Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

3.000.000 de semnături pentru familia tradiţională

23_Depunere_semnaturi_Coalitia_pentru_Familie_Parlament-16Membrii Coaliției pentru Familie au depus la Senat, luni, 23 mai 2016, propunerea legislativă de revizuire a Constituției pentru definirea clară a familiei, informează TRINITAS TV.

Inițiatorii propun să fie menționat faptul că o familie este întemeiată pe baza căsătoriei liber consimțite între un bărbat și o femeie.

„Asistăm cu toţii la o premieră istorică, naţională şi europeană întrucât trei milioane de cetăţeni români într-un enorm efort de solidaritate au semnat proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, mai precis a articolului 48, aliniatul 1, care vizează definirea căsătoriei ca uniune dintre bărbat şi femeie. Încercăm astfel să înlocuim textul actual din Constituţie, căsătoria se bazează pe uniunea liber consimţită dintre soţi”, a spus Mihai Gheorghiu, Preşedintele comitetului de iniţiativă constituţională.

Cele aproximativ 12.000 de dosare cu semnături au fost aduse la sediul Senatului României cu un camion împreună cu o scrisoare simbolică de 30 metri lungime, cea mai lungă scrisoare adresată vreodată Parlamentului României.

„România se înscrie într-un trend european în acest sens. Există o iniţiativă la nivel european pentru definirea în aceşti termeni a căsătoriei şi avem şi exemplele de anul trecut ale Croaţiei şi Sloveniei care au făcut deja referendumul soldat cu succes pentru înscrierea în Constituţiile lor a acestei definiţii a căsătoriei”, a mai menţionat Mihai Gheorghiu.

Aceasta este cea mai mare iniţiativă cetăţenească de modificare a unui articol din Constituţia României. În forma propusă de Coliţia pentru Familie alineatul 1 al articolului 48 din Constituţia României ar trebui să precizeze că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Noua formulare a articolului întăreşte şi dreptul părinţilor de a-şi educa şi creşte copiii conform propriilor valori.

„După 40 de ani de comunism iată că poporul român arată că se poate, că ne putem uni în jurul unei teme comune. Solidaritatea este de fapt esenţialul pe care noi am reuşit să-l dobândim prin această iniţiativă cetăţenească”, a precizat Ioan Şolea de la Coaliţia pentru Familie.

„Această iniţiativă nu este împotriva a nimic, este pentru familia tradiţională alcătuită din bărbat şi femeie care poate da naştere la copii”, a spus Alina Tomi, membră a comitetului de iniţiativă constituţională.

24 mai – Sfântul Simeon din Muntele Minunat

sf-simeon-02Cuviosul Simeon Făcătorul de minuni (521-596) a fost un ascet creștin din Bizanț, care a trăit în secolul al VI-lea. Pomenirea sa se face pe 24 mai.

Capul cuviosului Simeon Făcătorul de minuni sau Noul Stâlpnic se păstrează la mănăstirea Neamț. Coroana de aur în care este păstrat poartă inscripția voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt.

S-a născut în Antiohia, în anul 521. Încă de la o vârstă fragedă, a simțit o atracție deosebită spre anahoretism, alegând ca formă de asceză stâlpismul, fapt pentru care a și fost numit Noul Stâlpnic.

A trăit în pustiul de lângă orașul Antiohia. Datorită minunilor săvârșite de el, locul nevoinței sale a fost numit Muntele Minunat. Prin modul său de viață, a atras mulțime mare de ucenici și tineri asceți, precum și nenumărați pelerini. Inițial, ucenicii săi locuiau în colibe. Mai târziu, însă, au construit un întreg corp de clădiri, precum și o biserică, în care erau săvârșite sfintele slujbe.

În anul 1177, monahul Ioánnis Fokás a făcut un pelerinaj la Sfintele Locuri, ajungând «până prin cele mai îndepărtate colțuri ale Siriei, Feniciei și Palestinei», așa cum mărturisește el însuși. Încă de la începutul călătoriei sale, a poposit în «orașul lui Antiohie» (Antiochia ad Orontem), adică în Antiohia, unde a vizitat suburbia Dáfni, «cea plină de plante de tot felul, precum și Muntele cel Minunat, unde a trăit Simeon Făcătorul de minuni.

sf-simeon-01Aici și-au dus viața mulți oameni iubitori de Dumnezeu, oameni plecați în căutarea mântuirii, pe care au și aflat-o în acest loc înfrumusețat de spiritualitatea acestui ascet renumit». Așadar face referire la vestitul Munte Minunat, care fusese cândva un important centru ascetic, la izvorul Kastalía, la râul Orontes, la Rosó, la Skópelos, la Caucaz, precum și la așezământul monastic al Cuviosului Simeon, Noul Stâlpnic, așezământ situat pe vârful Muntelui Minunat (479 metri).

Viața cuviosului Simeon a fost scrisă de către Arcadie, ucenicul său, viitor episcop de Cipru, și Nikifóros Ouranós. A murit în anul 596, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani.

Capul său se păstrează la mănăstirea Neamț. Inscripția de pe coroana unde se păstrează capul datează din timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1463) și este scrisă în slavonă.

Roma – o vizită fulger (18 mai 2016)

DSC_8744

Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de aproape trei milioane de persoane.

Roma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau, pur și simplu, l’Urbe („Orașul”), este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. – 27 î.Hr., guvernată de Senat), și, în final, a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil, etruscii și vechii greci. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.

De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor) și, apoi, recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și, în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus), spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: “Vae victis” (vai de cei învinși).

Dominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, rămânând astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă, până la urmă, și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și, apoi, Ravenna, fiind depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.

DSC_8749

DSC_8752

DSC_8778

DSC_8798

DSC_8800

DSC_8805

Bazilica Sfântul Petru (în italiană Basilica di San Pietro) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, și cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cea mai mare biserică din lume. Încap peste 60.000 de persoane în ea.

După răstignirea lui Iisus, care ar fi avut loc prin anul 33 al erei noastre, ucenicul Său, Petru, a devenit unul dintre principalii organizatori ai Bisericii creștine. După ce a predicat aproximativ 30 de ani prin zona Palestinei, a plecat la Roma, în anul 64. Acolo, Petru a fost martorul și victima persecuțiilor împăratului Nero. Conform tradiției creștine, el ar fi fost răstignit în circul împăratului și conform lui Origene ar fi cerut ca o ultimă dorință să fie răstignit cu capul în jos, nefiind demn de o moarte asemănătoare cu a lui Iisus.

Conform tradiției, Petru ar fi fost îngropat într-un cimitir din apropierea circului, mormântul său fiind marcat de o stâncă roșie. Primii creștini au construit aici un mic altar unde veneau să se roage. Timp de aproape trei secole, mormântul sfântului a atras numeroși pelerini veniți din întreg Imperiul Roman și nu numai.

După Edictul de la Milano, din anul 313, care a pus capăt persecuțiilor creștinilor din imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ordonat construirea unei biserici pe locul altarului. Construcția a avut loc între anii 318-329, fiind una dintre cele mai vechi biserici din lume. Edificiul era de formă bazilicală în plan de cruce latină cu un naos lung și două abside. Lungimea sa era una impresionantă pentru acele vremuri, aproximativ 110 metri. Se spune că la construcția sa au fost aduse coloane și materiale de pe Muntele Templului din Ierusalim. Bazilica avea mai multe altare, în mijlocul său aflându-se altarul principal sub care se afla mormântul Sfântului Petru.

Lucrările au durat 120 de ani, perioadă în care au urcat în scaunul episcopal 20 de papi. În anul 1626, bazilica a fost finalizată și sfințită de către Papa Urban al VIII-lea. A rezultat cel mai mare locaș al creștinătății, conținând sute de opere de artă de o valoare inestimabilă.

De o neasemuită frumusețe este “Pietà” lui Michelangelo, realizată în tinerețe.

În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal, dominat de un baldachin înalt de 29 metri. În cele patru coloane de susținere a cupolei se află niște nișe ce conțin patru statui monumentale ale Sf. Andrei, Sf. Longinus, Sf. Elena și Sf. Veronica.

DSC_8850

Muzeele Vaticane (în italiană Musei Vaticani) sunt complexul muzeistic care reunește cele zece muzee de la Vatican, cu secțiuni diferite.

Muzeele includ: armuri, tapiserii, mozaicuri, vase grecești, obiecte de artă africană etc.

Muzeele Vaticane cuprind:

Muzeul Gregorian Egiptean;
Muzeul Gregorian Etrusc;
Muzeele de Antichități clasice;
Muzeul Pio-Clementino;
Galeria de Artă;
Galeria de Tapiserii;
Muzeul Misionar-Etnologic;
Muzeul Sacru (Biblioteca);
Muzeul Profan;
Muzeul Istoric al Vaticanului.

Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, iar în latină Sacellum Sixtinum/Aedicula Sixtina) este capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.

Capela se găsește în dreapta Bazilicii Sfântul Petru și este cunoscută în toată lumea, fiind locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și datorită picturilor murale ale lui Michelangelo. Are are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime, corespunzând – conform tradiției biblice – dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre, iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Printre cei ce au pictat Capela sixtină se află și Michelangelo (Michelangelo Buonarroti, n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – d. 18 februarie 1564, Roma, a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.)

DSC_8853

DSC_8860

DSC_8863

DSC_8875

DSC_8912

DSC_8930

DSC_8934

DSC_8936

DSC_8949

DSC_8952

DSC_8960

Castelul Sant’Angelo (Castelul Îngerilor) (în italiană Castel Sant’Angelo sau Mausoleo di Adriano) din Roma a fost inițial conceput ca mausoleu pentru împăratul Hadrian (76–138) și urmașii lui, ulterior a fost modificat în castel de papi.

Construirea lui a început în ultima perioadă de domnie a împăratului roman Hadrian sub conducerea arhitectului Demetrianus, și a fost terminat în anul 139 în timpul lui Antoninus Pius. Edificiul era cunoscut în antichitate ca mormântul lui Hadrian, iar azi este numit Muzeul Hadrian, un templu a lui Hadrian de pe „Piazza di Pietra”. În mausoleu se află mormintele:

împăratului roman Hadrian și soției lui Sabina,
împăratului roman Antoninus Pius și soției lui Faustina,
împăratului roman Lucius Verus,
împăratului roman Marc Aureliu,
împăratului roman Commodus,
împăratului roman Septimius Severus,
împăratului roman Marcus Aurelius Antoninus.

Mausoleul are formă circulară cu o înălțime de 20 m și cu un diametru de 64 m. El este construit din peperin, o rocă vulcanică (tuf bazaltic) și opus caementitium (beton roman) acoperit cu travertin (un calcar din Tivoli) și un soclu dreptunghiular cu laturile de 84 – 89 m și înalt de 10–15 m, acoperit cu marmură. Partea superioară a construcției avea probabil o grădină cu pini (Cupressus). In centru era probabil un templu mic rotund. Pe vârf era quadriga (carul de luptă tras de patru cai) pe care era Hadrian reprezentat ca zeul soarelui.

Castelul Sant’Angelo a primit denumirea de azi în anul 590 când a bântuit epidemia de pestă în Roma. După legendă, papei Grigore cel Mare i-a apărut aici arhanghelul Mihail care a ordonat, prin introducerea sabiei în teacă, sfârșitul epidemiei, sabie care simboliza mânia atotputernicului. Acest eveniment a fost materializat prin statuia arhanghelui pe vârful construcției.

Podul Aelius, devenit în evul mediu Podul Sant’ Angelo, este unul dintre podurile antice ale Romei, construit la începutul secolului al II-lea d.Hr. pentru traversarea Tibrului spre zona unde s-a ridicat Mausoleul lui Hadrian, în proximitatea colinei Vatican.

DSC_8986

DSC_9000

Tibrul (italiană Tevere, latină Tiberis) este cel de-al treilea râu ca lungime din Italia; având 406 km, el izvorăște din munții Apenini și se varsă în Marea Tireniană. Afluenții săi principali sunt: Chiani, Paglia, Teverone și Nera.

Tibrul este cunoscut și pentru faptul că străbate Roma, aceasta fiind fondată pe malurile sale la aproximativ 25 de km de gura de vărsare în Marea Tireniană.

Denumirea inițială a acestui fluviu este Albula. Conform lui Titus Livius, Tiberinus (fiul lui Capetus) în încercarea sa de a traversa înot acest fluviu, s-a înecat. Astfel că după această întâmplare fluviul Albula a primit numele de Tibru.

DSC_9002

DSC_9003

DSC_9012

DSC_9022

Monumentul lui Vittorio Emanuele sau Vittoriano a fost construit în onoarea lui Vittorio Emanuele II, Părintele patriei (Padre della Patria). Proiectul monumentului a fost realizat de Giuseppe Sacconi în anul 1885. A fost inaugurat în anul 1911, dar finalizat în 1935.

Construcţia lui a stârnit polemici şi a atras critici, aceasta din cauza demolărilor făcute în zonă. O importantă parte din colina Capitolină şi un vast cartier medieval au fost distruse. Datorită formei, a culorii şi a mărimii a mai fost numit şi ,,Tortul de nuntă” sau ,,Maşina de scris”. Cu toate acestea, nu poţi nega frumuseţea simplă a întregii clădiri, dar complicată în detalii.

Intrarea în monument se face pe o scară largă care are de o parte şi de alta două sculpturi din bronz, reprezentând Gândirea şi Acţiunea.

În exterior, în lateralul scării de acces se află două fântâni care reprezintă Marea Tireniană, în dreapta, şi Marea Adriatică, în partea stângă. De ce tocmai aceste mări? Pentru că ele scaldă tărmurile estice şi vestice ale ţării.

În capătul scării se află Altarul Patriei  cu statuia ecvestră a regelui Vittorio Emanuele II, opera lui Chiavadia. Sub  soclul statuii regelui se află statuia Zeiţei Roma, iar la baza ei este Mormântul Soldatului Necunoscut în care au fost îngropate resturile unui soldat mort în Primul Război Mondial. El este reprezentantul tuturor soldaţilor morţi pe câmpul de luptă şi care nu au putut avea parte de un mormânt cu numele lor.  În memoria lor arde continuu o flacără.

DSC_9025

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara. A fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) și 105-106 (în partea de jos). Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei.

O copie la scară naturală a bazei Columnei lui Traian și copii ale scenelor reprezentate pe acest monument sunt expuse într-o sală a Muzeului Național de Istorie a României.

DSC_9028

DSC_9034

Forum Traiani a fost ultima lucrare de acest gen, realizată de Apolodor din Damasc, pe o suprafață de teren de 275.000 m2, între Capitoliu și Quirinal prin evacuarea a 850.000 m3 de pământ. S-a lucrat între anii 107 – 117 d.Hr. cu fonduri din prada dacică și cu captivi de război.

Forum Traiani s-a păstrat intact până în secolul al VI-lea. S-a folosit marmură policromă la coloane și placaje și bronz aurit la acoperiș. La intrarea în piață există un arc de triumf cu trei coridoare; în centrul pieței se înalță statuia ecvestră în bronz aurit a lui Traian (s-a păstrat până în secolul IV) și un portic pe margini, decorat cu busturi de daci captivi între care și bustul lui Decebal. Urma basilica Ulpia (66×159 m). În basilică existau statui ale oamenilor iluștri și trofee de război dacice. Lângă basilică se înalță Columna Traiană, flancată de biblioteca latină și greacă care conținea manuscrise celebre, memorii ale împăraților și documente de stat.

DSC_9053

DSC_9058

DSC_9067

Colosseumul este un monument vizitat de foarte mulți turiști din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. Cunoscut inițial sub numele de Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat.

Prizonierii din războaie erau puși să lupte între ei sau cu animale sălbatice. Spectatorii se delectau privind luptele dintre gladiatori.

În Roma antică, gladiatorul era un bărbat (de obicei sclav) care se lupta în arenă cu un alt gladiator sau cu fiare sălbatice spre deliciul audienței. Denumirea provine de la sabia romană gladius, gladiator însemnând inițial „luptător cu sabia”.

Soarta celui cu care se lupta era decisă de publicul amfiteatrelor sau arenelor de luptă, aceștia exprimându-și dorința de a îl lăsa în viață pe gladiatorul învins ridicând degetul mare în sus și dorința de a fi omorât de gladiatorul victorios lăsând degetul mare în jos. Gladiatorii aparțineau unei școli de gladiatori conduse de un Lanista roman. Acolo aceștia învățau scrima și arta sabiei. Gladiatorii care își redobândeau libertatea se numeau rudiari (în latină rudiarius).

Gladiatorii erau de mai multe naționalități: traci, samniți, germani, etc. Imperiul Roman a atacat mai multe popoare, locuitorii acelor popoare erau adesea luați sclavi sau gladiatori.

Cel mai vestit dintre gladiatori este considerat de către istorici a fi Spartacus, omul care a luptat alături de aproape 100.000 de sclavi pentru a recăpăta libertatea și independența acestora.

DSC_9072

DSC_9083

DSC_9091

DSC_9093

DSC_9100

DSC_9106

DSC_9119

Chiar lângă Colosseum se găseşte Arcul lui Constantin, cel mai nou dintre cele trei arcuri imperiale din Roma care au mai supravieţuit trecerii timpului – celelalte două sunt Arcul lui Titus şi Arcul lui Septimius Severus. Arcul lui Constantin, înalt de 21 de metri, este foarte bogat decorat şi s-a păstrat într-o condiţie excelentă.

Dupa ani şi ani de război civil, victoria armatei lui Constantin de la Podul Vulturului din anul 312 d.Hr., asupra armatei superioare numeric a lui Maxentius, a adus pacea în Imperiul Roman. Pentru a comemora această victorie, Senatul Romei i-a dedicat lui Constantin acest arc triumfal, ce a fost finalizat în anul 314 d.Hr.

DSC_9137

DSC_9149

DSC_9158

DSC_9166

Fontana di Trevi este cea mai cunoscută și probabil cea mai frumoasă fântână arteziană din Roma. Acest monument impresionant domină micuța piață Trevi situată in cartierul Quirinale. Fontana di Trevi se afla la capătul unui apeduct construit în anul 19 î.Hr., ce se numește Aqua Virgo. Acest apeduct aduce apa de la izvoarele Salone (aproximativ 20 km depărtare de Roma) și aprovizionează fântânile din centrul istoric al Romei cu apă.

In 1732, din ordinul papei Clement al XII-lea, a fost angajat Nicola Salvi pentru a ridica o fântână mare în Piața Trevi. Mai existase un plan de construcție a unei astfel de fântâni după un proiect de Bernini care fusese amânat în urmă cu un secol după moartea papei Urban al VIII-lea. Salvi și-a construit capodopera pe bază vechiului proiect al lui Bernini. Construcția monumentalei fântâni baroce a fost finalizata abia în anul 1762.

Figura centrală a fântânii Trevi este Neptun, zeul mării, care se află într-un car de luptă ce are forma unei scoici, tras de doi căluți de mare. Unul dintre cai este nărăvaș, iar celălalt este calm și supus. Aceștia simbolizează dispoziția fluctuantă a mării.

La stânga lui Neptun se găsește o statuie ce reprezintă abundența, iar cea din dreapta reprezintă sănătatea perfectă. Deasupra sculpturilor se găsesc basoreliefuri.

Apa de pe fundul fântânii reprezintă marea. Legenda spune că cel ce aruncă o monedă în apă se va întoarce la Roma. Aceasta monedă trebuie aruncată peste umăr, cu spatele la fântână.

DSC_9184

DSC_9189

DSC_9192

DSC_9198

DSC_9209

DSC_9213

DSC_9254

DSC_9259

DSC_9265

DSC_9273

DSC_9315

DSC_9389

DSC_9402

DSC_9413

DSC_9422

DSC_9431

DSC_9451

Forul Roman sau Forumul Roman (în latină: Forum Romanum, deși romanii îl menționau de obicei Forum Magnum sau doar Forum) a fost un forum al orașului Roma, în jurul zonei centrale a orașului vechi, situat între Dealul Capitolului și Dealul Palatinilor, unde aveau loc activități de comerț, afaceri, religie și administrarea justiției. Inițial, acolo a fost o mlaștină, care a fost secată în secolul al VII-lea î.Hr. şi unde s-a construit Cloaca maxima, un mare sistem de canalizare care ducea apa în râul Tibru.

DSC_9456

DSC_9479

DSC_9482

DSC_9494

DSC_9495

DSC_9506

DSC_9515

DSC_9526

DSC_9552

DSC_9566

Piazza di Spagna este un loc celebru în lumea întreagă. Faimoasa ei scară constituie un loc de întâlnire pentru tinerii Romei şi de atracţie pentru turişti.

Formată din două suprafeţe triunghiulare aşezate cap la cap Piazza di Spagna a luat acest nume în sec. al 17-lea când Ambasada Spaniei pe lângă Sfântul Scaun a ocupat palatul de Spania ridicat în această zonă a oraşului. Un teren foarte larg se afla atunci în proprietatea Spaniei şi se afla în paragină. Străinii care îl traversau noaptea puteau dispărea pentru a fi înrolaţi în armata spaniolă dacă corespundeau fizic.

DSC_9581

DSC_9586

DSC_9592

DSC_9595

DSC_9601

DSC_9609

Panteonul este o clădire din Roma , comandat de Marcus Agrippa, ca un templu pentru toți zeii din Roma antică, și reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ 126 d.Hr.

A fost construită inițial ca templu pentru cele șapte zeități guvernatoare ale celor șapte planete în statul religios al Romei Antice, din secolul al VII-lea fiind transformată într-o biserică creștină.

Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperișul original intact. Deși identitatea arhitectului rămâne incertă, mulți o atribuie lui Apolodor din Damasc.

Până în secolul al XX-lea, Panteonul a fost cea mai mare construcție din beton existentă în lume. Cupola din beton este relativ ușoară, pentru că în compoziția betonului nu s-a folosit pietriș, ci puzzolană. Puzzolanele naturale sunt minerale ușoare, rezistente la apa de mare, formate prin sedimentarea cenușii vulcanice produse în timpul erupțiilor vulcanice bazaltice. Conțin silice, aluminiu și oxid de fier (care îi conferă culoarea roșie), precum și var și oxid de magneziu.

DSC_9619

DSC_9630

DSC_9647

DSC_9651

DSC_9659

DSC_9661

DSC_9663

Duminica Slăbănogului (Ioan 5,1-15)

944845_801935159938706_8288103884113352287_na1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. 2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. 3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. 4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. 5. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. 6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? 7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. 8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. 9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. 10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. 11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. 12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? 13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. 14. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. 15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

Despre suferință se vorbește în orice zi. Ba mai mult, o întâlnim la orice pas: face parte din viața noastră. Putem vorbi astăzi de omniprezența suferinței. Cauzele și formele ei sunt atât de multiple și diferite încât puține spații au rămas necontaminate. Încercăm pe toate căile să o evităm, însă se pare că mereu găsește o nișă prin care să se strecoare în viața noastră. Aceasta fie că vorbim de suferința trupului, fie că ne gândim la durerile sufletului. Dacă slăbănogul va fi suferit 38 de ani, acest lucru ar fi putut să însemne minim 38 de ani sau chiar 50 de ani. La 12 ani, copilăria fiind încheiată pentru un copil evreu, a ieșit din casă și s-a așezat în scăldători căutînd azi și mâine și poimâine vindecarea. La 50 de ani, într-o epocă în care preoții ieșeau obligatoriu din slujire, la această vîrstă, la 50 de ani, viața este în mare trăită. Nu mai este nimic de făcut. Nu mai este nicio speranță, niciun nou început. Trecutul este paralizant, viitorul aproape că nu mai există.

Iisus trece printre toți orbii, slăbănogii, uscații, paraliticii și se apropie de cel mai fără speranță, de disperatul ultim, omul care se obișnuise deja cu mirosul puroiului și pentru care zacerea nu mai avea alternativă. Întrebarea lui Iisus: Vrei să te faci sănătos? este aiuritoare pentru cineva care aștepta bolborosirea apelor. Este însă întrebarea potrivită pentru cel încarcerat în propriul trecut, legat de propriile experimentări ale neputinței. Cea mai grea boală spirituală este deznădejdea. Este adevărata paralizie.

Iisus îl întreabă pe acesta dacă vrea să se facă sănătos, deși ar fi putut să îi poruncească direct, fără să îi ceară să-își caute sămânța credinței prin colțurile prăfuite ale inimii. Nu putem decât să ne imaginăm schimbul de priviri dintre Domnul și slăbănog, dar minunea are loc. Tradiția zilelor petrecute sprijinit, stând într-o rână ia sfârșit, slăbănogul sare, își ia patul și se îndreaptă direct spre locul în care nu avea voie să pășească, spre Templu.

Există, dragii mei, între voi dintre aceia care, după încercări repetate și nereușite de a păși în scăldătoare, după ce veți fi fost învinși de atîtea ori, există între voi dintre aceia care și-au piedut orice nădejde că poate fi un nou început? Toate încercările tale de a te lăsa de fumat lunea, de a te lăsa de băut joia, toate curele de slăbire ratate, toate promisiunile încălcate, toate acestea ți-au slăbit nu numai voința, toate acestea te-au condus nu numai la disprețul de sine, toate acestea ți-au condus spre minte viermele care își roade gîndul cum că Dumnezeu nu se mai poate apropia de tine, că nu te mai vrea prin preajma Lui? Istoria slăbănogului ne dă speranță. Hristos se apropie de tine și te-a ales din mijlocul tuturor celorlalți slăbănogi. Lasă-i pe ei să aștepte îngeri, la tine a venit direct Îngerul Domnului, Fiul lui Dumnezeu Însuși, lasă-i pe ei să aștepte horcăiala apei, la tine a venit să vorbească prin cuvinte Cuvîntul Însuși, lasă-i pe aceia în lungă așteptare, tu trebuie să te ridici acum să sari și să te îndrepți spre Templu.

Să pună mușchi pe oase, să învioreze ligamente, să întărească oasele. Toate acestea sunt nimic pentru Cel prin care toate s-au făcut. Aproape 40 de ani de suferință sunt nimic față de ce l-ar fi putut aștepta pe slăbănog. Du-te, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întîmple ceva mai rău… Ce poate fi mai rău? O veșnicie în disperare, în durere, în așteptarea unei vindecări care nu va mai veni niciodată.

Dincolo de suferința celui bolnav, din pagina evanghelică reiese o altă durere a timpului nostru: singurătatea. Să nu ai pe nimeni este o tragedie! Să te simți singur și abandonat într-o lume atât de plină și aglomerată este o suferință. Avem nevoie de oameni. Trebuie să stăm unii lângă alții. Să ne căutăm și să ne găsim unii pe alții, mai ales să ne ajutăm unii pe alții. Nu suntem creați pentru singurătate și egoism. Noi, creștinii, trebuie să fim un contraargument pentru cei care susțin individualismul, egoismul. Noi trebuie să fim sprijin pentru cei neajutorați. Noi trebuie să-i descoperim și ajutăm pe cei singuri. Astăzi nu trebuie să fie nimeni care să spune: „Doamne, nu am pe nimeni”. Pe noi cine ne are? Pe cine ajutăm? Cui suntem sprijin? Vindecarea vine întotdeauna de la cineva și/sau prin cineva, avem nevoie de cineva. Unde e mai multă tristețe sau unde este mai multă durere: în a fi bolnav sau în a fi singur? Cât de dureros este să nu ai pe nimeni în suferință!

De multe ori, în suferință și singurătate, își face loc cu mai multă ușurință păcatul. Există o interdependență între păcat, suferință și singurătate. Deseori, tocmai păcatul duce la suferință sau la singurătate. Câți nu sunt părăsiți tocmai pentru viciile lor? Câți nu se izolează tocmai pentru a se „bucura” de viciile lor fără a fi „stresați” de ceilalți? Cine se izolează, cade pradă păcatului. Singuri suntem mult mai vulnerabili în fața păcatului, a ispitelor. În comuniune se regăsește mai ușor drumul spre vindecare. Iar odată găsită vindecarea, răsună și pentru noi cuvântul Domnului: „Iată, te-ai făcut sănătos! Să nu mai păcătuieşti niciodată, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău!” Niciodată! E atât de provocator acest „niciodată”… Cât de greu este să stai departe de păcat! Dacă nu ar fi harul, am cădea în fiecare clipă. Dacă nu ar fi sprijinul celorlalți am fi târâți imediat în aceleași și aceleași noroaie.

Suferința, singurătatea și păcatul sunt trei plăgi cu care trebuie să ne confruntăm zi de zi. Să stăm uniți în rugăciune, în comuniune, în prietenie. Să stăm în Biserică, în comunitate, în familie. Cine se izolează, suferă și moare! Să-i căutăm pe cei singuri pentru a-i salva. Să învățăm de la Hristos arta apropierii delicate de celălalt.

21 mai – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

sf-imp-constantin-si-elena-1În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, serbaţi astăzi, au între ei aşezată Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin (27 februarie 272 – 22 mai 337) a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) în pământ. Icoana lor transmite astfel un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută. În lumina acestui tip de înţelepciune divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu puterea lui Hristos, iubirea pentru binele celor mulţi este flacăra şi puterea misiunii creştine în lume. Din poziţia politică înaltă pe care o ocupă, aceştia sunt slujitori misionari ai lui Hristos spre binele Bisericii Sale, eliberându-i pe creştini de persecuţii, apărând dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, construind locaşuri de cult creştine în diferite părţi ale Imperiului: trei biserici în Roma, una în Trier (Germania), mai multe biserici în Constantinopol, una în Nicomidia, două în Ierusalim (a Învierii şi a Înălţării), una în Bethleem (a Naşterii Domnului), precum şi una octogonală în Antiohia.

În acelaşi timp, ei au dezvoltat o amplă activitate filantropică, prin legi, aşezăminte şi fapte personale în favoarea categoriilor sociale defavorizate. Ajutat de împăratul Constantin, un senator roman, devenit preot cu numele de Zoticus, a organizat la Constantinopol un orfelinat, un spital–leprozerie, un aşezământ pentru săraci, altul pentru văduve şi unul pentru primirea străinilor. Iar Sfânta Împărăteasă Elena a construit în Constantinopol un azil pentru văduve (ghirocomion) şi aşezăminte pentru primirea străinilor la Ierusalim, Constantinopol şi Sevasta. În timpul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena au fost organizate şi leagăne pentru copiii mici abandonaţi, cămine pentru orfani şi case de adăpost pentru fecioare.

Expresiile slujirii lor misionare, ale apostolatului lor mirean în lumina Crucii lui Hristos, au fost mai ales convocarea primului Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325, şi reflectarea valorilor evanghelice în legislaţia constantiniană (în total 361 de norme legislative de genuri diferite).

Împăratul Constantin a adoptat legi în biserici prin care episcopii şi preoţii au primit dreptul de a proclama eliberarea sclavilor creştini, legi prin care erau protejate logodna şi căsătoria şi au fost interzise adulterul şi avortul; legi care interziceau tortura, uciderea sclavilor de către stăpâni şi stigmatizarea feţei oricărui deţinut; legi prin care erau protejaţi copiii abandonaţi, copiii minori şi copiii orfani; legi prin care se interzicea abandonarea copiilor nou născuţi, răpirea copiilor, vânzarea copiilor din motive de sărăcie, iar părinţii săraci trebuiau ajutaţi de fisc sau din visteria personală a Împăratului. Toate acestea erau legi ale demnităţii persoanei umane, cu adevărat revoluţionare pentru mentalităţile sociale păgâne de la începutul secolului al IV-lea, legi care devin definitorii apoi pentru matricea spirituală a Europei şi patrimoniul spiritual al întregii umanităţi.

Abeer Nehme – Allilouya

Documentar tulburător: Educația sexuală – Războiul împotriva copilăriei. De la vârste fragede, copiii sunt învățați cum să obțină plăcerea sexuală, prin orice mijloace și indiferent de sexul partenerului. Ce rol joacă ONU, UNESCO, Planned Parenthood?

Educația Sexuală Comprehensivă sau Explicită, care se bazează pe principii pseudo-științifice, este promovată agresiv la nivel de factori de decizie politică, inclusiv de mari organizații internaționale precum ONU.

Urmăriți un documentar șocant, realizat de Family Watch International, coaliție pro-familie, acreditată pe lângă ONU, pentru a afla în ce constau aceste programe de educație sexuală explicită, cine le promovează, în ce scop și ce mijloace ar mai avea părinții la îndemână pentru a proteja familia și inocența copiilor.

“Știința” pe care se bazează reprezintă un adevărat scandal, implicând „cercetări” din anii 1950 care s-au realizat prin abuzarea sexuală sistematică a unor copii și apoi au fost promovate intens ca rezultate științifice respectabile.

De curând, după prezentarea acestor dovezi în Parlamentul croat, Curtea Constituțională din Croația a interzis un astfel de program în țara respectivă.

În acest film, termenul de „Educație Sexuală Comprehensivă” (CSE – prescurtarea în engleză) nu se referă la programele de educație sexuală în general, ci la un anumit tip, foarte explicit, de educație sexuală. CSE are scopul de a schimba normele sexuale și de gen masculin, respectiv feminin la nivel de societate, promovând comportamente sexuale de risc extrem și încurajând copiii să experimenteze  sexualitatea de la vârste foarte fragede, potrivit stiripentruviata.ro.

Iată doar câteva opinii ale protagoniștilor acestui  film documentar:

Dr. Michelle Cretella, Președintele Colegiului American al Pediatrilor:

„Ca Președinte al Colegiului American al Pediatrilor, sunt profund îngrijorată în legătură cu Educația Sexuală Comprehensivă. În primul rând, sexualizează copiii. În al doilea rând, reprezintă un risc pentru sănătatea lor. În al treilea rând, promovează o ideologie sexuală periculoasă. În plus, subminează relația copilului cu părintele, ceea ce încalcă drepturile părintelui.”

Chris Bridgens, organizația Parents Rights in Education:

„Aici e doar o parte din planul de lecție din programa intitulată Making a Difference introdusă în școlile din statul Oregon și probabil din alte state americane. Aici i se dau instrucțiuni profesorului să întrebe la clasă: «Cum își exprimă oamenii sentimentele de natură sexuală?» «Ce este abstinența?» Iar aici sunt câteva răspunsuri pe care ei trebuie să încerce să le obțină de la copii: sex oral, masturbare, sex anal, masaj, se țin de mână, își ating reciproc organele genitale, spun: «Îmi place de tine!»

Ceea ce fac este să pună un semn de egalitate între toate aceste lucruri. Adică a spune cuiva că îl/o placi e același lucru cu a face sex anal.”

Tim Miller, legislator:

„Această agendă radicală s-a impus cu putere în Minnesota și ne străduim să o contracarăm. Programa Educației Sexuale Comprehensive este promovată agresiv. Din ea face parte manualul intitulat It’s Perfectly Normal. Acesta reprezintă pornografie curată. Unii dintre colegii parlamentari nici măcar nu s-au putut uita prin el.”

Axel Beteta, Familia Importa (Guatemala):

„Se fac campanii îngrijorătoare ce vizează copiii. Cel mai puternic e mesajul: «Cerem educație sexuală. Nu se poate trăi fără ea.» Altă campanie se intitulează: «Pune-ți-l!» și arată copii de școală primară, de la nouă ani în sus, care învață cum se pune un prezervativ pe un organ sexual din plastic.” Aduc tinere care le învață pe fete cum să pună un prezervativ pe un organ genital bărbătesc și pe băieți cum să pună o barieră de protecție pe un organ genital femeiesc, fără știința și acceptul părinților.”

Dr. Miriam Grossman, autoarea cărții Ce anume îl învățați pe copilul meu?:

„Unul din cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am văzut ca medic este această broșură intitulată Sănătos, Fericit și Sexy publicată de Federația Internațională Planned Parenthood. Le spune tinerilor că au dreptul să ascundă de partenerul lor de relații intime faptul că sunt infectați cu HIV.”

Stephan Phelan:

“O fac prin educare. Se asigură că sănătatea reproductivă înseamnă exclusiv să refuzi nașterea de copii. Programa școlară It’s All One, promovată tot de Planned Parenthood, dezvăluie o multitudine de tactici manipulatorii folosite pentru îndoctrinarea și sexualizarea copiilor prin educație sexuală.

Ajută copiii să învețe cum se negociază o relație sexuală confortabilă. Învață că orice vârstă e potrivită pentru a face sex și că fiecare persoană trebuie să decidă când poate începe să facă sex. Pentru a-și testa gradul de pregătire, copiilor li se cere să completeze un tabel din care rezultă că pot să facă sex când: se simt apropiați de o altă persoană; și cel de lângă ei vrea; simt atracție față de altă persoană; când se simt confortabil să îi spună celeilalte persoane ce îi place din punct de vedere sexual.

Învață că drepturile omului cuprind și „drepturile sexuale”, printre care se numără și un pretins drept la libera exprimare sexuală, precum și dreptul de a căuta plăcerea sexuală.

Elevilor li se prezintă o listă de probleme la care pot lucra sau pentru care se pot implica social. Printre acestea, problema că adolescenții nu au acces la servicii sexuale și reproductive și că restricționarea accesului la avort reprezintă un pericol de sănătate.

Programa școlară It’s All One e la mare cerere, după ce a fost lansată la sediul ONU. Se predă în peste 150 de țări și pe tot teritoriul SUA. Li se predă copiilor din întreaga lume.”

* Pentru protecția privitorilor, imaginile explicite din manualele de CSE au fost blurate.

* Apăsați butonul CC din cadrul video pentru subtitrarea în română.

Mădălin Sorin Cartaş a schimbat prefixul…

Mădălin Sorin Cartaş a schimbat prefixul… 20 de primăveri binecuvântate! Acum aproape 10 ani, la sosirea mea în comunitate, primul copilaş pe care l-am întâlnit în biserică (prima foto, în albastru). De anul trecut, cel mai tânăr între consilierii parohiei.

Să termini cu bine studiile universitare şi să rămâi la fel de devotat Bisericii!

La mulţi ani!

DSC_8624

DSC_8627

Giani Dorinel Lucaci a împlinit 18 ani…

Felicităm părinţii şi îi dorim succes la examene sărbătoritului. Să fie bucurie şi mângâiere familiei, comunităţii şi Bisericii întregi!

La mulţi ani, Giani!

DSC_8614

DSC_8617

Câteva dintre mironosiţele care au răbdat până la sfârşit… pentru o foto de arhivă (15 mai 2016). Mulţumesc!

DSC_8641

DSC_8647

DSC_8649

“Mama anului” (ediţia 2016, 15 mai) – eveniment parohial

În Duminica Femeilor Mironosiţe, începând de anul trecut, se oferă după Sfânta Liturghie diploma „Mama anului” uneia dintre credincioasele comunităţii, în semn de preţuire pentru preocuparea privind viaţa duhovnicească personală şi familială, grija pentru familie, pentru implicarea în viaţa liturgică şi filantropică a parohiei.

Anul acesta diploma şi trofeul au fost oferite doamnei VIORICA VASCAN, credincioasă a comunităţii, mamă a patru copii: Crina, Valentin, Cristiana şi Nectarie-Vlăduţ.

Felicităm întreaga familie şi mulţumim credincioaselor comunităţii care ne-au ajutat să organizăm acest eveniment.

DSC_8657

DSC_8663

DSC_8673

15 mai 2016 – Liturghie baptismală în comunitate

În ziua de pomenire a femeilor mironosiţe, duminică, 15 mai 2016, am săvârşit în biserica parohială liturghia baptismală, în cadrul căreia a fost botezat pruncul Sebastian Gabriel, al doilea copil al familiei Cătălin şi Oana-Andreea Flondor, membri ai comunităţii Sfântului Nectarie Taumaturgul. Naşi au fost Daniel şi Liliana Gherasim.

Felicităm părinţii, pe mamă în special, naşii şi pe toţi cei care s-au bucurat împreună cu noi la acest moment binecuvântat!

DSC_8447

DSC_8477

DSC_8513

DSC_8518

DSC_8546

DSC_8565

DSC_8579

La mulţi ani, creştină!

γυναίκα-κεριά

Femeie, mamă, soţie, indiferent unde eşti, bucură-te, fie că eşti mama mea, prietena prietenului meu, soţia soţului fericit pe care l-am întâlnit astăzi pe stradă, mama copilului care alerga prin iarba din parc. Ţie Dumnezeu ţi-a încredinţat tezaurul vieţii.

Neobositele mironosiţe!

17-Ide-o-topos-Stavr2PC1Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu şi rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, și de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul.

Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţa să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire și, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă – chibzuinţa.

Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 37-38)

Duminica a treia după Paşti

1001974_833849039961838_2516777208801597371_nHristos a înviat și viața noastră s-a umplut de lumină. Întâlnirea cu Domnul înviat aduce sau ar trebui să aducă în viața noastră entuziasmul apostolilor și al femeilor sfinte care L-au văzut pe Hristos. Însă trebuie să găsim prilejul potrivit de a ne opri pentru o clipă și de a privi în jur: cei de lângă noi sunt la fel de entuziasmați de învierea lui Hristos? Cel cu care împărțim casa sau locul de muncă sau grija zilei, simte la fel de mult bucuria întâlnirii cu Biruitorul păcatului și al morții? Nu cumva suntem tentați să trăim singuri, într-un mod egoist bucuria Învierii? Nu cumva și astăzi se strecoară în noi gândul atât de răspândit: „Ce-mi pasă mie de celălalt?! Fiecare face ce vrea!”

Bucuria Învierii, ca să fie trăită la cote maxime, trebuie împărtășită, trebuie răspândită. Nu trebuie să lăsăm ca în jurul nostru să bântuie vreun fel de tristețe sau să existe vreun iz de descurajare. Nu avem voie să fim indiferenți față de păcatul care domnește încă în cel de lângă noi. Hristos a înviat pentru toți și trebuie să contribuim ca acest adevăr să ajungă în inimile tuturor. Tocmai aici este una dintre provocările pe care le aduc învierea lui Hristos și creștinismul: mântuirea prin Învierea Domnului. Iar această mărturie nu este doar obligația preoților, ci a tuturor celor care au primit botezul. Toți trebuie să spunem asemenea lui Petru și Ioan: „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit” (Fap 4, 20).

Nu ne putem imagina istoria Bisericii dacă apostolii și femeile sfinte ar fi tăcut și ar fi fost indiferenți față de cei din jurul lor. Învierea devine un foc mistuitor care nu poate fi ținut în secret, ci trebuie răspândit. Învierea ne schimbă viața, ne face să „năzuim spre cele de sus”, dar totodată ne invită să vorbim şi altora și să dăm mărturie. Astăzi noi suntem cei întrebați: „Spune-ne ce ai văzut?”. Suntem noi pregătiți să răspundem asemenea Mariei Magdalena: „Am văzut mormântul lui Hristos Care trăiește, am văzut mărirea celui înviat… Hristos, nădejdea mea, a înviat!” Trebuie să spunem celor din jurul nostru: „Hristos a înviat! Ridică-te, Domnul îți redă viața! Bucură-te, Domnul te eliberează de tot ce te înspăimântă! Hristos înviat din morți nu mai moare! Moartea, răul și păcatul nu mai au nicio putere asupra celor care trăiesc împreună cu Domnul vieții”.

Când Roma se afla în apogeul gloriei şi puterii sale, a apărut o “sectă” tulburătoare cu  numele de creştini. Datorită unui foc care ardea în inimile lor, aceste persoane au avut curajul de a fi altfel decât majoritatea. Într-o epocă în care imoralitatea, bogăţia şi luxul erau la modă, creştinii s-au împotrivit şi nu s-au lăsat contaminaţi de practicile senzuale ale unei civilizaţii în dezintegrare. Într-o perioadă în care viaţa umană era ieftină, aceştia au pus o valoare înaltă persoanelor umane, sufletelor lor şi destinului acestora.

Aceşti creştini s-au opus de a fi absorbiţi de societatea atee din Roma. Nu au auzit vorbindu-se de regula pe care o ascultăm azi: „Când te afli în Roma, să faci ceea ce fac romanii”. Înaltul tribunal roman a iniţiat o campanie pentru a termina cu creştinismul, considerându-l un perturbator al unităţii păgâne. Romanii aveau falsa impresie că prin intermediul legii poate fi controlată chiar şi conştiinţa unei persoane, deci a avea curajul de a fi diferit era ilegal. Toţi trebuiau să se închine în faţa lui Cezar. Toţi trebuiau să se adapteze obiceiurilor păgâne. Toţi trebuiau să se comporte ca romani adevăraţi. Nonconformiştii au fost ameninţaţi cu moartea şi mulţi au ales să moară decât să se adapteze Romei şi să-şi compromită conştiinţa. Un creştin numit Pavel a luat pana şi a scris un cuvânt pentru toţi creştinii din toate timpurile: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12, 2).

Timpurile s-au schimbat, dar natura umană nu. Lumea păgână încă mai încearcă să-şi pună amprenta conformismului pe fiecare urmaş al lui Hristos. Fiecare posibilă presiune este exercitată asupra creştinilor pentru ca aceştia să se conformeze normelor lumii. Apostolul Pavel îndeamnă pe toţi creştinii din toată lumea şi de toate vârstele să nu se conformeze la ceea ce presupune sistemul lumii acesteia. Un adevărat creştin, care trăieşte o viaţă de ascultare, este o mustrare constantă pentru aceia care acceptă normele morale ale lumii actuale.

În dorinţa noastră de a-L face cunoscut pe Hristos şi pentru a creşte influenţa bisericii, suntem predispuşi să gândim că biserica şi creştinii pot deveni populari printre necredincioşi. Aceasta este o gravă eroare. Hristos crucificat este un anatema pentru Satana şi mesajul Evangheliei continuă să fie o piatră de poticnire şi o nebunie pentru această lume. Domnul i-a avertizat pe ucenici: Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră (Ioan 15, 18). Apostolul Ioan scrie: Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. (1 Ioan 3, 13). Creştinii pot să genereze respect sau invidie uneori, dar dacă suntem credincioşi lui Hristos, în mod sigur că vom ajunge să fim persecutaţi de lume. De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. (2 Timotei 3, 12).

Scriptura învaţă că popularitatea în lume înseamnă moarte. Armele cele mai eficace ale Satanei sunt conformismul şi popularitatea. Este conştient că un om care stă în picioare în mijlocul unui popor păgân şi declară: „Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1, 16) poate mobiliza mai mulţi oameni spre Dumnezeu decât mii de profesori de religie, banali şi fără gust.

De multe ori ne întrebăm: „Cum au putut primii ucenici să întoarcă lumea pe dos în timp ce milioane de creştini astăzi nu pot nici măcar să menţină lucrurile bine pe picioare?” Răspunsul este simplu. Ei nu şi-au adaptat credinţa lumii în care trăiau. Ei aveau adevărul şi s-au negat să-l dilueze. Ei aveau o credinţă pe care nu au compromis-o. Pentru că au avut curajul să meargă contra curentului opiniei publice şi să fie diferiţi, pentru că au avut curajul să creadă ceea ce alte persoane se îndoiau, pentru că au fost dispuşi să-şi rişte vieţile pentru ceea ce reprezentau, pentru că au ales moartea în loc să trăiască o viaţă goală, lumea şi-a dat seama care sunt motivele acestor bărbaţi şi femei. La timpul potrivit, lumea filosofică şi religioasă s-a întors cu susul în jos. Cuvintele Sfântului Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia” au o mare importanţă astăzi. Aceste cuvinte taie precum o sabie ascuţită în modul nostru de viaţă. Nu sunt cuvinte consolatoare. Ele conţin tonul chemării la război. Separă pe cei slabi de cei puternici. Dar sunt cuvinte inspirate şi trebuie să le ascultăm astăzi.

În primul rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere mental. Lumea de azi prin publicitate, prin conversaţii şi prin manipulare, este angajată într-o lucrare gigantică de spălare a creierului. Majoritatea activităţilor de divertisment au tendinţa de a se alimenta din violenţă, sex şi anarhie. Se pare că vreun geniu diabolic dirijează problemele lumii acesteia şi obiectivul său principal este de a spăla creierul creştinilor şi a reuşi ca aceştia să se conformeze lumii. Toate canalele de informaţii din lume ameninţă să contamineze gândirea creştinilor. Satana va disputa fiecare oră pe care dumneavoastră o veţi dedica citirii Scripturii sau rugăciunii.

Cu toate acestea, deasupra zgomotului lumii putem auzi vocea Scripturii: Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Iisus: (Filipeni 2, 5) şi Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12, 2).

În al doilea rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere fizic. Trupurile noastre sunt destinate să fie biserici ale Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne proşternem înaintea templelor lui Baal. Trebuie să ne predăm în totalitate lui Dumnezeu „ca o jertfă vie”. Îmbrăcămintea noastră, atitudinea noastră şi acţiunile noastre, toate trebuie să fie pentru onoarea şi cinstea lui Hristos.

În al treilea rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere social. Lumea încearcă să ne absoarbă în societatea seculară şi să ne conformăm modelului ei, dar Hristos ne îndeamnă să nu ne conformăm. Foarte clar, El spune despre aceia care cred în El: Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume (Ioan 17, 16).

Iisus a mâncat cu vameşii şi cu păcătoşii, dar El nu a permis ca vreun grup social să-l influenţeze. A profitat de toate oportunităţile pentru a prezenta adevărul şi pentru a îndruma sufletele de la moarte la viaţă. Contactele noastre sociale nu trebuie să fie doar agreabile, ci ele trebuie să devină oportunităţi pentru a ne împărtăşi credinţa cu cei care încă nu-L cunosc pe Hristos.

În al patrulea rând, nu trebuie să ne conformăm lumii spirituale. Nu trebuie să ne conformăm definiţiei lumii în ceea ce semnifică a fi religios, dar trebuie să ne asigurăm că ne-am îndeplinit cerinţele lui Dumnezeu în ceea ce priveşte ucenicia. Nicio naţiune nu a fost mai religioasă ca Israel în timpul profetului Isaia. Templul se umplea. Altarul era totul stropit cu roşu, de sângele sacrificiilor. Sărbătorile religioase se îndeplineau cu stricteţe şi vocile rugăciunilor se auzeau în casa lui Dumnezeu. Dar lipsea devoţiunea adevărată în adorarea lui Israel. Naţiunea era deteriorată din punct de vedere moral. Vorbind aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, Isaia a spus: Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! (Isaia 1, 13).

Atunci Isaia le-a spus cum ei ar putea fi curăţiţi de păcat. El a spus: Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte (Isaia 1, 16-20).

Există mii de oameni care nu se predau lui Iisus Hristos pentru că s-au conformat lumii acesteia. Le este frică să nu fie numiţi fanatici, evlavioşi, puritani sau religioşi. Un creştin adevărat este un nonconformist.

Patriarhul României adresează un mesaj de recunoştinţă femeilor creştine

patriarhul-danielCu prilejul Duminicii Femeilor Mironosiţe, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, adresează un mesaj de recunoştinţă femeilor creştine, care au contribuit şi contribuie la păstrarea și întărirea credinței, la educarea și formarea copiilor și tinerilor, la definirea identității lor spirituale. Redăm mai jos mesajul Patriarhului Daniel adresat femeilor creştine, intitulat Femeile mironosițe – modele de curaj în mărturisirea Învierii lui Hristos:

Hristos a înviat!

În Duminica a treia după Sfintele Paști, cunoscută și sub denumirea de Duminica Mironosițelor, prăznuim cinstirea femeilor purtătoare de mir, primele persoane care au primit de la îngeri vestea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prezența femeilor mironosițe la mormântul Domnului reprezintă un act de mare curaj și asumare responsabilă a mărturisirii credinței, prin faptul că dragostea lor pentru Domnul Iisus Hristos a fost mai puternică decât teama provocată de cei care au hotărât răstignirea Sa.

Mironosițele sunt femei credincioase care L-au admirat și prețuit pe Iisus, unele dintre ele fiind martore ale răstignirii Lui și plângând pentru suferințele Sale. De aceea, cu multă duioșie și mult respect, dis-de-dimineață, după ce a trecut sâmbăta, în ziua întâi a săptămânii (cf. Matei 28, 1), ele au mers la mormântul Domnului Iisus Hristos pentru a desăvârşi ceea ce au început să facă Iosif din Arimateea și Nicodim, care au uns cu aloe și cu smirnă trupul lui Iisus înainte de înmormântare. Ele aduc miruri de mare preț pentru a cinsti după obicei trupul Celui îngropat și, în același timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea Acestuia. Însă, spre surprinderea acestor femei curajoase, Iisus Cel îngropat, Cel ce trebuia să fie uns cu miruri de mare preț, a înviat din morți, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. Ele L-au întâlnit pe cale, când se întorceau de la mormânt spre oraş.

Femeile mironosițe sunt modele de vestire a mesajului Învierii lui Hristos pentru întărirea credinței, dar și exemple în lucrarea Bisericii pentru luminarea și înnoirea vieții. Urmând exemplul femeilor mironosițe, femeile creștine au contribuit, de-a lungul timpului, la păstrarea și întărirea credinței, la educarea și formarea copiilor și tinerilor, la definirea identității lor spirituale. De aceea, se cuvine, ca în această zi a „Duminicii Femeilor Mironosițe”, să ne aducem aminte cu recunoștință de toate femeile care din timpul Sfinților Apostoli și până astăzi au arătat credință, prețuire și evlavie pentru Hristos și pentru Biserica Sa.

Într-o societate din ce în ce mai individualistă și secularizată, femeia credincioasă și harnică, înțeleaptă și pașnică aduce un spor de comuniune și de pace. În contextul anului 2016, declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox și Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești, un rol special în educarea copiilor şi tinerilor revine femeilor și mai ales mamelor sau bunicilor creștine rugătoare. Acestea, prin evlavia, bunătatea, smerenia și înțelepciunea lor, sunt o binecuvântare pentru familie și Biserică, deoarece lumina bunătății sufletului părinților este un reper major în formarea caracterului copiilor şi tinerilor.

Numeroase studii au arătat influența stilului de viaţă al părinţilor asupra calității educației copilului. De 2000 de ani Evanghelia iubirii lui Hristos, prin lucrarea Apostolilor lui Hristos și mărturia femeilor mironosițe, contribuie la edificarea familiei creştine. În acest sens, femeile și mamele creștine sunt chemate şi astăzi să contribuie la actul educațional-formativ al copiilor și tinerilor.

Cu prilejul Duminicii Mironosițelor adresăm felicitări, mulțumiri și binecuvântări tuturor femeilor care cultivă și mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, aducând multă lumină şi bucurie în viața Bisericii, a Familiei și a Societății. Le dorim tuturor sănătate și mântuire, pace și bucurie sfântă întru mulți și binecuvântați ani!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Spectacolul creştinului

13043714_801941013271454_4521770144990960767_nTertulian (Quintus Septimius Florens Tertullianus, a doua jumătate a secolului al II-lea) le scria primilor creştini care sunt adevăratele distracţii şi întreceri sportive ale creştinismului:

“Nu sunteţi mulţumiţi cu ceea ce mâna darnică a lui Dumnezeu vă copleşeşte? Ce izvor mai bogat de plăceri sfinte poate fi decât acela de a vă fi împăcat cu Dumnezeul vostru, de a fi fost chemaţi de la greşelile voastre, la cunoaşterea adevărului, la lumina Evangheliei, de a fi scoşi din păcatele voastre, iertaţi? Ce distracţie şi bucurie mai mare poate fi decât aceea de a te ridica deasupra noroiului acestei lumi, de a te bucura de libertatea adevărată, de a te bucura de o viaţă nevinovată, de a nu te teme nici de moarte, de a călca în picioare idolii popoarelor, de a pune pe fugă diavolii, de a trăi pentru Dumnezeu? Iată pentru voi spectacolele din circuri, întrecerile din stadioane!

Acestea sunt distracţiile adevărate ale creştinismului, spectacolele curate, care nu se termină şi care nu costă nimic. Vrei stadioane cu întreceri sportive? Desfrâul învins de înfrânare, necredinţa învinsă de credinţă, sălbăticia din om învinsă de blândeţe, libertinajul învins de modestie; acesta este stadionul unde creştinul luptă, se întrece, câştigă şi iese încoronat ca învingător. Doreşti spectacole sângeroase? Luptele de gladiatori, lupte de tauri? Biserica şi altarul este stadionul unde sângele lui Hristos curge fără încetare. Sfânta Liturghie e adevăratul spectacol al creştinului, care e un creştin adevărat, şi nu un creştin numai cu numele”.

Lumina lumii

lumanare-1Trei sunt pilonii fundamentali ai ființei omenești: familia, școala și Biserica. Fără oricare dintre aceștia trei, fragila lui alcătuire se poate nărui oricând, la orice adiere subțire a vânturilor care bântuie lumea, la orice cutremurare a firii, la orice chemare a nefirii…

Căci în familie pruncul învață să se adune în sinele său, laolaltă cu bunii și străbunii lui, pe care îi poartă, îi sfințește și îi resfințește în aducerile-aminte cele cuvioase din ceasul tainic al rugăciunii.  Și din acest sine al comuniunii se poate întoarce către lume puternic și demn, dar mai ales purtător de lumina tuturor celor împreună cu care se zidește și se rezidește, în fiecare chemare a numelui lui Dumnezeu.

În școală învățăm să ne adunăm împreună cu ceilalți ai noștri. Școala ne așază în rânduiala comuniunii ascultătoare și atente la cel de aproape al nostru. Ea este cea care trebuie să dea formă omului ca ființa-împreună, empatică și jertfelnică, care se dă pe sine celorlalți dar curat și prilej de odihnire. Și astfel, din această lecție a existenței împreună, să intre pe ușile bisericii pregătit pentru un „împreună” și mai înalt, și mai profund.

Căci în Biserică omului îi este dăruit un alt fel de „împreună”. Unul în care omul devine una cu toate ale sale: și cu bunii și străbunii lui, și cu cei de aproape ai săi, dar mai ales cu Dumnezeu.

Vocația de model

Și pentru ca trăinicia acestui minunat creuzet al iubirii lui Dumnezeu, omul, să fie una autentică și demnă de înveșnicire, este nevoie ca toate cele trei coordonate să se continue și să se plinească reciproc. Pentru că dacă cele dintâi zidesc în om o vocație străină de cea de-a treia, el se va regăsi străin, scos din context tocmai în acel punct al existenței sale în care ar trebui să înceapă să lucreze la desăvârșirea menirii lui. Iar această vocație comună trebuie să fie cea de model. Din nefericire, este tocmai vocația pe care și-o asumă tot mai puțin omul contemporan, întors cu insistență către altele mult mai… „ofertante”: vocația de lider, cea de specialist, cea de cuceritor – dar niciodată cea de model. Pentru că nu este deloc simplu să fii model. Acest lucru presupune multă responsabilitate și infinit de multă dragoste. Și apoi, i-ar fi și greu, de vreme ce primele două coordonate ale sale nu sunt orientate spre descoperirea și dezvoltarea acesteia.

Singuri pe lume

Familia contemporană este lipsită de modele pentru că este aproape un hibrid.

Dacă în contextul tradițional al familiei, pruncul creștea în mijlocul alor săi, în chiar inima sfântă a neamului său, astăzi el crește în afara ei. Înainte, aceeași casă aduna sub acoperișul ei, sau măcar în preajma sa, mai multe generații, și astfel copilul se forma înconjurat de înțelepciunea celor bătrâni, dar și de vigoarea celor tineri. Și astfel avea de unde-și trage învățămintele, care mai târziu puteau să-l ferească de căderi. Și bunii cu care împărtășea traiul cel de toate zilele, și străbunii cei adormiți, pe care îi învăța din povestirile bunilor, îi dădeau consistență, îi dădeau coerență și trăinicie. Pentru că îi erau modele. Și nu orice fel de modele, ci unele pline de valoarea și substanța pe care le-o dădeau cei tineri, așezați sub ascultarea celor mai vârstnici. Iar din evlavia cu care tinerii își asumau această așezare, pruncii învățau importanța, responsabilitatea și noblețea vocației de model. Tocmai de aceea și-o asumau deplin și conștient, ca pe un blazon sfânt care le confirma locul în rândul nesfârșit al neamului lor, care se termina în Adam și Eva, deci în Dumnezeu.

Astăzi, familiile cresc risipite. Bunii rămân singuri în case mai bătrâne decât ei, penibili în încăpățânarea lor de a nu da pe nimic asprimea traiului fără facilități și servicii de înaltă calitate, dar plin de mirosul ierbii crude primăvara, de vigoarea apei reci de izvor vara, de minunea de culori toamna și de torsul focului din adâncul sobelor iarna. Străbunii își dorm somnul de veci în cimitire năpădite de ierburi înalte, neștiuți de pruncii pruncilor pruncilor lor, tămâiați doar de mâini uscate de vreme, și treziți doar de pași atât de ușori, că nici iarba nu mai au puterea s-o culce la pământ.

Iar în vremea aceasta, cei tineri îmbătrânesc în birouri-temnițe, departe de fiii și fiicele lor. Atât de departe încât, în rarele momente în care reușesc să se întâlnească, nu se mai recunosc. Nici n-ar avea cum. Ei nu mai vorbesc în doine și cimilituri, ci în cuvinte monosilabice și propoziții simple, cu subiect și predicat. Își adresează tot mai rar întrebarea „Cum te simți?” și tot mai des „Ce-ai mai făcut?”. Pentru că omul contemporan nu simte. El face. Și nici în ochi nu mai au timp să se privească, pentru că toți trebuie să fie atenți la mâinile cu care fac. Și te mai întrebi de ce nu se cunosc. Sau de ce pruncii de astăzi nu mai pleacă din familie cu vocația de model, ci cu cea de însingurat.

Ceea ce ar fi bine să realizăm însă este faptul că orice copil poartă în el dorul, nevoia de model. Se naște căutându-l. Și tocmai pentru că nu îl găsește în familie, se trezește în el sentimentul alienării, pe care caută măcar să-l estompeze întorcându-se spre orice surogat i se propune: mondenități, eroi virtuali, „eroi” din anturaj sau din stradă.

Lideri și competiții

Nici școala nu mai cultivă omului contemporan vocația de model. Ea a uitat să dăruiască lumii lumini călăuzitoare, pentru că așa a învățat-o contextul consumerist și capitalist. Ea trebuie să dea lumii lideri, nu modele. Și astfel, treptat, se conturează într-un spațiu potențat aproape exclusiv de competitivitate și note. Colectivele de elevi sunt chiar colective, nu comunități – căci de comuniuni, nici vorbă. Rareori se mai ivește, dintr-o „greșeală” iubitoare a proniei dumnezeieşti, un dascăl care cere elevilor săi să funcționeze împreună. Aproape că îi năucește. Cum să nu se raporteze la ceilalți ca la niște adversari? Căci toate sarcinile de lucru de până atunci, chiar și când sunt lucrate în echipe, au ca finalitate evaluarea comparativă cu celelalte echipe. Cum să lucreze împreună, când există de atâta vreme separat? Și ce rost mai are existența lor, dacă nu se dezvoltă prin comparație cu a celorlalți?

Atunci, ca să supraviețuiești unei astfel de presiuni care te forțează să demonstrezi permanent ce ești, nu să descoperi celorlalți cine ești, nu te poți forma nicidecum altfel decât ca un lider. Tristețea lumii sălășluite doar de potențiali lideri care nu sunt preocupați decât de cucerirea poziției perfecte este că se transformă încet, dar sigur, într-o ciudată închisoare, în care toți cei claustrați umblă într-o libertate scufundată în întunericul existenței singulare.

Lumina lumii

Însă, din când în când, străluminată de câte un fir subțire de lumină, mă trezesc buimăcită, ca după un somn lung de iarnă, în apele senine ale unei priviri care vorbește și se vorbește. Și, sub privirea aceea care tace, slavoslovind, descopăr, aproape invariabil, același zâmbet care odihnește, aceeași prezență atentă și cugetătoare. Sunt picurii de lumină pe care Dumnezeu i-a adunat din Biserica Lui și i-a așezat în calea pașilor absenți ai oamenilor contemporani. Să nu se piardă de tot.

Sunt pruncii care au crescut agățați cu o mână de gâtul mamei și cu cealaltă de Cer. Sunt pruncii care știu că au ochii bunicului care a căzut la Cotul Donului, apărând țara, și glasul bunicii care s-a stins depănând povești despre neamuri și rubedenii de mult adunate sub crucile de lemn din cimitirele mici de țară. Sunt aceia care știu că ținuta lor demnă au moștenit-o de la cutare străbunic, fost răzeș, care era un brad de om, ce nu și-a plecat niciodată genunchiul în fața nimănui, iar căutătura lor neslugarnică de la cine-știe-ce strămoș care a făcut să cadă paloșe din mâini doar cu privirea.

Sunt adolescenții care nu au nimic de dovedit celor deopotrivă cu ei, pentru că ei nu se dovedesc, ci sunt, pur și simplu. Autentici, pentru că toate acele chipuri cuvioase și înalte din icoanele bisericilor și din tablourile caselor țărănești ale bunicilor le-au modelat nevoia de a fi nimic peste ceea ce sunt, de fapt. Numai că ceea ce sunt este mult peste ceea ce poate fi omul. Tăcuți, pentru că vorbele pe care le-au învățat de la buni și străbuni au fost totdeauna spuse cu rost, nu la întâmplare. Iar tăcerea lor este plină de gânduri adânci și rostiri înalte, pentru că ele i-au modelat prețiozitatea gândurilor alese, adunate în cuvinte. Atenți, pentru că existența lor împreună cu ceilalți le-a plăsmuit ochi iubitori, care văd greul aproapelui, și mâini întinse, care îl poartă cu dragoste. Iubitori, pentru că în inima lor poartă tot neamul lor lung, cu dureri și bucurii, cu amintiri și speranțe, pe care îl sfințește și îl resfințește în fiecare rugă pentru cei adormiți.

Sunt aceia pe care nu îi vedem, pentru că sunt ascunși sub poverile brațelor lor, pe care stau adunați cei risipiți și zdrobiți de ambițiile și visele liderilor. Singurii peste care nu poate trece tăvălugul vremurilor pe care ei le trăiesc, nu care îi trăiesc pe ei. Singurii în căușul inimii cărora s-a strâns toată lumina de care lumea are nevoie pentru a nu se cufunda definitiv în beznă.

Ei sunt lumina lumii pe care nimeni și nimic nu o poate pune sub obroc cf. Matei 5:14. Cu cât se trudesc mai mult unii să-i ascundă, cu atât ard cu vâlvătaie mai mare. Așa se face că se vede lumina lor și din peșteri, și din temnițe, și din zărci, și din canale, ba chiar și din morminte și din icoane. Pentru că, iarăși zic: ei sunt lumina lumii. Sigura lumină a lumii acesteia!

Cu dragoste, pentru cei ce ne-au lăsat moștenire lumina,

Alina Mirică

12 mai – Sfântul noul mucenic Ioan Valahul

Ioan-Valahul-Grigore-Popescu-Bucuresti-NURNBERG-Germania-2001-651x1024Sfântul noul mucenic Ioan Valahul, pomenit azi, 12 mai, a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta din urmă s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Ea, văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.

Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştiu. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Lumina care luminează în întuneric

pastele-blajinilorExistă un reflex bine întemeiat al oamenilor de pretutindeni de a aprinde lumina atunci când ajung într-un loc întunecat. Nimeni nu pune în discuţie acest gest, justificat prin însăşi nevoia de a vedea, de a te deplasa sau a te descurca în ceea ce vrei să faci, căci, oricât ar urî cineva lumina, nu-i poate refuza complet prezenţa în viaţa lui. Dar cum, veţi întreba, poate cineva să urască lumina, să fugă de cea care-i scaldă privirea cu vederea naturii şi a oamenilor? Pe drept veţi spune că omul acela este nebun, pentru că urăşte tot ceea ce-i face posibilă viaţa.

Dar şi nebunia tot întuneric este, căci nebunul nu mai vede raţiunea lucrurilor, sensul real al vieţii. Aşadar vedem că cele două lumini – a ochilor şi a minţii – sunt cumva înrudite, cel puţin în dragostea pentru viaţă pe care amândouă o prilejuiesc. Şi totuşi, deşi lumea acceptă şi chiar obligă la normalitatea de a lumina locul în care te afli pentru a-ţi desfăşura o activitate oarecare, în viaţa de zi cu zi, necesitatea primirii de către minte a Luminii celei de Sus nu mai are evidenţa de altă dată.

Deşi despre Evul Mediu se vorbeşte ca despre o „epocă întunecată”, pe atunci, pentru oameni, ca de altfel în toată istoria omenirii şi până în modernitate, lumina minţii era cu mult mai relevantă şi mai importantă decât cea a soarelui. Căutarea, peregrinările exemplare erau către înlăuntru, către lumina ce înconjoară sau străluceşte dinlăuntrul inimii, pe această temă purtându-se controversele, chiar dacă nu întotdeauna justificate. Și asta pentru că lumea occidentală alunecase deja către înlocuirea Luminii lui Hristos cu cea a intelectului.

Şi tocmai pentru că lumina era definitorie pentru căutările existenţiale ale oamenilor, polemic, apar aşa-zişii „iluminişti”. Ei merg mai departe cu intelectualizarea, cu abstractizarea ideii de lumină, printr-o mişcare şi mai pregnantă a autonomizării minţii faţă de mintea lui Hristos. Deja începuse să se profileze, să se afirme faptul că mintea omului nu mai are nevoie de nici o lumină exterioară, că-şi este sieşi suficientă pentru a vedea raţiunile lucrurilor şi a înţelege. La un anumit nivel al elitelor conducătoare ale lumii apar aşa-zişii „iluminaţi”, care se deosebesc, chipurile, de creştini prin faptul că au primit iniţierea unei altfel de lumini, una însă înrudită mult cu întunericul.

„Ne hrăneşte această «lumină» a societăţii hiper-informatizate viaţa?”

Așa se face că întunericul gândirii autonome începe să pună tot mai mult stăpânire pe lume. Din el izvorăsc desfătările şi curviile lumii pariziene, vanitatea pseudofilosofică a celor ce-şi ziceau „gânditori”, revoluţiile însetate de sânge ale veacului al 19-lea şi războaiele cele mari ale secolului trecut.

De atunci şi până la epoca televizoarelor şi calculatoarelor, a ideologiilor anti-viaţă şi a celebrării întunericului nu mai este, istoric vorbind, decât un pas. Lumina ecranului a ajuns la a uzurpa totalitar cea mai mare parte a timpului care înainte era dedicat întâlnirii nemijlocite cu lumea şi cu oamenii, în privirea blândă a zilei. Şi tot ea a ajuns să furnizeze judecăţile, sentimentele, emoţiile, tot ceea ce înainte irumpea la incidenţa între Lumina lui Hristos şi mintea neputincioasă a omului. Astfel că tot ceea ce lumea a descoperit în marşul ei prin istorie cu ajutorul lui Dumnezeu este folosit acum ca „benzină” pentru motorul care susţine, prin „cureaua de transmisie” a ecranului, viaţa interioară a oamenilor.

Dar asta ne-a făcut, oare, mai fericiţi? Ne hrăneşte această „lumină” a societăţii hiper-informatizate viaţa? Ne sunt suficiente ideologiile zilei pentru a ne simţi în siguranţă şi mulţumiţi? Dacă da, atunci de ce oamenii se ceartă unii cu alţii mai mult ca niciodată în istorie? De ce familiile şi-au pierdut pacea, iar nemulţumirile, frustrările şi multe altele îi duc pe soţi la interminabile conflicte care sfârşesc în divorţ?

Sunt oameni care aleg, poate că seduşi, dar totuşi aleg, puţin câte puţin, dar tot mai mult întuneric în viaţa lor. Aleg să-şi cedeze libertatea pentru confort şi puţin mai multă distracţie, pentru promisiunile mai-marilor sau pur şi simplu pentru că este mai uşor decât să mărturiseşti şi să te lupţi. Îi afli după câţiva ani îmbătrâniţi, mai mult din cauza măcinării lăuntrice a patimilor decât de vârstă. Sunt lipsiţi de nădejde şi de bucuria de-a trăi, şi-şi apără eul fragmentat şi labilizat de orice gând care le-ar pune la îndoială sistemul de non-valori, viaţa cu iz de moarte pe care o trăiesc. Unii se trezesc abia în ultima clipă, spunând celor care le stau la căpătâi: „Voi să nu faceţi ca mine, eu am greşit…”. Alţii preferă să uite până la sfârşit, stând cu televizorul deschis pentru a nu rata ultimele ştiri. Aproape anecdotic, un prieten, preot, îmi povestea recent că a fost căutat să facă un Sfânt Maslu unei femei cu un cancer în ultimul stadiu, boală care, de altfel, i-a răpit viaţa după numai câteva ore. Şocant i s-a părut că până şi pe parcursul slujbei televizorul era deschis, iar doamna mai mult la ecran se uita decât să ia seama la slujbă.

„Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi”

Mai sunt însă tinerii care de mici au apucat să trăiască mai mult în umbra ecranelor şi a minciunii mediatizate, a modelor şi a drogurilor cotidiene, decât a iubirii protectoare a părinţilor și a Adevărului, sub orice formă s-ar manifesta El. Ei, cei mai mulţi dintre ei, nu au cunoscut nici dragostea părinţilor, nici bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu. Lor li s-a oferit să aleagă între o minciună şi alta, între un eşec şi o frustrare, toate dominate de reclama unei vieţi lipsite de orice griji, îngrăşată cu o mulţime de plăceri.

Lor mă gândesc să le dedic aceste rânduri acum, când toată lumea simte nevoia să se bucure. Lor, celor care ne apar ca duşmani pentru că-L urăsc pe Dumnezeu, deşi nu L-au cunoscut, pentru că iubesc mai mult desfrâul şi drogurile, deşi acestea le-au lăsat deja cicatrice adânci în trupuri şi suflete. Lor, celor care ne vor prigoni mâine, pentru că nu i-am iubit atât cât să le înţelegem sufletele rănite de lipsa iubirii, de întunericul şi frigul morţii în umbra căruia au crescut. Pentru ei, care nu ştiu mare lucru despre Paştile trăit ca o trecere de la moarte la viaţă. Pentru ei, care nu au auzit, nu L-au cunoscut pe Cel care S-a făcut Lumină oamenilor, celor care şedeau în întuneric şi-n umbra morţii.

Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi. Pentru ei vom pătimi şi noi, căci în ei se reflectă indiferenţa lumii din care facem parte, indiferenţa faţă de mărturisirea Luminii într-o lume cuprinsă într-o măsură tot mai mare de întuneric. Desigur, „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” Ioan 1:5. Dar de această Lumină – care acum, la Sfintele Paşti, abundă – nu avem voie să ne bucurăm singuri, ci să facem în aşa fel ca măcar un suflet, măcar pe unul din cei smintiţi ai lumii acesteia, măcar pe încă unul să-l aducem împreună cu noi la ospăţul bogat pe care l-a întins Hristos înaintea noastră. Suntem aşteptaţi să facem acest gest, suntem căutaţi de ei, cei care, în întuneric stând, sunt neputincioşi singuri a se mai ajuta. Să le arătăm dragoste, să-i privim ca pe fraţii noştri în Hristos, ca pe cei pentru care Hristos S-a răstignit şi a înviat. El, Care nu se bucură de moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, va fi împreună cu noi.

Iar dacă reuşiţi, vă rugăm să ne scrieţi, ca măcar această bucurie să avem a împărtăşi tuturora: minunea că una din rătăcitele oiţe ale Domnului s-a dumirit cine este Păstorul adevărat şi cine furul venit ca să junghie şi să piardă Ioan 10:10. Căci ce minune mai mare poate fi în lumea aceasta decât omul necredincios care se leapădă de stăpânul întunericului şi-şi predă viaţa Lui, Celui care a venit în lume ca tot cel ce crede în El să nu rămână întuneric, ci să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug Ioan 10:10?…

Hristos a înviat!

Gheorghe Fecioru

Trei zile de bunătate (o poveste adevărată)

ANDREEA-IORDACHE-SI-FETITA-EI-2Bătrâna simţea o durere în tot corpul fără să poată spune exact care-i locul care o doare cel mai tare. Se tot freca ea cu unguente şi tot felul de unsori puternic mirositoare, dar degeaba. Se gândi să-şi pună la borcan niște buruieni ştiute numai de ea: tătăneasă, busuioc şi rostopască. Să stea acolo la macerat şi apoi să se frece cu ele, ca bolnavii de reumatism… Da, aşa va face! Sigur o să-i treacă toate durerile cu leacuri băbeşti.

Vestea că are cancer o ameţi ca o muşcătură de şarpe! Era o femeie voinică, încă în putere, mânca bine, dormea adânc, încă avea putere să muncească la câmp… cum s-o fi strecurat boala asta în trupul ei?

Un timp refuză să creadă asta, dar într-o zi îi spuse băiatului ei că „lucruri neobişnuite se petrec în corpul ei” – nu putea exprima în cuvinte, dar ceva nu era în regulă, corpul ei nu mai avea putere, şi-l rugă s-o ducă la un medic, undeva la oraş. Băiatul sări imediat în căutarea unor medici pricepuţi, dar cel mai mult se încredea în Dumnezeu. În El îşi pusese toată speranţa.

Aşa că, într-o zi, porni spre o mănăstire vestită împreună cu mama sa. Auzise de un călugăr bătrân care tămăduia numai cu ierburi culese de mâna lui. Când i-a văzut chipul, băiatul a avut deodată încredere în el. Chipul lui era ca o răsuflare în palmă. Blândeţea lui te fermeca pe loc. Vorbea încet şi rar, şi glasul său era rază, umbră, lacrimă. Recunoştea natura după verde, iubirea după alb şi credinţa după albastru. Aşa glumea el! Vorbele lui erau leacul potrivit pentru orice boală, pentru că în cuvintele lui era putere. Cu mare greutate, desprinzându-se de farmecul creat de călugăr, băiatul îşi spuse durerea lui, cu încrederea că sigur se va găsi un leac din plante, o fiertură care să-i vindece mama. Aşa gândea şi bătrânica: sigur o va scăpa de boală călugărul acesta cu faţa luminoasă! Numai că omul lui Dumnezeu privi lung spre cei doi, îşi cântări bine spusele şi, cu multă blândeţe, zise:

– Din păcate, această boală nu se va vindeca cu buruieni!

– Dar cu ce, Părinte? întrebă încrezător băiatul.

– Această boală va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cântec şoptit şi cu râs de copil.

Bătrâna îşi duse mâna dreaptă la gură nedumerită. Cum aşa? Ce vorbe-s astea? Ce cântec, ce râs? Îşi bate joc de ea? Lacrimi amare îi curgeau pe obraz. Pentru asta bătuse ea atâta drum?! Şi atâta osteneală până în vârful muntelui…

Fără să mai poată răbda, ieşi din chilia călugărului cu paşii înapoi, într-o continuă aplecare, gârbovită de neînţelesul ce se abătuse asupra sa. Fără să se sperie, băiatul ceru amănunte. Întrebă ce şi cum să facă, până când totul căpătă un înţeles deplin. Într-un târziu se depărtă de călugăr şi porni cu mama sa spre casă. În maşină îi spuse cu un ton potolit:

– Trei zile de bunătate, mamă! Aşa zice că te vei vindeca.

– Cum aşa? întrebă ea.

– Adică trei zile să cânţi într-una, să zâmbeşti încontinuu…

– Ce să fac?! întrebă aiurită femeia.

– Să zâmbeşti ca la venirea primăverii, când vezi pomii că înmuguresc! Sau când vezi matale că a dat firul ierbii, sau că a încolţit ce ai semănat: ceapa, usturoiul.

– Aha, zise bătrâna pe gânduri.

– Şi în astea trei zile să ierţi pe toată lumea, orice ţi s-ar întâmpla. Oricine ţi-ar face orice supărare, tu să-l ierţi! Să fii plină de îngăduinţă şi de răbdare. Dacă nu reuşeşti trei zile la rând, o iei de la capăt, până îţi reuşeşte deplin.

– Trei zile?

– Trei zile! spuse băiatul. Trei zile de bunătate!

– O fi greu? întrebă bătrâna.

– Nu cred, răspunse el pe gânduri.

Pe drumul către casă, femeia se gândea la vorbele călugărului… „Apus de soare”! Apăi de câte ori nu se uita ea la câmp la cer, de multe ori, dar fără bucurie, fără speranţă, aşa, ca în toate zilele. Acum se gândea că numai în copilărie se uita la apusul de soare cu veselia şi fericirea pe care ţi-o dau anii! Uitase de mult să mai privească liniştită şi calmă apusul de soare. În mintea ei erau numai socoteli, prăjini de pământ de cules, de semănat, de prăşit… Oh, Doamne! Peste acest oftat veni amintirea şi mai dureroasă a cântecului şoptit. Auzi, „cântec şoptit”, adică să nu cânţi aşa, în gura mare, să te audă tot satul… ci doar şoptit, să te auzi numai tu şi sufletul tău… obosit, ofilit, însetat de frumos! De când nu mai cântase ea, şi ce voce frumoasă avea, de se oprea tot satul să o asculte… Uitase să mai cânte! Nu mai avea timp de cântat, şi încă şoptit. Dar dacă trebuie… o va face! Va cânta, va privi apusul… va zâmbi! Dar de unde să facă ea rost de râs de copil? De avut, avea ea nepoţi, dar niciodată nu-i trecuse prin cap să-i facă să râdă! Să aibă ce mânca, ce îmbrăca, că viaţa-i grea, bani nu sunt, pensiile-s mici – ce, nu se ştie? Cum să facă ea un copil să râdă? Și cum o să se vindece ea fiind trei zile plină de bunătate, de îngăduinţă, de blândeţe şi de iertare? Nu, hotărât lucru, nu era uşor ce i se cerea! Dar va încerca!

Odată ajunsă acasă, i se păru potrivit să se roage pentru putere de la Dumnezeu în lupta aceasta ciudată. Şi, într-o dimineaţă, şi-a luat îndemn şi a început să cânte! Uşor, şoptit, cum se cântă un cântec de leagăn. Glasul său căpăta inflexiuni noi, melodioase, cristaline. Termină tot cântecul şi-l reluă de la prima strofă. Îi plăcea glasul său curat, tineresc. Şi, culmea! Se simţea bine! Şi plină de bucurie. Nu crezuse, dar era adevărat! Cântecul o făcea să uite de boală.

Într-o altă zi începu să privească apusul de soare altfel decât îl privise vreodată. Se bucura că încă îl mai poate vedea. Că e atâta frumuseţe în jurul ei pe câmp, încât simţea cum verdele crud al câmpului îi intră în suflet şi-i tămăduieşte tot amarul şi tot necazul! Fără să înţeleagă cum, se surprinse fericită. Şi inima ei o împingea să cânte. Şi cânta! Şi cântecul ei se împletea cu apusul de soare până când deveneau una, şi bucuria ei era deplină.

Începu apoi să se gândească mai mult la viaţa ei, să şi-o pună în ordine, să analizeze ce făcuse rău şi ce bine. Şi, dintre toate, cel mai vinovat i se părea că nu se apropiase de copiii săi, de nepoţi. Nu ştia să-i facă să râdă, nici măcar să zâmbească. Nu te puteai apropia de un copil decât într-o anumită stare sufletească, plină de înţelegere şi de dragoste! Şi ea nu era o bunică prea bună. Ştia asta. Dar îşi propuse să înceapă cu nepoţii săi. Să-i viziteze, să le facă cadouri, să se intereseze de şcoala lor. Reuşi toate acestea şi, într-un efort suprem, îşi adună toată energia şi merse la serbare la nepoţica ei. Ori i se părea ei, ori chiar aşa era, dar nepoata ei era parcă cea mai frumoasă de acolo, şi poezia parcă a spus-o cel mai bine. Oricum, rochie mai frumoasă ca nepoata ei nu mai avea nimeni, de asta era convinsă! A bătut din palme cel mai tare, de se uitau uimiţi părinţii de lângă ea. „E nepoata mea! O vedeţi? Aţi văzut ce bine a spus poezia? E nepoata mea!”.

Era aşa de bucuroasă, că se hotărî să rămână peste noapte la copii să le citească o poveste. Copiii se roteau în jurul ei de bucurie, îmbiind-o fiecare cu ceva: „Vrei ceai, mamaie? Vrei o pătură, mamaie?”. Ea îşi puse solemnă ochelarii pe nas şi, cu un ton grav, le spuse că le va citi povestea „Harap Alb”, de Ion Creangă. Să se facă linişte! În timp ce citea despre împăratul care se îmbrăca în piele de urs ca să le încerce curajul fiilor săi, cea mai mică nepoţică o întrerupse şi-i şopti:

– Mamaie, chiar aşa e? În spatele ursului se ascunde întotdeauna de fapt Împăratul? Care vrea să ne facă mai curajoşi?

– Chiar aşa, mamaie? întrebă şi fetiţa mai mare. În spatele ursului de necaz sau de boală se ascunde mâna Tatălui?

Mamaia nu mai putea vorbi, îi dădură lacrimile… că vedea ce bucurii ascunse pierduse ea depărtându-se de nepoţi. Înţelese că, aducând bucurie celor din jur, prin slujire si bunătate, îşi dăruieşte ei însăşi cea mai aleasă bucurie.

Ciudat era că se simţea îndemnată să fie mai bună cu toată lumea, nu numai cu cei apropiaţi. Şi totuşi, uneori îi venea foarte greu să-şi exprime bunătatea. Înţelesese un mare adevăr: un gram de bunătate arătată unui semen îi cerea o sforţare omenească mai mare decât o zi de coasă dusă de la răsăritul soarelui până departe, în asfinţit.

La început încercase să fie bună o singură zi, şi ce greu i-a fost! Reuşi doar două ore, după care se certă din nimic cu o vecină. A doua zi reuşi până la amiază, dar primi un telefon de la oraş, de la unul din copii, şi se întristă aşa de tare, încât nu putu să ducă încercarea până la sfârşitul zilei. Mai târziu reuşi două zile pline, adică de dimineaţă până seară, dar cum venea a treia zi, cum simţea o tristeţe şi-o povară în inimă. Ba o apăsa singurătatea, ba gândul morţii îi dădea târcoale, ceva reuşea să o întristeze. Şi aşa a descoperit că poate să-şi alunge starea cu cântec. Şi mergea! Şi lupta se relua!

Când se aşeza noaptea la rugăciune, se gândea cât de mult se schimbase de când îl întâlnise pe călugărul ciudat care îi vorbise, şi cât de mult îl înţelegea ea acum. Cât de multe încercări făcuse pentru numai trei zile de bunătate… Nu reuşise încă trei zile pline, ci doar una, două, două şi-o amiază. Bunătatea ei se formase printr-o luptă aspră şi dureroasă cu eu-ul ei, şi doar disperarea care venea de la boală îi dădea tăria să nu abandoneze. Starea ei de sănătate îi mira pe medici, şi chiar ea le spunea cu tărie că se simte sănătoasă. Cum? Prin bunătate! De câte ori era plină de compasiune, de iertare sau de înţelegere, simţea că viaţa ei se leagă iar, se înnoadă de-acolo de unde au rupt-o necazurile, grijile şi toate supărările veacului acestuia. Ştia că toate necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu care îi modelau viaţa spre sfinţenie.

Se apropia postul Paştelui şi bătrâna se gândi că odată cu postul şi rugăciunea va veni poate şi izbânda în încercarea ei. Zilele au trecut unele după altele, mai uşor, mai greu, şi se trezi pe nesimţite în noaptea Învierii.

Porni cu inimă uşoară spre biserica din sat, cu nepoţica de mână, fericită că împlinise măcar o parte din ce-i ceruse călugărul. De-acum se va vindeca cu siguranţă. Ajunse în biserică şi, spre uimirea ei, era foarte multă lume. Toţi oamenii i se păreau frumoşi, luminaţi, curaţi.

Fiecăruia îi venea să-i spună câte o vorbă bună! Ce batic frumos avea Maria! Şi ce fustă frumos brodată Smaranda! Şi ce frumos îi strălucea părul Ilenei! Zâmbea tuturor, şi pentru fiecare avea un cuvânt bun de spus. Era atât de fericită! În această stare de adâncă mulţumire ascultă sfânta slujbă a Învierii. Şi, în timpul slujbei, sufletul ei se deschise, şi înţelese cu mintea şi cu inima că nu mai avea importanţă dacă se vindeca sau nu, şi că nu mai conta dacă reuşea sau nu să fie trei zile plină de bunătate. Încercarea însăşi avea în ea sămânţa vindecării prin iertare şi iubire. Zâmbi ascuns, şi faţa ei se lumină de o bucurie tainică, ca şi cum ar fi descoperit o comoară ascunsă de veacuri. Înţelese că nu trebuie să fie bună ca să se facă sănătoasă, nu ca să-i reuşească un lucru sau altul, ci din recunoştinţă pentru multa bunătate cu care a înconjurat-o Dumnezeu cât timp trăise! Bunătatea ei nu izvora din educaţie sau cultură, ci era un reflex al bunătății Domnului, Care suferise pe cruce pentru ca ea să aibă parte de iertare şi iubire.

Slujba se termină şi ea ieşi afară din biserică mulțumită de bucuria de care-i făcuse parte Dumnezeu în această noapte sfântă. Porni spre casă, convinsă că viaţa ei se schimbase odată pentru totdeauna şi că cea care plecase odată la mănăstire era alta decât cea care ieșise acum din biserică. Ştia că avea datoria de-a face din viaţa ei o izbândă continuă împotriva morţii, răului şi întunericului. Simţea că nu mai este singură, că este ocrotită, că aparţine rostului dumnezeiesc şi că niciodată nu va pieri sub piatra necazurilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavul ei trup.

Cu nepoţica de-o mână şi cu o lumânare în cealaltă, păşea cu paşi mici, cu grijă, ca nu cumva să se stingă lumina ce voia să o aducă acasă. Şi cu tot sufletul începu a cânta, şoptit, cântecul unui nou început, al unui alt timp purtător de har: Hristos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând/Şi celor din mormânturi/Viaţă dăruindu-le!

Lenuța Neacșu

Bacău

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

Cât timp va mai trece până când Biblia va fi interzisă și libertatea religioasă se va pierde?

Statue Representing Paul at St. Paul Outside the Wall - Rome„Probabil nu va mai trece mult până când Biblia va fi interzisă în lumea occidentală” este părerea apologetului creștin Kem Ham, într-un articol publicat în Answers in Genesis și preluat de The Christian Post. Acest lucru se reflectă în greutățile pe care le întâlnesc unii din funcționarii din administrația publică, în special capelanii din închisori.

„Acesta este un exemplu alarmant prin care se demonstrează cât de repede creștinii își pierd libertatea religioasă în țările din vest. În acest caz nici măcar nu i s-a permis unui capelan să folosească Cuvântul lui Dumnezeu în timpul unui serviciu de la capelă. Un serviciu ce era în întregime voluntar unde asistenții așteptau să asculte Cuvântul Domnului. Nu va trece mult până când vom vedea că acest lucru se va întâmpla și în alte țări, inclusiv Statele Unite”, a spus Ham.

„Cu adevărat, autoritățile au spus că Biblia însăși nu este adecvată pentru aceste persoane! Cât timp va mai trece până când aceasta va fi scoasă în afara legii”, se întreabă apologetul?

Anul trecut reverendul Barry Trayhorn, un pastor  a fost obligat să-și abandoneze locul de muncă după ce autoritățile din închisoare l-au avertizat că versetele din Biblie pe care le-a citit deținuților sunt homofobe. Trayhorn a citit din 1 Corinteni 6:9 – 11, unde se spune:

“Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.”  (1 Corinteni 6, 9-11)

Pastorul a încercat să explice că el doar a citit cea ce scrie în Scriptură, adăugând că acei deținuți pe care îi deranja conținutul erau liberi să părăsească sala. „M-am supărat rău, a spus pastorul. Tot ceea ce făceam era că predicam din Biblie și repetam același mesaj de pocăință ce se poate asculta în orice serviciu”.

Ken Ham este de părere că astfel de cazuri precum acesta demonstrează că libertatea religioasă în Occident este tot mai mult monitorizată.

„Creștinii sunt tot mai des pedepsiți pentru că își exercită credința și se mențin fermi față de Cuvântul lui Dumnezeu și de convingerile biblice despre păcat. Acest lucru este în special evident cu lobby-ul gay. Aceștia afirmă că doresc acceptarea și toleranța, dar orice persoană care are curajul să-și exprime dezacordul față de modul lor de viață este boicotat sau este târât în tribunale și pedepsit”, argumentează Ham.

Cazul de mai sus la care se referă Kem Ham este pe de parte de a fi singurul. Astfel, Tribunalul Penal din Angouleme (Bordeaux) a condamnat  la 1 500 € amendă pe doi creştini evanghelici din Charente pentru „incitare la discriminare şi insultă a unui grup de persoane, din cauza orientării lor sexuale sau a identităţii de gen”. Grupul LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) Adheos a informat poliţia despre conţinutul unui tractat, pe care cei doi bărbaţi l-au distribuit şi acum au câştigat cazul şi vor fi recompensaţi financiar.

Cei doi au distribuit publicului un tractat intitulat „Delivré de l’homosexualité” (Eliberat din homosexualitate), ce conţinea povestea unui tânăr de orientare homosexuală şi schimbarea radicală produsă în el după ce l-a cunoscut cu adevărat pe Hristos. În urma acestui verdict, cei doi vor trebui să plătească cheltuielile de judecată şi o amendă de 1 500 €. Sentinţa nu este definitivă, astfel că cei doi creştini vor duce cazul mai departe la Curtea de Apel din Bordeaux.

Un alt caz este cel al unui important spital din Boston, afiliat la Universitatea Harvard, Beth Israel Deaconess Medical Center (BIDMC), care  a expulzat  un medic urolog foarte respectat de către personalul medical, pentru că acesta şi-a exprimat îngrijorarea faţă de natura puţin sănătoasă a comportamentului homosexual şi s-a opus de asemenea publicităţii agresive a spitalului în favoarea activităţilor de tip „gay pride” (orgoliu/ mândrie gay).

Dr. Paul Church, a declarat portalului Charisma News, că el a fost informat printr-o scrisoare de către managerii spitalului, prin care era avizat că punctele lui de vedere asupra homosexualităţii sunt profund marcate de „discriminare”, „hărţuire” şi „comportament neprofesional”, iar versetele din Biblie pe care le-a folosit pentru a defini homosexualitatea sunt de asemenea „ofensive”. Drept urmare, un astfel de comportament nu mai poate fi tolerat şi urmează să fie concediat.

„Creștinii sunt tot mai mult ținta atacurilor guvernanților pentru credințele lor religioase sincere despre familie, credințe ce se bazează pe standardele Scripturii. Și auzim de tot mai multe și mai multe persoane ce sunt disciplinate și date afară de la locul lor de muncă pentru că își profesează meseria, ținând cont de crezurile lor creștine”, a mai spus Ham.

Peneş Curcanul – Vasile Alecsandri

ac55eb9754ba39d5710a2ca89a3a3f15Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

Mirceşti, august 1877

9 mai – Proclamarea independenţei României, Ziua Europei, Încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial

AAEAAQAAAAAAAAMjAAAAJDU2ZDkyZDY1LWNjY2UtNDcyMC1hNDhlLWVlZWEzYjBjNTcxYw9 mai 1877 – Proclamarea independenţei României

Conform dorinţei cetăţenilor, armatei, opiniei publice, grupurilor politice şi guvernului, Parlamentul avea să proclame independenţa României. Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, arăta că, fiind stare de război cu Înalta Poartă, legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, „sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare”. În aplauzele deputaţilor şi ale mulţimii care participa la dezbateri, Kogălniceanu accentua: „Aşadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara… că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.

Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea de către România a independenţei naţionale a fost, în general, rezervată şi rece, mergînd până la ostilitate, în cazul Porţii şi Marii Britanii. Cea dintâi a declarat că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României şi-şi rezervă mijloacele de a le pune în aplicare. Guvernul englez, considerând proclamarea independenţei României „contrară tratatelor”, s-a pronunţat pentru măsuri de pedepsire. Austro-Ungaria cerea celorlalte puteri europene să se pronunţe abia după război privind neatârnarea României. Şi Rusia a evitat să se pronunţe faţă de proclamarea independenţei României, la Petersburg considerându-se că a fost inoportună măsura adoptată de România. La Paris şi Berlin ştirea a fost primită cu rezerve, oficialităţile franceze regretând faptul că „ne-am eliberat de garanţiile marilor puteri europene”. Numai Italia, care abia îşi realizase unitatea naţională, a primit cu simpatie politica de independenţă promovată de Guvernul român şi a aprobat în mod tacit actul energic al României.

Ziua Europei

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe, Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state.

9 Mai 1945 – Terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial

La cartierul general sovietic din Berlin s-a semnat actul de capitulare necondiționată a Germaniei , act care a marcat sfârșitul celui de-al doilea război mondial pe teatrul european de război.

Un text vechi de peste 50 de ani în actualitate

sfantul_nicolae_velimirovici6Sfântul Nicolae Velimirovici (Николај Велимировић, 5 ianuarie 1881 – 18 martie 1956, a fost episcop al Jicei (Žiča) în Serbia și autorul a mai multe cărți ortodoxe. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Proloagele de la Ohrida).

“Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvârşit în lume.

Numai noroadele Europei nu se laudă nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urând bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urât şi a lepădat cea dintâi dintre toţi: pe Dumnezeul ei. În această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrâurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani. Nu sunt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sunt păstorii ei.

Bine ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişându-l ca pe cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost tot una cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărâtă de Dumnezeu pentru continentul european. În afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lauda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.

Apusul a dat în mintea copiilor, în asta stă monstruozitatea şi nebunia lui. În epoca sa creştină, când Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea: dar, pe cât s-a îndepărtat de adevărul şi fapta bună creştină, vederea lui duhovnicească s-a îngustat tot mai mult, până ce, în veacul al XX-lea, s-a întunecat cu desăvârşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe aparate uimitoare, ca să poată vedea mai bine şi mai adevărat lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul, mărimea lor şi distanţa dintre ele. Observă cu microscopul, şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele de deasupra căminului lui, aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi până aici ajunge vederea lui.

Cât priveşte privirea gânditoare şi vederea duhovniceasca în miezul cel ascuns al lucrurilor şi în înţelesul şi însemnătatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte aceasta – o fraţii mei! – omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, şi decât India brahmanică, şi decât Tibetul buddhist, şi decât China animistă; într-adevăr, Hristos nu a văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi!

Noua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se laudă numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre râsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, Demonia albă.

Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se înfăţişează cu o nouă descoperire este propovăduit ca geniu. Iarăşi: oricine vesteşte descoperirile celorlalţi este numit doctor în ştiinţe. Descoperirile Europei sunt multe, aproape nenumărate. Dar nici una din descoperirile acestea nu face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici măcar cu o singură descoperire pe tărâmul duhovnicesc şi moral, ci exclusiv şi numai pe acela material. Descoperirile Europei au condus omenirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecare duhovnicească nemaiîntâlnită în istoria creştinismului şi la distrugere plină de întuneric.

Când s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi râs împotriva lui Hristos. Când s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de lauda de sine a Europei în ciuda lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Când oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zburat prin văzduh, de vorbit la mari depărtări, atunci Hristos s-a arătat în Europa tot atât de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a întrebuinţat pentru sinuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru prăbuşire, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea privitoare la cele sfinte şi cuvioase ale noroadelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru ateism în toată lumea. În realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decât pe sine însăşi.

Ascultă ce spune Împăratul-Prooroc David: “Aceştia se laudă cu carele lor şi aceştia cu caii lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru” (Psalmi 19, 8 ). Lăudăroşii aceia vor adormi pe pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel strigă cu şi mai multă putere: Omule, “ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe pământul lui Dumnezeu, înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi învaţă de aici atât ruşinea, cât şi cinstea!”

9 mai – Sfântul Hristofor, ocrotitorul călătorilor

10171144_871998266159993_3695245323984773088_nSfântul Hristofor a trăit în Lichia (Lykia, în sudul Asiei Mici) în secolul al III-lea, în vremea împăratului roman Decius (împărat între anii 249-251), iar înainte de a fi botezat purta numele de Reprobus (sau Reprov). Nu se ştiu multe despre el, însă există multe legende în legătură cu viaţa lui.

Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sf. Hristofor era un bărbat foarte înalt, de o forţă neobişnuită, care îşi câştiga pâinea ajutând oamenii să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit un copil care i-a cerut să îl treacă râul. Pe măsură ce înainta în râu, copilul devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că aveau să se înece amândoi.

Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuşi, iar greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deşi se cunosc atât de puţine lucruri despre viaţa Sfântului Hristofor, sunt multe lucruri de învăţat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în spate. Povestea lui ne aminteşte că toţi creştinii sunt chemaţi să se „îmbrace” în Hristos, purtându-şi fiecare crucea dată lui.

Cuvântul grecesc “Hristophoros” se traduce ca “purtător al lui Hristos” şi de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează lumea.

Moaştele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în insula Rab din Croaţia.

În şedinţa din 18 august 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca Sfântul Hristofor să fie declarat ocrotitorul spiritual al transportatorilor români, la cererea Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România.

Rugăciune înainte de călătorie

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ai călătorit împreună cu robul Tău Iosif şi cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Însuţi, Stăpâne, călătoreşte şi cu mine robul tău (roaba ta), binecuvântându-mi drumul. Trimite-mi şi mie înger păzitor ca lui Tobie, ca să-mi fie povăţuitor şi apărător şi să mă ferească nevătămat de toată întâmplarea cea rea. Şi, astfel, cu pace, sănătate şi bună sporire să mă întorc şi toată viaţa să proslăvesc preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Rugăciunea şoferului

Dumnezeule, Preabunule şi Multmilostive, Care pe toate le ocroteşti cu mila şi cu iubirea Ta de oameni, mă rog Ţie cu smerenie, ca prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Tăi, să mă păzeşti de moarte năprasnică şi de toată năpasta pe mine, păcătosul, şi pe cei încredinţaţi mie şi să mă ajuţi să-l aduc pe fiecare nevătămat după a lui trebuinţă.

Multmilostive Doamne, izbăveşte-mă de duhul cel rău al iuţelii nesăbuite, de puterile întunericului, de patima beţiei cea aducătoare de nenorociri şi de moarte năprasnică fără de pocăinţă.

Mântuieşte-mă şi ajută-mă, Doamne, ca să ajung cu cuget curat la adânci bătrâneţi, fără vreun păcat de ucidere sau de vătămare a cuiva din pricina nepurtării mele de grijă, ca să se preaslăvească numele Tău cel sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

8 mai 2016 – “Paştile blajinillor”, „Paştile celor fericiţi” sau „Paştile celor adormiţi”, în comunitate

Hristos a înviat!

Vă mulţumesc, iubiţii Domnului şi dragii mei credincioşi, pentru dragostea şi osteneala voastră!

Moartea nu există… Oamenii mor doar când sunt uitați. Nu v-am uitat! A trecut timp de când trăiți în ceruri.

Odihniți-vă în pace!

DSC_8337

DSC_8340

DSC_8342

DSC_8348

DSC_8352

DSC_8358

DSC_8359

DSC_8369

DSC_8375

DSC_8381

DSC_8383

DSC_8384

DSC_8408

DSC_8410

DSC_8411

DSC_8435

Ziua Învierii…

Duminica Tomii

uverenie_fomy_15v_vologda_84h64.2_kbiahmz

Duminica de astăzi se numeşte “Duminica Tomei”, dar la fel de bine s-ar putea numi şi duminica păcii. Scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume a fost acela de a aduce oamenilor pacea. Profeţii l-au vestit ca pe un împărat al păcii, ca pe un vestitor al păcii. La naşterea Sa, îngerii au cântat: “Pace pe pământ, întru oameni bunăvoire”; în predica de pe munte i-a numit fericiţi pe făcătorii de pace; în ajunul morţii Sale le-a spus ucenicilor: “Pacea mea v-o dau vouă”; iar acum, după Înviere, primele cuvinte pe care le adresează apostolilor, Bisericii sale, sunt: “Pace vouă!”

Într-adevăr, un dar mai preţios decât pacea nici nu ne putea aduce Hristos după înviere, de dincolo, de la Tatăl său ceresc. Pacea, liniştea inimii, mulţumirea sufletului e toată fericirea omului pe pământ. De ar avea omul de toate, dacă n-are pace, viaţa îi este amară şi insuportabilă. În schimb, dacă ar fi sărac şi lipsit, dacă are pace, mulţumirea inimii, are de toate. De aceea, poporul nostru spune aşa: de-ar fi sănătate şi pace, că încolo toate-s bune.

Pacea este un lucru care depinde numai de noi. Vrea omul să fie bogat, nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să devină savant, învăţat, nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să ajungă într-o funcţie mare, dar nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. A avea însă pacea, depinde de om şi numai de om.

Pacea e singurul lucru pe care nu i-l poate răpi nimeni omului. Eşti bogat, hoţii îţi pot fura totul sau se întâmplă o devalorizare şi ai ajuns la sapă de lemn. Eşti învăţat: un accident, o lovitură la cap şi îţi pierzi memoria cu toată ştiinţa. Eşti într-o funcţie mare: o schimbare politică şi ai ajuns la munca de jos. Numai pacea, liniştea, nu o poate lua nimeni omului din inimă.

“Pace vouă”, spune Hristos şi prin aceste cuvinte vesteşte pacea dintre Dumnezeu şi oameni, care stă la temelia păcii între oameni, între popoare şi care este izvorul păcii şi mulţumirii inimii noastre.

În timp ce le spune apostolilor “Pace vouă!”, Mântuitorul, aţi auzit în Evanghelie, le arată mâinile şi picioarele străpunse de cuie. Prin acest gest ne arată cu ce preţ s-a obţinut împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: prin răstignirea Sa, prin moartea Sa a negociat această pace. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să predice pacea. Cu toate acestea, oamenii L-au ucis. În acest caz, ne-am aştepta ca trăsnetul mâniei lui Dumnezeu să-i lovească pe evrei, pe Pilat, pe călăii care L-au chinuit şi L-au răstignit. Dar nici vorbă de aşa ceva. Cu sângele pe care l-a vărsat, Hristos a ispăşit păcatele lumii, până şi păcatele propriilor călăi. Prin moartea Sa, Hristos a semnat tratatul de pace între cer şi pământ. Iisus, după înviere, coboară pe pământ ca odinioară porumbelul lui Noe cu ramura de măslin a păcii; cicatricile, rănile pe care le arată azi ucenicilor, reprezintă semnătura pe tratatul de pace încheiat între Dumnezeu şi oameni. Când se semnează un tratat de prietenie, de pace, de colaborare, partenerii îşi pun semnătura pe două exemplare ale tratatului; câte unul pentru fiecare parte. Aşa a făcut Hristos. O semnătură a tratatului de pace între Dumnezeu şi oameni a dus-o în cer: sunt rănile trupului Său cu care S-a înălţat la cer; o semnătură a lăsat-o pe pământ: sunt rănile trupului Său din Sfânta Împărtăşanie.

Hristos ne arată astăzi rănile Sale spre a ne învăţa în acelaşi timp că nu se poate bucura de pacea adevărată decât acela care Îl urmează pe Hristos pe drumul crucii şi al suferinţei, purtând în trupul său rănile lui Hristos, cum sfântul Pavel spune despre sine: “De-acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci port în trupul meu rănile Domnului nostru Iisus Hristos”.

Toma, pe care Mântuitorul l-a invitat să-i pipăie rănile mâinilor şi ale picioarelor, a învăţat această lecţie. Tradiţia ne spune că, predicându-l pe Hristos în India, păgânii l-au ucis pe Toma împungându-l cu o suliţă în coastă, aşa cum i-a făcut sutaşul lui Hristos, pe cruce.

Dar ne mai spune evanghelia de azi că Mântuitorul le-a spus apostolilor “Pace vouă!” pe când uşile erau încuiate, pe când apostolii stăteau retraşi din mijlocul lumii încuind uşile după ei. Acest lucru ne învaţă că de pacea lui Hristos nu se poate bucura decât acela care se izolează de răutatea, de stricăciunile şi perversitatea lumii.

Într-o seară, la poarta unei mănăstiri din Italia bătea un călător; dorea să intre. “Ce cauţi aici?” îl întreabă stareţul dinăuntru pe străin. “Caut pacea!” “Dar cum te numeşti tu?” “Mă numesc Dante Alighieri…” Cel mai mare poet al lumii se retrăgea din lume, pentru ca aici, în singurătatea mănăstirii, să guste pacea pe care n-o găseşti în mijlocul oamenilor. Dar acest lucru nu mai este posibil pentru noi; nu ne putem retrage toţi în mănăstiri sau în pustiu, unde să trăim departe de lume. Totuşi, trăind şi muncind în mijlocul oamenilor, putem trăi izolaţi de stricăciunea şi perversitatea lumii.

Pacea lui Hristos nu se poate afla decât în aceia care şi-au închis bine uşile inimii, pentru ca răutatea lumii să nu intre în ea. Mai ales în zilele noastre, uşile inimii trebuie să fie închise cu mai multă grijă, deoarece pericolele sunt mai mari ca oricând.

Spune atât de frumos cineva: “Când vede lupul venind, fuge oaia tremurând; tremură porumbelul şi se ascunde când zăreşte în apropiere vulturul; nu îndrăzneşte şoarecele să-şi scoată capul din gaură ştiind că pisica este pe aproape, iar tu nu ştii să tremuri şi să te ascunzi când atâţia duşmani în preajma ta te pândesc, căutând să-ţi răpească nevinovăţia inimii?”

Sfântul Ignatie de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să fie aruncat la fiare, scria creştinilor din Smirna: “Vă scriu numai ca să vă pun în gardă împotriva unui soi de fiare sălbatice cu chip omenesc, cu care nu numai că nu trebuie să vă împrieteniţi, dar trebuie să le ocoliţi, să nu vă întâlniţi cu ele pe cât vă este cu putinţă”. Lumea de astăzi este însetată de multe atracţii, dintre cele mai bizare: uşile inimii trebuie să fie închise cu grijă spre a nu pătrunde în inimă ceva care să ne răpească nevinovăţia sau credinţa şi, o dată cu ele, pacea inimii. Scriitorul Tertulian le scria primilor creştini care sunt adevăratele distracţii şi întreceri sportive ale creştinismului: “Nu sunteţi mulţumiţi cu ceea ce mâna darnică a lui Dumnezeu vă copleşeşte? Ce izvor mai bogat de plăceri sfinte poate fi decât acela de a te fi împăcat cu Dumnezeul vostru, de a fi fost chemaţi de la greşelile voastre, la cunoaşterea adevărului, la lumina Evangheliei, de a fi scoşi din păcatele voastre, iertaţi? Ce distracţie şi bucurie mai mare poate fi decât aceea de a te ridica deasupra noroiului acestei lumi, de a te bucura de libertatea adevărată, de a te bucura de o viaţă nevinovată, de a nu te teme nici de moarte, de a călca în picioare idolii popoarelor, de a pune pe fugă diavolii, de a trăi pentru Dumnezeu? Iată pentru voi spectacolele din circuri, întrecerile din stadioane! Acestea sunt distracţiile adevărate ale creştinismului, spectacolele curate, care nu se termină şi care nu costă nimic. Vrei stadioane cu întreceri sportive? Desfrâul învins de înfrânare, necredinţa învinsă de credinţă, sălbăticia din om învinsă de blândeţe, libertinajul învins de modestie; acesta este stadionul unde creştinul luptă, se întrece, câştigă şi iese încoronat ca învingător. Doreşti spectacole sângeroase? Luptele de gladiatori, lupte de tauri? Biserica şi altarul este stadionul unde sângele lui Hristos curge fără încetare. Sfânta Liturghie e adevăratul spectacol al creştinului, care e un creştin adevărat, şi nu un creştin numai cu numele”.

Timp de o săptămână am ascultat zilnic mărturii despre prezenţa Celui înviat. Am fost chemaţi şi vom fi chemaţi cu insistenţă timp de 50 de zile, cât durează Timpul Pascal, să credem în învierea lui Iisus. În aceste zile de sărbătoare suntem chemaţi să experimentăm şi noi întâlnirea cu Cel înviat asemenea Mariei Magadalena, asemenea ucenicilor care mergeau spre Emaus, sau chiar asemenea lui Toma, din Sfânta Evanghelie de astăzi şi să trecem de la îndoială: „Dacă nu văd, nu cred!” la acea afirmaţie plină de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

Credinţa în învierea lui Iisus nu e ceva uşor. Nici pentru apostoli nu a fost uşor. Şi aceasta pentru că pătimirea şi moartea lui Hristos au fost reale, dure. Părea sfârşitul. Însă chiar dacă nu e uşor, trebuie să ne luptăm pentru a ajunge la această credinţă. Trebuie să cerem în rugăciuni darul credinţei şi luminarea minţii pentru a pătrunde măcar un pic această taină.

Credinţa în învierea lui Iisus este necesară, fundamentală, este totul. Să ne amintim cuvintele apostolului Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.” (1 Cor 15, 14). Credinţa în învierea lui Hristos este fundamentul: toată credinţa noastră rămâne sau cade împreună cu acest fundament.

Şi ce anume trebuie să aducă în viaţa noastră învierea lui Hristos? Dacă urmărim cu atenţie sfânta Evanghelie şi ascultăm mărturiile despre calităţile celui înviat, vedem că învierea lui Hristos este aducerea unui nou gen de viaţă, a unui nou mod de a fi, o nouă viaţă care nu mai este supusă legii devenirii sau a morţii.

Aşadar, ne putem întreba acum, la o săptămână după evenimentul pascal, ce anume a dus nou în viaţa noastră învierea lui Hristos? S-a schimbat ceva în noi? Cei care ne privesc văd în noi efectele învierii lui Hristos? Conştientizăm noi provocările pe care ni le aduce Hristos cel înviat, dintre care două sunt cele mai evidente: să credem şi să dăm mărturie? Credinţa interioară şi mărturia exterioară: credinţa fără fapte este moartă (Iac 2, 17)

Cât priveşte credinţa, fiecare ştie în inima sa cât şi cum crede în înviere. Puţini au avut sau au harul de a pătrunde în inima celuilalt pentru a-i vedea credinţa. Uneori putem spune cu uşurinţă „eu cred în inima mea! Eu sunt convins în sufletul meu că Iisus a înviat şi nu trebuie să arăt tuturor. Mie îmi ajunge să cred, fără să se vadă sau fără să fac mare tam-tam”. De aceea mulţi nici nu vin la biserică: spun că au credinţa doar în inima lor şi acolo, acasă, ascunşi în camera lor, îşi păstrează această credinţă. E foarte simplu şi uşor. Însă mai ştim ceva: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2, 17). Ceea ce nu se vede (cum a spus şi Toma!) este îndoielnic sau chiar inexistent! De aceea, cât priveşte mărturia despre Cel înviat, aceasta nu mai poate fi ascunsă, păstrată doar pentru noi, în inima noastră: mărturia se vede sau nu există. Nu putem spune „eu dau mărturie în inima mea”. Mărturia trebuie să fie exterioară: se vede în viaţa mea că Iisus Hristos a înviat? Cred şi trăiesc acest adevăr? De fapt, lucrurile sunt mai simple: în trăirea de zi cu zi (acasă, la şcoală, în familie, la serviciu, la cumpărături, la distracţie, la plimbare, în suferinţă), învierea lui Hristos are vreun efect în deciziile, gândurile, cuvintele mele?

Provocările Celui înviat sunt două: să credem şi să dăm mărturie. Cuvântul Domnului din această zi ne indică şi două realităţi pe care trebuie să le mărturisim, două daruri ale Celui înviat: pacea şi mila, îndurarea. Dacă am ascultat cu atenţie cuvântul Domnului de astăzi am observat că sunt două propoziţii care apar de trei ori. În sfânta Evanghelie Hristos le spune ucenicilor de trei ori: „Pacea vouă!”. Cei care trăiesc cu speranţa în Cel înviat sunt purtători de pace. Cel care s-a întâlnit cu Iisus cel viu răspândeşte pacea. În înviere nu are ce să caute ceea ce nu corespunde păcii adevărate cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Ce înseamnă de fapt milostivirea sau îndurarea divină? Înseamnă să ai încredere în iertarea lui Dumnezeu şi să simţi binefacerile acestei iertări. Să ai convingerea că iubirea lui Dumnezeu este mereu mai mare şi mai puternică decât păcatul nostru. Puţine sunt sentimentele mai plăcute decât primirea iertării, decât împăcarea. Amintiţi-vă acea fericire care ne inundă după o spovedanie bună când preotul ne spune: „Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Iar eu te iert şi te dezleg!”. Să ne amintim acele clipe când am spus: „Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă!” iar celălalt ne-a răspuns: „Te iert!”. Cu ce putem compara acele trăiri puternice?

Astăzi suntem chemaţi ca împreună cu Învierea să vestim milostivirea lui Dumnezeu: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In 20, 21-23).

Ortodoxia în România

O παρακλητικοσ κανονασ στον Ιησου Χριστο

Izvorul tămăduirii

13178900_10154164778378570_4505186123189087923_nÎn calendarul creştin ortodox, în ziua de vineri din Săptămâna luminată, adică perioada cuprinsă între Duminica Învierii sau a Sfintelor Paşti şi Duminica Tomii sau prima după Înviere, figurează una din sărbătorile foarte scumpe pietăţii ortodoxe. Ea poartă numele de Izvorul tămăduirii şi este o sărbătoare cu „ţinere”, adică având slujba săvârşită în biserică, o zi bisericească importantă în care se face slujbă şi, mai ales, Sfânta Liturghie, urmată de sfinţirea mică a apei. Sărbătoarea este închinată Maicii Domnului şi face parte din aşa – numitele sărbători mici, închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Conform practicii şi tradiţiei bisericeşti, dintre toţi sfinţii cinstiţi în ortodoxie, Maica Domnului are cele mai multe sărbători închinate ei. Dintre acestea, patru sunt socotite ,,mari” şi incluse adesea în manualele teologice, ca şi în iconografia de pe catapeteasmă, în rândul praznicelor împărăteşti. Aceste sărbători sunt: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), numită şi Sfânta Maria mică, Intrarea în Biserică sau Ovidenia ori Vovidenia (21 noiembrie), Bunavestire sau Blagoveştenia (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului, Uspenia sau Sfânta Maria mare (15 august). Alături de aceste sărbători mari, mai există şapte sărbători de mai mică importanţă închinate Maicii Domnului, care ne amintesc anumite momente din viaţa ei. Între acestea se numără şi Izvorul tămăduirii, care se bucură de mare cinstire, deoarece cade mereu Vineri în Săptămâna luminată sau pascală.

Sărbătoarea îşi trage denumirea de la o minune savârşită de Maica Domnului prin apa unui izvor cu putere tămăduitoare, descoperit de un creştin pios, pe nume Leon, prin mijlocirea Maicii Domnului. Ajungând apoi în funcţie importantă de stat al Imperiului de Răsărit (457-474), el a înălţat pe acel loc în anul 457 o biserică numită „Izvorul tămăduirii”, închinată Maicii Domnului. Biserica a fost restaurată şi îngrijită de împăraţii Iustinian, Vasile Macedoneanul şi Leon Înţeleptul.

Biserica „Izvorul tămăduirii” a devenit apoi un centru de manifestare a puterii şi milostivirii Maicii Domnului faţă de cei în suferinţă. Alături de Mântuitorul, care se arată în această săptămână ca izvor al vieţii şi învierii noastre, Maica Domnului apare ca ocrotitoare a vieţii noastre şi „Izvor al tămăduirilor”.

În această zi, după Sfânta Liturghie, în biserici, şi uneori la fântăni şi izvoare, se săvârşeşte slujba sfinţirii apei, după o rânduială specială. În unele părţi din ţară, preoţii merg şi stropesc casele credincioşilor cu această apă sfinţită, foarte căutată în viaţa lor.

5 mai – Sf. Efrem cel Nou

944845_801938056605083_5770499695157344095_nUcis de turci în urmă cu aproape şase secole, după ce vieţuise la Mănăstirea Maicii Domnului din actuala localitate Nea Makri, Sfântul Efrem a rămas, smerit, în groapă, până în 1950. În acel an al secolului trecut, Sfântul Efrem s-a arătat aievea unei maici pline de smerenie şi duh, pe nume Macaria, spunându-i unde sunt cinstitele sale moaşte. Descoperirea aceasta minunată a fost doar începutul a ceea ce au putut realiza marea smerenie a Sfântului Efrem şi suferinţa pe care a răbdat-o în timpul vieţii.

Sfântul Mucenic Efrem cel Nou s-a născut de Ziua Crucii a anului 1384, intrând la o vârstă fragedă în mănăstire, de dragul Domnului Hristos şi al Maicii Domnului. Mănăstirea în care a intrat ca vieţuitor era închinată Maicii Domnului. În luna septembrie 1425 turcii otomani au cotropit mănăstirea, ucigând mulţi monahi, iar pe Efrem l-au luat prizonier. După ce l-au torturat multe luni, în data de 5 mai 1426 Sfântul Efrem a murit. Moaştele Sfântului Efrem cel Nou se află acum la mănăstirea de maici Nea Makri din Attica, Grecia (Nord-Estul Atenei). Mănăstirea este închinată Maicii Domnului, având hramul Buna Vestire, dar acum este cunoscută şi ca mănăstirea Sfântului Sfântului Efrem. Sfântul Efrem cel Nou este prăznuit atât în ziua mutării sale la Domnul, pe 5 mai, cât şi în ziua aflării cinstitelor sale moaşte, pe 3 ianuarie.

După ce sfântul s-a arătat maicii Macaria, care a rânduit dezgroparea moaştelor sale şi aşezarea lor în biserică, minunile care s-au făcut prin mijlocirea sa nu au încetat să se reverse, atât asupra celor credincioşi în puterea tămăduitoare a sfinţilor, dar şi asupra celor sceptici, pe care i-a întărit în credinţă. Trecerea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe Greceşti a fost făcută în 1998, ca mai apoi şi celelalte Biserici surori să-i treacă numele în sinaxarul propriu.

5 mai – Sfânta Mare Muceniţă Irina

11222238_951761351522838_3818899063953707889_nSfânta Mare Muceniță Irina din Maghedon a trăit și a pătimit în secolul al IV-lea. Numele de Irina înseamnă “pace” în limba greacă. Ea este una dintre cele douăsprezece sfinte fecioare mucenițe care i-au apărut sfântului Serafim din Sarov, precum și călugăriței Eupraxia la sărbătoarea Buna-Vestiri în 1831. Sf. Irina din Maghedon este prăznuită la 5 mai.

Sfânta Irina s-a născut în cetatea Maghedon din Persia, în secolul al IV-lea. Era fiica regelui Maghedonului, Licinius; fiind păgân, tatăl ei îi pusese numele de Penelope.

Penelope era foarte frumoasă, dar tatăl ei o ținea izolată într-un turn al palatului său pentru ca nu cumva să fie influențată de credința creștină, care se răspândea cu repeziciune și în Persia. Împreună cu ea stăteau, pentru a o sluji, alte treisprezece fecioare frumoase.

Licinius i-a rânduit apoi Penelopei, ca tutore, un bătrân învățat, pe nume Apellian, pentru a-i da cea mai bună educație posibilă. Apellian era creștin, iar în timpul lecțiilor i-a povestit Penelopei despre Iisus Hristos, Mântuitorul, despre credința creștină și despre virtuțile creștine.

Când Penelope a ajuns la adolescență, părinții ei au început să se gândească la căsătoria ei. Într-o zi, un porumbel a intrat în zbor prin fereastra deschisă cu o ramură de măslin în cioc, pe care a așezat-o pe masă. Apoi, a venit un vultur cu o coroană de flori în cioc și, de asemenea, a așezat-o pe masă. În cele din urmă, un corb a venit în zbor, având un șarpe în cioc, care a căzut pe masă. Penelope a fost nedumerită de aceste întâmplări și se întreba ce semnificație pot avea.

Apellian i-a explicat că porumbelul simboliza educația ei, iar ramura de măslin întruchipa harul lui Dumnezeu care se revarsă la Botez. Vulturul cu cununa de flori reprezenta încununarea de care avea să se bucure în viața ei viitoare. Corbul și șarpele îi prevesteau suferințe și durere.

La sfârșitul acestei discuții, Apellian i-a spus că Domnul voia să o logodească cu El și că Penelope avea să rabde multe suferințe pentru cerescul ei Mire. De atunci începând, Penelope a refuzat să se căsătorească, a fost botezată de preotul Timotei și a primit numele de Irina. Şi-a îndemnat și părinții să devină creștini. La scurt timp după aceea, a distrus toate statuile idolilor cărora li se închina tatăl ei.

Întrucât Irina își închinase viața lui Hristos, ea i-a refuzat pe toți pețitorii pe care tatăl ei îi alesese pentru ea. Când Liciniu a aflat că fiica lui refuza să se închine zeilor păgâni, s-a înfuriat. A încercat să o abată de la slujirea lui Hristos punând să fie torturată. A fost legată și aruncată sub copitele unor cai sălbatici, însă aceștia au rămas nemișcați. În loc să o rănească pe sfântă, unul din cai a tăbărât asupra lui Licinius, i-a sfâșiat și i-a smuls mâna dreaptă. Apoi l-a doborât pe Licinius la pământ și a început să îl calce în picioare. Atunci slujitorii au dezlegat-o pe sfânta fecioară, și prin rugăciunile ei, împăratul s-a întremat.

Ca urmare, Liciniu, soția lui și alți peste 3.000 au crezut în Hristos și i-au părăsit pe zeii păgâni. Liciniu a demisionat din funcțiile sale administrative, închinându-și viața slujirii Domnului Iisus Hristos. Sfânta Irina s-a dus să locuiască în casa profesorului ei, Apellian, și a început să îl propovăduiască pe Hristos păgânilor, întorcându-i pe mulți pe calea mântuirii.

Sedechie, noul guvernator al orașului, a auzit de această minune și l-a chemat la el pe Apellian, pentru a-l întreba despre modul de viață al Irinei. Apellian i-a răspuns că Irina, ca și ceilalți creștini, trăia în înfrânare, în rugăciune și în citirea de cărți sfinte. Sedechie a chemat-o pe sfântă la el și i-a poruncit să înceteze să Îl mai propovăduiască pe Hristos. A încercat și să o silească să jertfească idolilor. Dar Sfânta Irina și-a mărturisit cu curaj credința creștină înaintea guvernatorului, și, netemându-se de mânia lui, s-a arătat gata să sufere pentru Hristos.

Din porunca lui Sedechie, fecioara a fost aruncată într-un puț plin cu șerpi și cu vipere. Sfânta a petrecut în puț zece zile, însă șerpii nu s-au atins de ea. Sedechie a crezut că această minune fusese înfăptuită prin vrăjitorie și a supus-o pe Sf. Irina la multe alte torturi, dar ea a rămas statornică în credința ei. Auzind-o mărturisind pe Hristos și văzând minunile care se înfăptuiau cu ea, și mai mulți oameni s-au convertit la Hristos și s-au îndepărtat de credința în idoli.

Sedechie a fost înlăturat din funcție de fiul său, Savorus, care i-a persecutat încă și mai mult pe creștini. Sfânta Irina s-a dus în orașul ei natal, în Persia, la Maghedon ca să se întâlnească cu Savorus și cu armatele lui și ca să-i ceară să înceteze persecuția.

Mai târziu, sfânta a plecat în orașul Callinicum (un oraș în Siria). Stăpânitorul acelui oraș era Numerian, fiul lui Sebastian. Când a început să Îl propovăduiască pe Hristos, Irina a fost arestată și torturată de autoritățile păgâne. A fost închisă pe rând în trei boi de bronz care apoi au fost încinși în foc. A fost mutată dintr-unul în altul, dar a rămas nevătămată, în chip minunat. Mii de păgâni, cutremurați de această minune, s-au convertit atunci la Hristos.

Simțindu-și sfârșitul aproape, Numerian i-a lăsat instrucțiuni eparhului Vavdon (Babdon) să o chinuie mai departe pe sfântă și să o silească să le jertfească idolilor. Acesta a făcut cum i s-a poruncit, însă chinurile nu au putut-o atinge și mai mulți au crezut în Hristos.

Sfânta muceniță a fost dusă atunci (sau poate i s-a dat drumul și a plecat de bunăvoie) până în orașul Constantina (azi Viranșehir, în Turcia), la 40 de mile nord-est de Edessa.

Spre anul 330, regele persan Sapor al II-lea (309-379) auzise de minunile sfintei. Ca s-o împiedice să câștige și mai mulți adepți, acesta a pus ca fecioara să fie arestată, decapitată și îngropată. Dar Dumnezeu a trimis un înger, iar ea a mers până în cetatea Mesembria/Membria. Văzând că fecioara era încă în viață și auzindu-i propovăduirea, stăpânitorul locului s-a botezat și el, împreună cu mulți dintre supușii săi.

Adormirea

Plină de râvnă, vrând să aducă pe cât mai mulți la Hristos, Sf. Irina a plecat de acolo la Efes, în Asia Mică, propovăduind și săvârșind minuni. Acolo Domnul i-a descoperit că sfârșitul vieții ei se apropia. Atunci sfânta Irina a părăsit orașul, însoțită de șase oameni, între care fostul ei profesor, Apellian. La ieșirea din oraș, a găsit un mormânt nou, în care nu mai fusese îngropat altcineva, într-o peșteră. Făcându-și semnul crucii, a intrat în mormânt, cerându-le însoțitorilor ei să acopere intrarea în peșteră cu o piatră mare, ceea ce au și făcut.

Sf. Muceniță Irina a adormit cu pace, iar sfintele ei moaște au fost recuperate mai târziu de credincioși, care i-au adus cinstirea cuvenită. Potrivit acestor relatări, moaștele Sfintei au fost, se pare, mutate la Constantinopol, unde au fost ridicate în cinstea ei mai multe biserici, între care Biserica „Sfânta Irina” de lângă Sfânta Sofia. O altă sursă afirmă că Sf. Irina ar fi fost arsă pe rug la Tesalonic.

Este posibil ca moaștele Sfintei Irina să fi părăsit Constantinopolul în anul 1118, fiind date în dar lui Henric I al Angliei sau să fi fost evacuate înaintea cuceririi otomane din 1453. Moaște ale Sf. Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la biserica Sf. Vasile din St. Louis, Missouri (ROCOR).

Cinstirea

Sfânta Irina a călăuzit mii de oameni la Hristos prin viața ei minunată și prin propovăduirea ei. Biserica o cinstește, iar creștinii cer și astăzi ajutorul și rugăciunile ei de mijlocire. În Grecia, ea este și sfânta ocrotitoare a polițiștilor.

4 mai – Sfânta Monica

f798fcc102fde8fc6c98784f170f5d8fSfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca pruncii să fie botezați.

Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.

A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Regele Spaniei a dizolvat Parlamentul

 59852_rey-espana-primer-discursoRegele Spaniei a dizolvat Parlamentul marţi dimineață, 3 mai 2016, și i-a chemat pe iberici la alegeri anticipate la sfârșitul lunii iunie.

Hotărârea suveranului este urmarea neputinței partidelor de a forma Guvernul, o premieră în domnia Regelui Felipe.

La alegerile din decembrie 2015, popularii și socialiștii au pierdut voturi în favoarea unor formațiuni nou apărute, iar această fragmentare a Parlamentului a împiedicat alcătuirea unei majorități.

Spania a avut ultima oară alegeri legislative anticipate în 2011, când premierul socialist de atunci a demisionat.

Imnele Învierii Domnului – Mrea Vatoped

Paştile în Liban

Ανάσταση και Εσπερινός της Αγάπης στην Ι.Μ.Μ. Βατοπαιδίου, Πάσχα 2016 (Învierea Domnului şi Vecernia celei de a Doua Învieri – Mrea Vatoped)

A Doua Înviere în comunitate (2016)

Această denumire, “A Doua Înviere”, nu trebuie să ne deruteze. Hristos Domnul nu a înviat de două ori. De ce vorbim de a doua Înviere? Pentru că este a doua minune pe care o face Mântuitorul în mod concret, personal. La Învierea propriu-zisă nimeni nu a fost de faţă, soldaţii au căzut ca seceraţi, dar trebuia să existe un moment pentru a fi văzut de ochii omeneşti, iar aceştia trebuiau să fie ucenicii Domnului.

Prima între minuni este trecerea Domnului prin piatra aşezată pe uşa mormântului. De aici şi rânduiala de a ciocni ouă roşii, căci prin aceasta mărturisim Învierea Domnului. Ce este spargerea cojii dacă nu trecerea Mântuitorului prin lespedea de piatră, biruinţa asupra materiei.

Aşa cum puiul iese din găoacea oului, aşa a desferecat Iisus porţile mormântului. Biruinţa lui Dumnezeu asupra morţii, viaţa nouă – iată ce sărbătorim de Paşti! Cum nu poate coaja oului să ţină captiv puiul înlăuntrul ei, la fel nu pot mormântul şi moartea să-l ţină captiv pe Hristos cel răstignit.

Apoi, Mântuitorul vine la apostoli prin uşile încuiate, în dublu sens: repetând gestul trecerii prin piatra de la uşa mormântului, dar intră şi prin uşile zăvorâte ale sufletelor lor, vindecându-le de frică.

În această zi se citește Sfânta Evanghelie în mai multe limbi, după rânduială în 12 limbi, în amintirea celor 12 Apostoli care au fost trimiși de Mântuitorul Iisus Hristos să binevestească lumii Evanghelia Învierii.

Textul de la Sfântul Evanghelist Ioan, capitolul al XX-lea, versetele de la 19 la 25, a fost citit şi de copiii şcolii parohiale în limbile: greacă, latină, ebraică, slavonă, rusă, bulgară, spaniolă, engleză, franceză, germană, catalană, portugheză, şi italiană.

DSC_8087

DSC_8089

DSC_8097

DSC_8156

DSC_8192

DSC_8197

DSC_8205

DSC_8212

DSC_8219

DSC_8223

DSC_8225

DSC_8235

DSC_8243

DSC_8246

DSC_8256

DSC_8265

DSC_8289

DSC_8293

DSC_8299

DSC_8327

Învierea Domnului în comunitate (2016)

Slujba Învierii începe în afara bisericii, pentru că această slujbă este icoana Învierii de obşte şi a Judecăţii de apoi. La miezul nopţii Sfintelor Paşti, când întunericul are cea mai mare intensitate, se sting toate luminile. Spaţiul întunecos simbolizează întunericul morţii şi al iadului în care a coborât Hristos Dumnezeu cu sufletul Său (I Petru 3, 18-19).

Sufletul viu şi îndumnezeit al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă, şi anume, candela de pe Sfânta Masă. Când preotul aprinde lumânarea de Paşti din candela de pe Sfânta masă şi o ridică în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau sculării lui Hristos din morţi (în limba greacă învierea este redată şi prin cuvântul anastasis care înseamnă ridicare, sculare).

Întrucât cuvântul „Paşte” are înţelesul de trecere, chemarea sau invitaţia preotului: „Veniţi să primiţi lumină!” este chemarea de a trece de la întunericul morţii la lumina vieţii veşnice, de la robia lipsei de sens şi absurditatea despărţirii de Dumnezeu, la libertatea pe care ne-o dăruieşte iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru lumea chemată la înnoire şi nemurire.

Dintr-o singură lumânare a preotului se aprind toate lumânările, arătând prin aceasta adevărul că Hristos este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). Credincioşii care poartă lumânări aprinse în mână îi simbolizează pe toţi oamenii care de-a lungul veacurilor au crezut în Hristos Cel Înviat, s-au botezat în apă şi în Duh Sfânt, botezul fiind numit şi „sfânta luminare”, şi trăind potrivit poruncilor lui Hristos, prin rugăciune şi fapte bune, au lucrat la învierea sufletelor lor din moartea păcatului.

În această stare preotul rosteşte „Hristos a înviat!” dând tuturor celor prezenţi o veste, iar toţi credincioşii se grăbesc să o confirme: „Adevărat a înviat!” Este o mărturisire de credinţă. Cel care o rosteşte îşi mărturiseşte credinţa că Hristos a înviat, iar cei ce răspund rostesc o mărturisire întăritoare, aceea că, într-adevăr, El a înviat.

DSC_8050

DSC_8058

DSC_7957

DSC_7991

DSC_8026

DSC_8066

DSC_8067

DSC_8068

DSC_8071

DSC_8081

Hristos a înviat!

ΑΓΙΟ ΦΩΣ 2016 – Sfânta Lumină (Ierusalim 2016)

Prohodul Domnului în comunitate (2016)

DSC_7929

DSC_7867

DSC_7893

DSC_7546

DSC_7539

DSC_7627

DSC_7669

DSC_7654

DSC_7632

DSC_7702

DSC_7704

DSC_7718

DSC_7743

DSC_7760

DSC_7819

Hristos a înviat! Învierea Domnului 2016

Invierea - SIDEX

Pe drept se spune că nu e cel mai greu să fii primul, ci mult mai greu e să rămâi primul. Cei care practică o competiţie, fie sportivă, fie economică, fie politică ştiu că lucrul cel mai greu nu e să ajungi cel mai bun, să ajungi în top, ci lucrul cel mai greu este să te menţii mereu primul pe scara competiţiei. Vedem, de exemplu, în sport: o echipă câştigă anul acesta, o alta la anul şi aşa mai departe. Sau poate că elevii şi studenţii înţeleg cel mai bine acest lucru atunci când îşi amintesc că nu e atât de greu să iei premiul întâi în clasele primare, ci mult mai greu e să iei premiul întâi până la facultate, mult mai greu e să iei nota zece în fiecare zi.

Plecând de aici, putem spune, că nu e lucrul cel mai greu să ajungi la învierea lui Hristos, să o trăieşti pentru o noapte sau pentru o zi, ci lucrul cel mai greu e să rămâi în această înviere, să rămâi viu mult timp. Concret: în noaptea de înviere şi în duminica paştelui, bisericile sunt pline, rândurile la sfânta împărtășanie sunt lungi spre bucuria întregii Biserici, dar mai ales spre bucuria lui Dumnezeu. Însă trece o zi, trec două și lucrurile revin la normal: bisericile se umplu cu aceeași oameni de dinainte de Paști, iar în rândurile pentru sfânta împărtășanie se așază din nou aceiași oameni, bătrâni şi tineri. Ce facem, oare? Îl punem pe Hristos cel înviat înapoi în mormânt? Sau ce facem cu El?

Despre această realitate aş vrea să medităm: cât durează Paştele în viaţa noastră? Cât rămânem pe culmea învierii lui Hristos? Cât alegem să stăm împreună cu Hristos? Cât şi când ne-am propus anul acesta să ne împărtăşim? Întreb de împărtăşanie pentru că primirea ei este semnul stării de har, al curăţiei sufleteşti, iar cine se împărtăşeşte este viu împreună cu Hristos cel înviat. Aceasta pentru că noi ştim cine întrerupe învierea, cine ne poate opri Paştele: păcatul! Aşadar, cât ne-am propus să stăm departe de păcat? Cât de hotărâţi suntem anul acesta?

Ştim oamenii care merg în pelerinaje în Țara Sfântă, în Grecia şi în alte locuri, și care vin acasă schimbați, convertiți. Spun unii: „nu ai cum să vezi cu ochii tăi că un bolnav declarat aproape mort se vindecă şi să nu fii marcat sau să te întâlneşti cu un om cu viaţă sfântă şi să-i asculţi cuvintele şi să nu fii mişcat în inima ta”. Sunt alţii care au parte de un accident sau de ceva neobișnuit în viața lor și rămân marcați pentru totdeauna. Îşi schimbă viaţa. Dacă ne uităm la ştiri sau citim undeva despre un om care a murit pentru că a consumat prea mult alcool sau pentru alte lucruri începem să ne întrebăm dacă nu ar trebui să schimbăm ceva în viaţa noastră. Dar oare să te întâlnești cu un om mort și înviat nu ar trebui să fie un șoc care să ne marcheze toată viața, să dea un curs vieţii de zi cu zi? Dacă în seara aceasta ar veni cineva de-al nostru despre care ştim că este mort şi ar intra în casa noastră, ar sta cu noi la masă, ne-ar vorbi, oare nu am fi şocaţi, oare nu ne-ar marca pentru totdeauna această revedere cu unul venit dintre cei morţi? Şi iată că aici în biserică este zilnic cineva mai mult decât un om. Avem în faţa noastră, în sfânta Euharistie şi în Cuvâtul Domnului, pe însuşi Dumnezeu mort şi înviat: cum ne schimbă această înviere, această întâlnire cu unul întors dintre cei morţi?

Cum se face că la ceea ce vedem la ştiri sau auzim în buletinele informative de la radio reacţionăm uneori hotărâtor. Oare ce întrebări naşte în inima noastră, ce reacţii apar în viaţa noastră, în urma întâlnirii cu Hristos cel viu şi cât durează aceste reacţii?

Există o expresie, des folosită de părinţi şi bunici când sunt supăraţi pe copii sau pe nepoţi, expresie folosită de asemenea şi între soţi: „Mă bagi în mormânt prin comportamentul tău” sau „Ai să mă omori dacă continui aşa”! Astăzi este Hristos cel care ne strigă: ai să mă bagi din nou în mormânt dacă continui aşa! Ai să mă răstigneşti din nou şi ai să mă omori! Dacă l-am ales pe Dumnezeu, atunci aşa să facem, zi de zi şi să se vadă acest lucru. Să nu-L urcăm din nou pe Hristos cel viu pe crucea morţii şi să-l străpungem până la moarte; să nu rostogolim din nou piatra peste mormântul în care a fost pus; să-l lăsăm să fie viu, să trăiască, să ne vorbească.

Aşa trebuie să fie pentru noi învierea, o transformare. Avem nevoie de această veste bună într-o lume plină de veşti rele! Avem nevoie de învierea Domnului, de speranţa adusă de El! De curajul Său! Avem nevoie de acel strigăt din Evanghelie proclamat de însuşi Domnul înviat: „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi!” (Mt 28,9-10) Nu vă temeţi de aceste timpuri grele. Staţi lângă Hristos cel viu! Staţi cu cel înviat şi el vă va fi bucuria vieţii în orice încercare! Rămâneţi cu el pe înălţimea harului unde ne-am urcat prin spovedanie şi împărtăşanie. E greu să rămâi în top, în vârf, dar cu Hristos cel atotputernic, e posibil. Să ne lepădăm de păcat şi să-l alegem pe Domnul în fiecare dimineaţă şi zilnic El ne va spune: „Nu te teme. Curaj!”.

Oriunde veţi merge, să spuneţi că în seara aceasta aţi stat în prezenţa Aceluia care S-a făcut om. Cel mai mare miracol s-a înfăptuit. S-a deschis cerul şi a coborât Dumnezeu. Evanghelia este vestea că nu eşti singur. Evanghelia este vestea că eşti iubit, că ai un Tată, că cerul nu este gol. Privind în sus, de fiecare dată poţi să spui, „Sunt iubit de Dumnezeu.” Vă îndemn, iubiţii Domnului, nu pentru că este sărbătoare, ci pentru că aşa se cade, să dăm drumul celor apăsaţi. V-au făcut rău? Iertaţi-i. V-au întristat? Iertaţi-i. V-au întors spatele? Căutaţi-i. Şi spuneţi-le că v-aţi întâlnit cu Acela care niciodată nu şi-a închis uşa îndurării. Cu Acela, Care chemându-L, a răspuns: „Sunt aici lângă tine.” Iubiţii Domnului, vă rog să nu priviţi ceea ce nu merită privit. Priviţi-vă copiii şi mulţumiţi lui Dumnezeu. Priviţi-vă soţul sau soţia dacă aveţi şi multumiţi lui Dumnezeu. Priviţi acoperişul de deasupra capului şi spuneţi: „Binecuvântat să fie Domnul!” Dacă aveţi pâine pe masă, mulţumiţi lui Dumnezeu. E ceva de văzut pe pământul acesta. În noaptea aceasta v-am văzut pe voi şi asta mi-a hrănit sufletul. Să fim oameni şi să devenim cuvintele lui Dumnezeu. Oriunde te duci, să binecuvintezi. Oriunde te duci, să ai o vorbă buna. Oriunde te duci, să ştii să vorbeşti în aşa fel încât  lumina lui Dumnezeu să răsară. Oriunde te duci, să fii o mireasmă de viaţă. Oriunde te duci, să fii o frântură din cer. Ajută-ne, Doamne!

Îmi place mult o imagine din noaptea Învierii care se poate aplica acestei misiuni de a trasmite, de a fi purtători de Hristos cel viu. În noaptea de Înviere, când biserica este în întuneric, după ce s-a aprins lumânarea pascală, lumea vine şi primeşte lumină. Fiecare ia şi dă mai departe fără ca lumina lui să se micşoreze. Am luat lumină şi am dat şi altora şi biserica, întreaga curte a devenit luminată ca ziua fără ca cineva să piardă ceva din propria sa lumină. Aşa trebuie să-L purtăm altora pe lumina lumii, pe Hristos biruitorul morţii şi al păcatului. Duceţi-L la locurile de muncă, la şcoală, la vecini, la cei care nu au venit, la cei care L-au uitat. Hristos vrea să ajungă la toţi ca să le lumineze viaţa. Hristos împărţit nu se micşorează, ci creşte şi luminează şi mai tare. Totodată, să menţinem aprinsă lumina lui Hristos în viaţa noastră cât mai mult timp. Să ne repetăm conştiincios poate clipă de clipă întrebarea: „Cât durează învierea noastră împreună cu Hristos?” Noi decidem: să alegem anul acesta o înviere care să dureze. Să alegem viaţa, să alegem bucuria autentică, să alegem lumina care nu se micşorează şi nu se stinge niciodată. Hristos, speranţa mea, a înviat. Mergeţi şi spuneţi tuturor că Domnul e viu.

Paștele nu poate fi fericit. Învierea – da!

invierea 02

Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”? Ați apucat să trimiteți această urare celor dragi și așteptați să o primiți în schimb? Dacă veți căuta să cumpărați o felicitare cu această urare, să alegeți una cu iepuraș – Iepurașul este responsabil la departamentul cadouri. Un iepuraș fericit este tot ce ne dorim.

Marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos. Oamenii nu-și mai spun ”Hristos a înviat”, ci își doresc ”un Paște fericit”. Pentru a înțelege sensul acestei mutații trebuie să cunoaștem mai întîi sensul cuvîntului ”paște”. Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm  în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.

În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.

De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…

Savatie Baştovoi

Pastorala PS Timotei la Învierea Domnului – 2016

Icoana Invierii2

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Mi-am început cuvântul pastoral, în această zi binecuvântată a Învierii lui Hristos, cu un fragment din pilda semănătorului. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, Care ne umple de bucurie, este nimeni altul decât sămânţa semănată şi sălăşluită tainic în inimile noastre, care rodeşte la vreme potrivită întru răbdare. El este asemenea bobului de grâu care, semănat în pământul cel bun, moare, apoi învie şi dă rod înmulţit .

Prin Învierea Sa, Hristos dăruieşte lumii întregi roade bogate, oferindu-Se şi împărtăşindu-Se pe Sine fiecăruia, în mod deplin şi personal. Dacă omul Îl primeşte în inima sa și dacă inima omului este curată şi bună, Hristos aduce mult rod întru răbdare. El ne iubeşte atât de mult, încât îşi împarte viaţa Sa cu noi, ne răscumpără din păcat şi din moarte, ne iartă mereu şi moare, pentru ca noi să fim vii, să moştenim toate darurile Sale şi să ne bucurăm pururea împreună cu El.

Dragii mei,

Anul 2016 este declarat de către Biserica noastră Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi, tot în acest an, îl comemorăm în mod special pe Sf. Antim Ivireanul, de la al cărui martiriu se împlinesc 300 de ani. Praznicul de azi este o ocazie potrivită pentru a vă aminti cât de importantă şi cât de necesară este educaţia creştină a copiilor și a tinerilor, precum și de nevoia intensificării ei. Copiii și tinerii sunt viitorul societăţii noastre. Dacă societatea noastră va redescoperi valorile creştine, va dăinui, în mod contrar se va distruge.

Misiunea cea mai importantă pe care o aveți, ca părinţi trupeşti, este de a vă educa pruncii pe care Dumnezeu vi i-a încredinţat spre creştere şi mântuire. Desigur, un rol important în educarea lor îl au şi părinţii duhovniceşti, preoţii duhovnici, care sunt datori să vegheze ca educaţia religioasă să nu le lipsească, respectând, bineînțeles, cu multă delicateţe, libertatea personală a fiecăruia. Este foarte important să-i ajutăm pe tineri să nu se piardă datorită tentaţiilor pe care le oferă lumea necreştină şi tulbure în care trăim, ci să-și găsească, fiecare în parte, vocaţia şi drumul în viaţă și să se zidească pe temelia Adevărului, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Copiii și tinerii sunt seminţe spre rodire care au chemare de la Dumnezeu de a creşte. Ei au toate şansele să devină creştini buni și oameni de omenie, doar dacă ne vom strădui să-i ajutăm, fiecare după priceperea şi putinţa lui. Este esenţial să le fim modele de urmat, să le fim aproape, să-i sfătuim cu blândeţe, mai ales la vârstele fragede, când încă se mai poate, să le punem la dispoziţie cărţi, muzică şi filme duhovnicești care să-i zidească sufleteşte; să fim foarte atenţi la alegerea unei alimentaţii sănătoase pentru ei şi să-i învățăm să iubească natura, creație a lui Dumnezeu, și să aibă grijă de ea.

Cu siguranţă ştiți că organizaţia Nepsis, a tinerilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, cu o filială importantă şi în Episcopia noastră, activează cu mare entuziasm şi cu foarte bune rezultate. Această grupare a tinerilor a fost creată de părintele nostru Mitropolit Iosif şi are ca scop educarea copiilor și tinerilor în duhul Evangheliei. Aşa s-au născut iniţiative dintre cele mai diverse: de la tabere, pelerinaje, conferinţe, cateheze şi întruniri tematice și sportive, până la ateliere de pictură a icoanelor, de învăţare şi aprofundare a cântărilor de strană şi organizarea unor concerte de colinde.

Este încurajator să-i vedem pe tinerii noştri preocupaţi de activităţi ziditoare de suflet şi animaţi de scopuri atât de înălţătoare. Le vom fi alături mereu, iar în acest an le vom dedica o serie de conferinţe şi cateheze speciale. Ca părinţi, nu trebuie să uităm că avem datoria de a le oferi prin noi înșine bune exemple şi, pentru aceasta, trebuie să ne întărim la rându-ne în credinţă, evlavie şi învăţătura cea bună și trebuie să ne într-armăm cu multă răbdare, care este virtutea de căpătâi mult necesară în depăşirea greutăţilor de tot felul. Să nu uităm că fiecare faptă bună pe care o săvârşim ne modelează viitorul, iar faptele bune le putem săvârşi doar zidiţi fiind în Cuvântul cel Bun care este Hristos, din care răsare gândul cel bun, ce va încolți fapta cea bună întru răbdare, precum grâul.

Dragii mei,

Răbdarea, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este „cea mai puternică armă în ispite” , iar Sfântul Efrem Sirul ne asigură că „cel care rabdă îndelung totdeauna este vesel şi bucuros. Cel ce rabdă îndelung este departe de mânie. Răbdarea nu are măsură dacă este amestecată cu umilința” . Tot Sfântul Efrem Sirul ne învaţă să-I cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, ca alături de duhul curăţiei, al gândului smerit şi al dragostei, să ne dăruiască duhul răbdării, ca fiind esenţial pentru înaintarea noastră duhovnicească.

Traducem termenul hupomoné din greacă, prin răbdare sau suportare (îndurare), dar el ne conduce, vom vedea, la înţelesuri mult mai adânci. Cunoaştem şi termenul de îndelungă-răbdare, care este o calitate a dragostei celei adevărate, a dragostei lui Dumnezeu şi a celor cărora le-o dăruieşte Dumnezeu. „Dragostea îndelung rabdă (…) Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” . Sf. Apostol Iacov ne învaţă că: „încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea” , iar Sf. Apostol Pavel adaugă: „El – adică Domnul – nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” .

Sf. Ioan Gură de Aur ne desluşeşte, ca nimeni altul, că „răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea, chiar şi pe cei mai mari păcătoşi, îi slobozeşte de datoria lor cea grea”, referindu-se la păcatele pe care le săvârșim. Este foarte important ca răbdarea noastră să fie nu atât cu aşteptarea în tristeţe a unui sfârşit, cât mai ales cu speranţă şi încredere, să fie o răbdare dornică de un nou început. Omul care rabdă, după voia lui Dumnezeu, este omul plin de nădejde, omul de ispravă, omul pe care te poţi bizui la nevoie. Cunoaştem răbdarea emblematică a lui Iov, care în final i-a adus înapoi acestuia cinstea şi bunăstarea; răbdarea îndelungată a dreptului Simeon, care i-a adus mulţumirea şi binecuvântarea de a-L ţine în braţe pe pruncul Iisus; sau pe cea a săracului Lazăr din pilda bogatului nemilostiv din Evanghelie, care nu și-a pierdut speranța şi Dumnezeu l-a miluit. Îi cunoaştem pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care a pătimit 38 de ani, pe femeia gârbovă şi pe nenumăraţi alţii. Chiar şi noi gustăm zilnic din rodul răbdării având nădejdea că Dumnezeu ştie de rostul fiecăruia dintre noi şi astfel vedem cât de minunat este ca prin rânduiala lui Dumnezeu, nimic să nu fie zadarnic.

Mulţi oameni, însă, îşi pierd răbdarea. Aşadar, în sens negativ, cunoaştem şi termenul de nerăbdare, care îi aduce celui care o încearcă, multă tulburare şi declin. Nu este necesar să dăm exemple, pentru că este plină lumea de oameni nerăbdători. Chiar noi înşine gustăm din nerăbdare uneori. Nimeni n-a ajuns la răbdare, decât prin înfruntarea lipsei de răbdare. Răbdarea, pusă mereu la încercare, o dobândim printr-o hotărâre statornică, născută din voinţă şi, bineînţeles, doar cu ajutorul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Întorcându-ne la cuvântul de început, vedem mai limpede că roada, pe care Dumnezeu ne-o promite bogată, a seminţei sau a Cuvântului Său pătruns în mintea şi inima noastră, se poate împlini doar întru răbdare şi că tot acest proces este unul firesc, de conlucrare a noastră cu voinţa lui Dumnezeu. Mişcarea vie a gândirii noastre ne conduce mereu spre Dumnezeu cu elan şi credinţă, atâta vreme cât nu ne pierdem răbdarea şi încrederea că Dumnezeu ne-a inclus pe fiecare într-un măreţ plan al Său, pe care îl putem numi simplu: mântuire. Să nu uităm nicicând că acesta este scopul şi menirea noastră de creştini, vieţuitori în lumea aceasta trecătoare, orientaţi spre viaţa veşnică şi fericită, în Dumnezeu.

Cu aceste gânduri şi având certitudinea Învierii lui Hristos, vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi vă adresez părinteşti binecuvântări.

Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei

Madrid, Învierea Domnului 2016

Spre ştiinţă! Referitor la programul liturgic parohial din aceste zile

000031161. Slujba Prohodului Domnului se va săvârşi vineri, 29 aprilie 2016, începând cu ora 19.00; atunci se închină credincioşii Sfântului epitaf şi participă la procesiune;

2. Împărtăşirea copiilor se poate face fie sâmbătă dimineaţă, 30 aprilie 2016, la Sfânta Liturghie, între orele 09.00 şi 10.00 (nu mai târziu), sau sâmbătă noaptea, tot în cadrul Sfintei Liturghii, începând cu ora 2.00; de asemenea, se pot împărtăşi şi copiii, şi adulţii la Sfânta Liturghie de luni, 2 mai 2016 (a doua zi de Paşti), şi de marţi, 3 mai 2016 (a treia zi e Paşti), între 9.00 şi 10.00;

3. Duminică dimineaţă, 1 mai 2016, nu se împărtăşesc nici copiii, nici adulţii, întrucât liturghia pentru sărbătoarea Învierii Domnului se săvârşeşte, potrivit rânduielilor Bisericii, noaptea (sâmbătă, 30 aprilie, spre duminică, 1 mai 2016);

4. Vineri, 29 aprilie 2016, nu se împărtăşesc nici copiii, nici adulţii, pentru că este  ziua din an când, fiind doliu pentru Patimile şi Moartea Domnului, nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie;

5. Slujba Învierii Domnului se săvârşeşte la biserica parohială, din Avenida de Fuentemar nr. 20, sâmbătă, 30 aprilie 2016, începând cu ora 23.30;

6. Slujba celei de a Doua Învieri se săvârşeşte Duminică, 1 mai 2016, începând cu ora 11.00.

Σήμερον κρεμάται επί ξύλου…

Florilegiu bizantin – Corul Național de Cameră “Madrigal – Marin Constantin”

Astăzi S-a spânzurat pe lemn…

Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.” Ioan 16, 20-22

DSC_7482

DSC_7510

DSC_7514

28 aprilie 2016 – Sfânta Liturghie şi Ritualul spălării picioarelor în comunitate (foto: Gina Cimpoca)

Viaţa în Palestina din timpul lui Iisus era grea. Mijlocul obişnuit de transport erau propriile picioare. Oamenii străbăteau distanţe lungi pe drumuri prăfuite pentru a merge din Galileea la Ierusalim, de exemplu. Adesea pe călători îi dureau cumplit picioarele atunci când ajungeau la destinaţiile lor. Ca semn de ospitalitate, gazda avea grijă ca oaspeţii săi să aibă parte de o baie caldă la picioare şi de masaj, ca un mod de a le alina rănile şi durerile. Acest lucru era făcut de obicei de slujitorii sau sclavii casei.

DSC_7355

DSC_7363

DSC_7366

DSC_7367

Acest serviciu de a spăla şi a alina picioarele obosite era, de asemenea, oferit de către casele de odihnă sau hanurile amplasate în locaţii strategice de-a lungul principalelor drumuri. Călătorii obosiţi de drum puteau să intre în aceste hanuri pentru hrană şi pentru spălarea picioarelor. Refăcându-şi astfel energiile, erau în stare apoi să îşi continue şi să-şi încheie lunga lor călătorie. În acest fel casele de odihnă aflate de-a lungul drumului au primit numele de “restaurante” – ele restaurau, refăceau forţele călătorilor istoviţi aflaţi pe drum. Ucenicii au înţeles gestul lui Iisus de a le spăla picioarele în lumina acestui fundal cultural. Iar nouă ne arată semnificaţia Euharistiei pe care o celebrăm.

DSC_7371

DSC_7373

DSC_7381

DSC_7389

Înţeleasă în lumina gestului spălării picioarelor, Euharistia este un loc de refacere pentru oamenii aflaţi pe cale. Viaţa unui creştin în lume este un pelerinaj, un drum lung, greu. De-a lungul drumului suntem uneori obosiţi, epuizaţi, şi suntem tentaţi să renunţăm şi să ne întoarcem din drum. Însă Iisus ne-a oferit Euharistia ca loc în care putem intra pentru spălarea picioarelor noastre obosite şi pentru a ne reface în trup şi suflet pentru drumul care se află încă înaintea noastră. Împărtăşania este ca o “provizie pentru drum”. În Euharistie noi primim putere pentru a continua călătoria noastră în sus către Dumnezeu.

DSC_7400

DSC_7405

DSC_7420

DSC_7430

Apoi, Euharistia, Cina este un moment al cercetării personale. Foarte mult timp nu am înțeles de ce trebuie să ne rugăm cu ochii închiși. Să nu fim ispitiți. Ispitiți de cine nu se roagă, cum se roagă, cât se roagă. Să nu observăm ce se întâmplă în exterior ci să ne adâncim în interior dialogând cu Dumnezeu. Dilema picantă este vrednicia sau nevrednicia cuiva de-a participa la Cină. Nevrednic ești atunci când te simți vrednic, iar vrednic atunci când te simți nevrednic. Totul e harul Său. Accentul cade pe comportamentul de la cină. De aceea fiecare trebuie să se cerceteze pe sine, nu pe alții. Asta pentru a se putea întâlni cu El la cină.

Săptămâna Patimilor în icoane

1658286_814605881886154_1758416559_o

1836663_831959060150836_2733462037790260632_o

10256054_859673427392477_1302479810920517427_o

10169170_831956336817775_9079894540875618817_n

16606_831957930150949_3219144544818029340_n

857503_832448393435236_8263807658226145668_o

1669785_814606688552740_60857687_o

10003872_832611323418943_3092745030919137369_o

10014851_832447443435331_9016080500606995875_o

1501391_760156157402446_8144982928764666401_o

10290710_832802000066542_2592816263495041279_n

24535_1270437199893_2238046_n

24535_1270437239894_2150949_n

Joia Patimilor: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul patimilor prin vinderea Domnului

63719_1090465964313221_5291205773069595519_nÎn viaţa sa pământească Iisus a trudit mult ca să schimbe concepţia greşită a oamenilor despre Dumnezeu. Tocmai de aceea mulţi dintre cei care l-au ascultat s-au scandalizat de cuvintele sale pentru că părerea lui nu era conformă cu părerea generală a celor care vorbeau atunci despre Dumnezeu. Oamenii de atunci, ca şi cei de astăzi, pe alocuri, credeau într-un Dumnezeu confecţionat după ideile lor, într-un Mesia după imaginaţia lor, în schimb îl respingeau pe cel adevărat care se afla în faţa lor. Imaginaţia omenească şi-a aşezat întotdeauna cu plăcere zeii pe tronul puternic al slavei. Ei voiau să slujească şi să adore un Dumnezeu foarte puternic. Un Dumnezeu care-şi nimiceşte duşmanii şi îşi înalţă prietenii. Poporul ales, şi împreună cu el şi apostolii, aşteptau cam aşa ceva de la Iisus: aşteptau pe cineva care, de pe „poziţia puterii”, vine către lume pentru a o salva. Dar nu a fost să fie tocmai aşa.

Şi iată tocmai una dintre surprizele de care au parte apostolii la Cina cea de Taină. Iisus se ridică de la masă, îşi pune un ştergar şi porneşte să spele picioarele ucenicilor săi. Bineînţeles că Petru, în numele său şi al celorlaţi apostoli, protestează. Nu voiau probabil să ştie de un Mesia care slujeşte. Era de neînchipuit pentru ei ca Fiul lui Dumnezeu să facă o asemenea muncă de sclav. Dumnezeu trebuie să domnească, să poruncească şi nu să slujească. Cel puţin aşa gândim noi oamenii, pentru că şi nouă ne place să domnim. Să domnim în familie, să domnim la locul de muncă, să domnim asupra popoarelor, asupra lumii. Oare ce nu au făcut toţi acei obsedaţi de putere pentru a savura câtuşi de puţin din euforia pe care ţi-o dă deţinerea puterii. Oare nu de aici vin cele mai mari nenorociri asupra omenirii? Oare nu de aici vine lezarea demnităţii, lezarea libertăţii? Oare nu din faptul că omul vrea să domnească peste alţii?

Şi acum să privim la ceea ce face Iisus! El, căruia i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, el, Fiul lui Dumnezeu, îngenunchează în faţa apostolilor săi şi le spală picioarele. Dumnezeu, slujitorul, se apleacă în faţa omului doritor de domnie. Dumnezeu Creatorul se apleacă în faţa creaturii răzvrătite. Şi face Iisus toate acestea pentru că el nu a venit ca să fie slujit, ci a venit ca să slujească. Gestul lui Iisus nu este doar unul surprinzător şi senzaţional, dar este şi un gest profetic. Este un serios avertisment făcut întregii omeniri: cine îşi caută fericirea în domnie face mult rău omenirii; în schimb cel care-şi caută fericirea în slujirea din iubire faţă de oameni, acela trăieşte cu adevărat domnind şi făcând bine lumii întregi.

Să continuăm a privi la Hristos, care îngenunchează rând pe rând în faţa fiecăruia dintre ucenici. Îngenunchind, ia în mâinile sale acele picioare care ani de zile au mers pe urmele lui, bătătorind drumurile prăfuite ale Palestinei. Ia în mâinile sale acele picioare care l-au însoţit pe muntele fericirilor şi al schimbării la faţă, care au colindat acele numeroase locuri în care Iisus a făcut minuni şi a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Iisus priveşte şi în viitor. El ştie că aceste picioare vor păşi odată pe propria lor cale a crucii urmând drumul pe care Iisus îl va trasa prin patima, moartea şi învierea sa. Oare câţi kilometri nu vor mai parcurge aceste picioare pentru a duce pretutindeni vestea cea bună a evangheliei. Iisus se gândeşte la toate acestea în timp ce spală picioarele apostolilor: ale lui Petru, ale lui Toma, ale lui Iuda… Îngenunchind în faţa tuturor acestora, de fapt, Iisus îngenunchează şi în faţa noastră pentru a ne spăla picioarele. Iar noi de câte ori nu ne-am abătut pe drumul noroios al păcatului? Cât de murdari nu ne-am prezentat noi de atâtea ori în faţa lui Dumnezeu? Şi el ne-a spălat! Ne-a spălat de toată mizeria ce am acumulat-o în sufletele şi în inimile noastre.

Iată cum Iisus se apleacă spre oameni şi îi slujeşte pe oameni. Inima ni se umple de recunoştinţă şi cu ochii înlăcrimaţi privim la Iisus care spală picioarele. Oare cu ce îl vom putea răsplăti pentru toate acestea. El însuşi ne dă răspunsul şi la această întrebare. „Înţelegeţi ce am făcut eu? Voi mă numiţi pe mine: Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă: slujiţi-i şi iubiţi-i pe oameni”.

Apostolii nici nu au apucat a se dezmetici din surpriza spălării picioarelor, căci a urmat o nouă supriză, un nou gest plin de semnificaţie. Dumnezeu care a spălat picioarele îşi asumă acum cea mai mare slujire: el vrea să fie Dumnezeul dătător de pâine. Pentru că aceasta este cea mai importantă slujire: să hrăneşti pe omul flămând. Nu există motiv de îndoială că tot ceea ce avem ca hrană ne vine din grija lui Dumnezeu. Dar Iisus ştie că omul nu trăieşte şi nu se hrăneşte numai cu pâine, ci şi cu pâinea duhovnicească. Tocmai de aceea se apleacă spre noi, iar prin gesturile şi cuvintele sale vrea să ne facă cunoscute planurile minunate ale lui Dumnezeu. Mai mult, el se coboară în mijlocul nostru şi ni se oferă ca mâncare şi băutură pentru viaţa veşnică: „Acesta este trupul Meu; acesta este sângele Meu” ne spune Iisus în euforia iubirii sale pentru noi, oamenii.

Acest lucru pe care l-a făcut Iisus în Joia Sfântă îl face necontenit de atunci de fiecare dată când se celebrează Sfânta Liturghie. Astfel, sala Cinei de pe urmă devine locul unde s-a născut speranţa creştină. Iar speranţa creştină în viitorul omului nu este dată de faptul că omul a reuşit prin tehnică să ajungă până la stele şi să mărească numărul bombelor şi a rachetelor. Nu! Speranţa creştină în viitorul omului constă în credinţa pe care o avem că Dumnezeu se apleacă necontenit spre noi, că Dumnezeu este acela care slujeşte fericirea şi mântuirea noastră. Şi dacă el se încrede în noi, dacă el ne slujeşte, dacă el lucrează la fericirea noastră, şi noi, cei care ne-am adunat pentru a participa asemenea apostolilor la Cina cea de Taină, pentru a ne hrăni cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi noi trebuie să ne plecăm şi să slujim semenilor noştri. Dacă în Sfânta Liturghie Iisus vrea să mă întâlnească, şi eu trebuie să-i întâlnesc pe toţi acei oameni care au nevoie de mine. Dacă Iisus se jertfeşte pentru mine, şi eu trebuie să mă sacrific pe mine, timpul meu, banii mei, comoditatea mea, îngâmfarea mea, toate să le sacrific pentru ceilalţi oameni.

Psalmodia – Doamne, femeia ceea ce căzuse

Timpul pascal în evanghelii şi în icoane

1725012_733435933407802_4821326373299594905_nCiclul pascal, pe care evlavia creştină îl parcurge an de an, se întinde de fapt de la începutul Postului Mare şi până la Rusalii, dar centrul lui, receptat şi trăit cu precădere ca “timp pascal”, îl constituie cele două săptămâni consecutive de la Florii la Duminica Tomii, ce încadrează marele praznic al Învierii: Săptămâna Patimilor (a tristeţii cernite) şi Săptămâna Luminată (a bucuriei radioase), care sunt şi cele mai bine reprezentate în tradiţia iconografică a Ortodoxiei. Pe ele se axează şi prezentarea următoare, care punctează evanghelic şi iconic, pentru ochi şi pentru inimi, plinătatea timpului pascal.

 Învierea lui Lazăr (fratele Martei şi Mariei), cinstită în ajunul Floriilor (Sâmbăta lui Lazăr), constituie un preludiu important al Învierii Domnului. Troparul sărbătorii spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule”. Dojenind-o pe Marta pentru îndoiala ei (“Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” – Ioan 11, 40), Domnul pune să se ridice piatra de la gura mormântului şi-l strigă cu glas mare pe cel de patru zile aşezat în el: “Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Şi mortul iese viu la lumină, făcându-i să se cutremure pe toţi cei de faţă, iar pe arhierei şi pe farisei să zică: “Ce ne facem, pentru că Omul Acesta săvârşeşte multe minuni?” (Ioan 11, 47).

A doua zi, în Duminica Floriilor, are loc Intrarea Domnului în Ierusalim. Călare pe mânzul asinei şi întâmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi cu osanale (“Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” – Ioan 12, 13), Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Celor veniţi să-L vadă, le spune: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 23), şi atunci glas se aude din ceruri zicând: “L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Dar Iisus ştie că păşeşte pe calea patimii, răstignirii şi morţii, amintindu-le celor din jur că “grăuntele de grâu… dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24), chiar dacă ei nu pricepeau în clipa aceea că le vorbea, învăluit, de propria lui moarte şi Înviere.

Înaintea Cinei celei de Taină, în semn şi ca pildă de smerenie slujitoare, Hristos spălă picioarele ucenicilor: “Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul; şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 12-15). De aceea, de exemplu în Patriarhia Ierusalimului, până astăzi, Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a 12 arhimandriţi ai locului, ce-i închipuie pe apostolii Domnului.

Cina cea de Taină, ce a urmat după aceea, ca reuniune pascală, este importantă pentru că în cadrul ei a fost instituită Sf. Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine: “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu». Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: «Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28). Icoana îl arată pe Iuda aplecat sau cu mâna întinsă spre blid  (“Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23): ceasul întunericului era aproape. La rigoare, în reprezentarea iconografică a scenei, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii – Duhul Sfânt pogorât asupra lor în chip de limbi de foc). Există însă destule reprezentări în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda.

Vândut pe 30 de arginţi cu Sărutul lui Iuda, în noaptea Ghetsemanilor, Iisus încape pe mâna celor ce Îi doreau moartea (mai marii evreilor), dar care aveau nevoie pentru aceasta de complicitatea puterii romane. Nesuferindu-i pe evrei, Pilat încearcă în fel şi chip să-L facă scăpat pe Hristos, dar în cele din urmă, spălându-se pe mâini, cedează presiunilor mulţimii asmuţite de farisei, care cere ferm eliberarea lui Baraba şi răstignirea lui Iisus (“Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 25). Căindu-se de ce a făcut, Iuda returnează arginţii şi se spânzură (dublând păcatul trădării cu acela al sinuciderii), iar Iisus este târât spre Golgota, cu cele mai grele batjocuri.

În Vinerea Mare, numită de creştini şi Vinerea Neagră, creştinătatea rememorează Răstignirea, moartea şi punerea în mormânt a Domnului, iar în biserici, seara, se cântă Prohodul. Răstignit la ceasul al treilea (după Marcu 15, 25) sau la ceasul al şaselea (după Ioan 19, 14), cert este că Iisus Şi-a dat duhul la ceasul al nouălea: “Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30); “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Icoanele răsăritene redau răstignirea într-o manieră sobră, evitându-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice. Asistenţa se reduce, cel mai adesea, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avându-l adeseori alături şi pe bunul sutaş). Uneori sunt figuraţi şi cei doi tâlhari între care a fost răstignit. În susul Crucii stă scris: I.N.R.I. – iniţialele de la Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Sub Crucea de pe Golgota (locul “Căpăţânii”) e o mică grotă, cu craniul protopărintelui Adam, semnificând mântuirea primului Adam prin sângele lui Hristos, Noul Adam.

Aşa cum Domnul le spusese ucenicilor, în dimineaţa celei de-a treia zile de după punerea Sa în mormânt are loc Învierea – Anástasis –, moment tainic greu de figurat, drept care iconografia răsăriteană îl evocă, de regulă, prin scena Pogorârii la iad, absentă din Evanghelii, dar bine statornicită în Tradiţie (Sf. Simeon Noul Teolog: “Hristos S-a pogorât la iad, a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte până la învierea cea de obşte”). Hristos Însuşi S-a pogorât la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormânt). Iadul e reprezentat ca o peşteră întunecoasă, iar în centrul icoanei se vede Hristos, cu dreapta ţinând de mână pe Adam, iar cu stânga pe Eva. Alteori cu o mână îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (devenită simbol suprem al biruinţei asupra morţii).

Învierea Domnului mai e reprezentată tradiţional prin icoana Îngerului vestind mironosiţelor Învierea (“De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi?!” – Luca 24, 5; “Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis…” – Matei 28, 6), pe care Erminia lui Dionisie din Furna (sec. 18) o descrie aşa: “Mormânt deschis şi un înger, purtând veşminte albe şi şezând pe acoperământul mormântului, ţine cu o mână o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormânt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinând miresmele”. Icoanele care-L înfăţişează pe Domnul ieşind dintr-un mormânt sub formă de coşciug şi ţinând în mână un steag (simbol profan şi emfatic al biruinţei) nu sunt ortodoxe (chiar dacă, deodată cu alte proaste influenţe apusene, au pătruns şi în lumea ortodoxă, concurând, pe alocuri, reprezentările tradiţionale) .

Duminica Tomii (prima de după Duminica Învierii), numită în popor şi “Paştele cel mic”, se leagă de episodul evanghelic al Încredinţării lui Toma (“Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios!” – Ioan 20, 27), cel ce, circumspect mai înainte, izbucneşte acum în exclamaţia mărturisitoare: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În menţionatul manual de pictură bisericească tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”. Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea. Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”. În cazul lui Toma Geamănul, necredinciosul sfârşeşte prin a ne încredinţa el însuşi de autenticitatea Învierii!

Răzvan CODRESCU

SLUJBA ÎNVIERII DOMNULUI ÎN COSLADA (2016)

Afis Invierea 2016

Osana – Bartolomeu Anania

1334049615_0_83652_58b33b99_xlCu fragede mlădiţe te-ntâmpinăm, Iisuse.
Pierdusem firul tainei, lumina ni-l aduse,
iar Tu ne mirui visul şi ni-l ridici uşor
odată cu popasul întâiului cocor.

Cu mamele şi pruncii ţi-aşternem flori pe cale.
Văzduhu-ntreg pluteşte pe fluier şi cavale.
Prin vântul primăverii se mişcă, spic cu spic,
zăvoiul viu şi proaspăt de sălcii şi finic.

Şi ne rugăm: La anul nu ştim de vom mai fi,
să-ţi fluturăm, Iisuse, o creangă de Florii;
dar dă-ne ca, pe-acestea, azi crude, verzi şi moi
să nu ţi le mai frângem pe rănile de joi!

 

24 aprilie 2016 – Concert de Florii în parohie

În duminica Floriilor, în biserica parohială “Sf. Nectarie Taumaturgul” din Coslada,  credincioşii au participat la Sf. Liturghie, ocazie cu care s-au cuminecat, iar la final au primit ramuri binecuvântate de salcie.

Seara, a avut loc în biserica parohială Concertul de imnuri şi cântări, specifice Săptămânii Patimilor, intitulat: “Învăţătorul zice: La tine vreau să fac Paştile, împreună cu ucenicii Mei…!” Pregătit de adulţii, tinerii şi copiii parohiei, preţ de un ceas jumătate, programul a cuprins poezii religioase şi cântări, precum: Aliluia, Iată, Mirele vine în miezul nopţii…, Cu noi este Dumnezeu…, Doamne al puterilor…, Slavă… Şi acum… “Dezbrăcatu-M-au…”, Cămara Ta, Mântuitorul meu…, Prohodul Domnului etc, care au anticipat atmosfera specifică deniilor acestei perioade liturgice. Spectacolul s-a încheiat cu o agapă pregătită de sărbătoriţii zilei.

DSC_7248

DSC_7285

DSC_7292

DSC_7316

Un dar pentru altar!

În această binecuvântată zi de praznic, am avut bucuria de a îmbrăca la Sfânta Liturghie un preafrumos veşmânt, darul şi jerfta familiilor VASILE şi IOANA IVAŞCU şi RUSALIN şi ILEANA GHEJU, cărora le mulţumesc cu recunoştinţă, precum şi tuturor celor dragi din cuprinsul caselor şi familiilor lor, pentru minunata surpriză ce mi-a fost pregătită.

Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!

DSC_7209

DSC_7199

DSC_7213