul a bătut în uşă – erau rugăciunile specifice – şi uşa s-a deschis singură, aşa mărturisesc ei, şi au şi simţit ceva. Ei au zis că a fost o minune, că nu era nimeni care să deschidă uşile. Ceva i-a atras, au simţit şi au zis că acela – Preafericitul – e o persoană sfântă, că în biserică e sfinţenie. Aşa mi-au mărturisit, că ăsta este motivul pentru care au trecut la Ortodoxie.

„Oamenii simt că se întâmplă ceva”

– Cum sunt preoţii de acolo şi care este atmosfera de la slujbe?

– Acolo se hirotonesc preoţi malgaşi, pentru că au seminarul teologic de la Alasura. Mai sunt şi ieromonahi din Muntele Athos, cum e cazul Părintelui Policarp, care are o misiune destul de frumoasă, chiar dacă e într-un sat trist, la Tuléar. La capela din hospice programul de rugăciune este în fiecare zi de la şase şi jumătate dimineaţa, cam 45 de minute sau o oră şi tot aşa este şi la patru şi jumătate după-masă o Vecernie. Este frumoasă implicarea copiilor la strană, a fetelor din hospice, şi bătrânii care sunt acolo.

Impactul Bisericii faţă de oameni e destul de mare. Oamenii simt că se întâmplă ceva. Copiii m-au impresionat, pentru că sunt foarte cuminţi în biserică, unii sunt fără părinţi, dar participă Duminică de Duminică. Ei au un preşedinte pe fiecare biserică. Soţul Doamnei Rebecca este preşedintele la biserica de la complexul Alasura. Dincoace, la biserica de la Doamna Christina şi John Lala, pentru mine a fost o trăire mai altfel, aici m-am simţit în mijlocul lor, al oamenilor de rând, al oamenilor cu probleme mai mari.

– Cum vezi viitorul comunităţii creştine ortodoxe malgaşe peste zece ani?

– În viziunea mea, viitorul l-aş condiţiona de ajutorul nostru, al întregii lumi, nu numai al României, dacă se reuşeşte o sensibilizare a creştinilor din lumea noastră – nu degeaba vorbim de lumile astea diferite, de „lumea întâi”, „lumea a doua”, „lumea a treia”. Oricum, acolo Ortodoxia este în dezvoltare. Eu văd că procentul creşte, şi dacă există şi acest factor, ajutorul creştinilor din zona noastră, cu siguranţă putem vorbi de o Biserică ortodoxă de mare valoare acolo, chiar cred asta. Cât m-am informat, am mai vorbit cu cei de acolo, cu Doamna Olga, cu Domnul Iannis, ei mi-au spus: „Mihaela, uite, acum am botezat douăzeci şi cinci, şi stai, nu am terminat, că pregătim din nou toate ca să mergem în satul celălalt, că şi acolo avem nu-ştiu-câţi”…

– Ai spus că ai participat la nişte Botezuri. Cum au fost?

– La Botez, de la mic la mare, copii, adulţi, bătrâni, tineri. Într-un vas mare, cu multă emoţie. Dar ce este interesant este că ei acordă foarte mare importanţă evenimentului. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare în ziua cu Botezul, aşa cum le aveau. Erau bucuroşi, erau încântaţi. Nu ştiu la ce nivel au conştientizat ei, că se fac cateheze cu ei, dar, oricum, manifestă bucurie, entuziasm, deschidere. Au fost vreo douăzeci şi ceva de persoane botezate. După Botez le-am oferit o icoană, o carte, ce am putut. A avut loc apoi o Cununie a unei familii cu cinci copii. A fost o nuntă sărăcăcioasă, dar pe mine m-a interesat Taina, până la urmă, care s-a săvârşit.

„Evident că te schimbă o astfel de experienţă”

– Ce ai învăţat în urma acestei misiuni?

– Am învăţat să fiu umană cu adevărat, adică mi s-a lărgit acest aspect. Dacă aici mai dai la un cerşetor, mai faci o faptă bună, mai ajuţi o persoană cu probleme şi faci fapte bune, eşti mulţumit. Dar eu acolo am învăţat ce înseamnă cu adevărat umanitate, când te dăruieşti cu adevărat. Copiii aceia m-au învăţat să iubesc. Evident că te schimbă o astfel de experienţă. Le-am spus colegilor mei că măcar două săptămâni fiecare dintre ei ar trebui să meargă acolo. Ajungi altfel. Misiunea din Madagascar m-a ajutat foarte mult să mă desprind puţin de lume, să lupt cu patimile, cu atracţiile astea din zona noastră.

– Ce gând crezi că ar transmite malgaşii unei comunităţi creştine cu o istorie în spate?

– Mă bucur de întrebare, pentru că chiar vreau să fiu glasul lor. Este un strigăt de ajutor lumesc, pentru că ei au nevoie de ajutor şi pentru trup şi pentru suflet. Noi punem întotdeauna în mod superior partea duhovnicească, ne pregătim ca şi creştini pentru Împărăţia Cerurilor, însă vreau să folosesc un citat: „Dăruind vei dobândi”. Uite, dacă pentru mine pâinea nu este o problemă, pentru că am nevoie să mă hrănesc şi trebuie să îmi procur hrana, e un lucru banal, dar dacă mă gândesc la pâinea aproapelui meu, asta presupune şi o iubire faţă de el şi o grijă, e o datorie, o datorie spirituală. Mesajul lor acesta e: „Ajutaţi-ne cum puteţi, cu ce puteţi, şi să ştiţi că existăm şi noi”. Asta vreau să spun, că ei există, că sunt acolo şi există Biserică ortodoxă în Madagascar. Eu vreau să fiu vocea lor, să le spun românilor mei, să transmit în ţara mea că am fost şi i-am văzut şi spun că ei există. Şi să nu vadă superficial suferinţa lor: „Ei sunt cu treaba lor, noi cu a noastră”. Nu. Dacă s-ar pune pe acelaşi picior de egalitate cu ei ca oameni, atunci altfel vezi cine are nevoie primul de ajutor. Şi de o rugăciune – dacă ştim de existenţa lor, să le mai trimitem câte un gând, să ne mai rugăm pentru ei.

– I-ai îndrăgit foarte mult, se simte lucrul acesta…

– Eu cred că orice om care are în el simţământul umanitar şi inima lui încă arde, nu are cum să nu îşi deschidă imediat toată afecţiunea faţă de ei, dacă începe să cerceteze situaţia lor şi să vadă că viaţa noastră e mult mai bună. Trebuie doar să lărgeşti perspectiva şi să cercetezi. Trebuie să cauţi la suferinţa omului, nu? Nu numai la omul care e lângă tine.

E adevărat, eu nu zic că toţi trebuie să facă acum misiuni cum fac eu în Africa. Eu nu zic că o misiune în ţara ta nu e la fel, dar aş transmite aşa tuturor creştinilor, tuturor credincioşilor: să îşi caute în inima lor potenţialul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu. Pentru că noi o ignorăm; ne ignorăm pe noi înşine, până la urmă. „Cine sunt eu şi care e rolul meu în Biserică?” Dacă noi ştim şi avem conştiinţa apartenenţei la Biserică, haideţi să vedem şi în interior care e rolul fiecăruia, că Biserica nu înseamnă doar preoţii care slujesc în altar, şi eu am participat la slujbă şi mi-am făcut, cum să zic, datoria, am participat Duminică, m-am spovedit, m-am împărtăşit şi totul rămâne aşa, o practică. Cine sunt eu? Nu sunt doar un om care umple un spaţiu în biserică în timpul rugăciunii, în timpul slujbei. Cu siguranţă nu m-a creat Dumnezeu doar pentru asta şi după aia să ies şi să îmi văd de viaţa mea, de serviciu, de copii, de ce-oi mai fi având eu în viaţă. Cu siguranţă că am un rol în Biserică, un rol acolo şi ăsta trebuie să îl descoperi. Ce este minunat, în orice spaţiu este lucrarea lui Dumnezeu – că e în Madagascar, că e în România, că e în Sibiu, că e în Braşov. Lucrarea lui Dumnezeu e minunată, nu eu.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Sursa: familiaortodoxa.ro

„O Biserică vie înseamnă o comunitate vie” – Preasfinţitul Macarie, episcopul Europei de Nord

7302079

„Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem Lumina cea cerească”, spunea una din conştiinţele mărturisitoare ale Bisericii, Părintele Gheorghe Calciu. Cu această înţelegere, a nevoii vitale de apartenenţă la o familie duhovnicească pentru supravieţuirea în lumea tot mai ostilă creştinilor de astăzi, l-am căutat pe Preasfinţitul Macarie, episcopul român al țărilor scandinave, cunoscând lucrarea sa jertfelnică de păstor de suflete în diasporă şi dorind să ne împărtăşească din experienţa sa comunitară. (R.H.)

– Preasfinţia voastră, care este rolul vieţuirii, asumării existenţei într-o obşte de tip parohial pentru devenirea duhovnicească a creştinului?

– Rolul vieţuirii în parohie ar trebui să fie acelaşi dintotdeauna: experienţa vieţii întru Hristos. Vedeţi, societatea creştină nu a fost niciodată o societate individualistă. Creştinul simte nevoia de a se completa şi prin celălalt şi, dacă simte această nevoie, caută tot timpul să împlinească poruncile Mântuitorului. Aceste porunci sunt încununate de legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Şi acestea două, iubirea față de Dumnezeu şi faţă de semeni, sunt cele două modalități prin care un creştin autentic niciodată nu ajunge autosuficient în desăvârşirea sa duhovnicească, în creşterea sa duhovnicească, în unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Aşa putem trăi practic, concret credinţa noastră, iar testarea concretă a credinţei noastre nu se dă altundeva decât în obşte. Când suntem în izolare, trăim de multe ori în închipuire de sine. Atunci când suntem singuri, suntem poate uneori mai smeriţi, mai evlavioşi, ne înfrânăm mai mult şi credem că ne rugăm mai fierbinte – credem, ne închipuim că facem aceste lucruri. Dar când ieşim din casă şi ne întâlnim cu fratele nostru, cu sora noastră, cu cel de lângă noi, ne vin de cele mai multe ori gânduri de judecată, de superioritate, de neastâmpăr, de lipsă de răbdare, chiar în biserică, la rugăciune. De multe ori, din nefericire, nu ne convine că suntem în obște. Aceasta înseamnă o împrăştiere lăuntrică la rugăciunea în comun, care ar trebui să ne unească mai mult. Aşa cum se bucură Hristos că suntem împreună, noi, mădularele Trupului Său tainic, aşa trebuie să ne bucurăm şi noi că suntem laolaltă în Hristos, şi cât de minunat este atunci când nu mai este loc să arunci un ac între credincioşi, înaintea Dumnezeiescului Jertfelnic!

Trebuie să ne bucurăm neîncetat atunci când suntem împreună, când se verifică răbdarea, smerenia şi dragostea noastră, fie în obştea credincioşilor din parohie, fie în obştea vieţuitorilor din mănăstire. Cred că aceasta este cea mai mare virtute pe care o putem dobândi: să ne iubim, să ne înţelegem şi să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, fiecare cu lipsurile lui, cu neputinţele lui. Aceasta este adevărata dragoste întru răbdarea pe care trebuie să o avem unii cu alţii într-o obşte – fie parohială, fie monahală.

„Familia de familii”

– Care este rolul preotului, dar şi al fiecărui membru din comunitate pentru a întări această comuniune dintre fraţi?

– Relaţia între preot şi enoriaşi trebuie să fie una vie, să fie una ca de familie, să fie o relaţie paterno-filială. Aşa cum e familia mică, aşa trebuie să fie şi familia mare. Mie îmi place să spun că parohia sau comunitatea euharistică este „familia de familii” a credincioşilor iar relaţia dintre slujitorul altarului şi enoriaşi trebuie să fie o relaţie de folos duhovnicesc. Termenii de „părinte” şi „mamă”, de „frate” şi „soră”, de „fiu” şi „fiică” în comunitatea euharistică nu trebuie să rămână la nivel formal, ci să capete conţinut. Enoriaşii sunt sufletele încredinţate de Dumnezeu unui păstor, iar acest păstor va da seama de fiecare dintre ele înaintea Tronului Judecății.

– Cât de important este să cunoaştem problemele celor de lângă noi, să ne implicăm în problemele fratelui din comunitatea din care facem parte?

– Vedeţi, întotdeauna când cineva este în nevoie te gândeşti că este Hristos, Care, în chip tainic, e prezent în cel de lângă noi şi ne cere ajutorul. Atunci, dacă suntem conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, sigur că suntem cu multă osârdie, iubire și grijă alături de cel care are nevoie de sprijin.

Aseară a trecut la cele veşnice un tânăr ajuns în Norvegia – i-a recidivat cancerul şi în câteva zile a plecat la cele veşnice. L-am însoţit cu toţii, atât noi, slujitorii altarului, cât şi credincioşii. A avut marele dar ca, în spitalul din Oslo, la căpătâiul său să fie preotul chiar în momentul în care şi-a încredinţat sufletul în braţele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ne-am solidarizat, i-am fost aproape şi acum ne pregătim să strămutăm trupul lui neînsufleţit în ţară, pentru a fi aşezat în „casa de lut” a strămoşilor, în ţărâna sfântă a cimitirului de acasă. Iată, ne-am solidarizat cu toţii, fiind conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, în care suferă în chip tainic – suferă în cel aflat pe patul spitalului sau în temniță, suferă în cel aflat în singurătate, suferă în cel care este departe de adevăr, aşteptând cu multă dragoste şi răbdare ca să Își facă sălaș în inima sa.

„Ce mare şansă, să fie atât de aproape unii de alţii!”

– Vizitaţi des parohiile şi din ţară, şi din peninsula scandinavă. Ce vă bucură cel mai mult şi ce vă întristează cel mai mult în viaţa de parohie?

– Mă bucură cel mai mult oamenii care Îl caută pe Mântuitorul Iisus Hristos şi care caută Biserica Lui, care caută să se desăvârşească. Aici, în diaspora, mă bucură faptul că, în ciuda dificultăţilor şi a distanţelor de sute de kilometri uneori, oamenii vin cu multă râvnă, cu multă osârdie la biserică şi participă la sfintele slujbe. Mă întristează, însă, faptul că în diasporă, dar şi în ţară, oamenii sunt de multe ori copleşiţi de greutăţile vieţii, sunt vlăguiţi, sunt risipiţi fizic. Aici, în diaspora scandinavă, oamenii sunt geografic îndepărtați unul de altul şi de altarul euharistic, şi e foarte greu să îi aduni pe credincioşi, e foarte greu să menţii o viaţă parohială în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta mă întristează foarte mult şi, sigur, trebuie să avem multă dragoste şi grijă părintească și frățească.

Uneori îi simt pe unii dintre credincioși atât de epuizaţi la finalul unei Liturghii, încât, chiar dacă aş dori să le vorbesc mult mai mult în cuvântul de învăţătură, țin să îmi concentrez mesajul, ca să ne găsim timp de a purta un dialog de la inimă la inimă. Îmi doresc să vorbesc fiecăruia în parte, să îl îmbrățișez, să îl strâng la inima mea pe fiecare, ascultându-i necazul, durerea, dar și bucuriile. După Liturghie, rămân în camera pentru spovedanii cu toți cei care doresc să mă întâlnească, să primească o povață, așezându-mi omoforul și mâinile binecuvântătoare pe care mi le împrumută Hristos, Marele Arhiereu, pe creștetul fiecăruia, rostind o rugăciune pentru ajutorul, întărirea și mângâierea lui.

Unii dintre credincioși nu reușesc să rămână pentru dialog și îndrumare datorită faptului că vin de la mari distanţe, purtând pe brațe copilaşii lor. Sunt presați din cauza oboselii și fragilităţii copilașilor să plece mai repede spre casele lor, fără să poată participa la programele duhovnicești și întâlnirile de după slujbă. Şi atunci ce pot face mai mult decât să îi cercetez în următoarele zile, atunci când sunt mai disponibili, mai ales în după-amiezile și serile după ce ies de la locul de muncă.

În România sunt foarte întristat de faptul că oamenii nu îşi dau seama cât de mare şansă au să aibă atât de aproape preotul, biserica şi pe ei înşişi, să fie atât de aproape unii de alţii. Aceasta este o mare şansă şi mă întristează că nu este valorificată la maxim această şansă, de a avea biserica deschisă neîncetat, de a-l avea pe preot neîncetat alături şi de a fi alături de atâţia oameni buni și râvnitori în lucrarea duhovnicească.

„Ducem casa în biserică și biserica în casă”

– Preasfinţite, vin la biserică oameni care încearcă să Îl găsească pe Hristos. Cum pot fi ţinuţi aceşti oameni, despre care spuneaţi că sunt la început de drum, în Biserică, aproape de Hristos?

– Oamenii nu pot fi ţinuţi în Biserică, aproape de Hristos, dacă ei înşişi nu-şi doresc să fie ţinuţi aproape de Hristos. O Biserică vie înseamnă o comunitate vie, care doreşte să fie împreună cu Hristos. De aceea este foarte importantă renaşterea vieţii parohiale, fiindcă parohia te poate ajuta să supravieţuieşti în lume ca creştin – desigur, dacă doreşti să fii creştin, pentru că cel care doreşte să fie creştin este cel care doreşte să fie cu Hristos. În comuniune cu Hristos într-o parohie adevărată devii tu însuţi o biserică vie, adică toate sarcinile, toate necazurile, toate bucuriile le împărtăşeşti în comuniune fraternă.

Noi, aici în diaspora, ducem casa în biserică și biserica în casă. Eu însumi, aproape zilnic, vizitez familiile enoriașilor, seara, când li se încheie programul de muncă. Le săvârșesc o sfeștanie și rămânem în dialog duhovnicesc, uneori, până la ore târzii din noapte. Fiecare întâlnire este un început bun. De curând am vizitat lângă Oslo o familie de tineri medici. Soția a fost vindecată de Hristos, în chip minunat, de cancer. Atunci când s-a îmbolnăvit am spovedit-o, s-a împărtășit și a rămas ancorată adânc în viața liturgică. Cu soțul ei a fost nițel mai greu, însă după o găzduire a mea în casa lor, Hristos a lucrat în chip minunat, așa cum numai El poate să lucreze. Și soțul s-a spovedit și a început să participe la fiecare Liturghie. Desigur, atunci când vizitele mele în comunități sunt mai scurte, mă opresc în primul rând la cei suferinzi din spital și la cei neputincioși de la domiciliu, care nu pot să se deplaseze, însă și la mamele lăuze, pentru molitfele din zilele după naștere…

„Oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos…”

– Cum să facem să ajungem fiecare dintre noi biserici vii?

– Să fim permanent în relaţie cu Hristos. Să simţim din toată inima că viaţa noastră nu mai este viaţa noastră, ci este viaţa lui Hristos, într-o viaţă obştească. Mai întâi de toate, comunitatea trebuie să devină o biserică vie, în care creştinii trebuie să fie deplin angajaţi în viaţa în Hristos, nu doar să socializeze superficial. Nu e suficient ca parohia să devină doar o micro-societate, ci parohia trebuie să devină o comunitate care să trăiască firesc și plenar viața în Hristos.

Unde avem oameni care Îl caută pe Hristos, acolo găsim şi bisericile vii. Parohia ar trebui să fie acel loc unde creștinul învață, treptat, ce este dragostea adevărată. Pentru că doar așa putem avea parte de o dragoste reală, „dreasă cu sare”, și nu de una teoretică, necercată. Cultivarea dragostei se face prin cultivarea prieteniilor duhovnicești, a sensibilității față de celălalt, mai ales a celuilalt care se află în nevoie, a răbdării și asumării crucii noastre de zi cu zi. Dragostea se învață, se deprinde, din aproape în aproape, mai întâi cu cei ai casei tale, apoi cu prietenii, extinzând cercul, lărgindu-ne, treptat, inimile noastre.

Vă pot mărturisi din experienţa pe care o am aici, în Scandinavia: gândiţi-vă că, în urmă cu nouă ani, în Danemarca și în Norvegia nu era nici o parohie românească. După ce am ajuns ca păstor pe aceste meleaguri umbroase, am ieşit în căutarea „oilor rătăcite”, întemeind și în Suedia noi parohii. Ne-am dorit și sper că am reușit să devină biserici vii. Aceasta a fost lucrarea mea şi a fraţilor preoţi, pe care i-am chemat ca să îi putem ajuta pe oameni să dorească să crească și să se desăvârşească în Hristos şi în Biserică. Să Îl caute şi să Îl dorească pe Hristos. Oamenii care nu Îl caută şi nu Îl doresc pe Hristos nu îşi pot justifica apartenenţa la o parohie, la Biserică.

Biserica vie este biserica formată din oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos, care se spovedesc de păcate, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, cu dorul arzător de a se întâlni și uni neîncetat cu Mirele Bisericii în Liturghie. De acest dor mistuitor ne alinăm aici în Biserică, cu nădejdea alinării depline în Împărăţia Cerurilor.

„Simţim ajutorul grabnic al harului”

– Ce rol are rugăciunea în comun făcută pentru aproapele?

– Sunt mai multe programe colective de rugăciune. Unul dintre acestea se numeşte „Candela”, în care mai multe persoane, uneori chiar sute, se angajează ca fiecare să se roage Domnului, pomenind înaintea Sa mai multe nume înscrise pe o listă. Se pregăteşte un pomelnic, iar fiecare se străduiește, prin rotație, să se roage două-trei ore în zi sau în noapte și să-i pomenească pe cei aflați pe lista comună, astfel ca programul rugăciunii să fie neîntrerupt, după rânduiala de odinioară a monahilor akimiți, a celor care înălțau rugăciuni continuu, organizați pe cete, dorind să imite cetele îngerești care neîncetat aduc doxologie Preamilostivului Dumnezeu.

Şi eu m-am înscris şi mă înscriu în aceste programe de rugăciuni obşteşti. Este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, şi simţim ajutorul grabnic al harului Său, atât pentru noi, cei care ne rugăm, cât şi pentru cei pentru care ne rugăm.

Rugăciunea în comun, desigur, se desăvârșește prin Taina Liturghiei şi prin celelalte slujbe care se săvârşesc în biserică, însă e foarte important să ne mobilizăm împreună la rugăciune pentru nevoi concrete. Am constatat că mulţi dintre cei pe care i-am pomenit au fost mai bine, şi-au revenit întrucâtva şi unii chiar au devenit membri activi în Biserică. Nu mai zic de cei aflaţi în suferinţă, în nevoie, în neputinţă. Spre cei bolnavi Dumnezeu s-a milostivit şi i-a întărit, şi fiecare a învăţat câte ceva. Unii mai puţin, însă alţii au învăţat foarte mult din taina suferinţei.

 „Ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului”

 – Ne-aţi vorbit despre rugăciunea în comun. Vorbiţi-ne, vă rog şi despre faptele bune făcute în comun, despre implicarea în viaţa Bisericii. Cum îi ajută pe creştini implicarea concretă în viaţa de parohie?

– Această angajare în viaţa de parohie consolidează viaţa duhovnicească şi viaţa pastorală în comunitate, şi fiecăruia îi dă sentimentul acesta important şi adânc al apartenenţei la comunitate. Noi înşine ne dăm toată silinţa să organizăm mai multe activităţi misionare sociale şi duhovniceşti prin vizitele la cei însinguraţi, la cei din închisori, prin pelerinajele la locurile sfinte ale Ortodoxiei.

Chiar acum, de Paşti, în Săptămâna Luminată, organizăm un pelerinaj cu mai multe opriri la altarele euharistice și la salba icoanelor Maicii Domnului așezate în bisericile ortodoxe româneşti din episcopia noastră, a Europei de Nord, urmând ca la final să ne adunăm cu cetele de pelerini dreptmăritori din țările scandinave la Centrul Episcopal din Stockholm, unde vom săvârși mai multe privegheri.

Pelerinajele şi activităţile duhovnicești aduc oamenii la credinţă și îi întăresc în credință. În urmă cu câţiva ani am fost la Locurile Sfinte şi mă tot gândeam de ce o doamnă este tot timpul reticentă. Nu ştiam prea multe despre această doamnă din Norvegia, dar am înconjurat-o tot timpul cu dragoste și blândețe. În cele din urmă am aflat că nu a primit în pruncie Taina Botezului. A crescut într-o familie influenţată de cultele neoprotestante şi era nebotezată. În Cetatea Sfântă ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului. Am botezat-o imediat în biserica din Ierusalim, așa cum la râul Iordanului un grup de africani nebotezați ne-au cerut să îi botezăm și i-am botezat.

„Eu sunt slujitorul, nu șeful”

– În vremurile noastre, ale împrăştierii, ale fărâmiţării în multe informaţii, cum vedeţi că ar trebui să fie calea creştinului?

– Sigur că atunci când privim la Hristos, toate trepidaţiile din jurul nostru nu ne pot îndepărta de Domnul Strălucirilor, însă avem mare nevoie de un Părinte duhovnicesc care ne poate ajuta să ne schimbăm și să ne întărim sufleteşte. Întâlnirea cu un om duhovnicesc întotdeauna schimbă şi modelează sufletele, şi avem atâtea mărturii ale vremurilor noastre, ale unor oameni aflați departe de Hristos care au întâlnit oameni duhovniceşti, mireni dar și slujitori ai altarului, care i-au adus la Hristos. Atunci, când dobândeşti pacea, cum spunea Sfântul Serafim din Sarov, mii se vor mântui în jurul tău. E foarte important să dobândim pacea inimii noastre.

Trebuie, însă, să avem grijă să nu idealizăm niciodată nici parohia şi nici mănăstirea. Cel care se duce la mănăstire, dacă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu şi caută celelalte lucruri concrete, se poate sminti. Aşa cum şi cel care are aşteptări nerealiste de la parohie se poate sminti. Şi la biserică dacă mergi, şi nu Îl cauţi pe Hristos şi îl cauţi pe cel de lângă tine, te poţi sminti foarte uşor judecându-i pe cei din jurul tău foarte aspru.

În primul rând, parohia, cred eu, nu ar trebui să devină o „şcoală a vedetelor”, ci ar trebui să devină un atelier al frățietăţii. După cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „cel care doreşte să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”, aşa trebuie să fie şi într-o parohie, într-o comunitate: cine este mai mare este cel care ştie şi ajunge să îi slujească pe cei mai mulţi, să îi slujească intens pe ceilalţi. Iar acest lucru poate să inspire, poate să îi ajute pe alţii care sunt mai slabi, care se poticnesc, care au nevoie de slujire.

În desele mele călătorii cu avionul trec prin filtrele de control din aeroporturi. Eram la Copenhaga, treceam prin filtrul de control însoţit de ceata de fraţi preoţi şi diaconi, veneam de la o slujire, şi gardianul care era la control şi-a dat seama că eram cumva „liderul” grupului – observând, probabil, grija pe care o aveau ceilalţi, deşi însemnul meu pe piept era o cruce simplă, nu purtam altceva – şi mi-a spus pe un ton foarte oficial: „You are the boss”, „Dumneavoastră sunteţi şeful”. I-am dat un răspuns evanghelic, surprins de constatarea lui: „Eu sunt slujitorul, nu șeful” – cel dintâi dintre slujitori, care îi slujește și le spală celorlalți picioarele. A urmat un dialog care cred că l-a ajutat întrucâtva pe acest om să înţeleagă care este rolul nostru într-o comunitate – acela de a fi slujitor, de a ne sluji unii pe alţii. De aceea zic că o comunitate euharistică nu trebuie să devină o „şcoală a vedetelor”, ci un atelier al frăţietăţii.

„O viaţă ancorată deplin în Hristos”

– Să stăm cu ochii în lume şi cu rugăciunea către Dumnezeu, sau să nu ne mai uităm deloc către lume, pentru a nu ne sminti?

– Nu știu cum am putea reuși să nu ne uităm deloc spre lume. Oricât am încerca, astăzi, lumea vine după noi, cu solicitările sale epuizante, acaparatoare, manipulatorii. Avem nevoie de un „tampon”, de un „filtru protector”, care să ne ajute să ne păstrăm umanitatea întru Hristos. Calea creștinului cred că trebuie să fie cea a pregătirii pentru Împărăția Cerurilor. Într-un fel sau altul, creștinul trebuie să anticipeze această Împărăție în viața sa, ceea ce înseamnă a contrapune lumii și duhului lumesc lumea lui Dumnezeu – Împărăția – și Duhul cel Sfânt. Calea creștinului este un război nevăzut neîncetat între tentațiile lumii acesteia și lumii de dincolo… Iar acest război nu poate fi tranșat simplist, nu există soluții, trebuie purtat până la capăt, cu „armele luminii”, conștienți că e un război împotriva duhurilor răutății.

Cu riscul de a repeta, o viață parohială reală este de un mare ajutor în ferirea de capcanele bombardamentului informațional din zilele noastre, care se bazează tocmai pe starea de izolare socială a individului, pentru a-l face prizonier diferitelor agende. Nu orice fel de viață comunitară, însă, ci una ancorată deplin în Hristos. Altfel, simpla apartenență la o comunitate nu garantează protecția. Colectivele greșesc și ele, iar atunci presiunea asupra individului spre conformare e foarte mare.

„Rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos”

– Urcăm spre Înviere. Cum să păstrăm în suflet cât mai mult bucuria Învierii?

– Bucuria Învierii a venit după durerile Golgotei, după suferinţele Golgotei. Putem păstra, putem zăvorî această bucurie a Învierii în inima noastră doar dacă nu părăsim drumul dureros al Golgotei, al răstignirii. Trebuie să rămânem pe calea Crucii. Mântuitorul Iisus Hristos nu S-a abătut nici o clipă de pe calea Crucii. A suferit toate durerile şi toate umilinţele urcând Golgota spre Cruce, apoi S-a urcat pe Cruce. La rândul nostru, ne purtăm asemenea Domnului Crucea, apoi ne urcăm pe ea. De pe această Cruce noi nu ne mai putem coborî, chiar dacă suntem ispitiţi, chiar dacă suntem umiliţi, chiar dacă suntem denigraţi, chiar dacă suntem loviţi și chinuiți, suferind asemenea Celui Răstignit. Dacă rămânem până la sfârşit pe drumul dureros al Golgotei, urcându-ne pe Cruce şi rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos, dobândind bucuria Învierii, bucuria biruinţei.

– La final, vă rog să transmiteţi un gând, o binecuvântare cititorilor noştri.

– Vorbind de Cruce și Înviere, cu mare bucurie, emoție și dor împărtășesc cititorilor binecuvântarea bunicii mele printr-o rugăciune populară închinată Sfintei Cruci, pe care învățat-o de la buna mea, sau tâna mea, Parascheva – bunicii, la noi, în zona mea natală, a Văilor Țibleșului din județul Bistrița-Năsăud, i se spune „tâna” (de la bătrâna). Așadar, buna mea, tâna mea Parascheva, ca multe alte bătrâne ale vechiului sat, nu știa carte, însă Îl căuta pe Domnul cu propriile sale cuvinte, fiind înaintată în cultura cea adevărată a Duhului, în credincioșie și smerenie. Rugăciunea Sfintei Cruci, în versuri, mi-a marcat copilăria, umplând-o cu mireasma de neuitat a evlaviei din satul românesc de odinioară. Nu ar fi greșit dacă am căuta să avem și noi mai multă simplitate a inimii și mai multă cătare la fața Domnului, așa cum aveau străbunii noștri:

Sfântă Cruce, armă tare,
Feri-mă de supărare.
Sfântă Cruce, armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce.
Sfântă Cruce a lui Hristos
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.
Dumnezeu Îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă
Și pe noi toți ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu Îi la capul nost.
Dumnezeu ne-o apărat
De vrăjmașul necurat,
De șarpele înveninat,
De iadul întunecat.
Cruce Sfântă, adormi-mă,
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezește-mă,
Doamne, miluiește-mă. Amin!

Sursa: familiaortodoxa.ro

Preotul ortodox care şi-a spovedit torţionarul în puşcărie

45938-xlÎn vremuri în care religia devenise „opiu pentru popor“, Gherasim Iscu (foto), ultimul stareț al Mănăstirii Tismana, lupta împotriva celor care încălcau drepturile Bisericii Ortodoxe. În același timp, episcopul unit Ioan Suciu își canaliza întreg efortul în predici anticomuniste și în acțiuni de menținere a autonomiei Bisericii Greco-Catolice. Amândoi au pierit în temnițele comuniste, persecutați de un sistem care-i voia îngenuncheați în fața lui, nu a lui Dumnezeu.

Despre prigoana creștinilor din perioada comunistă și despre însemnătatea omagierii anul acesta a celor persecutați în închisori am vorbit cu istoricul Adrian Nicolae Petcu și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.

Era anul 1951, o noapte liniștită de Crăciun, când s-a petrecut minunea. În închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în Camera 4, zeci de deținuți grav bolnavi erau înghesuiți pe câteva paturi de spital. În Camera 4, de obicei, se murea. Nu forțăm istoria, oricât de brutal ar suna – în sala aceea ajungeau, din „mila“ autorităților, deținuții în agonie.

„Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-i mulțumesc…“, le spunea, cu ultimele puteri, călugărul Gherasim Iscu colegilor săi de cameră.

Gherasim Iscu avea 40 de ani și era grav bolnav de tuberculoză. Anii de detenție din pușcăriile comuniste de la Craiova, Aiud, munca fizică epuizantă din colonia de la Poarta Albă, torturile comandanților îl îngenuncheaseră fizic. Fusese arestat și condamnat, printre altele, pentru credința sa vădită în Dumnezeu.

Totuși, chiar și cu trupul vlăguit, închis într-o celulă, sufletul său rămăsese undeva în afara temniței, liber, pentru că așa ceva nu se poate încătușa. Iată-l, în fața morții, fără niciun fel remușcări, fericit să se jertfească pentru credința sa.

„S-au dus în rai ținându-se de mână“

Pe un alt pat, un deținut bolnav ajuns în stare de epuizare tot din cauza TBC-ului, cerea să fie spovedit: „Eu mă duc! Vă rog, rugați-vă pentru mine! Cred în Dumnezeu!“.

Toată lumea știa cine era suferindul – Vasilescu, o altfel de victimă de la Canal. Supus și el la cazne, Vasilescu acceptase propunerea unui colonel de a trece de partea torționarilor, cu promisiunea că doar așa va ieși din lagărul de muncă. Ajunge însă bolnav, pe patul de moarte, măcinat de regrete, lângă una dintre victimele sale, căreia îi făcuse viața un calvar la Poarta Albă: părintele Gherasim Iscu.

Ceea ce a urmat în Camera 4 a spitalului e o lecție pentru ce înseamnă puterea iertării și virtutea pocăinței. Sprijinit pe umerii a doi deținuți, Gherasim Iscu a pășit spre patul torționarului său. I-a mângâiat brațul și cu o zdreanță i-a șters sudoarea de pe frunte.

„Ești tânăr. Nu ți-ai dat seama ce faci“, i-a spus. „Te iert din toată inima și la fel cu mine și ceilalți creștini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranță că Domnul Hristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer“, au fost vorbele preotului Gherasim, rememorate în cartea „Cu Dumnezeu în subterană“, de unul dintre deținuții prezenți în cameră, pastorul Richard Wurmbrand.

În noaptea de după Crăciun, într-un sanatoriu plin cu deținuți bolnavi, unde puține minuni erau posibile, victima își consola călăul. Preotul și-a spovedit torționarul, l-a îmbrățișat, în timp ce acesta și-a mărturisit păcatele. Amândoi au murit la scurt timp, în aceeași noapte. Wurmbrand nota, în cartea sa: „Cred că s-au dus în rai ținându-se de mână“.

Sursa: historia.ro

Învierea – Mihai Eminescu

17966232_10155496536608570_3595803427408609479_o

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngînă cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mîni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adîncă şi plină de blîndeţe
Pătrunde tînguioasă puternicile bolţi:
“Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninînd pre însuşi izvorul de vieţe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mîngîioasă,
În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina da năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormînt răsare Cristos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

“Cîntări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cîntînd Aleluia!

Cristos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcînd-o,
Lumina ducînd-o
Celor din morminte!”

Fantezii pascale

17410-FX-6-0-13-6-9-0Acum vreo șase ani am publicat textul de mai jos, în urma unei „asfixii festive”. Primisem și auzisem, din felurite surse, mesaje zglobii cu ocazia sărbătoririi Sf. Paști. Am descoperit apoi că există site-uri întregi, pregătite să-ți ofere soluții la îndemînă pentru a scăpa fără efort de obligația corespondenței „de suflet” într-o asemenea împrejurare. Nu știam cum să calific ceea ce citeam. Inocență nătîngă? Kitsch incorigibil? Comoditate cronică? Infantilism? Somnolență mentală și sufletească? Fapt e că efectul e de o veselie factice, fără legătură cu sfera – și atmosfera – Sărbătorii. Pendulăm între chermeză și team building corporatist. După șase ani, n-am sentimentul că lucrurile s-au îmbunătățit. Judecați și domniile-voastre:

Toţi trimitem, de sărbători, mesaje cuviincioase rudelor, prietenilor, colegilor şi celor cu care, dintr-un motiv sau altul, vrem să păstrăm o bună relaţie. De Crăciun şi de Sf. Paşti, aceste mesaje sînt oarecum canonizate. „Crăciun fericit!“, „Sărbători fericite!“ sau „Hristos a înviat!“ (cu corelativul „Adevărat a Înviat!“) sînt formule inevitabile, reînnoind, an de an, o veche tradiţie. Poţi, evident, să „personalizezi“ mesajul cu un adaos circumstanţial, legat de persoana căreia i te adresezi sau de o anumită împrejurare.

 În general însă, nimeni nu se aşteaptă la capodopere literare sau metafizice. Sărbătorile nu sînt „ocazii“ festive ale propriei creativităţi. Rostul lor nu e seducerea destinatarului sau exhibarea talentelor personale, oricît de năvalnice. E vorba strict de un gest de solidaritate spirituală, caldă, pacificatoare, discretă. Pentru declaraţii de amor, giumbuşlucuri rimate, glumiţe sprinţare, jocuri de cuvinte şi fineţuri retorice se pot folosi celelalte zile ale anului. De la o vreme însă, şi datina exprimată laconic, şi inflaţia lirică privată ­ pierd teren dinaintea unei soluţii noi, stupefiant hibride: un amestec de gata-făcut şi fantezie delirantă, puse laolaltă în ample liste de propuneri „virtuale“, din care „clienţii“ se pot inspira fără efort.

Vrei să scrii un mesaj „tare“ de Paşte? Te uiţi pe Internet şi găseşti nenumărate variante, care mai de care mai inspirate şi mai şugubeţe. Nu mai trebuie să te resemnezi stilistic, adoptînd „obositele“ urări „clasice“. Nici să te căzneşti inventînd versiuni de o barocă subtilitate. Au gîndit alţii pentru tine. Răsfoieşti site-uri isteţe şi „te-ai scos“. Mai toate sugestiile valorifică drăgălaş figura iepuraşului. Exemple: „Iepuraşul mustăcios e de Paşte norocos…“, „Un iepuraş cu boticul alb a venit la noi în prag…“, „Iepuraşi nenumăraţi să îţi sară buclucaş drept pe covoraş!“, „16 iepuraşi… 8 se spionează… 5 sînt la somnic şi frumos visează… 2 mai albiori… dau cadou de sărbători… iar ultimul a citit… un nou Paşte fericit!“

În peisaj apar, din cînd în cînd, şi iepuraşi voinici cu misiunea de a-ţi aduce 100 de pupici, sau „iubitul iepuroi să v-aducă euroi“. Pentru firi mai sensibile, oferta e abundentă: „Să-ţi fie viaţa pufoasă ca un cozonac, fără griji ca a unui miel, colorată ca un ou de Paşte şi luminoasă ca Ziua Învierii!“ Sau „E-n somn de sălcii un vis de răstignire (?!), e plîns de miei şi plaiuri cu verdeaţă…“ (probabil o referinţă codificată la friptură şi salată…).

Avem şi zglobii încercări de „romgleză“: „Mi am făcut Wishlist-ul de Paşte. Te vreau pe tine“ (după care se cere un „reply“). Avem şi abile tentative de captatio vag erotic: „Urez întotdeauna «Hristos a înviat!» persoanelor frumoase şi inteligente“ (constat că, în mod curent, se consideră „Hristos a înviat!“ drept o „urare“). Alte „urări“ se referă la bucuriile competitivităţii („satisfacţie maximă şi baftă la ciocnit ouă“) sau la fatalitatea chefului mocnit: „Poţi să te maturizezi, să te cultivi, dar nu vei putea renunţa niciodată la bunătăţile mesei de Paşte!“ Imaginaţia autorilor de mesaje „deştepte“ poate fi ilustrată indefinit. Avem de a face, în fond, cu o involuntară subversiune a oricărui sentiment religios. Sărbătoarea creştină începe să semene a amuzament de club, iar Răstignirea şi Învierea Domnului sînt reduse la scenariul roz al unui film de desene animate cu iepuraşi.

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

Ziua Învierii

Nu căutați Biserica acolo unde totul e vis și părere

51Am să vă mărturisesc o întâmplare cât se poate de reală. De Pateric. Părintele Opre Crăciun de la Cinciș, un preot cu viață sfântă, absolvent de „fenomenul Pitești” cum îi plăcea să spună, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, a fost de o bonomie și răbdare desăvârșite.

Era în stare să se uite pe sine și oricât de obosit sau cătrănit era, tot avea la el glume de post pentru oricine îi solicita. Pe când ridicau biserica de la Cinciș, în echipa de zidari era un meșter adventist. Îl tot lua la întrebări pe părintele, cerea lămuriri, ispitea, se fălea față de ceilalți meșteri cât de priceput era el în scripturi și căuta să-l prindă pe părintele Crăciun cu garda jos.

Dar părintele era mereu răbdător, mereu cu cuvintele la el, mereu pus pe glume. Nu-l dovedea adventistul nicicum, așa că se repeta, și se repeta… După mai multă vreme, părintele era cătrănit și gândit de multe probleme. Opreliști, obstacole, probleme, ispite firești la zidirea unei bisericii. Zidarul adventist inepuizabil, fără altă grijă decât să pună cărămidă peste cărămidă, a vrut să-l abordeze din nou pe părintele în nota lui caracteristică. De data asta a avut parte de o mare surpriză:

Părintele l-a întrebat:

- Meștere, dumneata ce meserie ai?

- Sunt zidar!

- Bine, i-a răspuns părintele privindu-l în ochi. Vezi-ți de meseria ta!

Ce am vrut să zic? Cumva legat de specificitatea Paștilor din 2017. Un Paște din ce în ce mai virtualizat de când cu rețelele astea de socializare. Asistăm la o deconspirare, dacă pot spune așa. La nașterea unor nișe, facțiuni, grupuri care se simt în virtual ca peștele în apă. Acestea se simt bine în interior și nu suferă vreo atingere  exterioară. Acționează ca un tot, se susțin, se apără, se autojustifică. Au plăcerea de sine izvorâtă din identitate, dintr-o identitate împărtășită și confirmată de ceilalți membrii din grup. Omul din spatele monitorului, unde latența e îngăduită, frica și inhibițiile abolite, ne descoperă o diversitate fascinantă dar și o spaimă imensă legată de plonjarea într-o realitate de cele mai multe ori patologică.

Dacă nu psihică, cu siguranță duhovnicească. Deși în viața reală și mai ales în Biserică nu sesizăm vreo îmbunătățire majoră a vieții duhovnicești, în mediul virtual asistăm la o înmulțire în progresie a ”cunoscătorilor” în orice, cu precădere în viața duhovnicească. Există o confuzie crasă între ceea ce înseamnă informație și ceea ce presupunerea cunoaștere prin experiență. Găsim în virtual, repetându-se la infinit, o mulțime de clișee, spuse aiurea, aplicate pe dos. De tot felul de guru, de experți de, nu-mi spune mie, eu știu mai bine! Asistăm la o pleiadă de oameni informați despre orice, chiar și despre viața duhovnicească. Dar o informație stearpă, lipsită de viața unei cunoașteri prin lucrare, prin experiența Duhului. Apoi sunt cei ce pe toate le strâmbă, după mintea lor strâmbă şi, nu în ultimul rând, cei ce fac zeflemea față de orice, oricine și oricum. Fără limite.

Ce vreau să spun: nu poți virtualiza minunea Învierii. Poți fi informat că are loc, atunci, în felul ăsta și cum mai dorești tu. Cu ocazia asta poți arunca răvașe identitare în virtual. Relevanța ține de grup, de nișă de prieteni super filtrați prin unfriend-uri și block-uri. Dar ceilalți?

Și… Învierea se trăiește plenar, spiritual și modal, prin prezență nemijlocită și cunoaștere din experiență. Biserica, ritualul, participarea, implicarea, efortul personal etc. sunt absolut necesare. Iar relația inițiatică părinte duhovnicesc, ucenic rămâne amprenta autenticului și necesarului. Și peste toate rutina, consecvența. O rutină a experienței în lumină. Nu căutați Biserica acolo unde totul e vis și părere. Trăți Paștele 2017 așa cum au trăit, plenar și deplin, creștinii încă nevirtualizați pe rețele de socializare… În rest, fiecare să-și vadă de menirea lui. Hristos a Inviat!

Pr. Suciu Petru Marcel

Există un holocaust tăcut al creștinilor?

iraqMartiriul creștinilor a început prin persecuțiile din Imperiul Roman. Nu conta ce funcție aveai, dacă erai sclav sau guvernatorul unei cetăți ca Sfântul Dimitrie din Salonic, doctor precum Sfântul Pantelimon, general în armata romană ca Sfântul Gheorghe sau fost vrăjitor precum Sfântul Ciprian. Aproximativ 2 milioane de mucenici l-au cunoscut pe Hristos în inimile lor și au murit cu el pe buze doar în primele trei secole ale creștinismului.

Adevăratul holocaust creștin se desfășoară însă în zilele noastre: în secolul 20 au fost martirizați aproximativ 40 de milioane de creștini, mai mult de jumătate din cele 70 de milioane de oameni uciși de-a lungul istoriei pentru credința lor în Iisus Hristos, conform site-ului persecution.com.

A fi creștin în Coreea de Nord este astăzi crimă împotriva națiunii. Regimul comunist nu are toleranță față de Hristos considerând învățătura lui un inamic public. Mulți creștini au fost arestați doar pentru deținerea unei Biblii, fiind închiși în lagăre . Cu toate acestea aproximativ jumătate de milion de creștini își riscă viața regulat și se adună în comunități ilegale pentru a se ruga împreună.

În Afghanistan creștinii sunt supuși zilnic presiunii publice și guvernamentale sau sunt atacați de milițiile talibane. În Iran creștinii sunt arestați pentru prozelitism. În Arabia Saudită exprimarea publică a oricărei credințe nemusulmane este interzisă, iar convertirea la creștinism este socotită apostazie fiind pedepsită cu pedeapsa capitală. Mulți muncitori străini au fost deportați datorită credinței lor. În Somalia este anarhie și unele miliții au printre obiectivele principale eradicarea creștinismului din Somalia. Toți cetățenii din Maldive trebuie să fie musulmani iar bisericile creștine sunt interzise, presiuni repercutate și asupra turiștilor în ultimii ani.

În Uzbekistan sau Laos a fi creștin presupune să fii pasibil oricând de amendă, să îți pierzi locul de muncă, să fii arestat fără un rechizitoriu corect, să fii ucis. În Yemen, Siria sau Irak creștinii au luat calea exodului. În Egipt, țara unde eremiții Antonie cel Mare și Pahomie au pus bazele monahismului creștin, 17% din populație mai este creștină iar bisericile sunt frecvent ținta unor atentate.

Conform istoricului Magdi Cristiano Allam la sfârșitul secolului al șaptelea 95% din populația mediteraneană din sud și est era creștină. Astăzi doar 6% dintre ei mai sunt creștini iar în doar trei ani vor mai fi doar 3%.

Există o cenzură discretă în politica și media occidentală asupra acestui aspect, sunt subiecte evitate și considerate a fi nocive din punct de vedere diplomatic. Este o problemă când este atins un simbol al democrației corecte politic, de exemplu libertatea cuvântului în cazul Charlie Hebdo. Media rămâne însă oarbă față de zecile de mii de creștini uciși de islamismul extremist, de hindușii fundamentaliști sau comuniștii din China sau Coreea de Nord.

Chiar dacă nu o vom citi în feed-ul CNN sau BBC, este știrea crudă din Săptămâna Patimilor: în această oră unsprezece bătrâni, tineri, copii și-au pierdut în întreaga lume viața pentru credința în Hristos.

Eduard Dumitrache

Sursa: activenews.ro

Άγιον Όρος • Ακολουθία Αναστάσεως • Mount Athos • Resurrection

Ευάγγελος Γκίκας – Αναστάσεως ημέρα, πλ α

16 aprilie 2017 – Slujba celei de A Doua Învieri

În Duminica Paştilor a avut loc în biserica parohială una dintre cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, pline de semnificaţii rânduieli liturgice: slujba celei de-a doua Învieri. O Vecernie specială, al cărei punct culminant îl reprezintă citirea textului Evangheliei după Ioan 20, 19 – 25.

Rânduiala precizează ca fiecare verset din textul evangheliei menţionat mai sus să fie citit pe rând în douăsprezece limbi, trecerea de la unul la celălalt marcându-se printr-o bătaie de clopot.

Sfânta Evanghelie a fost citită de tinerii parohiei în limbile: greacă, latină, ebraică, slavonă, bulgară, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, portugheză şi catalană.

DSC_2372

DSC_2421

DSC_2435

DSC_2456

DSC_2461

Învierea Domnului în comunitate – 16 aprilie 2017

DSC_2206

DSC_2257

DSC_2242

DSC_2327

DSC_2344

DSC_2346

17973470_1505775972788037_7187165886927072050_o

17917911_1505776389454662_8995582213125669226_o

Hristos a înviat! Nu vă temeţi! Sus să avem inimile!

invierea 02

Sfântul Mormânt – Ierusalim (15-4-2017)

14 aprilie 2017, Prohodul Domnului în comunitate

DSC_1967

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.

Credincioşii comunităţii Sfântului Nectarie Taumaturgul din Coslada s-au adunat în rugăciune la Denia Prohodului Domnului şi au participat la procesiunea rânduită la această slujbă a Bisericii.

În cuvântul de învăţătură, părintele paroh a menţionat: Ca să cunoască învierea, Hristos a trebuit ca mai întâi să guste moartea. E drept că a învins-o, dar n-a putut s-o ocolească. A fost singura cale spre Înviere. A Lui și a noastră. Dar cine vrea să moară? Azi, când suntem învățați zilnic să trăim. Și încă bine. Lepădarea de sine nu-i comodă, nici la modă, pentru că nimeni nu vrea să se despartă de nimic din ceea ce-i aparține. Nimeni nu va fi însă în cer purtător de coroană, dacă n-a fost pe pământ purtător de cruce. Unii oameni Îl urmează pe Hristos doar la înviere. La purtarea crucii mai puțin. N-au nevoie de greutăți în plus și așa viața are ea ganterele ei. Problema e cu mâine. Mâine s-ar putea să nu mai fii și învierea aceasta să fie ultima. Și ce faci la adevărata înviere?

Sâmbătă dimineaţă va fi săvârşită vecernia unită cu Sfânta Liturghie, iar la miezul nopţii credincioşii sunt aşteptaţi la Slujba Învierii Domnului.

Prezbitera Gina Cimpoca

DSC_1945

DSC_1970

DSC_1951

DSC_2007

DSC_2016

DSC_2040

DSC_2147

Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu…

10428650_937562306276076_1508138936256641055_n

Ca o oaie spre injunghiere Te-ai adus, Hristoase Împărate…

dsc0004

„Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini, faţa, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţa. Cel ce ai pătimit pentru noi şi ne-ai mântuit pe noi de patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de noi, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi”.

Prohodul Domnului

13 aprilie 2017, Joia Mare în comunitate

DSC_1765

În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

În biserica Parohiei “Sfântul Nectarie Taumaturgul” din Coslada a fost săvârşită Sfânta Liturghie, în cadrul căreia copiii şi adulţii prezenţi s-au cuminecat.

În cuvântul de învăţătură, părintele paroh a spus: Joia sfântă este şi sărbătoarea Euharistiei. Cuvintele lui Iisus răsună în sufletele noastre: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi…! Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu care se varsă pentru voi!” Aceste cuvinte au fost şi rămân pline de taină! Iisus Hristos Domnul nu ne-a cerut să pricepem Euharistia, ci să mâncăm Trupul Său şi să bem Sângele Său. Dacă asta a spus, asta trebuie să facem! Dar curioşi mai suntem noi, oamenii!… Când Dumnezeu a spus “Să nu mâncaţi!”, oamenii (Adam şi Eva) au mâncat. Când Dumnezeu a spus: “Mâncaţi!” (Euharistia), nu mâncăm…

În prelungirea Sfintei Liturghii a fost săvârşit Ritualul Spălării picioarelor la care au participat 12 copii din cadrul şcolii parohiale. Acest ritual se face în amintirea spălării picioarelor Apostolilor de către Hristos, înainte de Cina cea de Taină. Rânduiala cere ca cel mai mare să spele picioarele celor mai mici, aşa cum a făcut Mântuitorul.

Prezbitera Gina Cimpoca

DSC_1779

DSC_1782

DSC_1804

DSC_1806

DSC_1816

DSC_1826

DSC_1831

DSC_1849

DSC_1868

DSC_1881

DSC_1884

“La spovedanie, oamenii vin într-un loc în care să-şi atârne măştile de un cui care nu trădează”

2VSN_9781-1200-1200x520

La fiecare câţiva paşi îl întâmpină o mână întinsă cu căldură: “Sărut mâna, părinte!”, o femeie îi cere binecuvântarea, iar ochii celor doi copii râd când îl văd în pragul Catedralei Mitropolitane. Îi ia cu drag în braţe. Asemeni lor, zeci de credincioşi vin în fiecare zi, acum în Săptămâna Patimilor, să îşi deschidă inima în faţa preotului, să mărturisească şi să o ia apoi, împăcaţi, de la capăt.

Dincolo de porţile Sibiului şi ale propriei parohii, părintele Constantin Necula a reuşit să înregistreze o premieră pentru Biserica Ortodoxă Română, mesajele sale fiind căutate şi vizualizate de mii de utilizatori din mediul online.

A ajuns o figură emblematică a Bisericii din întreaga ţară, în parte datorită mesajului sincer şi curat, a felului deschis şi convingător în care vorbeşte despre frumuseţea Bisericii.

Despre Paşti, ca reafirmare a demnităţii noastre, despre spovedanie ca reîmprietenirea noastră cu Dumnezeu, despre post ca exerciţiu de cunoaştere a limitelor noastre personale, despre felul în care noi, “cu aroganţele noastre de pseudoştiinţifici ce suntem”, rupem prietenia copiilor cu Dumnezeu, în interviul acordat cotidianului Tribuna:

- De ce sunt considerate Paştile cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii?

Constantin NECULA.: Nu este neapărat cea mai mare sărbătoare, dar este începutul Sărbătorilor pentru că este prima duminică din orice istorie a creştinismului. În zorii cei dintâi ai primei zile a săptămânii Învie Mântuitorul Hristos, de-asta se şi trece dinspre “sabatul de odihnă” pe care îl propune Dumnezeu în  Vechiul Testament, la această zi de mărturisire care este duminica. Noi, duminica, nu avem numai zi de odihnă, ci şi de mărturisire. Duminica avem Învierea, Liturghia, prima comuniune între oameni şi îngeri, îngerii vorbesc, în sfârşit pe faţă şi celorlalţi. În Evanghelii este interesant că îngerul vorbeşte pentru prima dată Maicii Domnului, apoi lui Iosif, ca să-i arate că fecioara ce va naşte este de la Duhul Sfânt, şi vedem acum că vorbeşte femeilor, ca o nouă naştere, ca o bună vestire: De ce căutaţi pe cel viu printre cei morţi?

- Ce ar trebui să însemne Paştile pentru noi?

C. N.: O reafirmare a demnităţii umane. Hristos învie ca să ne înveţe să fim oameni. Noi ne-am pierdut omenia în momentul în care Îl scrijelim şi Îl tocăm pe cruce, în momentul în care Îl scuipăm şi Îl umilim pe Isus ne-am pierdut omenia cu totul. Hristos învie şi ne redă omenia: Uite aşa arată un om care a trecut prin Dumnezeire, prin baia Dumnezeirii! El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Dar este, în aceeaşi măsură, om adevărat. Şi atunci divina umanitate a lui Hristos cheamă umanitatea noastră spre îndumnezeire. Asta îmi place în Duminica Paştilor: cum se face Hristos înapoi văzut de oameni ca oamenii să nu uite cum îi cheamă Dumnezeu! Este imaginea Mariei Magdalena, care pleacă Magdalenă la groapă, la mormântul Mântuitorului şi se întoarce Maria acasă, Mântuitorul o strigă pe numele ei de botezată în lumina Învierii.

Îmi place scriptura să o trăiesc în duhul ei. Trec uneori pe stradă şi văd pilde ale Scripturii pe viu. Mi-ar plăcea să fac un film documentar, să iau toate pildele Mântuitorului şi să le filmez ca să arate cât de vii sunt astăzi. Între noi sunt în continuare exact personajele Bibliei. Cu alte aere, cu alţi măgari, cu alţi asini, dar aceeaşi oameni. Natura se restaurează în Hristos şi rămâne uneori compactă Învierii, pe când oamenii şi-au pierdut timpul.

“Oamenii vin să spună adevărul, să se simtă liberi şi să o ia de la capăt!”

- Ce semnificaţie are spovedania? Vin oamenii la spovedit?

C. N.: Reîmprietenirea cu Dumnezeu. Vin mulţi. Vin şi pentru că au nevoie de linişte, vin pentru că au nevoie să recunoască măcar undeva dacă sunt fericiţi sau nefericiţi, vin într-un loc în care să-şi atârne măştile de un cui care nu trădează. Suntem într-o lume a măştilor, acesta este adevărul. Oamenii vin să spună adevărul, să se simtă liberi şi să o ia de la capăt!

- Putem face o analogie între mersul la psiholog şi spovedanie? Este ceva în comun între cele două?

C. N.: Până la un punct, fără îndoială că da. Este un exerciţiu foarte bun de anamneză şi de rememorizare – să îi spunem – a lucrurilor.

Dar ce are în plus spovedania? Este simplu, măcar finalul ei: “Iar eu, nevrednicul, preot şi duhovnic cu puterea ce îmi este dată, te iert şi te dezleg”. Spovedania nu este o ştiinţă. Ştiinţa identifică problema, o analizează, o aşază în raft, dar nu are soluţie, pe când spovedania este soluţie la marile probleme ale lumii. De aceea, teologia spun eu, este un fel de metaştiinţă, un pic mai sus decât ştiinţa.

“Agenda ne-o fac de la Bucureşti. Noi trebuie să învăţăm că postul este modul de a ne face agenda cu Hristos”

- Ce este postul şi cât este el de important?

C. N.: Este un exerciţiu de cunoaştere a limitelor personale. Toate întrebările pe care le-am primit au fost ce mâncăm, ce nu mâncăm. Acum… Scriptura nu este un manual de nutriţie, asta este clar, nu pentru a fi un manual de nutriţie a venit Hristos, ci pur şi simplu pentru că este nevoie să ne aflăm limitele. Cu asta aflăm cam cum stăm cu voinţa, cu reflectarea în noi înşine, putem stinge televizorul sau nu îl putem stinge, putem să vorbim mai puţin sau mai mult la telefon, putem să fim cuminţi pe facebook sau nu. Am remarcat că în funcţie de marile teme de discuţie de la Bucureşti, oamenii îşi trăiesc vieţile. Ei ne fac agenda… Din nefericire! Noi trebuie să învăţăm că postul este modul de a ne face agenda cu Hristos.

- Ce pot face cei care nu ţin postul alimentar?

C. N.: În perioada în care eram adolescent sau tânăr şi nu posteam, pentru mine era important să fac un fel de igienă a sufletului. În orice caz, generaţia mea nu a crescut cu pornografia de acum, cu abundenţa de imagine şi de adevăr peiorativ care este împotriva adevărului real. Şi faptul că la şcoală profesorii erau atenţi la ce ne predau, arată clar că aveam pe atunci şansele noastre.

“Noi le rupem prietenia, cu aroganţele noastre de pseudoştiinţifici ce suntem!”

- Trebuie să fim mai buni în această perioadă a Postului şi a Paştilor?

C. N.: Trebuie să fim buni tot timpul. Omul care trăieşte în Biserică ştie că această perioadă de Paşti ne însoţeşte tot timpul anului, noi nu suntem în afara razei Învierii în Biserică. De-asta excesul de întrebări şi de adrenalină acordat postirii mi se pare un exces. Creştinul este omul Învierii tot timpul, dacă nu este omul Învierii moare.

- Unii se întreabă de ce trebuie să facem acte de caritate doar în preajma sărbătorilor…

C. N.: Şi eu mă întreb. Nu putem fi oportunişti, nu ne putem pune bine cu Domnul doar în segmentele acestea de timp. Putem face bine şi putem să dăruim binele celuilalt cu toată şi cu toată fiinţa noastră. Aud în ultimul timp că se calculează cât dă Biserica şi cât ia Biserica, cât face Biserica? Biserica suntem toţi! Orice sărac miluit de orice credincios în biserică este Biserica în acţiune. Orice predică bună în biserică nu este numai predica preotului care vorbeşte, este predica întregii Biserici.

- Vin şi tineri la Biserică?

C. N.: Toţi cei care vin la Biserică sunt tineri, de vârste diferite, dar sunt tineri. Şi ce îmi place cel mai mult este că avem o biserică de pici!

- De ce să ducem copiii la Biserică?

C. N.: Ca să se obişnuiască cu frumuseţea, într-o lume urâtă, într-o lume care pierde frumuseţea culorilor, pierde frumuseţea chipurilor, a construcţiilor. Să vezi puştii cum se uită la iconostas! Nu au văzut aşa ceva în viaţa lor. Dumnezeu locuieşte în cel mai frumos castel de prinţi şi de prinţese  din toate desenele animate, doar că nu sunt în desene, ci sunt în realitate. Ei sunt prieteni cu Hristos, noi le rupem prietenia, cu aroganţele noastre de pseudoştiinţifici ce suntem! Dar ei nu au nicio treabă! Pentru ei Biserica are gustul pâinii şi zâmbetul părintelui: îţi fac cu mâna în biserică, te pupăcesc de la distanţă.

- Aveţi pagină de facebook şi sunteţi activ pe această platformă de socializare. Este o formă de a propovădui?

C. N.: Este o variantă de a le spune oamenilor că muncesc, dar este şi un mod de a-mi ţine aproape oamenii. Sunt 35.000 de oameni care îmi accesează zilnic pagina şi urmăresc informaţiile de acolo. Mai mult decât atât, eu vreau să îmi transform pagina într-un blog. Nu sunt un adept al dialogului pe facebook, ba mai mult mă irită să văd câte unul cum aruncă câte o piatră şi după aceea crede că a rezolvat problema. Eu aş face câte un blog pentru fiecare preot din ţară, ca să pună tot ce lucrează, cu transparenţă, biserica nu are nimic de ascuns.

“Oamenii cer căldură, cer bucurie”

- Susţineţi adesea conferinţe şi le vorbiţi românilor din afara ţării. Cum vă primeşte Diaspora?

C. N.: Fascinant de frumos! M-am împrietenit cu mii de oameni din sute de parohii. Sunt ai noştri, e ca acasă.

- Este pentru ei Biserica o legătură puternică cu ţara?

C. N.: Este singurul spaţiu în care ei se identifică întru totul cu ţara. Am vorbit cu consuli, cu personal al ambasadelor. Oamenii parcă nu mai au nevoie doar de sprijin logistic, elementar, ci cer mult mai mult, cer căldură, cer bucurie.

În Italia, spre exemplu, s-au externalizat o serie de servicii consulare şi parohiile ajută la realizarea unor ducumente consulare de mare valoare, cu preţ redus pentru că, acolo unde este cazul, Biserica ajută trimiterea documentelor în ţară. La Nurnberg au realizat un serviciu prin care în cazuri de urgenţă trimit românii înapoi în ţară gratuit, printr-un serviciu comun cu politicul de acolo şi cu biserica. Şi în situaţiile în care am avut Colectivul, cei care încă mai ştiu ce se întâmplă în spitalele de peste hotare cu cei arşi, sunt tot preoţii noştri.

- Aveţi un îndemn pentru sibieni de Paşti. Este sărbătoarea de anul acesta mai specială pentru că este un Paşti comun şi pentru ortodocşi, catolici, luterani?

C. N.: Mă bucur foarte mult că oamenii vin şi ne însoţesc la miezul nopţii. Mă bucur foarte mult pentru că toate bisericile istorice din Sibiu vom fi împreună, în noaptea de Înviere. Ştiu că a existat ideea de a face o slujbă împreună în Piaţa Mare. Dar de ce să nu facem din tot Sibiul o Piaţă Mare? Noi trebuie să slujim ca în Piaţa Mare în tot oraşul, împreună, respectându-ne. Nu este un Paşte comun. Paştele comun este primul Paşte, atunci când femeile mironosiţe au vestit Ierusalimului că a înviat Hristos. Toate celelalte sunt semne ale posibilului Paşte comun prin care am trecut împreună atunci când Hristos a înviat. Noi nu facem decât să rememorăm. Noi ştim că Hristos a înviat!

Sursa: tribuna.ro

Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”?

5b017d5faf90b848747ba831d51600a0Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”? Ați apucat să trimiteți această urare celor dragi și așteptați să o primiți în schimb? Dacă veți căuta să cumpărați o felicitare cu această urare, să alegeți una cu iepuraș – Iepurașul este responsabil la departamentul cadouri. Un iepuraș fericit este tot ce ne dorim.

Marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos. Oamenii nu-și mai spun ”Hristos a înviat”, ci își doresc ”un Paște fericit”. Pentru a înțelege sensul acestei mutații trebuie să cunoaștem mai întîi sensul cuvîntului ”paște”. Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm  în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.

În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.

De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…

Egumen Savatie (Baștovoi)

12 aprilie – Ziua de naştere a Preasfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

Domnul să lumineze şi să conducă cu harul Său misiunea Preasfinţiei Sale, colaboratorilor, slujitorilor şi întregii comunităţi româneşti din Regatul Spaniei! Întru mulţi ani!

DSC_8335

Programul liturgic în Săptămâna Pătimirilor şi Învierii Domnului 2017; Slujba Învierii Domnului se va ţine în curtea bisericii parohiale, situată în Coslada, Avenida de Fuentemar 20.

Afis Program Saptamana Patimilor 2017

Ύμνοι της Μεγάλης Δευτέρας (π. Παύλος Μικρααγιαννανίτης)

Tradiţii populare ale lunii aprilie

Flowers_After_the_Rain_by_Darkness_in_the_lensLăzărelul (în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte „Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori. O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor („Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.

În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: „Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi „Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an. În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană închinată zeiţei Flora – Floralia – nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Simple superstiţii magice sînt obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate.

Sîngiorzul (23 aprilie)

Sîngiorzul (Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe – 23 aprilie) şi Sînmedrul (Sfîntul Dumitru/Dimitrie, Izvorîtorul de mir – 26 octombrie) împart anul păstoresc în două anotimpuri: vara păstorească, între Sîngiorz şi Sînmedru, şi iarna păstorească, între Sînmedru şi Sîngiorz. Cu Sîngiorzul nu e de glumit, pentru că îl ştiu de frică pînă şi balaurii. Umblînd călare, cum îl vedem şi-n icoane, el trece, în anumite zone, şi drept un fel de ocrotitor al cailor şi călăreţilor. Mai generală este credinţa că el asigură, ca şi „cap al primăverii”, nu doar fertilitatea pămîntului, ci şi pe cea a vitelor. De altfel, ajunul sărbătorii poartă numele de „Sîngiorzul vacilor”. Noaptea dinspre 22 spre 23 aprilie este bîntuită, zice-se, de strigoaice, care, printre alte blestemăţii, umblă să ia laptele vacilor, pe care uneori călăresc nevăzute. De Sîngiorz, se pun ramuri verzi pe la uşile, ferestrele sau grinzile caselor, dar şi pe la grajduri, pentru protecţie şi noroc. Pentru morţi, dacă Sîngiorzul nu pică în post, se dau de pomană oale cu lapte, caş, colac şi lumînare aprinsă. Ca şi de Sfîntul Vasile, de Sîngiorz se zice că „ard comorile”, vădind locul în care au fost îngropate. Înainte vreme, păstorii aprindeau în această zi aşa-numitul „foc viu” (obţinut din frecarea a două lemne uscate), care trebuia întreţinut toată vara, pînă ce, de Sînmedru, turmele coborau la iernat.

Se zice că Sîngiorzul şi Sînmedrul poartă la brîu „cheile anului”: Sîngiorzul închide iarna şi deschide vara, iar Sînmedrul închide vara şi deschide iarna, unul înfrunzind natura, iar celălalt desfrunzind-o.

Joimăriţa (Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti. Oamenii obişnuiesc să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: „Toacă tocănelele,/ Joia, Joimărelele. Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă „strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile celor mai păcătoşi (cum să nu te temi de „gura satului/lumii”?!).

Ouăle de Paşti

„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate, sau pur şi simplu vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mîntuitorului un coş cu ouă, ca să cîştige bunăvoinţa ostaşilor care-L păzeau, iar sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Alte legende vorbesc de o minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere în realitatea Învierii: „Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării (cînd zicem: „Hristos S-a înălţat!” – „Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de pomană.

Cît priveşte ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se ciocneşte „capul” cu „capul” şi „dosul” cu „“dosul”. În prima zi de Paşti nu e bine să se ciocnească decît „cap” cu „cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang) ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea „pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi „să aleagă” ouăle după „tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.

Se spune că şi Necuratul se interesează de ouăle roşii: cînd oamenii nu vor mai colinda de Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpîn peste lume.

Răzvan CODRESCU

Cristina Delciza NICOLAU

Duminica şi icoana Floriilor

p18is91jp219gg1mohbgvjuk61g6Din Duminica Floriilor, care deschide Săptămîna Patimilor, pînă în Duminica Tomei (numită în popor şi „Paştele cel mic”), care încheie Săptămîna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul timpului pascal. („Ciclul pascal” se întinde, altminteri, pînă la Rusalii.)

Dacă săptămîna de după Înviere, purtînd pecetea luminii, este una de binecuvîntată bucurie, cea dintre Florii şi Înviere, purtînd pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, cînd seară de seară, din Duminica Floriilor şi pînă în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin cîte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi pînă la moartea Sa pe cruce. Numele acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, unde cuvîntul are înţelesul de „veghe” sau „priveghere”*.

Auzind că Învăţătorul este gata să urce la Ierusalim şi ştiind că mai marii cetăţii Îi puseseră gînd rău, propriii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalţi, zicînd: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu Intrarea Domnului în Ierusalim, cînd poporul care peste cîteva zile Îi va cere moartea („Să fie răstignit!… Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 23 şi 25) Îl întîmpină acum cu ramuri de finic şi cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana, mîine te va răstigni”). Prima denie pascală se ţine chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii Îl însoţesc pe Iisus ca şi cînd ar fi ei înşişi martori direcţi la ultimele zile ale vieţii Lui pămînteşti, pătimind cu El în duh şi murind simbolic păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria Învierii.

Intrarea Domnului în Ierusalim (zugrăvită de obicei în naosul bisericilor) reprezintă împlinirea profeţiei mesianice de la Zaharia 9, 9-15: Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Numele grecesc al icoanei este Baiophóros (de la báion, „frunză/ramură de finic”, şi phéro, „a purta”), căci cei ce-L întîmpină au în mîini stîlpări. În Erminia lui Dionisie: „Cetate şi dinafară deal; Hristos şezînd pe un asin tînăr şi binecuvîntînd [mulţimea], iar dinapoi apostolii; şi înaintea lui Hristos un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri şi le aruncă pe jos [...]. Şi afară de poarta cetăţii – iudei, bărbaţi şi femei, ţinînd ramuri şi [ducînd] copii în braţe şi pe umeri; iar alţii, de pe zidurile şi ferestrele cetăţii, privindu-L pe Hristos” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophía, București, 2000, p. 112). Se observă că Hristos este înfăţişat călărind cu ambele picioare de aceeaşi parte a asinului şi cu faţa spre privitorul icoanei. „Acest mod de a-L zugrăvi pe Iisus contrastează cu picturile religioase apusene, în care El este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele de o parte şi de alta a asinului” (Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophía, Bucureşti, 2005, p. 95).

Răzvan CODRESCU

* Denia este de fapt slujba Utreniei (slujba de dimineaţă) săvîrşită seara, în ajun, în felul privegherilor. Dacă privegherile se săvîrşesc în ajunul sărbă­torilor importante, de-a lungul întregului an, deniile se săvîrşesc în numai două săptămîni ale anului bisericesc: în săptămîna a cincea şi în săptămîna a şaptea (a Patimilor) din Sfîntul şi Marele Post. Cele două denii din săptămîna a cincea reprezintă utreniile zilelor de joi şi sîmbătă şi sînt axate pe Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul (imnograf din sec. VIII, prăznuit aparte pe 4 iulie), respectiv pe Acatistul Bunei Vestiri (atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, din sec. VII). Deniile din ultima săptămînă a Postului pascal se săvîrşesc zilnic, din seara Floriilor pînă în seara Vinerii Mari, cele mai importante fiind socotite cele de joi şi de vineri seara (numite pe alocuri „denia mică” şi „denia mare”).

Floriile 2017 (9 aprilie)

“Domnul Dumnezeu Mi-a dat Mie limbă de ucenic, ca să ştiu să grăiesc celor deznădăjduiţi. În fiecare dimineaţă El deşteaptă, trezeşte urechea Mea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, dar Eu nu M-am împotrivit şi nici nu M-am dat înapoi. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor. Şi Domnul Dumnezeu Mi-a venit în ajutor şi n-am fost făcut de ocară. De aceea am şi întărit faţa Mea ca o cremene, căci ştiam că nu voi fi făcut de ocară.” Isaia 50, 4-7

DSC_1759

DSC_1724

DSC_1732

DSC_1720

8 aprilie 2017, Sâmbăta lui Lazăr în enorie

DSC_1677

DSC_1679

DSC_1649

DSC_1640

Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)

735669_830042990342443_5994123176936338607_o

Deşi ştia că în Ierusalim, autoritătile îl urăsc şi că i-au pus gând rău, Iisus merge la Ierusalim. Nu era încă Pessah (Paştele), sărbătoarea ieşirii evreilor din Egipt, numită şi sărbătoarea azimilor (pâinile făcute din aluat nedospit, pentru că erau grăbiţi să părăsească Egiptul şi nu au mai avut timp să lase aluatul să dospească), dar şi sărbătoarea primăverii pentru că acum începe recoltarea orzului, dar la Ierusalim era adunată multă lume.

Erau evrei veniţi din toată Palestina, dar şi neevrei din Alexandria, Siria care erau atraşi de credinţa în Dumnezeu. Mai erau şi mulţi turişti probabil veniţi din toată lumea cunoscută atunci, pentru a participa din curiozitate la ceremoniile organizate cu ocazia Paştelui. Cu siguranţă că această mulţime se întreba dacă Iisus va veni la Ierusalim cu acest prilej. Iisus va veni pentru că nu mai putea amâna confruntarea decisivă.

Evangheliştii ne relatează acest eveniment în mod diferit. Cei trei sinoptici ne spun că Iisus a trimis înaintea sa doi ucenici cărora le-a zis: “Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz de asin legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Şi, dezlegându-l, aduceţi-l.” (Lc 19, 30). Apare întrebarea: de ce un măgăruş? În timpul lui Iisus asinul era încă lăudat pentru înţelepciunea şi rezistenţa sa, spre deosebire de zilele noastre când este considerat un animal îndărătnic pentru că “ştie ce vrea şi nu vrea”. Ioan ne spune că Iisus a găsit mânzul din întâmplare şi s-a urcat pe el în momentul în care mulţimea a început să se adune în jurul său şi să îl aclame.

După relatările evangheliştilor, mulţimea era numeroasă, dar trebuie subliniat că în acel timp în Ierusalim mulţimea însemna un număr mult mai mic de oameni decât în zilele noastre – câteva sute de oameni adunaţi o clipă pe una din străzile înguste din Ierusalim dădeau iute impresia unei mulţimi. Mai trebuie adăugat faptul că dacă suporterii lui Iisus adunaţi la Ierusalim ar fi fost foarte numeroşi ar fi intervenit garnizoana romană. Ofiţerii romani ştiau că asemenea manifestaţii trebuiau înăbuşite din faşă.

Tot din relatările evangheliştilor aflăm că această multime nu era compactă, dar era formată din adevăraţi adepţi ai lui Iisus, galileeni şi nu dintre cei care locuiau în Ierusalim. Nu această mulţime care îl aclamă pe Iisus va striga câteva zile mai târziu lui Pilat să-l dea morţii pe Iisus, aceia vor fi locuitorii din Ierusalim. Cei patru evanghelişti ne povestesc că la intrarea lui Iisus în Ierusalim, admiratorii Lui L-au întâmpinat cu ramuri de palmier în mâini şi şi-au aşternut mantiile pe drumul pe care urma să meargă Iisus şi strigau Osana, urmat de “Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” (Ps 118, 26).

În acea zi, câţiva farisei i-au cerut lui Iisus să-i potolească pe cei care Îl înconjurau. Iisus le răspunde: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc 19, 40). Iar ei, fariseii, decid că dreptatea este de partea lui Caiafa, care sugera ca Iisus să fie omorât pentru binele întregului popor.

Ne apropiem încet de Săptămâna Patimilor. Ce ar fi dacă ți-ai permite şi tu câteva ore de bucurie? Ce ar fi dacă ai renunța la limitările impuse de tine sau de alții? Ce ar fi dacă te-ai răsfăța cu bucurie făcând lucruri pe care nu le-ai mai făcut de mult? Ce ar fi dacă ai da jos jugul obligațiilor care apasă greu asupra sufletului tău și ți-ai permite să te odihnești, să nu faci nimic câteva ore? Ce ar fi dacă ți-ai permite să fii tu însuți și nu acela pe care îl vor alții? Ce ar fi dacă ai merge desculț prin iarbă, ai vorbi cu stelele și ai îndrăzni să visezi din nou? Ce ar fi dacă ai vorbi cu tine însuți, cu inima ta și i-ai spune să nu fie de piatră, adică fără viață. Inimă, nu fii de piatră, adică moartă față de bucurie sau tristețe!

Lasă-te purtat de valurile și evenimentele suverane ale lui Dumnezeu și răspunde cu sensibilitate la mișcările cerului. Bucură-te de lucrurile mici: de un soare cald, de norul de ploaie, de o cafea bună, un cântec mângâietor, un somn odihnitor, o plimbare liniștitoare, un apus de soare. Permite-ți luxul de a te bucura ca odinioară, ca un copil care descoperă lumea. Permite-ți libertatea de a uita de griji și de a admira florile, care sunt frumoase și nu fac nimic pentru a-și câștiga frumusețea, decât se bucură de soare, ploaie și viață. Permite-ți răsfățul de a te iubi pe tine însuți așa cum te iubește Dumnezeu, fără să fie nevoie să-I câștigi admirația sau dragostea. Permiteți gestul de a te uita dimineața în oglindă și a spune cu convingere și entuziasm, cel puțin de trei ori: ”ești ales și preaiubit de Dumnezeu”.

Îngăduie-ți extravaganța de a te ierta pe tine însuți pentru greșeli sau evenimente din trecut care îți bântuie prezentul. Dă drumul persoanelor și lucrurilor pe care le-ai pierdut, nu te mai agăța de ele. Ia nisip în palmele tale și apoi lasă-l să curgă printre degete, spulberat de vânt – așa să fie și trecutul tău! Dacă nu ți-ai permis să plângi de mult, ai vrut să arați că ești tare, dă drumul zăgazurilor ochilor și lasă ca lacrimile să curățească și să înmoaie pământul roditor al inimii. Iisus Hristos a plâns ca să ne arate că plânsul ne dă demnitate și nu ne-o ia, ne oferă valoare și nu ne-o scade, ne înnobilează și nu ne sărăcește, ne însănătoșeşte și nu ne îmbolnăvește, ne întărește și nu ne slăbește, ne fericește și nu ne nenorocește!

Confruntă-ți inima și spune-i:

”Inimă nu fii de gheață,
fără zâmbet cald pe față,
fără cântec, fără viață,
doar oftat.
Inimă de piatră seacă,
dorul vine, dorul pleacă
eu te las inimă acră,
și mă duc.”

Inimă nu fii de piatră, bucură-te, pentru că Împăratul stă să intre în ea cu mare sărbătoare și alai mult! Inimă, dacă vei tăcea, pietrele vor prinde viață, vor striga și vor țopăi de atâta bucurie!

Suntem la sărbătoarea Floriilor, sărbătoarea inimilor bucuroase, sărbătoarea pietrelor însuflețite! Să ne însufleţim şi noi!

Interviuri de excelenţă – Dan Puric (05.03.2017)

Nu am învăţat să ard – Girel Barbu

5297447-white-candle-burningmi-e frică de fluturi…
într-o seară se vor apropia
de lumânare
şi-i vor sorbi flacăra
şi va rămâne sfeşnicul gol
şi întuneric prin cuvinte
şi eu voi fi nevoit
să-i iau locul
Doamne şi încă
nu am învăţat să ard.

 

 

Europa Christiana. Făcătorii de pace în lumea de azi

Europa Christiana. Creștinismul arab

Europa Christiana. Trump – un creștin american

Câteva lucruri despre Evul Mediu

figure-sorciere-maxime-perbellini-111-body-image-1455535215-size_1000Evul Mediu este una dintre cele mai fascinante epoci din istorie. Despre această perioadă s-au răspândit de-a lungul timpului numeroase mituri și preconcepții, astfel încât astăzi nici nu mai știm ce este adevăr sau legendă. Mai jos, cinci lucruri pe care (probabil) nu le știați despre Evul Mediu:

1) Lumea nu se împărțea doar între cavaleri, șerbi și cler

Deși societatea medievală a fost deseori descrisă ca fiind împărțită între cele trei ordine – cei care se roagă, cei care se luptă și cei care muncesc, această imagine nu mai corespunde realității sociale medeivale după anul 1100.

Populația Europei a crescut semnificativ în secolele XII-XIII odată cu dezvoltarea unor zone urbane. Parisul, spre exemplu, și-a mărit populația de 10 ori. În aceste orașe, oamenii aveau tot soiul de meserii:erau negustori, vânzători, tâmplari, măcelari, arhitecți, pictori etc. Iar în provincii, nu toată lumea intra în categoria șerbilor (țărani legați de glie). În multe țări occidentale, țăranii erau oameni liberi și aveau propriul lor pământ.

2) Oamenii votau

E drept, nu toți, dar exista și dreptul la vot. Nu pentru un guvern național, reprezentativ – nici nu exista această noțiune în acele vremuri, ci pentru politicile locale. Spre exemplu, în Franța, începând cu secolele XII-XIII, multe orașe și sate erau administrate la nivel local și se alegeau anual consuli și consilieri, votați de bărbații din regiune.

O formă mai complexă de alegeri și de guvernare era folosită în orașele-stat din Nordul Italiei, unde existau funcții administrative pentru care se organizau alegeri.

3) Biserica nu se ocupa cu vânătoarea de vrăjitoare

Fenomenul vânătorilor de vrăjitoare și frica de vrăjitoare răspândită pe scară largă în societate caracterizează mai degrabă epoca modernă timpurie (secolele XVI-XVII), nu Evul Mediu. Au existat, e drept, procese împotriva vrăjitoriei și în Evul Mediu, dar acestea s-au înmulțit în teritoriile germane începând cu secolul XV. Ele erau însă judecate de autoritățile civile, nu de cele ecleziastice.

4) Evul Mediu a avut propria Renaștere

Perioada Renașterii desparte perioada Evului Mediu de epoca modernă, marcând o schimbare semnificativă în modul de a gândi al oamenilor. Însă o mișcare culturală asemănătoare s-a dezvoltat și în secolul XII, când inetlectualii medievali au redescoperit învățăturile clasice și retorica, grație traducerilor venite dinspre filozofii arabi. O consecință a acestei mișcări a fost o nouă modalitate de interpretare a lumii, care l-a făcut pe Roger Bacon (unul dintre marii gânditori medievali) să reflecteze asupra modurilor în care omul poate observa și experimenta lumea din jurul său pentru putea învăța mai multe despre ea.

5) Oamenii călătoreau și făceau negoț pe distanțe foarte mari

Cei mai mulți dintre oamenii medievali călătoreau foarte rar, și-atunci când o făceau nu se îndepărtau prea mult de locurile lor de origine. Însă cei care mergeau, de exemplu, în pelerinaje, călătoreau mii, chiar zeci de mii de kilometri, iar cei implicați în comerț puteau ajunge în locuri foarte îndepărtate.

Încă de la începuturile Evului mediu, tot soiul de bunuri erau aduse din zone îndepărtate:mătase din China, condimente din Asia – aduse în Europa prin Orientul Mijlociu;sau ambră și blănuri din zona Balticii. Și, să nu uităm, secolul XIII este secolul călătoriilor lui Marco Polo, care a făcut cunoscută europenilor cultura din îndepărtata Asie.

Sursa: historia.ro

Europa Christiana. Istoria greacă a Europei

10 ani de misiune în Spania

5 aprilie 2007 (joi, Săptămâna Patimilor) – 5 aprilie 2017 (miercuri, Săptămâna Floriilor)

Sunt foarte onorat şi recunoscător pentru atâtea gânduri bune câte am primit astăzi. 10 ani dedicaţi atenţiei şi afecţiunii faţă de Biserică şi faţă de credincioşii ei.

“Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine!”

17807205_1489884581043843_7353917818387664450_o

17504273_1489884767710491_1210649406011254791_o

Trei reuşite pe care le-a dobândit satana

96bef5ad253272df1784d57c888c4d15Satana, acest „meșterică” al zilelor noastre, a reușit prin tertipurile lui, prin filosofările lui să „aburească” înțelesul autentic al trăirii creștine și astfel să repurteze câteva victorii notabile asupra nevoitorilor. Părintele Emilianos Simonopetritul concluzionează asupra unor aspecte deosebit de grave care au afectat viața monahală şi prin extindere chiar și viața creștinului de rând câtă vreme mânăstirile sunt modelul demn de urmat. În articolul de mai jos avem doar constatarea, aceasta fiind primul pas în lucrarea de îndreptare a lucrurilor. În articolele ce vor urma vom spicui și vom aduce la cunoștință si soluțiile pentru rezolvarea lor. Iată care sunt cele:

Citirea legii Domnului și a lucrărilor Părinților a lipsit aproape cu totul în ultima vreme din viața monahală (și chiar în viața de familie). Cred că asta-i una dintre cele foarte mari reușite pe care le-a dobândit satana împotriva monahilor (și a tuturor creștinilor în general).

Întâi, a reușit să schimbe duhul ascetic, să-l transforme într-un activism, într-un„trebuie”, în timp ce scopul monahului (al creștinului) este îndumnezeirea lui. Și astfel, conținutul monahismului din teologic și ontologic, din împărtășire de lucrarea și harul dumnezeiesc, a ajuns o treabă, o lucrare, un canon. Dar canonul ăsta schimbă duhovnicia omului și, ce e mai rău, îi dă impresia că și-a împlinit obligația.

„Îmi fac canonul de monah? în regulă, zice, sunt monah.”

Sau: „Îmi împlinesc ceea ce-mi impune Biserica, Schima mea mică sau mare, rasoforeala mea? Atunci, nu numai că nu-mi lipsește nimic, ba încă îmi și datorează Dumnezeu răsplată pentru dreptatea mea, iar Maica Domnului – potrivit tradiției aghiorite – mântuirea mea, fiindcă mi-a făgăduit că mă va mântui. Iar dacă, să zicem, că mai fac și câte un păcat, nu se năruie lumea, tot o să mă mântuiesc”.

Această concepție, acest duh contemporan este o netrebnicire a vieții monahale, o ispravă a satanei.

O a doua ispravă a satanei este dispariția Sfintei Împărtășanii, a primirii lui Dumnezeu prin taina Sfintei Euharistii. Ceea ce este, să zicem așa, „pita” omului, hrana zilnică a omului, leacul pentru păcat, pentru boală, pentru lene, pentru patimi, pentru vină, l-am transformat în zilele noastre în cel mai pompos lucru.

În cazul acesta Taina, în cele din urmă, rămâne nelucrătoare, devine o faptă solemnă la care mergem numai ca să luăm parte. Această Dumnezeiască Euharistie nu aduce absolut nici un rod, ci numai ne amintește ce făceau cei mai vechi.

A treia ispravă a satanei este desființarea primirii lui Hristos ca și Cuvânt prin lucrarea tainică.

Adică, dracul a reușit să desființeze primirea neîncetată a Sfântului Duh, care se face în mod evident prin învățătură  și prin studiu.

Din păcate astăzi la Sfântul Munte (și nu numai), dar și mai departe prin mănăstirile noastre, nu mai există nici învățătură, nici studiu.

Cine mai citește Sfânta Scriptură? Cine mai citește din Părinți?

Citirea Sfintei Scripturi se limitează numai la profeții, la Faptele apostolilor, la Epistole sau la Evangheliile care se citesc la slujbele din biserică, iar citirea lucrărilor patristice se limitează la citirile corespunzătoare de la trapeză sau din biserică. Dar în realitate, chiar și citirea de la trapeză este o alterare a duhului monahal, pentru că a fost introdusă din motive ascetice sau de păstrare a liniștii în timpul mesei monahilor, și nu ca ei să prindă cu mintea înțelesuri.

Noi le-am restrâns pe toate în biserică și în trapeză, iar studiul a dispărut.

Așa că monahul nu mai are nevoie nici de lampă în chilie, fiindcă ziua hămălește și seara, după oboseala zilei, merge să doarmă. Se poate ca cel mai mult să-și facă metaniile, care n-au nevoie de lumină, după Pavecerniță și până s-adoarmă, sau dimineața, înainte sau după slujbă.

Aceste trei mari victorii ale vicleanului fac astăzi monahismul incapabil și fără vlagă, dar constituie niște imagini palide ale slavei lui de odinioară.

Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul – Arhm. Emilianos Simonopetritul – Editura Sf. Nectarie – 2010

Cristian STAVRIU, Trei reuşite pe care le-a dobândit satana

Grupul de psalți Tronos – Cântări ale dumnezeieștii Liturghii

Față către față între contemporani. Elita în carcera comunistă (18.03.2017)

Europa Christiana. Viitorul incert al Europei (17.03.2017)

Europa Christiana. Mai există țărani? (24.03.2017)

Icoana invocă în noi răspunsul iubirii după lumea de sus

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mai întâi, ce este o icoană? Cuvântul eikon, precum ştim, înseamnă asemănare, reflexie, imagine. Când ne uităm în oglindă, ne vedem chipul, reflexia. Dar când vorbim despre icoană ca parte a rugăciunii, trebuie să o numim sfântă icoană. Ce fel de imagine sau asemănare găsim în icoana sfântă? O definiţie excepţională se află într-un text din secolul al VIII-lea, Viaţa Sfântului Ştefan cel Nou. El a murit ca martir în apărarea sfintelor icoane în timpul iconoclasmului. Aici icoana este numită uşă. Ce înseamnă acest lucru? Icoana este o cale de intrare. Unde? Este un mijloc de acces. Spre ce? Este un punct de întâlnire. Cu cine? Răspunsul la aceste întrebări este: icoana este o cale de intrare în Împărăţia cerurilor. Este un mijloc de acces spre veacul ce va să vină. Este un punct de întâlnire cu comuniunea sfinţilor. Aşa încât icoana împlineşte o funcţie mijlocitoare. Icoana ne face persoanele şi evenimentele prezente. Prin ea ne întâlnim cu persoana reprezentată, cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu unul dintre sfinţi sau îngeri. Prin ea ne facem părtaşi la taina ce ni se înfăţişează.

Teologia icoanei este o teologie a prezenţei

De aceea am numit icoana uşă, nu doar fereastră. Fereastra este ceva prin care privim un peisaj la distanţă; prin uşă trecem şi intrăm, de fapt, în acel peisaj. Altfel spus, pentru că uşa are două căi de acces, prin ea pot intra la noi şi cei din Împărăţia cerurilor, ca să ne întâlnească faţă către faţă. Prin urmare, icoana ne face evenimentele şi persoanele prezente în mod direct, imediat şi personal.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea, în secolul al V-lea, despre catapeteasma bisericii, că ea marchează frontiera dintre pământ şi cer. Noi suntem aici, pe pământ, dar catapeteasma ne face prezentă Împărăţia cerurilor. Însă, ca frontieră sau graniţă, catapeteasma nu desparte, ci funcţionează ca un pod. Persoanele reprezentate în icoanele ei ne sunt toate prezente. Unii se plâng că iconostasul ar ascunde ceva. Pavel Florenski, teolog martir, spune că iconostasul nu ascunde nimic. Dimpotrivă, descoperă, revelează Împărăţia cerurilor şi ne-o face prezentă.

Cine privește icoana doar estetic pierde din semnificația ei

Acum să vedem consecinţele acestei definiţii a icoanei ca uşă în Împărăţie.

Icoana face parte dintr-un context de rugăciune şi de închinare. Scoasă din acest context, încetează să mai fie cu adevărat icoană. Mulţi cumpără icoane, le pun pe perete, tratându-le ca pe simple opere de artă. Dar icoana, deşi este şi operă de artă, nu este la acelaşi nivel cu alte opere de artă. Icoana nu este doar ceva ce admi­răm şi analizăm. Dacă tratăm icoana doar la nivel estetic sau is­toric, am pierdut adevărata ei sem­nificaţie. Icoana face parte din actul de rugăciune şi de închi­nare. Arta icoanei este, prin exce­lenţă, o artă liturgică. Aceasta este prima consecinţă a definirii icoa­nei ca uşă în Împărăţia cerurilor.

Cu mulţi ani în urmă, un jurnal din Anglia, probabil Sunday Times, a publicat un articol cu interviuri luate celor care aveau icoane acasă. Majoritatea erau, în mod evident, necredincioşi, cu toate că icoanele pe care le aveau însemnau mult pentru ei. Remarcau: „Icoanele mele au ceva miste­rios, ceva diferit, straniu. Nu-mi place să stau să fumez în faţa lor.” „Icoana îmi schimbă atmo­sfera ca­merei.” Ultima persoană intervievată a fost contele Alex Bobrinskoi, singurul creştin ortodox care a atins punctul real al proble­mei. Întrebat fiind ce înseamnă icoanele pentru el, a răspuns ferm: „Eu mă rog în faţa icoanelor mele”. Astfel a lămurit pentru ce icoana este diferită, tainică şi de unde vine puterea ei. Icoana face parte din actul rugăciunii, este o artă li­turgică; iar separată de Liturghie, îşi pierde adevărata identitate.

Evanghelia – icoană în cuvinte, icoana – Evanghelie în imagini, dar rugăciunea şi teologia sunt inseparabile. Liturghia şi dogma nu se pot despărţi. Aşa cum spunea unul dintre părinţii pustiei, Evagrie Ponticul, „teolog este cel care se roagă, şi dacă te rogi în adevăr, eşti teolog”. Aşadar, întrucât arta icoanei este o artă liturgică, ea este şi o artă teologică. Icoana este teologie în linii şi culori. Există o legătură esenţială între icoană şi Evanghelie. Evanghelia este Cuvântul mărturisit, icoana este Cuvântul reprezentat. Ele sunt corelative şi complementare. Evanghelia este icoană în cuvinte, iar icoana este Evanghelie în imagini. Astfel, al VII-lea Sinod Ecumenic, al doilea ţinut la Niceea, atunci când a definit locul icoanei în Biserică, a insistat că icoana trebuie cinstită în acelaşi fel ca şi Evanghelia şi Sfânta Cruce. Această legătură dintre icoană şi Evanghelie este pusă în lumină de Sfântul Ioan Damaschinul, iar cele trei Omilii ale sale despre sfintele icoane au rămas cele mai bune scrieri patristice pentru oricine doreşte să pătrundă sensul lor. Icoana este o expresie a credinţei. Este parte a Sfintei Tradiţii.

Cinstirea icoanelor aduce împărtășirea de harul prezent în ele

A treia consecinţă a definirii icoanei ca uşă în Împărăţia cerurilor decurge din faptul că arta icoanei nu este numai o artă liturgică şi teologică, este şi o artă sacramentală (sfinţitoare). Spuneam că icoana are o funcţie mijlocitoare, că face prezentă persoana reprezentată în ea.

Spre deosebire de Sfânta Taină a Euharistiei, şi la un alt nivel, icoana ni-l face prezent pe Domnul nostru Iisus Hristos. Evident, prezenţa Lui în icoană este diferită de prezenţa Lui în Euharistie. Icoana rămâne lemn şi culoare, dar pâinea şi vinul, după sfinţire, sunt Trupul şi Sângele Domnului. Cu toate acestea, prezenţa lui Hristos în icoana Sa este reală. După cum s-a spus la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, harul dumnezeiesc este prezent în icoană şi se împărtăşeşte celor care o cinstesc.

Pentru aprofundarea discuţiei, aş dori să aduc trei citate: unul din Sfânta Scriptură, unul din Sfânta Liturghie şi unul dintr-un romancier. Primul este din prologul Evangheliei după Ioan 1, 14. „Cuvântul trup S-a făcut şi a trăit printre noi şi noi am văzut slava Sa.” Aici avem fundamentul întregii iconografii ortodoxe: faptul, realitatea Întrupării.

Icoana lui Hristos confirmă credinţa noastră în realitatea Întrupării

Sfântul Ioan Damaschinul arată că în Vechiul Testament nu era posibilă facerea icoanei lui Dumnezeu; nimeni nu-L văzuse pe Dumnezeu. Dar acest lucru s-a schimbat prin Întruparea lui Dumnezeu, prin faptul că acum „Cuvântul trup S-a făcut”. Acum Dumnezeu poate fi reprezentat. Nu Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu-Fiul, care ne-a arătat slava lui Dumnezeu, Care S-a făcut trup. Astfel, spune Sfântul Ioan Damaschinul, pot face icoana lui Dumnezeu Care poate fi văzut. Trebuie să mergem mai departe şi să spunem: dacă Dumnezeu poate fi reprezentat, Dumne­zeu-Fiul, Care S-a făcut trup, Care S-a făcut Om, trebuie reprezentat. A nu face icoana lui Hristos înseamnă a sugera că umanitatea Sa ar fi ireală, imaginară, doar o fantasmă. Prin urmare, icoana lui Hristos confirmă credinţa noastră în deplina realitate a Întrupării. Eu fac icoana lui Hristos Care poate fi văzut, spune Sfântul Ioan Damaschinul.

Omul, ființă euharistică, recreează prin icoană lumea lui Dumnezeu

Citatul din Sfânta Liturghie se referă la o expresie care apare înainte de sfinţirea darurilor: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. În legătură cu aceasta, să ne gândim ce îl singularizează pe om. Unii spun că ar fi capacitatea de a gândi, de a modifica mediul înconjurător, de a fi meşteşugar şi de a folosi unelte. Dar vedem că şi albinele construiesc faguri, castorii își fac vizuini. Veveriţele adună alune, se bat pentru ele, le ascund, uită unde le-au pus, toate, caracteristici umane. Alţii spun că iubirea îl caracterizează pe om, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu treimic. Este adevărat. Dar observăm că, la un alt nivel, desigur, şi animalele îşi iubesc puii, pot fi monogame, chiar mai mult decât oamenii. Formează legături pe viaţă şi suferă când îşi pierd partenerul.

Aşadar, ce îl face pe om să fie unic? Cred că ne apropiem de sâmburele problemei spunând că omul dăruieşte. Este capabil de recunoştinţă. Nu este doar un animal politic sau raţional. Este o fiinţă euharistică. Numai omul, conştient, în deplină libertate, poate să-i aducă iarăşi lumea îna­poi lui Dumnezeu într-o Euharistie plină de recunoştinţă. Poate că aici este unicitatea omului. Doar el se poate manifesta ca preot al creaţiei, dăruindu-i lumea înapoi lui Dumnezeu. Aceasta facem în mod suprem în Sfânta Liturghie, atunci când spunem „ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Dar ne manifestăm preoţia împărătească şi atunci când pictăm sfinte icoane. Şi în multe alte feluri, dar mai ales când pictăm icoane. Iconarul ia lemnul şi vopseaua, elemente materiale în care slava lui Dumnezeu este deja prezentă, şi apoi, ca un sub-creator după chipul şi asemănarea Creatorului, face slava lui Dumnezeu arătată în chip nou. Şi făcând aceasta, îi aduce din nou creaţia lui Dumnezeu, într-o Liturghie plină de recunoştinţă şi de bucurie.

Aşadar, facerea de icoane este privilegiul nostru distinctiv, vocaţia noastră de a fi preoţi ai creaţiei.

Când frumusețea și bunătatea se confundă

Ajung acum la al treilea şi ultimul citat din Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea”. Icoana este o expresie a frumuseţii dumnezeieşti. Teologia icoanei nu este numai o teologie a prezenţei; este şi o teologie a frumuseţii (ca să folosim o expresie a lui Paul Evdochimov). Icoana este frumoasă, o expresie a frumuseţii dumnezeieşti. Ce înseamnă aceasta? În triada filosofiei elinice există binele, adevărul şi frumosul. Dumnezeu este bun: este izvorul a tot binele. Dumnezeu este Adevărul: este izvorul a tot adevărul. Dar Dumnezeu este şi frumos, este izvorul întregii frumuseţi, a întregii slave. Cum diferă atunci frumosul de bine şi de adevăr? Poate că primul lucru pe care îl putem spune despre frumos este acela că atrage imediat. Binele şi adevărul fac apel la imaginaţia noastră, dar poate că nu atrag imediat, aşa cum o face frumosul. Aici trebuie să ne referim la o legătură etimologică importantă. Cuvântul grecesc pentru frumos este kalos, iar acesta se leagă de verbul kaleo, care înseamnă eu chem, invoc. Acesta este elementul distinctiv al frumuseţii. Ne cheamă. Invocă în noi răspunsul. Şi astfel, icoana, ca expresie a frumuseţii dumnezeieşti, ne face să simţim dorul de Dumnezeu. Prin frumuseţea lor spirituală, sfintele icoane ne cheamă; ne atrag către ele. Evocă în noi bucuria şi dorinţa de a ne apropia de Dumnezeul Cel viu. Dar frumuseţea divină, aşa cum se manifestă ea în Hristos întrupat, este şi o frumuseţe jertfitoare.

Să ne gândim la ceea ce spune Hristos în capitolul 10 al Evangheliei după Ioan: „Eu sunt Păstorul Cel bun”. Şi continuă: „Păstorul Cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale”. În greacă, cuvântul folosit aici pentru bun este acelaşi ca şi pentru frumos: kalos. Putem traduce aici nu doar „Eu sunt Păstorul Cel bun”, ci şi Eu sunt Păstorul. Păstorul Cel frumos. Şi astfel, Păstorul Cel frumos îşi pune viaţa pentru oile Sale.

Doar frumusețea chenotică va salva lumea

„Frumuseţea va salva lumea.” Dar numai dacă este chenotică, numai dacă implică jertfă, dacă îşi pune viaţa din dragoste pentru alţii. Aşadar, frumuseţea sfintelor icoane, o frumuseţe a Dumnezeului Celui viu, înseamnă frumuseţea Schimbării la Faţă, într-adevăr, dar şi a Crucii; frumuseţea Învierii, dar şi frumuseţea lui Hristos răstignit şi pus în mormânt. Aşa încât, dacă ne gândim la felul în care frumuseţea salvează lumea şi o umple de bucurie, să ne amintim cuvintele pe care le spunem la Utrenie în fiecare duminică: „Prin Cruce vine bucurie la toată lumea”. Frumuseţea salvează lumea, dar este frumuseţea Păstorului Celui bun, Care Şi-a pus viaţa pentru noi. Aceasta este frumuseţea jertfitoare şi transfiguratoare a lui Hristos răstignit şi înviat, pe care ne-o descoperă sfintele icoane.

(Traducere din limba engleză de lect. dr. Anca Popescu a conferinței Mitropolitului Kallistos Ware, „The Holy Icon – Doorway into Heaven”)

Radu Preda: ”Intelectualul religios este suspectat automat de fundamentalism și de incorectitudine politică”

radu-predaDoctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director fondator al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase și presedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost „Jurnal cu Petre Tutea” (1992), o evocare a ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata.

„Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat”

– Domnule Radu Preda, v-ati „nascut” crestin sau v-ati „facut”? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

– Nu cred ca se „naste” nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, „predestinat”. Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu „ajung” niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au „uitat” ce sunt si mai ales ceea ce pot „deveni”.

– Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

– Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama – iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! – la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei „chemati” sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei „chemati”, cu toate ca si eu ma simteam oarecum un „chemat”. Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc.

– Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

– Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a „bifa” o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o „cariera”. Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor – toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

– Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

– Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah „de Doamne-ajuta”!

„Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul”

– Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

– Da, am un sfant „preferat”! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

– Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

– Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si „la obiect” forma de a „bate” la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

– Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

– Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile – toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea „dovezi” ale purtarii de grija a proniei.

– Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

– In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

– De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

– Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar „talentat” si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca „hobby”, ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi. Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul „discret” al bibliotecii „V. A. Urechia”. Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

„Nu am cunoscut decat foarte putini oameni care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania”

– Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei?

– In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.

De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

– Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o „teorie”? Teologia implica si traire? Afectiune?

– Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.

Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe „tipologii” profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat „stiintific”, pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii „de meserie”, credinciosii „profesionisti”. In ceea ce ma priveste, sunt un teolog „implicat”. Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi „iese” tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste.

– „Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere”. Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

– Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si „lichea” in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

„Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului”

– Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele?

– Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este „mai rea” decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

– De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

– Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

– Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

– Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o „religie atee”, cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie – toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.

(Formula As nr. 970, 20 – 27 Mai 2011)

Duminica a V-a din Postul Mare (Marcu 10, 32-45)

4a

Mă gândeam! Asta-i bună: cui nu-i place succesul în viaţă? E în natura lucrurilor să îl doreşti, să profiţi de ocazie ca să-l obţii. Diavolul nu mănâncă, nu bea, nu iubeşte banul (se foloseşte de el), dar nu este capabil să iubească. Iubeşte în schimb puterea: este raţiunea vieţii sale. Doar puterea lui Dumnezeu îl umbreşte, de aceea încearcă să şi-o mărească pe a sa.

În evanghelia acestei duminici, Iacob şi Ioan cred că a sosit momentul să rezolve această problemă a succesului şi-i cer Învăţătorului să le păstreze un loc la dreapta şi la stânga lui. Cine oare le-a infiltrat în minte această propunere? Ceilalţi ucenici sunt indignaţi, nu pentru că ar fi considerat obraznică sau nedemnă cererea lor, ci pentru că cei doi au îndrăznit să ceară ceea ce şi ei doreau în inima lor, dar nu au avut curaj sau s-au sfiit să ceară. Iisus profită de acest lucru pentru a le da o lecţie de viaţă care să le clarifice ideile.

Există un succes în faţa oamenilor, după mentalitatea lumii, care coincide cu puterea, cu posibilitatea de a stăpâni asupra altora şi care poate fi experimentat în familie, la locul de muncă, în mass-media, în conducerea unei localităţi sau a unei ţări. Poate fi atins în cele mai diferite moduri, oneste sau mai puţin oneste şi este favorizat de aderarea la ideologii dominatoare, la modă. Adesea este efemer, trecător, la fel ca evenimentele şi istoria care o demonstrează.

Există un succes în faţa lui Dumnezeu, care în mod frecvent nu coincide cu acela al lumii şi urmează alte căi: „Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor”. Ciudată modalitate de a urmări măreţia şi totuşi, în Împărăţia lui Dumnezeu este valabilă această lege pe care o apreciază numai cel care-şi dăruieşte propria viaţă, cel care şi-o consumă în favoarea celorlalţi.

Iisus ne-a demonstrat acest lucru personal. A venit între noi oamenii ca să ne slujească. Ne-a slujit cu iubirea Sa, iertând şi oferindu-şi prietenia păcătoşilor. Ne-a slujit cu puterea Sa divină în minunile pe care le-a săvârşit pentru a-i vindeca pe bolnavi. Ne-a slujit cu adevărul Său, învăţând mulţimile, vorbind cu ucenicii, cu Nicodim, cu samariteanca… Ne-a slujit prin pătimirea şi moartea Sa, mântuindu-ne din sclavia păcatului. La Cină apostolii L-au văzut împlinind gestul servitorului, al slugii aplecate ca să le spele picioarele.

„Să faceţi şi voi ceea ce am făcut Eu”, le-a spus şi ne-a spus. Şi din clipa aceea creştinul este angajat în slujire. Este o lecţie grea, poate că nu am învăţat-o bine niciodată, de aceea vrem să-i cerem lui Dumnezeu să ne înveţe nobleţea slujirii, precum şi secretul de a o face cu bucurie, fără a-i simţi greutatea. Să slujim cu iubirea de care atâţia astăzi au nevoie ca să poată înfrunta porţiunile cele mai grele ale drumului vieţii lor.

Să slujim cu faptele de milostenie trupească (a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a adăposti pe străini, a vizita pe cei bolnavi, a vizita pe cei închişi, a îngropa pe cei morţi) şi cu faptele de milostenie sufletească (a sfătui pe cei ce sunt în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a dojeni pe cei păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta celor ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi). Slujirea este cuvântul care trebuie să ne însoţească viaţa, este secretul bucuriei şi al păcii noastre.

Concluzia evangheliei de azi ar putea fi formulată în felul următor: “Cine vrea să fie “primul” trebuie ca mai întâi să fie “ultimul” şi servitorul tuturor. Această normă a Împărăţiei venea în contradicţie directă cu concepţia culturală a vremii şi a locului în care se găseau ucenicii şi chiar cu normele omeneşti ale zilelor noastre. Atunci, ca şi azi, era încetăţenită ideea că numai cei ce au poziţie deasupra altora erau mari. Domnul Iisus Hristos spune însă că în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce se umilesc şi slujesc pe alţii sunt mari (Marcu 10:31; 43-45; Matei 19:30-20:16; 23:11-12; Luca 13:30; 14:8-11; 22:24-27). În societatea noastra de astăzi, la fel ca şi atunci, mărimea poziţiei unui om se măsoară în numărul celor ce îi stau la dispoziţie, ce îl slujesc, ori în numărul celor ce îi urmează comenzile. Când Domnul a făcut declaraţia de mai sus, practic a prezentat un concept cu totul nou, care era împotriva culturii şi împotriva gândirii naturale a omului. Învăţătorul nu a dorit ca prin această normă să taie ambiţiile ucenicilor, ci El a vrut ca ei să-şi redefinească şi să-şi canalizeze aceste dorinţe potrivit cu întreaga Sa lucrare de salvare a oamenilor. Ambiţia în sine nu e negativă, dacă nu este egoistă. Paradoxul spus de Domnul este acela că dacă vrei să fii mare, mai întâi trebuie să vrei să fii ultimul şi cel mai neînsemnat. Cât de mare eşti se vede în numărul celor pe care-i slujeşti şi nu în numărul celor ce te slujesc pe tine. Mândria, aroganţa şi egoismul nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu sigurantă că atunci vorbele acestea ale Domnului i-au derutat pe ucenici, dar mai târziu le-au înţeles şi le-au aplicat, că scrie Petru în una din epistolele sale: “Simon Petru, slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră: ” (2 Petru 1, 1).

Βυζαντινοί Ύμνοι – Τραγούδια της Χριστιανοσύνης

Chirurgie sufletească

lumanare_mort_57855200„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre, că pe cât este de departe cerul de pământ, tot atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre.” (Isaia 55,8-9)

Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase.

Îţi doreşti să fii mai bun? Sfatul oferă o nouă semnificație. Pentru unii virtutea este incomodă. Orice neputință, viciu, păcat va avea întotdeauna scuza sa. Voință slabă, oameni înlănțuiți în temnița propriilor slăbiciuni. Justificări. Prezență la absență. Păcatul, versatil de cele mai multe ori, picură în suflet ideea reușitei și amestecă gândurile, sentimentele, emoțiile. Autoiluzionări cu privire la sine. Păcatul știe că e urât, de aceea își pune mască sau măști. Păcatele sunt cuie pe care le țintuim în suflet. Virtuțile pot fi plasturi, pansamente, medicamente, stare de bine, sănătate. Păcatul este mai contagios decât o faptă bună. Păcatul moare odată cu trupul, pe când virtutea ne înveșmântează sufletul spre veșnicie, spre bucurie. Succesul adus de păcat este înșelător, iar insomnia conștiinței trezește răbdarea și înfrânarea. Identitate, stil de viață, alegeri. Boli morale, boli sufletești, boli trupești.

Toate pe lume au o completare, o atracție și o opoziție. Bine fără rău, iubire fără ură, frumusețe fără urâțenie nu prea există. Orice om cu neputințe are virtuțile lui, după cum orice om cinstit are slăbiciunile lui. Bunătatea, omenia sunt cele care fac diferența dintre lumină și întuneric. Curățenie interioară, cumințenie, credință. Faptele se dăruiesc, nu se vând. Răul poate lua în lumea aceasta diferite forme, dintre cele mai degradante: de la dispreţ, până la satisfacţie sadică, patologică. Omul rău este nefericit chiar şi atunci când este fericit. Omul rău e cu desăvârşire rău, atunci când se preface că e bun. Însă ceea ce s-a dobândit prin rău, rău se va sfârşi. Aşa e legea universului. Rău faci, rău găseşti! Bine faci, bine găseşti! Şi cu acestea ne înveşmântăm sufletul.

Sunt invidiaţi şi cei din morminte, darămite cei vii! Critic, caustic. Vremuri în care excesul de egoism metabolizează interese de moment. Forme fără fond. Sacrificii la nivelul conștiinței individuale. Unele amintiri sunt uitate, altele nu. Te-ai accidentat? Vindecă rana și mergi mai departe! Ceea ce alege omul, fie rău sau bine, îl va urma. Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos. Sus! Ridică-te! Nu îți mai plânge de milă! Fii observator și nu judecător! E viața ta! Petele se scot cu detergent, iar necazurile cu gânduri bune, cu rugăciune. Alege un drum și mergi pe el. Poți deveni mai bun, mai frumos, mai puternic. Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase. Nobilă disponibilitate a sufletului omenesc.

Aşadar, suflete, nu numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să nu te îndulceşti în mintea ta cu gânduri întunecate. Pentru că prima haină a faptei este intenţia. Iar dacă vorbim despre o faptă rea consumată, să nu te răzbuni! Răzbunarea te face egalul adversarului, iar iertarea te face superior lui pentru că aduce îndreptarea celuilalt. Răzbunarea ţine rana deschisă, care s-ar vindeca şi s-ar închide dacă am elibera răul şi am schimba chimia sufletului. Şterge datoriile interioare. Binele lărgeşte inima, pe când răul o micşorează. Iertarea este o călătorie spre eliberare care te eliberează de furie, resentimente, amărăciune, precum şi de toate modelele comportamentale autodistructive care însoţesc aceste sentimente. Procesul iertării funcţionează în cazul oricărei persoane și a oricărei probleme! Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Dacă cineva iartă, se maturizează ca persoană, fiind capabilă de curaj, iubire şi preocupare pentru cei din jur. Tensiune între dreptate şi milă, între compasiune şi reconciliere.

Sunt păsări care niciodată nu-şi vor împleti cuibul în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi… Să căutăm şi să urmăm binele. E atât de frumoasă liniștea! Fiecare clipă din viaţa noastră este un timp pe care Dumnezeu doreşte să-l petreacă alături de noi. Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, ci doreşte să rămână în casa inimii fiecăruia dintre noi. Astăzi în casa inimii Tale vreau să rămân, zice Domnul! Ne mai dorim noi, oare să deschidem ca să intre în noi un pic de Doamne?!… Cât de mult ne iartă Dumnezeu și cât de puțin iertăm noi celor din jur. Hristos S-a răstignit și pentru mine, și pentru tine, și pentru el, și pentru ea. Pe toți caută să-i mântuiască. Și mai curge sânge pe cruce, și o mamă mai varsă o lacrimă fierbinte la picioarele crucii. Atât de mult ne iubește și ne vrea Acasă, încât Mântuitorul Iisus Hristos dacă pierde un singur suflet, nici îngerii nu-I sunt consolare…

Hrisostom Filipescu

Tatăl, fiul şi fluturele

fatherandsonIdeea scrierii acestui articol mi-a venit vizionând la televizor o reclamă, una dintre puţinele reclame cu mare putere de educare moral-creştină, desigur, pentru cei ce vor s-o înţeleagă (că dacă ne uităm numai după „fluturi”, cu puţine ne vom alege). Titlul articolului, dezvoltat, s-ar mai putea scrie (şi)  aşa: Fiul, ascultând întrebarea repetată (cu ţintă precisă şi scop nemărturisit) a tatălui său, îi răspunde pe un ton aspru, supărat că nu „ştie” ce e acela un fluture, în timp ce acesta, sub povara bătrâneţei, rabdă şi se întristează, dar se consolează cu biruinţa din finalul dialogului.

O plimbare prin parc, dorită poate mai mult de tatăl încărcat de ani, cu barba argintie, împreună cu fiul său, şi  puţina odihnă pe o bancă, sunt prilejul unui dialog scurt, plin de învăţăminte pentru fiu şi dureros pentru tată. Nu ştim cine pe cine aştepta în parc: tatăl şi fiul aşteptau fluturele, sau acesta, cu zborul său tainic şi „provocator”, dorea prezenţa celor doi. Dialogul dintre tată şi fiu se înceheie cu o lecţie dată fiului, cu o „temă de casă” dată elevului, pe care chiar el o citeşte cu voce tare în faţa „profesorului” (şi a multor telespectatori, elevi şi profesori deopotrivă), ca să o ţină minte cât va trăi.  Oricum, în lipsa fluturelui, dialogul n-ar fi avut loc, iar morala creştină nu s-ar fi  împlinit.

Iată, un necuvântător mijloceşte dialogul celor doi cuvântători, dialog ce lasă „la vedere” o uşoară aluzie la una din cele zece porunci dumnezeieşti, date omului, prin Moise, pe muntele Sinai: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

Fiul s-a supărat pe tatăl, fiindcă acesta „nu cunoştea” insecta care îl desfăta cu gingaşul şi nevinovatul ei zbor, voind parcă să-l pregătească pentru trăirea unei dezamăgiri neaşteptate, ca urmare a insistenţei sale, greu de explicat pentru fiu. Răspunsul dat tatălui său, la prima întrebare, nu justifica repetarea ei, doar numai dacă n-a auzit-o bine. Dar ştiind că aude destul bine, s-a mâniat fiul, neputându-se stăpâni să strige: „De ce faci aceasta?” Iată întrebarea a cărei repetare avea ascunsă în ea morala creştină, „servită” pe o bancă: „Ce este acesta (era vorba de fluturele care se aşeza, fie pe jurnalul ţinut de tatăl, pe genunchi, fie pe umărul fiului)?” Tonul ridicat al cuvintelor l-a întristat pe tatăl, văzând că fiul n-are răbare în a-i răspunde chiar şi „de şapte ori” la aceeaşi întrebare. Dar, după trei întrebări, tatăl, îndurerat peste măsură, s-a oprit. I-au fost suficiente doar atâtea pentru a deschide jurnalul în care era consemnată o „întâmplare” petrecută cu mulţi ani în urmă, şi a-l da fiului său ca să citească în el un dialog mai vechi, între aceiaşi protagonişti (fiul avea doar trei ani), când el întreba şi tatăl răspundea.

Tatăl a indicat cu degetul arătător locul unde el a scris ceea ce fiul era îndemnat (nu silit) să citească. Tatăl a acordat deplină libertate fiului (nici nu l-a privit în ochi). El putea să nu citească, dar, poate, şi-a dat seama că îl supărase destul de tare pe tatăl său, şi nu voia să adauge păcatului făcut, încă unul, pe cel  al neascultării. Şi putea citi doar pentru sine, în gând. Dar pentru a nu cădea în această greşală „nevoită”, tatăl i-a cerut fiului să citească cu voce tare. Efectul mustrător (în cazul de faţă) al cuvintelor citite este cu atât mai mare, cu cât ele – cuvintele – ajung la urechile mai multor ascultători. Ceea ce trebuia ştiut s-a citit şi s-a auzit. Fiul a citit cu voce tare, cum el, aflat la plimbare cu tatăl său, poate prin acelaş parc, i-a pus tatălui iubit atunci (era cu mulţi ani mai tânăr!) aceeaşi întrebare, dar nu numai de trei ori, ci de şapte ori mai mult. Tatăl nu s-a suprărat pentru repetarea aceleeaşi întrebări, ci de fiecare dată îl îmbrăţişa şi îl iubea mai mult, sporindu-i  bucuria  că are cui să răspundă.

Fiul, ca semn al recunoaşterii greşelii sale, şi-a plecat capul pe umărul şi gâtul tatălui său, iar tatăl l-a făcut să înţeleagă că îi acordă deplină iertare. La sfârşitul reclamei putem citi această învăţătură mustrătoare: „Cât de mult timp ni se oferă să vorbim şi nu găsim timp să ascultăm!” Fiul  a repetat de multe ori întrebarea, deci a vorbit mult, dar i-a venit greu să aculte, şi numai de trei ori, întrebarea tatălui său! Stă în firea noastră păcătoasă să aşteptăm multe şi să oferim puţine!

Poate, tatăl, având jurnalul la el, a consemnat şi acest „dialog”, pentru a-l arăta şi nepotului său, la vremea potrivită, ca să înveţe din el ce e bine şi ce e rău.

Doamne Dumnezeule, dă-ne răbdarea Fiului şi iertarea Tatălui.

Iosif  Badiu

Sursa: lumeacredintei.com

ΒΥΖΑΝΤΙΝΟΙ ΥΜΝΟΙ – ΓΙΩΡΓΟΣ ΚΟΡΟΣ/BYZANTINE HYMNS – GEORGE KOROS

Valoarea Faptei. Ediția din 25.03.2017

Sfaturi Duhovnicești. Nu am frică de păcat. Ce pot face în cazul aceasta?

Cuvânt pentru suflet. Postul, manifestare a credinței (29.03.2017)

Φως Ιλαρόν

Pocăinţa

ceb1cf83cebaceb7cf84ceaecf82-cf80cf81cebfcf83ceb5cf85cf87ceae-300x283L-am văzut pe unul păcătuind pe faţă şi pocăindu-se în ascuns. Iar pe cel pe care l-am osândit ca curvar l-am aflat socotit la Dumnezeu neprihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa. Prieteni, la ieşirea sufletului, nu vom fi învinuiţi că nu am făcut minuni, că nu am teologhisit, că nu am fost văzători cu duhul, ci vom da negereşit socoteală lui Dumnezeu că NU AM PLÂNS.

Sfântul IOAN SCĂRARUL (570-606)
în ALEXIS TORRANCE, “Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni”,
Editura Doxologia, col. Patristica, pp. 231-232.

 

7 cuvinte pe care le înţelegem greşit

cuvinte-cheieÎn limba română există câteva cuvinte pe care ne încăpățânăm să le folosim cu sensuri greșite, în scris sau în vorbire.

Iată 7 dintre cuvintele pe care românii le folosesc extrem de des cu sensuri greșite.

1. PATETIC

Foarte des, cuvântul „patetic” este folosit cu sensul de „jalnic” sau „penibil”. Într-adevăr, în limba engleză, cuvântul „pathetic” înseamnă chiar „jalnic” sau „vrednic de milă”, însă în limba română termenul are un cu totul alt sens.

Mai exact, în limba română cuvântul „patetic” înseamnă “plin de patos, de avânt, de însuflețire, de pasiune, de entuziasm”, ceva „care emoționează, impresionează, înduioșează” sau „plin de emfază, de afectare”.

2. FORTUIT

„Fortuit” este un alt cuvânt folosit cu sens greșit, atât în vorbire, cât și în scris. Foarte mulți oameni folosesc acest termen cu sensul de „forțat”, însă în realitate „fortuit” se referă la ceva „venit pe neașteptate, neprevăzut, întâmplător, inopinat”.

3. PROFESIONAL/PROFESIONIST

Cuvintele „profesional” și „profesionist” sunt și ele foarte adesea folosite cu un sens greșit, acela de „foarte competent”, „foarte bun” sau „de calitate”, ca de exemplu: „produse cosmetice profesionale pentru saloane, tratamente, aparate, accesorii”.

Însă „profesional” are sensul de „privitor la o profesie, care ține de o profesie, care este legat de o profesie”, iar „profesionist” se referă la „persoana care lucrează într-un anumit domeniu de activitate pe baza unei pregătiri corespunzătoare”.

4. FACILITATE/FACILITĂȚI

Folosirea cuvântului „facilități” cu sensul de „spațiu cu dotări, echipamente etc” este gresită. Așadar, nu este corect să spunem „La hotel avem toate facilitățile”.

În limba română, cuvântul „facilitate” înseamnă „însușire a ceea ce este facil; însușirea de a realiza, de a face ceva fără mari eforturi, cu ușurință”. La plural, “facilități” se referă la „înlesniri făcute cuiva”, ca de exemplu „facilități de plată”.

TEST online cu 10 întrebări. Cât de bine cunoști limba română

5. A ADJUDECA

“A adjudeca” nu are sensul de „a câștiga”, de „a obține un premiu” etc. Din acest motiv, folosirea cuvântului în contexte precum „Și-a adjudecat marele premiu” este greșită.

În realitate, „a adjudeca” înseamnă  „a atribui (prin hotărâre judecătorească) un bun scos la licitație persoanei care oferă prețul cel mai mare”.

6. A APLICA

În ultimul timp, verbul „a aplica” este folosit tot mai des cu sensul de „a-și depune CV-ul” sau de „a face o cerere/o solicitare formală”. Acestea sunt câteva dintre sensurile cuvântului „to apply” din limba engleză.

În limba română, cuvântul „a aplica” înseamnă „1. A pune un lucru pe (sau peste) altul pentru a le fixa, a le uni, a face din ele un corp comun. 2. A pune ceva în practică; a întrebuința, a folosi; a face, a administra. A aplica un procedeu. A aplica un tratament. 3. A administra (un tratament medical). 4. A raporta un principiu general la un caz concret, particular”.

7. EXPERTIZĂ

Folosirea substantivului „expertiză” cu sensul de „competență într-un anumit domeniu”, ca în exemplul „Am încredere în el pentru că are expertiză” este greșită.

Cuvântul „expertiză” are doar sensul de „cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală ori a părților, asupra unei situații, probleme etc. a cărei lămurire interesează soluționarea cauzei. Raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute”.

BEAUTIFUL PIANO