Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Duminica a VII-a după Paşti

12375966_1068586519841641_5022200040430194306_nTrei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: “Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare”. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: “Lucrurile care ne tulbură sunt temporare”. Şi deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: “Lucrurile veşnice sunt cele importante”. Tindem să ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţă fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu care nu poate fi diminuată nici în durată, nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Iisus, după cum spune la Ioan 10,10: “Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din belşug”. A avea viaţa veşnică înseamnă a fi pe deplin viu.

În Evanghelia de astăzi, Iisus arată calea spre viaţa veşnică. “Iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Ioan vorbeşte despre “a-L cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva. Cunoşti pe cineva în acest sens când ai o relaţie personală, intimă cu acea persoană. Cuvântul descrie doi oameni uniţi într-o relaţie intimă de iubire, ca de exemplu: “A cunoscut Adam pe Eva, femeia sa” (Geneză 4, 1). Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este intelectuală, ci relaţională.

Viaţa veşnică cere ca ei “să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu”. Pentru a înţelege mai bine aceasta trebuie să introducem adverbul “ca” în locul virgulei. Vom avea atunci: ei să te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu. Are sens această completare într-un context în care ideea de divinitate avea mulţi concurenţi. În vremea lui Iisus împăraţii romani pretindeau că sunt zei şi trebuie să li se aducă atare cult. Dar Iisus insistă că viaţa veşnică stă în recunoaşterea faptului că există un unic şi adevărat Dumnezeu, Dumnezeu pe care Iisus îl numeşte Tată, şi că nicio altă persoană sau orice alt lucru nu poate pretinde a fi Dumnezeu.

Viaţa veşnică cere cunoaşterea a două lucruri: ”să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”. Avem din nou nevoie să introducem adverbul “ca”. Astfel propoziţia devine: ei să te cunoască pe Tine CA singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus CA Mesia/Hristos pe care L-ai trimis”. Credinţa creştină din Biserica primară era credinţa în Iisus ca Mesia. Importanta semnificaţie a acestei mărturisiri este că singurul Dumnezeu adevărat care este invizibil şi de necunoscut, s-a făcut pe Sine vizibil şi cognoscibil în persoana lui Iisus. Iisus este revelaţia lui Dumnezeu. El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Viaţa şi învăţăturile lui Iisus devin de aceea pentru noi, cei care suntem în drum spre viaţa veşnică, standardul după care judecăm cuvintele oricărei persoane sau instituţii din această lume. Noi Îl ştim pe singurul Dumnezeu adevărat şi îl ştim prin Cel pe care El l-a trimis să îl facă cunoscut, Iisus Hristos.

Fiecare vrea viaţă lungă şi bună. Viaţa veşnică este viaţa bună fără de sfârşit. Aceasta o căutăm cu toţii. Iisus ne spune astăzi cum să atingem acest scop fundamental al vieţii. Trebuie să ne cultivăm o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu şi cu Iisus, pe Care L-a trimis să îl facă cunoscut întregii omeniri.

Ce facem cu timpul? Timpul trece oricum. Este important cum îl organizăm și în ce îl investim. E ca în pilda talanților. Nu-l poți păstra ci trebuie neapărat investit în Dumnezeu, în cei de lângă noi, în familie, în biserică.

Timpul este un dar de la Dumnezeu. Nu-i al nostru. Mâine nu e o garanție pentru azi. Pentru Dumnezeu este important ce facem acum. Spunea Nicolae iorga că timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.

Cel mai important este ceea ce există în inimă. Dumnezeu vrea să fim, să avem valoare cerească, iar dacă nu suntem, să devenim. Ce ai, posesiuni, lucruri, e prea puțin important. Adevărata valoare stă în ceea ce nu se vede ușor, dar vede Dumnezeu.

Ce facem cu tinerețea? Trece și ea repede. Unii oameni își bat joc de bătrânețe distrugându-și tinerețea. Există tineri care mor cu piciorul pe accelerație și nu mai apucă ziua de mâine.

În tinerețe îți faci multe planuri. Dar spune Sfânta Scriptură că oamenii care plănuiesc fără Dumnezeu sunt oameni nebuni. Singurul care îți dă dreptul să visezi e Hristos. Visează, dar cu El, și bucură-te.

Ce facem cu biserica? Perfectă nu poate să fie. E formată din oameni diferiți, având personalități diferite, dar care ar trebui să fie una.

Hristos se întreba cine zic oamenii că este El. Aceeași întrebare ar trebui să ne-o punem și noi astăzi. Cine zic oamenii că suntem noi? Ne deosebim cu ceva de ceilalți? Că nu fumăm și nu bem sau că nu mințim, nu e mare lucru. Există atâția alți oameni care sunt la fel de morali.

Diferența o face Dumnezeu, dragostea, credința și trăirea noastră în El. Ești tu ca Iisus pentru ceilalți?

“În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat…”

Fragmentul evanghelic de astăzi începe cu o privire aţintită spre cer, privire care ne îndeamnă parcă şi pe noi să ne îndreptăm din nou privirea spre cer pentru a contempla realităţile prezente acolo. Doar că îndreptând privirea noastră spre cer, cred că în inima fiecăruia dintre noi, nu numaidecât datorită necredinţei, cât mai ales din cauza scepticismului specific uman, apare întrebarea: Este cineva acolo??? Cineva care să ne iubească? Cineva căruia să îi pese cu adevărat? Cineva pentru care noi să fim importanţi? Sunt întrebări care apar în inima omului mai ales atunci când, poate sătui de toate grijile şi probleme vieţii de zi cu zi, ne îndreptăm privirea spre cer, spre aceea ultimă sursă a speranţei noastre, dorind parcă să primim odată în plus confirmarea ca nu suntem singuri şi că într-adevăr năzuinţele şi aspiraţiile noastre mai au o şansă să ajungă la împlinire.

Deşi adesea aceste priviri ale noastre îndreptate spre cer nu reuşesc să întrezărească un răspuns la toate aceste întrebări şi căutări, iată că lectura liturghiei de astăzi ne oferă această posibilitate de a afla: dacă şi cine este acolo sus; ce înseamnă a crede într-o astfel de prezenţă şi cum trebuie trăită concret în viaţa cotidiană această credinţă.

Bucuria şi fericirea vieţii unei femei s-au stins atunci când şi-a pierdut fratele din cauza unei boli grave. Era un om bun, iubit de toţi, dar care le fusese luat parcă prea curând. Căzând în descurajare, această femeie nu contenea să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce??? Auzind doar tăcere, ea a plecat în lume în căutarea unui răspuns. Nu a mers prea departe că a şi întâlnit un bătrân stând pe o plajă şi bocind. El i-a spus: “Am suferit o mare pierdere. Sunt pictor şi de curând mi-am pierdut vederea!”. Şi el căuta un răspuns la întrebarea: de ce? Femeia l-a chemat să o însoţească, l-a luat de braţ şi astfel au pornit la drum. Curând au întâlnit un tânăr umblând, cu privirea pierdută. De curând fusese părăsit de soţie, fericirea vieţii sale. Şi acesta li s-a alăturat în căutarea unui răspuns la întrebarea: de ce? Imediat au întâlnit şi o femeie care stătea în faţa casei sale plângând căci îşi pierduse copilul. Şi ea i-a însoţit în căutarea unui răspuns. Însă, în ciuda căutări lor, nu au găsit nicăieri un răspuns. La un moment dat ei au ajuns în faţa lui Iisus Hristos. Fiecare i-a prezentat durerea şi frământarea sa, terminând cu întrebarea: de ce? Iisus nu le-a oferit nici un răspuns. Însă, a început să plângă şi le-a spus: “Eu port povara unui femei care şi-a pierdut fratele, a unui pictor care şi-a pierdut vederea, a unui tânăr care şi-a pierdut iubirea vieţii lui şi a unei tinere mame care şi-a pierdut copilul”. În timp ce le spunea acestea, cei patru s-au apropiat unul de altul şi s-au îmbrăţişat, prinzând şi braţele lui Iisus în această îmbrăţişare. Iisus a continuat să le vorbească spunându-le: “Domnia mea este o domnie a inimii. Nu pot preveni durerea. Pot doar să o vindec!”. “Cum?” a întrebat femeia? “Împărtăşind durerile tuturor oamenilor!”, a spus Iisus. Şi s-a făcut nevăzut lăsându-i pe cei patru într-o călduroasă şi profundă îmbrăţişare … a inimilor!

Într-adevăr, este de ajuns să credem că este Cineva acolo sus, un Cineva care ne iubeşte, ne este alături şi ne ocroteşte, pentru a reuşi să trăim încă de pe pământ această rugăciune testamentară a lui Iisus “ca toţi să fie una”(In 17, 21).

Scriitorul grec Nikos Kazantzakis povesteşte cum într-o zi, pe când se plimba pe străzile din Insula Creta, a întâlnit o femeie în vârstă care purta povara grea a unui coş plin cu smochine. Ajungând în dreptul lui, femeia a lăsat coşul jos şi alegând două smochine cât mai frumoase i le-a oferit. Scriitorul, surprins, o întrebă: “Dar mă (re)cunoşti, dragă doamnă?” Ea privindu-l zâmbitoare îi răspunse: “Nu, tinere! Dar trebuie să te cunosc pentru a-ţi oferi ceva? Eşti un om, nu-i aşa? La fel şi eu! Asta nu este de ajuns?” Şi autorul grec remarcă: “Bătrâna avea dreptate! Ea spunea de fapt: tu eşti un copil, eu sunt o mamă şi asta este de ajuns; tu eşti un fiu, eu sunt un tată şi asta este de ajuns; noi suntem fraţi şi surori şi asta este de ajuns. Eu sunt Dumnezeul vostru şi voi sunteţi poporul meu, şi asta este de ajuns!”

Este, într-adevăr, de ajuns să trăim această unică apartenenţă la Dumnezeu, apartenenţă care ne face să fim fraţi între noi, pentru a putea ajunge să primim acea răsplată pe care Iisus vine să o aducă fiecăruia după faptele sale (Ap. 22, 12).

ΥΜΝΟΙ ΤΗΣ ΑΝΑΛΗΨΕΩΣ ΤΟΥ ΚΥΡΙΟΥ

Înălţarea Domnului

analipsi_004Există în viața noastră cel puțin trei momente care ne intensifică bătăile inimii: durerea cu care ne despărțim de cei dragi, emoțiile cu care ne întoarcem acasă și nerăbdarea cu care așteptăm revederea prietenilor. Iar sărbătoarea de astăzi ne oferă tocmai acest cadru „tridimensional”, această triplă emoție.

În primul rând avem acest tabloul despărțirii lui Iisus de ucenicii săi. Tristețea despărțirii de cel drag inimii lor, de Domnul și învățătorul lor, i-a copleșit cu siguranță. Însă durerea despărțirii este alinată de cuvintele mângâietoare ale lui Iisus: „mergeți și învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățați-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă și iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Faptul că cineva, la despărțire, îți încredințează o misiune atât de mare, faptul că are încredere totală în tine și mai ales că te asigură de prezența și ajutorul său, îți dă curaj și alină o parte din suferința despărțirii. Oare suntem noi cu adevărat triști atunci când, prin păcat, îl îndepărtăm pe Hristos din viața noastră?

Un alt punct de meditație poate fi „sentimentul” cu care Iisus se întoarce acasă. Ne amintim cuvintele sale: „ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” (In 14, 2-3). Misiunea pe care Tatăl i-a încredințat-o a dus-o la îndeplinire și acum se întoarce acasă. S-a coborât din cer, a trăit în mijlocul oamenilor, a cunoscut sărăcia și truda muncii, iar în cele din urmă a fost condamnat de semenii săi la moarte. Însă acum, victorios asupra păcatului și a morții, se întoarce acasă, la Tatăl. Numai printr-o palidă analogie putem spune că Iisus a simțit bucuria întoarcerii acasă așa cum o simțim și noi ori de câte ori refacem drumul spre locul pe care plini de emoție îl numim „acasă”.

Și nu în ultimul rând avem promisiunea reîntoarcerii: „Acest Iisus, Care s-a înălțat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-ați văzut mergând în cer”. Orice om se poate analiza astăzi pentru a vedea dacă în viața sa există acest entuziasm, această nerăbdare în a aștepta întoarcerea Domnului: oare chiar așteptăm ziua întâlnirii cu Domnul? Oare chiar ne pregătim pentru această zi?

Înălțarea Domnului ne obligă să conștientizăm că, deși întors în casa Tatălui, el rămâne mereu în mijlocul nostru: ne privește și așteaptă să ne pregătim pentru momentul întoarcerii Sale.

Cum se poate înţelege această minune a Înălţării lui Iisus Domnul la cer? Dacă ne gândim de la înălţimea unei credinţe tari şi neclintite, chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, această învăţătură este uşoară. Cum se ştie prea bine, toate corpurile mai uşoare ca aerul se ridică spre cer. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trupul înviat este trup duhovnicesc; are calităţile pe care nu le are trupul firesc sau pământesc. Trupul înviat este fără greutate: uşor, luminos, proslăvit, ceresc, strălucitor, nestricăcios, îngeresc, puternic (I Corinteni 15, 43, 50-5).

Iisus a fost văzut şi nevăzut, aşa cum se arată în Sfintele Evanghelii, din apariţiile (arătările) dese în mijlocul apostolilor şi ucenicilor. Iar atunci când vedem cum oamenii se înalţă în văzduh cu rachete, avioane, elicoptere, baloane şi alte mijloace până la înălţimi de zeci, sute şi mii de kilometri, cu atât mai mult poate face Dumnezeu la care “toate sunt cu putinţă!” (Luca 1, 37).

Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc printre lume, se apropie de fetiţă, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: “Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?” “Nu ştiu”, răspunde fetiţa printre sughiţuri. “Dar pe mămica ta cum o cheamă?” “Nu ştiu”. “Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” “Nu ştiu”. “Unde locuieşti tu?” “Nu ştiu”. “Dar, fetiţo, cine eşti tu?” “Nu ştiu”. Copila nu avea identitate, era a nimănui.

Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Hristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelie, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Iisus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv, care este cerul; acolo unde locuieşte Tatăl nostru; ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Hristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Sfânta Fecioară Maria.

Începând cu Înălţarea lui Iisus la cer, atunci când ne adunăm pentru “frângerea pâinii” (Fap 2,42), adică pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea Euharistiei, unde ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Hristos (1Cor 10,16), pe care am primit poruncă, care se reînnoieşte zilnic, de a veni şi a lua pentru a mânca şi a bea (1Cor 11,24), nu numai că ne întâlnim, ci ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, care schimbă totul în bine în cel care se împărtăşeşte.

Euharistia înalţă sufletele din împărăţia morţii, întăreşte pe cei slabi, vindecă bolnavii trupeşti şi sufleteşti, eliberează pe cei întinaţi de păcat şi de diavol, spală păcatele, stinge prigoanele, întăreşte pe cei şovăielnici, învigorează pe cei generoşi, călăuzeşte pelerinii, calmează furtunile persecuţiilor, spală fărădelegile şi puhoiul crimelor, susţine sărăcii, mişcă inimile bogaţilor, înălţă pe cei căzuţi şi susţine răbdarea creştinilor, eliminând plictiseală din viaţa cotidiană. Ea este izvorul vieţii celei noi a lui Hristos, fântâna harului, a prospeţimii spirituale şi a veşniciei.

Începând cu Înălţarea Domnului, ori de câte ori ne întâlnim cu semenii noştri, care după înviere au devenit şi “fraţii lui Iisus” (In 20,17) şi “fraţii noştri”; ba mai mult, care au devenit “una cu Iisus” (Mt 25,40.45), de fapt ne întâlnim cu însuşi Iisus (Fap 9,4). Iar când le facem bine sau îi neglijăm pe fraţii noştri, mai ales celor aflaţi în dificultăţi materiale sau sufleteşti, practic pe Iisus îl ajutăm sau pe Iisus îl neglijăm. Iar funcţie de modul cum îi abordăm pe fraţii noştri, care sunt şi fraţii lui Iisus, care sunt chiar Iisus însuşi, vom avea o veşnicie, fie binecuvântată, fie nefericită (Mt 25,34.41).

Dar de Înălţarea Domnului mai celebrăm şi minunea prin care Iisus ne încredinţează cea mai nobilă misiune din lume, misiunea de a vesti evanghelia (Fap 1,8) şi aceea de a vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de el (1Cor 12,3). De aceea, Iisus înălţat la cer poate fi văzut, auzit şi pipăit, în ucenicii săi cărora le-a dat porunca de a învăţa toate popoarele (Mt 28,19) şi de a-i fi martori în lume (Lc 24,47-48), începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Iată gândul unui creştin anonim din secolul al XV-lea. Astăzi: “Hristos nu mai are mâini, dar pentru operele sale are numai mâinile noastre. Hristos nu mai are picioare, dar pentru a merge în întâmpinarea oamenilor, are numai picioarele noastre. Hristos nu mai are glas pentru a le vorbi oamenilor despre sine, are numai gura noastră. Hristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are evanghelii pe care oamenii să le mai citească. În schimb ne are pe noi, creştinii, fraţii săi, care prin tot ceea ce facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă evanghelia care se scrie acum, şi pe care lumea o mai citeşte”.

Iată cum, după mai bine de 2000 de ani după înălţare, acum îl putem întâlni, primi, pipăi şi împărtăşi lumii întregi pe Iisus cel înălţat şi slăvit în cer, spre fericirea noastră şi a lumii.

Arrivederci Roma – André Rieu (Album)

21 mai 2017 – Gustul bun al comuniunii (ieşire la picnic)

DSC_4944

DSC_4958

DSC_4967

DSC_5001

DSC_5005

DSC_5018

DSC_5019

DSC_5026

20 mai 2017 – Ad augusta per angusta! Felicitări, Ana-Maria! Felicitări, mama! Mulţumesc, Mădălin, Andrei, Dna Mariana, Camelia!

DSC_4933

DSC_4918

DSC_4893

DSC_4904

Fericirile tâlcuite de Sfântul Nicolae Velimirovici

4

„Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai Lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine-ncheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2, 19-22)

În timpurile străvechi, faraonii egipteni construiau piramide din piatră. Unele dintre acestea aveau înălţimi impunătoare de peste o sută de metri, care depăşesc de două ori înălţimea celei mai măreţe catedrale ortodoxe din Orient – biserica Sfintei Sofia din Ţarigrad. Construcţia acestor piramide gigantice rămâne să fie până în prezent o enigmă pentru omenire, ca, de altfel, şi întreaga cultură a Egiptului antic păgân: totul la nivel de poveste, totul la nivel de presimţire.

Faraonii edificau, probabil, aceste construcţii gigantice, visând la nemurire. Ei căutau nemurirea trupului, dar bănuiau că există şi nemurirea sufletului. Un alt motiv care provoca construcţia acestor edificii era setea de putere şi duhul concurenţei dintre faraoni. Construind piramide impunătoare, faraonii îşi doreau înveşnicirea numelui lor prin monumente ce ar fi rezistat timpului. În „Cartea morţilor” din Egiptul Antic se prooroceşte judecata ce va să fie a zeului Osiris şi nemurirea sufletului omenesc. Toate acestea sunt însă exprimate în ipoteze neclare şi bazate doar pe nişte presimţiri.

Ipoteza egipteană antică cu referire la nemurirea sufletului omenesc este declarată în creştinism drept o realitate. Doar în creştinism ideea despre nemurire este curăţată de rătăcirile faraonilor, despărţită de vedeniile confuze păgâneşti, de presupunerile fantastice şi de ghiciturile arbitrare. Conceptul cu referire la nemurire în epoca creştină se întemeiază pe existenţa unui singur Dumnezeu viu şi este legată de jertfa mântuitoare a lui Hristos, de Învierea şi biruinţa Lui asupra morţii.

Şi creştinismul, la rândul său, a provocat oamenii la edificarea „piramidelor”. În creştinism, la o atare muncă de edificare sunt chemaţi nu doar împăraţii sau oamenii iluştri, dar şi toţi cei care cred în Hristos şi  urmează Lui, pentru că toţi creştinii, după cuvântul Celui Atotvăzător, sunt numiţi împăraţi: „Celui ce ne iubeşte şi prin sângele său ne-a dezlegat din păcatele noastre şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1, 5-6)

În acest context, este de datoria fiecărui creştin să-şi ridice o piramidă duhovnicească  pentru sine – o piramidă de înălţare a sufletului său către Dumnezeu. Deci, câţi creştini sunt pe lume, atâtea piramide urmează a fi edificate. Aceste piramide creştine se cade a fi considerabil mai înalte decât cele ale faraonilor. Ele nu pot fi măsurate prin unităţi obişnuite de măsură, ele se înalţă mai sus de Lună, de Soare şi de tot universul material, se înalţă către Cerurile Sfinte şi doar acolo pot fi văzute în toată măreţia şi frumuseţea lor. Ele nu pot fi supuse nici timpului şi nici puterilor distrugătoare ale materiei. Toată lumea este neputincioasă în faţa acestor piramide duhovniceşti. Piramidele creştine există în afara stricăciunii, în afara morţii. Lor li se asigură nemurirea într-o lume în care numele morţii nu se pomeneşte şi tăişul ei este lipsit de putere, pentru că piramidele spirituale sunt mai reale decât orice lucru material. Ele sunt întemeiate pe un fundament duhovnicesc: în duh construite, în duh înfrumuseţate, în duh întărite şi împărăţiei duhovniceşti destinate. Necesitatea acestor piramide şi planul construcţiei lor au fost declarate de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Iar constructori urmează a fi toţi oamenii botezaţi, însufleţiţi de conlucrarea atotputernică a Duhului Sfânt.

Fiecare dintre aceste piramide are nouă nivele de bază, iar al zecelea nivel este turnul bucuriei, prin care Însuşi Dumnezeu încununează construcţia. Fiecare nivel are câteva subniveluri şi mulţime de secţiuni. Toate nivelurile superioare se sprijină pe cele anterioare, lucru firesc şi în construcţiile pământeşti. Piramida, în integritatea ei, este atât de minunată şi bine ordonată, încât copleşeşte orice privire.

După cum se ştie, faraonii îşi construiau piramidele pe nisip, aducând piatra din depărtare. Piramidele creştine ale raiului se construiesc pe cea mai tare piatră, care este Însuşi Hristos, fapt despre care Apostolul Pavel mărturiseşte următoarele: „Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai Lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine-ncheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al Lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2, 19-22).

Aşadar, să cercetăm cu atenţie minunatul plan al piramidei duhovniceşti din rai: nivel după nivel.

Nivelul întâi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”

Pe malul albastrului lac al Ghenizaretului, pe iarba verde, s-a aşezat Dumnezeiescul Ziditor şi a început să proiecteze planul noii construcţii. El însă nu şi-a creionat planul Său pe vreun pergament sau alt material al timpului, ci l-a întipărit direct în sufletele ucenicilor Săi. Cuvântul Său înflăcărat ca şi cum ar pune urma unei pecete de diamant pe ceara încălzită a sufletelor omeneşti. Primele Lui cuvinte descoperă cu ce începe construcţia piramidei raiului şi cum se clădeşte primul nivel.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”

Doar aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeiescul Ziditor despre construcţia primului nivel, celui mai masiv şi mai trainic, care reprezintă fundamentul ce urmează să ţină întreaga zidire. Şi ţie, creştine, îţi sunt suficiente aceste cuvinte, dacă doreşti cu adevărat să edifici piramida împărătească, de care te vei bucura veşnic în Rai. Tu ştii că trăinicia unei clădiri depinde de cât de adânc se sapă fundamentul ei. Sărăcia noastră omenească este destul de profundă şi ascunsă, încât mulţi nu ajung s-o cunoască. Dar fericiţi sunt cei care coboară până-n adâncurile ei.

Sărăcia duhului nu este un dar câştigat din afară, ci este o stare reală a omului, care necesită a fi conştientizată. Înţelegerea sărăciei duhovniceşti se atinge prin grele încercări la care omul îşi supune propria lui fiinţă. Cine însă se hotărăşte, acela ajunge să-şi perceapă sărăcia sa triplă:

sărăcia din punctul de vedere al cunoştinţelor sale;

sărăcia din punctul de vedere al bunătăţii sale;

sărăcia din punctul de vedere al faptelor sale.

Sărăcia este starea de lipsă extremă pe care o poate percepe omul, atunci când cugetă cu sinceritate la posibilităţile adevărate de cunoaştere ale minţii sale, la calităţile, virtuţile sale morale sau la orice faptă bună a sa şi înţelege în ce sărăcie mare se găseşte, în ce lipsă totală de acestea se află el.

Împletind firele în pânza vieţii sale, omul ar fi vrut să-şi cunoască soarta, să înţeleagă cine este el, de unde vine şi cum ar trebui să procedeze în diverse situaţii de viaţă. Din păcate însă, chiar de este învăţat, el vede că toate cunoştinţele lui în comparaţie cu neştiinţa sa, sunt ca un pahar cu apă alături de o adevărată mare. El ar fi vrut să întreacă prin bunătate toate fiinţele din lume, dar se convinge că la fiece pas cade în mocirla răutăţii şi brutalităţii acestei lumi. El şi-ar fi dorit să facă cele mai măreţe, cele mai minunate fapte, dar se vede silit să înţeleagă că nu este în stare să facă nimic fără ajutorul din afară. Astfel, omul se convinge mereu: cât de neputincios şi cât de nemernic este el. Alţi oameni nu-l pot ajuta, pentru că şi ei, la fel, sunt slabi şi de nimic. Atunci omul se îndreaptă către Creatorul său, cade zdrobit înaintea Lui, se încrede voii lui Dumnezeu şi strigă, cerând-i ajutor. O astfel de percepere a nimicniciei sale şi înţelegere a neputinţei sale totale se numeşte sărăcia duhului,  iar sărăcia duhului se împotriveşte mândriei duhovniceşti.

Mândria duhovnicească este însă o nimicnicie mai mare decât sărăcia duhului. A înţelege şi a percepe nimicnicia proprie este, în realitate, o stare de nimicnicie mai mică decât mândria, pentru că mândria este nu numai necunoaştere, ci şi prostie. Mândria este mama tuturor relelor şi tuturor faptelor urâte săvârşite de om. Cunoaşterea de  sine înseamnă a vedea neputinţa şi nimicnicia proprie, înseamnă  a  ajunge la zdrobirea inimii şi, într-un sfârşit, a striga către Dumnezeu şi a-I cere milă, rugându-L de ajutor.

Zdrobirea inimii sau smerenia omului, care izvorăşte din înţelegerea corectă a neputinţei sale este baza tuturor virtuţilor, baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin, este fundamentul piramidei din rai. Odată, un duh rău îl confruntă pe Sfântul Macarie, ca până la urmă să recunoască: „Pe toate le pot face, Macarie, pe care tu le izbuteşti, numai într-un lucru mă birui tu pe mine – în smerenie!” Despre smerenie, sfinţii părinţi ai Bisericii vorbesc următoarele: „Smerenia nu are limbă ca să vorbească de rău pe cineva, nu are ochi ca sa vadă răul cuiva, nu are urechi ca să audă cuvintele rele spuse de cineva”. „Smerenia este poarta către Dumnezeu”. Cel care a înţeles că în neputinţa sa nu poate săvârşi nimic fără ajutorul Lui Dumnezeu, acela a pus un fundament bun pentru piramida sa din Rai. „…căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5), a zis Domnul. La fiece pas, de dimineaţă şi până-n seară, omul înţelept percepe adevărul acestor cuvinte. Această percepţie îl face pe om mare în faţa Domnului.

Când ne debarasăm de vântul hain al mândriei, atunci în sufletul nostru se face linişte şi în el vine Duhul Sfânt. Iar atunci când Duhul Sfânt intră şi se sălăşluieşte în suflet, El construieşte piramida Raiului în întregime, după înţelepciunea şi voia Sa, omul rămânând să fie stăpânul ei. O, frate al meu întru Hristos, important este să nu-L împiedici pe Duhul Sfânt să intre şi să zidească. Important este să întrezăreşti în tine tot ce este de la tine şi nu de la Dumnezeu, nu are importanţă unde: în domeniul cunoaşterii, simţirii sau dorinţelor.

Nu zice, trufaşule: „Pentru ce eu m-aş înjosi şi m-aş micşora singur pe mine însumi?” Nimeni nu-ţi cere să te înjoseşti, ci doar trebuie să recunoşti că eşti mai prejos de Domnul. Nimeni nu-ţi cere să faci din tine nimicnicie, ci doar recunoaşte nimicnicia ta care există deja şi este un lucru cert. Căci numai atunci când vei recunoaşte ceea ce este în realitate şi vei mărturisi acest lucru, doar atunci vei putea pune prima piatră în fundamentul clădirii duhovniceşti a sufletului tău. După asta vei putea zidi în întregime primul nivel al piramidei Raiului, care va fi tot ca din fier: trainic ca fierul şi strălucitor de un luciu închis asemeni fierului. Nu toată lumea ajunge să înţeleagă frumuseţea fierului, dar toţi îi recunosc trăinicia şi caută sprijin în el. Aşa este şi cu Smerenia în sufletul nostru, care, odată zidită, devine suportul de nădejde al sufletului spre mântuire.

 Nivelul doi: „Fericiţi cei ce plâng că aceea se vor mângâia”

Atunci când primul nivel este deja clădit în siguranţă, nu zăbovi, frate, ci începe zidirea celui de-al doilea nivel al piramidei duhovniceşti. Nivelul întâi nu prea bucură ochiul prin frumuseţea sa, precum fierul, care nu atrage privirea, în schimb este tare şi de nădejde, întocmai ca fierul care se utilizează în construcţia clădirilor. Primul nivel se află mai mult în pământ decât deasupra lui, el este aproape neobservat, ca şi orice fundament. Smerenia nu se atribuie unor virtuţi sclipitoare, nivelul întâi este constituit în întregime din gânduri despre nimicnicia noastră şi din senzaţii de neputinţă şi nemernicie a omului.

Al doilea nivel este o prelungire firească a celui dintâi şi este în totalitate constituit din lacrimi. Nu putem să nu plângem atunci când percepem adevărul despre fiinţa noastră.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Nu trebuie să ne temem de lacrimi, căci lacrimile sunt un material minunat pentru construcţia piramidei spirituale! Atât de fin, dar şi atât de sigur, prin lacrimi întreaga noastră fiinţă se deschide în faţa Lui Dumnezeu. Nivelul doi, nivelul lacrimilor este esenţa interioară a sufletului, el arată splendid, ca şi cum ar fi fost construit din piatră scumpă şi poate fi asemănat cu opalul.

Cel mândru nu are lacrimi, el se laudă că niciodată nu plânge, că nu a plâns vreodată. El nu înţelege că se laudă cu o slăbiciune şi că lipsa lacrimilor nu este o putere. Privirea lui arde într-un foc uscat, care seacă inimile. Mândria îşi are începutul într-un strat subţire de pământ uscat de pe suprafaţa pietrei. Umezeala, însă, se ascunde la adâncime. Zdrobirea inimii în faţa Domnului este asemeni arăturii adânci, când cu brazda întoarsă sunt ridicate la suprafaţă straturi umede ale pământului. Cel zdrobit sau smerit cu duhul plânge. Sufletul lui este mereu plin de lacrimi, fapt despre care mărturisesc ochii lui. Cineva din sfinţii părinţi ai Bisericii amintea despre două botezuri: unul – cu apă şi al doilea – cu lacrimi. Alt învăţător zicea: „Plângi zi şi noapte şi nu te mai sătura de plâns!”.

Poţi să crezi că lacrimile sunt un semn al slăbiciunii. Nu gândi astfel! Creştinii au plâns cel mai mult în istorie şi au mers către moarte cântând. „Lacrimile sunt mirul ochilor”, spunea Antonie cel Mare. Cele mai păcătoase femei – Maria Egipteanca, Taisia şi Pelaghia – şi-au spălat sufletele cu lacrimi şi au devenit sfinte. Aşa a fost şi cu mulţi alţii. Mii de creştini s-au sfinţit, curăţindu-şi sufletele prin lacrimi de pocăinţă.

La fel poţi proceda şi tu, creştine. Este ştiut că după mult râs vine plânsul, cel ce râde mult va trebui să se căiască, iar cel ce varsă măcar o lacrimă de pocăinţă va câştiga iertare în faţa Domnului. „Vai vouă, celor ce  râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui.” (Luca 6, 25) – iată cuvinte sfinte din buze preasfinte. Niciodată din sămânţa lacrimilor n-a răsărit răul, iar din sămânţa râsului cu adevărat mult rău a răsărit în lume.

Şi totuşi, nu toate lacrimile sunt lacrimi evanghelice. Pentru construcţia piramidei Raiului nu sunt necesare lacrimile mâniei înfocate şi nici lacrimile de părere de rău pentru bogăţia pământească pierdută sau necâştigată.

Lacrimile evanghelice sunt cele care curg din inimă zdrobită şi pocăită.

Lacrimile evanghelice sunt cele care se tânguiesc pentru Raiul pierdut.

Lacrimile evanghelice sunt acele lacrimi care se amestecă cu lacrimile copiilor şi ale suferinzilor.

Lacrimile evanghelice sunt acele lacrimi care spală dauna ce am adus-o Dragostei cereşti.

Aşa cum la întâlnirea aerului rece cu cel cald se formează roua, la fel de natural apar lacrimile în ochii celui care s-a întâlnit cu căldura dragostei Tatălui Ceresc. Despre aceasta, psalmistul David scrie: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea…”.(Psalmi 41,3)

Cei care niciodată nu plâng nici mângâierea nu o vor simţi vreodată. Numai copilul care a plâns poate cunoaşte cu adevărat ce este mângâierea în braţele mamei sale. Nu întâmplător această lume este numită de îngeri:Valea plângerii. Omule, ai în faţa ta discernământul între a plânge şi a plânge, dar nu între a plânge şi a nu plânge. Sau vei plânge disperat şi fără de nădejde în faţa unei  Nirvane oarbe şi surde, sau vei plânge în faţa Mângâietorului Celui viu. Dacă vei plânge în faţa Mângâietorului Celui Viu – mângâiere vei câştiga. Însuşi Dumnezeu va pogorî la tine şi El va fi mângâierea ta. Însuşi Dumnezeu, în liniştea sufletului tău mângâiat, Singur îţi va zidi în continuare piramida Raiului.

Nivelul trei: „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul”

Al treilea nivel al piramidei raiului se zideşte cu blândeţea. Blândeţea este fiica plângerii şi nepoata smereniei. Cele mai mari personalităţi ale Testamentului Vechi – Samuil, Ioan Botezătorul, Pururea Fecioara Maria – au fost primite de la Dumnezeu prin lacrimi. Însăşi blândeţea este o virtute obţinută prin lacrimi şi rugăciune. De aceea blândeţea nu poate fi separată de aceste personalităţi, precum lacrimile nu pot fi separate de inima omului. Aşa cum după norii ce se revarsă prin ploaie vine liniştea, la fel  şi Blândeţea  vine după cele două virtuţi anterioare: după Smerenie şi  Plâns vine Blândeţea. Această calitate era apreciată de oameni din cele mai vechi timpuri. Despre Moise se spune că „…era foarte blând, mai mult decât  toţi  oamenii care sunt  pe pământ.” (Numeri 12, 3). La fel se spune despre blândeţea protopărintelui Iacob şi a regelui David: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui” (Psalmi 131, 1).

Dar numai de la Hristos încoace, blândeţea se numără printre virtuţile necesare pentru zidirea sufletului omenesc. Fiul Lui Dumnezeu  a spus despre sine: „Sunt blând şi smerit cu inima.”(Matei 11, 29). Aşa cum este El, aşa trebuie să fie, si cei care-I urmează Lui. Blândeţea este prima virtute pe care au văzut-o oamenii în Hristos. „Iată Mielul Lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29), a exclamat Ioan Botezătorul, văzându-L pe Mesia pe malul Iordanului. În timp ce alte persoane care erau acolo, îmbulzindu-se, se grăbeau să ajungă în preajma Prorocului ca să-i asculte cuvântul şi să se boteze, Iisus nu se grăbea. El mergea în linişte, ocolindu-i pe alţii, asemeni unui miel care de nimeni nu se atinge şi pe nimeni nu jigneşte. El se mişca ca  mielul , care îi ocoleşte pe toţi ca să evite ciocnirile.

Blândeţea se manifestă în lipsa  tendinţei de a ocupa primele rânduri. Acest lucru se întâmplă datorită încrederii totale în voia Domnului. Cei blânzi ştiu că Creatorul pune omul acolo, unde El binevoieşte, de aceea cel blând este gata să se supună voii Domnului atât în primele rânduri, cât şi în ultimele. Pentru el nu are importanţă unde îl va rândui Domnul, cel mai important lucru pentru el este să facă voia Lui Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Omul  blând ştie că cei de la urmă, dacă se vor încrede în voia Domnului, vor dobândi o cunună mai de cinste, decât cei care rup primele rânduri, numai ca să-şi facă voia lor proprie.

Blândeţea mai poate fi înţeleasă şi astfel: pe nimeni să nu jigneşti, ci răbdător să suporţi orice ocară. Închipuiţi-L pe Hristos înaintea judecătorilor sălbătăciţi de mânie. În timp ce ei strigau, Îl ponegreau, scuipau în El şi îşi rupeau hainele de pe ei, Hristos „ Ca o oaie la înjunghiere S-a adus şi ca un miel  fără de glas în faţa celui  ce-l  tunde, aşa El nu-şi deschide gura Sa.” (Fapte 8, 32). Tăcerea paşnică a sufletului Său era asemeni unei străluciri de linişte deasupra mării înspumate de furtună. Această linişte a sufletului Său era atât de minunată şi de neatins, încât Apostolul îi îndeamnă prin ea pe creştini, zicându-le: „ Eu însumi, Pavel, vă îndemn prin blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos…” (2 Corinteni 10, 1).

Apostolii au fost prin blândeţea lor asemeni Învăţătorului lor. El i-a trimis ca pe nişte miei în turma de lupi, adică le-a poruncit să fie blânzi printre cei obraznici şi răbdători printre cei răzbunători. El i-a învăţat să fie ca mamele hrănitoare de prunci, care suferă când îşi alăptează pruncii, dar rezistă aceste chinuri cu răbdare: „Noi  am fost blânzi în mijlocul vostru.  Aşa cum o doică îşi  îngrijeşte pe propriii săi copii” (1. Tesalonicien 2, 7).

Nişte călători ajunşi în locurile unde locuia un pustnic şi văzând cum acesta suferă răbdător ocara unui cioban, care vorbea urât lingă chilia lui, s-au mirat mult şi au întrebat pustnicul de ce face acest lucru. Pustnicul le-a răspuns: „Prin aceasta mă învăţ să rezist răului, spunându-mi: cum voi putea să rezist acel rău mare atunci când el va sosi?”. Pe un părinte stareţ mereu îl fura vecinul său care îi şi slujea. De câte ori întra în chilia stareţului, la plecare lua câte ceva. Stareţul observa acest lucru, dar nu-i spunea nimic. Atunci când a sosit însă ceasul morţii stareţului şi toţi cei din preajmă s-au adunat ca să se ierte cu el, acesta a luat mâna slujnicului şi, sărutând-o, a zis „Mâinilor acestora eu le datorez trecerea mea în Împărăţia Cerurilor”.

O, cei blânzi, voi veţi câştiga drept moştenire pământul. Nu înţelegeţi cum poate fi acest lucru? Cum? Ca şi la Apostoli, numele cărora este cunoscut astăzi pe întreg pământul mai mult decât orice alte nume. Cuvintele cărui conducător le auzim astăzi mai mult decât cele ale Apostolilor? Cei care nu au blândeţe nu vor moşteni o palmă nici aici pe pământ şi nici în Rai. Şi tu, creştine, zideşte-ţi al treilea nivel al piramidei tale cu ajutorul blândeţii.

Blândeţea este asemeni pietrei scumpe de ametist în care joacă culori de cele mai fine nuanţe.

Nivelul patru: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Iată planul creării celui de-al patrulea nivel al piramidei raiului. Materialul de construcţie este tendinţa tuturor forţelor sufleteşti spre adevăr – setea de adevăr. Necesitatea în adevăr, bazată pe dorinţa înflăcărată pentru dreptate, se formează asemeni foamei şi setei. Foamea şi setea în toate timpurile au fost motive, care provocau construcţiile. Aici însă nu este vorba de foamea şi setea trupească, care se potolesc cu pâine şi apă. Este vorba despre marea foame şi măreaţa sete  pe care sufletul celui blând le poartă în sine şi pe care nu le poate potoli cu toate bunătăţile şi băuturile lumii acesteia. Omul blând, omul-miel zice dintotdeauna că este sătul şi mulţumit, pentru că rabdă. În realitate, însă, o mare sete de adevăr se ascunde, asemeni unui vulcan, în adâncul sufletului său. Este uşor să-l saturi pe cel mândru, adică pe cel care toate zilele vieţii sale pe pământ le iroseşte pentru distrugerea sufletului său. El se hrăneşte cu orice necurăţie pământească; este necesar doar să-l împingi înainte, să-l pui în fruntea caravanei omeneşti şi el va fi sătul şi mulţumit. Pe cel, însă, care şi-a ridicat în sufletul său, primele trei nivele ale piramidei Raiului, nimic din cele pământeşti, trecătoare şi stricăcioase, nu-l mai pot sătura. Un astfel de om priveşte lumea cu ochii Lui Dumnezeu, cugetă cu mintea Lui Dumnezeu şi caută adevărul Lui Dumnezeu. Drept adevăr el  înţelege dreptatea şi rânduiala lucrurilor aşa cum au fost descoperite şi lăsate de către Domnul: adevărul despre Creator, adevărul despre lume, adevărul despre om, adevărul despre scop, adevărul despre cale. Adevărul este rânduiala dinlăuntru şi rânduiala din afară, rânduiala în suflet, rânduiala în trup, în societate, în toată lumea, rânduiala  Lui Dumnezeu în toate – acesta este adevărul. Mai bine zis, dreptatea este alcătuită din două părţi: cunoaşterea adevărului şi făptuirea  lui. Tot ce este necesar omului  să cunoască şi să făptuiască ca să se apropie de Dumnezeu, ca  să-I placă Lui Dumnezeu este numit cu un singur cuvânt – dreptate. Fariseii nu erau însetaţi de dreptate, pentru că insistau că au dreptate. Şi Pilat nu era însetat de dreptate, cu toate ca-L întreba pe Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38).

Flămânzi şi însetaţi de dreptate erau cei care de la bun început au mers după Hristos şi nu L-au părăsit pe El până la moarte. Şi astăzi cei însetaţi de dreptate sunt cei care însetează după Hristos, pentru că Iisus Hristos este plinătatea dreptăţii, întreg Adevărul şi întreaga ordine, aşa cum a zis El Însuşi despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). Celor care flămânzesc şi însetează de Hristos, ca desăvârşire a dreptăţii, le este făgăduit că se vor sătura. Încrezându-se în această făgăduinţă, mulţi creştini au urât foamea trupească şi setea lumească şi au mers să caute potolirea setei duhovniceşti. Mulţi dintre ei lăsau tot ce-i lumesc şi plecau sihaştri în pustiu, se zăvorau în peşteri, se făceau schimnici, se ridicau pe stâlpi, ca să crească în sine setea duhovnicească, ca apoi această sete muncită să fie îndestulată cu dreptate cerească, adică cu Domnul Iisus Hristos. Ei însetau de ceruri, iar lumea înseta de ei.

Împăratul Constantin cel Mare l-a chemat din pustiu pe Sfântul Antonie numai ca să-l privească. Împăratul Teodosie îl implora pe stareţul Zinovie să vină din Egipt la Ţarigrad numai ca să-l vadă şi să-l asculte pe acesta. Împăratul Leon s-a dus el însuşi în pustiu, numai ca să-l vadă pe Moise Murin, un om sfânt. Vedeţi deci, că atotputernicii cârmuitori ai lumii, în sufletele cărora se trezea setea duhovnicească, se coborau din pristolurile lor pământeşti şi căutau întâlnire cu cei, care mereu se simţeau însetaţi de Dumnezeu şi tindeau înflăcărat să se sature din dreptatea Lui la trapeza cerească. Lumea îi considera sătui şi mulţumiţi, iar ei, până la sfârşitul vieţii lor, permanent simţeau chinuitoarea şi înălţătoarea sete de dreptate – de Dumnezeu. Ei considerau îndestularea lumească drept foame, iar lumea considera setea lor de Dumnezeu drept îndestulare.

Cu adevărat, este o artă să alegi setea. Robii Lui Dumnezeu au ales setea cerească şi cu aceasta au creat cel de-al patrulea nivel al piramidei Raiului, trainic şi minunat, asemeni pietrei de smarald. Gândiţi-vă că foamea şi setea lor va fi potolită. Iar setea înşelătoare de plăceri lumeşti niciodată nu va fi posibil de a o potoli. Nici aici şi nici în cealaltă lume. Aduceţi-vă aminte ce a spus Ziditorul prin gura Prorocului: „Iată servii Mei vor mânca, dar voi veţi flămânzi, iată servii Mei vor bea, dar voi veţi  înseta, iată servii Mei se vor veseli, dar  voi veţi fi ruşinaţi!” (Isaia 65, 13).

Nivelul cinci: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”

Cel flămând şi însetat de bogăţiile înalte, se va zgârci sau se va mulţumi oare cu puţinul, cu măruntul de jos?

Cel însetat de dreptatea netrecătoare a Lui Dumnezeu, va încerca oare să adune praful stricăcios al pământului?

Cel, care aspiră la veşmântul veşnic al duhului, va plânge şi se va zdrobi oare după o haină din iarbă?

Milostenia pentru un astfel de om este la fel de firească ca şi pentru un călător care, înainte de a purcede la un drum lung, împarte vecinilor tot ceea ce îi va deveni povară pe calea aleasă.

A împărţi lucrurile materiale este cea mai mică şi necesară jertfă pe care o putem face.

Mult mai importantă este însă grija pentru sufletul omului, întărirea celor apropiaţi în adevăr, îndrumarea lor pe calea dreptăţii, rugăciunea pentru ei este o jertfă necesară, dar nu şi cea mai mare.

Cea mai măreaţă jertfă  este să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău. O atare milă a arătat Domnul Iisus Hristos întregului neam omenesc prin jertfa sa de pe cruce. Această milă a Domnului a fost şi este atât de mare, încât nu mai poate fi numită doar milă, ci este însăşi Dragostea.

Mila izvorăşte din izvoare mai curate sau mai tulburi. Cel mai curat izvor de milă este compătimirea sau mângâierea cu inima (milosârdia). Compătimirea (milosârdia) se naşte într-o inimă miluitoare. Atunci când cineva îl compătimeşte pe cel aflat în nevoie şi îl ajută în numele Domnului, mila lui se naşte dintr-un izvor curat şi este apreciată înalt în cerurile îngereşti. Să ne aducem aminte de viaţa celor pe care istoria creştinismului îi numeşte milostivi: Ioan Milostivul şi Filaret cel Milostiv. Cel care preţuieşte bunurile pământeşti mai mult decât sufletul, acela nu poate fi milostiv. Când Sfântul Grigore …. a fost ales episcop de Roma, el avea o frică mare, să nu-şi piardă sărăcia. Despre acest sfânt se spune că el se temea mai mult să-şi piardă sărăcia decât bogaţii averile lor.

În Sfânta Scriptură citim: „…omul milostiv îi face bine propriului său suflet” (Proverbe 11, 17). Când faci bine altuia, ţie îţi faci bine îndoit şi însutit, căci Domnul vede şi răsplăteşte. Preacuvioasa maica Sarra vorbea despre milosârdie, ca despre o  virtute ce poate fi educată: „Fă milă din început măcar din dragoste pentru om, ca apoi să deprinzi a face milă din frica de Dumnezeu”. Serafim de Sarov sfătuia referitor la milă: „Dacă nu ai cu tine nimic din ce ai putea oferi celui sărman, roagă-te Lui Dumnezeu pentru el”. Dumnezeu a zis unui popor nemilostiv: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), adică fiţi milostivi unul faţă de altul, decât să-mi aduceţi jertfă Mie. Iată cum Dumnezeu îi iubeşte pe oameni! El consideră mila făcută de noi cu alţi oameni egală cu jertfa adusă Lui Însuşi şi chiar mai importantă.

Fără Dumnezeu nu putem fi milostivi cu alţi oameni. Viziunea noastră corectă despre alţi oameni se ţine pe ceea ce credem noi despre Dumnezeu ca Tată Ceresc. Astfel, cercul faptelor noastre bune faţă de cineva întotdeauna îşi are epicentrul său în Dumnezeu.  Însă, pe cât de clară este porunca Domnului cu referire la milă, pe atât de reală este  şi pedeapsa pentru cel nemilostiv. Despre aceasta Apostolul Iacov ne spune: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.” (Iacov 2, 13). Iar cel milostiv va fi miluit la Judecata de Apoi a Domnului. Milostivul va fi miluit în Împărăţia veşnică a lui Hristos. Cel milostiv va fi miluit şi va fi veşnic iubit de îngeri şi de cei drepţi.

Astfel, nivelul cinci al piramidei Raiului, piatră cu piatră, se clădeşte din milă pentru sufletul său sau pentru alţi oameni, din milă pentru animale sau altă creaţie a lui Dumnezeu. Acest nivel este asemeni pietrei de sapfir, care străluceşte de un albastru ceresc deosebit de frumos.

Nivelul şase„Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Curăţia inimii se ţine pe milă. Cel zgârcit şi egoist niciodată nu va cunoaşte fericirea de a fi curat cu inima. El nu va putea edifica al şaselea nivel, pentru că îi lipseşte cel de-al cincilea nivel, îi lipseşte virtutea milosteniei. Avraam era plin de milostenie şi aceasta l-a ajutat să-şi cureţe inima, ca apoi cu inima curată să-L vadă pe Dumnezeu. De ce nu se vorbeşte despre curăţia sufletului, dar se vorbeşte anume despre curăţia inimii? Pentru că inima este concentraţia maximă a sufletului – miezul lui. Din inimă izvorăsc cugetele, în inimă se ascund dorinţele, în inimă se cuibăresc toate patimile. Anume din acest motiv a fost dat sfatul: „Fiule, ia aminte la graiurile mele, de cuvintele mele alătură-ţi auzul;  păzeşte-le în inima ta pentru ca izvoarele tale să nu scadă. Că ele viaţă sunt tuturor celor ce le află şi vindecare fiecărui trup. ” (Proverbe 4, 20-23).

Atât timp cât măduva stejarului este sănătoasă, crengile, mânate de vânturi, pot bate fără niciun risc peste tulpina acestuia. La ce folos însă va fi frumuseţea veşmântului, de vreme ce pivotul arborelui din tulpină va fi măcinat de vierme? Simeon Noul Teolog numea păcatele viermi. Păcatele sunt acelaşi lucru pentru om ca şi viermii tocitori pentru un pom. Niciun fel de păcate nu surpă inima omului într-atât ca cele tăinuite, ascunse. Scoate viermii la soare şi ei se vor usca. Spune despre păcatele tale cel puţin unui om, spune păcatele tale preotului la mărturisire şi ele ţi se vor ierta şi vor înceta să mai existe. Şi viermii, şi păcatele sunt tari doar la întuneric.

Atât timp cât David se ţinea de legea Domnului, el putea vorbi cu Dumnezeu şi se supunea voii Domnului cu uşurinţă. Atunci însă când a încălcat această lege, Dumnezeu a încetat să mai vorbească cu el şi i se adresa prin proroci.

Inima curată este oglinda în care iubeşte să se privească Dumnezeu. Domnul Dumnezeu Şi-a scris numele Său măreţ şi înfiorător peste tot, prezenţa Lui se adevereşte în orice taină a naturii, dar nemijlocit, fără taină El se arată doar în inima curată a omului. Iată cum omul se poate înălţa peste firea lui. Câtă măreţie şi bucurie au oamenii care se învrednicesc de această cinste: a-L primi pe Creator, ca şi pe un Oaspete, în strâmtorarea inimii lor! Cei care nu au privit în ieslea Betleemului şi nu au văzut până la ce adâncimi poate pogorî dragostea dumnezeiască, cu anevoie pot înţelege acest lucru.

Omul se poate înălţa şi poate cădea, Dumnezeu însă nu se înalţă, El poate doar să pogoare. Dumnezeu nu are unde să se înalţe mai sus de Sine Însuşi, iar omului îi este dată posibilitatea să se înalţe mai sus de sine şi să ajungă înălţimea Dumnezeirii. Din slăbiciunea sa, omul cade, dar cu puterea Lui Dumnezeu, se ridică. Pentru această ridicare omului i se cuvine să-şi pregătească inima, s-o cureţe de noroiul  păcatelor mărunte şi de mocirla păcatelor grele, în rest – totul va face Dragostea Domnului, Dumnezeul nostru.

Inima se curăţă prin credinţă, nădejde şi dragoste, prin frica de Dumnezeu şi aşteptarea Judecăţii de Apoi, prin uimirea pentru toată creatura zidită de puterea şi măreţia Celui Preaînalt, prin încercarea Proniei Dumnezeieşti, prin răbdare, prin smerenie, dar şi prin  multe alte virtuţi înalte. Şi, chiar dacă, cu timpul, inima omului se va curăţa prin toate acestea, în ea va rămâne totuşi izul (miirosul, gustul) pământului, al păcatului, al morţii şi va fi acest iz în ea,  până când Duhul Sfânt, pogorât ca un vânt din înălţimile Cereşti, nu o va vântura şi, ca un Fulger, nu o va umple cu prospeţimea Sa. Vom putea afirma că inima s-a curăţat, ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, doar atunci când va dispărea însăşi amintirea despre păcatele săvârşite.

Curăţia inimii este asemeni cristalului de munte şi cel de-al şaselea nivel al piramidei raiului se construieşte din el. Lumina cerească trece prin aceşti pereţi transparenţi şi nu întâmpină nici un obstacol. Acolo n-a mai rămas nici urmă de întinăciune şi nimic din ce ar putea împiedica Cerurilor să lumineze toate ungheraşele şi hudiţele sufletului la acest nivel.

O, creştine, când vei intra în Împărăţia Lui Dumnezeu, zidirea sufletului tău va bucura Îngerii Preacuraţi, pruncii şi tinerii pe care Dumnezeu i-a luat din timp la Sine, fecioarele care prin fecioria lor au trecut peste podul morţii în Rai. La nivelul şase, nivelul curăţiei, tu îi vei întâlni pe toţi aceştia şi împreună cu ei te vei desfăta de contemplarea chipului Domnului.

Nivelul şapte: „Fericiţi făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Curăţia inimii este temelia păcii, liniştii şi a odihnei. Pe această temelie se ţine nivelul păcii, al şaptelea nivel al piramidei care te ridică către ceruri. Nu poate fi paşnică inima umplută de porniri mincinoase, de dorinţe nebune ale lumii noastre stricăcioase şi de patimi urâte, deoarece toate acestea tulbură apele şi ridică furtuni întunecate în largul marii vieţii omeneşti. La înălţimi se purifică chiar şi apa tulbure din bâltoace stătătoare. Ridică-ţi, omule, inima spre înălţimi şi cerurile o vor curăţa. În inima ta curată se va sălăşlui pacea şi Dumnezeu se va oglindi în ea.

Pacea şi odihna sunt desfătări duhovniceşti. Asemeni acestora, şi curăţenia inimii va fi desfătare duhovnicească. Cine are pacea înlăuntrul său, acela dispune de mare desfătare în sufletul lui, de care nimeni nu-l poate lipsi. Cine are pacea în suflet, acela îL are pe Hristos, căci spus este: „ El este pacea noastră…” (Efeseni 2, 14). Cel ce se ţine de Domnul, acela neapărat va dobândi pacea în suflet, pentru că Hristos este numit „Domn păcii,…” (Isaia 9, 5).

Cel care se va apropia în timpul furtunii de malul Dătătorului de pace, acela va primi pacea şi va înceta să se teamă, căci Hristos este Dătătorul de pace şi El a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă,…” (Ioan 14, 27).

Cel care zice că îL are pe Hristos în el, prin aceasta adevereşte că are pace în sufletul său. Numai cu Hristos putem atinge pacea în sufletul nostru, fără de El nicidecum. Apostolul Pavel vorbeşte mult despre împăcarea Lui cu Dumnezeu. Trebuie să ştim, însă, că această împăcare nu este o tocmeală între voinţa noastră şi voinţa Lui Dumnezeu, ci supunerea deplină a voinţei noastre, de bunăvoie şi cu bucurie, voinţei Lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte şi despre împăcarea noastră cu oamenii. Această împăcare înseamnă consimţământul, înţelegerea dintre voia noastră şi cea a altor oameni. Oamenii au încercat să se împace şi să vină la înţelegere timp de mii de ani şi n-au reuşit să atingă pacea. De aceea apostolul Pavel afirmă că pacea între oameni se poate atinge doar prin recunoaşterea voii Lui Dumnezeu de către toţi oamenii.

„Cum se aude, aşa se răspunde”. Cine aude lumea Lui Dumnezeu în sine, acela răspunde acestei lumi şi o iradiază în jurul său fără efort deosebit, uşor de tot, ca şi cum ar respira cu ea. De aici a face pace înseamnă a o primi şi a o da. A primi pacea de la Dumnezeu şi a o transmite oamenilor şi tuturor făpturilor din jurul tău. Da, şi tuturor făpturilor! Să ne amintim că sfinţii Lui Dumnezeu trăiau în pace chiar şi cu fiarele sălbatice, pe care le mângâiau ca pe nişte miei blânzi. A face pace înseamnă a duce pace şi fiarelor, şi întregii naturi, căci nimic nu aduce mai multă nelinişte în natură decât tulburarea păcătoasă a omului. Nu natura aduce pace omului, ci dimpotrivă – omul aduce pace naturii. Făcătorul de pace va fi numit fiul Lui Dumnezeu. El va fi numit cu acelaşi nume ca şi Hristos din veac în veac. Făcătorul de pace săvârşeşte lucrarea lui Hristos. În numele Tatălui Ceresc, el cheamă la frăţie; în numele dragostei cereşti, el cheamă la iubire de fraţi. Ca să aducă pacea între oameni, el le aminteşte acestora despre rădăcina lor împărătească şi îi ridică la un nivel mai înalt de rudenie, nivel unde se poate afla adevărata pace – cea de nezdruncinat.

Pacea socială nu este trainică, trainică este doar pacea frăţească. Nu concetăţenii, ci confraţii pot primi şi avea pacea dumnezeiască, care este adevărata pace. Făcătorul de pace neapărat propovăduieşte măreaţa şi apropiata rudenie a familiei Dumnezeieşti, el este cel care vorbeşte despre paternitatea şi frăţia cerească. „Toţi sunteţi fraţi, pentru că aveţi un Tată unic în ceruri!” Acesta este argumentul lui tare în favoarea păcii, căruia niciun om cugetător nu-i poate sta împotrivă. Acesta este cel mai înălţător şi însufleţitor argument în favoarea păcii între oameni. Pentru acesta făcătorul de pace necontenit se adresează Lui Dumnezeu în rugăciune, zicând: „Iartă-le lor, Doamne, pentru că nu ştiu ce fac; iartă-le lor, Doamne, ei sunt copiii Tăi, iar Tu le eşti Tată!”. Şi Tatăl îl ascultă pe Fiul său făcător de pace şi prin el dăruieşte oamenilor Duhul Său Sfânt, Care aduce darul ceresc al păcii oamenilor înrăiţi. Iar pacea pentru ei este sănătate, este viaţă.

Făcătorii de pace construiesc cel de-al şaptelea nivel al piramidei Raiului, care este asemeni aurului curat, ce străluceşte nobil în liniştea păcii.

Nivelul opt: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este Împărăţia Cerurilor”

Cel care îşi construieşte o casă înaltă din materia pământească, neapărat va trezi invidia vecinilor săi răi. Cel însă care îşi construieşte piramida raiului din materie duhovnicească, neapărat va trezi invidia demonilor. Demonii îi urăsc cel mai mult pe cei care au câştigat pacea trainică în sufletul lor şi darul împăcării fraţilor certaţi, pentru că demonii află mare desfătare în certurile dintre oameni. Ei ar fi vrut ca oamenii să trăiască permanent în dezbinări, să fie nefericiţi şi din cauza asta să cârtească împotriva Dumnezeului lor. Scopul demonilor, din început, este să-i facă pe oameni să se revolte împotriva Lui Dumnezeu. Lor le este pe plac Kain ucigaşul, dar nu Abel cel blajin. Ei îl acceptă pe Isav şi îl resping pe Iacob, ei îl iubesc Kaiafa şi îl urăsc pe Gamaliil, ei îl primesc pe Saul şi nu-l suferă pe Pavel. De aceea, cu o deosebită neosteneală, îi urmăresc pe cei drepţi. Ei fac pacoste dreptului singuri, dar mai des prin oameni care au stricăciunea în sufletul lor. Ei îi adună împreună pe cel slabi duhovniceşte şi îi îndreaptă împotriva drepţilor Lui Dumnezeu.

Domnul vede acest lucru, dar îngăduie ca oamenii slabi şi demonii să năvălească asupra robilor săi. Atotvăzătorul îngăduie toate acestea, ca neputinţa să se arate încă şi încă o dată drept neputinţă şi să se ruşineze. Atotînţeleptul îngăduie toate acestea pentru ca, văzând-le, oamenii să se încredinţeze că adevărul şi în zdrenţe este mai tare decât minciuna cu coroană şi pe tron. Atotbunul îngăduie toate acestea ca încă o dată să pună cunună pe capul biruitorului. Aşa cum tâlharii atacă pe cei bogaţi în lume, la fel demonii răi şi oamenii rătăciţi năvălesc peste cel bogaţi duhovniceşte.

Sfântul Nil, împărtăşindu-şi experienţa sa duhovnicească, zicea: „Dacă te rogi cu adevărat, fii gata să înfrunţi năvălirile demonilor”. Apostolul Pavel mărturisea lui Timotei cum a răbdat suferinţe şi prigoniri aduse lui în Antiohia, în  Iconiu şi în Listra: „Câte prigoniri am răbdat!, şi din toate  m-a izbăvit Domnul.” Iar la sfârşit a menţionat: „ Prigoniţi vor fi si  toţi cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus.” (2 Timotei 3, 11-12).

Trebuie  spus, că Domnul a prevestit toate acestea şi nu le-a tăinuit de ucenicii Săi. Apostolii erau loviţi cu pietre şi goniţi dintr-un loc în altul. Cei care îL urau pe Iisus îl prigoneau pe Sfântul Atanasie asemeni unei fiare sălbatice. La fel a fost urmărit şi prigonit Melentie din Antiohia. Ioan Gură de Aur a suferit şi a murit în prigoană. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Preacuvioasa Olimpiada. Nenumăraţi sunt cei care au răbdat prigoana pentru Hristos. Sfântul Vasile i-a răspuns judecătorului, care-l ameninţa cu izgonire din ţară, că lui îi rămâne doar să se bucure de acest lucru, pentru că el nu poate fi izgonit acolo unde nu este Dumnezeu. Înţeleptul Ioan Gură de Aur astfel tâlcuieşte roadele prigonirii: „Aşa cum plantele cresc mai repede atunci când sunt udate, tot aşa  şi credinţa noastră când este prigonită, înfloreşte mai frumos şi se înmulţeşte mai bine”.

Şi pentru că Fiul Lui Dumnezeu a fost prigonit, toţi copiii Lui Dumnezeu, deveniţi fii ai Lui prin har, şi-au dorit să fie şi ei prigoniţi. Ei considerau acest lucru drept o bună răsplată şi ştiau că suferă pentru dreptatea Lui Dumnezeu. Suferinţele pentru Dreptatea Lui Dumnezeu sunt un material minunat pentru construcţia piramidei raiului. Cel de-al optulea nivel al piramidei Raiului se ţine bine pe cele şapte niveluri anterioare şi străluceşte în întregime asemeni pietrei scumpe de topaz. Când vor întra în Împărăţia Lui Hristos, aici, la acest nivel se vor întâlni toţi cei care au fost prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu de la facerea lumii.

 Nivelul nouă: „Fericiţi veţi fi voi când va vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”

Dacă până acum am vorbit despre prigoana pentru dreptatea Lui Dumnezeu, acum, la nivelul nouă, vom vorbi despre prigoana pentru Hristos. Dacă la nivelul opt dreptatea reprezenta întreg sistemul creştin de gândire şi comportament, atunci la nivelul nouă dreptatea Lui Dumnezeu în întregime este întruchipată în Iisus Hristos. Aceste două nivele ale piramidei Raiului sunt zidite din acelaşi material – din suferinţe: pentru dreptatea Lui Dumnezeu şi pentru Hristos. Aceste suferinţe sunt foarte necesare şi scumpe pentru zidirea templului sufletesc, de aceea Dumnezeu ne cere în edificarea construcţiei repetarea nivelului de două ori şi de două ori răsplăteşte pentru suferinţe, ca şi cum ar pune peceţile Sale pe construcţie, confirmând prin ele veridicitatea a toate nivelurile construite anterior. Diferenţa dintre nivelul nouă şi opt constă în faptul că la acest nivel se vorbeşte despre suferinţe mult mai chinuitoare şi pătrunzătoare decât cele precedente. Necinstire, minciună, calomniere, cuvinte de ocară, batjocură – şi toate acestea pentru Hristos – se prăbuşesc peste credincios, fiind ultimele şi cele mai mari ispite în calea mântuirii lui.

Dacă sub o astfel de presiune se sfărâmă orice piatră tare, cum să se mai opună inima omului? Dacă sub o astfel de presiune a voinţei se albeşte orice ţesătură murdară, atunci unde să se mai ascundă sufletul omenesc?

Aici se vorbeşte despre mucenicie în numele Lui Hristos. Cel care din voie liberă primeşte mucenicia, acela câştigă scumpul material pentru zidirea celui de-al nouălea nivel al piramidei raiului. Cei care au reuşit să edifice opt nivele anterioare pentru templul sufletului lor, nu-şi mai doresc nimic mai mult în lumea asta decât din toată inima să-şi jertfească viaţa pentru Domnul lor. O atare sete de mucenicie a existat în Biserica Lui Hristos pe tot parcursul istoriei ei, din perioada apostolilor şi până în zilele noastre.

Când Apostolul Andrei cel întâi chemat a fost adus la cruce ca să fie răstignit, acesta a strigat cu o deosebită râvnă şi bucurie: „O, dulce cruce, cât de mult te-am aşteptat, cât am visat la o astfel de soartă!”. Şi Sfântul Antonie, cel plin de nenumărate virtuţi, avea la bătrâneţe o singură dorinţă: să fie chinuit şi omorât pentru credinţa Lui Hristos. Pentru asta a lăsat pustiul şi a plecat la Alexandria, unde a intrat în dispute aprige cu ereticii, sperând să cadă răpus de mâna acestora. Însă Pronia Lui Dumnezeu a fost alta şi Antonie, în linişte, s-a stins din viaţă în pustie.

Închipuiţi-vă cortegii  întregi de creştini mucenici, din perioada prigoanei asupra creştinismului, care merg spre Golgota lor, cum ei pe cale cântă cu bucurie imnuri creştine, de parcă nu ar merge la moarte, ci la nuntă. Lumea nu a văzut exemple mai minunate în istoria sa.

Mulţi dintre aceşti mucenici, ani în şir au lucrat, zidind piramidele raiului pentru sufletele lor, piramide care acum se înalţă minunat şi strălucesc prin toate cele nouă nivele. Unii dintre ei, abia de au început construcţia, sau erau la o zi-două de cale până mântuire (uneori chiar o ora-două) şi au murit pentru Hristos. Pentru jertfa lor duhovnicească, Dumnezeu i-a răsplătit cu templul sufletului, construit de la primul şi până la ultimul nivel, pentru că ei erau asemeni lucrătorilor pe care Dumnezeu i-a tocmit pe seară şi cărora le-a dat aceeaşi plată ca şi celor, care s-au trudit ziua întreagă.

Sfântul Adrian, care era slujitor în armata romană, fiind pătruns de jertfelnicia şi răbdarea creştinilor prigoniţi, s-a încreştinat şi a primit moarte de mucenic. Înainte de a fi executat, împăratul păgân l-a întrebat: „Adrian, tu cred că ti-ai pierdut minţile?”. La care Sfântul mucenic a răspuns: „Nu Împărate, abia acum mi-a venit mintea la cap!”.

Şi în zilele noaste aflăm loc pentru slujire mucenicească Domnului. Secerişul Domnului este la fel de bogat ca şi în timpurile anterioare. Avem atâtea exemple pe care uneori nu le observăm: femei prigonite de bărbaţii lor pentru că cred, merg la biserică, se roagă, postesc. Parcă aşa o femeie are nevoie de Neron, dacă în casa ei locuieşte un  „neron”, care o chinuie pentru Hristos? Sau un adolescent care vine de la gimnaziu în lacrimi, pentru că colegii l-au luat în derâdere atunci când a mărturisit că îL iubeşte pe Iisus Hristos. Sau un învăţător care este luat în derâdere de colegii săi pentru concepţiile sale creştine şi administraţia îi indică să-şi ţină convingerile mai departe de pedagogie, de copii.

Dar câte suferinţe se prăbuşesc peste cei care nu aprobă lumea desfrânată de azi, politica tolerantă faţă de nonvalori, peste cei care luptă pentru credinţă, rabdă limite, intimidări, înjosiri. Toţi aceştia şi mulţi alţii, care suferă pentru Hristos sunt ziditori de onoare ai piramidelor cereşti şi în cealaltă lume ei se vor învrednici de cinstea de a fi în rândurile armatei de cuvioşi a Lui Dumnezeu, cuvioşii care au suferit de dragul Lui Hristos ocară, batjocură, bătăi, calomnii şi chiar cea mai ruşinoasă moarte.

Nivelul nouă al piramidei  Raiului va fi în întregime clădit din rubinul sângeriu, care va sclipi în minunata strălucire a cerului. La acest nivel se vor întâlni toţi cei care au suferit pentru Hristos în această viaţă, care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât viaţa. Aici este împărăţia Dragostei Dumnezeieşti.

Turnul fericirii

Cu nivelul nouă se încununează piramida raiului. Însă deasupra acestuia mai este încă ceva, ceva asemănător cu un al zecelea nivel, care aminteşte un far ce iluminează întreaga construcţie, la baza căreia este smerenia şi la vârf mucenicia. Farul nu este construit de om, ci îl edifică Însuşi Dumnezeu de la Sine şi din dragostea Sa. Şi deoarece acest luminător produce o nespusă bucurie sufletului, când acesta îl vede, el se numeşte Turnul bucuriei.

„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”

(Matei 5:2-12; Cf. Luca 6:20-26)

Şi bucurie, şi desfătare, şi răsplată!

Dar nu acea bucurie care se sfârşeşte, ci bucuria cea fără de margini. Nu acea desfătare a trupului care aduce amărăciune şi dezamăgire, ci desfătarea duhovnicească care este veşnică. Nu acea plată ce se dă lucrătorului cu ziua, ci răsplata ce se dă fiului; nu de la stăpânul străin, ci de la Tatăl; nu după timpul lucrat, ci din dragoste.

Acest Turn al bucuriei arată mai mult ca unul ce coboară din ceruri, decât ca şi unul care se ridică către cer. Prin el Dumnezeu ca şi cum ar veni în întâmpinarea omului, care îşi ridică templul sufletului său. Cu adevărat prin Turnul bucuriei Creatorul înfrumuseţează şi luminează piramida raiului, ridicată de sufletul nostru. Acest Turn străluceşte de o lumină neînchipuită, asemeni unui cristal enorm de diamant. Razele lui înseninează întreaga construcţie – de la primul până la ultimul nivel, contopindu-le într-un tot întreg, viu şi de nedespărţit.

În încheiere trebuie de spus: să nu-şi închipuie cineva piramida Raiului ca pe o construcţie pământească. Această piramidă nu este materială, ci duhovnicească. Deşi nu este materială, ea este destul de reală, mai reală decât orice din cele văzute. Piramida Raiului văzută din ceruri în afara corpului uman aminteşte omul, dar nu orice om, ci omul-Dumnezeu, pe Înseşi Iisus Hristos, pentru că în Împărăţia Cerurilor nu poate intra cel, care nu se aseamănă cu Iisus Hristos. Nimeni nu poate introduce în Ceruri o oarecare zidire a sa proprie, ce s-ar deosebi de construcţia prescrisă, plănuită şi dată de Dumnezeu. Şi atunci, când va veni clipa despărţirii de trup, vom vedea clar,  noi şi îngerii din ceruri, ce am izbutit să construim în viaţa noastră, creştini fiind şi avându-L ca temelie pe Iisus Hristos. Să ne amintim cuvintele slugii Lui Dumnezeu, Apostolului Pavel: „Iar dacă  pe această temelie zideşte cineva cu aur, cu argint, cu  pietre scumpe, cu  lemn, cu  fân, cu paie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi Ziua; fiindcă  el  în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri cum anume e  lucrul fiecăruia. Dacă lucrul  pe care cineva  l-a zidit deasupra  rămâne, acela plată va primi; dacă lucrul cuiva va fi ars, păgubit va fi; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni 3, 12-15).

Traducere din limba rusă de Tatiana Doibani

Sursa: lumeacredintei.com

Moaștele Sf. Împărătese Elena aduse în Atena

Ospitalitatea în Biserică. Firescul întâlnirii celuilalt

Ispita «iubirii»

liber-cugetator-oanaLimbajul ideologic nu a dispărut. Nici în Occident. Limbaj mincinos, clişee care creează iluzii şi împiedică gîndirea. Nu e altfel decît ceea ce se petrecea sub pecetea comunismului; însă pentru occidentali, care nu l-au trăit, care nu au avut experienţa brutală pe care am avut-o noi, a detecta limbajul corupt este uneori mai dificil.

Atrage atenţia faptul că unii dintre termenii contaminaţi sînt legaţi de creştinism. În timp ce anumite cuvinte tind să dispară din universul mental occidental („păcat”, „har”, „împărăţia lui Dumnezeu” sînt cuvinte pe care rareori le mai întîlneşti, şi atunci din partea unor personalităţi foarte curajoase, care merg împotriva curentului), altele sînt cuprinse de o adevărată inflaţie, cu un sens străin sau chiar contrar celui creştin.

Pînă nu demult, mai precis pînă în 1989, „pacea” era marea deviză. „Lupta pentru pace” prinsese în anii ‘80 tot Occidentul şi, nu mai puţin, o mare parte din reprezentanţii oficiali ai Bisericilor. Căci, se zicea, nu-i aşa că Hristos ne-a adus„pacea”? „Pacea de sus”, pacea lui Dumnezeu în sufletul vindecat de războiul patimilor, acum devenea acea pace politică ce nu era decît capitulare anticipată, admiraţie neruşinată faţă de puterea militară a comunismului sovietic ateu. Cum se scanda pe atunci: „Mai bine roşu decît mort!” [1] (cel mai infam slogan pe care l-a purtat vreodată Occidentul).

„Lupta pentru pace” s-a estompat în Apus o dată cu prăbuşirea comunismului. Acum cuvîntul cel mai grav lovit este „iubirea”. Pentru că „iubirea” a devenit un termen politic. În numele „iubirii” se argumentează pentru desfiinţarea statelor naţionale, a graniţelor între popoare, pentru o imigraţie nelimitată, de sute de mii de neeuropeni (foarte adesea de religie islamică), pentru o civilizaţie nivelatoare, de imperiu planetar. În numele „iubirii” ataşamentul faţă de cultura şi întreaga tradiţie europeană sînt etichetate drept „xenofobie” şi „rasism”. În numele „iubirii” sînt apărate relaţiile homosexuale. În numele „iubirii” – acel drept şi deci libertate a iubirii – este condamnată rigoarea căsătoriei (fireşti) şi încurajate libertinajul şi promiscuitatea. În numele „iubirii” li se interzice părinţilor, prin lege(?), în mai multe state din Occident, orice fel de pedepsire sau chiar de mustrare a propriilor lor copii, care sînt îndemnaţi să-şi denunţe părinţii, adresîndu-se organelor statului – stat care altminteri se defineşte pe sine ca pe o adevărată încarnare a „iubirii”. Iar în noul curent pseudo-religios (New Age), acel sincretism al religiilor care bîntuie lumea, tot „iubirea” este valoarea supremă, cu care purtătorii noilor ideologii nu mai prididesc să se laude, arătîndu-se pe sine ca plini de virtute… În toate aceste exemple, se recurge la întrebarea decisivă: Dar nu e Dumnezeu Iubire? Deci tot ceea ce este iubire este Dumnezeu. Fireşte, citatele din Sf. Pavel nu lipsesc din această argumentaţie. Nu oare Sf. Pavel a zis că nu există nimic mai mare decît iubirea? Prin autoritatea Sfîntului Apostol Pavel, totul, orice erezie sau nebunie, se poate justifica… [2]

Ce a spus însă Sf. Pavel? Cum e cu putinţă a citi rîndurile lui într-un spirit care este tocmai opusul a ceea ce el spune? Capitolul 13 din Epistola întîi către Corinteni este textul cel mai des citat de noii propagandişti ai iubirii. Într-adevăr, tot acest capitol este un imn închinat iubirii. Iubirea fără de care orice grai omenesc sau chiar îngeresc este vorbă goală; iubirea care nu apune niciodată. Numai că Sf. Pavel nu se lasă dus de sentimentalitatea care întunecă mintea, nu vorbeşte vag despre iubire, ci arată limpede care anume este iubirea ce poartă veşnicia în ea. E acea Iubire care stă alături de Credinţă şi de Nădejde – cele trei „virtuţi teologice”, cum le numim. Credinţa, nădejdea şi dragostea cresc una dintr-alta, se susţin una pe alta. Sînt ca trei flori dintr-o tulpină, o indestructibilă treime. Cea mai mare dintre ele rămîne totuşi dragostea, ea fiind, paradoxal, şi rădăcina care le hrăneşte pe celelalte două, şi floarea pe care credinţa şi nădejdea o poartă. Sf. Pavel ne dă în acelaşi timp o descriere a iubirii (care din nou restrînge aria cuvîntului), spunînd că dragostea „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale… nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Înţelesul paulinic al cuvîntului „iubire” este destul de precis, nu se întinde ca un elastic să cuprindă orice, ci este delimitat prin „adevăr”, „dreptate” (acestea raportîndu-se la Dumnezeu), prin renunţarea la sine (nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu este ostentativă). Cu toate acestea, rîndurile Sfântului Apostol Pavel pot fi şi ele răstălmăcite: dacă Sf. Pavel a spus că iubirea nu se poartă cu necuviinţă, ci este întotdeauna de partea adevărului şi a dreptăţii, înseamnă, se argumentează aici, că orice iubire (homosexuală, de exemplu) este cît se poate de cuviincioasă! Cuvintele apostolice sînt luate drept o constatare de fapt, nu drept o propovăduire a adevăratei iubiri. Orice considerăm noi (noi sîntem etalonul, măsura lucrurilor) drept iubire, nu se poate, prin definiţie, asocia cu ceva necuviincios sau nedrept, cu neadevărul sau cu păcatul! Numai că nu asta este ceea ce Sf. Pavel a spus, ci, dimpotrivă, că numai acea iubire care într-adevăr nu caută la ale sale, care într- adevăr nu se bucură de nedreptate şi necuviinţă, este iubire care nu apune. Sf. Pavel face distincţii precise, el nu apără „lumea” în păcatul ei, ci propovăduieşte iubirea adevărată, acea iubire care vine de la Dumnezeu şi constituie legătura cu El.

Ceea ce se petrece aici, modul în care sînt răstălmăcite cuvintele apostolice, reprezintă o gravă confuzie: confuzia între iubire şi patimă. Patima sexuală, patima puterii, patima trufiei. Patima păcatului mulţumit de el însuşi. Eul exacerbat în revoltă împotriva lui Dumnezeu.

În cuvîntul „iubire” se confruntă două realităţi spirituale incompatibile. Acesta este un război spiritual radical. Sub cuvîntul „Iubire”, care este tocmai numele lui Dumnezeu, se ascunde acum revolta împotriva lui Dumnezeu. În acest cuvînt găsim concentrată lumea care „caută la ale ei”, nemaivoind să ştie de Dumnezeu.

Nu e deloc întîmplător că tocmai cuvîntul „iubire” joacă un rol atît de important în ideologiile moderne, în propaganda politică, în ereziile timpului. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea „lumea” (lumea păcatului) strigă: „Ba eu sunt iubire!”. În faţa iubirii lui Dumnezeu „lumea” pune o altă iubire: iubirea de sine. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea nu poate fi o minciună mai demonică decît aceea care spune: „Nu la Dumnezeu este iubirea, ci la noi; veniţi la noi şi vă vom da adevărata iubire!”.

Cuvîntul „iubire” este un cîmp de luptă. În acest cuvînt se confruntă credinţa în Dumnezeu şi capitularea în faţa idolilor. Este o mare ispită. Diavolul nu este şi nu a fost niciodată inventiv. El nu creează un nou limbaj, ci parazitează cuvintele lui Dumnezeu. El este minciuna şi impostura.

E nevoie de vigilenţă spirituală. Toate modelele ideologice ale Apusului vor veni şi în România, şi vin deja. Pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi. Pregătiţi prin credinţa noastră. Dar şi cu deschidere către acea parte din Occident care poartă o luptă curajoasă cu idolii timpului, şi mai ales cu falsa iubire. Cum spunea, încă din 1908, scriitorul englez G. K. Chesterton, arătînd pacostea virtuţilor care s-au rupt de credinţa în Dumnezeu: „Lumea modernă nu este rea. În unele privinţe, ea este chiar mult prea bună. E plină de virtuţi… care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul… Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”.

Monica PAPAZU

[Danemarca]

[1] În Piaţa Universităţii din Bucureşti, în 1990, se scanda exact invers: „Mai bine mort decît comunist!”…

[2] Aş adăuga, în acelaşi sens, exemplul Fericitului Augustin, citat curent cu al său „Iubeşte şi fă ce vrei!”

Simptomele duhului lumesc

468x374xthumbs_1080p-nature-hd-wallpapers.jpg.pagespeed.ic.a3lFjyyz5dMai deunăzi, discutând cu un bun prieten, îmi spunea: ­uite, domnule, unde a ajuns şi lumea asta! Ce falsuri nemai­auzite atentează astăzi la firea omului: LGBT, transgender, transspeciism, transumanism etc., şi toate acestea ne sunt ­livrate nu ca moduri de viaţă greşite, ci, culmea, ca progres!

Iniţial i-am dat, evident, dreptate. După un timp de reflecţie, am realizat că toate aceste alunecări pe panta nefirescului au totuşi o logică, întrucât reprezintă o evoluţie, un progres, în felul său, al duhului lumesc. Duhul lumesc e potrivnic lui Dumnezeu, dar nu e static, ci înaintează producând falsuri şi denaturări tot mai noi, tot mai stranii, care sunt manifestările lui particulare. Iar prin simptomele amintite de prietenul meu se poate spune că s-a ajuns la o culme a nefirescului, de neimaginat în urmă cu doar câteva decenii. Iată că duhul lumii înaintează şi el, dar într-o direcţie cu totul opusă Bisericii. De ce? Pentru că sunt două realităţi total diferite. Şi, deşi cunoaştem cu toţii acest fapt, ne mirăm: unde s-a ajuns cu nebunia lumii! Dar oare ce aşteptam, ca lumea să evolueze în mod firesc spre dobândirea unei mentalităţi şi a unui comportament eclezial? E adevărat că lumea poate răspunde chemării lui Dumnezeu şi se poate transforma oricând în Biserică, dar numai prin metanoia şi prin libera ei voie, iar nu de la sine. Rămânerea lumii într-o vieţuire de sine, într-un refuz liber al chemării de a deveni Biserică, o face nu doar să nu se schimbe deloc în bine, ci să rămână pradă duhului lumesc străin de Dumnezeu, care o va împinge spre cele mai iraţionale forme ale vicleniei şi perversiunii. De aceea se şi impune cu necesitate acum, pentru o înţelegere corectă a lucrurilor, delimitarea limpede a celor două realităţi: Biserica şi lumea. Întrucât a devenit extrem de vizibil că duhul lumesc lucrează şi progresează în spaţiul său de manifestare, care e lumea din afara Bisericii. Şi chiar dacă raportat la raţiunea existenţei firii omeneşti toate aceste încercări de schimonosire a umanului reprezintă nişte boli – chiar nişte boli autoimune, s-ar putea zice, întrucât se îndreaptă împotriva propriului organism –, acestea se înscriu într-o logică specifică. Este logica duhului lumesc ce a intrat în fire după căderea lui Adam; e logica lui Cain, a lui Lameh, a sodomitenilor, a lui Iuda sau a lui Simon Magul şi pe scurt a tuturor potrivnicilor Adevărului din orice epocă. Aceasta e logica păcatului, care va fi dezvoltată până la sfârşitul lumii în formele cele mai incredibile cu putinţă. E important să nu ne facem iluzii în privinţa lumii sperând că ea va veni de la sine la o conştiinţă creştină şi, de asemenea, să nu ne proiectăm aşteptările noastre asupra lumii sperând să devină cât mai curând un cadru ideal, în care să trăim bine şi confortabil, care să nu ne pună nici un fel de probleme existenţiale. O asemenea aşteptare nu e cu nimic diferită de erezia hiliastă a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. În acest sens am şi fost preveniţi de Apostolul Pavel să nu ne facem iluzii: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3, 12), pentru că cele două duhuri, al lui Hristos şi al lumii, sunt ireconciliabile.

Totuşi, aş zice că pentru conştiinţa creştină aceste extreme manifestări contemporane ale duhului lumesc pot aduce indirect şi un folos. Întrucât reprezintă indicii cei mai evidenţi nu doar ai disoluţiei lumii, ci ai faptului că mentalitatea lumească e o realitate cu totul diferită de mentalitatea bisericească şi că el, creştinul, nu are ce aştepta bine de la lume. Pentru că dinamica duhului lumii conduce lucrurile în mod firesc spre deplina degenerare.

Aşadar, a spune că lumea actuală e iraţională, că şi-a ieşit din minţi, e un nonsens. Lumea nu face altceva decât să evolueze în sensul ei, despărţită de Hristos. Socotesc, însă, şi că a discuta prea mult despre duhul lumesc poate deveni o capcană, deoarece ne ocupă mintea exclusiv cu manifestările, cu iluziile lui, mereu noi, mereu mai viclene. Oare nu e clar mersul duhului lumesc? Îndeletnicindu-se cu actele lui, mintea nu-şi mai poate exercita lucrarea ei firească şi se netrebniceşte. De aceea, sfatul de căpătâi al Sfinţilor Părinţi e ca să-i dăm minţii drept principală ocupaţie gândul neîncetat la Hristos. Doar în acest fel mintea omului se limpezeşte, se luminează şi vede din perspectiva lui Dumnezeu lucrarea nimicitoare a duhului lumesc, și mai ales înţelege că cea mai bună combatere a acestuia este înmulţirea, în numele lui Hristos, a binelui din lume.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

Foloseşte cultura la ceva?

4a3d29626e14e158f055aa2abf4b9f20Să nu ne ascundem după deget: pentru destui oameni, cultura e un moft, un lux sau, în cel mai fericit caz, o chestie opţională. Argumentul lor e simplu: se poate trăi fără să citeşti, fără să asculţi muzică simfonică, fără să mergi la teatru, fără să vizitezi vreo expoziţie ori un muzeu? Se poate! Şi-atunci…

La fel de adevărat este însă că se poate trăi fără televizor (chiar cunosc câteva familii care au refuzat să-şi ia), fără telefon mobil ori chiar fără telefon deloc, fără calculator, fără lustră, fără aspirator şi – sper că nu ni s-a şters tuturor memoria – fără apă caldă, căldură, dreptul de a spune ce gândeşti şi 99% dintre produsele aflate azi în magazine. Aşa că argumentul cu „se poate” e slăbuţ.

Ca şi celălalt des invocat: n-am timp. Conform sondajelor, românul mediu se uită la televizor câteva ore pe zi. Dar hai să zicem doar o oră. Păi, într-o oră citeşti câteva zeci de pagini dintr-o carte!

Cât despre lux, e drept că biletul la teatru sau concert e greu accesibil celui care câştigă salariul minim pe economie sau chiar pe cel mediu, dar atât teatru (la TVR), cât şi concerte (TVR, Mezzo) pot fi urmărite în cadrul abonamentului de cablu pe care oricum îl plătim, şi în plus la radio. Tot pe TV găseşti emisiuni de cultură şi de spiritualitate. Nu multe, dar bune! Cât despre cărţi, n-am să obosesc niciodată s-o amintesc, ele pot fi citite gratuit, împrumutându-le de la biblioteci sau – acolo unde nu există aşa ceva – de la prieteni, rude, vecini, cunoştinţe. Poate nu vor fi chiar cele mai recente apariţii, dar… asta e problema? Le-am citit pe toate cele mai vechi şi am ajuns la 2017?

Bine, acum că am stabilit că de putut se poate, ba încă fără mare efort şi fără mare cheltuială, chiar şi pe gratis, mai rămâne, fireşte, de răspuns la întrebarea de ce?

Dar nu înainte de a defini despre ce vorbim. Cultura nu înseamnă numai cărţi, simfonii, picturi, sculpturi, filozofie. Cultura – cândva inspirat numită, întru mai bună claritate, cultură generală – înseamnă cunoaştere. În orice domeniu. Un om al mileniului trei ar trebui să aibă măcar o idee generală despre tabelul lui Mendeleev, cei mai importanţi scriitori din istorie, religie, spaţiul cosmic, Michelangelo, Beethoven, câteva filme mari, opera lui Shakespeare, cam cum funcţionează un calculator şi la ce foloseşte, teorema lui Pitagora, marii exploratori, marii sportivi şi altele.

Ceea ce ne şi ajută cu răspunsul la „de ce?”: nu trebuie să ştim teorema lui Pitagora pentru că e în programa de gimnaziu sau pentru că ne-a zis cineva că e musai s-o ştim ori pentru că ne-am gândit noi că ar fi cool să pomenim despre ea, impresionând interlocutorii. Nu. Ci pentru că foloseşte la ceva! Matematica, în general, foloseşte şi la modul concret, pragmatic, în viaţa de zi cu zi, dar şi pentru felul în care îţi ordonează modul de a gândi. Am întâlnit nenumărate situaţii confuze şi nu rareori conflictuale care plecau de la simplul fapt că nu era definit clar, aşa cum te învaţă matematica, „ce se dă şi ce se cere”.

Bine-bine, poate că asta e valabil pentru matematică, eventual pentru fizică, dar îţi foloseşte la ceva să citeşti un roman sau un volum de poezii? O, da! Îţi foloseşte mai mult decât ai putea spera! În primul rând, psihologic. De pildă, treci printr-o situaţie neplăcută şi bizară şi crezi că numai ţie ţi se putea întâmpla aşa ceva şi că o să-ţi lase urme adânci – dacă o să supravieţuieşti! Or, citind cărţi, ai toate şansele să descoperi că au trecut şi alţii prin aşa ceva şi sunt bine mersi. În al doilea rând, îţi foloseşte şi practic. N-am loc aici să înşir câte sfaturi utile de viaţă am găsit în cărţi!

În mod similar, oricare domeniu al culturii îţi pune la dispoziţie idei, o necesară punere pe gânduri, distracţie, evadare din rutină, posibilitatea de a „trăi” vieţile personajelor şi multe alte lucruri care îţi folosesc, până la idei de decorare a casei, reţete culinare şi sugestii despre cum să gestionezi relaţiile cu cei din jur, ca să nu mai vorbesc despre destinaţii de vacanţă!

Nu, cultura nu e un moft, ceva cu care să poţi să te dai mare în vreo discuţie cu pretenţii, ci ceva cât se poate de folositor. În plus, un mic secret: în mod cert, cultura te face mai deştept.

Tudor Călin Zarojanu

Sursa: ziarullumina.ro

14 mai 2017 – Manzanares el Real

DSC_4658

Castelul Manzanares el Real, cunoscut sub numele de Castillo de los Mendoza sau Castillo de Manzanares el Real, este un palat-fortăreață, situat în municipiul Manzanares el Real (Provincia Madrid), la poalele Munţilor Guadarrama.

Construit în secolul al XV-lea, a fost conceput ca reşedinţă a Casei de Mendoza, o familie nobiliară spaniolă, originară din provincia Álava (País Vasco).

DSC_4663

DSC_4665

DSC_4668

DSC_4672

DSC_4676

DSC_4680

DSC_4683

DSC_4694

DSC_4699

DSC_4701

DSC_4715

DSC_4723

DSC_4725

DSC_4727

DSC_4731

DSC_4732

DSC_4734

DSC_4737

DSC_4741

DSC_4746

DSC_4754

DSC_4759

DSC_4766

DSC_4768

DSC_4786

DSC_4789

DSC_4791

DSC_4794

DSC_4806

DSC_4812

DSC_4823

DSC_4825

DSC_4830

DSC_4851

DSC_4871

IMG_1799

Μελοδοί του Πάθους: Χ. Χάλαρης – Melodists of the Passion: C. Halaris (Greek Orthodox)

Duminica samarinencei

ICXCSamaritanWoman-792x1024Iisus se întoarce în Galileea (Nord). Drumul trece prin Samaria, o zonă cu locuitori pe care evreii îi detestau în mod deosebit, fiindcă îi considerau nişte corcituri, adepţi ai unui amalgam de precepte iudaice şi de vestigii păgâne. Un astfel de sincretism era deci cu atât mai dispreţuit, fiind perceput drept o maimuţăreală a sistemului religios iudaic.

Anul 722 î.Hr. este unul dureros pentru poporul israel. Regele Asiriei duce în robie o parte dintre iudei, iar în locul ei așază păgâni asirieni. Asirienii se înrudesc cu evreii rămași, apărând pe scena istoriei un popor nou, samaritenii. Samaritenii, numiți astfel după cetatea care-i adăpostea, Samaria, practică o serie de ritualuri păgâne, precum asirienii, cât și o parte din practicile revelate, vetero-testamentale. Sub Nabucodonosor, Israelul cade iarăși sub robie, Templul este distrus și se reconstruiește abia sub împăratul Cir. La restaurarea Templului, evreii însă nu îi primesc și pe samariteni, pe motiv că reprezentă un popor amestecat. Manase, fiul unui mare preot evreu, ia de soție o samariteană, este exclus din comunitatea iudaică, se stabilește în Samaria, se autoproclamă mare preot, construiește un templu pe muntele Garizim, introducând legea lui Moise și înlăturând practicile păgâne. Iată câteva dintre cauzele care stăteau la temelia dușmăniei dintre evrei și samariteni. Ei nu se salutau și nu treceau unii prin ținuturile altora.

Istoria relaţiei de duşmănie (surdă sau făţişă) dintre evrei şi samariteni are deja mai bine de patru secole atunci când Hristos, obosit de drum şi de zăduful zilei, se aşază lângă fântâna de la Sihar. Rezumând pe scurt veacurile, am putea spune că aversiunea reciprocă a celor două grupuri etnico-religioase a oscilat mereu, dar a fost practic neîntreruptă.

În acest spaţiu marcat de frământări ajunge Iisus cu ucenicii (care îl lasă la fântână şi pleacă să cumpere de-ale gurii). Este miezul zilei (ceasul al şaselea, de la 6 a.m.) şi prin aerul sticlos al amiezei toride îşi face apariţia la fântână o femeie. O samariteancă. În mod neaşteptat, Iisus intră în vorbă cu ea. Modul în care decurge discuţia dintre ei este fascinant. Mântuitorul se pune pe sine în situaţia celui care cere (Dă-mi să beau). Ironia este că de fapt femeia se găseşte mai degrabă în criză, nu Iisus. Şi totuşi, Hristos îşi asumă postura de aparentă inferioritate. În relaţia dintre „binefăcător” şi „beneficiar”, cel dintâi este întotdeauna superior celui de-al doilea, nu-i aşa?

Cerând să bea din vasul pe care îl poartă samariteanca, Iisus face un lucru care contravine flagrant uzanţelor vremii. Pe bună dreptate, gestul o surprinde pe femeie. Cum de acest evreu îndrăzneşte să transgreseze limitele care îi separă? Samaritenii sunt necuraţi în ochii evreilor şi orice obiect atins de un samaritean devine impur, de aceea „evreii şi samaritenii nu pot folosi acelaşi vase” (Acesta este sensul mai exact al expresiei „evreii n-au legături cu samaritenii”).

În loc să răspundă obiecţiei formulate, Hristos face o mutare interesantă, printr-o afirmaţie menite să aprindă curiozitatea interlocutoarei: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi spune „Dă-mi să beau”, tu ai fi fost cea care i-ai fi cerut [să bei] şi el ţi-ar fi dat apă vie.

Conform unui tipar prezent în cartea Ioan, Iisus face o afirmaţie care este percepută eronat, având astfel prilejul de a aduce lămuriri. S-a întâmplat în dialogul cu Nicodim, se întâmplă şi în dialogul de faţă. Femeia crede că Iisus se referă la o apă curgătoare, fiindcă expresia hydōr zōn are două înţelesuri: „apă vie” şi „apă curgătoare” (de izvor sau de râu). Observaţia ei pare întemeiată: „Domnule, n-ai găleată [pentru a scoate apă], iar fântâna este adâncă; de unde ai putea avea dar această apă curgătoare?” A doua parte a întrebării (care cere un răspuns negativ) sporeşte ironia situaţională a episodului: Doar nu eşti mai mare ca părintele nostru Iacov… La drept vorbind, Cel cu care stă de vorbă femeia este mai mare decât Iacov, numai că ea nu ştie aceasta. Iisus avusese dreptate (Dacă ai fi cunoscut cine este Cel ce-ţi zice…).

A sosit momentul ca Iisus să aducă o clarificare: apa din fântână satură temporar setea (fizică), dar apa pe care o va da El astâmpără setea spirituală de aici şi până în veşnicie. Dar, ca şi în cazul lui Nicodim, lămuririle nu reuşesc să risipească neînţelegerea. Samariteanca gândeşte tot din perspectivă pământească, a modului în care ar putea să-şi facă existenţa mai uşoară prin folosirea acestei ape cu proprietăţi neobişnuite. Ce comod ar fi să bei din ea şi niciodată să nu-ţi mai fie sete! S-a sfârşit cu chinul zilnic de a căra vasul greu de lut! [Dacă localitatea Sihar este de fapt localitatea Askar, la 1,5 km de fântâna lui Iacov, atunci dorinţa femeii pare justificată cu atât mai mult!]

Iisus schimbă din nou macazul şi duce discuţia pe un alt făgaş: „Du-te şi cheamă-l şi pe bărbatul tău şi vino aici!” S-ar putea crede că Iisus vrea într-adevăr să dea apa cerută, dar nu doar femeii, ci şi bărbatului ei. Desigur, fiecare înţelege altceva când se referă la „apă”. În orice caz, pentru femeie discuţia devine incomodă fiindcă atinge un domeniu sensibil: relaţiile ei pasagere, promiscuitatea care o caracterizează, statutul ei de femeie stigmatizată social. Urmează câteva adevăruri tulburătoare care o vor pune pe femeie faţă în faţă cu viaţa ei destrămată.

Mântuitorul tocmai i-a spus femeii să-l cheme şi pe „bărbatul” (a se citi „soţul”) ei la fântână. Va fi ezitat femeia, va fi plecat o clipă ochii, va fi căutat oare să-şi dreagă vocea înainte de a încerca un răspuns? Cum să eviţi o asemenea întrebare dureroasă, care te confruntă cu mizeria din propria-ţi viaţă? A-i spune unei femei care trăieşte în concubinaj să vină împreună cu soţul ei înseamnă să-i reaminteşti în esenţă că de fapt n-are soţ, că este lipsită de onoare, că e o marginală dispreţuită, o otreapă.

Mântuitorul însă ştie încotro duce discuţia, chiar dacă atinge un domeniu dureros. Pentru a ieşi din impas, femeia încearcă un răspuns diplomatic. „N-am bărbat”! E o măsură de adevăr în ce spune. Dar nu tot adevărul. De aceea Mântuitorul îi continuă gândul: „Bine ai spus că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Ce ai spus este adevărat.” [Traducerea Aici ai spus adevărul este incorectă, fiindcă poate sugera că femeia a minţit în alte privinţe, dar „aici” a spus (totuşi) adevărul.]

Prin sublinierea sa din ultima parte (Ce ai spus este adevărat.) Hristos dă la iveală ironia situaţiei. Femeie n-are bărbat (soţ), dar nu pentru că ar fi necăsătorită sau văduvă, ci pentru că trăieşte în concubinaj! Remarca Mântuitorului, deşi senină şi lipsită de reproş (pare mai degrabă o constatare neutră), nu o menajează pe samariteancă, ci o pune în situaţia de a-şi privi ea însăşi viaţa din alt unghi.

Cum e oare să-ţi vezi viaţa prin ochii altuia şi să constaţi că priveliştea nu are mai nimic frumos în ea? Viaţa ei e un şir de relaţii pasagere, lipsite de demnitate, stabilitate sau siguranţă. De bună seamă că fiecare relaţie destrămată a adâncit-o şi mai mult în mizerie morală, nefericire şi autodispreţ. Totuşi, samariteanca pare să-şi fi asumat stigmatul social, de vreme ce are curajul să-şi recunoască (evaziv) statutul în faţa unui străin (iudeu). Conştientizarea propriei condiţii (Nu am bărbat) este primul semn că, în ciuda eşecurilor sale relaţional-morale, o urmăreşte cel puţin dorinţa de adevăr.

Când totuşi adevărul devine prea greu de suportat, femeia devine subit preocupată de cele spirituale: „Domnule, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta [Garizim], iar voi spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii…”

Virajul de la un subiect la altul e cât se poate de evident: „Hm, văd că eşti proroc… Apropo, că tot te pricepi la cele sfinte, ia spune-mi, de ce există atâtea diferenţe între religii?…”

Te-ai aştepta acum ca Hristos să-i spună pe şleau: „Hei, ia stai, nu schimba subiectul! Vorbeam despre tine şi despre nişte lucruri serioase şi grave din viaţa ta personală… N-o da cu religia acum!” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Mântuitorul „se prinde în joc” şi acceptă noua temă de discuţie. În mod neaşteptat, ia în serios întrebarea femeii (o consideră un interlocutor demn de acest subiect) şi-i explică răbdător că va veni momentul când reperele geografico-religioase tradiţionale (Ierusalim, Garizim [şi nu numai]) îşi vor pierde semnificaţia pentru adevăraţii închinători. E drept, acum mântuirea vine pe filieră iudaică, dar va vine ceasul când închinătorii veritabili se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători doreşte!

Deşi a crezut că mută discuţia pe un teren mai confortabil, femeia descoperă că nici acest subiect nu prea o avantajează, fiindcă ea, cel puţin, este încă legată de locuri şi de simboluri. Ea se închină pe Garizim, iar acum i se spune că adevăraţii închinători trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Pentru a ieşi din impas, samariteanca recurge la o mutare abilă, subminând discret autoritatea lui Iisus: „Ştiu că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. În traducere liberă: „Vei fi având tu dreptatea ta, dar eu pe Mesia îl aştept. Când o să vină, o să ne lămurească El (mai bine) cum stau lucrurile.” Aşadar, samariteanca are încă reţineri în a accepta spusele Domnului.

Acum este momentul ca Hristos să joace ultima carte. Zici că îl aştepţi pe Mesia? Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela! Cum să mai contrezi o asemenea declaraţie? Uimită de vorbele lui Iisus, femeia îşi lasă vasul de lut la fântână şi aleargă în cetate spunându-le oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Doar n-o fi acesta Mesia?”

[Deşi forma întrebării cere un răspuns negativ, aceasta nu este un semn că femeia nu crede, ci mai degrabă dovada unei strategii comunicaţionale abile. Dacă o femeie de condiţia ei ar striga în gura mare „L-am găsit pe Mesia!”, nimeni n-ar pune preţ pe mărturia ei (Ce ştie o zdreanţă ca tine despre Mesia?).

Dar dacă declaraţia este marcată de îndoială, ea are şanse mai mari de a fi luată în seamă, fiindcă nu le serveşte oamenilor un adevăr autentificat de ea, ci îi invită să pornească la drum cu un oarecare scepticism şi să-şi exercite propriul simţ critic în raport cu vestea primită.]

Rezultatul este că mulţi samariteni din cetatea respectivă au ajuns să creadă în Iisus ca urmare a mărturiei sale („Mi-a spus tot ce am făcut”). Mai mulţi însă au crezut datorită mesajului adus de Iisus şi au ajuns la concluzia că El este Mesia, Mântuitorul lumii.

Fântâna lui Iacob era un loc unde, dacă s-ar fi întâlnit din greșeală, iudeii și samaritenii nu ar fi avut ce discuta. Dar fântâna inimii lui Iisus este loc al acceptării. La Domnul putem veni așa cum suntem. La fântâna lui Iacob, s-ar putea să fim repudiați, să fim judecați, să fim osândiți și neînțeleși. Dar la fântâna inimii lui Iisus putem veni așa cum suntem. La această preasfântă fântână a Domnului, putem veni pentru curățire cu păcatele noastre, care pun un zid de despărțire între noi și El, care împiedică ascultarea rugilor noastre, care ne strică mărturia și devin pricină de poticnire pentru cei care nu-L cunosc pe Domnul. La această preasfântă fântână putem veni cu îngrijorările noastre cele multe, căci trăim într-o lume nesigură, în care totul pare că se schimbă-n rău. Și, nu în ultimul rând, putem veni la fântâna inimii lui Iisus cu singurătățile noastre, Dumnezeu fiind ”Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” Ps. 68(67). Fântâna inimii lui Iisus este locul în care El ne acceptă cu păcatele noastre, cu îngrijorările noastre, cu singurătățile noastre.

Fântâna inimii lui Iisus este și locul demascării. Adesea, lăuntrul nostru este plin de lucruri murdare, păcătoase, de care nici măcar noi nu avem cunoștință. În prezența Domnului, aceste stări nepotrivite ies la iveală, sunt aduse la lumina conștiinței, ca să le vedem ca atare și să luăm o atitudine vis-a-vis de ele. Iată ce îi spune Domnul samaritencei: ”Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat” (In. 4, 18). Interesantă este paralela pe care unii bibliști o văd între cele cinci triburi de asirieni care au păgânizat Samaria și cele cinci divinități pe care samaritenii le adorau (4 Regi 17,24) și cei cinci bărbați cu care femeia a trăit nelegitim. Fântâna inimii lui Iisus ne prilejuiește vederea idolilor care ne robesc teritoriile existenței noastre, întru eliberarea noastră din robia lor.

Fântâna inimii lui Iisus este locul în care descoperi adevărata închinare. Adevărata adorare este una potrivită, îi spune Domnul Hristos femeii, cu natura lui Dumnezeu ”în duh” și cu caracterul Său, ”în adevăr”. Adevărata adorare presupune întâlnirea sufletului nostru cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Desigur, ne ajutăm de poziția trupului, de abilitățile minții noastre pentru a ne închina Domnului, dar, în străfunduri, adorarea în duh ține de tainica întâlnire a duhului nostru cu Duhul lui Hristos, de mișcarea spiritului nostru.

Și, în sfârșit, fântâna inimii lui Iisus este locul împuternicii pentru misiune: ”Atunci femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: ‚Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Hristos?‘ Ei au ieșit din cetate și au venit la El” (In. 4, 28-29). Dacă ne lipsește curajul de a da mărturie despre credința noastră în Hristos, să ne adăpăm în grabă din Apa Vieții! Aici vom găsi putere de mărturisire pentru toți cei necunoscători sau împotrivitori față de Domnul Isus.

Cândva, întors de la fântâna Lahai-Roi, Isaac o zărește pe Rebeca și-ntre ei începe să se scrie o frumoasă poveste de dragoste. Peste milenii, la fântâna lui Iacob, se scrie povestea de iubire dintre Hristos și cetatea Samariei. Astăzi, la fântâna inimii lui Iisus, se scrie povestea de dragoste dintre Domnul Iisus și toți cei însetați după El. Să venim și noi la această fântână, să bem din Apa Vieții și să ne lăsăm transformați în izvoare ce țâșnesc în viața veşnică!

THE BEST OF ANDRÉ RIEU

Biserică şi bisericuţă

1334337879inviereUn diminutiv adaugă, în general, un strop de tandreţe cuvântului-mamă. Biserica face însă excepţie. Ea este aceea care mângâie, nu are nevoie să fie diminutivată şi alintată. Este puternică şi oferă sălaş pentru toţi cei care îi trec pragul şi se închină lui Hristos. Biserica uneşte inimi, nu le separă, după mărunte criterii omeneşti.

E un nonsens să faci bisericuţe în Biserică.

Solidaritatea de bisericuţă, generată de câte o cucoană aflată în criză de generozitate, este un mod de a strânge în jur „prietene”, ridicând mânuţa ca să le cheme din alte colţuri de biserică şi oferindu-le „locul” dezlocuit de altă persoană, împinsă arogant mai încolo.

De ce să tulburi? De ce să nu-i laşi pe oameni să se roage cum ştiu ei şi unde vor ei? Au venit să-L întâlnească pe Hristos, nu pe tine. Şi dacă vrei să fii generoasă, oferă dintr-al tău, nu jefuind pe altul (de bucurie în primul rând) şi dispreţuindu-l, că tu nu-l cunoşti! Dar cine eşti tu, cine te crezi, de smerenie ai auzit?

Capul Bisericii nu trebuie invidiat, ci urmat.

Nu spuneţi, eu sunt al lui Chefa, eu sunt al lui Pavel, toţi sunteţi ai lui Hristos.

Capul Bisericii este Cineva, capul bisericuţei este un căpuşor, iscat dintr-un mod neadecvat de gândire despre prietenie; este rumeguşul uneie evlavii fariseice, mărunţişul unui activism fără scop, tulburând, nu clădind.

În Biserica noastră sunt multe de făcut. Dacă eşti plină de forţă şi dornică de slujire, dacă te simţi în stare să aduni în jurul tău un grup, prezintă-te Părintelui şi cere-i binecuvântare. Dacă proiectul tău este plăcut lui Dumnezeu, ai să poţi muta şi munţii din loc, cu grupul tău, oricât de mic. Dar nu te apuci duminica, în vreme de liturghie sfântă, să-ţi faci o bisericuţă în Biserică, dând din coate şi selectând cu faţă acră: pe asta o iau, pe tine nu!

Sfânta Cruce nu se va lipi de bisericuţa ta, nu o va împodobi şi tot ce crezi că ai adunat se va spulbera.

De fapt, nu te înţeleg. De ce să decupezi din ţesătura de suflete rugătoare ale Bisericii un petic doar al tău (prietenele mele! voi daţi-vă mai încolo!), când Domnul îţi dăruieşte toată pânza de har, iscată prin Sfânta Sa Jertfă şi pogorâtă asupra tuturor celor veniţi la liturghie!

Iubirea de toată lumea ţi-o explică Sfântul Siluan. La asta să tânjeşti când intri într-o biserică ortodoxă, fiindcă alesul prietenelor pe sprânceană e un sport învechit, o patimă a discriminării de care tu poţi să te vindeci, dacă doreşti, chiar în acest loc, fără să-ţi trebuiască o bisericuţă a ta.

Şi ştii ce mai cred, cu milă, despre tine? Cândva, duminica după-amiaza, obişnuiai să-ţi vezi prietenele. Una câte una te-au părăsit, au dispărut şi acum eşti singură. Dar nu poţi recompune timpul acela, modelul acela de duminică, simplu, gălăgios şi lumesc, intrând cu foarfeca într-o Biserică şi colând personaje, ca dintr-un album care ţi-ar aparţine doar ţie.

Nu mai privi atâta în jur, nu căuta printre oameni, nu acţiona isteric. Rămâi în pace, în rugăciune şi aşteaptă-L pe Hristos. În orice ungher de biserică ai fi, El se îndreaptă către tine şi te va găsi.

N-ai nevoie de un grup de susţinători pentru asta.

Elena Frandeş

Sursa: lumeacredintei.com

„Să pictăm în interiorul nostru chipul lui Hristos”

arhim._melchisedec_velnicArhimandritul Melchisedec de la Putna

Familia – încă unul din cuvintele care, în societatea contemporană, pare să se golească de conținut, ba chiar să devină o „oaie neagră”. Și aceasta pentru că „acum este ceasul stăpânirii întunericului” cf. Luca 22:53, când lucrarea a-tot-dezbinătorului a cuprins întreaga lume. Însă rugăciunea cea de pe urmă a lui Hristos către Tatăl, pentru „întregul Adam”, rugăciune ce continuă și astăzi, în veșnicie, este: „Ca toți una să fie, precum Noi suntem” cf. Ioan 17:21 – „Domnul ne face pe toți o singură familie”, tâlcuia în duh Cuviosul Siluan Athonitul. Purtând acestea în gând, ne-am îndreptat încă o dată către Mănăstirea Putna, spre a lua de la Starețul ei cuvânt pentru cei care doresc și se luptă, în aceste „zile rele”, să rămână în familia lui Hristos, împreună-călători în nevoința de a urma pașilor Săi. (R.H.)

– Părinte Stareț, noi, cei din Biserică, ar trebui să formăm o mare familie duhovnicească. Cum să ajungem la măsura de a-l simți pe cel de lângă mine ca făcând parte din această familie?

– Mai întâi trebuie ca eu să fiu împăcat cu Hristos, și atunci voi fi împăcat și cu aproapele. Niciodată nu trebuie să îi cerem aproapelui să se ridice la măsura pe care poate am atins-o noi. Pe aproapele trebuie să îl luăm așa cum este, nu trebuie să îi cerem să fie iubitor, slujitor și jertfitor. Mai întâi trebuie eu să mă fac iubitor, slujitor și jertfitor. În momentul în care eu voi ști să slujesc, voi reuși să îl determin și pe celălalt să o facă.

Să nu uităm: virtutea are o bună-mireasmă; păcatul are și el întunecimea lui, are și o influență negativă. Avem numeroase cuvinte de la Părinți care ne vorbesc despre lucrul acesta. Așa cum într-o încăpere unde nu pătrunde lumina, nu putem vedea nici păianjenii, nici praful care se așază, dar atunci când pătrunde lumina vedem și păianjenii, și praful, observăm toate neregulile, așa și în sufletul nostru, dacă nu pătrunde Lumina lui Hristos, nu putem vedea limpede lucrurile. Numai atunci când Îl ai deplin pe Hristos în interiorul tău ești om cu adevărat și atunci răspândești în jur o bună-mireasmă, atunci știi cum să iei și greșelile aproapelui. Căci omul duhovnicesc nu va vedea niciodată greșeli la celălalt sau, dacă le va vedea, va ști să le acopere, va ști cum să procedeze. Noi, față de cel păcătos, trebuie să avem o singură atitudine: de compătimire și de acoperire a lui cu rugăciunea noastră.

„Desăvârșirea este un adânc de smerenie”

– Ce înseamnă slujirea aproapelui și până unde ar trebui dusă?

– Am trecut acum, de curând, prin Săptămâna Patimilor. L-am văzut cumva pe Hristos că S-a oprit la un anumit nivel? Am văzut cumva că Hristos S-a mulțumit numai cu o anumită treaptă? Nu. Așa cum am cântat în Vinerea Mare: ca să îl mântuie pe Adam, Hristos S-a coborât la iad, a mers la iad și l-a căutat pe Adam și, găsindu-l pe Adam, a găsit de fapt „întregul Adam”, întregul neam omenesc, neamul adamic, și în felul acesta l-a ridicat.

Nu este o anumită măsură în slujire, cum nu este nici o anumită măsură în smerenie. Să nu uităm: desăvârșirea este un adânc de smerenie. Așa cum în smerenie nu sunt anumite stadii și nu putem să spunem că am ajuns să dobândim smerenia pe deplin, cum nu putem să spunem că am ajuns la virtutea cea mare a dragostei – pentru că acestea merg împreună, așa nici în slujirea aproapelui nu putem spune că trebuie să merg până la un anumit punct. Nu, în slujire nu este măsură, pentru că dragostea nu se poate măsura.

Hristos S-a încins cu ștergarul la Cină și a spălat picioarele Ucenicilor. În ștergar noi trebuie să vedem virtutea cea mare a dragostei, iar în spălarea picioarelor Ucenicilor de către Hristos trebuie să vedem slujirea aproapelui prin fapta bună, cu care suntem datori. Nici în fapta bună nu este măsură. Binele și bunătatea sunt gândirea lui Dumnezeu înfăptuite de noi, oamenii. Când ne așezăm în slujirea aproapelui, când împlinim fapta cea bună, atunci purtăm în noi chipul lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune într-una din epistolele sale că se roagă și se luptă ca Hristos să ia chip în inimile noastre. Ei bine, cum ia Hristos chip în inimile noastre? Un Părinte al Bisericii a răspuns: prin practicarea virtuților. Fiecare virtute este o anumită „culoare” – asemăna virtuțile cu acele culori care alcătuiesc icoana lui Hristos. Deci, să pictăm în interiorul nostru chipul lui Hristos prin mulțimea virtuților pe care trebuie să le înfăptuim. Binele, iarăși, nu are margini. Toată virtutea, toată fapta cea bună nu are margini, ci ea ne duce pe noi din treaptă în treaptă spre marea iubire și spre marea milostivire a Dumnezeului nostru.

De aceea, răspunsurile la toate întrebările pe care le-ați pus până acum se rezumă la unul singur: dacă Îl ai pe Hristos, ai de toate; dacă nu Îl ai pe Hristos, nu ai nimic. Și virtutea, și cuvântul bun, și fapta dreptății, și unitatea într-o comunitate, și smerenia, toate vin atunci când ne înveșmântăm în veșmântul lui Hristos, când Hristos a luat chip înlăuntrul nostru. Spre aceasta să ne silim.

– Și cum să știm că am ajuns la măsura în care Hristos a luat chip în interiorul nostru?

– Niciodată nu vom putea să știm când Hristos a luat chip în interiorul nostru, pentru că în viața duhovnicească, cu cât ne apropiem mai mult de Hristos, cu atât ne vedem mai mici. Cum am zis: desăvârșirea este un adânc de smerenie. Cu cât te smerești mai mult, cu atât te apropii de acea măsură a desăvârșirii. Dar niciodată nu putem să spunem că am atins-o pe deplin, sau că am ajuns la un anumit stadiu. În viața duhovnicească nu sunt anumite stadii, ci este un urcuș lin. În viața duhovnicească omul, la Lumina harului, își vede toate neputințele. Zice un Părinte bisericesc: la Lumina harului lui Dumnezeu, petele se văd și usturimea păcatului este tot mai adâncă, mai acută – dar aceasta numai la Lumina harului.

„Periculos de departe de Hristos…”

De ce avem o lume indiferentă în ziua de astăzi? O lume care, atunci când aude de post, râde, când aude de păcate, face glume pe seama păcatelor? Pentru că ei, fiind cam departe, aș zice eu periculos de departe de Hristos, nu își mai dau seama de păcatul care i-a înconjurat și care, cum spune Sfântul Apostol Pavel, lesne îi omoară, adică îi omoară sufletește. Pentru că păcatul atrage după sine o răceală lăuntrică, duce către nepăsare. Diavolul permanent caută să îl păcălească pe om cu amânarea, și amânarea aduce după sine nepăsarea. Căci, așa cum virtuțile se cheamă una pe alta și se țin una de alta, așa și păcatele se țin unul de altul și împreună îl trag pe om spre cele de jos, până ce își dă seama cât de departe a ajuns și poate să ajungă la deznădejde – cum avem atâtea cazuri. De ce au crescut în lume sinuciderile? Tocmai pentru că oamenii au ajuns periculos de departe de Dumnezeu și nu mai văd o întoarcere. Ei nu cred, marea parte nu cred, sunt indiferenți și atunci când dau de un necaz, de o problemă, nu găsesc o soluție.

Pe când omul duhovnicesc, omul care crede și se silește cât de cât în a merge pe drumul cel bun, acela are în interiorul său echilibru, are pace, are credință sau, mai bine zis, are acea încredințare că Dumnezeu nu îl va lăsa. De aceea, omul duhovnicesc este frumos, este frumos lăuntric, iar frumusețea lăuntrică dă și o frumusețe exterioară. Omul duhovnicesc nu este crispat – este senin, este încrezător, permanent are un cuvânt bun de spus, pentru că toate vin din interior, din adâncul inimii. Iar al nostru Preabun Mântuitor, în care credem și ne încredem, ne-a spus că din vistieria inimii grăiește omul. Iar unul din Sfinții Părinți zice: Silește-l pe om să grăiască, și vei afla ce e în inima lui! Deci, din inimă, de acolo ies absolut toate.

Toată lucrarea noastră aici se dă, între a-L avea și a nu-L avea pe Hristos. Cine Îl recunoaște și Îl vrea, acela rămâne în Viață. „Eu am venit în lume”, zice Hristos, „ca lumea viață să aibă și să o aibă din belșug” Ioan 10:10. A avea viață din belșug, cum zice Domnul, ce înseamnă? Mai întâi, a crede, a fi în Biserică, a avea Sfintele Taine, a avea o bună-rânduială – și când am zis o bună-rânduială, m-am referit la un program al vieții duhovnicești, adică: știu să mă rog, știu să citesc, știu să merg la biserică; a citi, a avea în minte și în suflet cuvintele Sfintelor Evanghelii și cuvintele Părinților. Toate acestea formează omul lăuntric.

– Părinte, însă mulți dintre noi citim Sfânta Scriptură, citim cărți duhovnicești, avem duhovnic, ne sfătuim cu el, și totuși lucrurile nu par să meargă cum trebuie. Unde greșim?

– În viața noastră, de multe ori, ne grăbim. Graba nu este altceva decât o față a mândriei, a slavei deșarte. Și pentru că ne mândrim și avem oarecare închipuire lăuntrică, de aceea nu avem un anumit urcuș, vedem că nu avem acea pace lăuntrică. Pentru a dobândi pacea, nu trebuie decât să stăruim. A stărui înseamnă a chema numele Domnului, și când omul cheamă numele Domnului se smerește, nu judecă. Atunci, cum spune foarte frumos un Părinte al Bisericii noastre, Hristos vine pe înălțimea minții și zice: „Pace vouă!”, zice simțurilor: „Pace vouă!” – să ieșim din închipuire, din trufie, din slavă deșartă, din cugete necuviincioase și toate celelalte. Și zice Părintele mai departe: Iar de stăruim mai departe în chemarea numelui Domnului și în toată fapta cea bună, atunci Domnul dă pacea Sa mai departe: „Pacea Mea dau vouă” – adică toate simțurile noastre să se miște potrivit cu firea, toate gândurile, cugetele, mișcările minții noastre să se miște potrivit cu firea. Și de omul rămâne mai departe stăruitor (acestea sunt niște trepte din viața duhovnicească), Domnul zice: „Pacea Mea las vouă” – să vă desăvârșiți mai presus de fire, adică să ieșim din simțirea cea trupească și să avem o simțire duhovnicească, și atunci toate din jur, tot ceea ce vedem, tot ceea ce ne înconjoară vedem cu alți ochi. Cuvintele Părinților, de exemplu, sau cuvintele Sfintelor Scripturi devin cuvintele noastre, cugetarea Părinților devine și cugetarea noastră. Într-un cuvânt, toate cele ale noastre – gând, cuget, simțire –, toate se mișcă mai presus de fire și caută să se desăvârșească în Dumnezeu. În felul acesta ne sfințim. Așa au reușit Sfinții: au dobândit virtute după virtute și toate cele ale lor: cuget, simțire, faptă, cuvânt – toate au fost mai presus de fire.

Am să dau un exemplu: dacă vine cineva la noi și vrea să ne fure ceva, omul trupesc imediat se opune, pe când omul duhovnicesc nu cugetă așa. Avem pe Avva Moise, de exemplu, în Pateric, când au venit tâlharii ca să îl fure și el avea haina pusă pe scaun și era așezat, și a simțit că cineva vrea să îi tragă haina. S-a ridicat ușor și a lăsat să i se ia haina. În mintea lui a cugetat așa: „Dacă mi-ar fi trebuit, nu ar fi venit ca să o ia”. Deci, și-a pus în minte o cugetare mai presus de logica omenească, pentru că logica duhovnicească este mai presus de logica omenească. Părinții toți au avut logica și gândirea Sfintelor Evanghelii – și, știm prea bine, evanghelie înseamnă veste bună – adică au intrat în gândirea și logica Dumnezeului nostru, Care vrea ca noi permanent să înfăptuim binele. De aceea, binele și bunătatea sunt gândiri ale lui Dumnezeu înfăptuite de noi, oamenii.

„Să nu răspundem provocărilor”

– Biserica se roagă la fiecare slujbă pentru izbăvirea de războiul cel dintre noi. Ce legătură este între războiul acesta și războiul cel din noi, dinlăuntrul nostru?

– Omul care are pace în interiorul său transmite pacea și celor din jur. Dacă în interiorul meu este pace, voi transmite pace și celor din jur. Războiul meu lăuntric îl potolesc prin chemarea numelui Domnului Hristos, prin înfrânare, prin smerire a cugetului și a simțirii. Când le-am dobândit pe acestea, știu să rezolv și războiul din afară.

Să nu răspundem provocărilor. Diavolul, de multe ori, provoacă prin aproapele, dar omul duhovnicesc simte când este o provocare din aceasta. De aceea, problema numărul unu a omului contemporan este ca el să se întoarcă la Hristos și să rămână cu Hristos. Sau, mai pe scurt, problema omului contemporan este împăcarea lui cu Dumnezeu. Omul contemporan și-a făcut un dumnezeu din materie și din patimi, și L-a înlocuit pe Dumnezeul cel adevărat cu patimile și cu materia, cu banul, în mod deosebit. De aici au crescut egoismul, egocentrismul și egolatria, și e greu să ieși din acest ego când ți-ai creat un astfel de dumnezeu. Dacă Îl ai pe Hristos, care este Viața și Calea și Bucuria și Pacea și Liniștea, atunci ești împăcat cu toți și poți să fii împăcat cu toți.

– Dar ce este pacea lui Hristos și ce ne desparte de ea?

– Pacea lui Hristos este tocmai ceea ce am spus: mișcarea noastră în Dumnezeu – mișcarea gândului, a cugetului, a faptei, a simțămintelor noastre conform cu preceptele Sfintelor Evanghelii, adică cu Cuvântul lui Hristos. Atunci pacea este în interiorul nostru. Ce ne desparte de pacea lui Hristos este ego-ul, egoismul, acesta ne desparte de pacea lui Hristos. Fiul cel risipitor ce a făcut? În mod egoist și-a cerut partea de avuție și a plecat cu ea într-o țară îndepărtată. Când și-a dat seama că este periculos de departe, și-a venit în sine – și este un exemplu pentru noi, că nu trebuie să plecăm periculos de departe de Dumnezeu, să nu încercăm, este riscant; mai bine să stau lângă Hristos și să nu risc niciodată, pentru că riscul nu întotdeauna este și experiență.

„Un popor fără modele e un popor pierdut”

Avem experiența Părinților, avem experiența înaintașilor, avem experiența Bisericii de 2.000 de ani și a omenirii de 7–8.000 de ani, deci avem anumite jaloane după care să ne călăuzim, și nu este nevoie să experiem noi, căci s-ar putea să pierdem, sau să rămânem pe dinafară și să nu ne mai putem întoarce. Calea bătătorită de Sfinții Părinți și de sfinții noștri bărbați este cea mai sigură; a merge pe această cale este lucrul cel mai bun. Cum zice frumos Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus… aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, luați aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” cf. Evrei 12:2, 13:7. Nicolae Iorga, vorbind despre sfinții noștri strămoși, zice: „Să mergem pe urmele strămoșilor cuminți”.

Dacă ne uităm la sfinții noștri strămoși, nu înseamnă o întoarcere în Evul Mediu, cum zic unii, ci a avea ceea ce au avut ei: călăuza lor au fost Evangheliile, icoanele, bisericile, care au dat sens vieții. De ce avem atâtea Tetraevanghele în bisericile și în mănăstirile noastre? Pentru că ei au știut importanța lor – cuvintele Sfintelor Evanghelii erau cuvintele lor, și de aceea ele au dat sens vieții lor. Pentru aceasta spune Nicolae Iorga să mergem pe urmele strămoșilor cuminți: pentru că ei sunt niște repere. Un popor care nu are modele, sau un tânăr, sau o familie care își neagă rădăcinile și care nu are un model în viață, se pierde. Modelul, de fiecare dată, nu este altceva decât o lumină: „A biruit, voi birui și eu; a reușit Părintele cutare, sau omul cutare, voi reuși și eu”.

În ziua de astăzi, observați că media, în mod deosebit, lovește în modele: Eminescu nu mai e Eminescu, Ștefan cel Mare nu mai e Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, la fel, îi găsim și lui ceva cusururi, și așa căutăm să ne distrugem modelele. Dar un popor fără modele este un popor pierdut, se pierde. De aceea, aici este mult de lucrat, și Ministerul Învățământului are o mare responsabilitate pentru modelele pe care le prezintă elevilor în școlile noastre. Dacă nu ai un model bun, este greu. Pomul se cunoaște după roade. O carte bună, dacă cineva a luat-o și a citit-o, îl va schimba, îl va transforma. Dacă cineva a citit o carte și devine mai bun, înseamnă că e un reper, e un model și atunci e demn de urmat. Dacă nu, ne pare rău, trebuie dat de-o parte.

„Un ierarh care a iubit în mod deosebit familia ”

– Părinte Stareț, Mănăstirea Putna se pregătește de proclamarea canonizării Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, ale cărui sfinte moaște au fost scoase la închinare încă de anul trecut. Ne puteți creiona în câteva cuvinte figura acestui slăvit ierarh?

– Sfântul Iacob Putneanul a fost Părinte duhovnicesc al acestei mănăstiri, al comunității monahale de aici, de la Putna, și al schiturilor care erau în jurul ei: Mănăstirea veche, Sihăstria Putnei și Ursoaia – toate acestea trei au format o familie. Ce a făcut el pentru familie în mod deosebit și pentru poporul moldav, puțini ierarhi au reușit precum a făcut-o Sfântul Iacob Putneanul. A știut, cu puterea arhierească pe care o avea de la Hristos, să lege și să oprească birurile care erau puse peste popor și, atunci când a fost silit ca să dea voie să ridice blestemul pe care l-a pus pe văcărit, a preferat mai bine să se retragă din scaun, decât să cedeze presiunilor.

A iubit în mod deosebit familia. Nimeni nu a îndemnat mai frumos ca Mitropolitul Iacob Putneanul ca părinții să își dea copiii la școală. El a creat școli. Să nu uităm, prima școală rurală din Moldova a fost creată în satul Putna de către Mitropolitul Iacob Putneanul, iar primul Abecedar tot el l-a tipărit. S-a implicat foarte mult în viața de familie, în viața socială, iar Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, cu puterea arhierească și puterea cuvântului pe care le-a avut înaintea Domnului, datorită lui s-a reușit să fie construit. Și acestea sunt doar câteva din faptele mari ale Sfântului Iacob Putneanul.

La Putna, tot ceea ce a avut când s-a reîntors aici din scaunul de mitropolit al Moldovei, în 1760, tot ceea ce a avut a jertfit pentru această mănăstire, a rectitorit-o aproape în întregime. Un tablou pictat în acea perioadă stă ca mărturie a dragostei lui față de această mănăstire, și în tabloul respectiv vine din lumea cealaltă Ștefan cu suita sa și în fața mănăstirii se întâlnește cu noul ctitor al mănăstirii, în persoana Sfântului Iacob Putneanul, înconjurat de părinții care au fost în jurul său și care l-au sprijinit în mod deosebit.

După ce Sfântul Sinod a aprobat, în ședința din 6–7 iunie 2016, trecerea în rândul sfinților a Mitropolitului Iacob Putneanul, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen s-a desfăcut mormântul și s-au găsit moaștele Sfântului Iacob și, spre slava lui Dumnezeu, ele au fost scoase și așezate spre închinare, după rânduiala noastră ortodoxă. Toată lucrarea aceasta s-a făcut în 15 iunie anul trecut, și au fost așezate în raclă special lucrată pentru a adăposti sfintele sale moaște.

Pentru noi, el este Părintele – este mângâietor, grabnic-folositor, grabnic-ajutător al familiilor, grabnic-ajutător al tinerilor, izvorâtor de înțelepciune, e ca un izvor de înțelepciune din care se poate adăpa fiecare. Dacă îngenunchezi în fața sfintelor sale moaște, a raclei sale sau a icoanei sale, sau l-ai chemat, simți puterea lui lucrătoare, simți înțelepciunea pe care el le-a avut. De ce? Pentru că te hrănește pe tine cu aceeași înțelepciune. Cu darul lui Dumnezeu, acest odor și acest vas ales, Sfântul Iacob Putneanul, e un dar al Bisericii noastre și, în mod deosebit, al Mănăstirii Putna, pentru care nu putem fi decât mulțumitori și recunoscători față de Părintele ceresc, plecându-ne cu smerită închinăciune înaintea acestui mare ierarh al bisericii noastre, pe care și Nicolae Iorga, de care am amintit, l-a numit „sfânt mitropolit”.

„Nu a acceptat compromisul”

– Ce ar trebui să învățăm noi, creștinii de azi, din viața Sfântului Iacob Putneanul?

– Că dăruirea, jertfirea, binele trebuie înfăptuite. Mitropolitul Iacob Putneanul, când a zis: „Mă las și de mitropolie, decât să se pună iar bir pe popor”, și-a jertfit, am spune noi în ziua de astăzi, „cariera” sa, căci la Putna, după ce s-a retras, a mai trăit încă optsprezece ani. A preferat să se retragă decât să fie așezat iarăși răul – birurile – la loc de cinste. El s-a retras pentru că nu a acceptat ca birul să fie din nou pus pe popor. Aceasta înseamnă că nu a acceptat compromisul. Avem de învățat de la el autoritatea, demnitatea, puterea de a te jertfi pentru aproapele, deci de a te dărui – și apoi, slujirea pe deplin. A slujit Biserica și neamul cu întreaga lui ființă. S-au tipărit peste cincisprezece cărți în timpul activității sale ca mitropolit, dar și după ce s-a retras la Putna. La Putna a adunat în jurul lui atâția părinți cărturari, pe care i-a format și i-a pus ca și aceștia, la rândul lor, să se jertfească pe sine pentru binele comun. Aceste lucruri spun foarte mult despre cine a fost Mitropolitul Iacob Putneanul.

Nădăjduim că el va fi lumină pentru cei care îl vor chema în rugăciuni, și le va da din înțelepciunea lui, din izvorul credinței, din izvorul nădejdii pe care el le-a avut, și le va da din dragostea cu care inima lui a fost împodobită, căci a avut o inimă plină de dragoste față de popor, față de tineri, față de familii și față de monahi, o inimă iubitoare și jertfitoare.

Dacă ne vom sili și vom învăța lucrul acesta de la Sfântul Iacob Putneanul, ziua de 14 mai, ziua proclamării solemne a sfințeniei sale, va fi pentru noi prilej de bucurie, de înnoire, de primenire lăuntrică – și nădăjduim că așa va fi. Amin!

Material realizat de Mihaela Raluca Tănaseanu şi publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017

Η ΑΚΟΛΟΥΘΙΑ ΤΗΣ ΑΝΑΣΤΑΣΕΩΣ Δ. ΠΑΙΚΟΠΟΥΛΟΣ

ΑΝΑΣΤΑΣΙΜΟΙ ΥΜΝΟΙ (Ψάλλει ο Ντίνος Ξενόφος)

ΠΑΣΧΑ ΙΕΡΟΝ ΗΜΙΝ – ΥΜΝΟΙ ΠΑΣΧΑΛΙΝΟΙ

„Dați la o parte luna de pe cer și aduceți soarele!”

scoalaDe curând citeam un articol apărut la începutul acestei luni în celălalt capăt al lumii, Noua Zeelandă. Intitulat „Profesorul neascultător încalcă toate regulile”, articolul scris de Simon Collins face referire la un experiment inedit, pe care un profesor de studii sociale l-a făcut cu elevii săi de gimnaziu cândva, la începutul anilor ’80 – de unde am tras concluzia că autorul articolului ar putea fi chiar unul dintre acei elevi.

Profesorul trebuia să le vorbească copiilor despre prejudecăți, despre discriminare, despre ura de rasă, despre intoleranță – concepte greu de înțeles din punct de vedere intelectual pentru un copil de 11-12 ani. Însă profesorul acesta știa că asemenea „teme” nu pot fi predate școlărește, că acceptarea diversității, frăția dintre oameni, iubirea de aproapele au nevoie să ajungă nu doar în mintea tinerilor săi învățăcei, ci direct în sufletul lor. Așa încât i-a pus să se îmbrace într-o zi în mod caraghios, cu șosete roz și sandale verzi, cu lenjerie de corp purtată pe deasupra blugilor, cu papion și pantaloni scurți și așa mai departe. Îmbrăcați ca niște clovni, i-a plimbat pe o distanță de doi kilometri pe cel mai aglomerat bulevard din orașul lor. Bieții copii au atras asupra lor toate privirile dezaprobatoare, râsetele batjocoritoare și glumele proaste, ba chiar au primit și amenințări. Un copil care a dorit să-și cumpere o înghețată a fost alungat de vânzător cu o înjurătură, spunându-i-se că e „un ciudat”, dar profesorul nu a considerat încheiat experimentul până ce toți copiii nu au străbătut acești doi kilometri umiliți, batjocoriți și alungați pentru simplul motiv că erau îmbrăcați altfel.

La întoarcerea în școală, i-a rugat să scrie cum s-au simțit în timpul plimbării, și fiecare și-a împărtășit experiența. O fetiță, de pildă, a declarat că, după ce și-a scos costumația în care s-a plimbat, s-a simțit de parcă și-ar fi dat jos o piele în care nu ar fi avut cum să fie acceptată ca persoană niciodată. Şi-a adus atunci aminte de o colegă de la o clasă paralelă, o fetiță cu „buză de iepure”, de care o mulțime de copii râdeau, și care obișnuia să se retragă în pauze într-un colț, cu gluga trasă peste ochi, neîndrăznind să se apropie de nimeni și nefiind poftită de nimeni să intre în vorbă sau să se joace. Abia după acest experiment fetița a început să se întrebe cam cum ar fi să trăiești cu un „costum” de care să nu poți scăpa niciodată − cum ar fi o infirmitate sau un semn particular, sau având pielea de culoare, sau simplul fapt de a aparține unui grup etnic marginalizat – și din cauza căruia ești privit ca un ciudat, eşti alungat, umilit, batjocorit.

Ceilalți copii au avut și ei experiențe similare și, în această scurtă plimbare, au învățat pe pielea lor ce înseamnă prejudecata, intoleranța, ura de rasă, discriminarea. O lecție de viață, o lecție trăită, simțită, nu doar vorbită, și tocmai de aceea înțeleasă.

Acest timp de învățare se numește transformative learning, adică învățare transformativă, și presupune nu doar o implicare cognitivă, ci și emoțională, iar temelia acestui tip de învățare este convingerea că poți să te transformi. Că poți să înveți și să te transformi.

Minunat spus, minunat experiment, iar unii pedagogi s-ar grăbi să adauge: „Iată, o nouă paradigmă educațională!”. Pentru cine nu cunoaște Evanghelia, desigur, o astfel de educație este nouă, însă cu adevărat vechimea ei este de peste 2000 de ani. Iisus și-a educat ucenicii în felul acesta, transfigurându-i prin trăire, nu doar prin povață. I-a educat pe ei, și pe noi, toți cei ce credem în cuvântul Lui.

Însă, dacă nu luăm aminte la cuvintele Sale, nu prea avem ce să ne aducem aminte. Dacă noi înșine, ca părinți, nu trăim în spiritul iubirii de aproapele, nu avem cum să ne învățăm nici copiii, oricâtă educație civică le-am face.

Cultul personalităţii la copii

Ba, mai grav, mulți părinți își tratează copiii cu grijă și iubire exagerată, cu o exagerată îngăduință față de greșelile și mofturile lor, cu cerințe minime și lipsă de măsură și de limite, încât îi transformă, de la vârste foarte fragede, în ființe egoiste, narcisice și tiranice, convinse că sunt mai importante decât toți ceilalți și că lumea s-a născut ca să-i slujească pe ei.

Zilele trecute, o mămică îmi povestea cum soțul ei îi „aniversează” ziua de naștere a copilului lor odată la fiecare trei zile, cu tort și lumânări și „mulți ani trăiască”, și că-i face zilnic câte un cadou. Iar tot acest cult al personalității a început încă de la vârsta de un an! Rezultatul? Într-o seară, supărat că părinții se străduiau să-l convingă să meargă la culcare pentru că e târziu și s-a făcut noapte, micuțul le-a dat poruncă: „Dați la o parte luna de pe cer și aduceți soarele, să se facă zi!”.

Pare o replică din poveștile cu prințese mofturoase, dar lucrul e cât se poate de real. Și de dramatic! Mulți părinți procedează în mod similar, poate nu atât de deșănțat, dar nici foarte departe, cultivându-le copiilor ideea că sunt cei mai speciali de pe pământ, făcându-i să se simtă ca niște mici dictatori, neînfrânați, nemiloși, biruitori. Or, când ei cresc de mici astfel, cum să mai accepte că toți ceilalți copii sunt la fel de speciali pentru părinții lor, că trebuie să se poarte frumos, civilizat, să fie toleranți, iertători, să aibă compasiune și bunăvoință față de toți ceilalți oameni, față de natură, de animale, de întreaga Creație?

Personalitățile narcisice nu simt, nu pot să simtă recunoștință pentru ceea ce primesc de la altul, iar capacitatea altcuiva de a dărui le stârnește invidia. Narcisicul va profita de omul generos și bogat în calități, pe care însă îl va urî și-l va pedepsi în neostoita lui foame de a-și hrăni sinele gol. Narcisicul nu poate avea relații marcate de satisfacție, pentru că el însuși nu poate fi niciodată satisfăcut. E gol pe dinăuntru, și nimic nu va mai reuși să-i umple acest vid pe care părinții îl amplifică, fără să-și dea seama, prin nemăsuratele lor dovezi de „iubire”, prin lipsa de limite, prin faptul că nu-i cer niciodată nimic.

În universul unei astfel de familii, Dumnezeu nu există. L-au exilat, ca să-i facă loc copilului lor. Părinții trăiesc fără credință, fără smerenie și fără măsură, uitând că și copiii tot daruri de la bunul Dumnezeu sunt. Părinți fără credință cresc copii fără credință, care își vor însuși cognitiv toate noțiunile și conceptele politically correct, dar nu le vor putea trăi în mod autentic niciodată. Nu vor disprețui colegul cu pielea mai închisă la culoare, ci doar îi vor disprețui pe colegii mai săraci. Nu vor rejecta copiii cu dizabilități, ci vor rejecta copiii pe care-i vor considera nedemni de atenția lor, ori pe care-i vor invidia. Nu vor fi intoleranți față de copiii aparținând unei anume etnii, ci vor fi intoleranți față de toți cei ce nu sunt de acord cu ei. Vedem deja în grădinițe și în școli astfel de manifestări la tot pasul – copii care sunt în stare de fapte dintre cele mai îngrozitoare față de colegii lor, de mârșăvii cumplite și de acte de o cruzime inimaginabilă, care le pot aduce pe victimele lor în pragul sinuciderii.

În condițiile unui parentaj defectuos, în condițiile cultului personalității la copii, orice educație civică va rămâne doar o cultură de vitrină. O vor afișa, dar nu o vor purta în suflete; o vor arăta demonstrativ, dar nu o vor pune la treabă! Nu va fi decât o grefă de toleranță și de egalitarism pe un suflet egocentric, meschin, tiranic chiar. Roadele cultului personalității la copil se văd încă de timpuriu, dar îndreptarea este anevoioasă, pentru că presupune detronarea copilului, căderea lui din slava cu care era obișnuit, smerirea, înfrânarea dorinței, amânarea plăcerii, dăruire.

Sfaturi pentru sănătatea psihică și morală a copilului nostru

Ce putem face pentru sănătatea psihică și morală a copilului nostru?

Să punem limite rezonabile dorințelor lui.

Să-i amintim că pentru noi, părinții lui, el este special, și îl iubim într-un mod special, dar că fiecare copil și fiecare om este special în felul său pentru părinții lui, pentru copiii lui, pentru cei dragi ai lui. În acest fel, îl asigurăm pe copil de dragostea noastră, dar îl învățăm şi că toți oamenii sunt la fel de prețioși.

Să fim cumpătați atunci când îi facem cadouri; să-i îndeplinim dorințele, dar fără grabă, învățându-l să aștepte după tot ceea ce-și dorește cu adevărat.

Să-l învățăm de mic să dăruiască mici cadouri altor copii și altor persoane, să le facă mici favoruri, să împartă cu ceilalți ceea ce are.

Să-i sancționăm manifestările de intoleranță la adresa altor copii sau a altor persoane.

Să-i cerem să se poarte cuviincios și politicos cu toată lumea, indiferent cât de modest e cel din fața lui.

Să descurajăm lauda de sine și să fim cumpătați în aprecierile pe care le facem – să fie meritorii la adresa comportamentelor lui, fără a-i exagera în nici un fel calitățile.

Să-i dăm sarcini încă de mic, pe măsura lui.

Să-l învățăm să facă milostenie, să-i oferim noi înșine modele de compasiune și de smerenie.

Să-i dăm noi exemple de toleranță și de respect, de modestie și de cumpătare, de generozitate și de înțelegere în familie, în cercul de prieteni și în societate, evitând să spunem cuvinte sau să facem gesturi batjocoritoare față de alții, evitând să-i umilim pe alții și să ne lăudăm cu realizările noastre.

Să-i cerem să-și exprime recunoștința zilnic măcar pentru un singur lucru bun care i s-a întâmplat în ziua respectivă, și să facă cel puțin o remarcă de apreciere pe zi la adresa fiecărui membru al familiei, a vreunui coleg de școală, a vreunui cadru didactic.

Să-i cerem să facă un act de reparație morală și materială ori de câte ori a nedreptățit pe cineva, s-a purtat rău cu cineva sau a păgubit pe cineva. Scuzele nu sunt de ajuns!

Să-i povestim întâmplări din Biblie, să-l familiarizăm cu minunile și pildele Domnului Iisus spre a avea dreapta măsură la care să se raporteze, nu să-și măsoare defectele cu ceilalți și să-și găsească îndreptățire.

Să-l învățăm să se roage și să creadă în Dumnezeu.

Aduceți-vă aminte că noi, ca adulți, îi putem sminti dacă noi înșine suntem niște smintiți și că, așa cum ni se spune, vom da seamă pentru răul pe care l-am făcut „acestora mici” − rău ce nu va putea fi niciodată măsurat cu adevărat, pentru că un suflet schilodit de mic va crește schilodind alte suflete.

Psiholog Irina Petrea

Sursa: familiaortodoxa.ro

Αφιέρωμα στη μνήμη του Λυκούργου Αγγελόπουλου από την ΕΛΒΥΧ (3ο μέρος)

Învierea Lui ne-a învățat iubirea

SymeonCossec1

Din zorii creștinismului și până astăzi, sărbătoarea Învierii Domnului marchează într-un mod aparte nu numai fiecare primăvară, ci însăși viața fiecăruia dintre cei care pășesc pe urmele Celui ce a înviat. Tainele ei devin însă cunoscute mai ales acelora care îi dăruiesc întreaga viață, asumându-și veșmântul monahal, iar unul dintre ei este și arhimandritul Syméon, egumenul Mănăstirii „Sfântul Siluan”, una dintre cele mai cunoscute comunități monahale ortodoxe din Franța.

Părinte arhimandrit, ce a reprezentat Învierea lui Hristos pentru lumea păgână? Dar pentru Biserica primară?

Pentru Antichitatea păgână, Învierea lui Hristos este o noutate absolută. De altfel, pentru majoritatea oamenilor acest fapt este de neînțeles. În afară de poporul evreu, se pare că nimeni nu aștepta această revelație. Toți trăiau cu iluzia unei mitologii, sau a unei filosofii mai mult sau mai puțin apropiate de o oarecare morală. Învierea lui Hristos este cu totul înnoitoare, căci nu mai este vorba despre o reflecție sau de o imaginație, ci de un fapt real, constatat și descris mai întâi de câteva femei sfinte, iar apoi de apostolii înșiși. Este vorba așadar despre o experiență de viață care transformă întreaga viziune generalizată în păgânism sau în lumea antică. Evangheliile ne arată că Domnul Cel Înviat S-a plasat de bunăvoie în prelungirea istorică a Israelului, însă întreaga istorie a Israelului se îndepărtează, desigur în mod progresiv, de gândirea antică și de practicile păgâne. În diferitele lor scrieri, Sfinții Părinți vor pune în evidență Sfintele Paști ca „sărbătoarea sărbătorilor”, care prăznuiește nu numai Învierea lui Hristos, ci întreaga taină creștină și realizarea planului de mântuire a omului și a lumii. Sfântul Grigorie cel Mare ne spune că „Vechiul Testament vestește istoria viitoare a Domnului, iar Noul Testament o povestește atunci când ea s-a împlinit deja”. Majoritatea vechilor omilii ale Sfinților Părinți, de multe ori inspirate de la Sfântul Ipolit al Romei, insistă asupra acestei separări a istoriei, între ieri și astăzi. În plus, trebuie remarcat faptul că de multe ori Părinții vor lua drept sprijin simbolistica păgână, a „luminii” sau a „renașterii primăverii”.

Chiar dacă dovezile învierii date de Evanghelie sunt de ordin senzorial (spre exemplu, ex­pe­riența Apostolului Toma), Sfinții Părinți vor pune accent pe credință, care trece prin auz, deci prin cuvânt: „Vestește-mă numai: ei vor crede și mă vor adora. Nu vor cere alte dovezi. Spune-le că sunt chemați prin har și contemplă credința lor: fericiți sunt într-adevăr cei ce n-au văzut și au crezut” (Vasile de Seleucia). De altfel, toți Părinții vor insista asupra credinței în Dumnezeu care ne mântuiește pentru că ne iubește. În acest sens, credința devine o experiență, îndepărtându-se de orice filosofie sau artificiu păgân. Mi se pare că astăzi putem spune că ne confruntăm cu aceeași realitate…

De la moarte la viață

Întreaga noastră viață ne confruntăm cu o problemă care ne frământă pe toți: sensul vieții și al morții. Omul e singura făptură care reflectează și asupra morții. Cum rezolvă această necunoscută?

Moartea este marea problemă cu care se confruntă omul. Ea este o chestiune mereu de actualitate. Lumea păgână continuă să existe, prezentându-ni-se foarte subtil în chiar cadrul civi­li­zației noastre europene… În calitate de creștini, avem responsabilitatea unei mărturii față de lumea care ne înconjoară. Hristos a învins moartea mai întâi asumând-o. Iată mărturia supremei Sale iubiri! Apoi a învins-o înviind, act care stă la fundamentul credinței noastre. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră” (1 Corinteni 15, 17).

Atunci când îmbătrânim, devenim mai mult sau mai puțin conștienți de aspectul efemer al vieții și, din instinct, includem moartea considerând-o o realitate. Tot omul însă simte nevoia unei vieți fără de sfârșit, a unei vieți depline. Fiind creștini, noi știm că Hristos ne-a deschis porțile veșniciei. Cum să introducem însă această realitate în viața noastră? Moartea fizică ne produce adesea frică. Însuși Domnul a trăit această frică în grădina Ghetsimani, însă El S-a abandonat voii Tatălui, încredin­țând apoi în mâinile Acestuia duhul Său (Luca 23, 46; Psalmii 30, 5). În calitate de creștini, noi nu putem face altfel decât să-L urmăm pe Hristos, chiar și în experiența morții Sale, iar faptul însuși de a ști că El a înviat ne încurajează să acceptăm această „trecere”. Nu este ușor, însă avem la îndemână rugăciunea, căci, dacă Domnul ne-a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), tot El ne-a spus și „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Nu este vorba să ne gândim la moarte de manieră obsesivă, ci să ne antrenăm pentru această realitate cerând ajutor lui Hristos, Maicii Sale și tuturor sfinților. Credința trebuie să ne fie mai mare decât frica (să nu uităm faptul că frica vine de la diavol…). În asemenea clipe, la fel ca toți, am acest sentiment de frică, dar îmi revine amintirea unui călugăr trecut de curând la Domnul, ale cărui ultime cuvinte au fost: „Hristos a înviat!”…, și aceasta îmi aduce o mare mângâiere. Cred că acest călugăr, prin rugăciune, a obținut harul unui „sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace”. Hristos Însuși ne-a spus: „Nu vă temeți. [...] Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 10, 20). În sfârșit, trebuie să reținem faptul că moartea despre care vorbim este cea a trupului. Hristos a murit cu adevărat cu trupul pământesc de om, însă sufletul său a rămas viu, și cu acesta Hristos S-a pogorât la iad. Apoi Domnul S-a arătat femeilor mironosițe și apostolilor cu un trup plin de slavă, așa cum vom învia și noi! Astfel, moartea este biruită!

Cum ar trebui să ne raportăm la cei care au suferit în temnițele comuniste secolul trecut?

Toți cei care au fost victime ale opresiunii comuniste din România, ca și din alte țări din est, și care au suferit moartea pentru că erau creștini, se află în lungul șir al primilor martiri din perioada romană. „Martiri” înseamnă „mărturisitori”! Murind pentru credință, aceștia au dovedit până la capăt credincioșia lor și comuniunea lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul reper fundamental al vieții lor. Ei au dovedit de asemenea că Domnul era sensul prioritar al vieții lor. Murind pentru Hristos, ei confirmă nu numai că moartea nu-i desparte de El, ci, din contră, ea le deschide pentru veșnicie o comuniune desăvârșită cu Acela pe care-L iubeau mai înainte de toate! Astfel, ei au mărturisit că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, că nu mai este biruitoare, devenind „poarta” care se deschide către o iubire veșnică, împărtășită și nesfârșită cu Creatorul! Această convingere, alimentată de har și hrănită de credință, nu numai că le-a dat forța să depășească frica și suferința, ci ne-a dat și nouă mărturia a ceea ce este posibil să înfăptuim atunci când credem în Învierea lui Hristos, izvorul Mântuirii noastre!

Creștinii, învățăcei ai iubirii în Hristos

Înviere și pocăință. Cum se armonizează cele două în mântuirea noastră?

Prin Învierea lui Hristos, mântuirea noastră este garantată în întregime. În plus, nu trebuie să uităm că suntem pe pământ tocmai pentru a „învăța” să primim această taină a mântuirii… De fapt, din cauza naturii noastre decăzute și slăbănogite, precum și din cauza propriilor noastre păcate, ne micșorăm capacitatea de a primi desăvârșirea mântuirii. Domnul însă ne vrea părtași la această învățare, iar când devenim conștienți de căderile, greșelile și slăbiciunile noastre, El ne dă posibilitatea de a ne regăsi starea inițială dobândită la Botez! Lacrimile pe care le vărsăm, părerea de rău pentru greșelile noastre și do­rința de a nu rămâne în ele devin astfel un teren de convertire… Cu fiecare cădere și fiecare ridicare, noi învățăm să ne dorim a viețui în totală armonie cu Mântuitorul nostru. Iată ce spune Sfântul Tihon: „Nu mergem către Împărăție din biruință în bi­ruință, ci din cădere în cădere, cu curajul de a ne lăsa ridicați!”, cu alte cuvinte, ceea ce Domnul ne cere este să acceptăm nemărginita Sa Milostivire. Ca să rezum, aș spune că ar trebui să trecem prin trei etape: în primul rând, să ne vedem păcatul (Sfântul Isaac Sirul ne spune: „Cel care-și vede păcatul este mai mare decât cel care săvârșește minuni!”); în al doilea rând, să ne lăsăm priviți de Hristos în această stare și să acceptăm a fi iubiți de El așa cum suntem…; și, în al treilea rând, să cerem harul pocăinței și să trăim într-o anumită asceză. Iată cum ne apropiem în mod progresiv de bucuria Învierii.

Dacă Învierea reprezintă o adevărată nădejde, trebuie să avem răbdare pentru a face din ea o realitate de fiecare zi. Cum? Căutând să iubim întotdeauna mai mult și mai bine! Căci roada Învierii este împărtășirea desă­vârșită de Iubirea dumnezeiască, accesul la îndumnezeire nefiind nimic altceva! Noi devenim așa­dar pe acest pământ niște în­vă­țăcei ai iubirii. Însă aceasta nu se realizează fără ajutorul lui Dumnezeu, ci prin rugăciune, prin împărtășire cât mai deasă și prin primirea beneficiilor milostivirii Domnului prin spovedanie! Pentru a rămâne în această nădejde a mântuirii, să avem în memorie, printre altele, această frază a Sfântului Siluan: „Păcatele noastre sunt precum o picătură de apă în oceanul milostivirii lui Dumnezeu!” Iată cine șterge orice sentiment de vină, această gangrenă a vieții duhov­nicești. „Iubește și fă ce vrei”, spunea Fericitul Augustin. Dacă înțelegem bine acest îndemn, care rezumă întreaga Evanghelie, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu, liberi cu desăvârșire să iubim și să ne îndreptăm cu bucurie către învierea cea de obște!

Prin și în trupul nostru învățăm să iubim!

De ce Hristos n-a descoperit celor vii din tainele lumii de dincolo?

Dacă Domnul nu ne dă detalii despre ceea ce constituie Învierea, este, pe de o parte, pentru că noi am fi făcut orice cu ea… Accesul omului la îndumnezeire necesită credință, înțeleasă ca o participare la procesul acestei reînnoiri. Așa cum am spus mai devreme, noi suntem niște învă­țăcei, cărora nu li se descoperă totul dintr-odată tocmai pentru ca învățarea să dea roade, în tihnă, cu răbdare și cu încredere totală în Învățător. Apostolii știau din experiență că Domnul Iisus Hristos îi iubea pe toți, însă, în ciuda acestei evidențe, l-au abandonat aproape toți în grădina Ghetsimani… Un copil descoperă treptat taina vieții și, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, trebuie să descoperim taina învierii noastre fără teamă, altfel spus, cu credință.

Care este rolul trupului, al materiei, în faptul învierii? Vorbiți despre importanța trupului în creștinism.

Trupul în creștinism are un rol foarte important. Să remarcăm în primul rând că Dumnezeu ne-a dat un trup încă de la creație. Acest trup devine suportul ființei noastre pentru a completa sufletul nostru. Prin suflet și trup noi devenim persoane. Atunci când primim Trupul și Sângele lui Hristos la Sfânta Euharistie, însuși trupul nostru devine astfel o prefigurare a îndumnezeirii. La sfârșitul veacurilor vom trăi într-un trup, bineînțeles plin de slavă, transfigurat, adică eliberat de orice obstacol al păcatului. Pentru Domnul, trupul are o mare importanță (El de altfel l-a și creat…). Îl vedem mereu vindecând bolnavi, slăbănogi, orbi, iar în mai multe rânduri El înviază Trupul creaturii Sale, din dragoste, din compasiune! În icoana Învierii Îl vedem pe Hristos cum îi trage pe Adam și pe Eva din mormânt cu propriile lor trupuri! În slujbele noastre, de-a lungul rugăciunilor, trupul participă intens la lucrarea liturgică: ne prosternăm, facem metanii, sărutăm icoanele, simțim mirosul tămâii oferite lui Dumnezeu, cântăm, strigăm, sărutăm mâna preotului, suport al mâinii binecuvântătoare a lui Hristos… La finalul vieții, trupul nostru este depus în biserică în mijlocul tuturor și participă o ultimă dată la rugăciune. Fiecare vine să-l sărute înainte de punerea sa în mormânt… Din această cauză, trebuie să respectăm atât trupul nostru, cât și pe cel al surorilor și al fraților noștri! Trupul nostru este un reflex al frumuseții lui Dumnezeu, el este templul Duhului Sfânt. Prin și în trupul nostru învățăm să iubim!

Sursa: ziarullumina.ro

Pe ultima sută de metri spre examenele finale

DSC_4636

DSC_4635

Eveniment comunitar: “Mama anului” – ediţia 2017 Diploma a fost încredinţată doamnei Carmen Lăudatu, mamă a trei minunaţi şi binecuvântaţi prunci!

DSC_4603

DSC_4605

DSC_4613

7 mai 2017 – Sfânta Liturghie baptismală în comunitate; botezul pruncei Maria-Alexandra, fiica duhovnicească a familiei Mihai şi Ionela Ioan. La mulţi ani binecuvântaţi!

DSC_4511

DSC_4517

DSC_4533

DSC_4535

DSC_4536

DSC_4537

DSC_4557

7 mai 2017 – O agreabilă vizită în comunitatea noastră: Doamna Senator Ecaterina Andronescu, domnul Ovidiu-Cristian Iane, Secretar de Stat la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, însoţiţi de distinşi colaboratori din Spania

DSC_4587

DSC_4593

DSC_4596

Duminica slăbănogului

942229_801941059938116_6241306755079810162_nA venit la Vitezda după ce toate celelalte speranţe de vindecare i s-au năruit, acutizându-i tot mai mult şi mai mult suferinţa. Aici exista o certitudine: scăldătoarea miraculoasă. Cel care intra primul după ce îngerul Domnului atingea cu aripile sale apa, ieşea vindecat. A văzut de nenumărate ori acest lucru şi fiecare vindecare îi făcea tot mai arzătoare dorinţa ca data viitoare să fie el primul care va intra în apa sfinţită de mesagerul ceresc. Desigur că pentru a-şi împlini acest vis, devenit de atâtea ori realitate în faţa ochilor săi, a făcut în cei 38 de ani tot ceea ce omeneşte era posibil. A căutat, n-am nicio îndoială, locul din care putea ajunge cât mai repede în apă după vizita îngerului; şi-a angajat, desigur, un om priceput, care să-l arunce exact în momentul binecuvântat; s-a rugat, să fiţi siguri, cu o foarte mare ardoare; a sperat şi a disperat, a cheltuit şi a implorat, a plâns cerşind mila, dar nu s-a sfiit ca la o adică să dea şi din coate, ca-n toate situaţiile de acest fel; a invidiat şi poate chiar a urât pe cel care intrând cu o fracţiune de secundă înaintea lui, s-a făcut sănătos; într-un cuvânt, a trăit tot ce se poate trăi într-o astfel de competiţie necruţătoare. Dar degeaba. N-a reuşit niciodată să fie primul… Poate că în decursul anilor a fost de mai multe ori al doilea sau al treilea, dar n-a fost niciodată primul… Şi-a cheltuit astfel, într-o erodare treptată, dar evidentă şi fără drept de apel, banii, speranţele şi consideraţia celor din jur, pentru care era tot mai clar că în persoana slăbănogului aveau de-a face cu un învins. Iar targa lui era împinsă, după fiecare nou eşec, tot mai departe de locul binecuvântat. Din ce în ce mai departe… Şi astfel, după 38 de ani de aşteptare, slăbănogul şi-a pierdut orice speranţă că va putea ajunge vreodată primul în scăldătoarea miraculoasă care să-l vindece…

…38 de ani a aşteptat Domnul, cu o infinită răbdare, cu o nesfârşită iubire, pentru ca cel care se voia primul, să ajungă ultimul. Pentru ca cel care se voia învingător să se recunoască învins. Şi astfel să-l poată ajuta. Şi astfel să-l poată vindeca. Şi astfel să i se poată arăta.

Mereu respins de poarta închisă a inimii, Iisus n-a renunţat. Lovit de mândria agresivă a celui care multă vreme a crezut că se poate vindeca prin posibilităţile sale şi-ale celor din jur, Iisus a răbdat. Rănit de rugăciunile mincinoase ale disperatului care nu vedea mai departe de el însuşi, de interesul său egoist, Iisus a iertat. Alungat de hula celui care se credea nedreptăţit şi de ura faţă de cei care i-o luau înainte, Iisus a revenit. A aşteptat, a răbdat, a suferit, a iertat şi-a iubit, până când slăbănogul, după foarte mulţi ani, condamnat definitiv de indiferenţa celorlalţi, îşi întoarce privirea dinspre oameni şi în sfârşit vede… Îl vede…

Aşadar, pentru a conchide: nu slăbănogul a fost cel care a aşteptat, ci Iisus. Iar miza, marea, adevărata miză, nu era nicidecum vindecarea miraculoasă, ci trăirea revelaţiei că în lume, sub chipul unui Om, se ascundea însuşi Cel Prea Înalt: Dumnezeu făcut om. Mesia cel Promis şi mult aşteptat. Marele Salvator. Scăldătoarea, ca şi boala, erau doar mijloce de încercare a credinţei. Chemare şi revelaţie parţială. Au fost mulţi care au reuşit, într-un fel sau altul, să intre primii în scăldătoare, iar apoi au plecat fericiţi, trecând orbi şi indiferenţi pe lângă Iisus, care în spatele scăldătoarei, undeva între bălării, îi aştepta blând şi smerit, răbdător şi iertător, cu dorinţa arzătoare de a li se oferi. Şi au fost, de asemenea, alţii care, deşi n-au reuşit să intre în scăldătoare, au murit infinit mai fericiţi, căci într-un moment în care au reuşit să învingă disperarea prin răbdare, revolta prin umilinţă, deznădejdea prin credinţă, ura prin iubire, intransigenţa prin blândeţe, au primit un dar nesperat: pe Domnul Însuşi. Care chemându-i, i-a strâns la pieptul Său.

Numără-mă, Doamne, în rândul acestora, căci bolnav sau sănătos, umilit sau slăvit, bogat sau sărac eu nu vreau altceva decât să te am pe Tine. Să fiu al Tău. Cu totul al Tău. Acum şi-n Împărăţia Ta.

Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

Dincolo de suferința celui bolnav, din pagina evanghelică reiese o altă durere a timpului nostru: singurătatea. Să nu ai pe nimeni este o tragedie! Să te simți singur și abandonat într-o lume atât de plină și aglomerată este o suferință. Avem nevoie de oameni. Trebuie să stăm unii lângă alții. Să ne căutăm și să ne găsim unii pe alții, mai ales să ne ajutăm unii pe alții.

De aceea, mă întreb deseori dacă mai vedem în Biserică drumul spre Hristos? Mai mult mă întreb dacă ne simțim în comunitatea parohială membri ai oamenilor care merg spre Hristos? Altfel spus: la ce ne folosește o comunitate? De ce să nu mă rog eu singur în camera mea, așa cum mi-a spus Iisus, convins fiind că și acolo mă întâlnesc cu Domnul? Oare spunând aceasta nu uităm alt cuvânt al Domnului care ne spune că „unde doi sau trei sunt adunați în numele meu acolo sunt și eu”?! Nu putem lua din cuvintele Domnului doar ceea ce ne convine, ci trebuie să găsim echilibrul pentru a le împlini în totalitatea și frumusețea lor.

De aceea, spun cu tărie: Biserica este necesară! Comunitatea parohială este necesară. O comunitate ne este de folos tocmai pentru că ne ajută să-L întâlnim pe Hristos și să-i ascultăm cuvântul, așa cum singuri nu reușim.

Nu putem fi singuri. Nu suntem creați să stăm singuri. Nu suntem suficient de puternici pentru a lupta împotriva răului singuri. Avem nevoie de ajutor, de frați. Avem nevoie să stăm împreună. Trebuie să facem să răsune în inima noastră strigătul oricărui general de război: „Orice s-ar întâmpla, stați împreună!” Nu vă separați. Singur se pierde orice luptă. Doar împreună se poate câștiga. Stați împreună, stați în comunitate, stați în Biserică.

O, Doamne, ajută-ne să înțelegem cât de mare este darul pe care ni l-ai făcut. Ajută-ne să înțelegem cât de important este să stăm împreună, să fim o familie, să fim o singură inimă care bate din dragoste față de Tine. Ajută-ne să înțelegem că victoria împotriva răului să face împreună cu Tine și cu toţii fiii Tăi, frații mei. Ajută-ne să nu ne simțim (auto)suficienți, ci să căutăm comuniunea și comunitatea!

Duminica Mironosiţelor, 30 aprilie 2017… uceniţele Domnului EXEMPLE de dăruire şi de responsabilitate, de hărnicie şi de dragoste: Mariana Danci, Elena Şerb, Camelia-Petruţa Giura, Gina Iordache, Ionela Oanţă, Maria Mocanu… Vă mulţumesc!

DSC_2937

Credința vie a femeilor mărturisitoare – izvor de lumină şi bucurie

XAIRE-1Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat un cuvânt de binecuvântare și recunoștință tuturor femeilor creștine cu prilejul Duminicii Femeilor Purtătoare de Mir (30 aprilie 2017).

Hristos a înviat!

În Duminica a treia după Paști, numită și Duminica Mironosițelor, Biserica Ortodoxă le pomenește pe femeile purtătoare de miruri sau aromate, care, în dimineața Învierii lui Iisus Hristos, au mers primele la mormântul Domnului și au fost întâmpinate de Iisus Hristos Cel înviat. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consacrat această zi de sărbătoare tuturor femeilor creștine dreptmăritoare, urmașe ale mironosițelor, care mărturisesc credința lor în Învierea Domnului Iisus Hristos în familie și în societate.

În momentele Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos „erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-56). Prin fidelitatea şi evlavia lor, aceste femei s-au dovedit mai curajoase și mai devotate Domnului Iisus Hristos, decât Ucenicii Săi.

În Duminica Învierii lui Iisus, pe când răsărea soarele, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea și Ioana au venit cu miruri, pentru a unge trupul Domnului Iisus, așezat în grabă în mormânt în Vinerea Răstignirii Sale, înfruntând teama de cei care L-au răstignit. Curajul și evlavia femeilor mironosiţe au fost răsplătite de binevestirea îngerilor și de către Domnul Iisus Hristos Cel înviat, Care „le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat” (Matei 28, 9). Apoi, alergând „cu frică și cu bucurie mare” (Matei 28, 8) să vestească Ucenicilor lui Iisus Învierea Sa, femeile mironosițe au devenit „apostoli către Apostoli”, după cum le-a numit Sfântul Ioan Gură de Aur.

Vestirea Învierii Domnului Hristos de către femeile mironosițe a deschis în istorie drumul mărturisirii credinței în Hristos Cel răstignit şi înviat de către mulțimi de femei mucenițe și cuvioase, mame și fiice, ostenitoare în gospodărie sau regine şi împărătese creștine.

În acest sens, Sfânta Împărăteasă Elena a arătat iubire smerită şi evlavie față de Hristos Cel răstignit şi înviat, căutând, cu multă osteneală şi cheltuială,  şi descoperind, cu bucurie, Sfânta Sa Cruce, cea dătătoare de viață, iar apoi a contribuit financiar la construirea bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, precum şi la zidirea altor biserici din Ţara Sfântă.

Astăzi, în contextul anului 2017, declarat în Patriarhia Română drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, amintim că, în Biserica Ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane a fost restabilită de către două sfinte femei, şi anume: Sfânta Împărăteasă Irina, care a convocat, în anul 787, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea și Sfânta Împărăteasă Teodora, care a convocat, în anul 843, Sinodul din Constantinopol.

Duminica a treia după Paști ne pune în față icoana Sfintelor Femei Mironosițe, chip al iubirii jertfelnice și curajoase, al compasiunii, al credinței puternice și al dărniciei. Asemenea lor, femeile creștine evlavioase şi harnice din România susțin construirea de lăcașuri sfinte şi educația religioasă a copiilor în școlile publice, cultivă iubirea milostivă față de cei aflați în spitale şi în instituții de asistență socială, ori excelează în alte domenii de activitate benefică pentru poporul român, dar mai ales, ca mame şi soţii, aduc pace şi bucurie sfântă în familiile lor și în societate.

În această Duminică adresăm tuturor femeilor creștine cuvânt de binecuvântare şi recunoştinţă pentru întreaga lor lucrare săvârșită cu multă dăruire de sine şi ne rugăm  Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, precum şi Sfintelor Femei Mironosițe să umple sufletele lor de pace şi bucurie, să le dăruiască sănătate şi mult ajutor!

Întru mulţi şi binecuvântați ani!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Αφιέρωμα στη μνήμη του Λυκούργου Αγγελόπουλου από την ΕΛΒΥΧ (1ο μέρος)

Credință și Cultură Azi. Credință și îndoială (23.04.2017)

Credință și Cultură Azi. Învierea lui Hristos în conștiința omului de azi (16.04.2017)

Credință și Cultură Azi. Imaginea creștinismului, în criză? (09.04.2017)

Perspectiva vieții cotidiene

din-tot-ce-am-cules-in-cateva-sute-de-spectacole-fotografiate-as-alege-imaginea-asta.-Sonetele-lui-Shakesperae-Regia-lui-Robert-Wilson

Ne aflăm în plină perioadă pascală, o vreme a veseliei duhovnicești ce izvo­răște din evenimentul Învierii Domnului. Dar nu numai starea de bucurie în fața Învierii, în calitate de moment axial al istoriei creștinismului, caracterizează aceste zile, ci și experiența lăuntrică a unei schimbări de optică în ceea ce privește viața fiecăruia dintre noi, dobândirea unui sens ce ne direcționează existența spre o anumită țintă bine definită. Perspective noi și nebănuite se deschid omului odată cu Învierea, care altfel nici nu ar exista și nici nu ar putea fi cugetate. O atât de mare însemnătate are Învierea lui Hristos în viața omului, încât Apostolul Pavel ajunge să afirme că în lipsa acestui eveniment nimic nu mai are valoare în exis­tența pământească a omului, totul devine o zădărnicie, chiar și practicarea binelui, chiar și credința în Dumnezeu: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15, 17).

Dar poate vor fi unii care să spună că ei se mulțumesc doar cu o raportare la Hristos ca la un idol, menit să le ajute în această viață ca să le fie bine pe pământ. Și acestora apostolul le răspunde: „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (1 Cor. 15, 19).

Așadar, să ne cercetăm pe noi înșine; noi cum suntem, credem în Înviere? Vedem lucrurile vieții noastre în perspectiva Învierii tuturor în Împărăția lui Dumnezeu? Reușim noi să vedem cum toată lumea – prin urmare și noi și toate lucrurile noastre – se află în mâna lui Dumnezeu și că El le conduce pe toate spre împlinire, spre o cât mai bună înviere? De pildă, atunci când ne sufocă grijile vieții, atunci când nu suntem mulțumiți de serviciul nostru, de situația copiilor noștri, a părinților, a soțului, a soției, oare privim noi toate acestea din perspectiva Învierii, din perspectiva unui sens al tuturor lucrurilor care se va împlini doar dincolo, numai după învierea de obște? Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce ne întristăm pentru că nu am fost răsplătiți cum se cuvine aici, pe pământ, pentru că nu am fost ascultați acum, pentru că dorim să spunem un cuvânt și să se împlinească pe dată, pentru ce nu suntem mulțumiți de omul nostru acum, pentru ce pretindem ca lucrurile să fie perfecte în această lume imperfectă?

După cum bine se știe, lucrurile acestei lumi sunt marcate de imperfecțiune și de stricăciune. Iar de vom privi un eveniment oarecare al vieții desprins de împlinirea lui în Împărăție, cu adevărat nu vom găsi nici un motiv de mulțumire și bucurie. Dar, de vom vrea să vedem lucrurile vieții într-o altă lumină, să credem cu tărie într-o frumoasă înviere a tuturor! Doar din această perspectivă viața și lumea de aici vor avea cu siguranță un sens și ne vom bucura de asta. Mă gândesc la tinerii studenți nevinovați care au ajuns să petreacă ani mulți în pușcăriile comuniste, dintre care unii nu au mai ieșit vii. Au fost niște oameni puternici, personali­tăți morale, altruiști, idealiști, jertfelnici. Și de aceea a fost firesc, așa cum scrie Ioan Ianolide, ca la un moment dat să se întrebe: „De ce am ajuns noi cu ani grei de condamnare în pușcării? Noi, care dorim în mod sincer binele semenilor și al țării? Noi, care visăm la un viitor luminos al tuturor oamenilor?”. Cercetând, în măsura posibilului, cele ce s-au scris despre acești eroi, care prin schimbarea treptată a sufletului lor au ajuns mărturisitori ai lui Hristos Cel înviat, putem desprinde un posibil răspuns. Poate că în momentul în care plini de sincere idealuri intrau în pușcării și doreau binele pământesc al semenilor le lipsea tocmai această perspectivă a Împărăției cerurilor. Adică săvârșirea lucrurilor în perspectiva Învierii și a împlinirii tuturor în chip desăvârșit doar în Împărăția lui Dumnezeu. Toate s-au lămurit odată cu asumarea suferinței din această viață și în momentul în care au înțeles că adevărata viață pentru care trebuie să lupte este dincolo. Se poate observa această schimbare în mărturiile ce au ajuns până la noi despre sfârșitul vieții lui Valeriu Gafencu și al multora ca el, care și-au dat obștescul sfârșit în pușcării sau puțin timp după eliberare. Foarte senini și împăcați, iertându-i chiar și pe torționari, pentru că de-acum întrezăreau unde sunt conduse toate lucrurile lumii, înțelegeau sensul jertfei lor și erau capabili să vadă toate acestea întrucât ei înșiși se îndreptau spre învierea din veșnica Împă­răție a lui Dumnezeu.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

În astă noapte – Monica Pillat

b69d187ab387c374b25e98d7e411568e_-jesus-walking-on-water-jesus-walks-on-water-lds-clipart_854-507

În astă noapte, Doamne,
Te-aştept la malul minţii
Să potoleşti vuirea
Ce-mi răvăşeşte duhul.

Sunt valuri de nelinişti
Care se sparg de gânduri
Şi mi se face frică
Să nu pier în vârtejul
Furtunii dinăuntru.

Dă-mi pacea Ta adâncă
Din mijlocul urgiei,
Ia-mi greul ce mă trage
Spre fundurile mării,
Dă-mi mersul Tău pe ape
Ca să-Ţi întorc iubirea…

23 aprilie – Sf. Liturghie baptismală în comunitate

Duminică, 23 aprilie a.c., a avut loc în biserica parohială Sfânta Liturghie baptismală, în cadrul căreia a fost botezată prunca Elena-Diana, fiica familiei Marian-Lucian şi Dorina Dragu, de acum, cel mai tânăr membru al comunităţii Sfântului Nectarie din Coslada. Felicităm părinţii şi naşii, familia Cornel şi Elena Iosif, dorindu-le viaţă lungă şi bună împreună!

DSC_2660

DSC_2671

DSC_2691

DSC_2705

DSC_2720

La mulţi ani lui George, protopsaltul comunităţii

Să redescoperi mereu sentimentele frumoase ce ţi se adăpostesc în suflet!

Îndatoraţi pentru atâtea Sfinte Liturghii frumos împodobite, îţi dorim, din toată inima: La mulţi ani!

DSC_2903

DSC_2905

Paştile blajinilor în comunitate – 2017

DSC_2741

DSC_2747

DSC_2751

DSC_2764

DSC_2775

DSC_2777

DSC_2785

DSC_2810

DSC_2813

DSC_2843

DSC_2854

Duminica Tomii

17991859_10155212160783550_5076236119699179210_nÎn formularea noastră liturgică, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paşti”, ci duminici “ale Paştelui”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paştelui nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Hristos înviat din morţi nu mai moare. Iisus Hristos este “Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea – repetând tradiţia veche – în liturghia actuală, sărbătoarea Paştelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a tainei Învierii Domnului.

De aceea trebuie să se caute să se menţină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă şi sărbătorească tipică zilei Paştelui, împodobind frumos şi cu bun gust biserica şi altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătoreşte în timpul liturghiei, şi căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern şi prietenesc între cei prezenţi: în special salutul şi toate momentele liturgice şi extraliturgice.

Un preot, privind spre mulţimea mare de credincioşi prezentă în biserică de Paşti, şi-a început predica astfel: “Prietenii mei, conştient că pe cei mai mulţi dintre voi nu vă voi mai vedea până la Paştile următor, profit de această ocazie pentru a vă ura sărbători fericite de Crăciun, precum şi un an nou fericit!” Diferenţa între numărul de credincioşi dintr-o duminică obişnuită, respectiv din duminica Paştelui este evidentă oricui. Mulţi dintre creştinii de astăzi, în ceea ce priveşte participarea la slujbe, au devenit creştini de Paşti: nu îi vezi în biserică decât la Paşti. Aşa se face că un bărbat şi-a criticat la un moment dat parohul: “Vin la această biserică de trei ani”, a spus el, “şi de fiecare dată predica este despre acelaşi lucru. Nu mai aveţi şi altceva despre ce să vorbiţi?” “Ba da”, i-a răspuns preotul. “Dacă nu aţi veni doar de Paşti, când predic despre Învierea lui Hristos, m-aţi auzi vorbind şi despre altceva.”

De ce sunt atâţia creştini care nu reuşesc să participe în mod regulat la slujbele de duminica de la biserică? Răspunsul este: îndoiala sau criza credinţei. Oamenii de astăzi, asemenea oamenilor din toate timpurile, au  foame de Dumnezeu. Sunt în căutarea unui sens al vieţilor lor. Dar se îndoiesc că răspunsul la întrebările lor existenţiale s-ar găsi între cei patru pereţi ai bisericii. Din acest motiv sunt mai dispuşi să petreacă timpul cu activităţi sociale, muncind sau studiind, decât să aducă cult lui Dumnezeu în biserică. Evanghelia de astăzi ne dă exemplul unui om care s-a simţit exact aşa: numele lui este Toma.

“În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20, 19). Ucenicii s-au reunit duminica, prima zi a săptămânii. Din moment ce ucenicii erau evrei, ei participau la serviciile din  sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca şi creştini. Fiind strânşi în numele Lui, Iisus le-a apărut după cum le promisese anterior: “Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo în mijlocul lor” (Matei 18, 20). În acest fel, duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Hristos vine să întâlnească şi să îi întărească pe oameni, ziua specială de cult creştin. Vedem deci că de fapt Evanghelia de astăzi descrie prima duminică creştină de după Înviere. La început slujbele se desfăşurau seara.

Deci ucenicii erau adunaţi pentru slujba de duminică, dar ce vedem? Toma nu este acolo. Unde este Toma? Toma este ca unul dintre creştinii de astăzi, care nu merg la biserică duminica în mod regulat. Aceşti creştini nu sunt în biserică atunci când Iisus vine să îi întâlnească şi să le întărească credinţa. Drept urmare, îndoielile le rămân. Iniţial toţi ucenicii au avut îndoielile lor. Dar în urma întâlnirii cu Domnul înviat în slujba de duminică îndoiala lor a fost transformată în credinţă. Toma a ratat însă această experienţă.

Fiind însă un om deştept, Toma s-a angajat să nu mai lipsească de la nici o reuniune duminicală. Lectura Evangheliei continuă: “După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!” (Ioan 20,26). Acum Toma are şi el parte de înţelegerea Învierii. Imediat îndoiala lui se transformă în credinţă şi se închină spunând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Acum să ne întrebăm cum ar fi fost dacă Toma nu ar fi venit mai departe la biserică, spunând: “Dovedeşte-o! Dovedeşte-mi că Iisus a înviat şi voi veni la biserică!” – ar putea cineva să îi demonstreze aşa ceva doar prin argumente? Uneori cel mai bun argument pe care îl putem oferi cuiva care are îndoieli se rezumă la trei cuvinte: “Vino şi vezi”. Vino şi lasă-L pe Domnul Înviat care este cu noi la slujba de duminică, pe Domnul care este aici prin Cuvântul Său şi prin Euharistie, pe El, pe El însuşi, să îţi vorbească şi să îţi atingă inima şi atunci nu te vei mai îndoi ci vei crede. Răspunsul la întrebările şi îndoielile noastre este aici. Răspunsul este chiar aici. Când ai îndoieli, gândeşte-te la Toma necredinciosul şi învaţă din experienţa lui. Vino şi vei vedea.

Cu siguranță am folosit sau am provocat rostirea mult cunoscutei vorbe: „Când pisica nu-i acasă, șoarecele joacă pe masă”. Când lipsește cel a cărui prezență impune ordine și respect, lucrurile nu merg bine. Când oamenii s-au hotărât să-L alunge pe Domnul din lume, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Omul are nevoie de Dumnezeu. În interiorul omului, în sufletul său, există o neliniștește veșnică, un dor al cerului, o aspirație după ceva mult mai mare decât poate cuprinde ființa noastră. După cum mintea noastră are nevoie de principii și reguli clare, la fel și sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu. Fără Domnul, în sufletul nostru este dezordine. Iar din dezordine, din haos, nu poate ieși nimic bun, cu atât mai puțin o viață plină de frumos, bine și adevăr.

Cât de mare este darul celui înviat care se apropie de noi, ni se descoperă și ne spune: „Eu sunt”, sunt chiar Eu cel de care ai nevoie, cel după care sufletul tău tânjește. Eu sunt pacea inimii tale”. Duminica aceasta şi toate celelalte ale Paștelui ni-L aduc pe Hristos înviat, real, în viața noastră: „Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Este Însuși Domnul cel care se apropie de noi și ne cere să-l recunoaștem. Unde și cum și când se apropie de noi?

Iată două locuri din care Domnul ne spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Primul loc este Euharistia, Sfânta Împărtăşanie. Cu câtă evlavie, bucurie, dor și recunoștință ne-am apropia de Sfânta Liturghie și am primi sfânta împărtășanie dacă am simți cu adevărat cuvintele lui Hristos: „Acesta este Trupul Meu… Acesta este sângele Meu… Sunt chiar Eu!” Să privim cu atenție atunci când preotul ne întinde „trupul şi sângele lui Hristos” să simțim cum Însuși Domnul ne vorbește și ne spune: „Eu sunt”. Să vibreze de emoție inima noastră, să tresalte de bucurie sufletul nostru atunci când aude aceste cuvinte. Să tresăltăm de fericire în prezența Domnului. Și în mod deosebit să conștientizăm că în prezența Lui nu mai putem trăi oricum, nu mai putem vorbi orice, nu mai putem face altceva decât să devenim „martori ai prezenței Sale, martori ai învierii Sale”.

Un al doilea loc suntem noi. Un al doilea loc este omul, cel în care și pentru care Hristos a murit și a înviat. Din interiorul fiecărei persoane umane se aude strigătul Domnului: „Eu sunt”. Cât de diferite ar fi relațiile noastre dacă am privi spre celălalt cu această convingere: în acel om este prezent Dumnezeu, în acel om trăiește Hristos care-mi spune: „Eu sunt! Sunt chiar eu!” Cât de diferit și-ar vorbi soții, s-ar privi frații, s-ar comporta colegii de muncă sau de școală! Cât de diferită ar fi lumea dacă toți ne-am privi și ne-am asculta inima care bate pe ritmul unui singur glas, glasul Domnului care spune: „Eu sunt!”. Să ne apropiem cu reverență și cu respect unii de alții pentru că din interiorul fratelui (disprețuit sau iubit, batjocorit sau apreciat, murdar sau curat, păcătos sau sărac sau bogat, bolnav sau sănătos etc.) este Hristos care ne privește și ne vorbește.

Acestea sunt duminicile Paștelui trăite în splendoarea credinței. Sunt duminicile în care Hristos ne vorbește din Euharistie și din persoana celui de lângă noi și ne spune: „Eu sunt! Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu sunt”. Dacă ne lăsăm pătrunși de această credință atunci cu ușurință în viața noastră se vor dezvolta două „minuni” ale învierii: iertarea și pacea.

Iertarea în viața adevăratului creștin este o practică. Nu ai cum să nu ierți în prezența lui Hristos care ne-a iubit și ne-a iertat oferindu-și propria viață pentru noi. Prezența lui Hristos trebuie să ne ofere curajul de a cere iertarea și puterea de a oferi iertarea. Și aceasta trebuie să fie în orice situație. Bineînțeles că nu trebuie să uităm un lucru: iertarea nu este (doar) o minune. Nu ajunge să rostești „Te iert” și imediat în inima ta să se nască iubirea pentru cel iertat. Acel „te iert” este cu adevărat o minune, dar este abia primul pas. De aceea, este nevoie de un drum mai lung. Uneori spunem „Te iert!”, dar în inima noastră încă nu suntem convinși, în comportamentul nostru încă nu se vede acest lucru. De aceea, trebuie să parcurgem drumul de la iertarea buzelor (iertarea rostită) la iertarea inimii (iertarea trăită!). Pentru un creștin, ca și pentru orice om de caracter, acest traseu, acest drum este o necesitate, o obligație.

Cealaltă minune după care este însetată inima noastră și după care tânjește lumea întreagă este pacea. Să căutăm pacea, să o promovăm. Să privim unii la alții cu gânduri de pace și nu de război sau răzbunare. Să fim mesageri ai păcii. Să nu uităm că pacea pleacă din interior: nu vom răspândi pace dacă în inima noastră nu suntem împăcați cu noi înșine. Cine nu are pacea, nu o poate dărui. Hristos este pacea, este „Împăratul păcii” și de aceea o poate oferi. Și noi suntem chemați să fim asemenea lui mesageri ai păcii, lăcașuri de pace pentru ca apoi să o putem oferi. Să dăruim lumii ceea ce așteaptă cel mai mult, să potolim setea lumii după pace. Să facem pace! Să fie pace în inimă, în case, în familie, la școală și la locul de muncă. Să fie pace! Să facem pace! Hristos este în mijlocul nostru și ne oferă iertare și pace pentru ca la rândul nostru să o oferim celor din jur.

ΙΕΡΟΣΟΛΥΜΑ – Ο ΕΣΠΕΡΙΝΟΣ ΤΗΣ ΑΓΑΠΗΣ, 2017

ΕΣΠΕΡΙΝΟΣ ΤΗΣ ΑΓΑΠΗΣ 2017 ΜΗΤΡΟΠΟΛΗ ΑΘΗΝΩΝ

Ανάσταση Μ.Σαββάτο βράδυ – Γιώργος Φανάρας

O româncă despre Ortodoxia din Madagascar

ss2

Dacă ai dragoste necondiţionată de Dumnezeu şi de aproapele, dacă te dedici trup şi suflet unei cauze, atunci Domnul lucrează şi împlineşte cele de folos, aducându-ţi pace, mulţumire şi bucurie. Mihaela Motoc, o studentă din Sibiu, a avut un vis: să ajungă să facă misiune într-o ţară în care unii nici măcar cu gândul nu ajungem – Madagascar. Iar Dumnezeu i-a împlinit acest vis, căci „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului” 1 Timothei 2:4 şi de aceea îşi trimite aleşii peste tot în lume, pentru propovăduirea Evangheliei. (R.T.)

– Mihaela, ce te-a atras înspre Madagascar şi cum ai ajuns să iei parte la misiunea Bisericii Ortodoxe în aceste ţinuturi?

– Începutul a fost la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde am avut o discuţie cu un profesor despre misiunea şi despre suferinţa celor din Africa, apoi am citit şi o carte, „Misiunea creştină printre vrăjitorii din Africa”, a Părintelui Damaschin Grigoriatul.

Pe urmă, când am vizitat Mănăstirea Perişor de lângă Mediaş, era acolo în vizită un monah din Athos care am descoperit ulterior că era chiar Damaschin Grigoriatul. Am ajuns şi eu în faţa lui, iar primele mele cuvinte au fost că îmi doresc să fac misiune în Africa – eu neştiind cine este dânsul. Aşa mi-a dat Dumnezeu să îi spun. Dânsul mi-a spus că face misiune în Africa de foarte mulţi ani, că e nevoie de ajutor în Africa şi că dacă pot să ajung, e foarte bine, doar că trebuie să fac rost de bani de drum.

– Ce ştiai sau ce ai aflat apoi despre istoria Bisericii Ortodoxe din Madagascar?

– M-a impresionat să văd că acolo chiar este o lume în care poţi regăsi ceea ce a fost în perioada apostolică. Totul a început cu Arhimandritul Nectarie (Kellis), un grec emigrat cu familia în Australia şi ajuns bancher renumit. Dar pe el nu-l interesau banii şi mereu cugeta mai mult la cele ale lui Dumnezeu. Într-o zi, a ajuns acasă, a luat avionul şi s-a dus în Grecia. A ajuns într-o biserică, a vorbit după slujbă cu episcopul care oficia acolo şi a rămas în Athena să facă Facultatea de Teologie, după care a devenit ieromonah. A revenit apoi în Australia şi, pentru că familia lui avea foarte mulţi bani, a întemeiat un centru cu biserică, o redacţie de ziar, un radio, un trust de presă.

A simţit în inima lui chemarea spre propovăduire în spaţiul african, pentru că acolo realmente este nevoie. La baza misiunii Arhimandritului Nectarie a stat, după cum mi-au spus mai mulţi, chiar intervenţia Sfântului Nectarie din Eghina. A fost exact ca apostolii. Arhimandritul Nectarie a ajuns mitropolit şi a fost trimis în Madagascar. Era primul cleric ortodox care a ajuns în Madagascar. Cu timpul, a făcut multe lucruri, printre altele a construit catedrala Sfântul Nectarie chiar în centrul capitalei, Antananarivo. În 2004 a fost însă acel accident groaznic, în care şi-au pierdut viaţa şi el, şi Patriarhul Petru al VII-lea şi alţi patru mitropoliţi şi 11 arhimandriţi.

A venit după el Mitropolitul Ignatie (Sennis), actualul întâi-stătător al Bisericii din Madagascar, care face parte tot din Patriarhia Alexandriei şi a Întregii Africi. Înalt-Preasfinţitul Ignatie a dezvoltat şi mai mult Biserica de acolo – când a venit el era practic jumătate din cât este acum.

Acolo lucrurile sunt invers faţă de situaţia de la noi, pentru că dacă aici noi ne susţinem Biserica, acolo oamenii sunt atât de săraci încât situaţia e invers: Biserica este cea care îi aşteaptă cu o cănuţă de lapte cald – lapte-praf! – pe care îl primesc din Australia în saci mari, şi nişte biscuiţi proteici. Pentru asta vin oamenii de la distanţe de câţiva kilometri, cu copiii în braţe, pe jos, cum pot, că e frig, că plouă, cum o fi. De multe ori, asta e singura hrană a lor.

Primul meu popas în misiune a fost la Manakara, unul dintre cele şase oraşe importante, în afară de capitala Antananarivo. Aici m-am întâlnit concret cu suferinţa oamenilor. Oamenii din Manakara sunt, într-adevăr, suferinzi şi primul impact pentru mine a însemnat enorm, pentru că mi-am dat seama că noi, românii, nu suntem muritori de foame. Avem probleme, avem situaţii dificile în ţara noastră, dar cu adevărat muritori de foame nu suntem, cum am văzut acolo. Se vede pe chipul lor, se transmite starea lor şi îţi vine să plângi doar văzându-i. Pe de altă parte, sunt şi feriţi de alte aspecte ale lumii noastre – viaţa lor e simplă, foarte-foarte simplă. Ne bucurăm că s-au construit aceste biserici, când am plecat eu erau o sută unsprezece biserici în toată insula, din care şapte sunt în capitală. Misiunea e făcută să le câştigăm inimile oamenilor prin a le da răspunsuri şi prin a le arăta ceva concret, prin propriul model şi prin dăruire – şi ăsta e un lucru pozitiv.

Să nu uităm suferinţa lor şi foametea! Nu degeaba li se spune „lumea a treia”. Am avut situaţii în care copiilor prietenelor mele de acolo le curgea sânge din nas sau plângeau, şi mi s-a explicat că plângeau de dureri banale, pe care noi le rezolvăm uşor aici, dar părinţii copiilor de acolo nu au medicamente, nu au un antinevralgic sau o banală pastilă. Stai şi plângi lângă copil, aşteptând să îi treacă durerea! Nu mai vorbim de alte boli, cum ar fi poliomielita, care îi afectează pe foarte mulţi. Am văzut foarte mulţi oameni afectaţi fizic, în special vederea şi funcţiile locomotorii le sunt afectate. Asta e provocarea, că noi trebuie să le arătăm dragoste şi să le arătăm că suntem egali.

Cu fetele am început să fac nişte lecţii de engleză pentru şcoală. Le citeam, vorbeam, făceam mâncare împreună. Văzând copiii de la biserică, m-am gândit că ei au predilecţie pentru cântat la strană. Am făcut un cor şi părinţii au fost anunţaţi să îşi aducă copiii la biserică pentru a forma acest cor. Era chiar înainte de Sfintele Paşti, aşa că le-am pregătit nişte cântecele cu ajutorul unei prietene, Rebecca. Am avut chiar şi unul în limba română. Am fost uimită cât de repede au prins. Erau foarte bucuroşi, nu mai plecau din biserică. Stăteam foarte mult timp împreună şi nu mai reuşeam să fac alte activităţi, foarte greu mă despărţeam de ei. Erau foarte drăgăstoşi.

Revenind la propovăduire, nu le câştigăm inimile prin strategii, cum au protestanţii, care vin la uşă şi încearcă să te câştige prin diverse tertipuri. Nu, Ortodoxia trebuie să câştige inimile oamenilor prin viaţa trăită – asta e părerea mea, şi cu ea am şi plecat acolo.

Am simţit acolo lucrarea lui Dumnezeu, am simţit că nu sunt singură şi că Maica Domnului îmi dă ajutor, pentru că, altfel, eu sunt o fricoasă. Multe lucruri cu care m-am confruntat nu cred că le-aş fi putut face faţă singură – asta îmi mărturiseşte şi soţul, şi familia, toţi cei care mă cunosc şi m-au cunoscut. Dacă iubeşti mult şi există afectivitate în sufletul tău şi în relaţiile interumane, cred că ai puterea să depăşeşti chiar şi problema limbii.

 „Sfânta Liturghie le-a mişcat ceva în inimă”

 – Ai cunoscut malgaşi convertiţi la Ortodoxie?

– Da, Doamna Christina şi Domnul John Lala, care au făcut din casa lor biserică. Care e povestea lor: el este judecător şi are o situaţie financiară mai bună. Au un televizor – cu purici, alb-negru, dar îl au. Într-o zi au dat drumul şi în acel moment tocmai era Sfânta Liturghie şi s-au uitat, din curiozitate mai mult. S-au uitat la toată slujba şi ceva s-a produs în inima lor. Au fost fascinaţi, ascultând Sfânta Liturghie, şi le-a mişcat ceva în inimă şi au simţit că e ceva aici – aici e ceva divin. La foarte scurt timp după aceasta l-au căutat pe Înalt-Preasfinţitul Ignatie să vorbească cu dânsul. Au urmat trei ani de catehumenat, trei ani de pregătire pentru Botez.

Sunt, într-adevăr, deosebiţi. Şi-au pus casa la dispoziţia Bisericii. Au cedat camerele şi au transformat casa în biserică. Acolo se slujeşte, se ţin cateheze. Doamna Christina şi-a luat în serios rolul. Ea merge pe insulă în zona Tuléar. Aici e durere, mor copiii pe capete. Ca să vă daţi seama ce înseamnă: nu au nici apă! Aşteaptă din nord, de unde vin foarte multe cisterne cu apă, o dată pe lună, doar o dată pe lună au posibilitatea să trimită cisterne cu apă din râu. Ei sunt adaptaţi, dar eu dacă aş bea aş muri – noi doar apă îmbuteliată putem bea.

Doamna Christina cunoaşte suferinţa celor de acolo. Dânsa merge şi propovăduieşte Evanghelia acolo. Pune un punct pe hartă şi merge acolo şi le vorbeşte oamenilor despre Iisus, despre Biserica noastră, despre cum s-au convertit ei.

– În afară de Doamna Christina, ce alţi oameni deosebiţi care fac misiune acolo te-au impresionat?

– Doamna Olga şi soţul ei, Domnul Iannis, apropiaţi ai Înalt-Preasfinţitul Ignatie, şi care sunt acolo de opt ani. Ea este şi foarte ataşată de malgaşi, în tot ce face are răbdare şi dragoste – cu copiii, cu bătrânii –, e o ascultătoare. Ea e un model pentru mine în primul rând pentru răbdarea asta pe care o are faţă de oameni, de preocupările de zi cu zi. S-a dăruit, îi mângâie pe toţi. Şi Domnul Iannis face multă rugăciune, e un om al rugăciunii, dar şi un om al scrisului, mai face şi icoane. Malgaşelor le plac foarte mult icoanele. Când am fost cu Înalt-Preasfinţitul, le-am dăruit icoane, cărţi, şi de icoane se bucurau foarte mult.

Vreau să vă spun şi de o altă convertire la Ortodoxie, a prietenei mea Rebecca. La biserica de la orfelinatul cel mare, construit cu fonduri din Australia şi cu ajutorul unor greci, acolo e o biserică pe care a vizitat-o Preafericitul Patriarh Theodor al II-lea. Doamna Rebecca şi soţul ei au văzut că a venit o personalitate în oraşul unde locuiesc ei şi că sunt mulţi oameni adunaţi. Au fost şi ei să vadă despre ce este vorba – toţi se strâng la astfel de evenimente, se adună să vadă. Au stat şi ei prin preajmă. S-a făcut ca ei să ajungă chiar lângă uşa bisericii unde era Preafericitul şi, după mărturisirea sa, Preafericitul a bătut în uşă – erau rugăciunile specifice – şi uşa s-a deschis singură, aşa mărturisesc ei, şi au şi simţit ceva. Ei au zis că a fost o minune, că nu era nimeni care să deschidă uşile. Ceva i-a atras, au simţit şi au zis că acela – Preafericitul – e o persoană sfântă, că în biserică e sfinţenie. Aşa mi-au mărturisit, că ăsta este motivul pentru care au trecut la Ortodoxie.

„Oamenii simt că se întâmplă ceva”

– Cum sunt preoţii de acolo şi care este atmosfera de la slujbe?

– Acolo se hirotonesc preoţi malgaşi, pentru că au seminarul teologic de la Alasura. Mai sunt şi ieromonahi din Muntele Athos, cum e cazul Părintelui Policarp, care are o misiune destul de frumoasă, chiar dacă e într-un sat trist, la Tuléar. La capela din hospice programul de rugăciune este în fiecare zi de la şase şi jumătate dimineaţa, cam 45 de minute sau o oră şi tot aşa este şi la patru şi jumătate după-masă o Vecernie. Este frumoasă implicarea copiilor la strană, a fetelor din hospice, şi bătrânii care sunt acolo.

Impactul Bisericii faţă de oameni e destul de mare. Oamenii simt că se întâmplă ceva. Copiii m-au impresionat, pentru că sunt foarte cuminţi în biserică, unii sunt fără părinţi, dar participă Duminică de Duminică. Ei au un preşedinte pe fiecare biserică. Soţul Doamnei Rebecca este preşedintele la biserica de la complexul Alasura. Dincoace, la biserica de la Doamna Christina şi John Lala, pentru mine a fost o trăire mai altfel, aici m-am simţit în mijlocul lor, al oamenilor de rând, al oamenilor cu probleme mai mari.

– Cum vezi viitorul comunităţii creştine ortodoxe malgaşe peste zece ani?

– În viziunea mea, viitorul l-aş condiţiona de ajutorul nostru, al întregii lumi, nu numai al României, dacă se reuşeşte o sensibilizare a creştinilor din lumea noastră – nu degeaba vorbim de lumile astea diferite, de „lumea întâi”, „lumea a doua”, „lumea a treia”. Oricum, acolo Ortodoxia este în dezvoltare. Eu văd că procentul creşte, şi dacă există şi acest factor, ajutorul creştinilor din zona noastră, cu siguranţă putem vorbi de o Biserică ortodoxă de mare valoare acolo, chiar cred asta. Cât m-am informat, am mai vorbit cu cei de acolo, cu Doamna Olga, cu Domnul Iannis, ei mi-au spus: „Mihaela, uite, acum am botezat douăzeci şi cinci, şi stai, nu am terminat, că pregătim din nou toate ca să mergem în satul celălalt, că şi acolo avem nu-ştiu-câţi”…

– Ai spus că ai participat la nişte Botezuri. Cum au fost?

– La Botez, de la mic la mare, copii, adulţi, bătrâni, tineri. Într-un vas mare, cu multă emoţie. Dar ce este interesant este că ei acordă foarte mare importanţă evenimentului. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare în ziua cu Botezul, aşa cum le aveau. Erau bucuroşi, erau încântaţi. Nu ştiu la ce nivel au conştientizat ei, că se fac cateheze cu ei, dar, oricum, manifestă bucurie, entuziasm, deschidere. Au fost vreo douăzeci şi ceva de persoane botezate. După Botez le-am oferit o icoană, o carte, ce am putut. A avut loc apoi o Cununie a unei familii cu cinci copii. A fost o nuntă sărăcăcioasă, dar pe mine m-a interesat Taina, până la urmă, care s-a săvârşit.

„Evident că te schimbă o astfel de experienţă”

– Ce ai învăţat în urma acestei misiuni?

– Am învăţat să fiu umană cu adevărat, adică mi s-a lărgit acest aspect. Dacă aici mai dai la un cerşetor, mai faci o faptă bună, mai ajuţi o persoană cu probleme şi faci fapte bune, eşti mulţumit. Dar eu acolo am învăţat ce înseamnă cu adevărat umanitate, când te dăruieşti cu adevărat. Copiii aceia m-au învăţat să iubesc. Evident că te schimbă o astfel de experienţă. Le-am spus colegilor mei că măcar două săptămâni fiecare dintre ei ar trebui să meargă acolo. Ajungi altfel. Misiunea din Madagascar m-a ajutat foarte mult să mă desprind puţin de lume, să lupt cu patimile, cu atracţiile astea din zona noastră.

– Ce gând crezi că ar transmite malgaşii unei comunităţi creştine cu o istorie în spate?

– Mă bucur de întrebare, pentru că chiar vreau să fiu glasul lor. Este un strigăt de ajutor lumesc, pentru că ei au nevoie de ajutor şi pentru trup şi pentru suflet. Noi punem întotdeauna în mod superior partea duhovnicească, ne pregătim ca şi creştini pentru Împărăţia Cerurilor, însă vreau să folosesc un citat: „Dăruind vei dobândi”. Uite, dacă pentru mine pâinea nu este o problemă, pentru că am nevoie să mă hrănesc şi trebuie să îmi procur hrana, e un lucru banal, dar dacă mă gândesc la pâinea aproapelui meu, asta presupune şi o iubire faţă de el şi o grijă, e o datorie, o datorie spirituală. Mesajul lor acesta e: „Ajutaţi-ne cum puteţi, cu ce puteţi, şi să ştiţi că existăm şi noi”. Asta vreau să spun, că ei există, că sunt acolo şi există Biserică ortodoxă în Madagascar. Eu vreau să fiu vocea lor, să le spun românilor mei, să transmit în ţara mea că am fost şi i-am văzut şi spun că ei există. Şi să nu vadă superficial suferinţa lor: „Ei sunt cu treaba lor, noi cu a noastră”. Nu. Dacă s-ar pune pe acelaşi picior de egalitate cu ei ca oameni, atunci altfel vezi cine are nevoie primul de ajutor. Şi de o rugăciune – dacă ştim de existenţa lor, să le mai trimitem câte un gând, să ne mai rugăm pentru ei.

– I-ai îndrăgit foarte mult, se simte lucrul acesta…

– Eu cred că orice om care are în el simţământul umanitar şi inima lui încă arde, nu are cum să nu îşi deschidă imediat toată afecţiunea faţă de ei, dacă începe să cerceteze situaţia lor şi să vadă că viaţa noastră e mult mai bună. Trebuie doar să lărgeşti perspectiva şi să cercetezi. Trebuie să cauţi la suferinţa omului, nu? Nu numai la omul care e lângă tine.

E adevărat, eu nu zic că toţi trebuie să facă acum misiuni cum fac eu în Africa. Eu nu zic că o misiune în ţara ta nu e la fel, dar aş transmite aşa tuturor creştinilor, tuturor credincioşilor: să îşi caute în inima lor potenţialul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu. Pentru că noi o ignorăm; ne ignorăm pe noi înşine, până la urmă. „Cine sunt eu şi care e rolul meu în Biserică?” Dacă noi ştim şi avem conştiinţa apartenenţei la Biserică, haideţi să vedem şi în interior care e rolul fiecăruia, că Biserica nu înseamnă doar preoţii care slujesc în altar, şi eu am participat la slujbă şi mi-am făcut, cum să zic, datoria, am participat Duminică, m-am spovedit, m-am împărtăşit şi totul rămâne aşa, o practică. Cine sunt eu? Nu sunt doar un om care umple un spaţiu în biserică în timpul rugăciunii, în timpul slujbei. Cu siguranţă nu m-a creat Dumnezeu doar pentru asta şi după aia să ies şi să îmi văd de viaţa mea, de serviciu, de copii, de ce-oi mai fi având eu în viaţă. Cu siguranţă că am un rol în Biserică, un rol acolo şi ăsta trebuie să îl descoperi. Ce este minunat, în orice spaţiu este lucrarea lui Dumnezeu – că e în Madagascar, că e în România, că e în Sibiu, că e în Braşov. Lucrarea lui Dumnezeu e minunată, nu eu.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Sursa: familiaortodoxa.ro

„O Biserică vie înseamnă o comunitate vie” – Preasfinţitul Macarie, episcopul Europei de Nord

7302079

„Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem Lumina cea cerească”, spunea una din conştiinţele mărturisitoare ale Bisericii, Părintele Gheorghe Calciu. Cu această înţelegere, a nevoii vitale de apartenenţă la o familie duhovnicească pentru supravieţuirea în lumea tot mai ostilă creştinilor de astăzi, l-am căutat pe Preasfinţitul Macarie, episcopul român al țărilor scandinave, cunoscând lucrarea sa jertfelnică de păstor de suflete în diasporă şi dorind să ne împărtăşească din experienţa sa comunitară. (R.H.)

– Preasfinţia voastră, care este rolul vieţuirii, asumării existenţei într-o obşte de tip parohial pentru devenirea duhovnicească a creştinului?

– Rolul vieţuirii în parohie ar trebui să fie acelaşi dintotdeauna: experienţa vieţii întru Hristos. Vedeţi, societatea creştină nu a fost niciodată o societate individualistă. Creştinul simte nevoia de a se completa şi prin celălalt şi, dacă simte această nevoie, caută tot timpul să împlinească poruncile Mântuitorului. Aceste porunci sunt încununate de legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Şi acestea două, iubirea față de Dumnezeu şi faţă de semeni, sunt cele două modalități prin care un creştin autentic niciodată nu ajunge autosuficient în desăvârşirea sa duhovnicească, în creşterea sa duhovnicească, în unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Aşa putem trăi practic, concret credinţa noastră, iar testarea concretă a credinţei noastre nu se dă altundeva decât în obşte. Când suntem în izolare, trăim de multe ori în închipuire de sine. Atunci când suntem singuri, suntem poate uneori mai smeriţi, mai evlavioşi, ne înfrânăm mai mult şi credem că ne rugăm mai fierbinte – credem, ne închipuim că facem aceste lucruri. Dar când ieşim din casă şi ne întâlnim cu fratele nostru, cu sora noastră, cu cel de lângă noi, ne vin de cele mai multe ori gânduri de judecată, de superioritate, de neastâmpăr, de lipsă de răbdare, chiar în biserică, la rugăciune. De multe ori, din nefericire, nu ne convine că suntem în obște. Aceasta înseamnă o împrăştiere lăuntrică la rugăciunea în comun, care ar trebui să ne unească mai mult. Aşa cum se bucură Hristos că suntem împreună, noi, mădularele Trupului Său tainic, aşa trebuie să ne bucurăm şi noi că suntem laolaltă în Hristos, şi cât de minunat este atunci când nu mai este loc să arunci un ac între credincioşi, înaintea Dumnezeiescului Jertfelnic!

Trebuie să ne bucurăm neîncetat atunci când suntem împreună, când se verifică răbdarea, smerenia şi dragostea noastră, fie în obştea credincioşilor din parohie, fie în obştea vieţuitorilor din mănăstire. Cred că aceasta este cea mai mare virtute pe care o putem dobândi: să ne iubim, să ne înţelegem şi să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, fiecare cu lipsurile lui, cu neputinţele lui. Aceasta este adevărata dragoste întru răbdarea pe care trebuie să o avem unii cu alţii într-o obşte – fie parohială, fie monahală.

„Familia de familii”

– Care este rolul preotului, dar şi al fiecărui membru din comunitate pentru a întări această comuniune dintre fraţi?

– Relaţia între preot şi enoriaşi trebuie să fie una vie, să fie una ca de familie, să fie o relaţie paterno-filială. Aşa cum e familia mică, aşa trebuie să fie şi familia mare. Mie îmi place să spun că parohia sau comunitatea euharistică este „familia de familii” a credincioşilor iar relaţia dintre slujitorul altarului şi enoriaşi trebuie să fie o relaţie de folos duhovnicesc. Termenii de „părinte” şi „mamă”, de „frate” şi „soră”, de „fiu” şi „fiică” în comunitatea euharistică nu trebuie să rămână la nivel formal, ci să capete conţinut. Enoriaşii sunt sufletele încredinţate de Dumnezeu unui păstor, iar acest păstor va da seama de fiecare dintre ele înaintea Tronului Judecății.

– Cât de important este să cunoaştem problemele celor de lângă noi, să ne implicăm în problemele fratelui din comunitatea din care facem parte?

– Vedeţi, întotdeauna când cineva este în nevoie te gândeşti că este Hristos, Care, în chip tainic, e prezent în cel de lângă noi şi ne cere ajutorul. Atunci, dacă suntem conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, sigur că suntem cu multă osârdie, iubire și grijă alături de cel care are nevoie de sprijin.

Aseară a trecut la cele veşnice un tânăr ajuns în Norvegia – i-a recidivat cancerul şi în câteva zile a plecat la cele veşnice. L-am însoţit cu toţii, atât noi, slujitorii altarului, cât şi credincioşii. A avut marele dar ca, în spitalul din Oslo, la căpătâiul său să fie preotul chiar în momentul în care şi-a încredinţat sufletul în braţele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ne-am solidarizat, i-am fost aproape şi acum ne pregătim să strămutăm trupul lui neînsufleţit în ţară, pentru a fi aşezat în „casa de lut” a strămoşilor, în ţărâna sfântă a cimitirului de acasă. Iată, ne-am solidarizat cu toţii, fiind conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, în care suferă în chip tainic – suferă în cel aflat pe patul spitalului sau în temniță, suferă în cel aflat în singurătate, suferă în cel care este departe de adevăr, aşteptând cu multă dragoste şi răbdare ca să Își facă sălaș în inima sa.

„Ce mare şansă, să fie atât de aproape unii de alţii!”

– Vizitaţi des parohiile şi din ţară, şi din peninsula scandinavă. Ce vă bucură cel mai mult şi ce vă întristează cel mai mult în viaţa de parohie?

– Mă bucură cel mai mult oamenii care Îl caută pe Mântuitorul Iisus Hristos şi care caută Biserica Lui, care caută să se desăvârşească. Aici, în diaspora, mă bucură faptul că, în ciuda dificultăţilor şi a distanţelor de sute de kilometri uneori, oamenii vin cu multă râvnă, cu multă osârdie la biserică şi participă la sfintele slujbe. Mă întristează, însă, faptul că în diasporă, dar şi în ţară, oamenii sunt de multe ori copleşiţi de greutăţile vieţii, sunt vlăguiţi, sunt risipiţi fizic. Aici, în diaspora scandinavă, oamenii sunt geografic îndepărtați unul de altul şi de altarul euharistic, şi e foarte greu să îi aduni pe credincioşi, e foarte greu să menţii o viaţă parohială în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta mă întristează foarte mult şi, sigur, trebuie să avem multă dragoste şi grijă părintească și frățească.

Uneori îi simt pe unii dintre credincioși atât de epuizaţi la finalul unei Liturghii, încât, chiar dacă aş dori să le vorbesc mult mai mult în cuvântul de învăţătură, țin să îmi concentrez mesajul, ca să ne găsim timp de a purta un dialog de la inimă la inimă. Îmi doresc să vorbesc fiecăruia în parte, să îl îmbrățișez, să îl strâng la inima mea pe fiecare, ascultându-i necazul, durerea, dar și bucuriile. După Liturghie, rămân în camera pentru spovedanii cu toți cei care doresc să mă întâlnească, să primească o povață, așezându-mi omoforul și mâinile binecuvântătoare pe care mi le împrumută Hristos, Marele Arhiereu, pe creștetul fiecăruia, rostind o rugăciune pentru ajutorul, întărirea și mângâierea lui.

Unii dintre credincioși nu reușesc să rămână pentru dialog și îndrumare datorită faptului că vin de la mari distanţe, purtând pe brațe copilaşii lor. Sunt presați din cauza oboselii și fragilităţii copilașilor să plece mai repede spre casele lor, fără să poată participa la programele duhovnicești și întâlnirile de după slujbă. Şi atunci ce pot face mai mult decât să îi cercetez în următoarele zile, atunci când sunt mai disponibili, mai ales în după-amiezile și serile după ce ies de la locul de muncă.

În România sunt foarte întristat de faptul că oamenii nu îşi dau seama cât de mare şansă au să aibă atât de aproape preotul, biserica şi pe ei înşişi, să fie atât de aproape unii de alţii. Aceasta este o mare şansă şi mă întristează că nu este valorificată la maxim această şansă, de a avea biserica deschisă neîncetat, de a-l avea pe preot neîncetat alături şi de a fi alături de atâţia oameni buni și râvnitori în lucrarea duhovnicească.

„Ducem casa în biserică și biserica în casă”

– Preasfinţite, vin la biserică oameni care încearcă să Îl găsească pe Hristos. Cum pot fi ţinuţi aceşti oameni, despre care spuneaţi că sunt la început de drum, în Biserică, aproape de Hristos?

– Oamenii nu pot fi ţinuţi în Biserică, aproape de Hristos, dacă ei înşişi nu-şi doresc să fie ţinuţi aproape de Hristos. O Biserică vie înseamnă o comunitate vie, care doreşte să fie împreună cu Hristos. De aceea este foarte importantă renaşterea vieţii parohiale, fiindcă parohia te poate ajuta să supravieţuieşti în lume ca creştin – desigur, dacă doreşti să fii creştin, pentru că cel care doreşte să fie creştin este cel care doreşte să fie cu Hristos. În comuniune cu Hristos într-o parohie adevărată devii tu însuţi o biserică vie, adică toate sarcinile, toate necazurile, toate bucuriile le împărtăşeşti în comuniune fraternă.

Noi, aici în diaspora, ducem casa în biserică și biserica în casă. Eu însumi, aproape zilnic, vizitez familiile enoriașilor, seara, când li se încheie programul de muncă. Le săvârșesc o sfeștanie și rămânem în dialog duhovnicesc, uneori, până la ore târzii din noapte. Fiecare întâlnire este un început bun. De curând am vizitat lângă Oslo o familie de tineri medici. Soția a fost vindecată de Hristos, în chip minunat, de cancer. Atunci când s-a îmbolnăvit am spovedit-o, s-a împărtășit și a rămas ancorată adânc în viața liturgică. Cu soțul ei a fost nițel mai greu, însă după o găzduire a mea în casa lor, Hristos a lucrat în chip minunat, așa cum numai El poate să lucreze. Și soțul s-a spovedit și a început să participe la fiecare Liturghie. Desigur, atunci când vizitele mele în comunități sunt mai scurte, mă opresc în primul rând la cei suferinzi din spital și la cei neputincioși de la domiciliu, care nu pot să se deplaseze, însă și la mamele lăuze, pentru molitfele din zilele după naștere…

„Oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos…”

– Cum să facem să ajungem fiecare dintre noi biserici vii?

– Să fim permanent în relaţie cu Hristos. Să simţim din toată inima că viaţa noastră nu mai este viaţa noastră, ci este viaţa lui Hristos, într-o viaţă obştească. Mai întâi de toate, comunitatea trebuie să devină o biserică vie, în care creştinii trebuie să fie deplin angajaţi în viaţa în Hristos, nu doar să socializeze superficial. Nu e suficient ca parohia să devină doar o micro-societate, ci parohia trebuie să devină o comunitate care să trăiască firesc și plenar viața în Hristos.

Unde avem oameni care Îl caută pe Hristos, acolo găsim şi bisericile vii. Parohia ar trebui să fie acel loc unde creștinul învață, treptat, ce este dragostea adevărată. Pentru că doar așa putem avea parte de o dragoste reală, „dreasă cu sare”, și nu de una teoretică, necercată. Cultivarea dragostei se face prin cultivarea prieteniilor duhovnicești, a sensibilității față de celălalt, mai ales a celuilalt care se află în nevoie, a răbdării și asumării crucii noastre de zi cu zi. Dragostea se învață, se deprinde, din aproape în aproape, mai întâi cu cei ai casei tale, apoi cu prietenii, extinzând cercul, lărgindu-ne, treptat, inimile noastre.

Vă pot mărturisi din experienţa pe care o am aici, în Scandinavia: gândiţi-vă că, în urmă cu nouă ani, în Danemarca și în Norvegia nu era nici o parohie românească. După ce am ajuns ca păstor pe aceste meleaguri umbroase, am ieşit în căutarea „oilor rătăcite”, întemeind și în Suedia noi parohii. Ne-am dorit și sper că am reușit să devină biserici vii. Aceasta a fost lucrarea mea şi a fraţilor preoţi, pe care i-am chemat ca să îi putem ajuta pe oameni să dorească să crească și să se desăvârşească în Hristos şi în Biserică. Să Îl caute şi să Îl dorească pe Hristos. Oamenii care nu Îl caută şi nu Îl doresc pe Hristos nu îşi pot justifica apartenenţa la o parohie, la Biserică.

Biserica vie este biserica formată din oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos, care se spovedesc de păcate, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, cu dorul arzător de a se întâlni și uni neîncetat cu Mirele Bisericii în Liturghie. De acest dor mistuitor ne alinăm aici în Biserică, cu nădejdea alinării depline în Împărăţia Cerurilor.

„Simţim ajutorul grabnic al harului”

– Ce rol are rugăciunea în comun făcută pentru aproapele?

– Sunt mai multe programe colective de rugăciune. Unul dintre acestea se numeşte „Candela”, în care mai multe persoane, uneori chiar sute, se angajează ca fiecare să se roage Domnului, pomenind înaintea Sa mai multe nume înscrise pe o listă. Se pregăteşte un pomelnic, iar fiecare se străduiește, prin rotație, să se roage două-trei ore în zi sau în noapte și să-i pomenească pe cei aflați pe lista comună, astfel ca programul rugăciunii să fie neîntrerupt, după rânduiala de odinioară a monahilor akimiți, a celor care înălțau rugăciuni continuu, organizați pe cete, dorind să imite cetele îngerești care neîncetat aduc doxologie Preamilostivului Dumnezeu.

Şi eu m-am înscris şi mă înscriu în aceste programe de rugăciuni obşteşti. Este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, şi simţim ajutorul grabnic al harului Său, atât pentru noi, cei care ne rugăm, cât şi pentru cei pentru care ne rugăm.

Rugăciunea în comun, desigur, se desăvârșește prin Taina Liturghiei şi prin celelalte slujbe care se săvârşesc în biserică, însă e foarte important să ne mobilizăm împreună la rugăciune pentru nevoi concrete. Am constatat că mulţi dintre cei pe care i-am pomenit au fost mai bine, şi-au revenit întrucâtva şi unii chiar au devenit membri activi în Biserică. Nu mai zic de cei aflaţi în suferinţă, în nevoie, în neputinţă. Spre cei bolnavi Dumnezeu s-a milostivit şi i-a întărit, şi fiecare a învăţat câte ceva. Unii mai puţin, însă alţii au învăţat foarte mult din taina suferinţei.

 „Ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului”

 – Ne-aţi vorbit despre rugăciunea în comun. Vorbiţi-ne, vă rog şi despre faptele bune făcute în comun, despre implicarea în viaţa Bisericii. Cum îi ajută pe creştini implicarea concretă în viaţa de parohie?

– Această angajare în viaţa de parohie consolidează viaţa duhovnicească şi viaţa pastorală în comunitate, şi fiecăruia îi dă sentimentul acesta important şi adânc al apartenenţei la comunitate. Noi înşine ne dăm toată silinţa să organizăm mai multe activităţi misionare sociale şi duhovniceşti prin vizitele la cei însinguraţi, la cei din închisori, prin pelerinajele la locurile sfinte ale Ortodoxiei.

Chiar acum, de Paşti, în Săptămâna Luminată, organizăm un pelerinaj cu mai multe opriri la altarele euharistice și la salba icoanelor Maicii Domnului așezate în bisericile ortodoxe româneşti din episcopia noastră, a Europei de Nord, urmând ca la final să ne adunăm cu cetele de pelerini dreptmăritori din țările scandinave la Centrul Episcopal din Stockholm, unde vom săvârși mai multe privegheri.

Pelerinajele şi activităţile duhovnicești aduc oamenii la credinţă și îi întăresc în credință. În urmă cu câţiva ani am fost la Locurile Sfinte şi mă tot gândeam de ce o doamnă este tot timpul reticentă. Nu ştiam prea multe despre această doamnă din Norvegia, dar am înconjurat-o tot timpul cu dragoste și blândețe. În cele din urmă am aflat că nu a primit în pruncie Taina Botezului. A crescut într-o familie influenţată de cultele neoprotestante şi era nebotezată. În Cetatea Sfântă ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului. Am botezat-o imediat în biserica din Ierusalim, așa cum la râul Iordanului un grup de africani nebotezați ne-au cerut să îi botezăm și i-am botezat.

„Eu sunt slujitorul, nu șeful”

– În vremurile noastre, ale împrăştierii, ale fărâmiţării în multe informaţii, cum vedeţi că ar trebui să fie calea creştinului?

– Sigur că atunci când privim la Hristos, toate trepidaţiile din jurul nostru nu ne pot îndepărta de Domnul Strălucirilor, însă avem mare nevoie de un Părinte duhovnicesc care ne poate ajuta să ne schimbăm și să ne întărim sufleteşte. Întâlnirea cu un om duhovnicesc întotdeauna schimbă şi modelează sufletele, şi avem atâtea mărturii ale vremurilor noastre, ale unor oameni aflați departe de Hristos care au întâlnit oameni duhovniceşti, mireni dar și slujitori ai altarului, care i-au adus la Hristos. Atunci, când dobândeşti pacea, cum spunea Sfântul Serafim din Sarov, mii se vor mântui în jurul tău. E foarte important să dobândim pacea inimii noastre.

Trebuie, însă, să avem grijă să nu idealizăm niciodată nici parohia şi nici mănăstirea. Cel care se duce la mănăstire, dacă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu şi caută celelalte lucruri concrete, se poate sminti. Aşa cum şi cel care are aşteptări nerealiste de la parohie se poate sminti. Şi la biserică dacă mergi, şi nu Îl cauţi pe Hristos şi îl cauţi pe cel de lângă tine, te poţi sminti foarte uşor judecându-i pe cei din jurul tău foarte aspru.

În primul rând, parohia, cred eu, nu ar trebui să devină o „şcoală a vedetelor”, ci ar trebui să devină un atelier al frățietăţii. După cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „cel care doreşte să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”, aşa trebuie să fie şi într-o parohie, într-o comunitate: cine este mai mare este cel care ştie şi ajunge să îi slujească pe cei mai mulţi, să îi slujească intens pe ceilalţi. Iar acest lucru poate să inspire, poate să îi ajute pe alţii care sunt mai slabi, care se poticnesc, care au nevoie de slujire.

În desele mele călătorii cu avionul trec prin filtrele de control din aeroporturi. Eram la Copenhaga, treceam prin filtrul de control însoţit de ceata de fraţi preoţi şi diaconi, veneam de la o slujire, şi gardianul care era la control şi-a dat seama că eram cumva „liderul” grupului – observând, probabil, grija pe care o aveau ceilalţi, deşi însemnul meu pe piept era o cruce simplă, nu purtam altceva – şi mi-a spus pe un ton foarte oficial: „You are the boss”, „Dumneavoastră sunteţi şeful”. I-am dat un răspuns evanghelic, surprins de constatarea lui: „Eu sunt slujitorul, nu șeful” – cel dintâi dintre slujitori, care îi slujește și le spală celorlalți picioarele. A urmat un dialog care cred că l-a ajutat întrucâtva pe acest om să înţeleagă care este rolul nostru într-o comunitate – acela de a fi slujitor, de a ne sluji unii pe alţii. De aceea zic că o comunitate euharistică nu trebuie să devină o „şcoală a vedetelor”, ci un atelier al frăţietăţii.

„O viaţă ancorată deplin în Hristos”

– Să stăm cu ochii în lume şi cu rugăciunea către Dumnezeu, sau să nu ne mai uităm deloc către lume, pentru a nu ne sminti?

– Nu știu cum am putea reuși să nu ne uităm deloc spre lume. Oricât am încerca, astăzi, lumea vine după noi, cu solicitările sale epuizante, acaparatoare, manipulatorii. Avem nevoie de un „tampon”, de un „filtru protector”, care să ne ajute să ne păstrăm umanitatea întru Hristos. Calea creștinului cred că trebuie să fie cea a pregătirii pentru Împărăția Cerurilor. Într-un fel sau altul, creștinul trebuie să anticipeze această Împărăție în viața sa, ceea ce înseamnă a contrapune lumii și duhului lumesc lumea lui Dumnezeu – Împărăția – și Duhul cel Sfânt. Calea creștinului este un război nevăzut neîncetat între tentațiile lumii acesteia și lumii de dincolo… Iar acest război nu poate fi tranșat simplist, nu există soluții, trebuie purtat până la capăt, cu „armele luminii”, conștienți că e un război împotriva duhurilor răutății.

Cu riscul de a repeta, o viață parohială reală este de un mare ajutor în ferirea de capcanele bombardamentului informațional din zilele noastre, care se bazează tocmai pe starea de izolare socială a individului, pentru a-l face prizonier diferitelor agende. Nu orice fel de viață comunitară, însă, ci una ancorată deplin în Hristos. Altfel, simpla apartenență la o comunitate nu garantează protecția. Colectivele greșesc și ele, iar atunci presiunea asupra individului spre conformare e foarte mare.

„Rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos”

– Urcăm spre Înviere. Cum să păstrăm în suflet cât mai mult bucuria Învierii?

– Bucuria Învierii a venit după durerile Golgotei, după suferinţele Golgotei. Putem păstra, putem zăvorî această bucurie a Învierii în inima noastră doar dacă nu părăsim drumul dureros al Golgotei, al răstignirii. Trebuie să rămânem pe calea Crucii. Mântuitorul Iisus Hristos nu S-a abătut nici o clipă de pe calea Crucii. A suferit toate durerile şi toate umilinţele urcând Golgota spre Cruce, apoi S-a urcat pe Cruce. La rândul nostru, ne purtăm asemenea Domnului Crucea, apoi ne urcăm pe ea. De pe această Cruce noi nu ne mai putem coborî, chiar dacă suntem ispitiţi, chiar dacă suntem umiliţi, chiar dacă suntem denigraţi, chiar dacă suntem loviţi și chinuiți, suferind asemenea Celui Răstignit. Dacă rămânem până la sfârşit pe drumul dureros al Golgotei, urcându-ne pe Cruce şi rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos, dobândind bucuria Învierii, bucuria biruinţei.

– La final, vă rog să transmiteţi un gând, o binecuvântare cititorilor noştri.

– Vorbind de Cruce și Înviere, cu mare bucurie, emoție și dor împărtășesc cititorilor binecuvântarea bunicii mele printr-o rugăciune populară închinată Sfintei Cruci, pe care învățat-o de la buna mea, sau tâna mea, Parascheva – bunicii, la noi, în zona mea natală, a Văilor Țibleșului din județul Bistrița-Năsăud, i se spune „tâna” (de la bătrâna). Așadar, buna mea, tâna mea Parascheva, ca multe alte bătrâne ale vechiului sat, nu știa carte, însă Îl căuta pe Domnul cu propriile sale cuvinte, fiind înaintată în cultura cea adevărată a Duhului, în credincioșie și smerenie. Rugăciunea Sfintei Cruci, în versuri, mi-a marcat copilăria, umplând-o cu mireasma de neuitat a evlaviei din satul românesc de odinioară. Nu ar fi greșit dacă am căuta să avem și noi mai multă simplitate a inimii și mai multă cătare la fața Domnului, așa cum aveau străbunii noștri:

Sfântă Cruce, armă tare,
Feri-mă de supărare.
Sfântă Cruce, armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce.
Sfântă Cruce a lui Hristos
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.
Dumnezeu Îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă
Și pe noi toți ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu Îi la capul nost.
Dumnezeu ne-o apărat
De vrăjmașul necurat,
De șarpele înveninat,
De iadul întunecat.
Cruce Sfântă, adormi-mă,
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezește-mă,
Doamne, miluiește-mă. Amin!

Sursa: familiaortodoxa.ro

Preotul ortodox care şi-a spovedit torţionarul în puşcărie

45938-xlÎn vremuri în care religia devenise „opiu pentru popor“, Gherasim Iscu (foto), ultimul stareț al Mănăstirii Tismana, lupta împotriva celor care încălcau drepturile Bisericii Ortodoxe. În același timp, episcopul unit Ioan Suciu își canaliza întreg efortul în predici anticomuniste și în acțiuni de menținere a autonomiei Bisericii Greco-Catolice. Amândoi au pierit în temnițele comuniste, persecutați de un sistem care-i voia îngenuncheați în fața lui, nu a lui Dumnezeu.

Despre prigoana creștinilor din perioada comunistă și despre însemnătatea omagierii anul acesta a celor persecutați în închisori am vorbit cu istoricul Adrian Nicolae Petcu și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.

Era anul 1951, o noapte liniștită de Crăciun, când s-a petrecut minunea. În închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în Camera 4, zeci de deținuți grav bolnavi erau înghesuiți pe câteva paturi de spital. În Camera 4, de obicei, se murea. Nu forțăm istoria, oricât de brutal ar suna – în sala aceea ajungeau, din „mila“ autorităților, deținuții în agonie.

„Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-i mulțumesc…“, le spunea, cu ultimele puteri, călugărul Gherasim Iscu colegilor săi de cameră.

Gherasim Iscu avea 40 de ani și era grav bolnav de tuberculoză. Anii de detenție din pușcăriile comuniste de la Craiova, Aiud, munca fizică epuizantă din colonia de la Poarta Albă, torturile comandanților îl îngenuncheaseră fizic. Fusese arestat și condamnat, printre altele, pentru credința sa vădită în Dumnezeu.

Totuși, chiar și cu trupul vlăguit, închis într-o celulă, sufletul său rămăsese undeva în afara temniței, liber, pentru că așa ceva nu se poate încătușa. Iată-l, în fața morții, fără niciun fel remușcări, fericit să se jertfească pentru credința sa.

„S-au dus în rai ținându-se de mână“

Pe un alt pat, un deținut bolnav ajuns în stare de epuizare tot din cauza TBC-ului, cerea să fie spovedit: „Eu mă duc! Vă rog, rugați-vă pentru mine! Cred în Dumnezeu!“.

Toată lumea știa cine era suferindul – Vasilescu, o altfel de victimă de la Canal. Supus și el la cazne, Vasilescu acceptase propunerea unui colonel de a trece de partea torționarilor, cu promisiunea că doar așa va ieși din lagărul de muncă. Ajunge însă bolnav, pe patul de moarte, măcinat de regrete, lângă una dintre victimele sale, căreia îi făcuse viața un calvar la Poarta Albă: părintele Gherasim Iscu.

Ceea ce a urmat în Camera 4 a spitalului e o lecție pentru ce înseamnă puterea iertării și virtutea pocăinței. Sprijinit pe umerii a doi deținuți, Gherasim Iscu a pășit spre patul torționarului său. I-a mângâiat brațul și cu o zdreanță i-a șters sudoarea de pe frunte.

„Ești tânăr. Nu ți-ai dat seama ce faci“, i-a spus. „Te iert din toată inima și la fel cu mine și ceilalți creștini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranță că Domnul Hristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer“, au fost vorbele preotului Gherasim, rememorate în cartea „Cu Dumnezeu în subterană“, de unul dintre deținuții prezenți în cameră, pastorul Richard Wurmbrand.

În noaptea de după Crăciun, într-un sanatoriu plin cu deținuți bolnavi, unde puține minuni erau posibile, victima își consola călăul. Preotul și-a spovedit torționarul, l-a îmbrățișat, în timp ce acesta și-a mărturisit păcatele. Amândoi au murit la scurt timp, în aceeași noapte. Wurmbrand nota, în cartea sa: „Cred că s-au dus în rai ținându-se de mână“.

Sursa: historia.ro

Învierea – Mihai Eminescu

17966232_10155496536608570_3595803427408609479_o

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngînă cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mîni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adîncă şi plină de blîndeţe
Pătrunde tînguioasă puternicile bolţi:
“Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninînd pre însuşi izvorul de vieţe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mîngîioasă,
În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina da năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormînt răsare Cristos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

“Cîntări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cîntînd Aleluia!

Cristos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcînd-o,
Lumina ducînd-o
Celor din morminte!”

Fantezii pascale

17410-FX-6-0-13-6-9-0Acum vreo șase ani am publicat textul de mai jos, în urma unei „asfixii festive”. Primisem și auzisem, din felurite surse, mesaje zglobii cu ocazia sărbătoririi Sf. Paști. Am descoperit apoi că există site-uri întregi, pregătite să-ți ofere soluții la îndemînă pentru a scăpa fără efort de obligația corespondenței „de suflet” într-o asemenea împrejurare. Nu știam cum să calific ceea ce citeam. Inocență nătîngă? Kitsch incorigibil? Comoditate cronică? Infantilism? Somnolență mentală și sufletească? Fapt e că efectul e de o veselie factice, fără legătură cu sfera – și atmosfera – Sărbătorii. Pendulăm între chermeză și team building corporatist. După șase ani, n-am sentimentul că lucrurile s-au îmbunătățit. Judecați și domniile-voastre:

Toţi trimitem, de sărbători, mesaje cuviincioase rudelor, prietenilor, colegilor şi celor cu care, dintr-un motiv sau altul, vrem să păstrăm o bună relaţie. De Crăciun şi de Sf. Paşti, aceste mesaje sînt oarecum canonizate. „Crăciun fericit!“, „Sărbători fericite!“ sau „Hristos a înviat!“ (cu corelativul „Adevărat a Înviat!“) sînt formule inevitabile, reînnoind, an de an, o veche tradiţie. Poţi, evident, să „personalizezi“ mesajul cu un adaos circumstanţial, legat de persoana căreia i te adresezi sau de o anumită împrejurare.

 În general însă, nimeni nu se aşteaptă la capodopere literare sau metafizice. Sărbătorile nu sînt „ocazii“ festive ale propriei creativităţi. Rostul lor nu e seducerea destinatarului sau exhibarea talentelor personale, oricît de năvalnice. E vorba strict de un gest de solidaritate spirituală, caldă, pacificatoare, discretă. Pentru declaraţii de amor, giumbuşlucuri rimate, glumiţe sprinţare, jocuri de cuvinte şi fineţuri retorice se pot folosi celelalte zile ale anului. De la o vreme însă, şi datina exprimată laconic, şi inflaţia lirică privată ­ pierd teren dinaintea unei soluţii noi, stupefiant hibride: un amestec de gata-făcut şi fantezie delirantă, puse laolaltă în ample liste de propuneri „virtuale“, din care „clienţii“ se pot inspira fără efort.

Vrei să scrii un mesaj „tare“ de Paşte? Te uiţi pe Internet şi găseşti nenumărate variante, care mai de care mai inspirate şi mai şugubeţe. Nu mai trebuie să te resemnezi stilistic, adoptînd „obositele“ urări „clasice“. Nici să te căzneşti inventînd versiuni de o barocă subtilitate. Au gîndit alţii pentru tine. Răsfoieşti site-uri isteţe şi „te-ai scos“. Mai toate sugestiile valorifică drăgălaş figura iepuraşului. Exemple: „Iepuraşul mustăcios e de Paşte norocos…“, „Un iepuraş cu boticul alb a venit la noi în prag…“, „Iepuraşi nenumăraţi să îţi sară buclucaş drept pe covoraş!“, „16 iepuraşi… 8 se spionează… 5 sînt la somnic şi frumos visează… 2 mai albiori… dau cadou de sărbători… iar ultimul a citit… un nou Paşte fericit!“

În peisaj apar, din cînd în cînd, şi iepuraşi voinici cu misiunea de a-ţi aduce 100 de pupici, sau „iubitul iepuroi să v-aducă euroi“. Pentru firi mai sensibile, oferta e abundentă: „Să-ţi fie viaţa pufoasă ca un cozonac, fără griji ca a unui miel, colorată ca un ou de Paşte şi luminoasă ca Ziua Învierii!“ Sau „E-n somn de sălcii un vis de răstignire (?!), e plîns de miei şi plaiuri cu verdeaţă…“ (probabil o referinţă codificată la friptură şi salată…).

Avem şi zglobii încercări de „romgleză“: „Mi am făcut Wishlist-ul de Paşte. Te vreau pe tine“ (după care se cere un „reply“). Avem şi abile tentative de captatio vag erotic: „Urez întotdeauna «Hristos a înviat!» persoanelor frumoase şi inteligente“ (constat că, în mod curent, se consideră „Hristos a înviat!“ drept o „urare“). Alte „urări“ se referă la bucuriile competitivităţii („satisfacţie maximă şi baftă la ciocnit ouă“) sau la fatalitatea chefului mocnit: „Poţi să te maturizezi, să te cultivi, dar nu vei putea renunţa niciodată la bunătăţile mesei de Paşte!“ Imaginaţia autorilor de mesaje „deştepte“ poate fi ilustrată indefinit. Avem de a face, în fond, cu o involuntară subversiune a oricărui sentiment religios. Sărbătoarea creştină începe să semene a amuzament de club, iar Răstignirea şi Învierea Domnului sînt reduse la scenariul roz al unui film de desene animate cu iepuraşi.

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro

Ziua Învierii

Nu căutați Biserica acolo unde totul e vis și părere

51Am să vă mărturisesc o întâmplare cât se poate de reală. De Pateric. Părintele Opre Crăciun de la Cinciș, un preot cu viață sfântă, absolvent de „fenomenul Pitești” cum îi plăcea să spună, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, a fost de o bonomie și răbdare desăvârșite.

Era în stare să se uite pe sine și oricât de obosit sau cătrănit era, tot avea la el glume de post pentru oricine îi solicita. Pe când ridicau biserica de la Cinciș, în echipa de zidari era un meșter adventist. Îl tot lua la întrebări pe părintele, cerea lămuriri, ispitea, se fălea față de ceilalți meșteri cât de priceput era el în scripturi și căuta să-l prindă pe părintele Crăciun cu garda jos.

Dar părintele era mereu răbdător, mereu cu cuvintele la el, mereu pus pe glume. Nu-l dovedea adventistul nicicum, așa că se repeta, și se repeta… După mai multă vreme, părintele era cătrănit și gândit de multe probleme. Opreliști, obstacole, probleme, ispite firești la zidirea unei bisericii. Zidarul adventist inepuizabil, fără altă grijă decât să pună cărămidă peste cărămidă, a vrut să-l abordeze din nou pe părintele în nota lui caracteristică. De data asta a avut parte de o mare surpriză:

Părintele l-a întrebat:

- Meștere, dumneata ce meserie ai?

- Sunt zidar!

- Bine, i-a răspuns părintele privindu-l în ochi. Vezi-ți de meseria ta!

Ce am vrut să zic? Cumva legat de specificitatea Paștilor din 2017. Un Paște din ce în ce mai virtualizat de când cu rețelele astea de socializare. Asistăm la o deconspirare, dacă pot spune așa. La nașterea unor nișe, facțiuni, grupuri care se simt în virtual ca peștele în apă. Acestea se simt bine în interior și nu suferă vreo atingere  exterioară. Acționează ca un tot, se susțin, se apără, se autojustifică. Au plăcerea de sine izvorâtă din identitate, dintr-o identitate împărtășită și confirmată de ceilalți membrii din grup. Omul din spatele monitorului, unde latența e îngăduită, frica și inhibițiile abolite, ne descoperă o diversitate fascinantă dar și o spaimă imensă legată de plonjarea într-o realitate de cele mai multe ori patologică.

Dacă nu psihică, cu siguranță duhovnicească. Deși în viața reală și mai ales în Biserică nu sesizăm vreo îmbunătățire majoră a vieții duhovnicești, în mediul virtual asistăm la o înmulțire în progresie a ”cunoscătorilor” în orice, cu precădere în viața duhovnicească. Există o confuzie crasă între ceea ce înseamnă informație și ceea ce presupunerea cunoaștere prin experiență. Găsim în virtual, repetându-se la infinit, o mulțime de clișee, spuse aiurea, aplicate pe dos. De tot felul de guru, de experți de, nu-mi spune mie, eu știu mai bine! Asistăm la o pleiadă de oameni informați despre orice, chiar și despre viața duhovnicească. Dar o informație stearpă, lipsită de viața unei cunoașteri prin lucrare, prin experiența Duhului. Apoi sunt cei ce pe toate le strâmbă, după mintea lor strâmbă şi, nu în ultimul rând, cei ce fac zeflemea față de orice, oricine și oricum. Fără limite.

Ce vreau să spun: nu poți virtualiza minunea Învierii. Poți fi informat că are loc, atunci, în felul ăsta și cum mai dorești tu. Cu ocazia asta poți arunca răvașe identitare în virtual. Relevanța ține de grup, de nișă de prieteni super filtrați prin unfriend-uri și block-uri. Dar ceilalți?

Și… Învierea se trăiește plenar, spiritual și modal, prin prezență nemijlocită și cunoaștere din experiență. Biserica, ritualul, participarea, implicarea, efortul personal etc. sunt absolut necesare. Iar relația inițiatică părinte duhovnicesc, ucenic rămâne amprenta autenticului și necesarului. Și peste toate rutina, consecvența. O rutină a experienței în lumină. Nu căutați Biserica acolo unde totul e vis și părere. Trăți Paștele 2017 așa cum au trăit, plenar și deplin, creștinii încă nevirtualizați pe rețele de socializare… În rest, fiecare să-și vadă de menirea lui. Hristos a Inviat!

Pr. Suciu Petru Marcel

Există un holocaust tăcut al creștinilor?

iraqMartiriul creștinilor a început prin persecuțiile din Imperiul Roman. Nu conta ce funcție aveai, dacă erai sclav sau guvernatorul unei cetăți ca Sfântul Dimitrie din Salonic, doctor precum Sfântul Pantelimon, general în armata romană ca Sfântul Gheorghe sau fost vrăjitor precum Sfântul Ciprian. Aproximativ 2 milioane de mucenici l-au cunoscut pe Hristos în inimile lor și au murit cu el pe buze doar în primele trei secole ale creștinismului.

Adevăratul holocaust creștin se desfășoară însă în zilele noastre: în secolul 20 au fost martirizați aproximativ 40 de milioane de creștini, mai mult de jumătate din cele 70 de milioane de oameni uciși de-a lungul istoriei pentru credința lor în Iisus Hristos, conform site-ului persecution.com.

A fi creștin în Coreea de Nord este astăzi crimă împotriva națiunii. Regimul comunist nu are toleranță față de Hristos considerând învățătura lui un inamic public. Mulți creștini au fost arestați doar pentru deținerea unei Biblii, fiind închiși în lagăre . Cu toate acestea aproximativ jumătate de milion de creștini își riscă viața regulat și se adună în comunități ilegale pentru a se ruga împreună.

În Afghanistan creștinii sunt supuși zilnic presiunii publice și guvernamentale sau sunt atacați de milițiile talibane. În Iran creștinii sunt arestați pentru prozelitism. În Arabia Saudită exprimarea publică a oricărei credințe nemusulmane este interzisă, iar convertirea la creștinism este socotită apostazie fiind pedepsită cu pedeapsa capitală. Mulți muncitori străini au fost deportați datorită credinței lor. În Somalia este anarhie și unele miliții au printre obiectivele principale eradicarea creștinismului din Somalia. Toți cetățenii din Maldive trebuie să fie musulmani iar bisericile creștine sunt interzise, presiuni repercutate și asupra turiștilor în ultimii ani.

În Uzbekistan sau Laos a fi creștin presupune să fii pasibil oricând de amendă, să îți pierzi locul de muncă, să fii arestat fără un rechizitoriu corect, să fii ucis. În Yemen, Siria sau Irak creștinii au luat calea exodului. În Egipt, țara unde eremiții Antonie cel Mare și Pahomie au pus bazele monahismului creștin, 17% din populație mai este creștină iar bisericile sunt frecvent ținta unor atentate.

Conform istoricului Magdi Cristiano Allam la sfârșitul secolului al șaptelea 95% din populația mediteraneană din sud și est era creștină. Astăzi doar 6% dintre ei mai sunt creștini iar în doar trei ani vor mai fi doar 3%.

Există o cenzură discretă în politica și media occidentală asupra acestui aspect, sunt subiecte evitate și considerate a fi nocive din punct de vedere diplomatic. Este o problemă când este atins un simbol al democrației corecte politic, de exemplu libertatea cuvântului în cazul Charlie Hebdo. Media rămâne însă oarbă față de zecile de mii de creștini uciși de islamismul extremist, de hindușii fundamentaliști sau comuniștii din China sau Coreea de Nord.

Chiar dacă nu o vom citi în feed-ul CNN sau BBC, este știrea crudă din Săptămâna Patimilor: în această oră unsprezece bătrâni, tineri, copii și-au pierdut în întreaga lume viața pentru credința în Hristos.

Eduard Dumitrache

Sursa: activenews.ro

Άγιον Όρος • Ακολουθία Αναστάσεως • Mount Athos • Resurrection

Ευάγγελος Γκίκας – Αναστάσεως ημέρα, πλ α

16 aprilie 2017 – Slujba celei de A Doua Învieri

În Duminica Paştilor a avut loc în biserica parohială una dintre cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, pline de semnificaţii rânduieli liturgice: slujba celei de-a doua Învieri. O Vecernie specială, al cărei punct culminant îl reprezintă citirea textului Evangheliei după Ioan 20, 19 – 25.

Rânduiala precizează ca fiecare verset din textul evangheliei menţionat mai sus să fie citit pe rând în douăsprezece limbi, trecerea de la unul la celălalt marcându-se printr-o bătaie de clopot.

Sfânta Evanghelie a fost citită de tinerii parohiei în limbile: greacă, latină, ebraică, slavonă, bulgară, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, portugheză şi catalană.

DSC_2372

DSC_2421

DSC_2435

DSC_2456

DSC_2461

Învierea Domnului în comunitate – 16 aprilie 2017

DSC_2206

DSC_2257

DSC_2242

DSC_2327

DSC_2344

DSC_2346

17973470_1505775972788037_7187165886927072050_o

17917911_1505776389454662_8995582213125669226_o

Hristos a înviat! Nu vă temeţi! Sus să avem inimile!

invierea 02

Sfântul Mormânt – Ierusalim (15-4-2017)

14 aprilie 2017, Prohodul Domnului în comunitate

DSC_1967

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.

Credincioşii comunităţii Sfântului Nectarie Taumaturgul din Coslada s-au adunat în rugăciune la Denia Prohodului Domnului şi au participat la procesiunea rânduită la această slujbă a Bisericii.

În cuvântul de învăţătură, părintele paroh a menţionat: Ca să cunoască învierea, Hristos a trebuit ca mai întâi să guste moartea. E drept că a învins-o, dar n-a putut s-o ocolească. A fost singura cale spre Înviere. A Lui și a noastră. Dar cine vrea să moară? Azi, când suntem învățați zilnic să trăim. Și încă bine. Lepădarea de sine nu-i comodă, nici la modă, pentru că nimeni nu vrea să se despartă de nimic din ceea ce-i aparține. Nimeni nu va fi însă în cer purtător de coroană, dacă n-a fost pe pământ purtător de cruce. Unii oameni Îl urmează pe Hristos doar la înviere. La purtarea crucii mai puțin. N-au nevoie de greutăți în plus și așa viața are ea ganterele ei. Problema e cu mâine. Mâine s-ar putea să nu mai fii și învierea aceasta să fie ultima. Și ce faci la adevărata înviere?

Sâmbătă dimineaţă va fi săvârşită vecernia unită cu Sfânta Liturghie, iar la miezul nopţii credincioşii sunt aşteptaţi la Slujba Învierii Domnului.

Prezbitera Gina Cimpoca

DSC_1945

DSC_1970

DSC_1951

DSC_2007

DSC_2016

DSC_2040

DSC_2147

Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu…

10428650_937562306276076_1508138936256641055_n