Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Utilizarea Internetului şi scăderea performanţelor şcolare ale studenţilor

original„Cercetări recente efectuate la licee şi universităţi au arătat că performanţele şcolare ale elevilor şi studenţilor pot scădea din cauza folosirii excesive a Internetului. […] A fost efectuat un studiu asupra a 572 de studenţi de la una dintre marile universităţi publice. Rezultatele au arătat o corelaţie între folosirea în exces a Internetului şi scăderea performanţelor şcolare. Singurătatea, statul noaptea până târziu, oboseala şi lipsa de la cursuri au fost de asemenea intercorelate cu raportarea dizabilităţilor cauzate de Internet. Dependenţa de Internet şi scăderea performanţelor şcolare au fost asociate cu creşterea utilizării tuturor aplicaţiilor Internet, şi în special cu extinderea folosirii aplicaţiilor interactive de comunicare în timp real, cum ar fi camerele de chat şi MUD-urile , în opoziţie cu aplicaţiile asincrone ca e-mailul sau grupurile de discuţii.”[1]

„Folosirea Internetului ca resursă pentru educaţie se bucură de un sprijin aproape universal din partea studenţilor, părinţilor, profesorilor şi instituţiilor.”[2]  „Totuşi, un studiu a arătat că 86% dintre profesorii, bibliotecarii şi specialiştii în computere din instituţiile şcolare, care au fost chestionaţi în acest studiu, consideră că folosirea Internetului de către copii nu le îmbunătăţeşte performanţele şcolare[3] . Ei au argumentat că informaţia pe Internet este prea dezorganizată şi nu are legătură cu programa şcolară şi cu manualele pentru a-i putea ajuta pe elevi sau pe studenţi să obţină rezultate mai bune la teste. Punând şi mai mult sub semnul întrebării valoarea educaţională a Internetului, Young  a ajuns la rezultatul că 58% dintre studenţi au prezentat o scădere a obiceiurilor învăţatului, o scădere semnificativă a notelor, au lipsit de la ore etc. din cauza utilizării excesive a Internetului.[4]

Deşi meritele Internetului îl fac să fie o unealtă ideală de cercetare, studenţii navighează pe site-uri web nerelevante, se angajează în bârfe în camerele de chat, poartă conversaţii cu prietenii cunoscuţi pe Internet sau îşi consumă timpul cu jocuri interactive, toate în detrimentul activităţii productive. Decanul Universităţii Alfred, Richard Ott, a cercetat cauzele pentru care unii studenţi, care în mod normal aveau rezultate bune, fuseseră recent daţi afară din facultate din cauza rezultatelor slabe. Spre surpriza sa, cercetările sale au găsit că 43% dintre aceşti studenţi au avut eşec şcolar din pricina logării extensive la ore târzii din noapte la sistemul de computere al universităţii . Consilierii din centrele universitare şi-au dat seama că principala problemă a studenţilor consta din incapacitatea de a-şi ţine sub control utilizarea Internetului. Un studiu iniţiat de consilieri de la Universitatea din Austin, Texas, a obţinut că din cele 531 de răspunsuri, 14% îndeplineau criteriile corespunzătoare dependenţei de Internet. Aceasta a dus la crearea în campus a unui seminar intitulat „Este ora 4 dimineaţa, şi nu pot, of of of, nu vreau să închid computerul”, în scopul conştientizării factorilor de risc ai folosirii greşite a Internetului de către studenţi. Dr. Jonathan Kandell de la Universitatea Maryland a mers chiar mai departe, înfiinţând un grup de sprijin pentru dependenţii de Internet, atunci când a observat scăderea performanţelor şcolare şi a integrării studenţilor în activităţi extra-curriculare din cauza utilizării excesive a Internetului în campus [5].”

Kimberly Young, probabil autoarea celor mai multe materiale care au fost vreodată scrise în legătură cu problema dependenţei de Internet, consacră un articol special şi pentru analiza dependenţei de Internet a studenţilor care locuiesc în campusuri universitare . Mai întâi, autoarea prezintă cazul unei tinere studente la fizică, în anul al doilea, pe nume Kim. Iată relatarea ei:

„Cele mai plăcute momente pe care le petrec în şcoală sunt atunci când stau noaptea până târziu pe Internet. […] După un timp, Internetul a început să însemne pentru mine tot ceea ce vroiam să fac, tot ceea ce gândeam. Totul era atât de fascinant! În camerele de chat, am cunoscut o tânără din Ottawa, Canada, studentă la fizică la o universitate de acolo. Aici nu prea întâlnesc tinere care să fie studente la fizică. De asemenea am devenit prietenă apropiată cu un tip care locuieşte în Anglia, care era de fapt un student cu bursă din California.”

Kimberly Young comentează în continuare: „Kim a devenit atât de captivată de lumea ei de pe Internet încât a început să-şi neglijeze studiile. Dacă înainte de a deveni dependentă de Internet Kim era expertă în matematică şi în ştiinţe exacte şi avea ambiţii serioase în carieră, acum a permis notelor sale să se prăbuşească, înainte de a conştientiza că noua ei obsesie îi sabota ţelurile.

Cel puţin Kim îşi recunoştea problema. Din păcate însă cei mai mulţi studenţi nu o fac. Şi cum numărul studenţilor continuă să crească, facultăţile au devenit probabil terenul cel mai propice al dependenţei de Internet.”[6]

[1] R. Kubey, M. Lavin, J. Barrows, Internet Use and Collegiate Academic Performance Decrements: Early Findings, în: Journal of Communication, pp. 366-382, iunie 2001.

[2] Idem.

[3] A. Barber, Net’s Educational Value Questioned, în: USA Today, p. 4D, 11 martie 1997, apud: Kimberly Young, Internet Addiction: Symptoms, Evaluation and Treatment, în: Innovations in Clinical Practice, vol. 17, Sarasota, Florida, 1999.

[4] Kimberly Young, Internet Addiction: the Emergence of a New Clinical Disorder, 104th annual meeting of the American Psychological Association, Toronto, Canada, august 1996, apud: Kimberly Young, 104th Annual Meeting of the American Psychological Association, Toronto, Canada, august 1996.

[5] B. Murphey, Computer Addictions Entangle Students, The APA Monitor, p. 38, iunie 1996, apud: Kimberly Young, op. cit.

[6] Kimberly Young, Surfing Not Studying: Dealing With Internet Addiction on Campus, în: Student Affairs Online, 2001.

Curajul de zi cu zi

om-curajos-om-cu-friciÎn viața noastră publică nu se prea discută despre virtutea curajului. Așa cum, în discursul public actual, nu fac obiect de interes virtuți definitorii pentru condiția umană: politețea, cumpătarea, prudența, generozitatea, dragostea, compasiunea, blândețea, prietenia sau fidelitatea.

La prima vedere, această stare de fapt nu ar trebui să ne îngrijoreze. Dacă însă vom acorda mai multă atenție acestei evidente carențe, vom ajunge la concluzia că ea pune sub semnul întrebării nu doar ființa noastră morală, individuală, ci și existența noastră comunitară – de la familie la societate sau chiar neam.

Cum poți cultiva binele în tine sau în ceilalți – în sufletele copiilor tăi, spre e­xemplu – dacă nu te întrebi ce este binele, în ce scop săvârșesc oamenii fapte bune, care sunt cele mai eficiente mijloace de a înfăptui binele? Fără să te întrebi dacă nu există vreo legătură între a fi moral și a fi fericit?

Prin urmare, orice discuție despre valorile morale este bine-venită fiindcă finalitatea unei asemenea îndeletniciri intelectuale este una practică, morală, cu efecte benefice vizibile pentru noi, dar mai ales pentru ceilalți. De pe urma ei, întreaga comunitate umană, ai cărei exponenți suntem, are de câștigat, iar câștigul este unul de durată.

Trăsătură de caracter, dar și virtute

La nivelul simțului comun, curajul este capacitatea de a‑ți controla și depăși frica, de a‑ți învinge lașitatea, într‑un anumit context în care îți este primejduită integritatea ființei sub aspect fizic sau moral.

În domeniul eticii se face o distincție esențială între curaj ca trăsătură de personalitate, de caracter și curajul înțeles ca virtute. Cu înțelesul de calitate definitorie pentru o anumită persoană, curajul ca trăsătură psihologică se poate manifesta în contexte existențiale profund i­morale. Un hoț, de pildă, poate înfrunta cu mult curaj primejdiile care îi zădărnicesc scopul imoral de a‑i prădui pe ceilalți. De aceea, afirmația lui Voltaire, sub aspect strict psihologic, este adevărată: „Curajul nu este o virtute, ci o calitate, întâlnită și la scelerați, și la marii oameni”.

Pentru a deveni virtute, această trăsătură de personalitate trebuie să servească interesul semenului, al celuilalt. Omul curajos își depășește limitele strâmte ale ființei proprii, iese din sufocanta iubire de sine, uneori își ignoră instinctul de conservare în favoarea aproapelui său.

Virtutea curajului în societățile eroice

În societățile arhaice, cu precădere în Grecia și Roma antică, exista o legătură originară semantică între virtute și bărbăție sau putere. În limba latină, virtus provine din rădăcina vir, care însemna om sau bărbat. Curajul este virtutea definitorie a eroului, a cărei ființă se confundă fără rest cu fapta de vitejie.

În societățile eroice, curajul constituia o virtute centrală, care de multe ori se dovedea a fi vitală atât pentru persoana respectivă, cât și pentru comunitatea al cărei reprezentant era. O virtute care intra în relație activă cu alte virtuți. Virtutea curajului nu era doar o determinație individuală. Într‑o anumită situație critică, de cât curaj putea să dea dovadă un membru al comunității depindea însăși existența și continuitatea acelei comunități, indiferent dacă acea comunitate era, din punct de vedere cantitativ, una mai mică – de tipul familiei – sau mai extinsă – polis‑ul, cetatea.

Virtutea curajului, odată actualizată în ființa celui care o încarna, punea în lucrare alte virtuți, cum ar fi, de exemplu, încrederea. Omul curajos este o ființă în care se poate avea încredere. Într‑o prietenie, de pildă, este nevoie de încredere, dar și de fidelitate. Prietenul curajos este o garanție pentru securitatea mea, dar și a familiei mele. Iată cum de la virtutea curajului am ajuns la prietenie și la virtutea încrederii și a fidelității.

Este bravada curaj?

Pentru Aristotel, așa cum reiese din tratatul de etică dedicat fiului său, Nicomah, virtutea este situată întotdeauna între o lipsă și o exagerare. În acest cadru ideatic, atunci când curajul este o virtute, nu doar o trăsătură a caracterului unui individ, ea se poziționează la mijloc între lașitate și bravadă.

Acest amănunt este important și astăzi, la începutul secolului XXI, pentru viața noastră morală, întrucât noi tindem să confundăm spontan și necritic curajul cu îndrăzneala sau bravada.

Aristotel exprima în domeniul etic o venerabilă tradiție în interiorul căreia acțiunea morală, virtuoasă nu era un reflex impulsiv, accidental, dar nu era nici efectul conformării automate la o anumi­tă regulă. Omul devenea moral prin exercițiu și acționa dintr‑o dispoziție lăuntrică, cristalizată prin îndelunga cultivare a virtu­ților. A fi moral însemna să deliberezi în prealabil și să acționezi cum se cuvine la momentul oportun, în locul prielnic și alegând mijlocul cel mai potrivit.

O virtute fundamentală a sufletului creștin

Părintele Nicolae Steinhardt, într‑o predică ținută la Mănăstirea Rohia, le amintea credin­cioșilor veniți să îl asculte – și a­ceasta se petrecea în plină dicta­tură comunistă – că virtutea curajului este o însușire creștină esențială. „Fără de curaj – le spunea el -, existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Înteme­ietorului ei; ca să dureze, de acela al discipolilor Săi.”

În sprijinul acestor idei, monahul Nicolae Delarohia evoca marile figuri ale istoriei Bisericii. În primul rând pe Mântuitorul Însuși Care, spune el, asemenea unui leu viteaz a urcat pe Cruce, asumându‑Și sacrificiul pentru întregul neam omenesc. Urmând exemplul Domnului, Apostolii au propovăduit în lumea toată Evanghelia, Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, înfruntând curajos ostilitatea lumii. În vremea prigoanelor dez­lănțuite de mai‑marii lumii, martirii din primele secole – dar și cei din secolul XX, am putea adă­uga noi – au ieșit cu îndrăzneală împotriva propriei morți, dovedind tuturor că, pentru creștini, moartea nu există. Au demonstrat, în același timp, libertatea absolută pe care o trăiesc creș­tinii. Într‑un alt loc, urmându‑l pe Brice Parain, Nicolae Steinhardt ne oferă una dintre cele mai frumoase definiții ale liber­tății: libertatea este curajul fizic în fața morții.

Jertfa martirilor stă la temelia Bisericii. Tertulian le scrie prigo­nitorilor din vremea sa: „Ori de câte ori suntem secerați de voi, ne facem și mai numeroși: să­mânța e chiar sângele crești­nilor! (semen est sanguis christianorum).

Sfânta Scriptură abundă în varietatea formelor sub care suntem îndemnați să îndrăznim, să nu ne lăsăm sufletele acaparate de frică, de lașitate, de tentația de a dezerta din lupta pe care – așa cum ne relevă Sfinții Părinți – fiecare creștin o dă și trebuie să o dea cu diavolul, cu lumea (ca sursă a păcatelor și a patimilor) și cu patimile care și‑au făcut sălaș în propriul nostru trup: „În lume, necazuri veți avea; dar îndrăz­niți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33); „Luptă‑te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică…” (1 Tim. 6, 12); Luptă îca un bun ostaș al lui Hristos Iisus” (2 Tim. 2, 3).

Curajul în cotidian

În dezbaterile etice din Antichitate și din Evul Mediu, curajul a fost definit ca acea trăsătură sufletească și morală care face posibile celelalte virtuți și le susține cumva din interior. Cultivarea oricărei virtuți presupune o atitudine de fermitate și statornicie.

În acest nou înțeles, de putere lăuntrică, virtutea curajului este conținută în celelalte virtuți, ea putând fi socotită și ca o condiție necesară pentru înfăptuirea lor. Într‑adevăr, în absența curajului, lașitatea nu poate hrăni lăuntric nici o altă virtute, ba dimpotrivă: lașul nu poate iubi, nici nu poate cultiva cumpătarea, nu poate fi generos, nici nu se poate dovedi întotdeauna fidel.

Curajul înțeles, sub aspect psihologic și etic, ca putere interioară orientată permanent spre bine luminează aspecte nebănuite din viața morală cotidiană a creștinilor din zilele noastre. Pentru un creștin, esențiale sunt acele acte care îl apropie de Dumnezeu, prin care intră în comuniune cu El.

Într‑o societate supusă, în ritm alert, secularizării, fiecare creștin se confruntă în viața sa de zi cu zi cu numeroase situații în care este nevoit să apeleze la acea putere lăuntrică, la acel curaj care îl ajută să își păstreze nealterată identitatea. Societatea secularizată le creează creș­tinilor un complex de inferioritate: sentimentul că ei sunt diferiți de majoritate și că această diferență ar trebui să îi facă să se rușineze pentru ceea ce fac și ceea ce sunt.

Există curajul eroic, dar mai există și acest curaj cotidian prin care îți înfrângi momentele de lașitate sau de inerție interioară. Să te închini atunci când treci pe lângă un sfânt locaș, să îți mărturisești public credința în Dumnezeu, atunci când este cazul, să îți faci semnul Sfintei Cruci înainte de masă, atunci când te afli într‑un local public, să mărturisești în fața colegilor „de la job” că tu frecventezi Biserica au devenit, astăzi, din nefericire, mici acte de curaj.

Ciprian Voicilă

Sursa: ziarullumina.ro

Duminica a XVIII-a după Rusalii, Luca 5, 1-11

10931235_1037010646325420_8739243911345627261_n1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, 2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. 3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. 4.  Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. 5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. 6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. 7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, 8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. 9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. 10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. 11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. 

Mă uit la apostolii din evanghelie şi rămân fascinat. Le-a spus odată doar atât: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mc 1, 17). Şi ei s-au ridicat „îndată” şi au mers după El. Ce or fi înţeles ei atunci din acest cuvânt? Cum adică „pescari de oameni”? Încerc să-mi imaginez cum ar fi să mă trezesc cu cineva că trece pe lângă mine şi-mi spune aceste cuvinte, aşa, din senin. Şi asta fără să ştiu cine e şi cu ce se ocupă. Cum ar fi să mergi astăzi pe malul unui lac şi să începi să chemi oameni cu astfel de cuvinte? Cel mai probabil ai fi luat de nebun.

Nu ştiu ce au înţeles ucenicii, dar nu mă mai satur să-i admir pentru curajul lor şi pentru intuiţia pe care au avut-o de a merge după Iisus. Au simţit că e ceva mai bun, că merg spre o altfel de viaţă, o altfel de ocupaţie. Au lăsat îndată totul şi au plecat să devină „pescari de oameni”. Au plecat să adune oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu. Au mers şi după un timp de pregătire au devenit ecoul acelui strigăt: „Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). Şi ca mărturia lor să fie credibilă şi-au dat viaţa pentru acest adevăr. Spunea cineva că „am încredere doar în oamenii care sunt gata să moară pentru adevărul pe care-l mărturisesc”.

Încerc să-mi amintesc cum s-au petrecut lucrurile în viaţa mea şi să înţeleg cum am ajuns şi eu să merg după El în încercarea de a deveni „pescar de oameni”. Pe El nu l-am auzit niciodată şi nu mi-a adresat direct niciun cuvânt. Nu sunt şi nu am fost pescar şi nu prea am darul de a sta şi aştepta să prind peşte. Şi totuşi… m-a chemat. S-a folosit de oameni, de situaţii şi încet, încet (cu o admirabilă răbdare şi insistenţă!) m-a făcut ucenicul Său. Nu L-am înţeles niciodată de ce m-a ales. Nici acum nu-L înţeleg în totalitate. Este un dar pe care mi l-a făcut şi un mister care mă va însoţi toată viaţa. Caut printre chemările ucenicilor să găsesc una care să mi se potrivească. Cred că cel mai bine mă regăsesc în chemarea lui Natanael (In 1, 43-51). Au fost alţii care m-au dus la Iisus, alţii care au venit şi mi-au spus: „Există cineva care te va fascina! Vino să-L vezi”. Mi-a fost drag când L-am întâlnit, când am conştientizat ce a făcut pentru mine. Dar nu atât de drag pe cât ar fi meritat. A fost convingător, dar nu într-atât încât să nu mă mai îndepărtez niciodată de el. Cred că la rătăciri mă asemăn mai mult lui Petru (de fapt, nu prea avem în evanghelii menţionate rătăcirile apostolilor, momentele lor de îndoială, de trădare. Ştim doar de Iuda şi de Petru. Iar între cei doi, îmi place să cred că, fără niciun merit din partea mea, ci sprijinit tare de harul celui mult iubitor de oameni, nu am ajuns atât de jos ca Iuda).

Asemenea lui Petru m-am aventurat deseori în tot felul de fapte şi expresii de genul: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. … Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine.” (Mt 26, 33.35). Şi la puţin timp mă comportam de parcă nu L-aş fi întâlnit niciodată pe „Omul acela”, de parcă eu şi El nu ne-am fi cunoscut, de parcă Omul-Dumnezeu nu ar fi exista, nu m-ar fi chemat, nu mi-ar fi oferit prietenia şi ajutorul Său. Cred că şi rătăcirile îşi au rostul lor. Deşi poate ar fi fost mai bine să nu cunoaştem rătăcirea. Dar poate că aşa am învăţat să preţuim mai mult iertarea şi iubirea Lui. Poate aşa i-am înţeles mai mult răbdarea şi statornicia. Poate aşa am înţeles că parabola fiului risipitor şi a tatălui milostiv nu e doar o parabolă, ci este o relatare a vieţii noastre ce tocmai se desfăşoară: pe de o parte noi, fiii risipitori şi răzvrătiţi, plecaţi să prăpădim bunurile Lui (harurile Sale!) şi apoi dezamăgiţi de viaţa noastră; iar de cealaltă parte El, Dumnezeu Tatăl, mereu cu privirea îndreptată spre noi, în aşteptarea zilei în care ne vom întoarce, gata să ne alerge în întâmpinare, să ne copleşească cu darurile Sale, El bucuros că ne-a recăpătat, noi hotărâţi să-I slujim şi mai ales hotărâţi să-I înţelegem iubirea. Da, eu şi Dumnezeu vom rămâne pentru totdeauna o întâlnire interesantă, fascinantă, plină de imprevizibil.

Acum îmi vine în minte un tablou pe care l-am văzut într-un album. Artistul (Giovanni Francesco Barbieri) a redat întâlnirea dintre Preacurata Fecioară Maria şi sfântul Petru care-şi plângea trădarea. Este expresiv chipul lui Petru, dar mângâietoare este şi privirea iertătoare a Mamei. Este ceea ce notează evanghelistul despre Petru după momentul trădării: „Şi, ieşind afară, a plâns amar” (Mt 26, 75). Dar după acele lacrimi a fost mereu doar pescari de oameni. Ceea ce-mi doresc şi eu, ceea ce trebuie să facem şi noi: să atragem oamenii la Hristos, Cel care ne-a chemat şi care strigă omului: „Vino după Mine!”. Astăzi Hristos trece prin viaţa noastră şi ne cheamă să-L urmăm. Trece chiar pe acolo pe unde noi muncim, învăţăm, ne plimbăm, alergăm, scriem, dormim, visăm, iubim… Chiar şi prin locurile în care ne-am refugiat din cauza păcatelor noastre. Ne întinde mâna şi ne ridică, încurajându-ne ca pe cei din evanghelie: „Ridică-te şi mergi şi nu mai păcătui”.

Domnul să vegheze asupra noastră ca să întâlnim şi noi privirea Sa iertătoare şi totodată să beneficiem de chipul duios al Preacuratei. Domnul să ne ajute să facem pocăinţă pentru păcatele noastre pentru că timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Și pe noi Domnul ne invită, ne cheamă, ne atrage. Duminică de duminică mergem la biserică. Zi de zi încercăm să ne rugăm. Clipă de clipă încercăm să fim atenți și generoși, disponibili și gingași cu cei de lângă noi. Însă, dincolo de chemarea Domnului, care este forța care ne pune în mișcare spre biserică și spre oameni? Frica sau iubirea?!

Răspunzându-ne sinceri la această întrebare, găsim drumul necesar de străbătut pentru a trece de la frică la iubire. De prea multe ori ne mișcăm din frică. Sau de prea multe ori teama ne ține pe loc și nu ne lasă să ne împlinim drumul spre iubire. Așadar, care este forța principală a (ne-)acțiunilor noastre: frica sau iubirea?

Concret vorbind: mergem la biserică pentru că Îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este sau mergem la biserică pentru că ne este teamă că ni se poate întâmpla vreun rău, că ne putem îmbolnăvi noi sau cei dragi ai noștri? Îngenunchem în rugăciune pentru că iubim binecuvântările sau pentru că ne temem de accidente? Mergem la biserică pentru că iubim cerul sau pentru că ne temem de iad? Ne rugăm pentru că ne este „teamă” să nu-L uităm pe Domnul sau de fapt frica de a fi uitați ne îndeamnă să ne rugăm?! Așadar, iubim sau ne temem? Dacă teama face parte din viața noastră, înseamnă că suntem departe, înseamnă că avem încă un lung drum de parcurs, înseamnă că iubirea a reușit „să miște sori și stele”, dar nu și inima noastră. Oare ne dăm seama de greutatea și împietrirea inimii noastre dacă nici măcar o forță care poate mișca universul întreg, pe Însuși Dumnezeu, nu reușește să miște inima noastră? Prea des inima noastră este un fir de nisip scufundat  într-un ocean de teamă, un fir de praf împietrit într-un univers de frică. Doar iubirea ne poate scoate la suprafață, doar iubirea ne poate pune în adevărata mișcare spre centrul universului în care se află Dumnezeu și omul.

Noi, creștinii, propovăduim că prezența lui Dumnezeu se aseamănă cu lumina. Și este real. Unde e El prezent întunericul lipsește. E zi ce crește în intensitate. Continuă. Îmi place însă că Boreham spune că prezența lui Dumnezeu se aseamănă cu o pasăre. “Când o candelă se stinge, zice scriitorul englez, lumina ei dispare. Dar când o pasăre este izgonită dintr-un loc, ea zboară și se așează în altul unde începe să cânte!”.

Istoria Bisericii ne arată că oridecâteori a fost izgonit Dumnezeu dintr-un loc, El și-a cântat trilurile sfinte în altul! Ierusalimul nu L-a mai primit, dar a cântat nou în Roma și Atena. Americanii și europenii de azi L-au izgonit pe Hristos din familie, din școli, din biserică. Dar El s-a dus și cântă prin America de Sud, prin Africa, prin India și China… Doamne, să nu pleci! Oricât s-ar chinui seculariștii și ateii, gay și lesbienele, hedoniștii sau habarniștii, să stingă Cântecul Golgotei nu vor reuși. Pasărea Cerului se va muta pe alte ramuri să-și fredoneze inegalabilul tril. Ea își cântă aria. Ca s-o auzim melodia trebuie cântată în inima noastră!

Dacă vi se pare cumva că glasul Cerului e înăbușit de broscărimea telurică, că Golgota e gata să rămână pierdută în întunericul ce se îngrașă nesătul lângă noi, stați liniștiți: bătălia nu e a noastră, ci a Tatălui nostru! Dumnezeu își acordează instrumentele, vorba cuiva. Iar El nu cântă niciodată fără audiență! Cântați și răspândiți lumină! De restul se ocupă Dumnezeu…

Voia Domnului

intrebari-www-fiimplinit-ro_Una dintre marile întrebări cu care se confruntă fiecare creștin onest care încearcă să își găsească un loc în această lume este: care este voia lui Dumnezeu pentru mine și cum să fac să mă supun ei?

Viețile sfinților și experiența Părinților confirmă această căutare prin foarte multe istorisiri. Între acestea, un loc aparte îl au cele care privesc primirea Preo­ției, această Taină încărcată de responsabilități, dar și de ispite și dificultăți remarcabile. Între asceții din deșert nu au fost foarte mulți preoți. Dintre cei care au primit Hirotonia, mulți au avut istorii foarte interesante, pilduitoare. Acesta este și cazul Avvei Isaac, preotul de la Chilii. Când au venit să îl facă preot, „a fugit în Egipt, pe un câmp și s-a ascuns într-o căpiță de fân. Părinții s-au dus după el să îl prindă. Ajungând la câmpul acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte și au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat și s-a oprit chiar în locul unde stătea ascuns bătrânul. A doua zi dimineață, când au vrut să aducă măgarul, l-au găsit și pe Avva Isaac și s-au minunat. Au dat să îl lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le: «Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu; oriunde aș fugi, dau peste ea»”.

Într-o povestire ca aceasta avem de toate, de la umor la înțelepciune, plaja este acoperită. Părinții pustiei au un umor specific, surâsul este la el acasă în multe dintre apoftegme. Pe de altă parte, Dumnezeu Însuși are umor, după cum reiese din felul în care sunt conduse multe situații. Avva Isaac fuge, din râvnă pentru Dumnezeu și din smerenie, de preoție, dar ascunzătoarea lui este descoperită de un măgar, iar de aici Avva înțelege că nu se poate fugi de voia lui Dumnezeu. Că Domnul îți întinde „capcane” în care să te prindă, că El lucrează mereu pentru mântuirea noastră, mai mult chiar decât o facem noi.

Voia Domnului pentru fiecare dintre noi este binele cel mai presus de orice așteptări. Dar, ca să ajungem la binele acela, trebuie să sacrificăm în primul rând așteptările și proiecțiile noastre; să renunțăm la voința proprie, pentru a putea primi ceea ce Domnul voiește a ne trimite. Dumnezeu este mai aproape de noi înșine decât ne suntem noi. Este nevoie să ne coborâm în adâncul nostru, să depășim zona senzațiilor superficiale, a zgomotului dorințelor și al patimilor, pentru a putea să Îl întâlnim pe Dumnezeu. Iar mai apoi este necesară disponibilitatea, să fim mereu gata, împotriva noastră, să urmăm lui Dumnezeu. Chiar atunci când Domnul găsește căi surprinzătoare, dintre cele mai diverse, prin care să ne atragă atenția asupra căii pe care suntem chemați să o urmăm.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro

„Educarea copiilor începe din clipa zămislirii lor”

14141744_1771489486426058_6533995811444328764_nCând începe educarea copiilor? Din punct de vedere patristic, educarea își are începutul încă din perioada când aceștia se formează trupește în pântecele mamei. În acest sens, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul ne oferă câteva mărturii cutremu­ră­toare care ne demonstrează cât de important este să avem pace, liniște și dragoste în propriile familii pentru a începe așa cum trebuie educarea copiilor noștri. Embrionul uman simte, încă de la începutul vieții intrau­terine, sentimentele, trăirile și reacțiile mamei sale, care se impregnează asupra lui într‑un mod hotărâtor și care îl vor urmări întreaga sa viață.

Viața Sfântului Porfirie Kavsokalivitul a fost dedicată în întregime ajutării oamenilor și rezolvării problemelor acestora. De fapt, viața fiecărui creștin nu constă numai în rezolvarea și reglarea propriilor probleme și neputințe, ci și în ajutorul oferit celor din jur. Însă, înainte de a se implica în activități caritabile pe termen lung, fiecare creștin care își întemeiază o familie trebuie să poarte de grijă casnicilor săi și, în special, propriilor copii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s‑a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5, 8). Educarea copiilor nu se rezumă la discursuri morale, nici la corecții fizice sau la cateheze despre rugăciune și post, ci constă în a fi un model pentru aceștia în fiecare zi a vieții tale ca părinte. Și cât de departe suntem uneori de a reprezenta modele vrednice! Ne enervăm ușor, țipăm la propriii copii, tunăm și fulgerăm atunci când fac o greșeală și le reproșăm pe ton dur orice încălcare a regulilor casei noastre, uneori absurde, pe care nici măcar noi nu vrem să le respectăm. Însă faptul cel mai grav, de care nici nu ne dăm seama, este că, în timpul în care soția este însărcinată, nu ne rugăm, nu postim și nici nu ne gândim să încetăm conflictele conjugale, iar copilul aflat în pântecele ei suferă odată cu mama sa. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ne spune: „Educarea copiilor începe din clipa zămislirii lor. Embrionul aude și simte în pântecele mamei sale. Într‑adevăr, aude și vede cu ochii mamei. Îi percepe mișcările și sentimentele, chiar dacă mintea nu‑i este dezvoltată. Se mâhnește mama, se mâhnește și el. Se înfurie mama, se înfurie și el. Toate simțămintele mamei (de tristețe, durere, frică, stres ș.a.m.d.) sunt și simțămintele lui. Dacă mama respinge embrionul, dacă nu‑l iubește, el simte și în suflețelul lui apar răni care‑l vor însoți pe toată durata vieții. La fel se întâmplă și cu simțămintele sfinte ale mamei. Sentimentele de bucurie, pace, dragoste față de embrion îi sunt transmise acestuia într‑un chip tainic, așa cum se întâmplă cu copiii după nașterea lor” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Sfaturi despre creșterea și educarea copiilor, trad. pr. Gabriel Mândrilă, Bucu­rești, Ed. Sophia / Metafraza, 2016, pp. 17‑18).

Ce trebuie făcut în timpul sarcinii?

Medicii recomandă ca femeile însărcinate să nu depună eforturi mari, să nu se enerveze și să aibă o alimentație echilibrată, toate acestea urmând să conducă la nașterea normală a unui copil sănătos. Însă, la toate acestea, Biserica adaugă rugăciunea, sentimentele de bucurie și pace, precum și împărtășirea cu Sfintele Taine. „De aceea mama trebuie să se roage mult în perioada sarcinii și să iubească embrionul, să‑și mângâie abdomenul, să citească psalmi, să cânte tropare, să ducă o viață sfântă. Acest lucru îi va aduce folos și ei înseși, dar va fi o jertfă și de dragul embrionului, ca să devină copilul sfânt, să fie binecuvântat cu o moștenire de viață sfântă” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Sfaturi despre creșterea și educarea copiilor, p. 18). Adăugăm aici faptul că orice femeie însărcinată se poate împărtăși cu Sfintele Taine chiar dacă se află sub canon, desigur, după ce s‑a spovedit, pentru ca pruncul din pântecele ei să fie sănătos și apărat astfel de Dumnezeu. De aceea, în parohii este bine să se recomande adesea acest lucru pentru ca toate femeile gravide să nu fie lipsite de binecuvântarea Sfintelor Taine, iar copiii lor să urmeze, atunci când vor crește, o viață cu adevărat sfântă și bineplăcută Domnului. De asemenea, recomandarea trebuie extinsă asupra tuturor familiilor care au copii mici, pentru ca aceștia să fie împărtășiți cu Sfintele Taine săptămânal, cel puțin până la vârsta la care va trebui să fie spovediți.

Rugăciunea părinților înmulțește binefacerile pentru copii

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul observa următoarele: „Copilul are nevoie de oameni fier­binte‑ru­gători în preajma sa. Mama să nu se mărginească doar la a‑și mân­gâia copilul pe creștet, ci să‑i ofere totodată și mângâierea rugăciunii. În adâncul sufletului, copilul simte mângâierea duhov­ni­cească pe care i‑o trimite în taină mama, și este atras de ea. Se simte ocrotit, în siguranță când mama își îmbrățișează în chip tainic copilul prin rugă­ciu­nea neîn­ce­tată, stăruitoare și fierbinte, ajutându‑l să scape de încordare” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Sfaturi despre creș­terea și educarea copiilor, p. 33). Rugăciunea pă­rinților înmul­țește binecuvân­tă­rile pe care Dumnezeu le trimite asupra copiilor. De aceea, în fiecare dimineață și seară, părinții sunt datori să se roage pentru copiii lor, pentru ca Dumnezeu să‑i zidească sufletește, să‑i păzească sănătoși și să le dea înțelepciune la școală și în viața pe care o vor duce. Atunci când părinții își blestemă copiii și îi fac să sufere prin comportamentul lor nemilos, aceștia ajung chiar la situații în care deznădăjduiesc sau sunt cuprinși de temeri. Copiii aceștia sunt vătămați sufletește și au foarte mult de suferit apoi în viață. De aceea, în încheierea acestui material redăm Rugăciu­nea părinților pentru fii și fiice, pentru ca fiecare părinte să aibă posibilitatea de a o rosti cât mai des cu putință spre sporirea duhovni­cească a copiilor cu care Dumnezeu l‑a binecuvântat: „Doamne, Dum­nezeul nostru, Cel ce cu înțe­lep­­ciunea Ta ai zidit pe om din țărână și ai suflat în fața lui suflare de viață și, binecuvân­tân­du‑l, ai zis: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pă­mân­tul»; iar la Cana Galileii, prin Unul‑Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta și, deci, naște­rea de fii, cu multă umilință rog marea Ta bunătate, ca neîncetat să reverși harul Tău și să Te milostivești asupra copiilor mei, pe care ai binevoit să mi‑i dăruiești. Umple‑i de înțelep­ciune și pricepere. Apără‑i de toate cursele vrăjmașilor văzuți și nevă­zuți. Poruncește îngerilor tăi ca totdeauna să le fie călăuze și povă­țuitori spre toate faptele cele bune, ca de‑a pururea să Te poată lăuda și preamări în veci. Amin” („Rugă­ciunea părinților pentru fii și fiice”, în: Cartea de rugăciuni, Bucu­rești, EIBMO, 2013, pp. 27‑28). În materialul următor ne vom concentra asupra sfaturilor Sfântului Porfirie Kavsokalivitul legate de comportamentul potrivit al părinților față de copiii lor atunci când aceștia sunt la vârsta adoles­cenței, poate cea mai dificilă dintre toate perioadele maturi­ză­rii ființei umane.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: ziarullumina.ro

Este religia retrogradă?

religia-w-szkoleÎntrebarea ar putea să‑i supere – și pe bună dreptate – pe oamenii credincioși, dar trebuie pusă din cauza vocilor (nu foarte multe, dar foarte zgomotoase) care vor să trimită credința în Evul Mediu și‑i clamează apropiata dispariție. În opinia acestor comentatori, religia nu mai are ce căuta în lumea hi‑tech a mileniului 3. Sigur, ar putea să‑și pună problema: raportat la ce moment ne aflăm în mileniul 3, dar asta nu e decât o ironie a sorții lor…

Pe de altă parte, trebuie să ne punem întrebarea pentru că nu putem ignora și nu trebuie să minimalizăm tendințele secularizante care se manifestă în diferite părți ale lumii.

Acestea înseamnă în mod concret o îndepărtare de Biserică, uneori și de credință, a unei părți a populației, plus presiuni ale unor grupuri de interese în vederea restrângerii rolului jucat de religie în societate.

Se înregistrează, de asemenea, insistențe tot mai mari privind așa‑zisa îcorectitudine politică”, cu severe implicații atât în zona moralei – deci implicit și a religiei –, cât și în ceea ce privește identitatea comunitară: suntem în situația schimbării semnificative a structurii europene profunde, din toate punctele de vedere: cultură, tradiţii, religie, etnii etc.

Cifre îngrijorătoare

Conform sondajelor de opinie, în Franţa, între octombrie 2011 şi martie 2012, deci în numai 5 luni, procentul celor care se declară fără nici o credinţă a crescut de la 30% la 35%.

Un fenomen similar se petrece în Marea Britanie, dar nu există cifre clare şi de încredere. Se afirmă doar că îAnglia nu mai e creștină”, citându‑se surse conform cărora procentul credin­cioșilor ar fi scăzut sub 50% pentru prima dată în istoria națiunii.

O situație la fel de neclară este în Suedia, unde Biserica națională afirmă că are ca membri 63% dintre suedezi, dar un sondaj susține că 80% s‑ar fi declarat atei.

Cifre ridicate de non‑religiozitate se mai înregistrează în Olanda (56,3% necredincioși), Cehia (79,4%) Estonia (75,7%) și, la capătul celălalt al lumii, Japonia (75%).

Și totuși…

Așadar, credința e pe cale de dispariție? Și asta din cauză că nu mai îrimează” cu vremurile pe care le trăim?

Dacă ar fi adevărat, ar trebui să se înregistreze un fenomen clar și logic: religia să atingă valori statistice spectaculos prăbușite mai ales în statele cele mai dezvoltate. Așa cum Marx aștepta victoria comunismului în țările cele mai industrializate – lucru care nu s‑a întâmplat, invalidându‑i din start teoria, ceea ce, în paranteză fie spus, nostalgicii comunismului par să nu fi băgat de seamă – , tot astfel, azi, tinerii neomarxiști se așteaptă ca puterea economică, științifică, financiară etc. să scoată credința de pe scena statelor respective.

Notând în treacăt că, din 2005 până în 2014, numărul catolicilor a crescut la nivel global cu 17,8%, cifră aflată peste creșterea demografică generală în același interval de timp, să ne îndreptăm atenția spre ceea ce este cel mai relevant: topul statelor lumii după Indicele Dezvoltării Umane, așa cum apare în Raportul Dezvoltării Umane al Programului Na­ți­unilor Unite pentru Dezvoltare. Cel mai recent document de acest tip a fost publicat la 2 noiembrie 2011. Ne‑am oprit la primele 50 de țări.

Conform acestui clasament, cu excepția Olandei (locul 3, 56,3% neafiliați religios) și a Japoniei (locul 12, 75%), covârșitoarea majoritate a statelor cu nivel de trai ridicat sunt majoritar sau chiar profund religioase. Abia pe locul 27 mai apare Cehia cu 34,2% necredincioși și 45,2% refuzând să răspundă, iar pe locul 34 Estonia, cu 75,7% cetățeni fără religie.

Există în schimb țări precum Norvegia (locul 1), Suedia (10), Islanda (14) sau Danemarca (16) în care religia majoritară e Biserică Națională, în cazul danezilor fiind menționată ca atare și în Constituție.

Iată, fără alte comentarii, nivelurile de religiozitate ale statelor din partea de sus a clasamentului de dezvoltare umană:

1. Norvegia 81%

2. Australia 73%

3. Olanda 43,7%

4. SUA 77%

5. Noua Zeelandă 100%

6. Canada 80,1%

7. Irlanda 93,8%

8. Lichtenstein 93%

9. Germania 70%

….

50. România 99,3%

Statul și Biserica

În același timp, dacă religia ar fi anacronică, ba chiar – după unele voci – luptând împotriva progresului, în mod firesc statele lumii, în primul rând cele mai democratice și mai avansate dintre ele, ar trebui să se cam îndepărteze de cultele religioase, să nu le ofere sprijin și facilități.

Or, conform unui studiu realizat de Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles, în mai toată Uniunea Europeană cultele sunt finanţate de stat, iar donaţiile nu sunt impozitate.

Politica diferă, firește, de la țară la țară: în Franţa şi Irlanda, cultele nu primesc bani de la stat, în schimb Luxemburg asigură ­Bisericii finanţare integrală.

În toate ţările UE, însă, statele nu percep impozit pe locaşurile de cult, donaţiile făcute cultelor nu sunt taxate, iar personalul clerical beneficiază fie de un sprijin direct, fie de scutiri de taxe şi impozite pentru facilitarea misiunii sale. Asistenţa religioasă în instituţiile publice este finanţată de stat.

Totodată, în majoritatea statelor europene, venitul realizat de culte din activităţi lucrative este scutit de impozit dacă este reinvestit în activităţi de interes public, printre care se numără şi activităţile culturale.

În toate ţările cuprinse în studiu, donaţiile directe – chetele, colectele, plăţile făcute cu ocazia serviciilor religioase – nu sunt impozitate, iar sumele primite de personalul de cult din aceste fonduri nu sunt nici ele impozabile.

De asemenea, în multe ţări ale Uniunii Europene, personalul de cult beneficiază de reduceri ale contribuţiilor sociale, iar producerea şi comercializarea obiectelor de cult beneficiază fie de scutire de taxe (inclusiv cele vamale), fie de exonerarea parţială de alte taxe şi impozite.

De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, în 1894, cultelor din Statele Unite le‑a fost acordată oficial scutirea de impozit, dar acest lucru funcționa tacit încă de la fondarea statului!

O falsă opoziție

În aceste condiții, e ridicolă ideea că dezvoltarea modernă, din toate punctele de vedere (demo­crație, economie, cultură, știință, mentalități etc.), ar implica automat îndepărtarea de Dumnezeu. Din contră, sunt azi numeroase exemple de cercetări care au ajuns la limita dincolo de care oamenii de știință recunosc că nu mai pot exista decât explicații de natură divină.

Omul contemporan, trăitor și activ în civilizația de tip occidental, are foarte puțin timp liber, inclusiv puțin timp pentru a gândi. De aceea, e uneori ușor de zăpăcit. Așa cum există tineri cultivați care, în mod aproape inexplicabil, militează împotriva vaccinării copiilor, tot astfel există unii cărora li s‑a inoculat ideea că a crede în Dumnezeu e desuet, opus modernității, și de aceea rușinos. Este motivul pentru care există atei, dar și oameni care cred sincer și profund, însă se feresc să mărturisească asta!

Nu în ultimul rând, este limpede că România modernă n‑ar fi fost ceea ce este, ceea ce a reușit să fie înainte de venirea la putere a comuniștilor, fără rolul extraordinar jucat de credința în Dumnezeu și de Biserică.

Credința nu frânează, ci ajută dezvoltarea!

Tudor Călin Zarojanu

Sursa: ziarullumina.ro

22 septembrie – La mulţi ani, doamna preoteasă, Gina!

Cum aş putea să mărturisesc în câteva cuvinte bucuria care mă încearcă ştiind că te am lângă mine, tu, suflet scump, ce mi-ai fost alături când hălăduiam prin văi fără lumină şi fără speranţă, tu, care ţi-ai împletit lacrimile durerii cu mine, când soarele refuza să se arate, şi care ai ales să te bucuri atunci când “Domnul m-a scos la loc larg…”?!

De ziua ta adun în buchet toate florile recunoştinţei şi ţi le aştern în cale.

Să fii sănătoasă, plină de bucurie şi pace şi toată binecuvântarea cerului să coboare în viaţa ta!

Te iubesc şi te îmbrăţişez!

Cu drag, George, soţ şi, din mila Domnului, preot

dsc_2226

20 septembrie 1998, zi de duminică: Hirotonia întru diacon. Întrucât bucuria păstorilor este să vă vadă fericiţi, nu uitaţi, ca din când în când să le zâmbiţi. Au nevoie de zâmbetul vostru!

img267

img269

20 septembrie – O familie de sfinţi: Sfântul Mare Mucenic Eustatie, soţia sa, Teopista, şi cei doi fii ai lor: Agapie și Teopist

4Eustațiu a trăit în timpul împăratului Traian și a fost martir la Roma, sub Hadrian, pe la anul 118 d.Hr. Inițial, a purtat numele de Placidus, iar după convertirea la creștinism a primit numele de Eustatius, în română Eustațiu, Eustație, Eustatie, Eustasie, care se traduce prin cuvântul « constant ».

A suferit martirajul sub Hadrian, împreună cu soția sa, Teopista și cei doi fii ai lor, Agapie și Teopist. Sunt sărbătoriți la 20 septembrie, în fiecare an.

Placidus era la vânătoare în pădure, unde a întâlnit un grup de cerbi, dintre care unul i-a părut mai mare decât ceilalți. S-a apropiat de cerb să-l vâneze și a văzut că cerbul purta între coarne un crucifix, iar o lumină strălucitoare îi ilumina coarnele. Placidus a auzit o voce care i-a spus: „Placidus, de ce mă prigonești? Vei suferi mult de dragul lui Hristos”. Dându-și seama că miracolul venea de la Dumnezeu, Placidus s-a convertit împreună cu soția sa și cei doi fii ai lor la creștinism, fiind botezați de episcopul Romei. De atunci, Placidus s-a numit Eustatius. Convertit la creștinism, a fost persecutat, torturat și ucis, împreună cu soția sa Teopista și cu fiii lor Agapie și Teopist.

La mulţi ani binecuvântaţi: Andrei Dinuţ (dreapta), la ziua majoratului; Răzvan Vasile Nica (stânga), la 25 de ani!

dsc_6450

dsc_6457

dsc_6473

dsc_6480

dsc_6477

dsc_6483

dsc_6486

dsc_6487

dsc_6470

dsc_6493

dsc_6497

dsc_6499

Valoarea Faptei. Drumul către Ortodoxie. Preot ungur, misionar pentru românii din Mureș (17.09.2016)

Terapia lipsei de voinţă

fricaTrebuie să mărturisesc din start că gândul de a scrie câteva lucruri despre voinţă nu mi l‑a dat vreo oarecare lectură recentă, ci însăşi viaţa cotidiană. Mai exact, constatarea că realizarea oricărui lucru, înce­pând de la cea mai simplă muncă pe care ne‑o propunem, cultivarea pământului în gospodărie, îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau aplicarea unor proiecte şi până la urmarea cu acrivie a unui program duhovnicesc, toate presupun, fără excepţie, voinţă; desigur şi alte calităţi importante ce se impun a fi puse în valoare, dar care nu fac obiectul discuţiei noastre. Iar aici trebuie subliniat un lucru extrem de important, şi anume faptul că nu mă refer la voinţă doar în sensul de facultate a sufletului, ci mai ales la acea voinţă care devine transpusă în act. Altfel, voinţa nu este altceva decât o abstracţiune. A spune că „eu voiesc să fac cutare lucru”, dar amân asta la nesfârşit sau renunţ după primul impuls, nu înseamnă ­nicidecum voinţă, ci doar o simplă decizie, care poate fi acceptată la nivel mental.

Însă, există anumite cazuri de blocaj al voinţei sau chiar de lipsă a capacităţii de a voi (abulie) în chiar momentele premergătoare acţiunii şi de aceea s‑ar putea întreba cineva: „Nu cumva anumiţi oameni sunt lipsiţi de capacitatea de a voi?” Observând anumite pilde extreme de prăbuşire a voinţei, ca cel al faimosului Oblomov, din romanul omonim al scriitorului rus I. A. Goncearov, sau surprinzându‑ne propria lipsă de voinţă din unele împrejurări concrete, am fi înclinaţi să credem că da, unii oameni chiar sunt lipsiţi de facultatea voinţei, total sau parţial. Totuşi, adevărul nu este deloc acesta. Toţi oamenii posedă capacitatea de a voi. Faptul că la unii oameni această capacitate este mai slabă până la forme extreme de abulie ţine de îmbolnăvirea voinţei şi face obiectul patologiei acesteia. Dar, repet, toţi oamenii posedă în mod cert voinţă. Cel puţin aşa reiese din îndemnul Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine …” (Mt. 16, 24). Socotesc că, dacă vreo categorie de oameni ar fi fost văduviți de facultatea voinţei, Acela Care este nemincinos şi însăşi Dragostea ar fi precizat: „Să‑Mi urmeze doar cei ce au voinţă”. Dar, nefă­când o astfel de menţiune, înseamnă că toţi oamenii posedă voinţă. Şi mai posedă ceva ce are legătură directă cu voinţa, şi anume libertatea de alegere.

Totuşi, ce ne facem cu neputinţa de a voi, cu neputinţa de a ne transpune voinţa în act, lucru ce reprezintă o realitate şi care, chiar dacă la unii nu este o stare permanentă, ne pune în situaţii extrem de neplăcute în plan social, iar în plan duhovnicesc ne poate conduce spre o stagnare a vieţii. Iar dacă viaţa duhovnicească a creştinului stagnează, atunci relaţia lui cu Dumnezeu se află în primejdia de a se limita doar la forme şi în consecinţă de a se pierde cu totul. Aceste manifestări ale voinţei, sau mai bine zis ale lipsei de voinţă, nu au trecut neobservate nici de Sfinţii Părinţi, care le‑au lămurit cu deosebită precizie. Astfel, ei au observat că lipsa de voinţă, numită şi athymia în scrierile ascetice, este o boală a capacităţii de a voi, legată de multiple cauze, dar şi de patimile care lucrează la un moment dat într‑o persoană concretă.

Se ştie că de această boală a suferit şi diaconiţa Olimpiada, privilegiată de a fi corespondat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care i‑a şi pus „diagnosticul” şi i‑a recomandat terapia, desfă­șurată în patru etape. Mai întâi Sfântul Ioan a constatat că lipsa patologică de voinţă, acea athymie a Olimpiadei, îşi trăgea forţa dintr‑o mare tristeţe ce o cuprinsese la un moment dat, dintr‑o depresie care‑i doborâse sufletul la pământ. Apoi a eliminat cu măiestrie tristeţea, prin zugrăvirea de pilde din istoria mântuirii, apte să‑i readucă vioiciunea şi să‑i reorienteze mintea spre scopul vieţii. Apoi i‑a sădit în suflet bucuria, vorbindu‑i despre răsplăţile celor răbdători, care încă din această viaţă se vor mângâia, iar în Împărăţia lui Dumnezeu vor primi daruri negrăite. Dar cum succesul unei terapii nu stă doar în valoarea terapeutului, Sfântul Ioan nu a ezitat să‑i amintească Olimpiadei că şi ea este datoare cu două lucruri: cu ascultarea şi strădania de a pune în lucrare sfaturile lui. Aceasta ar fi, convenţional vorbind, cea de‑a patra etapă în care se realizează restaurarea voinţei, cu precizarea că asta se va întâmpla treptat şi se va întări pe deplin, ca orice lucru omenesc, în timp. Totuşi, exemplul Olimpiadei nu este valabil pentru toate cazurile; există şi alte terapii pentru lipsa de voinţă, întrucât şi cauzele ce o provoacă în fiecare dintre noi sunt diferite; rămâne ca fiecare să afle în uriaşa experienţă patristică ceea ce se potriveşte mai bine pentru el. Aşa că vom mai vorbi pe această temă!

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro

Prof. dr. psihiatru Aurel Romila – “90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi. Şi-au pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate”

aurel-romila- N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului “Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei “Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă.

De unul singur, la zece ani

- Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă pro­pun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?

- Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am re­gă­sit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârs­ta mea, de aproa­pe 80 de ani, pot spu­ne cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar ab­senţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.

- De unde vă trageţi?

- M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu ve­deam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, me­diocru la învăţătură, din­tr-o familie ceva mai înstă­rită. După moartea tatălui, care m-a afec­tat mult (lu­ând în considerare şi contextul is­toric şi politic, era anul 1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Ca­pitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: “Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Mate­ma­tica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul “Mihai Viteazu”, ca intern, iar mama s-a în­tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.

- Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

- N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucu­reşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau des­tul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căl­dură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o şi pro­fe­sorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foar­te devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Lite­ratura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matema­ticile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de ca­meră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte aus­teră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul.

“Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit”

- Şi când toată lumea se aştepta să urmaţi Matematica, aţi ajuns la Medicină.

- A fost un declic care s-a produs brusc şi care are legătură cu faptul că mi-am pierdut tatăl atât de de­vre­me. Voiam să fac o meserie care să prevină dra­mele de genul ăsta, care să ajute, care să susţină viaţa. Şi am făcut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în şcoala generală şi în liceu. Colegii mă priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau să mă ia fiecare la catedra lui, să rămân în mediul uni­ver­sitar. Eu nu cedam însă, nu mă interesa nici fizio­logia, nici anatomia, mi se părea că mă îngustez dacă ră­mân la o disciplină atât de strictă. Aşa că am în­ceput să duc o viaţă dublă. Când aveam cursuri, eram la facultate, dar când eram liber, eram la biblio­tecă, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când, plim­bându-mă prin Bucureşti, am trecut pe lângă Ateneu şi mi-am zis: “Domnule, dar eu n-am intrat niciodată aici!”. E greu de spus ce mi se întâmpla, erau căutări in­terioare, care pot explica de ce nu mi-a fost nicio­dată suficientă medicina.

- Simţeaţi că omul e mult mai mult de atât?

- Niciodată nu m-a sa­tisfăcut aspectul ana­to­mo-fiziologic. Nu m-au în­cântat cadavrele, ope­raţiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei că­rora le place întregul nu sunt oameni foarte realişti. Am avut cu­rajul să gândesc în ma­re, de foarte devre­me, deşi nu ştiam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.

- Acel ceva fiind…?

- Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ar­deal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în con­siderare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

- Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?

- Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă “Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării “Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

“Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)”

- În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

“Despre Dumnezeu e mai bine să taci!”

- Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

- E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua “bună ziua”, “te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?

- S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni tre­buie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţe­legeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

“Cât timp vom fi liberi, merită să trăim”

- Domnule doctor, sun­teţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaţie, tot felul de învă­ţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica…

- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocu­noaş­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­ţelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniţiere. Pui un disc şi din­tr-o dată te simţi mai puţin sin­gur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renţa lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, nelinişti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naş­te copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate co­lecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian şi el, conduce “So­cie­tatea Bach”. Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simţiţi împli­nit după atâţia ani de ca­rieră? Aţi găsit în psi­hiatrie o cale de înţele­gere a lumii?

- Nu. “Împlinire”, “fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moar­tea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă “tra­duc”. Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la “Bellu” de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu ră­mâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi ia­răşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

- Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

- Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

Sursa: formula-as.ro

Πρόσφορο Βυζαντινό με προζύμι

Savatie Baştovoi – Despre sfârşitul lumii pe care o ştim

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Marcu 8, 34-38 ; 9, 1

image_13134. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. 36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? 37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? 38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. 1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Isaia 53: 3: ,,Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obişnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.”

Disprețuit și părăsit. Ignorat și nebăgat în seamă a fost Acela Care ne iubește necondiționat. O iubire de nedescris, arătată și dovedită prin sacrificiu. Rănit și lovit pentru greșelile noastre. A coborât din cerul înalt pentru ca păcătosul să fie salvat. Să primească în dar iertare și pace. Să aibă un loc frumos, sănătos și veșnic, unde nu mai este boală, lacrimă și durere.

A știut ce înseamnă suferința și batjocura. A iubit omul prin jertfă și durere. L-au scuipat, L-au bătut, L-au ironizat. I-au smuls barba. I-au pus coroană de spini pe cap. Au făcut cu El ce au vrut. S-a lăsat la mâna omului de dragul lui. A spălat mizeria întregii lumi prin sânge sfânt. Sânge sfânt ce curgea în voie din trupul Său. Sânge sfânt care nu se găsește în orice loc. Nu e de vânzare și nici de cumpărat. E doar într-un singur loc, la cruce, dar nu s-a învechit. E valabil și astăzi.

Atât de zdrobit era încât nu puteai să te uiți la El. Nu-L mai puteai privi în ochi ca să-I simți blânda dragoste și duioasa mângâiere, chiar dacă El le avea și în acea stare deplorabilă. Petru a făcut-o însă, ca să se împlinească proorocia de la cină.

Fiului omului n-a zis nimic, ci S-a lăsat târât ca o oaie spre abator și Și-a întins mâinile obosite pe cruce. L-au luat de acolo după câteva ore mort și l-au pus într-un mormânt. A înviat a treia zi după Scripturi. A fost confundat cu grădinarul. Nu că El ar avea față de grădinar, dar ochii celor care L-au confundat erau în ceață, dacă nu chiar și închiși. Necrezut de unii și crezut de alții, S-a arătat femeilor și ucenicilor. I-a dovedit și lui Toma că El este. Învățătorul perfect. Proorocul în fapte și cuvinte. Cel care îi spusese înainte că El este calea spre Împărăție, adevărul absolut și viața fără sfârșit.

O lucrare divină a avut loc la Golgota. O lucrare sfântă cu un plan dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu Care a biruit moartea și păcatul, unind cerul cu pământul.

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Se poate să umbli cu Hristos fără să ardă inima în tine. Se poate să cânţi în biserică de ani de zile şi totuşi ochii să-ţi fie închişi. Se poate să te rogi la Dumnezeu şi să te bucuri de prezenţa Lui şi totuşi să nu trăieşti cu adevărat în El. Se poate să faci lucruri frumoase şi fapte deosebite, să fii un om moral şi totuşi să nu vezi cu adevărat ce mare e Hristos. Dacă vrem lucruri deosebite, trebuie să pierdem din vedere ţărmul, să mergem acolo unde imposibilul devine posibil, să ne folosim de credinţă, să fim plini de sfânt şi de rai. Spunea cineva faptul că având în vedere că noi suntem templul Duhului Sfânt, acolo, Duhul Sfânt trebuie să se simtă ca la El acasă. Acest lucru nu este posibil decât într-o inimă închinată lui Dumnezeu în totalitate.

Spune un text din Evanghelie că la un moment dat, după Învierea Sa, Domnul se întâlneşte cu doi ucenici şi începe să le explice Biblia. Au fost ani de zile cu Domnul, au văzut cum El a făcut vindecări, le-a arătat cum trebuie să trăiască, oamenii au fost înviaţi, au văzut cum S-a purtat Domnul cu cei care Îl răneau, au scos ei înşişi draci în numele Lui, se bucurau, lucrau pentru El şi totuşi ochii îi aveau închişi. Asta până într-o zi când inima lor a început să ardă pentru Dumnezeu. Nu s-au mai împiedicat în doctrine şi obiceiuri, ci au intrat în comuniune cu El. Atunci li s-au deschis ochii, iar Hristos a plecat. Când ai ochii deschişi, semeni cu El; eşti o evanghelie vie, eşti asemenea Lui în lumea aceasta. Când ai ochii deschişi, oamenii Îl văd pe Domnul în tine, de aceea Hristos a plecat, nu mai era nevoie de El acolo, pentru că El era în ei, Lumina ochilor lor.

Totul a început cu o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu, pentru Scriptură, pentru lucrurile de sus, pentru cer. Sunt mulţi cei care umplu biserici, care cântă frumos, care se roagă deosebit, care se botează, alţii care se împărtăşesc dar prea puţini sunt pasionaţi de cunoaşterea lui Hristos. Când Domnul ne deschide ochii, vom vedea sprijinul Lui, nu al serviciului bine plătit şi vom deschide ochii dimineaţa şi ne vom gândi la Preaiubitul inimii noastre nu la factura pe care o avem de plătit. Şi nu în ultimul rând, vom spune altora că Hristos a înviat, vom vorbi cu ce suntem şi, dacă mai e nevoie, vom folosi şi cuvinte, cum zicea Fericitul Augustin.

O doamnă a intrat într-un magazin să-și cumpere un crucifix. Amabilulul vânzător a întrebat-o zâmbind: „Doriţi o cruce goală sau una cu un trup răstignit pe ea?” Bisericile cotidiene nu se confruntă cu lipsa predicilor, a comentariilor biblice sau a enoriaşilor. Şi nici cu lipsa rugăciunilor (căci rugăciuni lungi se fac, dar ne lipseşte credinţa!). Bisericilor le lipsesc ucenicii cu cruce. Aceia care pot întoarce obrazul, care sunt gata să ierte orice gafă, să bage mâna în buzunar când văd cerşetori oameni cu nevoi reale, să alerge zeci de kilometri pentru un suflet căzut în păcat. Lipsesc ucenicii care sunt gata să dezbrace haina și s-o lase săracilor, să dea clemenţă risipitorilor, să accepte că Dumnezeu are totul sub control.

Ucenicizarea nu înseamnă (doar) evanghelizare. Hristos nu ne-a trimis să evanghelizăm, ci să facem ucenici. Ucenicizarea nu înseamnă numai să dai, cum fac unii, NT prin parcuri, să vâri broşuri în cutiile poştale de la bloc, să strigi la păcătoşi cu portavocea în mall-uri, să dai interviuri la radio ori televiziune. Și nici măcar să scrii (bine) pe Internet. Ucenicizarea înseamnă trăire. Ca Hristos! Altfel, suntem ucenici cu crucea goală! O cruce goală nu are valoare. E o banalitate. Un nimic. Chiar dacă e din aur, chiar dacă e capodoperă de artă. O cruce goală are doar două lemne, îmbinate de cuie, numai bune de pus pe foc. E viitoare cenuşă!

O viaţă de vorbe goale, de declaraţii grozave, de promisiuni neonorate, de ucenici duplicitari, de oameni nenăscuţi din nou, e de fapt o ucenicie cu crucea goală. O ucenicie în care ne permitem să bârfim, să calomniem, să minţim, să înşelăm. Să ucidem. Cu mitraliera de pe buze. Crucea goală ne permite să venim neîmpăcaţi la Masa Domnului, la Sfânta Euharistie. Să cântăm cu păcatele în buzunare. Să privim fraţii din avion. Atât de mici! Ucenicia cu crucea goală ne permite să ne etalăm toate nimicurile pe facebook, să aruncăm injurii pe Internet, să calomniem sub nume anonime! Să devenim hiene internauți! Să comentăm teologie fără să avem argumente! Concluzie: să nu ne mai temem de Hristos!

Ucenicia cu crucea goală e mângîiere de egoism, e autoidolatrie. De fapt, pe cruce ne punem pe noi! Prin urmare, rămâne  goală! În aproape toate bisericile există oameni care preferă să nu facă niciodată nimic. Le place să consume, dar ei să nu se cosume pentru alţii. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim nişte trântori vânători de miere. În momentul în care un om primeşte iertarea lui Hristos, o iertare pentru care Dumnezeu a făcut totul, omul acela este recunoscător şi doreşte ca şi el să facă ceva pentru cer, nu doar să ocupe un loc confortabil într-un scaun. Om fi noi sfinţi, dar nu suntem făcuţi să stăm letargici în jilţurile bisericilor. Hristos ne-a răscumpărat cu sânge nu ca să ne dăm învinşi, ci ca să avem un motiv să luptăm. Unii luptă doar cu somnul şi căscatul. Preoţii nu vor să aibă de la amvoanele bisericilor privelişti deplorabile cu oameni implicaţi doar în lupta cu moş Ene.

În Faptele Apostolilor, după ce Le-a fost predicat Hristos şi oamenii au înţeles cu inima darul Lui Dumnezeu pentru ei, s-au întrebat, „Ce să facem?”

Când conştientizezi Cuvântul Domnului nu doar cu urechile, ci cu inima, în momentul acela devii un creştin activ care chiar vrea să facă ceva pentru Cel care a făcut totul pentru el. Dacă stăm degeaba riscăm să devenim nişte creştini văruiţi de obişnuinţă.

Ce să facem? Să spunem şi altora că Dumnezeu iartă, mântuieşte şi schimbă vorbind cu ceea ce suntem. Să fim gata oricând să iertăm. Să nu sărim ca uleiul încins din tigaie când cineva ne jigneşte. Să iubim. Să fim salcâm în floare. Să ne lăsăm culeşi de cei care Îl caută pe Domnul. Să ne rugăm să fim puternici şi lumini. Să fim umăr de sprijin pentru cei descurajaţi. Şi altele… Apoi, dacă mai e nevoie, cum zicea Fericitul Augustin, să folosim şi cuvinte. Nu sta degeaba că e de rău. Nici în cer nu se stă.

“Să te îndrăgosteşti de Dumnezeu este cea mai mare dintre toate poveştile de iubire. Să Îl cauţi pe Dumnezeu este cea mai mare aventură. Să Îl găseşti, cea mai mare realizare umană.”

Romantic guitare

17 septembrie: Sfânta Muceniţă Sofia (al cărei nume înseamnă înţelepciune) şi cele trei fiice ale sale, cărora le-a pus numele după cele trei mari virtuţi: Pistis (credinţa), Elpis (nădejdea) şi Agapis (dragostea)

agia_sofia_kai_oi_thugateres_pistis_elpis_agapiSfânta Muceniţă Sofia (al cărei nume înseamnă înţelepciune) şi cele trei fiice ale sale, cărora le-a pus numele după cele trei mari virtuţi creştine: Pistis (credinţa), Elpis (nădejdea) şi Agapis (dragostea).

Aceste sfinte au vieţuit în Italia, la Roma, şi au pătimit în vremea împăratului păgân Adrian (117-138).

Viaţa Sfintei Sofia este un model de viaţă creştină: ea s-a căsătorit, a dat naştere la trei fiice, iar soţul i-a murit în scurt timp, rămânând văduvă.

Femeie distinsă şi înţeleaptă, Sfânta Sofia a fost chibzuită şi plină de înţelepciune, după cum îi spune şi numele. După moartea soţului a trăit în rugăciune şi milostenie, sădind în inima fiicelor sale virtuţile. Le-a fost model de vieţuire creştină, le-a crescut cu dragoste şi cu multă rugăciune, astfel încât la maturitate fetele erau pline de înţelepciune dumnezeiască şi curtate chiar de feţe împărăteşti. Ele nu şi-au ascuns credinţa, ci au mărturisit-o mereu.

Prefectul provinciei, Antioh, auzind de înţelepciunea şi frumuseţea celor trei fete şi convingându-se că sunt creştine, l-a înştiinţat pe împăratul Adrian, care în scurt timp a trimis slujitorii pentru a le aduce pe cele trei fete la palat. Împreună cu ele a venit şi mama lor, care le-a întărit în credinţă, sfătuindu-le şi învăţându-le în continuare.

Împăratul a vrut să le convingă să jertfească zeilor, însă cele trei fete au refuzat cu desăvârşire, mărturisind credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Astfel, pentru credinţa lor nestrămutată, mărturisită în continuare sincer şi deschis, fetele au fost martirizate. Sfânta Sofia şi-a încurajat fiicele, iar rugăciunile ei le-au ajutat să dobândească cununile muceniciei. Maica lor le-a înmormântat cu cinste, pe un deal din afara cetăţii, şi după trei zile de rugăciune la mormântul acestora a adormit şi ea întru Domnul. Deşi nu a îndurat chinuri, şi ea s-a învrednicit alături de cele trei fiice de cununa muceniciei. Şi aceasta pentru că întreaga ei viaţă de creştere a copiilor, de dăruire şi acceptare a voii lui Dumnezeu a fost o mucenicie.

Toate acestea s-au petrecut în anul 137. Pistis avea doisprezece ani, Elpis zece ani şi Agapis nouă ani.

Mormintele Sfintei Sofia şi ale fiicelor sale Pistis, Elpis şi Agapis au fost localizate pe drumul roman Via Aurelia. Deasupra acestor morminte a fost ridicată Biserica “Sfântul Mucenic Pangratie”.

Este interesant de ştiut faptul că din anul 1992 Sfânta Muceniţă Sofia este ocrotitoarea capitalei Bulgariei.

Câtă credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu au avut aceste trei copile, încât au fost capabile să-şi dea viaţa pentru Hristos. De ce? Pentru că viaţa mamei lor a fost o continuă purtare a crucii şi, de asemenea, o continuă jertfire pentru cei din jur. Exemplul părinților…

Credinţa şi cultura azi. AGRESAREA ACTUALĂ A LIMBII ROMÂNE

Credinţa şi cultura azi. PARTEA CELOR NEVĂZUTE ÎN VIAŢA NOASTRĂ

Credință și Cultură Azi. Depresia, dimensiunea ei spirituală

Europa Christiana. Arhitectura creștină a Europei

15 septembrie – Viața unui mare cuvios athonit: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș

iosif-cel-nou-de-la-partos-16Ocrotitor al Mitropoliei Banatului şi patron al pompierilor din România, Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, ale cărui moaşte se cinstesc în Catedrala ortodoxă din Timişoara, a strălucit cu aureola sfinţeniei încă din timpul vieţii, fiind, aşa cum îl numeşte Acatistul închinat lui, „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda preafrumoasă a Timişoarei şi cinstea Partoşului“. Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş este cinstit în fiecare an la 15 septembrie.

La 15 ani îşi închină viaţa lui Hristos

Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, cinstit cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie, s-a născut în jurul anului 1568 în oraşul Raguza din Dalmatia (astazi Dubrovnik, Croatia), pe malul Mării Adriatice. Tatăl său se pare că era navigator, având o corabie, transporta mărfuri pe Marea Adriatică, Mediterană, pe Marea Neagră şi pe Dunăre.

Despre primii ani din viaţa tânărului Iacob, cum se numea înainte de călugărie, nu cunoaştem multe lucruri. Ştim că tatăl său, murind devreme, Iacob s-a mutat cu mama sa, originară se pare din insula Limnos, neamaiavând neamuri în Raguza, la fratele ei, care era negustor în oraşul Ohrida, la sud de Dunăre. Aici, tânărul Iacob a studiat până la 15 ani, find crescut de mama sa în bună cinstire de Dumnezeu.

La frageda vârstă de 15 ani, Iacob îşi închină viaţa lui Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului chiar din oraş, unde îşi continuă învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. Dornic de rugăciune şi de o viaţă mai retrasă, după cinci ani, Iacob părăseşte mănăstirea din Ohrida, îndreptându-se către Sfântul Munte Athos. Aici, intră în Mănăstirea Pantocrator, aşezată pe o stâncă bătută de valuri, la o înălţime de aproape 30 de metri, unde duce o viaţă aspră, în post şi rugăciune, în osteneală şi ascultare. În plin urcuş pe treptele desăvârşirii, Iacob este tuns în monahism, primind numele de Iosif.

Uimeşte sihaştrii Sfântului Munte

Avea doar 21 de ani când tănărul schimonah Iosif, prin desăvârşita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu sărăcie şi înţelepciune, îi uimea pe toţi sihaştrii athoniţi.

Fiind smerit cu mintea şi blând cu inima şi datorită asprelor posturi prin care îşi strunea trupul şi îşi întărea sufletul, Dumnezeu i-a dăruit puterea cuvântului prin care mişca inimile tuturor, înduioşându-se până la lacrimi şi întraripându-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curăţenia lui sufletească în înalta sfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu i-a dăruit printre multe alte daruri şi pe acela al facerii de minuni încă din timpul vieţii. Părinţii din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli, atât trupeşti, cât şi sufleteşti, veneau la părintele Iosif şi prin rugăciunile lui se tămăduiau de toată neputinţa. Ca o comoară nepreţuită este purtat pe rând în mănăstirile Hilandar, Xiropotamu, Vatoped şi la alte mănăstirii, schituri şi chilii ale Sfântului Munte.

Egumen la Adrianopol şi Cutlumuş

Vestea despre viaţa, calităţiile şi minunile lui Iosif se răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi de un bun organizator al vieţii monahiceşti după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, la cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavră a Sfântului Ştefan din Adrianopol. Acolo, timp de şase ani, munceşte fără preget la reorganizarea şi punerea în rânduială a pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii de obşte.

Este pus apoi egumen în marea lavră românească Cutlumuş, veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă, iar apoi rezidită de către domnitorii munteni şi moldoveni, Matei Basarab şi Vasile Lupu. Obştea monahală a Mănăstirii Cutlumuş era formată şi din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni, dar şi bănăţeni.

Sfântul arhiereu al bănăţenilor

Ajuns la vârsta patriarhală de 80 de ani, egumenul Iosif se retrage în linştea unei chilii a Mănăstirii Vatoped. În acea vreme însă, scaunul vlădicesc al Timişoarei, devenind vacant, românii îl doresc mitropolit pe fostul lor egumen al lavrei româneşti, care dobândise deja faima de sfânt.

În drum spre Banat, Sfântul Iosif trebuia să treacă Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trăsură s-au speriat şi nu au mai voit să înainteze. Toate încercările vizitiului şi ale oamenilor dimprejur de a-i face să înainteze şi să se suie pe pod nu au reuşit. Atunci Sfântul Iosif, deranjat de strigătele furioase ale oamenilor, s-a coborât şi a grăit câteva cuvinte blânde către cai, care s-au făcut blânzi ca nişte miei şi au urcat singuri pe pod unde au stat nemişcaţi până au trecut Dunărea. În drum spre Timişoara, Sfântul a fost rugat de către aga Ismail să se întoarcă nu departe de Vârşeţ. Aici, nevasta agăi, care era creştină, se chinuia să nască de trei zile. Ea fusese vestită în vis că numai vlădica Iosif putea să o tămăduiască. Fără a se teme, Sfântul Iosif a încuviinţat să se întoarcă din drum şi să meargă cu aga Ismail. Când a trecut prin faţa casei agăi, soţia acestuia a născut îndată un băiat. După zeci de ani acest băiat, botezat creştin, s-a călugărit şi a ajuns chiar episcopul Caransebeşului, fiind un apărător de seamă al Ortodoxiei în vremuri foarte grele pentru credinţa srămoşească. Întrebat dacă e bine oare să asculte de rugămintea unui păgân şi să facă voia lui, Sfântul a răspuns: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime peste toţi şi nimeni a cunoaşte căile Lui nu s-a învrednicit şi ascultare a-i da dator este fiecare om prin gura căruia ar vorbi Domnul“.

Viaţa oricărui ierarh se contopeşte cu a eparhiei sale

Ajungând în Timişoara, Sfântul Iosif a fost întâmpinat de Iovan Capră, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat îndată. La vederea acestei minuni s-au uimit atât credincioşii, cât şi turcii care veniseră în întâmpinarea lui.

Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitroplit al Banatului a fost săvârşită în ziua Sfântului Ilie a anului 1650. Este semnificativă această dată pentru ceea ce a reprezentat ataşamentul credincioşilor faţă de mitropolitul lor, întrucât fiind şi praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraş, ziua a îmbrăcat un caracter sărbătoresc deosebit.

Se ştie că viaţa oricărui ierarh, într-un fel, se contopeşte cu a eparhiei sale. Tot aşa, cronica Mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera şi oglindă a vieţii mitropolitului de la Timişoara.

Noul mitropolit venea investit cu o autoritate vădită în titulatura sa şi, de asemenea, cu prestanţa unei vârste patriarhale de 82 de ani, precum şi a virtuţilor cele mai râvnite, ceea ce constituia implicit un prestigiu al scaunului său. A organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat altare sfinte, a cercetat mănăstiriile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumină păstoriţilor săi.

Paşa Fasli îl iubea pe Sfântul Iosif şi îl respecta. Mai mulţi turci, lepădându-se de legea lor, au primit botezul şi aceasta pentru că Sfântul Iosif îi iubea pe toţi deopotrivă, iar uşa lui era deschisă tuturor. Blândeţea, milostenia şi învăţăturile lui pline de foc dumnezeiesc, într-adevăr cucereau pe oricine. Deci, atât creştinii, cât şi musulmanii, îl aveau întru mare evlavie pentru sfinţenia vieţii lui şi pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu îl înzestrase.

Retras la Mănăstirea Partoş

Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la împlinirea numărului simbolic de trei ani de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, să se retragă la Mănăstirea Partoşului. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit „de la Partoş“ şi „Mitropolitul Timişoarei“, într-un cuvânt, patronul şi ocrotitorul Mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieţii, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străveche de spiritualitate românească. În vremea Sfântului, Mănăstirea Partoş era şi un centru important bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească. Vieţuirea Sfântului Iosif aici, timp de alţi trei ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se şi mai târziu, cu acelaşi zel, paşii credincioşilor.

Despre aceasta glăsuieşte o însemnare cu mână făcută în 1655 pe un Minei slavon din 1529, care a aparţinut Mănăstirii Sângeorz: „Această carte este a domnului mitropolit Iosif al Timişoarei la anul 1655… care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în Mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a mutat la viaţa veşnică unde sfinţii se odihnesc“.

Clopotele mănăstirii au început să bată singure

Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de la intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripţie pe care înainte cu aproape un veac se citea cu uşurinţă: „Sviatitel Iosifa novii bivşii Mitropolita Temişvarskii“ – „Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei“.

Era sfârşitul verii lui 1656, când a trecut la cele veşnice la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor din părţile Banatului. Sfântul Iosif numit e acum „cel Nou“, spre a-l deosebi de alţi sfinţi mai vechi cu acelaşi nume, nu a încetat nici după moarte să vină într-ajutor credincioşilor, pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormântul său.

Despre cinstirea de sfânt care i s-a dat din vechime mărturiseşte, printre altele, icoana pictată la 1782 de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebeului, Ioan Şuboni, şi aşezată pe peretele bisericii mănăstireşti din Partoş, deasupra locului unde a fost îngropat. Se ştie că fostul jude al Timişoarei, Marcu Muţiu, s-a tămăduit de boală venind să se roage aici. Drept mulţumire pentru aceasta el a zidit, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta, nouă, mai mare şi mai trainică. Mai mult decât atât însă, fostul mitropolit al Timişoarei intră statornic în conştinţa credincioşilor bănăţeni, el fiind invocat în orice împrejurare deosebită a vieţii lor.

„A strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului“

Ţinând seama de viaţa şi petrecerea cuviosului mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de tăgadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hătărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. În acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în sesiunea de lucru din 14-27 mai să includă în calendarul acestei Biserici pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Aşa cum reiese din procesul verbal luat la dezgroparea moaştelor Sfântului Iosif cel Nou la Mănăstirea Partoş din 6 septembrie 1956, aceasta s-a făcut începând cu ora 10 din zi după o slujbă de mulţumire. Mormântul zidit deasupra grobniţei, la intrarea în sfânta mănăstire, lung de 240 cm, lat de 135 cm şi înalt de 95 cm, a fost desfăcut de preacuvioşia sa protos. Ieronim Balintoni, exarhul mănăstirilor de atunci, ajutat de ieromonahii, preoţii şi diaconii de faţă. Procesul verbal menţionează că „la ceasurile 2 ale zilei, în emoţia ce stăpânea puternic pe cei de faţă, s-a descoperit la adâncimea de 57 cm de la nivelul podelei, în pământ neumblat, braţele încrucişate, parcă într-o neîntreruptă rugăciune, ale aceluia care, chip al bunătăţii şi suferinţei, ostenitor în rugă fierbinte şi în duh de viaţă înălţător, a săvârşit în trăirea pământească şi în cea nemuritoare după înveşnicire vindecări minunate şi fără număr. Mireasma sfinţeniei şi prospeţimea moaştelor au ridicat sufletele ce au încercat simţăminte de evlavie necunoscute vreodată“.

Sfintele moaşte au fost depuse apoi spre închinare în Catedrala miropolitană „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Timişoara, într-o frumoasă raclă. Aceasta este opera sculptorului Grigore Dumitrescu de la Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind confecţionată din lemn de polisandru, păr, tisă şi lămâi, având o lungime de 137 cm şi o lăţime de 37,5cm. Pe capac este sculptat, în lemn de lămâi, chipul Sfântului Ierarh Iosif, mort, înveşmântat în toate odăjdiile arhiereşti, purtând mitră şi cârjă. Soclul cu motive florale şi geometrice în stil bizantin este sculptat în lemn de palisandru. Pe margini sunt sculptate, de asemenea, în lemn de lămâi, scene din viaţa Sfântului.

Patronul pompierilor din România

În urma adresei Ministerului de Interne din anul 1997 adresată Sfântului Sinod, cu solicitarea de a desemna ca patron spiritual al acestei instituţii fie pe Sfântul Mucenic Corneliu Sutaşul (13 septembrie), fie pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfântul Sinod aprobă ca patron al pompierilor pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou.

Decizia în acest sens a avut în vedere viaţa, minunile, calităţile spirituale şi a pornit şi de la faptul că pe seama Sfântului se pune, între altele, salvarea bisericii din Timişoara-Mehala şi a unei părţi din oraş de la un incendiu care a izbucnit pe când el era mitropolit la Timişoara (1650-1653). La această întâmplare face aluzie Acatistul care îi este închinat: „Ca să arăţi marea ta milostivire pentru turma ta şi râvna ta pentru slobozirea ei din toate nevoile ce o împresurau, atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timişoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia focului, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaie năpraznică, pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului…“ (Icosul 7). Legat de această intenţie, putem arăta că în armată există destui sfinţi luaţi ca patroni şi protectori: Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului, e patroana marinei militare, Sfântul Crispinus, al aviatorilor, Sfânta Varvara, a artileriei, Sfântul Iosif de Copertino, al paraşutiştilor etc.

A scăpat cetatea de foc

O altă minune a sa s-a întâmplat în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici din Timişoara, a izbucnit un mare foc în partea de apus a oraşului. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinse pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi câzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului său cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd. Deodată, nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi, întunecând tot cerul, şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de câteva ore până a stins cu totul focul nimicitor. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile nu a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, iată că pe dosul palmei lui de la mână stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marei Lui milostiviri.

Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com

14 septembrie 2016

Astăzi ţie ţi se-nchină al meu trup făcut din tină…

dsc_6428

dsc_6387

dsc_6411

dsc_6417

Σώσον ο Θεός τον Λαόν σου… Κύριε Ελέησον σε πλ’α

13 septembrie – Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul

sf-corneliu_w485_h1000_q100Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul este pomenit în calendarul creștin ortodox în ziua de 13 septembrie.

A fost unul dintre centurionii împăratului Tiberiu (14-37), din cohorta “Italica”, din orașul Cezareea Palestinei.

Corneliu era un om bun și milostiv, așa cum se arată în Faptele Apostolilor: “Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaș, din cohorta ce se chema Italica. Cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa lui și care făcea multe milostenii poporului și se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fap. Ap. 10 ; 1, 2).

Se spune că a rămas până la sfârșitul vieții în orașul Schepsia, dar alte surse spun că Sfântul Apostol Pavel l-a trimis ca episcop în Troada (Troia — Ilion) și că acolo a murit.

Tot astăzi se face pomenirea Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop.

Sfântul Ioan, originar din satul Silvașul de Sus, părăsind casa părintească, s-a călugărit de tânăr la Mănăstirea Prislop.

După un număr de ani petrecuți aici, dorind să ducă o viață și mai liniștită, a găsit un loc mai depărtat, pe malul prăpăstios al râului Silvuț (Slivuț), unde și-a săpat singur o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de “chilia” sau “casa sfântului”. Aici și-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni și post.

La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop.

Classical Chillout – Pachelbel, Mozart, Beethoven, Debussy, Janacek, Bach, Handel

Între ecumenism şi antiecumenism

10526523-alpha-and-omega-stock-vector-jesus-communion-crossDezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia şi judecata aproapelui – întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.

„Ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia. De la Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult.

Cât de mult cred ei în acest „dialog” e însă o altă discuţie. Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.

Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.

Deşi situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu. De asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”

Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen. De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern –, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod[1].

În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce se intenţionase – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).

În discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. Deşi la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” – concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic. De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.

De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul. Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate.

Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte”

Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o?

Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive.

În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui? Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă?

Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiar acesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?

Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi(!). Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii – altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie.

Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context – lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii.

Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol. Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.

Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma –, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”. Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi. Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?

„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” Luca 17:2

Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe nici un credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.

Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” Luca 17:2. Prin urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.

Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă. Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni. Aşadar, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului teologic.

Ce-i de făcut?

În fine, ce ne rămâne de făcut?

Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă e vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia. Părinţii şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Hristos.

Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” 1 Thessaloniceni 5:17, şi mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere. Într-un astfel de context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.

Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu – Singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina).

Gheorghe Fecioru

[1] http://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/

Sursa: familiaortodoxa.ro

Europa Christiana. Theodor Paleologu

Europa Christiana. America Christiana

Europa Christiana. Europa, în vremea vrajbei

Duminică, 11 septembrie 2016, în comunitate

Ne-am rugat astăzi ca Dumnezeu să trimită asupra elevilor, la început de nou an şcolar, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii;

să le deschidă mintea spre a pricepe şi a ţine minte toate învăţăturile cele bune şi folositoare; pentru ca, prin înţelepciune, viaţă bună şi dreaptă credinţă, să fie ei bucurie şi mângâiere părinţilor lor şi întărire Bisericii noastre Ortodoxe!

Apoi… picnic!

dsc_6294

dsc_6270

dsc_6276

dsc_6305

dsc_6301

dsc_6329

dsc_6326

Rugăciune la început de an şcolar

childprayingRugăciune la început de an şcolar

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ajută-ne să trecem cu bine acest nou an şcolar ce se începe. Cel ce ne-ai cerut să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, luminează-ne cugetele să învăţăm ceea ce trebuie, ca să fim bine pregătiţi pentru viaţa care ne aşteaptă. Tu ştii ce e bine şi ce e rău. În mâinile Tale sunt vieţile noastre. Crezând că ne este de folos să ieşim încununaţi cu noi cunoştinţe din această şcoală, Te rugăm să arăţi şi de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doamne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu ne iubeşti şi ştii ce ne este cu adevărat de folos.

Doamne, ajută-ne pe noi să nu căutăm slava lumească, ce este degrab trecătoare, ci să căutăm vieţuirea curată şi sfântă, ca să dobândim Împărăţia cerurilor. Vieţile oamenilor sunt pline de încercări. Ce folos vom avea dacă vom câştiga bunătăţile vremelnice, de nu le vom dobândi şi pe cele veşnice? Ce folos vom avea de ne vom lăuda în lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bineplăcute Ţie?

Ajută-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine să căutăm împlinirea noastră şi să preaslăvim în vecii vecilor numele Tău cel sfânt, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Rugăciunea elevului și studentului

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai sălăşluit în inimile cele curate ale celor doisprezece Apostoli prin harul Preasfântului Duh, Care S-a coborât în chipul limbilor de foc şi a deschis gurile lor de au început a grăi în alte limbi, trimite, Doamne, acelaşi Duh Sfânt peste mine, robul Tău (roaba Ta), luminează mintea mea şi sădeşte în urechile mele Sfânta Scriptură cea insuflată de Tine, precum şi toată învăţătura cea bună şi folositoare.

Pune în mintea şi în inima mea duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Tale, duhul cel bun care povăţuieşte pe calea cea dreaptă spre înţelegerea şi lucrarea a toată fapta cea bună, spre slava sfântului Tău nume, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale înţelepţilor Tăi Apostoli şi ale tuturor sfinţilor.

Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre şi Ţie slavă şi mulţumire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Înapoi la şcoală!

child-praying-001

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Ioan 3, 13-17

e-cruce13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. 

În  Evanghelia de la această Sf. Liturghie ni s-a istorisit nu atât o legendă, cât o prefigurare a Sfintei Cruci. Poporul Israel pribegea încă prin pustie, în drumul spre Canaan şi, la un moment dat, ne spune textul din Numeri că «poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise» (Num. 21, 4-5). Consecinţa acestui fapt a fost că «Dumnezeu a trimis împotriva poporului nişte şerpi veninoşi care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni» (v. 6). Când ne pierdem răbdarea şi suntem nemulţumiţi cu modul lui Dumnezeu de a lucra cu noi, există pericolul să facem greşeli şi să cârtim împotriva Domnului, fapt care atrage pedeapsa divină. Cuprins de panică, poporul şi-a recunoscut păcatul şi a venit la Moise implorându-l să intervină la Dumnezeu pentru ei. Moise s-a rugat Domnului şi Domnul i-a spus să facă un şarpe de aramă, să-l înalţe în mijlocul poporului şi toţi cei muşcaţi de şerpii înfocaţi să privească spre şarpele de aramă şi vor trăi.

Astfel a devenit acest şarpe de aramă o prefigurare a lui Hristos înălţat pe lemnul crucii care dăruieşte prin gestul Său salvator tuturor celor care îşi ridică privirea spre El mântuirea de veşnica ruptură dintre om şi Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu nu a îndepărtat şerpii veninoşi, nu a eradicat răul din lume. În ciuda veninului păcatului care va fi veşnic în noi şi în toţi oamenii de la Adam şi Eva şi până la ultimul om de pe pământ, şansa mântuirii există pentru toţi aceia care îşi ridică privirea spre El şi recunosc ruptura de Creator, comisă prin păcat. Fără recunoaşterea vinei şi fără a întinde mâna spre Cel care poate oferi mântuirea, nu există vindecare.

Să ne oprim şi la alt cuvânt al evangheliei de astăzi: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), şi să ne ducem cu ochiul minţii la momentul jertfei din dragoste a Mântuitorului.

Parcă acum se întâmplă toate acelea şi-mi răsună în urechi ţipetele lor: „Aşadar – a întrebat Pilat – ce să fac cu Iisus, care se numeşte Hristos? Au zis toţi: Să fie răstignit! El le-a spus: Dar ce rău a făcut? Ei însă strigau şi mai tare: Să fie răstignit!„… Atunci l-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce L-au biciuit, l-au dat ca să fie răstignit (Mt. 27).

Nu a contat că nu a făcut niciun rău. Voiau să-L vadă mort şi nu orice fel de moarte, ci moarte pe cruce, o moarte de răufăcător, o moarte de ocară. El, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel prin care toate s-au făcut şi care a văzut încă de le întemeierea lumii „că toate erau foarte bune”, primea acum condamnarea din partea făpturilor Sale, chiar dacă nu a făcut niciun rău şi chiar dacă toate câte le făcuse erau din nou „foarte bune”. Se regăsesc atât de bine aici cuvintele Înţelepciunii din Vechiul Testament: „Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se numeşte: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el.

Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o spurcăciune; el fericeşte sfârşitul celor drepţi şi se laudă că are pe Dumnezeu drept tată. Deci să vedem dacă cuvintele lui sunt adevărate şi să cercetăm ce i se va întâmpla ieşind din această viaţă. Căci dacă dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna potrivnicilor săi. Să-l încercăm cu ocări şi cu chinuri, ca să vedem cât este de răbdător şi să încercăm suferinţa lui. Să-l dăm unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el”.” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 12-20). Şi s-au hotărât să-L răstignească. Toţi au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi dacă fac linişte în mine şi în jurul meu şi dacă-mi privesc cu sinceritate inima, cuvintele şi faptele parcă aud şi vocea mea cum strigă: „Răstigneşte-L!”. M-am dus acolo, în mulţime, şi am strigat să fie răstignit de fiecare dată când am păcătuit.

Şi nu doar că mă aud strigând, mă şi văd cum împreună cu ei mă uit şi caut cu privirea o cruce pe care să-L înălţăm. Toată mulţimea de oameni căuta o cruce! O cruce potrivită pentru celălalt, nu pentru propria persoană. Fiecare, în acele momente – ca şi astăzi – se uită la crucea celuilalt şi uită de propria cruce. Toţi voiau atunci, Domnul meu, să-ţi găsească o cruce uriaşă, una care să Te sperie, care să Te facă să dai înapoi şi să implori milă.

Meditând acum suferinţele Tale, Doamne, încerc să trăiesc momentul în care privirea Ta s-a aţintit asupra crucii. Toţi ştim că ochii Tăi cuprindeau lumea, iar privirea Ta vindeca boli şi alunga diavoli. Acum, aceşti ochi, atât de îndrăgiţi de scumpa Ta Mamă, priveau crucea şi pe cei care ţi-o pregăteau. La cine, Domnul meu şi Dumnezeul meu, Te gândeai atunci dacă nu la mine şi la păcatele mele care vor fi ispăşite prin moartea pe acea cruce pe care ei ţi-o pregăteau?

Câţiva călăi Îţi aduc crucea, iar mulţimea plină de ură şi curiozitate se uită şi aşteaptă reacţia ta. Domnul meu, meditând la suferinţele Tale vreau să mă fac ecoul acestui adevăr: este atât de goală şi săracă o inimă fără sentimente, dar mult mai urâtă şi înfricoşătoare este o inimă plină de ură! Cu astfel de inimi Te condamnăm la moartea pe cruce şi-ţi punem pe umeri povara păcatelor noastre de fiecare dată când nu reuşim să înţelegem iubirea Ta şi ne abatem de pe calea poruncilor Tale, de pe calea iubirii. Meditez, Domnul meu, la patima Ta şi în faţa ochilor mei am privirea lor şi în urechi aud strigătul lor: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Te văd cum mergi spre cruce şi simt privirea lor care Te urmăreşte. Te-am văzut cum Te-ai aplecat şi ai sărutat crucea şi ai cuprins-o în cea mai gingaşă îmbrăţişare!

Cu ce cuvinte aş putea să surprind emoţiile pe care le trăiesc atunci când văd o mamă cum îşi strânge la piept copilul? Sau cum să descriu cel mai bine momentul atât de firesc, dar plin de tandreţe, când un mire îşi îmbrăţişează mireasă? Gesturile lor sunt atât de naturale şi pline de iubire, atât de des întâlnite, însă de fiecare dată inima noastră se înduioşează văzându-le, simţind dragostea ce există între persoanele care se iubesc. Chipul lor exprimă toată iubirea pe care ai sădit-o în inimile noastre, Tu Creatorul nostru şi izvorul iubirii.

Aşa a fost atunci când Te-ai dus spre cruce: ca un Mire spre mireasa sa, ca o mamă spre copilul ei. Scumpul meu Mântuitor, Te-am văzut mergând spre Cruce aşa cum noi alergăm să-l îmbrăţişăm pe cel pe care-l aşteptăm cu dor de mult timp! Sentimentele care se zbat în inima mea meditând acest duios şi dureros moment dau glas certitudinii că nimeni, niciodată, nu va avea o iubire mai mare faţă de noi. Tu, Domnul meu, nu ai îmbrăţişat un lemn, un instrument de tortură, un semn al ruşinii, ci voinţa Tatălui prin care au fost ispăşite păcatele noastre. Tu, în această clipă, mă înveţi cum să-mi port crucea obligaţiilor mele zilnice astfel încât să împlinesc şi eu voinţa Tatălui şi să beneficiez de toate roadele suferinţelor Tale!

Când meditez această taină a îmbrăţişării crucii, când mă uit la întâlnirea dintre Tine şi lemnul sfânt pe care au fost ispăşite păcatele mele, îmi dau seama cât de important este să ştii cum să apuci crucea, cum să o prinzi cu putere şi cum să o porţi. E trist să vezi că oamenii nu-şi poartă crucea, ci o târăsc, o trag agale după ei, mirosind a lehamite. Aceasta nu înseamnă purtarea crucii. Îmi dau seama că de fiecare dată când am făcut aşa nu m-am regăsit printre cei care au răspuns la chemarea Ta: Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze!

Şi mai este un gând Domnul meu şi Dumnezeul meu care acum se strecoară spre inima mea şi îmi trezeşte remuşcări pentru clipele când am fugit de propria cruce. Acum înţeleg că nu este nimeni altcineva care să poată purta crucea în locul meu. Acum văd că în purtarea crucii putem primi sprijin, dar nu putem folosi alţi cărăuşi, înlocuitori. Nu putem fugi de cruce fără ca să fim zdrobiţi de ea. Acum văd şi că nu trebuie nici măcar să încercăm să luăm noi crucea altora. Da, trebuie să-i sprijinim, dar nu să le luăm crucea. Trebuie să-i învăţăm să o poarte singuri, ca să le fie bine în zilele când nu vom mai fi lângă ei.

Învaţă-ne, Doamne, să nu mai fugim de cruce. Învaţă-ne să nu râvnim după crucea aparent mai uşoară a celorlalţi. Învaţă-ne să nu fim o cruce pentru cei din jurul nostru. Dar mai presus de toate, învaţă-ne să preţuim, să cinstim şi să ne însemnăm cu sfânta Ta cruce. Să ne însuşim strigătul apostolului Pavel: nu zădărniciţi crucea lui Hristos! (cf. 1 Cor 1,17). Prin purtarea crucii Tale sfinte, dă-ne, Doamne, forţa de a păşi mereu pe urmele Tale!

Învățați copiii să-L cunoască pe Dumnezeu!

7Suntem la început de an școlar. Adică un nou plan de lumină se deschide dinaintea noastră ca oameni ai catedrei. Alte generații de tineri se așază dinaintea atenției noastre pentru a crește împreună. Zilele acestea mi-a reținut lectura un volum interesant, coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, intitulat „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016, 314 p.). O lectură a pedagogiei copilăriei care naște în sufletul meu ecouri din Ion Creangă, cu „Amintirile” sale, sau din Edmondo de Amicis, cu al său „Cuore – inimă de copil”. Surâsul ștrengăresc și plin de gluma imediată, amestecat cu o melancolie fără de sfârșit, specifică unui cartier obosit și lipsit de Duminică. O reflecție a unor astfel de texte vă va prinde bine, veți înțelege că dinaintea voastră nu stau numai nume în catalog ori candidați la notare, ci oameni. Marcați de greutățile vieții, de drama propriei familii, obosiți de vacanțe triste ori amețiți de extazul genuin al primelor iubiri. Cartea copilăriilor continuă să fie scrisă de fiecare dintre noi, o filă din cea scrisă fiindu-ne deja identică până la confuzie cu zbaterea propriei noastre copilării. Luați seama, dar, la ei, la pruncii aceștia emancipați în elevi, și veți vedea că nu regulamente de comportament le lipsesc, ci oameni care să-i învețe, să-i lumineze și să-i iubească.

Ca să înțelegeți, îngăduiți-mi o poveste. Se făcea că am murit și am ajuns dinaintea porții Raiului (e vis, înțelegeți, dar!). Acolo, o persoană m-a întrebat și, cu orgoliul rănit, m-am prezentat. Persoana m-a întrebat dacă L-am cunoscut pe Domnul, și m-am ofuscat de-a dreptul. I-am spus că am scris (inclusiv Scrisori către profesorii de Religie), că am slujit Liturghia, m-am rugat, am lucrat… M-a mai întrebat o dată și am continuat prezentarea CV-ului meu. M-a trimis să aștept într-o anticameră. A urmat apoi un pastor/ profesor, care, întrebat și el dacă l-a cunoscut pe Domnul, a rostit aceeași listă, cu diferențe specifice. Apoi a venit nana Dumitra. Femeie de la țară, cuminte, 90 de ani de viață. Întrebată ce i s-a întâmplat, femeia a povestit cum s-a stins și a venit. Persoana a întrebat-o: „Nană Dumitra, dar pe Domnul, pe Domnul L-ai cunoscut?” Iar femeia i-a răspuns: „Cum să nu Te cunosc, Doamne!”

De astfel de cunoaștere avem nevoie a-i învrednici pe copii. De cunoașterea unei inimi curate, atente și gingașe, deopotrivă. Să-i ajutăm nu să acumuleze cât să închege cunoaștere, să dezvolte dialog și să trăiască bucuria împreună-vorbirii cu și despre Dumnezeu. Nu vă lăsați zdrobiți de snobismul limitativ al cunoașterii din carte! Spațiul public a devenit un spațiu al emoțiilor. Ei trăiesc în el, se însingurează și se obosesc de moarte. Voi la fel. Dacă nu vom desluși cu ei lecțiile vieții și ale morții, ne vom pierde sensul mărturisitor. Sunt consumatorii unei media care cultivă frica și incită bigotismul la reacții. Valorile intoleranței și ale violenței atitudinale au crescut extrem de mult. Fiți învățătorii păcii și ai echilibrului, propunătorii unui plan de educație pentru viață! Nu, nu se vor hrăni cu metafore ori cărți, nu-și vor ține copiii de mai târziu cu povești ori izvoade morale, dar vor fi mai fericiți și mai atenți la nevoile viitorului, vor desistematiza cu ușurință răutatea, vor crește altfel. Fac parte din generația fără cultură religioasă. Nici acasă și nici la școală nu m-a crescut cineva în rigori excentrice. Naturalețea iubirii părinților, exigența plină de dragoste a profesorilor, îndemnul permanent spre muncă cinstită erau fundamentele unei educații care nu avea pe copertă înscris numele lui Iisus Hristos, dar conținea, în fiecare atom de viață, semnătura zâmbetului Său. Fiți zâmbetul lui Hristos pentru copiii și colegii din școală! Nu vă temeți să mărturisiți oboseala și indispoziția atunci când vă cuprind! Nu pasați copiilor propriile frustrări și toane, munciți mai atent cu voi, cu sufletul vostru însetat de dragostea lui Dumnezeu. Și încercați să-i învățați să-L cunoască şi să-L recunoască pe Domnul!

Pr. Constantin Necula

Sursa: ziarullumina.ro

Mai știm să ne sărbătorim corect ziua numelui?

28389_imagesÎn conjugarea captivantă de culoare și sunet de la început de toamnă, asistăm gânditori la desfrunzirea filelor din calendar. „Vreme trece, vreme vine,/ Toate‑s vechi şi nouă toate”, a zis poetul, iar noi, triști sau bucuroși, învăluiţi în vraja timpului ce zdrobește sub călcâi încă un anotimp, interiorizăm acest andante melancolic al toamnei, pregătindu‑ne pentru admirabilul adagio al iernii. Drumul ni‑i presărat cu multe popasuri duhovnicești, sărbători sfinte, când simțim că în marea trecere nu suntem singuri, ci înaintăm ocrotiți de mila și iubirea Cerescului Părinte, a sfinților plăcuți Lui. Toamna se arată încă mai darnică pentru mulțimea de sfinți cinstiți în lunile sale: Sfânta Mărie „mică”, Drepții Ioachim și Ana, Sfântul Corneliu, Sfânta Sofia, Sfinţii Ciprian și Iustina, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Dimitrie, Sfânta Parascheva, Sfinţii Mihail și Gavriil, Sfânta Ecaterina, iar în ultima zi a anotimpului culorilor, Sfântul Apostol Andrei.

Românul a știut dintotdeauna să și‑i apropie pe „casnicii lui Dumnezeu”, făcându‑şi‑i frați, părtași bucuriilor sau suferințelor lui. I‑a zugrăvit în icoane ori pe pereții bisericilor în portul strămoșesc, i‑a așezat în odăi primenite sau la colțuri de drum să‑l ocrotească, le‑a cinstit ziua de proslăvire „petrecând” creștinește onomastica.

Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându‑ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătăm recunoștința pentru binefacerile primite, considerându‑le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.

Un părinte al Bisericii spunea că modul cel mai potrivit de a‑i cinsti pe sfinți este să trudim pe cât ne stă în putință să le imităm viața și dorul nestins după Cer, fapt ce trebuie arătat îndeosebi la data proslăvirii lor. Însă noi preferăm în astfel de zile mese îmbelșugate cu cei apropiați. Nimic rău în asta, dacă toată bucuria evenimentului ar fi precedată de o alta, mult mai trainică, înălțătoare: cea a comuniunii cu sfinții serbați. Unde ne vom întâlni cu ei, decât în dumnezeiasca Liturghie? Cum le vom arăta că ne căznim să le urmăm pilda viețuirii, decât împărtășindu‑ne în ziua lor cu Hristos, pe Care ei L‑au iubit și L-au urmat? Am spus adesea credincioșilor că singurul dar cu adevărat de preţ ce‑l putem primi de ziua noastră este Hristos, Care ne așteaptă, ne invită la ospăț, vrea să ne apropie de sfinții noștri ocrotitori. Din păcate, ocupându‑ne cu masa, cu petrecerile, cu băutura, uităm sau nici măcar nu ne căznim să dăm curs poftirii dumnezeiești.

Așadar proslăvirea unui sfânt reprezintă o zi specială, când se cuvine să prăznuim, să ne veselim duhovnicește, trăind cu intensitate mângâierea, bucuria de a rămâne lângă Hristos, alături de sfinții Lui. Concret, un bun creștin de ziua sa onomastică trebuie să‑și facă timp să participe la Sfânta Liturghie, iar dacă are dezlegare de la duhovnic, după ce s‑a pregătit, să primească Sfânta Împărtășanie. Doar aşa se va găsi în comuniune cu patronul său spiritual, care, la rândul lui, se află într‑o necurmată împărtășire din iubirea nesfâr­șită a Sfintei Treimi. Uneori, însă, astfel de sărbători cad în zi de lucru. Atunci ce‑i de făcut? Cunosc credincioși care își pregătesc cu mare bucurie ziua onomastică. Nu mă refer la îm­belșugate mese ori la petreceri zgomotoase. Își iau câteva zile de concediu, postesc, după sfatul duhovnicului, sporind rugăciunea și viața duhovnicească, pentru ca în ziua sfântului să participe la Sfânta Liturghie, împărtășindu‑se. Nu este o regulă sine qua non. Dacă nu reușim acest lucru, ne putem face timp să citim acatistul sfântului, iar după orele de serviciu să ne îndreptăm pașii către o biserică, să ne închinăm ocrotitorului rânduit, mulțumindu‑i pentru milă și ajutor. Dacă nici asta nu vom izbuti, atunci măcar în tihna odăii noastre, să ne plecăm genunchii înaintea icoanei sale, lăsându‑ne mângâiați de harul iubirii și milostivirii revărsate asupra noastră. Să‑i citim sau să‑i recitim viața, meditând la lucrarea sa pe pământ, învățând de la el cum să ne croim cale către Cer. Nu aș vrea să cred că un bun creștin nu ţine la căpătâi o icoană cu sfântul său ocrotitor, dacă, desigur, i s‑a rânduit la Botez un astfel de nume. Este regretabil să nu avem o relație apropiată cu protectorii noștri cereşti, nesocotind minunatul dar oferit nouă de Dumnezeu.

Şi totuși ce se‑ntâmplă când refuzăm sau neglijăm să facem cunoștință cu cei hăruiți să ne fie pavăză? Ignorându‑i pe sfinți, îndepărtăm șansa de a ne face din „casnicii lui Dumnezeu”, ale căror nume le purtăm, prieteni apropiați, apărători și sprijinitori vieții noastre. Nepreţuindu‑i pe sfinți, transformăm zilele lor de cinstire în zile ale noastre. Dar oare suntem noi vrednici să ne substituim lor?

Să căutăm, așadar, bucuria proslăvirii sfinților noștri ocrotitori cu și în Hristos, iar agapa de acasă cu familia ori prietenii să nu preceadă ospățului mântuirii.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro

Comori ale Ortodoxiei. Castelul Corvinilor (28.08.2016)

DAN PURIC – SĂ FII ROMÂN (4 AUGUST 2016 – LUPENI)

Portret al Maicii Domnului făcut de un contemporan

13047798_801936743271881_7028078537860897989_oDin scrisoarea grecului Dionisie Areopagitul care a vizitat-o pe Maica Domnului la casa Sf. Apostol Ioan Evanghelistul din Ghetsimani, se păstrează această frumoasă descriere: “Înaltă, peste mijlocie, foarte sveltă, cu mâini și picioare delicate și frumoase, culoarea pielii ca aurul, ochii ca măslina coaptă, ovalul feței desăvârșit; se purta în culorile fecioarelor: roșu și vânăt; era foarte tăcută și activă.

Tot ce facea era desăvârșit, se mișca cu o grație firească pe care anevoie o au chiar împărătesele născute în purpură. Cât am stat în casa ei nu a mâncat cu noi, ci numai seara se retrăgea cu femeile ei pentru a sta la masă. Ne-a vorbit despre Fiul ei multe lucruri tainice pe care le voi scrie altădată… Toată înfățișarea și purtarea ei erau atât de dumnezeiești, încât dacă n-aș fi știut că nu-i ea Dumnezeu, m-aș fi închinat în fața ei ca lui Dumnezeu”.

Sfântul Dionisie provenea dintr-o familie bună din Atena şi a fost instruit în cele ale filosofiei vremii atât acasă, cât şi în celebrele şcoli ateniene, devenind membru (sfetnic) al Areopagului. A fost căsătorit şi a avut mai mulţi copii. După convertirea sa la creştinism, sfântul Pavel l-a făcut episcop. Mai apoi, Dionisie a lăsat pe soţia şi pe copiii săi pentru Hristos şi a plecat cu Pavel în călătorii misionare. Astfel, a mers la Ierusalim, unde a văzut-o pe Maica Domnului, şi a scris despre această întâlnire în una din cărţile sale. De asemenea, a fost printre Apostolii şi Episcopii prezenţi la Adormirea Maicii Domnului, de unde și prezența lui în Icoana Adormirii Maicii Domnului.

Văzând pe apostolul Pavel primind mucenicia (la Roma, în anul 67), Sf. Dionisie s-a umplut şi el de dorinţa de a fi mucenic pentru Iisus Hristos. A mers deci şi a predicat Evanghelia în Occident, în special în Galia (Franţa de azi), împreună cu ucenicii săi, Rustic preotul şi Elefterie diaconul. Aici a convertit pe mulţi barbari la creştinism, dar a şi avut multe de îndurat.

În sfârşit, în anul 96, sub domnia împăratului Domiţian, sfântul Dionisie a fost prins şi chinuit pentru credinţă, împreună cu Rustic şi Elefterie. Au murit toţi trei la Paris, tăindu-li-se capetele. Trupurile lor au fost părăsite de păgâni ca să fie mâncate de fiarele sălbatice, dar creştinii din oraş le-au ascuns un timp, până ce Catula, o creştină înstărită, le-a îngropat pe toate cum se cuvine, într-un cavou zidit cu cheltuiala ei. Aceasta s-a făcut într-o zi de 3 octombrie, care a şi rămas ziua pomenirii sfântului.

8 septembrie – Naşterea Maicii Domnului

15682_819793391386302_1730866621026955966_nNasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe 8 septembrie, este prima mare sarbatoare din anul bisericesc. Sfanta Scriptura nu ne ofera informatii despre Nasterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat in scrierile apocrife. Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din secolul al II-lea, ofera mai multe amanunte despre originea si copilaria Maicii Domnului. Potrivit cercetatorilor, fragmentul care face referire la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140.

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim era Ana, fiica preotului Matthan. Erau in varsta si, fiind lipsiti de copii, erau priviti de ceilalti ca blestemati. Astazi, atat de mult si-a schimbat lumea “fizionomia”, incat considera ca esti cel putin ciudat daca ai prea multi copii. Lumea e intoarsa si asta pentru ca nu mai vede dincolo de ea. Ioachim si Ana nu sunt resemnati, nu-si spun “nu mai avem ce face”, ci indraznesc sa-I ceara lui Dumnezeu ceea ce noi definim a fi imposibil: sa fie parinti la o varsta inaintata. Acestia depasesc rigorile stiintei – “nu ai voie sa nasti decat pana la varsta X”. Nu se tem ca vor naste un copil cu probleme si asta pentru ca Il asaza pe Dumnezeu in aceasta lucrare. Sfantul Ioan Damaschin spune ca firea celor doi s-a biruit prin har si a ramas supusa. Nu a luat-o inaintea harului. A asteptat neroditoare, pana cand harul a inflorit rodul.

Evanghelia apocrifa a vietii Maicii Domnului ne spune ca Ioachim a zis catre sotia sa, Ana: “Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea. Ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu sa ne daruiasca un copil”. Ceea ce este minunat e faptul ca Ioachim nu spune cat va sta. Nu se duce sa-I ceara lui Dumnezeu cu jumatati de masura.

Iar Ana, devenind una cu sotul ei, nu ramane indiferenta fata de gestul lui Ioachim, ci incepe si ea sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: “Doamne, Atottiitorule, Cel ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cel ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cel ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam, si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duhul Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23)

Mormântul gol și roz – Sorin Dumitrescu la Librăria Sophia

Europa Christiana. Imaginea Europei creștine (24.06.2016)

Europa Christiana. Democrație și Creștinism în Europa de azi (22.07.2016)

Europa Christiana. Memoria, exercițiu creștin (08.07.2016)

Despre Homo Religiosus

Mitropolitul Bartolomeu Anania, amintiri din terifianta detenţie: „Am simţit că-i urăsc pe oameni. Am luat decizia de a mă orbi“

245x460Supranumit „Leul Ardealului“, mitropolitul a fost un personaj deopotrivă fascinant şi misterios. În tinereţe fuma, bea bere, organiza greve şi studia, cu aceeaşi pasiune, medicina şi religia. Închisoarea politică l-a dus în pragul disperării. Iar finalul vieţii l-a surprins ca somitate clerică, propovăduind speranţa. Ştiri pe aceeaşi temă Teologul Radu Preda, despre Bartolomeu Anania: „Nu este povară mai gre… Pe 31 ianuarie 2011, la momentul dispariţiei sale, Bartolomeu Anania era o somitate. Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, scriitor lăudat, fost deţinut politic respectat şi considerat unul dintre marii duhovnici contemporani, Anania încheia, la acel moment, ceea ce numise, în timpul vieţii, „drumul pământesc“. Unul extrem de sinuos, cu răsuciri atipice şi pendulări aproape ireale. Anania a făcut şi a fost de toate: meditator, chelner, mecanic, tâmplar, student la Teologie şi Medicină, organizator de greve studenţeşti, deţinut politic şi, în fine, înaltă faţă bisericească. Din viaţa sa n-au lipsit nici controversele: unii l-au acuzat de simpatii legionare, alţii de colaboraţionism cu regimul comunist. Multe mistere planează şi astăzi asupra anumitor episoade ale existenţei sale. Ceea ce urmează nu este o tentativă de a explica ceva, ci de a aduce viaţa unui om dispărut dintre noi în paginile unui ziar. Folosind interviurile, predicile şi memoriile sale, apărute în ultimii ani ai existenţei, i-am „dat cuvântul“ lui Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania. A ieşit următoarea confesiune:

Refuz să folosesc cuvântul „destin“, pentru că acesta este echivalent, de multe ori cu „predestinaţie“. Maică-mea avea un cuvânt pe care l-am adoptat şi-l folosesc: „rânduială“: o anumită ordine, o anumită cauzalitate şi un anumit scop. Dumnezeu a vrut cu mine întotdeauna câte ceva. Şi când mi-a fost bine şi când mi-a fost rău.

Am crescut în satul meu, unde am făcut cinci clase primare, în loc de patru, pentru că taică-miu nu era hotărât să mă trimită la şcoală. După tată şi după toţi strămoşii mei paterni sunt ardelean. Iar după mamă şi după toţi strămoşii mei materni sunt oltean. (N.r. – Valeriu Anania s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea.)Tata plecase de acasă, la Bucureşti, când nu mai aveam din ce să trăim. Toate satele subcarpatice din sud sunt sate de ciobani migraţi din Ardeal. Într-o zi, maică-mea m-a luat de mână şi m-a dus la Bucureşti, unde taică-miu era lucrător la tramvaie, şi m-a lăsat pe capul lui. Şcoala i-o datorez ei, maică-mii. Taică-miu era mai boem şi credea că eu trebuie să învăţ o meserie.

Am fost patru copii la părinţi. Am fost un copil sărac şi a trebuit să muncesc ca să mă întreţin. Toată vara dădeam meditaţii. Sora mea mai mică a murit în lipsa mea. Avea 16 ani şi, bănuiesc eu, a avut o tuberculoză galopantă. A murit lucidă. Maică-mea nu se putea stăpâni din plâns, nici când trăia. Când o vedea pipăind, pentru că era şi oarbă, se ducea în curte şi plângea, pentru ca să nu o simtă. Dar ea simţea. Eu aşa am luat moartea ei, ca pe o eliberare, şi din partea ei, şi a mamei.

Mai târziu, sora a apărut într-un vis crucial pentru mine. Eram în închisoare şi mi se apropia procesul. Eram în 959 (n.r. – 1959). Mi s-a dat dosarul să-l citesc şi am descoperit că o seamă de prieteni deveniseră acuzatorii mei. Am avut o cădere psihică. Am simţit că intru în Iadul pe care Dostoievski îl definea ca „neputinţa de a mai iubi“. Atunci, am avut o reacţie subomenească. Am simţit că-i urăsc pe oameni, că nu-i mai pot iubi. Am luat decizia, pentru a nu mai vedea oameni, de a mă orbi. Cu luciditate, nu a fost o reacţie luată la repezeală, de două-trei zile. Aveam la mine un pieptăn de plastic. I-am rupt dinţii şi din coadă am hotărât să fac o andrea. Sinuciderea nu mi-a trecut prin minte, în schimb. Voiam să am tăria ca, după ce-mi înţep un ochi, să pot să fac la fel şi la celălalt. Era caraghios să rămân doar chior. Aşteptând acest moment, am aţipit. Şi am avut un vis în care se făcea că sunt în picioare pe o plută, pe apa Bistriţei. Lângă mine, a apărut sora mea. Şi mergeam aşa, amândoi, ca două statui, dar în susul apei. Când pluta s-a apropiat de mal, ea a coborât, dar doar după ce mi-a spus: „Ai grijă, să nu devii povara nimănui“.M-am trezit, am luat andreaua şi m-am culcat la loc.

Mult mai târziu, când aveam să mă întorc la ţară, unde copilărisem, am dat peste un văr care avea tuberculoză, în fază terminală. Soţia îl hrănea cu o prăjină, ca să nu se apropie. Când a deschis uşa, şi l-am văzut aproape scheletic, am avut un moment de ezitare. Dar a durat doar o secundă. M-am dus curajos şi m-am aşezat pe cumpăna patului. Mi-am spus că, dacă nu mă duc la el şi nu-l îmbrăţişez, va muri neîmpăcat. Ca un om părăsit. L-am sărutat şi ne-am luat rămas bun.

„Voiam să văd suferinţa în carne şi oase“

 Nu am vocaţie sfântă. I-am admirat pe cei care au, e o treaptă la care eu nu am reuşit să ajung. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu o săptămână înainte, că voi deveni călugăr, m-aş fi uitat lung la el. Singura mănăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amândoi în biserica goală, ascultându-ne ecoul paşilor pe lespezi, apoi ne petrecuserăm amiaza adânc în pădure, sărutându-ne în iarbă.

Când am intrat la mănăstire aveam 20 de ani. Nici astăzi nu am explicaţia. Mi-am plătit chiria unde locuiam, mi-am strâns lucrurile şi am bătut la poarta celei mai apropiate mănăstiri. Cred că a fost mâna lui Dumnezeu, a avut el o treabă cu mine. Cu un an înainte fusesem chelner. Era restaurantul tatălui unui copil pe care-l meditasem. Se numea „La Aprodu’“. Serveam seara, de la 7 la 12. Am câştigat bani prin muncă cinstită. Nu cred în bani câştigaţi norocos. De asta am făcut până şi garnituri de chiulasă pentru maşini. Acolo, la mănăstire am avut şi prima cădere psihică. Li se întâmplă celor tineri, care vin acolo având în minte o imagine idilică a locului. Dezamăgirea mea a provenit de la lucruri foarte mărunte. De exemplu, îi cerusem unui călugăr să-mi împrumute un curs, pentru că devenisem şi student între timp. Mi-a zis că n-are, deşi eu îl văzusem la el. Meschinării mărunte. Dar nu ştiam unde să plec. Nu voiam să mă întorc în lume.

Decizia mea de a da la Medicină a venit în urma unei întâlniri cu Victor Papilian, când mă aflam la mănăstirea de la Polovragi. Am vrut să fiu faţă-n faţă cu suferinţa semenilor şi, prin asta, să reajung să iubesc oamenii. De asta vă spun, eu nu am fost niciodată un călugăr model, un mistic, un mare rugător. Studenţia la Medicină nu însemna dezbrăcarea de haina monahală. Eu am făcut Medicina îmbrăcat în rasă. Puneam halatul peste dulamă. Voiam să văd suferinţa în carne şi oase, nu cea din cărţi sau cea romantică. Papilian, care era decan al Facultăţii de Medicină din Cluj, m-a chemat la Sibiu, unde era refugiată universitatea la acel moment. Tot Papilian ne spunea, în anul I, când făceam disecţie: „Respectaţi cadavrele, pentru că acolo a fost un om viu, care a avut un suflet“.

N-am făcut niciodată politică, în mod direct. Am fost membru într-o Frăţie de Cruce a Seminarului Central. Un UTC-ist, care nu a ajuns niciodată în rândurile Partidului. De altfel, am fost exmatriculat de la Medicină la sfârşitul anului II, în urma grevei pe care am condus-o: una anticomunistă şi antirevizionistă. Atunci, am ales să mă ocup de literatură. Nu am ajuns un scriitor mare, ci unul onorabil. Sunt mulţumit.

„Când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri“

Anania a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale după eliberarea din închisoare Sunt un om de care Dumnezeu a avut grijă. Norocul ţine de hazard, iar eu nu cred în hazard. Când am fost condamnat, am avut speranţa că nu voi ispăşi toţi cei 25 de ani de detenţie, dar nu aveam nicio certitudine. În puşcărie, ceea ce este în jurul tău devine adevăratul univers. Tot ce este afară se estompează. Am stat patru ani şi ceva la Aiud, dar n-am văzut puşcăria decât pe dinăuntru, nu ştiam cum arată pe dinafară.

După eliberare, treceam cu maşina, cu fratele meu, pe lângă locul unde credeam că se află puşcăria, dar nu aveam curiozitatea să o vedem întreagă. Abia când am ajuns arhiepiscop, de 1 decembrie, la Alba Iulia, în 1993, mă întorceam spre casă şi l-am întrebat pe şofer dacă ştie unde este puşcăria. Nu ştia. I-am spus să o ia spre vale, pentru că-mi aminteam că, atunci când săpam câte 10 ore pe zi, la un moment dat, atinsesem pânza freatică, deci nivelul râului Mureş.

Când am ajuns, am coborât din maşină şi mă uitam la ea prostit. Nu-mi venea să cred, nu numai că am stat acolo atâta timp, ci că aşa ceva există pe planetă. Era chiar în mijlocul oraşului. Nicio secundă nu avusesem impresia că sunt atâţia oameni în jurul nostru, că viaţa mergea înainte.

„Râdeam ca prostul, de unul singur“

Celula în care am stat avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun şi o altă pacoste, ploşniţele. Se vedeau şi ziua, cu zecile, plimbându-se pe pereţii murdari, ieşite din crăpăturile largi, dar noaptea se lăsau flămânde şi-mi năpădeau patul şi trupul, catifelate, fine, făcându-se simţite doar în secunda când înţepau. Celula era luminată noaptea de un bec slab şi murdar, deasupra uşii, şi puteam să urmăresc invazia ploşniţelor care se coborau pe pereţi şi mişunau pe podeaua de ciment, năzuind către patul de care nu s-a putut prinde nicio secundă de somn. M-am bătut cât am putut, am strivit câte am fost în stare, cu palmele şi picioarele, făcusem podeaua şi pereţii numai fâşii de sânge şi umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineaţă a văzut spectacolul şi m-a înjurat, dar cel din schimbul de seară s-a milostivit şi mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, făcând o baltă din perete în perete. Am tras patul în mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate în baia de petrol şi-mi nădăjduiam o noapte de odihnă, când mi-a fost dat să vad ce n-aş fi gândit: după mai multe tentative de asalt la podea, ploşniţele se ridicau pe tavan, deasupra patului, şi se aruncau pe mine, ca o ploaie fetidă… Am început să râd ca un prost, de unul singur.

„Ţineam predici la ţeava de calorifer“

Am scris pe creier, în timpul detenţiei, două piese de teatru în întregime şi un număr de poezii. Fără hârtie şi creion. Am început să fac asta pentru a nu deveni robul anchetei din detenţie. Când intram în celulă, nu mă mai gândeam la ce o să zic a doua zi, ci mă concentram pe aceste exerciţii. Este ca şi cum ţi-ai transforma creierul într-o placă de gresie, pe care scrii cu condeiul şi ştergi. Faci una, două, zece variante ale unei poezii, o alegi pe ultima, dar celelalte nouă refuză să plece. Creierul se încarcă cu balast, de care cu greu poţi scăpa. Dar când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri.

Tot acolo, în puşcărie, am aflat că a murit mama. Dacă am un resentiment este pentru că părinţii mei au murit trişti, cu amândoi băieţii în închisoare. Eu am aflat de mama prin Morse, de la unul care venise de afară. Eram un morsist foarte bun, ţineam şi predici la ţeava de calorifer, în fiecare duminică şi de sărbători. Mă rog, calorifere nu existau, dar erau ţevi, şi pe orizontală, şi pe verticală. Învăţasem Morse la Piteşti, la puşcărie. Mi-a arătat un medic arestat, cu o pietricică, pe cana de tablă în care beam apă.

Morse pe aţă

În închisoare, te vezi părăsit, umilit, chinuit. Nu-ţi mai rămâne decât credinţa şi rugăciunea. Este singurul izvor de putere, de rezistenţă fizică şi morală. Un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină la limita de rezistenţă, să-i ţină sufletul sănătos. Pentru că în puşcărie, asta este important: cum îţi este sufletul.

Acolo, şansele de supravieţuire ţineau de teologie şi de cultură. Se învăţa teologie, se învăţau rugăciuni şi modul de a le spune. Se spuneau rugăciuni în colţul celulei, singurul loc unde administraţia nu te putea controla. Acolo şi în pat, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Era o rugăciune cu desăvârşire interioară. Rugăciunile se scriau pe talpa bocancului. Deţinuţii rădeau nişte var de pe perete, îl amestecau cu săpun şi creau o pastă din care scriau folosind o aşchie. Când au fost prinşi, au inventat Morse pe aţă: se scoteau fire din cămaşă şi se făceau noduri. Două noduri apropiate erau linia, iar nodul îndepărtat era punctul. Şi aşa, aţa, făcută din zeci şi zeci de metri, se făcea ghem. Au fost capitole întregi din Noul Testament care au fost scrise pe aţă în Morse. A existat şi un curs de Istoria Literaturii Engleze făcut pe un ghem.

„Nu am colaborat cu Securitatea. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu“

Cea mai grea cruce a vieţii mele au fost acuzaţiile că aş fi ajuns în SUA ca şi colaborator al regimului. Să vă spun cu plecarea mea acolo. Eram la Patriarhie, bibliotecar, se întâmpla în 957 (n.r. – 1957). A venit în vizită episcopul de acolo, din America, Andrei. M-a cunoscut şi i-a plăcut de mine. A vrut să mă ia de atunci. Le-am spus că nu îmi vor da drumul. Au plecat, au făcut un demers, care nu a ajuns niciodată la mine, dar despre care am aflat. În schimb, în loc să plec în America, m-au trimis la puşcărie, pe 25 de ani. Când am ieşit, în 964, ei au reluat demersurile. Era şi alt moment politic, România începea să se desprindă de Moscova.

Am intrat în America în calitate de rezident permanent al Statelor Unite. Puteam ca, după cinci ani, să-mi cer cetăţenia. N-am făcut asta şi nu mi-a trecut prin minte. Nu am conceput că o să îmbătrânesc şi, mai ales, o să mor în America.

Nu am colaborat cu Securitatea: nici cu angajament, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ, nici în detenţie, nici în libertate, nici în ţară, nici în străinătate. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu. Am fost curtat de Securitate, asta da. Eram în America şi cineva de la Ambasadă mi-a propus. Foarte poleit.

 „Am fugit, năucit, spre poarta mănăstirii“

Să vă povestesc ceva, din tinereţe. Printre puţinii credincioşi de peste saptămână se ivise şi o tânără doamnă, plăcută la chip, blondă, cu ochi albaştri, îmbrăcată totdeauna corect. Intra în biserică, […] îşi punea genunchii pe lespedea goală, de piatră şi rămânea aşa în tot timpul slujbei, un ceas şi două, cu ochii în altar, fără să se mişte. Devenise o prezenţă obişnuită, o vedeam zilnic şi uneori mă întrebam ce anume dureri îi vor fi bântuind sufletul, de încearcă izbăvire în atâta rugăciune şi îngenunchere.

Mai târziu, mă întorceam pe o străduţă slab luminată, când m-am întâlnit cu tânăra doamnă. Părea că mă aşteaptă. Mi-a zis bună seara, a intrat cu destulă fineţe într-o conversaţie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la faţă şi a izbucnit într-o foarte patetică, aproape tragică, mărturisire amoroasă. Am încremenit. Nici nu mă uitam împrejur, de teamă să nu mă vadă, să n-o audă cineva. Vorbele cădeau clocotitoare, ochii îi străluceau în lacrimi. Mi-am îngăimat până la urmă uimirea că pe toate acestea le aud de la o fiinţă cu atâta evlavie şi putere de rugăciune şi am aflat că, de mai multe săptămâni, i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, şi cu sinceritate, să-i dăruiască o singură zi sau un singur ceas cu necunoscutul călugăr de la strană. Mi-am simţit obrazul mângâiat de o mână tremurândă şi am fugit pe strada goală, năucit, spre poarta mănăstirii. De atunci, nu am mai văzut-o.

Nu sunt perfect, vedeţi bine. Dar pot deveni mai bun. Am şi eu ceasurile mele de însingurare. Nu de singurătate, când eşti părăsit de ceilalţi, ci atunci când accepţi starea de însingurare, reacţia normală a spiritului care este poluat, strivit. Nu sunt un ascet, dar sunt şi duminici în care nu mă duc la biserică. Încerc să-mi purific spiritul. Uneori, oamenii mă obosesc, mă simt istovit de tot ceea ce este în jur.

Dar, dragii mei, nu renunţaţi la speranţă! Ea vă va conduce în viaţă. Hrăniţi speranţa cu fapte bune. Bucuraţi-vă de viaţă! Îndoiţi-vă, acceptaţi îndoiala, nu uitaţi că este un dat al omului, unul pozitiv. Nu uitaţi că e o metodă de cunoaştere. Şi eu m-am îndoit. Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar poate de vegherea lui, da. Mai mult m-am îndoit de mine, decât de el.

* Acest text este alcătuit din fragmente preluate din următoarele surse: Cartea „Memorii“, autor Valeriu Anania, Editura Polirom 200, Predicile lui Valeriu Anania, adunate pe site-ul http://bartolomeuanania.blogspot.ro, Emisiunea „Profesioniştii“, realizată de Eugenia Vodă şi difuzată de TVR, în 2003.

7 mituri şi preconcepţii turistice legate de Spania

bar-de-tapas-barcelona-blai9-croquetasDe-a lungul timpului, în legătură cu Spania s-au creat o serie de aşa zise „mituri turistice”, false idei care au fost uneori întreţinute voit numai pentru că atrăgeau foarte mulţi vizitatori. Industria turismului spaniol se bazează pe multe asemenea legende.

În aproape orice ghid turistic vei citi că, printre lucrurile pe care trebuie să le experimentezi în timpul unei vizite în Spania, neapărat nu trebuie să lipsească tradiţionala sangria, o vizită la catedrala din Barcelona sau o porţie de tapas, mâncarea tradiţională a ibericilor. Se pare că milioanele de turişti care vizitează această ţară, vin aici cu o serie de idei preconcepute, pe care localnicii nu au niciun interes să le combată.

1. Sagrada Familia este catedrala Barcelonei. Greşit. Foarte mulţi turişti cred că sunt păcăliţi de localnici sau de personalul de la hotel atunci când cer informaţii despre cum pot ajunge la catedrală şi sunt îndrumaţi către o clădire despre care nu ştiu mai nimic. Mulţi dintre aceştia cred că La Sagrada Familia este catedrala Barcelonei, însă acest lucru este fals. Catedrala capitalei catalane se numeşte Santa Eulalia şi se găseşte în Plaça de la Seu. La Sagrada Familia, faimoasa basilică proiectată de Antoni Gaudi este o cu totul altă clădire. De aceea, mare atenţia, dacă vreţi să vizitaţi La Sagrada Familia, cereţi informaţii despre basilică, şi nu despre catedrală.

2.Paella este o mâncare din fructe de mare. Nimic mai fals. Paella este o mâncare care are ca bază orezul.  Poţi opta să fie cu fruncte de mare. Este pe acelaşi princiupiu cu pizza şi asemeni acesteia poţi să ceri orice topping pofteşti. dacă ar fi să continăm comparţia dintre cele două, Margarita Paellei este  paella Valenciana,care a fost inventată în această regiune, unde creveţii şi calmarul sunt chiar o raritate.  Paella Valenciana este făcută cu pui, porc sau iepure. Iniţial a fost o mâncare a celor săraci, iar carnea folosită era cea de melci.

3. Coridele sunt sportul naţional în Spania. De două ori greşit. În primul rând, luptele cu taurii nu au nimic de-a face cu sportul. În al doilea rând, lupte cu taurii nu au o tradiţie atât de însemnată în Spania precum s-ar crede. Chiar dacă veţi întâlni arene în aproape fiecare localitate spaniolă, majoritatea au fost construite în timpul regimului dictatorului Franco ( 1939 – 1975). Construcţia masivă de arene pentru coride a reprezentat una din încercările sale de a schimba imaginea Spaniei în lume. Coridele au devenit astfel foarte populare, dar în special la ţară. Lupte cu tauri se desfăşoară şi în Franţa, Portugalia, Mexic, Peru sau Ecuador. Totuşi, cea mai mare arenă pentru coride se află în Mexic. În Spania, sportul naţional este fotbalul.

4. Sangria este băutura preferată a spaniolilor. Sangria este băutura preferată a spaniolilor, dar doar a celor care deţin un bar în care se înghesuie turişti care cred în mitul de mai sus. Tot o legendă este şi “reţeta tradiţională de preparare a sangriei”, nimic altceva decât un amestec de vin, deseori ieftin, cu bucăţi de fructe. Mai mult, spaniolii spun, mai în glumă, mai în serios, că sangria a fost inventată ca o metodă de a îmbăta turiştii pe bani puţini. Dar cu mare cheltuială din partea turistului. Potrivit unui studiu recent, 95% din consumatorii de sangria din Spania sunt…turişti.

5. Bacşişul este o practică întâlnită în Spania. Poate că este întâlnită şi recomandată, dar doar în ghidurile turistice. În realitate, chelnerii îţi vor aduce mereu restul, chiar şi dacă este vorba de 5 cenţi. În plus, spaniolii rareori lasă bacşiş atunci când ies în oraş. Cam aceasta ar fi explicaţia faptului că veţi primi mai mereu restul cînd mergeţi la bar sau la restaurant. Ospătarii spanioli nu sunt obişnuiţi cu această pratică.

6. Tapas sunt o mâncare tradiţională spaniolă. În primul rând, tapas nu este un fel de mâncare, ci un mod de a servi mâncarea. Orice preparat poate fi servit drept tapas. Tapas este în realitate o gustare, care poate fi aproape orice, servită pe o farfurie de mici dimensiuni, cel mai des alături de o băutură.

7. Flamenco este un dans popular spaniol. În realitate, flamenco este o artă care conţine patru elemente – chitară, voce, dans şi las palmas, acompanierea muzicii prin bătăi din palmă. Flamenco este o artă specifică regiunii Andaluzia, şi nu întregii Spanii.

Sursa: historia.ro

Córdoba, splendidul oraș maur din Spania

571283_986_485_FSImage_1_Cordoba_3Orașul andaluz Córdoba este, după standarde moderne, un oraș mic. A fost o vreme însă – demult, cu mai bine de 1000 de ani în urmă – când era nu doar cel mai mare oraș din Europa, dar și un centru cultural deosebit. Córdoba, pe-atunci capitală de califat și cel mai splendid oraș maur din peninsula iberică, ajungea la jumătate de milion de locuitori (astăzi are puțin peste 300.000) și atrăgea oameni din toate colțurile Europei și mai departe, veniți pe malurile râului Guadalquivir să admire un oraș ce rivaliza în măreție cu marile orașe orientale.

Asupra Cordobei și-au lăsat amprenta, pe rând, romanii, vizigoții, maurii, evreii și creștinii. Orașul păstrează până în zilele noaste aceste urme ce-i conferă o identitate aparte în peisajul Spaniei, dar poate mai puțin în zona Andaluziei, unde moștenirea maură, cea mai pregnantă dintre toate, se-întâlnește la tot pasul, mai ales la Mezquita.

Córdoba a fost cel mai mare oraș din lume în secolul X

Istoricii au estimat că în secolul X Córdoba era cel mai mare oraș din lume, cu cel puțin 500.000 de locuitori. Unii vorbesc chiar de cifra de un milion; prin comparație, să ne gândim când a trecut Londra de acest prag – pe la 1800. Orașul iberic a ajuns la acest nivel după câteva sute de ani de dezvoltare, mai întâi ca oraș al unei provincii romane, apoi ca oraș vizigot, cucerit în 711 de arabi. A devenit apoi, în anul 766, capitala emiratului al-Andalus (transformat ulterior în califat), iar în perioada de apogeu al statului maur, Córdoba era cel mai avansat centru politic, economic și cultural din Europa. Un exemplu: biblioteca de aici era, la momentul respectiv, cea mai bogată din lume, cu sute de mii de volume (între 400.000 și un milion).

Așa cum se întâmplă de obicei în istorie, epoca de aur a Cordobei nu a durat mult. Orașul a intrat în declin odată cu califatul (dispărut în 1031) și a cedat locul Seviliei, devenită între timp noul mare centru urban din peninsulă. Córdoba a redevenit oraș creștin în anul 1236, cucerit de Regele Ferdinand al III-lea, însă integrarea în statul castilian nu a adus o renaștere a orașului, ci dimpotrivă. Declinul s-a accentuat, iar în secolul al XVIII-lea, Córdoba număra doar 20.000 de locuitori. Era foarte departe de gloria de altădată, pe care n-o va mai atinge, de altfel, niciodată.

Cartierul istoric și Mezquita

Cartierul istoric din Córdoba e un labirint de străduțe cochete cu piatră cubică, alei ce-apar și dispar din senin, piețe medievale și grădini ascunse în curțile interioare ale caselor vechi, adevărate oaze în căldura dogoritoare a verii andaluze. Toate sunt desfășurate într-o zonă declarată Patrimoniu Mondial UNESCO, în centrul căreia se găsește clădirea-simbol a orașului: Marea Moschee din Córdoba, cunoscută de toți drept Mezquita. Cândva una dintre cele mai mari moschei din lume (chiar a doua ca mărime după cea de la Mecca), Mezquita este, alături de Alhambra, cel mai important monument maur din Spania.

Mezquita, al cărei nume ne duce cu gândul la un diminutiv afectuos, este construcția care definește Córdoba. Datează din perioada în care lumea se învârtea în jurul Cordobei: istoria ei începe în 786, când este ridicată prima moschee, dar forma pe care o vedem astăzi i-a fost dată la finalul secolului X.

După ce treci de curtea interioară, protejată de soare de umbra portocalilor (nu degeaba se numește Patio de los Naranjos), pătrunzi într-un spațiu dominat de o pădure de coloane și arcade aparent nesfârșite. Aceste elemente arhitectonice reprezintă o inovație a celor care au construit moscheea din Córdoba și dacă le-ați mai întâlnit și-n alte părți, asta e pentru că ele au fost preluate ulterior și în alte zone ale Islamului (încă o atestare a importanței orașului ca centru de propagare a noutăților culturale.

După Reconquista, moscheea din Córdoba a scăpat de distrugere – poate pentru că spaniolii creștini au înțeles totuși că au în față un monument de o valoare deosebită. Ei au transformat însă moscheea în biserică și au modificat în secolul XVI construcția, adăugându-i în centru o navă. Așa se explică anomalia pe care o vedem la fața locului: moscheea-catedrală cu un minaret devenit clopotniță. Poate că modificările aduse moscheii nu sunt pe placul tuturor, dar ele fac parte din istoria monumentului și sunt o dovadă a transformărilor culturale prin care a trecut nu doar Córdoba, ci întreaga Andaluzie, atunci când cultura maură a fost înlocuită de cea creștină.

Sursa: historia.ro

Azi

senatPoate mai mult decît oricînd, mediocritatea iese la iveală în peisajul tot mai pestriț al unei Românii furate și frustrate. Toți cei care tînjesc după normalitate parcă au ajuns la capătul răbdărilor; și nu e de mirare de vreme ce, zi după zi, asistăm la o anormalitate gregară, amorfă, proteică. Se aruncă în scenă personaje de prost gust, fără prejudecăți, fără scrupule sau fără valoare și se coboară totul în zona periferiei, a mahalalei. A ne-doritului. Dar, din nefericire, a tot-mai-prezentului.

Strada este locul unde, cu toții, participăm la o scenă imensă. Ne interesează viața privată a celorlalți, ne străduim să aruncăm cu noroi, cu invective, cu pietre sau cuvinte. În loc să devină un loc al strădaniei de a ne purta civilizat, strada este un spațiu al destrăbălării, al descompunerii. Ajunge să devină un suprapersonaj care judecă, schimbă miniștri, guverne, care își face, într-un oarecare fel, dreptate. Spun într-un oarecare fel pentru că, fără să conștientizeze, chiar și reacția străzii este manipulată de minți cenușii.

Sfatul bătrînilor, ca for suprem de odinioară, ajunge să fie înlocuit cu personaje mediocre, fără educație, fără bun simț și fără principii. Chiar dacă mai sînt locuri unde sfatul bătrînilor rezistă doar ca grup statuar (neîngrijit sau nebăgat în seamă), nu mai știm (sau nu mai dorim) să ținem cont de părerea celor mai în vîrstă. Singura modalitate prin care, azi, cineva contează, este ca număr la vot. Se fac alianțe contra naturii, de conjunctură, se fac promisiuni fără nici o legătură cu realitatea, se falsifică, se minte. Se trag sfori și se țes urzeli care depășesc orice limită a imaginației…

Oamenii cu bun simț, intelectualii, oamenii de cultură și cei cu adevărat valoroși s-au retras, tot mai mult, în lumea lor, acolo unde nu pot fi atinși de flagelul străzii. Al mediocrității. Al afișării. Al celor bolnavi de putere și săraci cu sufletul. Lumea lor este una a pămîntului, cu care sînt în rezonanță, nu a asfaltului ca spațiu al afișării. Simplitatea este lecția pe care ne-o dă pămîntul, cu puterea ei regeneratoare, nu fascinația străzii, a asfaltului sau a betoanelor. Nu văd pe nimeni dintre cei care apar, ostentativ, în față, să își îngrijească, cu propriile lor mîini, grădina. Pentru că cel care cunoaște limbajul pămîntului și are mîinile bătătorite de muncă nu caută fascinația afișării.

România lucrului bine făcut trebuie să pornească de la grădina și educația fiecăruia…

Mihai Pătraşcu

Sursa: webcultura.ro

Pornografia distruge o întreagă generaţie de tineri

Domestic-Violence-Awareness-Month-e13185138964111-620x349Un expert în etică sexuală şi pornografie s-a folosit de un raport destul de deranjant realizat în Marea Britanie pentru a descrie cum o cultură care oferă cu uşurinţă acces la pornografie şi promiscuitate sexuală poate distruge o generaţie de tineri.

Dr. Judith Reisman, profesor la Şcoala de Avocatură a Universităţii Liberty, a comentat recentele descoperiri ale raportului emis de SocietateaNaţională de Prevenţie a Cruzimii Împotriva Copiilor (Naţional Society for the Prevention of Cruelty to Children – NSPCC), care susţine că, în Anglia, între anii 2009 şi 2012 mai mult de 5000 de abuzuri sexuale au inclus un copil care a violat sau a abuzat sexual un alt copil.

“În general, copiii care îi atacă pe ceilalţi nu doresc să le facă rău, ci să se comporte “ca oamenii mari”, atât timp cât sunt în contact cu fascinantul şi toxicul stimul pe care societatea adultă l-a adus în mediul lor de dezvoltare,” spune Dr. Reisman.

Reisman a subliniat că de la cea mai fragedă vârstă, copiii imită ceea ce văd. Ea susţine că dacă ei văd un act sexual, mulţi copii vor încerca să imite ceea ce au văzut asupra copiilor din apropiere care sunt mai vulnerabili decât ei.

Consilierul pentru politică al NSPCC, Claire Lilley, a făcut o legătură între rezultatele raportului şi pornografie, avertizând că “accesul facil la materiale indecente ar putea duce la o creştere a numărului de copii care au nevoie de ajutor” prin “denaturarea concepţiilor tinerilor faţă de ce este “normal”sau faţă de un comportament decent.”

Reisman a invocat studiile neuroştiinţei care au descoperit că expunerea la pornografie poate avea consecinţe permanente asupra creierului, declanşând “instantaneu şi involuntar crearea de trasee ale memoriei biochimice cu efect de lungă durată.”

“Odată ce noile trasee neurochimice sunt stabilite, acestea sunt dificil sau imposibil de şters,” spune ea.

“Imaginile pornografice cauzează de asemenea şi secreţii ale hormonilor sexuali ai corpului,” explică ea. “Asta declanşează emiţători excitanţi şi produce reacţii iraţionale, involuntare. Produsele mass-media erotice devin astfel adânc implantate şi în acelaşi timp derutează, motivează şi creează dependenţă pentru majoritatea celor expuşi.”

“Această amprentă neurochimica, ce a fost ştiinţific identificată, afectează în special copiii şi adolescenţii; creierele lor – aflate încă în dezvoltare – procesează emoţiile diferit, cu o raţionalitate semnificativ mai mică decât creierul unui adult,” continuă Reisman.

“Curentul pornografic început în anii ’50, coincide în mod direct cu explozia fără precedent a bolilor cu transmitere sexuală şi cu creşterea uriaşă, exponenţială a noilor tipuri de crime sexuale, făcute de tineri şi care au ca obiect atât tineri cât şi adulţi. Asemenea lucruri ar trebui să aducă argumente asupra libertăţii de exprimare versus pornografia în locurile publice şi private,” a concluzionat Reisman.

Traducător: Diana Lois

Sursă: http://www.lifesitenews.com/

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

avva-iulian-februarie-2015-4 - copia„Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”. (Peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem – Fericitul Augustin).

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase – mai cu seamă duhovniceşti. („Cine are ochi de văzut, să vadă”!). Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine. (Ori tu te foloseşti de el, ori el de tine). Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri.

Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) – m’am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel” – un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu’i lipsea nici trepiedul!). O vreme am crezut că Dumnezeu l’a trimis lângă mine (cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea!) ca să’mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: „Verweile doch, du bist so schön!”) dar, mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. (Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”)…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să’l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într’o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să’l sfădesc efectiv (mă rog de iertare!), ca să’l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor – deşi îi povestisem mai ’nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N’am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi dar, orbiţi fiind de patimi, nu’i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi’am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre avva Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi’vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v’aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de’ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să’l văd pe avva Iulian! Auzindu’l spunând odată că „patima cată infinitul dar s’alege cu nimicul” m’am hotărât să’l întreb şi eu despre păcate de’ale mele…

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10).

Avva, trăim între duhuri­lor răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba părinte! Să mai staţi că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul Sfinţiei Voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare căci părintele Visarion mi’a adus aminte de osteneala Bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simpul fapt că avva Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crăsnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016.

Sursa: Blogul Sfântul Munte Athos

Mărturia unui creştin sirian care a fost dat spre mâncare câinilor

caine-rauDe multe ori găsim, în paginile psalmilor, rugăciunea sfântului autor, de a nu fi „dat spre mâncare câinilor”. O rugăciune care nu pare a fi ancorată în viaţa de zi cu zi. Cine este dat astăzi spre hrană câinilor, într-o lume în care până şi animalele de companie au drepturile lor, foarte bine specificate?

Şi totuşi, o ştire din anul 2016 ne confirmă faptul că rugăciunea profetului nu a fost în zadar. Da, există și astăzi creştini care sunt daţi spre mâncare câinilor.

Situația în care își desfășoară viața de zi cu zi creștinii din Siria este calea unui martiriu trecut sub tăcere de agențiile de presă occidentale. În zonele din Siria ocupate de Califatul Islamic, mulți dintre creștini și-au abandonat casele, migrând în Liban sau Europa. Dar, nu toți au plecat. Conform ultimelor statistici, în nord-estul Siriei încă mai locuiesc aproximativ jumătate de milion de credincioși aparținând Bisericii Ortodoxe, Bisericii Siriene Iacobite și celei Apostolice Armene.

Veștile care vin din acea parte de lume sunt îngrijorătoare pentru soarta creștinilor. Ultima mărturie este prezentată de către cotidianul Al Jazeera şi este cutremurătoare: un creştin scăpat din lagărele de concentrare din zona oraşului Alep a povestit chinul prin care a trecut în timpul răpirii.

Majed el-Shafie a relatat cum primea zilnic un „tratament de lepădare de Domnul Hristos”: „La început mi-au ras capul, turnau peste mine apă cu gheaţă, apoi fierbinte şi iar rece, asta în fiecare zi, la oră fixă. Apoi m-au tăiat şi au pus sare pe răni, m-au electrocutat şi îşi stingeau ţigările de mine… Încercarea cea mare a fost atunci când au adus în celulă mai mulţi câini, pe care i-au eliberat cu scopul ca eu să le devin hrană. M-am pitit într-un colţ, ferind capul şi pieptul. Am închis ochii şi m-am pregătit de durere şi agonie. Dar minune, câinii au venit şi s-au așezat lângă mine. Au adus alt grup de câini. Dumnezeu şi pe aceia i-a îmblânzit. Dar nu şi pe oameni, căci au urmat zile cumplite de bătăi…”

Sunt cuvintele unui om care nu şi-a lepădat credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos. Iar credinţa i-a fost răsplătită, prin trăirea minunii de a vedea cum câinii care trebuiau să îl sfâşie s-au îmblânzit doar în câteva momente.

sursa: doxologia.ro

Din tradiția Sfântului Munte

agion-Oros-7Zis-a un bătrân kareot : „Astăzi în Sfântul Munte este lume multă, drumuri, lucruri moderne, ce nu existau mai demult. Pe atunci erau cărări și caldarâmuri, iar călugării mergeau pe jos acolo ori unde voiau să meargă. Cei care făceau rucodelie își cărau lucrul lor de mână cu spatele, pentru a-l duce la Karyes și a-l vinde.

Liniștea domnea peste tot. Eram mulți părinți și puțini închinători. Ceea ce ne-a schimbat este numărul mare de închinători și lucrurile moderne lumești. Desigur, cuvântul închinători nu se mai potrivește astăzi. De obicei găsești puțini închinători, ceilalți sunt turiști. Vin, chipurile, pentru binecuvântare, dar fiindcă aici lucrurile sunt ieftine, își zic ei, să mergem în Sfântul Munte.

Mai demult în Sfântul Munte se interzicea să intre închinătorul cu o haină cu mânecă scurtă sau fără mâneci. Te alungau afară (n.tr. dacă nu aveai mânecă lungă). Același lucru se petrecea dacă aveai păr lung. Treceau pe la Chinotită și, dacă cineva avea o înfățișare nepotrivită, îl întorceau înapoi în lume cu corabia următoare. Acum chiar în Biserica Protaton, în fața Epistasiei  sunt mireni fără mâneci. Astăzi vizitatorii nu mai trec pe la Epistasie și sunt necontrolați.

Mai demult aici la Karyes toate chiliile erau locuite cu părinți însemnați. Toți reprezentanții locuiau la conacele lor, iar la Protaton stranele se umpleau de bătrâni cu bărbi albe, ce-ți inspirau respect.

Pe atunci Epistasia avea putere și peste tot domnea rânduiala. O neorânduială dacă se făcea, anunțam Epistasia și îndată intervenea.

Când am venit să mă fac călugăr, cu o jumătate de veac în urmă, aveam un an de când eram frate începător, dar în piața din Karyes încă nu coborâsem. Pe atunci frații începători și monahii tineri nu vorbeau. Își făceau în tăcere rucodelia și ascultarea lor, dar nu scoteau o vorbă. Cum să fi îndrăznit pe atunci să fi vorbit? Pe când astăzi peste tot numai discuții găsești. Călugării de astăzi nu mai au răbdare.

Îmi amintesc că mai demult mergea cineva la o mănăstire, la o chilie. Încerca și apoi rămânea. Nu pleca, ci rămânea până la sfârșit. Desigur, treceau prin ispite, dar făceau răbdare. Astăzi la cea mai mică ispită, pleacă. Apoi își iau o chilie părăsită, cutreieră prin toată lumea și adună bani, o repară și își fac viața lor. Aceasta însă nu este viață călugărească.

Zilele noastre sunt puține și vom pleca. Situația însă nu văd să se schimbe, nu se întoarce la ceea ce a fost cândva. Mai degrabă mergem spre mai rău. Pe cât puteți, voi, călugării cei tineri să faceți răbdare și ascultare, care încep să dispară de la monahii de astăzi.

În 1961 la Karyes nu era nici o mașină. Acum s-au înmulțit și ne-am pierdut liniștea. Am pierdut evlavia și viața duhovnicească. Din nefericire, acum nu mai există dragostea din vremurile de demult, milostenia, dreptatea. Nu mai există acel duh al monahismului autentic. Chiar să fi avut cineva un neajuns, îl vedeai. Astăzi ne ascundem și vrem să arătăm că suntem sfinți.

Mai demult magazinele așteptau să se termine Dumnezeiasca Liturghie și apoi deschideau până la amiază. După-amiaza erau închise. Acesta era un pogorământ, îl prevede și Regulamentul Sfântului Munte. Căci erau mulți argați la pădure și nu existau pe atunci mașini, ca să vină și să cumpere. Veneau argații Duminica la Protaton   și stăteau la Litughie, după care își cumpărau ce aveau nevoie și plecau la colibele lor din pădure.

Mai demult călugărilor tineri de la Karyes nu li se îngăduia de către stareții lor să iasă din Chilie. Doar Duminica mergeau pentru slujbă la biserica Protaton și la procesiunea ce se făcea cu Icoana Axion Estin. Când au fost sărbătorile la împlinirea a 1.000 de ani de la întemeierea vieții de obște în Sfântul Munte, călugării tineri nu au ieșit nici măcar din Chilie.

Această asprime față de călugării tineri izvora în vechime din dragoste, ca să-i păzească și să-i învețe călugăria, să intre într-o rânduială bună. Astăzi ne uimește îndrăzneala tinerilor. Mai demult și la Liturghiile ce le făceam la Chiliile noastre, nu vorbeam la tratația ce se dădea la terminarea lor. Tânărul monah trebuie să vorbească puțin, să asculte mai mult și să nu-și exprime părerea. Însă astăzi se întâmplă tocmai contrariul la monahii tineri”.

Fragment din cartea “Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte” – Editura Evanghelismos, 2016

Teologie şi gălăgie

Teodor-BaconschiCredința religioasă va fi mereu contestată sau disputată, întrucît fiecare are propria lectură, propriul grad de (ne)implicare existențială, dar și pentru că e dificil să construiești consensuri sociale în epoca informației explodate pe Internet. Multe voci se aud, și degeaba spunem, uneori, că sînt prea multe: oricum se anulează reciproc! Viețuim în cacofonie, în vacarm, în supralicitarea protestului, a indignării și a semidoctismului care dă lecții. Iar moștenirea ideologică a Revoluției franceze, îndelung prelucrată propagandistic în era sovietică, renaște sub ochii noștri grație noului egalitarism: nu ne mai este suficientă rezonabila egalitate în fața legii sau chiar a morții. Ne devine indispensabilă egalitatea absolută, distopică, generatoare de maximă ipocrizie (dar și fragilitate) socială.

Chermeza ajustării descendente n-ar avea haz fără reciclarea discursurilor din vremea lui Marx și Auguste Comte: religia științei pozitive, progresismul, cultul rațiunii, anticlericalismul. Îmbărbătați de asemenea discursuri (pe care Occidentul le-a trăit patetic în secolul al XIX-lea, dar care, iată, trec Dunărea mai impetuos decât legiunile romane), navigăm zilnic, pe net, printre mostre de ignoranță cu damf: oameni fără cultură religioasă, dispuși să radă tot în materie de „obscurantism“, „nou Ev Mediu“ (săracul Berdiaev!), luptă cu „popimea“ retrogradă și cu „prostimea“ superstițioasă.

Să radă, bunăoară, zecile de mii de pelerini porniți spre mînăstirea Nicula. E tot piața, bat-o vina! Am citit status-uri de psihologi (cu cabinet) care „dădeau“ în preoți ca în niște concurenți neloiali: „Alo, părinte, de suflet ne ocupăm noi!“ Sau „vedete“ TV care-i luau în balon pe „retardații“ de pelerini, doar pentru crima că aceștia au dezertat din fața prăvăliei catodice de unde-și extrag ele renta strîns legată de rating… Competiție mare, monșer! Și, cum spuneam, o groază de ignoranță pamată. Căci ateul și agnosticul care chiar posedă o cultură științifică „la zi“ găsesc resurse pentru a respecta faptul religios, așa cum procedează orice ins bine educat. Între registrul religios și cel al științelor de avangardă există, de altfel, numeroase afinități elective. Personal, văd adesea astrofizica, biologia sau neuroștiințele ca pe niște teologii secularizate. Iată, bunăoară, un pasaj elocvent prin dramatismul său mitologic: „Unul din protoni e transformat în­tr un neutron și un pozitron, iar celălalt proton se leagă de neutron pentru a forma un deuteron. Apare și un neutrin, care acționează foarte slab, iar acesta părăsește imediat scena. Pozitronul și unul dintre electronii orbitali se anihilează reciproc, așa încît din doi atomi de hidrogen rezultă un atom de deuteriu și se degajă o cantitate de energie care contribuie la strălucirea stelei“. (Martin Bojowald, Ce a fost înainte de Big Bang?, Humanitas, 2016, p. 203). Regăsesc în pasajul citat exact ambianța teomahică din Avesta sau marile conflicte „eonice“ prezente în textele gnostice ale elenismului tîrziu…

Pe scurt, dragi cititori: că sîntem sau nu bisericoși, ar fi bine să respectăm credința fiecăruia, cu tot cu manifestările sale, tradiționale sau nu. Nu e cool să te dai mare că tu nu crezi în Dumnezeu: evident că nu crezi în „prietenul imaginar“ sau în „Bătrînul bărbos“ (pe care nu-l găseau interstelar nici măcar sateliții anilor ’60). Căci Dumnezeu nu e așa. Nu știm cum e, de vreme ce a apărut teologia apofatică și s-a constelat omenirea cu experiențe mistice, extrasenzoriale. Unii dintre noi, însă, credem că s-a produs, „la plinirea vremii“, o joncțiune divino-umană, în persoana Celui care a întemeiat creștinismul. Nu divinizăm un om, întrucît credem (așa cum și ateul crede în măsurabilitatea atomului de hidrogen) că acel om chiar era Dumnezeu. Bun, spuneți-ne că e o „metanarațiune“ etc. N-o vom deconstrui, pentru că agenda noastră e mai modestă. Am vrea pur și simplu să trăim într-o societate unde liberul exercițiu al credințelor religioase nu e îngrădit factual, printr-o atmosferă sulfuroasă de linșaj „progresist“. Pax vobiscum!

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Sursa: dilemaveche.ro

Duminica a XI-a după Rusalii, Matei 18, 23-35

mantuitorul-223. De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. 24. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. 26. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. 27. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. 28. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. 29. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. 30. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. 31. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. 32. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. 33. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. 35. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Evanghelia ne prezintă o temă bine definită: cea a iertării. Desigur că este unul dintre aspectele cele mai mari şi mai frumoase ale mesajului evanghelic; dar şi unul dintre cele mai dificile de tradus în fapt în concretul vieţii şi raporturilor umane. Capacitatea de iertare este un indice sigur al adevărului şi profunzimii credinţei. Pentru că numai dacă vom crede în iubirea gratuită ca valoare supremă pentru om, numai atunci putem fi capabili într-adevăr de iertare.

Odinioară se vorbea mult despre “teama de Dumnezeu” şi oamenii sfârşeau prin a avea frică de El. Astăzi se vorbeşte mai mult despre “iubirea lui Dumnezeu”, şi unii sfârşesc prin a şi-L imagina pe Dumnezeu ca un fel de bunicuţ bonom pentru care totdeauna merge totul strună: “Un aşa Dumnezeu iartă totdeauna…”.

La primă vedere pare să fie şi comod să facem apel la “infinita milostivire a lui Dumnezeu”. Dar este periculos să credem că putem profita de ea în mod egoist, cu largă inimă, fără a ne lăsa “contagiaţi” de această milostivire.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu se poate Doamne: să ne fie iertat! Este mai bine ca Tu să ne ierţi într-un mod diferit de felul cum iertăm noi. Altfel rămânem reci…

Pentru că noi nu ştim să iertăm. Da, iertăm copiilor… Îi scuzăm pe cei care involuntar în metrou ne calcă pe picior… Iertăm când nu ne simţim ofensaţi. Dar dacă cineva, responsabil de acţiunile sale, ne face o nedreptate, sau aşa ni se pare nouă: “Ah nu, aceasta nu intră în cadrul iertării!”.

Ni se pare aproape imposibil să iertăm cu adevărat cuiva care ne-a făcut rău: ne rămâne “un ceva” înăuntru, ca o povară pe inimă pe care nu reuşim s-o ridicăm. Ofensa este o rană care parcă nu vrea să se cicatrizeze niciodată.

Şi totuşi Iisus cere creştinilor să ierte totul şi să ierte totdeauna. Şi această învăţătură a Sa revine de mai multe ori în Evanghelie: “Căci dacă voi veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă; dar dacă voi nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mt 6, 14-15).

A ierta pe alţii este condiţia indispensabilă pentru a fi iertaţi de Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei în această privinţă sunt prea clare pentru a căuta scuze sau subterfugii.

Dar este tot atât de adevărat că găsim raţiunile iertării numai în experienţa iertării pe care la rândul nostru am primit-o şi o primim continuu de la Dumnezeu. De fapt, prin Iisus răstignit, Dumnezeu a oferit lumii odată pentru totdeauna garanţia iertării Sale: “Fapt este că prin Hristos, Dumnezeu Însuşi a împăcat lumea cu Sine, neţinând socoteală de vinovăţiile oamenilor…” (2 Cor 5, 19; Rm 5, 6-11). Harul şi milostivirea Sa faţă de fiecare dintre noi preced orice merit din partea noastră.

Lui Dumnezeu noi nu-I datorăm numai “mult”, ci “totul”. Iar pe de altă parte, aceasta este siguranţa noastră: El Însuşi este unicul nostru “bine” adevărat şi definitiv. De acest bine nimeni nu ne poate priva, dacă nu suntem noi aceia care-l refuzăm. De aceea, pentru creştini, are sens, iertarea continuă şi iertarea a toate.

De creștinism nu se poate scăpa

events1 septembrie marchează, în fiecare an, în calendarul ortodox, cinstirea unui sfânt originar din Sciția Minor,  provincie antică ce se găsea pe teritoriul de azi al Dobrogei. Este vorba de Dionisie cel Smerit (Exiguul), călugăr înțelept care, în anul 496, pentru cunoștințele teologice alese, a fost chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot și, pentru o vreme, a fost slujitor în cancelaria papală.

Aici, în cadrul unei bogate opere teologice, a fost inițiatorul și coordonatorul unui proiect care s-a întins în toată lumea și a pătruns în multe dintre ungherele vieții noastre, până astăzi: cronologia creștină.

Ideea Sfântului Dionisie era nobilă și clară: de ce să se numere anii de la întemeierea Romei, cetatea aleasă a lumii, a cărei slavă însă pălește în fața lui Hristos-Dumnezeu, întemeietor de civilizație creștină (ce a constituit rădăcină și pentru civilizația timpului nostru: democrația și drepturile omului)? În fond, ce este timpul, dacă nu o curgere a vieții către un scop? Iar cel mai bun scop al vieții creștinului nu poate fi decât desăvârșirea, sfințenia.

Așa că, fiind un erudit în domeniul astronomiei, a contribuit la stabilirea unor repere calendaristice. Pentru prima dată în istoria creștinismului a venit cu ideea de a număra anii nu de la întemeierea Romei, ci de la Nașterea lui Iisus Hristos. Și asta, chiar în strălucita Romă. Care nu l-a pus pe rug, nu l-a exilat ci, dimpotrivă, a considerat că o astfel de cronologie ar sublinia și mai bine importanța creștinismului în viața socială. Și, pentru creștinii uituci, le-ar aduce aminte mai repede de propria identitate. După multe calcule, cu o marjă de eroare de doi sau trei ani, s-a stabilit că data Nașterii ar fi fost la anul 753 sau 754 de la întemeierea Romei.

În secolul al VII-lea, Italia a adoptat oficial această cronologie. Anglia a urmat-o în secolul al VIII-lea, Franța în secolul al IX-lea. Aceste decizii au fost reflectări (democratice, le-am zice noi astăzi) ale creștinării majorității populației. De acolo, numărarea anilor de la Hristos a pătruns în cronologia oficială a statelor, astfel că astăzi ne aflăm la 2016 ani de la Nașterea lui Hristos.

Comuniștii, încercând să mascheze nuanța creștină a cronologiei, au inventat termeni paraleli: înaintea Erei Noastre și Era Noastră. O anecdotă spune că, la Paști, când Părintele Tănăsache Costea, din parohia Smulți, saluta pe stradă cu „Hristos a Înviat”, unii membri PCR îi răspundeau „Just!”.

Sunt curios însă ce ar face astăzi militanții scoaterii religiei din spațiul public. Cum ar rezolva chestiunea cronologiei creștine, problematică pentru conștiința lor. Ar renunța la ea? Sper să nu aflu de vreo inițiativă parlamentară în acest sens. Nu de alta, dar ar fi un haz nebun să afli că Parlamentul României dorește abolirea cronologiei actuale, pătrunsă în toate ungherele cronologice ale vieții noastre. Ce ar pune în loc de 2016 ani? Și, mai ales, de când?

Pr. Eugen Tănăsescu

1 septembrie – Începutul Anului nou bisericesc

26_SAM0156-823x1024Data de 1 septembrie marchează în Biserica Ortodoxă începutul noului an bisericesc. Potrivit tradiţiei iudaice, acum se socoteşte că a început Dumnezeu lucrarea de creare a lumii, apoi, la această dată, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în sinagogă, unde a citit textul proorociei lui Isaia, capitolul 61, 1-2, pecetluind începutul activităţii Sale de propovăduire a Evangheliei. O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului. Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului.

Simbolismul anului nou bisericesc

Observăm că sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.

La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

Toamna se încheie un ciclu agrar şi începe altul

Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice a sfinţilor, fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.

Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioşilor.

Indictionul, numerotarea anilor din timpul romanilor

În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului, la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc şi începutul indictionului. Biserica Ortodoxă prăznuieşte indictionul, luând obicei de la cei vechi; căci se obişnuia la romani să se facă începutul anului de la acest indiction; iar indictionul la romani însemna: poruncă şi arătare. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi indictionul întâi şi aşa mai departe, până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care, de asemenea, anul întâi se numeşte indictionul întâi până la al 15-lea an, după care iarăşi începe o nouă perioadă. Că indictionul îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă 3 la anul respectiv şi, apoi, se împarte totul la 15 şi, dacă împărţirea este fără rest, anul indictionului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.

Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan, care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc) sau constantinian, începând de la 24 septembrie, şi Indictionul papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuieşte această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele motive: mai întâi pentru că, după tradiţia veche, la această dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc şi, de aceea, Biserica, mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“ (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

În cultul Bisericii Ortodoxe există o diferenţiere între anul bisericesc şi anul liturgic. Dacă anul bisericesc începe pe data de 1 septembrie, anul liturgic îşi află începutul în ziua Paştilor. De la această dată se numără Evangheliile şi Duminicile anului bisericesc. Acesta are 52 de săptămâni, spre deosebire de anul liturgic care socoteşte săptămânile în funcţie de sărbătorile Paştilor sau Rusaliilor (citim în calendar: Duminica a II-a după Paşti, a III-a după Rusalii…). Pe parcursul anului liturgic, anumite duminici se repetă şi, implicit, Evangheliile rostite atunci, după rânduieli stabilite de Biserică, în iconomia ei.

Anul bisericesc are trei perioade care reflectă întreita activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească.

Perioada Octoihului, care este cea mai întinsă dintre toate (durata ei variind între 40-46 de săptămâni), corespunde activităţii învăţătoreşti a Domnului; aceasta o vedem în primul rând din pericopele evanghelice rânduite în duminicile acestui interval; multe din ele sunt parabolele Mântuitorului sau Predica de pe munte (vezi duminica a II-a după Rusalii, a III-a, a XI-a, a XIX-a după Rusalii). Octoihul, aminteşte în „Liturgica Generală“ părintele profesor Ene Branişte, comemorează şi sărbătoreşte evenimentele de dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul Pătimirilor Sale, cu alte cuvinte el reînnoieşte activitatea profetică, didactică în care El a dat lumii învăţătura divină a Evangheliei Sale.

A doua perioadă este cea a Triodului, care se referă la activitatea arhierească Domnului, având în centru pătimirile şi jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea durează de la Duminica vameşului şi fariseului până la Duminica Paştilor, în total 10 săptămâni, cuprinzând Postul Paştilor, vreme de pregătire prin rugăciune, pocăinţă şi post pentru praznicul Învierii Domnului.

Ultima perioadă din ciclul anului bisericesc, cea a Penticostarului, reprezintă timpul dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt şi sărbătoreşte pe Mântuitorul Hristos ca Împărat Slăvit, Biruitor al morţii şi al păcatului.

Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului

Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit, menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi“.

Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.

Tot în ziua de 1 septembrie, urmând tradiţiei iudaice conform căreia de anul nou se serbează crearea lumii, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Isus al lui Navi, cel care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului evreu şi care a îndrumat poporul evreu Canaan. Tot ceea ce relatează Sfânta Scriptură, întâmplările istorice din Vechiul Testament au o legătură tainică cu Noul Testament, ele preînchipuind, anticipând realităţi din Biserica creştină. Isus al lui Navi a primit de la proorocul Moise îndemnul de a călăuzi pe iudei spre pământul făgăduinţei. Avem aici prezentată sumar, în chip simbolic istoria întregului neam omenesc, care trece prin încercări, aşa cum evreii odinioară au trecut prin pustiu, pentru a ajunge în pământul promis, în Canaanul cel ceresc, cum e cazul creştinilor. Canaanul a reprezentat pentru evrei un nou început, împlinirea unei făgăduinţe, o nouă viaţă, în libertate, total opusă traiului din Egipt, unde erau asupriţi de păgâni.

Similitudini între începutul anului creştin şi cel evreiesc

În perioada Vechiului Testament, au funcţionat în regatele israelite două tipuri de calendar.

Cel mai vechi, de origine canaanită, avea la bază ciclul lucrărilor agricole şi începea toamna. De exemplu, în prezentarea calendarului cultic din Ieşire 23, 14-17, cea de-a treia sărbătoare importantă, cea a strângerii roadelor (a culesului) „toamna“, aşa cum apare în Biblia sinodală, era la „finele anului“ (v. 16 textul masoretic). Această informaţie se repetă şi în cadrul aşa-numitului decalog cultic, în Ieşire 34, 22 (Biblia sinodală „la sfârşitul toamnei“, textul masoretic „la trecerea anului“). Unele texte biblice folosesc chiar denumirea canaanită a lunilor (de exemplu, ethanim, ulterior luna a şaptea, bul, luna a opta, acestea fiind atestate şi în surse extrabiblice, dar şi aviv, luna întâi, ziv, luna a doua).

Sărbătorile încă nu aveau în acest stadiu o dată fixă, ele depinzând direct de lucrările agricole. Acest fapt se păstrează până în perioada textelor deuteronomice (a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Hr.), care nici ele nu datează exact sărbătorile mari (cf. în Deuteronom 16, Paştile se ţine în luna aviv, dar nu se precizează exact în ce zile).

Către anul 600, sub influenţa babiloniană, se adoptă calendarul babilonian, care începea anul în primăvară. În Babilon, festivitatea anului nou (akitu) era una foarte importantă, regele fiind reîntronizat în cadrul unei ceremonii care amintea de crearea lumii.

Această schimbare o remarcăm în sursa sacerdotală, scrisă în jurul anului 550, probabil în exil. Această sursă aduce se pare şi ultima redactare a Pentateuhului. În textele sacerdotale, sărbătorile sunt mult mai clar definite. Acum, sărbătoarea Paştelui cade în prima lună a anului, aşa cum se precizează în Ieşire 12, 2: „Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului“. Vechea sărbătoare agricolă a Azimilor, unită încă din textul deuteronomic (Deuteronom 16) cu sărbătoarea Paştilor, de origine pastorală, este, în textul preoţesc, fixată chiar la mijlocul lunii, funcţionând ca o contrapondere pentru cealaltă sărbătoare importantă, din toamnă, culesul, numită a Corturilor, şi pusă în legătură cu călătoria prin pustie a israeliţilor după ieşirea din Egipt.

Atât Azimile, cât şi Corturile sunt fixate în mijlocul lunii respective, deci în ziua de 15. Ambele sărbători durează şapte zile. Însă, fiecare va primi o zi în plus, pusă înaintea celor şapte, primăvara, şi după cele şapte, toamna. De aceea, în calendarul cultic din sursa sacerdotală, Paştile-Azimile ţin de pe 14 nisan până pe 21, iar Corturile de pe 15 tişri până pe 22 (cf. Levitic 23, 5-6, 34-36).

Tot în această perioadă sunt adoptate şi denumirile babiloniene: nisan, tişri etc., dar acestea se folosesc şi în paralel cu vechea modă de numerotare a lunilor. De exemplu, în Estera 3, 7: „în luna întâi, adică în luna nisan“.

Biserica creştină a păstrat vechiul calendar care începea toamna, luând în consideraţie şi tradiţii ebraice după care crearea lumii s-a petrecut toamna (de exemplu, după opinia majoritară în Talmud, omul ar fi fost creat pe 1 tişri). Însă calendarul ebraic era unul care ţinea cont de fazele lunii, pe când cel roman era solar. Tişri, luna a şaptea din calendarul babilonian, care însă în vechiul calendar era prima, cădea în lunile septembrie-octombrie, de aceea Biserica a transformat luna septembrie în prima lună a anului bisericesc.

(lect. dr. Alex Mihăilă)

30 august – Sf. Ierarh Alexandru al Constantinopolului

ΑΓΙΟΣ ΑΛΕΞΑΝΔΡΟΣCel între sfinţi, părintele nostru Alexandru a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanţului atunci când numele oraşului a fost schimbat în Constantinopol. Alexandru a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi a luptat împotriva ereziei ariene. El este pomenit de Biserică la 30 august.

Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 şi 244. A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanţului în primele decade ale secolului al IV-lea şi care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea. Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru şi Mitrofan privind episcopia Bizanţului şi decesul lui Mitrofan. Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 şi 314, când Alexandru avea 72 de ani. Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deşi se poate ca şi Mitrofan însuşi să fi participat la acest sinod. În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinţei lui Mitrofan.

Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie şi învăţătura sa numită arianism. Alexandru al Constantinopolului l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziţiei trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie şi arianismul. După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune. În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziţie echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat. Deşi adepţii lui Eusebiu l-au ameninţat pe Alexandru cu depunerea şi alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii. Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forţat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăieşte. Aşa cum se cunoaşte, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.

Alexandru nu i-a supravieţuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el şi-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel, şi că şi-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 şi ale cărui învăţături au inspirat macedonianismul.

29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul; Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua praznicului

07-Ioan“Pe Ioan prinzându-l, Irod îl ţinea legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada. O, lucru străin. Ioan voia, prin mustrare, să dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lanţul păcatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan şi, cu toate acestea, grăia, era închis şi, în temniţă fiind, mustra. Că nu se temea Ioan de moarte, ci îi era frică să tacă şi să nu spună adevărul. Pe acesta l-a ucis Irod şi nu numai o singură ucidere a făcut, ci mai multe. Că cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâţia pe câţi i-ar ar fi putut face vii, prin cuvântul său, de ar fi trăit…

Ce mână a îndrăznit a apropia sabia de sfântul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, în pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, şerpii s-au înfiorat, albinele cele sălbatice, pentru sfinţenie îl hrăneau, lucrând mierea pe care i-o dăruiau? Pe acesta mâna de călău l-a tăiat, neînspăimântându-se de faţa lui de înger, nici cutremurându-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc.

Îmi vine să cred că, întunecat de beţia lui Irod, călăul avea sabie, dar ochi nu avea. Că Dreptul, şi după moarte, trăia, şi capul lui, tăiat fiind, glasul îi era încă viu. O, cruzime şi asprime a omului! O, tiranule fără de lege! Nu este oare destul înjunghierea pruncilor ucişi în Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Când plângerile maicilor erau mai ascuţite decât sângele, când picăturile lacrimilor biruiau izvoarele, când pieptul maicilor, cu lapte, albea pământul? Care fiară n-a lăcrimat atunci? Nu a fost destulă neomenia acelui Irod, ci ai tăiat şi tu pe Ioan, împlinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de păr al lui nu eşti vrednic? Pentru care din lucrurile acestea, voi fi ţie milostiv, zice Domnul? O, cetate a sângelui, în care Irod a împărăţit, iar fiul a desăvârşit, cel deopotrivă cu numele şi asemănarea cu năravurile!”

Proloagele lunii august