“Stăpâne Doamne, Dumezeul nostru, Izvorul vieţii şi al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, Care ai pus vremile şi anii întru a Ta stăpânire şi îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească şi întru tot bună, mulţumim Ţie pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieţii noastre şi Te rugăm, întru tot îndurare, Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta.“
“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit“, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă?
Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit“, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?“. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu.Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.
Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”
Comunicat de presa din partea Ambasadei Romane la Madrid
Ministerul de Interne spaniol a informat Ambasada Romaniei la Madrid asupra faptului ca romanii care detin actualmente un Certificat de cetatean comunitar cu precizarea „nu se autorizeaza munca pana la finalizarea perioadei tranzitorii” nu trebuie sa obtina dupa 1 ianuarie 2009 un nou certificat.
Odata cu ridicarea restrictiilor si finalizarea perioadei tranzitorii la 1 ianuarie 2009, cetatenii romani vor putea obtine un loc de munca in aceleasi conditii ca un cetatean spaniol.
De la aceasta data, cetatenii romani se pot inscrie la Securitatea Sociala (Seguridad Social) si cu Certificatul de cetatean comunitar obtinut anterior, chiar daca acesta include mentiunea „nu se autorizeaza munca pana la finalizarea perioadei tranzitorii“.
Pentru asemanarile existente cu situatia din zilele noastre si pentru o intelegere mai adanca asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica in a doua jumatate a secolului al IV-lea, va indemnam sa cititi fragmentul de mai jos, care incheie lucrarea “Despre Sfantul Duh” a Sfantului Vasile cel Mare, pe care il praznuim pe 1 ianuarie.
Chiar daca arianismul in forma de odinioara nu mai reprezinta pericolul principal, putem sa intrevedem framantarile prin care va trece Biserica, daca invatatura primita de la apostoli va fi modificata pentru a potrivi credinta dupa masurile lumesti, in vederea unei integrari line in structurile europene si/sau ecumeniste. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa nu ingaduie sa traim lupte in Biserica precum cele pe care Sf. Vasile le descrie atat de tulburator…
“Deci cu ce vom asemui situatia prezenta? Seamana, intr-adevar, unui razboi naval, izbucnit intre marinari razboinici, din cauza unor vechi frictiuni; imagineaza-ti, deci, acest tablou: flota (partilor beligerante) porneste din ambele parti la atac cu mult elan. Apropiindu-se corabiile una de alta, mania ajunge la culme si (barbatii) incep lupta. Presupune, daca vrei ca in acelasi timp corabiile sunt zdruncinate de o furtuna violenta si ca o intunecime densa, provocata de nori, invaluie totul, incat sa nu se mai poata face deosebire intre prieteni si dusmani, iar semnele lor distinctive sa nu mai poata fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Sa mai adaugam tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitata, o ploaie torentiala si valuri ridicate de furtuna. Apoi, un vant puternic, sufland din toate partile, catre acelasi punct si vasele ciocnindu-se (intre ele). (In aceasta situatie), inchipuie-ti ca unii dintre luptatori tradeaza, trecand in cursul luptei in tabara dusmana, altii incearca sa conduca vasele purtate de vanturi impotriva atacantilor, iar altii, (cuprinsi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia fata de superiori si dorinta de a fi fiecare stapan, se ucid reciproc. Adauga acestora un zgomot confuz (provocat) de vanturile care suiera, de ciocnirea corabiilor, de valurile care fierb si de tipetele luptatorilor, care profera tot felul de cuvinte din cauza celor ce sufera, incat sa nu se auda nici vocea comandantului, nici a carmaciului si peste tot sa se astearna o dezordine si o confuzie infricosatoare, multe greseli comitandu-se din cauza disperarii. Adauga acestora si o extraordinara boala a doxomaniei, incat, desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate sa mai preocupe inca pe pasageri.
Treci acum de la imagine la prototipul insusi al rautatii. Factiunea ariana, separandu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu parea mai demult a fi singura grupare dusmana? Ei bine, dupa o lunga si penibila disputa, s-a pornit razboi deschis impotriva noastra, iar, odata pornit, razboiul s-a latit si a luat forme multiple, trezind in toti suspiciune si ura neimpacata. Aceasta agitatie a Bisericilor nu esre mai rea decat orice furtuna pe mare?
In timpul ei, orice limita pusa de parinti este depasita si dogmele sunt clatinate. (In aceasta disputa) se cutremura si se darama toate. Cazand unii asupra altora, suntem doborati unii de altii. Chiar daca dusmanul nu ajunge sa te loveasca, insotitorul (tau) te raneste. Chiar daca (dusmanul) cade lovit, tovarasul (tau) de arme intervine. Suntem in comuniune unii cu altii, atata timp cat uram impreuna pe dusmani. Dar indata ce dusmanii sunt indepartati, ne si privim unii pe altii ca dusmani. Apoi, cine ar putea sa enumere multimea naufragiilor?Unii se scufunda din (cauza) atacului dusmanilor, altii din (cauza) complotului secret al aliatilor, altii din (cauza) lipsei de experienta a conducatorilor. Biserici intregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de niste stanci si multi au naufragiat de la credinta, pentru ca preluand fraiiele (Bisericii) n-au inteles sa urmeze pe Mantuitorul pana la patima. Tulburarile pe care le provoaca conducatorii acestei lumi nu tulbura popoarele mai puternic decat orice furtuna?
Intr-adevar, un intuneric apasator si sumbru s-a asternut peste Biserici, pentru ca luminatorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus sa lumineze sufletele oamenilor, au fost indepartati. Si pe cand ne temeam ca totul va fi distrus, pofta de cearta ii face (pe sectari) sa nu perceapa acest pericol. Petru ca dau mai multa importanta nemultumirii personale decat (faptului ca poate izbucni) un razboi general; dorinta de a stapani peste adversari este pusa inaintea folosului obstesc; satisfacerea imdediata a egoismului este preferata recompenselor care se vor da mai tarziu. De aceea, toti, fara exceptie, fiecare cum poate, ridica maini ucigase impotriva aproapelui. Tipetele celor care se lupta intre ei, impreuna cu un vuiet nedeslusit, (provocat) de amestecul zgomotelor neintrerupte, au umplut deja aproape toata Biserica, ducand la exagerari si la alterarea dreptei credinte. Pentru ca unii, confundand persoanele (ajung) la iudaism, iar altii spunand ca firile (spirituala si materiala) se dusmanesc, sunt condusi spre paganism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii.Asemanarea in greseala le da increderea pentru participarea la rebeliune mai mult decat orice fel de legamant.Teolog este oricine (vorbeste despre Dumnezeu), chiar daca are sufletul intinat de nenumarate pacate. De aceea, inovatorii au foarte multi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmaind prin orice mijlor (posturile mari), isi impart conducerea Bisericilor, ignorand iconomia Duhului Sfant. Si, pe cand institutiile evanghelice sunt in intregime ravasite, se observa o nedescrisa alergare dupa putere;fiecare dintre cei care vor sa ajunga la carma isi da silinta sa iasa in evidenta. Datorita acestei iubiri de stapanire, o anarhie infricosatoare domneste si intre popoare. Recomandarile conducatorilor sunt cu totul nefolositoare si fara rezultat, pentru ca fiecare socoteste ca nu mai este obligat sa dea ascultare cuiva, ca fiecare crede ca este chemat sa conduca pe altii. De aceea, am considerat ca este mai folositor a tacea decat a vorbi, pentru ca nu poate sa se auda cuvantul omului prin astfel de zgomote. Pentru ca, daca sunt adevarate cuvintele Eclesiastului ca <<in liniste se aud cuvintele inteleptilor>> [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca in prezenta situatie sa vorbim despre acestea. Imi amintesc apoi si acel cuvant profetic: <<Cel intelept va tacea in acel timp, pentru ca timpul este rau>> [Amos 5, 13]. Si este rau, intr-adevar, acest timp, pentru ca unii pun piedici, altii sar imprejurul celui cazut, altii aplauda si nu este cel ce intinde mana din compasiune celui ce a ingenuncheat, desi dupa legea veche este condamnabil si cel ce trece (indiferent) pe langa animalul dusmanului, cazut sub povara [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauza? Pentru ca iubirea s-a racit peste tot si buna intelegere a disparut, iar armoniei i se ignoreaza chiar numele. Au disparut admonestarile, facute din iubire, nicaieri nu exista inima crestina, nicaieri (nu se varsa) lacrima de compatimire. Nu vine nimeni in ajutorul celui slab in credinta si atata ura s-a aprins intre cei de acelasi neam, incat fiecare se bucura mai mult de nenorocirile aproapelui decat de succesele proprii. Si, dupa cum in epidemiile de ciuma aceleasi (necazuri) sufera si cei care respecta cu toata strasnicia regimul alimentar, pentru ca se contamineaza prin contactul cu cei infectati de boala, la fel si acum (noi) toti suntem purtati ca de o ciuma, de duhul de cearta care ne-a cuprins sufletele de zelul celor rai. De aceea, pe cand judecatori neiertatori si cruzi stau (sa judece) pe cei ce gresesc, judecatori nedrepti si rauvoitori stau sa judece faptele celor buni. Dupa cat se pare, atat (de mult) s-a salasluit raul in noi, incat am devenim mai fara de minte decat animalele; pentru ca daca acelea cu cele de aceeasi rasa o turma, noi purtam razboiul cel mai nenorocit impotriva alor nostri.
Deci, pentru toate acestea trebuie sa tac, insa iubirea m-a atras de partea cealalta, ea, care nu cauta folosul personal si pretinde (omului) sa invinga orice greutate (impusa) de timp si de imprejurari. Apoi, tinerii (aruncati in foc) in Babilon ne-au invatat ca, chiar daca nimeni nu exista de partea bunei credinte, se cuvine sa ne facem datoria. Ei, din mijlocul flacarii, laudau pe Dumnezeu fara a lua in seama multimea celor care dispretuiau adevarul – si trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a infricosat multimea dusmanilor, ci, punandu-ne nadejdea in ajutorul Duhului, am predicat adevarul cu toata indrazneala. De altfel, ar fi cel mai rau lucru dintre toate ca, pe cand cei care defaima pe Duhul sa-si ia curajul de a infrunta dreapta credinta cu atata usurinta, noi, cei ce avem un astfel de aparator, sa ne temem a sluji invatatura pe care am primit-o de la parinti pe calea traditiei.
Dispozitia noastra (in a expune adevarurile de credinta) a fost animata de flacara iubirii tale neprefacute si de calmul caracterului tau, care garanteaza ca nu vor fi facute cunoscute multora cele scrise; nu pentru ca acestea nu trebuie sa fie cunoscute, ci pentru ca margaritarele sa nu fie aruncate inaintea porcilor.”
(Sf. Vasile cel Mare,Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988)
Aşa cum ne-a obişnuit, Robert Turcescu îl are ca invitat în preajma sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun pe Dan Puric. Vă îndemnăm să vizionaţi şi să vă folosiţi de cuvântul lui Dan Puric din emisiunea 100% din data de 27.12.2008.
Despre ortodoxie şi modernitate a curs destulă cerneală, atât din partea celor ce denunţă prompt ortodoxia creştină ca pe o piedică în calea înnoirilor, cât şi din partea teologilor care atrag atenţia doct, asupra modernităţii substanţiale a ortodoxiei creştine, ca actualitate a prezenţei divino-umane a lui Hristos în lume, ca realitate eclesială, îngerească, umană şi cosmică a uniunii ipostatice sau a întrupării istorice a Cuvântului. O meditaţie responsabilă asupra problemei din perspectiva realităţilor înconjurătoare ar duce, poate, la surprinzătoare concluzii chiar şi din partea acelora care, mulţumiţi de discursul lor, confundă de cele mai multe ori teologia cu balada.
Poate că nici o perioadă din an nu este mai prielnică pentru o meditaţie asupra modernităţii şi modernismului aşa cum este timpul sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos când, în confruntarea dintre icoană şi mall, cădem din ce în ce mai uşor pradă celui din urmă. În retorica plăcerilor şi a economiei de piaţă totul se vinde şi totul se cumpără, şi nici măcar nu ştim dacă marile „mall”-uri nu cumva livrează vrac şi suflete, conştiinţe, destine, aşadar oameni. „Totul este provizoriu, totul se cumpără. Omul este un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Astăzi, reclama l-a înlocuit pe Dumnezeu” – spune un profesionist al advertising-ului, iar autorii de spot-uri publicitare nu se sfiesc să afirme cu cinism că „nu se adresează unor oameni fericiţi, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. Suferinţa voastră îngraşă comerţul. În jargonul nostru, a fost botezată „decepţia post-cumpărare”. Vă trebuie de urgenţă un produs, dar, de îndată ce îl aveţi, vă trebuie altul. Hedonismul nu înseamnă umanism: este profit. Deviza lui? „Cheltuiesc, deci exist”. Dar, pentru a crea necesităţi, trebuie să aţâţăm gelozia, durerea, nesaţul: astea ne sunt muniţiile. Iar ţinta sunteţi voi” (Frédéric Beigbeder ).
Modernismul este cel care trece asemenea modei, în vreme ce modernitatea este cea care durează. Într-un sens slab, modern înseamnă ceea ce tocmai a sosit, „ultimul răcnet” dar şi, paradoxal, ceea ce imediat va trece, dacă nu cumva a şi trecut. Pentru creştinul autentic însă, adevărul, ca normă a mântuirii, se află în persoana lui Iisus Hristos (care va fi cu el până la sfârşitul zilelor), nu în lumea însăşi şi în cultura ei de obiecte ale dorinţei. Mădularele trupului lui Hristos – cei botezaţi – sunt cu El şi El se află în ei, în lumea Lui. Creştinii autentici par să nu fie ai lumii, de vreme ce sunt ai lui Hristos şi ai Bisericii Sale, iar numele de creştini şi-l trag din chiar numele Său. Modernitatea lor este una paradoxală. Pentru Ortodoxie, modernitatea înseamnă sincronie – sinteza dintre veşnic şi trecător; dar deodată înseamnă şi diacronie, căci cucereşte veacurile, contemporană tuturor vârstelor, deopotrivă veacului XXI ca şi veacului Părinţilor Apostolici. Fireşte, nimeni şi nimic nu poate fi contemporan cu Dumnezeul Veşnic, Atotstăpânitorul. În absolut şi în afara timpului Dumnezeu este coexistent numai cu El Însuşi. Şi totuşi aici este esenţialul sincroniei: înseamnă „a trăi în acelaşi timp cu altul”(Eusebiu de Cezareea) dar şi „cel care îşi petrece timpul cu altul” (Origen). Prin urmare, modern este cel care locuieşte împreună cu noi. Despre El se spune că „S-a sălăşluit între noi”. Sălăşluirea însă, e apanajul nomadului străin. Iar această sălăşluire îşi are un loc precis – „între noi”. Este, va fi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. „Străinul” este contemporan aşadar, cu toate registrele timpului. Câţi ne mai gândim astăzi cu adevărat la condiţia pe care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi-o asumă în actul Întrupării, ca pe un act de ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl? La starea Lui ce nu poate fi înţeleasă şi nici descrisă în cuvinte. „Căci cine ar putea şti – spune Maxim Mărturisitorul – în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu şi cum rămânând Dumnezeu, El este om adevărat” (Ambigua). În pofida regulilor economiei de piaţă, Tainele se primesc, nu se cumpără. De aceea înainte de a începe colinda, colindătorii întreabă: „Primiţi cu colindul?”. Iar răspunsul, „primim” echivalează cu mărturisirea Tainei. Calendaristic, Biserica a aşezat Taina Naşterii între două „coperţi” ce poartă în biografia lor, fundamentale întâlniri cu eşantioane ale modernismului: Sf. Ierarh Nicolae (6 decembrie) şi Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Aşadar, de o parte palma dată de, altminteri blândul, Nicolae, rafinatului sacerdot Arie, vinovat de mutilarea firii lui Hristos, iar pe de altă parte personalitatea de o forţă copleşitoare a ascetului Înaintemergător care denunţă frust, fără înconjur, gravele derapaje morale ale conducătorului politic. În cuprinsul de necuprins dintre aceste „coperţi” poate fi aflată esenţa tensiunii vieţii creştine. Membru al Bisericii fiind prin Taina Botezului, chiar înainte de deveni membru al Cetăţii, creştinul este un „străin” care se lasă locuit de Hristos şi locuieşte în Hristos. Mărturisirea politică a celui botezat nu are nimic în comun nici cu moda partidelor şi nici cu cea a tendinţelor. Creştinul modern sesizează timpul prielnic al mărturisirii vremilor ce stau să vină. Pe de-o parte el „desconspiră” transcendenţa lui Hristos în această lume, iar pe de altă parte el semnalează anacronismul acestor timpuri. Taina Naşterii trebuie primită în această tensiune a trezviei şi a discernământului, străine de lălăiala colindelor de ţambal, a liotei de îngeraşi şi moşi din zaharicale, ori de făgăduinţele ipocrite ale puternicilor zilei despre o lume curată pe care ei înşişi o mânjesc înainte de toate cu mizeria lor morală! Numai că şi aici ne confruntăm cu un paradox. Modernitatea pe care ne-o propune Hristos nu este una a judecăţilor intransigente. Prin urmare, există toate şansele ca, la o adică, să-l aflăm pe „străinul” Hristos nu (numai) în mijlocul celor pioşi, ci exact acolo unde ne-am aştepta mai puţin şi unde urgenţele clipei o cer: cercetând grabnic pe chiar patronul de mall ce-şi numără mulţumit câştigul din specula sufletelor, pe politicianul prins în hăţişul minciunilor zilei, ori coborând între femeile străzii care îşi arată nurii îngheţaţi de sub sumare costume de crăciuniţe! Pentru că, oricât ar părea de scandalos, Hristos se suie pe cruce chiar şi pentru cei care îl răstignesc, pentru ipocriţi şi pentru trădători, pentru oamenii mincinoşi ai puterii, pentru torţionari şi pentru lichele, nu doar pentru cei torturaţi, păcăliţi, minţiţi ori aflaţi în suferinţă. Modernitatea pe care ne-o arată este una plină de înţelegere, de compasiune şi de respect. Pentru cei ce cred dar şi pentru cei care nu cred. Încă. Deşi cu noi, ori locuind în noi, Hristos rămâne încă şi astăzi un străin în noapte. O modernitate de atins.
Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei
Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Prea Cucernice Părinte,
Iubiţi credincioşi,
Astăzi S-a născut Hristos! Astăzi îngerii şi oamenii se bucură deopotrivă cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Astăzi este o zi de sărbătoare şi de bucurie mare pentru că ni S-a născut nouă Mântuitor! Iată ce ne învaţă Condacul sărbătorii Naşterii Domnului: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera, Celui neapropiat, aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Dragii mei,
Prin puterea credinţei noastre, evenimentul Naşterii Domnului, care s-a petrecut acum două mii de ani în peştera sărăcăcioasă a Betleemului, îl retrăim şi noi astăzi, îl sărbătorim şi ne închinăm „cu credinţă tare”, cum spune unul dintre colindele noastre, la fel cum au făcut-o oarecând îngerii, păstorii şi magii. Astăzi Îi facem locaş în sufletul nostru Celui ce a primit să se facă Om pentru mântuirea noastră. Astăzi se reînnoiesc în inimile noastre harul şi binecuvântarea venirii în lume a pruncului Iisus. Astăzi se revarsă în sufletele noastre: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia, care sunt roade ale Duhului Sfânt [1]; şi ne facem părtaşi la acestea ca unii ce am primit în noi pe Domnul Hristos, ca unii care ne-am botezat din apă şi din Duh, care renaştem mereu, sărbătoare de sărbătoare, la viaţa cea adevărată. Astăzi, Fecioara Maria, naşte pe Cel mai presus de fiinţă, Îl naşte pe Cuvântul lui Dumnezeu sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Astăzi Născătoarea de Dumnezeu a dat rod pe Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de veci şi unit în mod deplin cu firea omenească, pe Cel „plin de har şi de adevăr” [2], prunc tânăr şi Dumnezeu adevărat.
Bucuria sărbătorii de azi ne cuprinde pe fiecare, pentru că Soarele dreptăţii a primit să ne lumineze şi să ne încălzească cu razele Sale mângâietoare, a primit să Se nască, să crească, să ne mântuiască.
Bucuria pe care au avut-o îngerii văzându-L pe pruncul Iisus culcat în iesle, bucuria pe care au avut-o păstorii când au primit vestea naşterii Mântuitorului, devine şi bucuria noastră. Este acea bucurie pe care a promis-o Domnul celor ce cred întru El, bucuria revederii, bucuria întâlnirii cu Domnul pe care nimeni nu o va lua de la noi [3] , bucurie care revarsă în sufletele noastre pace; pace, pentru care ne rugăm la fiecare slujbă pe care o săvârşim: „Pentru pacea care vine de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm”.
Această bucurie ne face şi pe noi să colindăm minunându-ne:
„O, ce veste minunată!
În Betleem ni s-arată!
Astăzi S-a născut Cel făr’ de-nceput,
cum au spus proorocii.
Că la Betleem Maria,
Săvârşind călătoria
Într-un mic sălaş, lângă-acel oraş,
A născut pe Mesia.
Pre Fiul în al Său nume,
Tatăl L-a trimis în lume.
Să Se nască, şi să crească,
să ne mântuiască”.
Nu cred că există suflet de român care să nu cunoască, cel puţin aceste câteva versuri de colind şi să nu vibreze, împreună cu întreaga Creaţie a lui Dumnezeu, plin de emoţie, la vestirea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Mesia Cel mult aşteptat şi vestit de către prooroci, din veacuri. Ne uimim de bunătatea lui Dumnezeu revărsată cu îmbelşugare peste noi şi dăm slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi,
Vă îndemn cu căldură sufletească să nu vă uitaţi tradiţiile şi obiceiurile. Ele sunt inspirate dintr-o adâncă şi curată evlavie a poporului nostru. Ele – şi mă refer în special la colinde – reprezintă şi testamentul moşilor şi strămoşilor noştri, care au ştiut să petreacă viaţa creştineşte. Să nu uităm cine suntem şi ce moştenire bogată avem. Să nu uităm că avem, odată cu ea, şi responsabilitatea de a o păstra vie şi curată, pentru ca mai apoi să putem să o transmitem copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri. Este unicitatea mărturisirii şi mărturiei credinţei noastre creştine în faţa acestei lumi secularizate în mijlocul căreia trăim, lume din ce în ce mai deranjată de prezenţa lui Dumnezeu, lume care preferă întunericul, în locul luminii, lume care nu Îi mai dă pruncului Iisus niciun sălaş, întocmai ca odinioară Betleemul, lume care de Crăciun nu Îl mai aşteaptă pe Hristos, pe Mântuitorul sufletelor noastre, ci îl aşteaptă pe Moş Gerilă sau pe Moş Crăciun [4], aşa cum îl avem noi astăzi, personaje inventate de lumea modernă, cu scopul de a eclipsa „Soarele dreptăţii” [5], de a nu se mai vorbi despre naşterea lui Hristos şi despre „lumina cunoştinţei” [6], de Dumnezeu, de a nu se mai vorbi despre Creator şi planul Lui de mântuire a lumii, ci despre creaturi şi despre planul lor de salvare a lumii, plan în care nu are loc Dumnezeu, uitând, sau nevrând a înţelege, că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Omul cade mereu victimă aceleiaşi ispite: Vreau să ajung dumnezeu, dar fără Dumnezeu.
Suntem datori, aşadar, să păzim nestinsă lumina lui Hristos, şi nealterată tradiţia ei din neam în neam; să păstrăm lumina aceasta în sfeşnicele sufletelor noastre fără să o acoperim, ci să o arătăm tuturor, pentru ca astfel să păzim porunca Mântuitorului nostru care zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” [7]. Făcând aşa vom auzi, cu siguranţă cuvintele: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” [8].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Pe toate le-a clădit Dumnezeu, după rânduiala lor, iar la plinirea vremii [9] „ poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” [10].
Văzând măreţia nemărginită a lui Dumnezeu, să zicem şi noi împreună cu psalmistul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” [11].
Vă doresc din suflet tuturor, cler şi popor, să aveţi parte de Sărbători fericite şi de un An Nou plin de binecuvântare cerească!
[4] Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa o primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie şi îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea îl schimbă total pe Crăciun. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui şi joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Crăciun în Moş Crăciun, care aduce de ziua naşterii Domnului daruri copiilor. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde, colindele de Crăciun.Această legendă este aproape pierduta în zilele noastre pentru că a fost înlocuită cu legenda comercială.
Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns legenda lui Moş Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, ci în cel mai bun caz de cerbi. În timpul regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele după modelul rusesc în "Moş Gerilă".
Un rol important în crearea legendei moderne l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae ca şi un personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicat pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie1823, poemul a devenit în anii următori foarte căutat, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind şi tradus şi publicat în întreaga lume.
În 1860, cotidianul Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într-un costum roşu ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale. Nast este şi cel care a "stabilit" în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.
În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr-o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca-Cola, foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
În ziua de 19 decembrie 2008, Guvernul spaniol a decis ridicarea restricţiilor privind accesul cetăţenilor români şi bulgari pe piaţa muncii din Spania.
În acest mod, începand de la 1 ianuarie 2009, formalităţile pe care trebuie să le îndeplinească un român pentru a ocupa un loc de munca în Spania vor fi aceleaşi ca pentru un cetăţean spaniol, fără a mai fi nevoie de obţinerea unui permis de muncă.
Ambasada României la Madrid îşi exprimă satisfacţia pentru decizia adoptată de Guvernul spaniol, care va îmbunătăţi considerabil viaţa românilor din această ţară.
Ambasada doreşte să aducă mulţumiri pe aceasta cale tuturor celor care au contribuit la obţinerea acestui succes important pentru comunitatea românească.
In ciuda aparentelor, Hristos Se naste si astazi intr-o lume in mare parte la fel de indiferenta fata de El ca si cea a Israelului de acum 2000 si ceva de ani. Nasterea Sa lasa inimile celor mai multi oameni de pe fata pamantului, ba chiar a multora dintre cei botezati si imbisericiti, mai reci decat pestera care L-a gazduit.
Daca incercam o privire mai profunda, vom observa ca cei mai multi dintre noi (si nu vorbesc acum de copii) nu-L asteptam pe Hristos. Am asteptat si asteptam “Craciunul”, dar nu pe Hristos! Am asteptat zilele libere, veselia specifica, voluptatea cumparaturilor, masa bogata, cadourile, atmosfera “feerica”, prilejurile de a petrece, de a ne distra… Am asteptat Craciunulca sa ne bucuram mai curand fara Hristos, dar in ziua… lui Hristos. I-am rapit, I-am confiscat Darul, L-am ucis ca sa ne folosim linistit, liberi si dupa pofta noastra de acest Dar. Asa cum, de altfel, facem cu lumea intreaga, de El creata, pe care o credem a noastra, cu vietile noastre, de El daruite si de El rascumparate cu scump Sangele Sau, pe care iarasi le traim… pentru noi si ca si cum noi am fi stapanii, iar nu Dumnezeu…
Unde e Hristos in toata zarva petrecerilor si a meselor festive de acum? Unde e Hristos in multimea programelor TV murdare, la care toti privesc obligatoriu si “cu religiozitate“, a emisiunilor cu aceleasi muzici lumesti si dracesti, cu aceleasi discutii stupide, cu acelasi strat gros de sclipici al superficialitatii si trivialitatii, cu aceleasi glume proaste si cu aceleasi hahaieli grosolane, cu aceiasi nuri femeiesti expusi nerusinat ca si in toate celelalte zile ale anului, dar… acum si mai dihai, ca deh, “e sarbatoare“…
Dar si pentru noi, multi dintre cei credinciosi, sa recunoastem ca este la fel… Nu stim sa ne bucuram crestineste, nu mai stim sa praznuim duhovniceste, de aceea si noi, dupa ce ne implinim “randuiala” prezentei la Sfanta Liturghie si eventual ne cuminecam… adesea petrecem la fel ca si “lumea”, ne bucuram cu aceeasi bucurie goala, gaunoasa, necurata… ne bucuram fara Hristos! El ne ramane simpla referinta teoretica, conventie. “Stim” ca e Nasterea Lui… Dar traim ca si cum asta n-are nicio legatura cu concretul vietii noastre si nu schimba cu aproape nimic modul in care traim, gandim, ne bucuram…. Hristos nu e nici pentru noi AICI, prezent, viu, in inimile noastre si in constiintele noastre; sau daca L-am simtit cumva, Il facem cat mai repede uitat printre sarmale, cozonaci, flecareli, bancuri, cantece lumesti, filme si show-uri distractive… “DA MUZICA MAI TARE!”…
Hristos Se naste tot singur, umil si nebagat in seama. Prea putini magi si pastori Il mai cauta acum. Si prea multi acoperim, ascundem, facem uitata Nasterea Sa cu multe zgomote, cu multa vorbarie si multe luminite artificiale, cu sclipici, cu beculete si cu fast orbitor. Ca nu cumva sa auzim chemarea Lui… Vrem sa ne bucuram, vrem sa avem neaparat un Craciun fericit, dar… ca sa ne putem bucura, ca sa putem fi “fericiti”… e neaparat nevoie sa ne debarasam de Hristos, ca gandul la El sa nu stea cumva in calea “bucuriei” noastre.
“In lume era si lumea printr-Insul s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit” (Ioan 1:10).
Si astazi Maica Fecioara cu greu gaseste inima in care sa poata salaslui curatia ei, cum nici atunci nu a aflat unde sa poposeasca spre a naste pe Iisus. Cine oare o mai urmeaza astazi in smerenie, in curatie feciorelnica, in ascultare, in dragoste pe Nascatoarea de Dumnezeu? Ce suflet mai este pregatit si azi sa-L nasca in sine pe Dumnezeu, sa-L primeasca in casa proprie?
“…Pentru ei nu era loc la han” (Luca 2:7) …
Dumnezeul ce ni S-a nascut astazi a venit in lume nu ca sa avem ce sa celebram formal si simbolic, nici ca sa ne dea pretext de euforii consumiste, ci pentru nimic mai putin decat ca sa se faca Fratele nostru! Hristos a venit in lume nu doar ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne faca fratii Lui, ca sa ne altoiasca pe trunchiul Sau si sa ne daruiasca Viata din Viata Tatalui.Viata dumnezeiasca adevarata, nu poezie! Viata dumnezieasca adevarata, nu teorie! Viata dumnezeiasca adevarata, nu logoree!Hristos S-a nascut ca noi sa nu mai traim satanei, lumii si noua insine, sa nu mai slujim Nimicului, ci ca sa ne nastem si noi EFECTIV si SIMTIT, in taina Duhului, ca fii ai Tatalui. Scopul Intruparii Lui suntem noi, este nasterea noastra din nou, pentru Imparatia vesnica, prin baia pocaintei! Aceasta este Taina “cea din veac ascunsa” si aceasta este “vestea minunata”ce ni s-au impartasit acum direct din Cer, de Insusi Fiul! Dar cine le mai stie si le mai crede astazi, cine le doreste, cine le primeste?
În zona internetului există o sumedenie de site-uri care oferă posibilitatea de a trimite felicitări cu diferite ocazii, însă mai deloc se găsesc felicitări ortodoxe. Iată ca mănăstirea ortodoxă Hamatoura din Liban ne dă posibilitatea de a folosi felicitări ortodoxe în format electronic. Vă invităm sa le vizionaţi şi să le folosiţi pe cele legate de sărbătoarea Naşterii Domnului şi nu numai. Versiunea în limba engleză, greacă şi arabă.
