1. Dreapta socotinţă ca virtute teologică

Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic fie conştientizare de sine, fie bun simţ. Ea se răsfrânge atât în relaţia mea cu mine însumi cât şi cu lumea, fiind înţelepciunea duhovnicească prin intermediul căreia pot străbate cu bine tot cursul vieţii. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi. La fel, în absenţa trezviei am o viziune distorsionată asupra lumii, înţelegerea ei de adâncime îmi scapă astfel încât nu mai sunt în stare să port acele acţiuni prin care mă voi mântui. Voi încerca să mă refer pe scurt la această virtute urmând învăţătura sfântului Ioan Casian din “Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii” aflat în primul volum al Filocaliei româneşti, tradus de Părintele Dumitru Stăniloae (toate citatele marcate cu ghilimele sunt din această lucrare). Această virtute le întrece pe toate: milostenia, postul, privegeherea, este deasupra oricărei lucrări, şi le dă sensul lor. „Darul acesta de discernământ este un fel de ochi şi de luminător al sufletului“, el ţine dreapta măsură în toate şi tot el comandă să se facă totul după puterile nevoitorului, ca să nu fie nici moleşeală, din prea puţină lucrare, nici acea încordare pe care o ai când te înhami la canoane mai mari decât poţi duce. Dreapta socotinţă se răsfrânge asupra omului însuşi, este capacitatea lui de autoanaliză sinceră, corectă, pertinentă. Ea cercetează gândurile şi faptele omului, descoperind ceea ce e rău şi necuvenit în ele. Dreapta socoteală este înţelepciunea, înţelegerea şi simţirea fără de care nu se poate construi „casa noastră cea dinăuntru” şi nu se poate obţine nici bogăţia duhovnicească. Ea îţi spune ce să faci, când, cum şi cât de mult. Este o adecvare a ta la tine însuţi. Se obţine când, prin obişnuinţă, îţi deprinzi simţurile să deosebească binele de rău. Nicio virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită fără dreapta socotinţă. În cazul deficitului acestei virtuţi nu avem o dreaptă măsură a faptelor, cădem în extreme, mai ales în excese ale ascezei. Iar când ne închipuim mai mult ocrotiţi de harul divin, atunci suntem mai abitir batjocoriţi de diavol. Înşelarea omului are loc mai ales când ne considerăm „aleşi”, ca având o legătură directă cu îngerii sau chiar cu Dumnezeu. Nu mai facem apel la sfatul fraţilor, al celor de un leat cu noi, căci ne considerăm deja deasupra muritorilor de rând. Ei nu sunt „luminaţi”, nu au ce să ne spună, iar rezervele pe care le au faţă de noi, atunci când află câte ceva din ceea ce gândim sau facem, ni se pare că vin din invidie sau necunoaştere, nu dintr-un cuget mai puţin orbit de patimi ca al nostru. E o închipuire nebună în care, dacă stăruim, ne duce la moarte, desigur la cea duhovnicească, dar şi la cea fizică, deorece ne închipuim că suntem capabili de lucruri care depăşesc cu mult capacităţile noastre. Dreapta socotinţă are un aspect paradoxal: o am atunci când renunţ la ea, când cred că nu-mi aparţine şi nu o folosesc. Nu mai opun în faţa lumii judecata mea, părerile mele, dorinţele şi tot ce mai poate fi al meu. Merg, în toate, şi caut sfat la cei mai învăţaţi ca mine: părinţi, duhovnici, oameni îmbunătăţiţi. Nu numai că le caut sfatul, dar îl şi ascult şi îl urmez. „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare.” Dreapta socoteală este o virtute dialogică, este un raport de ascultare, de smerire faţă de alţii. Cu toate că sunt perfect stăpân pe propriile fapte şi nimeni nu-mi poate impune ce să fac, eu totuşi prefer să nu fac de unul singur, după voia mea, ci să dau crezare celor mai înaintaţi duhovniceşte decât mine, chiar dacă asta ar putea să îmi atingă poftele. Auzind acest soi de învăţătură aproape oricare din contemporanii noştri s-ar putea întreba cu mirare şi cu indignare: unde mai sunt eu însumi dacă în toate trebuie să urmez un drum prescris de alţii? Propunerea aceasta de vieţuire poate fi valabilă pentru minori sau pentru debili mintal, dar pentru un om matur, înzestrat cu raţiune de ce să fac mereu această anihilantă şi obositoare ascultare? Şi întradevăr, pentru un contemporan al nostru, pentru care orice formă de autoritate, de orice fel, e un rău care trebuie eliminat, ascultarea de genul celei propuse de creştinismul ortodox devine un mod de strivire a personalităţii, de aruncare la gunoi a individului. Este foarte probabil că nu le putem răspunde unor asemenea persoane pentru că nu ascultă genul de argumente pe care le aduce ortodoxia. Ei duc lipsă tocmai de dreapta socotinţă, iar pentru că nu o au nu se pot nici smeri ca să o obţină. Totuşi, în speranţa că cineva poate, cumva, să fie atins de aripa lină a ortodoxiei, voi schiţa, pe scurt, câteva argumente în favoarea ascultării. Ascultarea e bună nu doar pentru că putem greşi. Ştim, cu toţii, într-o măsură relativ mulţumitoare, să deosebim binele de rău şi să alegem aşa cum se cuvine. Dar în chiar alegerea noastră bună stă mândria că putem alege. Iar mândria e mai rea cu mult decât toate alegerile noastre proaste posibile din cursul vieţii. Sunt apoi şi cazurile destul de dese, şi oricum inevitabile în cursul unei vieţi, în care îţi trebuie fineţe duhovnicească spre a deosebi duhurile. Iar cineva din afară, mai îmbogăţit duhovniceşte, neinfluenţat de dorinţele mele ascunse, chiar dacă le poate observa, poate vedea mai clar decât mine cea ce îmi trebuie. Dacă îndemnul lumii este „fii tu însuţi“, ascultă de propriile-ţi idei, păreri, sentimente, şi mai ales încearcă să îţi satisfaci propriile pofte în orice condiţii ca să fii fericit, eşti cea mai importantă persoană pentru tine însuţi, acordă-ţi tot soiul de privilegii care să te facă să te bucuri de toate, în fine dacă lumea te îndeamnă la toate astea, ortodoxia, mult mai sobră, vine şi le pune stavilă. Ea întoarce gândul şi propune ascultarea care, repetă sfântul Ioan Casian, „te păstreză neabătut pe cale şi te fereşte de cursele vrăjmaşului”. Virtutea deosebirii duhurilor este un dar pe care Dumnezeu îl dă nevoitorilor şi pe care aceştia îl păstrează cu condiţia să nu se încreadă în el. Tot ceea ce părăseşte smerenia devine periculos duhovniceşte. Prin faptul că îţi înfăţişezi gândurile şi intenţiile, prin spovedanie întâi de toate, dar şi prin simpla dezvăluire a lor părinţilor mai sporiţi ca noi, le faci mai slabe. Ele au putere pentru că stau în întunericul minţii, de unde ne domină gândirea şi ne determină comportamentul. „Precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de la om“. Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepţii ideologiilor moderne, ba chiar din contră, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se slefuieşte pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deşarte, toate excesele care mă trimiteau pe calea pierzării. Persoana mea nu poate fi niciodată o creaţie a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab şi neputincios, neînstare să reziste puterilor suprapersonale şi, în orice caz, neînstare să se opună morţii. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voinţa Lui sunt indestructibil şi etern. Rămâne doar, prin dreapta socotinţă, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veşnicie voi avea, alături de El sau nu. Ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalităţii. Ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viaţă.

2. Cruce şi discernământ

Adesea ne minţim in legătură cu propria noastra suferinţă sau cu propriile ispite, pe care refuzăm să ni le asumăm, ignorându-le cum putem mai bine. Şi pentru auto-ascunderea de sine aproape orice mijloc este bun. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât faţă de noi înşine, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui. Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară. Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci, în chip tragic, şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu sinele dispus la compromisuri. Astfel se pot petrece vieţi întregi în falsitate, ratând cu obstinaţie orice şansă de îndreptare. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc. Dacă nu e scos afară prin spovedanie sau măcar prin tratamentul (incomplet faţă de ceea ce poate oferi duhovnicia, dar totuşi mai mult decât nimic) terapiei profane sufletul chinuit se îmbolnăveşte. În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curcă

De Arhimandrit Nektarie Moulatziotis, Egumenul Sfintei Mânăstiri Trikórfou

Orice om raţional, văzând cele întâmplate în ultimii ani în Balcani şi în Patria noastră (Grecia, n.tr.), nu poate decât să se îngrijoreze şi să-şi pună numeroase semne de întrebare.
Într-un mod cu totul deosebit sunt îngrijoraţi cei care au citit profeţiile Sfântului Cosma Etolianul, descrise şi în cartea Mitopolitului Florinei, k. Augustin Kantiotis, precum şi profeţiile Părintelui Paisie.
Înainte de a expune aceste profeţii, aş vrea să trecem în revistă evenimentele politice şi naţionale care au loc în ţara noastră şi în Balcani. Apoi, având la dispoziţie profeţiile celor doi mari Sfinţi ai noştri, putem face comparaţiile de rigoare şi evalua situaţia.

Evenimente naţional-politice
America a făcut bucăţi puternica Iugoslavie, creând mici stătuleţe, sprijinindu-i pe catolici şi pe musulmani. Ulterior au fost instaurate, în urma alegerilor, guvernări după placul Americii.
Un plan identic are America, susţin destui specialişti, şi pentru Grecia. Acest plan “Kissinger” prevede dezmembrarea Greciei.
Un nou stat, numit Albania Mare, ar fi localizat în Nord-Vestul Greciei, coborând până deasupra oraşului Arta. O altă regiune ar forma împreună cu Scopia (FYROM, n.tr.) statul Macedoniei, coborând dinspre nord până înspre Larisa. Al treilea stătuleţ ar fi Thracia.
Vă reamintesc ce a declarat Preşedintele Paralamentului Elen, D-na Ana Psarouda Benaki, cu ocazia depunerii jurământului Preşedintelui nou-ales, k. Karolos Papoulias:
“Preluaţi, domnule Preşedinte, conducerea Democraţiei Elene pentru o perioadă de cinci ani, perioadă în care vor avea loc evenimente semnificative: integrarea europeană va fi propulsată prin votarea Constituţiei, frontierele naţionale şi suveranitatea naţională vor fi restrânse de dragul păcii, bunăstării şi siguranţei Europei extinse, drepturile omului şi cetăţeanului vor suferi transformări, vor fi protejate, dar vor fi şi încălcate de factori şi influenţe noi, necunoscute şi neobişnuite, Democraţia confruntându-se cu provocări şi testând noi forme de guvernare…”
Planul american “Kissinger” era şi este cunoscut conducerii ţării noastre. Primul Ministru al Greciei, k. Konstantinos Karamanlis, ştiind, bineînţeles, acest plan, s-a preocupat să răstoarne planurile Americii.
Cum a făcut aceasta ? Firesc, făcând înţelegeri cu Rusia. Cel mai puternic acord cu Rusia, în afara permisiunii de trecere a conductei „Burgas” prin nordul Greciei, este acordul militar dintre cele două ţări, acord care prevede ca, în cazul în care conducta rusească Burgas – Alexandroupoli – Igoumenitsa ar fi pusă în pericol, Rusia are dreptul de-a interveni militar pentru a-şi proteja interesele de pe teritoriul grec.
Acest lucru a aruncat în aer planul american “Kissinger”. În aceste condiţii, cum să se creeze Albania Mare, statul Thraciei, iar statul macedonean să se întindă până la Larisa ? Dacă ar îndrăzni acest lucru, America ar avea de confruntat armata rusă.
Extrem de inteligentă mişcarea Prim Ministrului elen, care, având spatele asigurat de Rusia, îndrăzneşte şi spune un hotărât NU Scopiei (FYROM).
Domnul Prim Ministru Karamanlis devine însă foarte deranjant pentru America. Trebuie să cadă. Din acest motiv încep scandalurile. Incendiile de pădure care au pârjolit Peloponezul l-au făcut pe Ministrul Administraţiei, k. Vironas Polydoras, să declare în 26 august 2007 că „facem faţă unei ameninţări disproporţionate”, ceea ce, pentru noi înseamnă că facem faţă unei ameninţări a unei ţări cu care nu ne putem compara.
Aceste evenimente au avut loc înainte de alegeri.
America credea că domnul Karamanlis nu va putea câştiga alegerile din octombrie 2007, lobby-ul editorialistic vorbind în continuu despre incapacitatea Guvernului de a face faţă incendiilor. În cele din urmă, Karamanlis câştigă alegerile şi formează şi majoritatea parlamentară, având doar 2 parlamentari în plus, eveniment cu totul neaşteptat pentru America. În luna Martie 2008, urmează NU-ul spus Scopiei; imediat, „interesele americane” încep războiul împotriva lui Karamanlis.
Reamintim cititorilor articolului nostru că, în 1973, atunci când Guvernul elen a spus NU Americii în privinţa aterizării avioanelor militare americane în Cipru, avioane care trebuiau să susţină Israelul, după 6 luni de la eveniment am pierdut jumătate din Cipru.
După NU-ul spus intrării Scopiei în NATO, turcii ameninţă astăzi insulele Agathonisi şi Farmakonisi. Coincidenţă ?
În lunile anterioare am avut în continuu „dezvăluiri” ale unor existente şi inexistente scandaluri pe seama Guvernului, precum Zahopoulos, Omóloga, Cartel, Siemens, Vatopaidi, incendierile din Atena, tulburările interne etc. Ţinta era una singură: ca Guvernarea Karamanlis să pară incapabilă în ochii grecilor (lucru repetat continuu de mass-media), astfel ca America să-l silească la alegeri anticipate şi să-l îngenuncheze…
Dacă aţi fi văzut că familia dumneavoastră ar fi primit brusc, într-o bună zi, vizita Fiscului, apoi, după câteva zile, a celor de la Primărie, iar după alte câteva zile, a celor de la Urbanistică etc., aţi crede că aceste vizite ale oficialităţilor sunt cu totul întâmplătoare sau, mai degrabă, că i-a căşunat cuiva pe familia dumneavoastră ?Acelaşi lucru se întâmplă şi Guvernului elen. Doar fraierii şi părtinitorii nu pot vedea cine este în spatele tuturor acestor evenimente şi de ce poartă război cu Guvernul elen.
Toate cele la care ne-am referit până acum sunt cele care au avut şi au loc pe scena politică internă. Să vedem acum ce spun profeţiile Sfinţilor noştri şi să le confruntăm cu evoluţiile politice şi naţionale în curs.

Profeţiile Sfântului Cosma Etolianul şi a Cuviosului Paisie Aghioritul
1. „Dacă războiul va apăsa de deasupra, veţi suferi multe chinuri. Dacă va împinge de dedesubt, veţi păţi puţine” – Sfântul Cosma Etolianul
Ar trebui să ştim că Sfântul Cosma se găsea în Epir atunci când făcea profeţia, Albania şi Scopia fiind deasupra. Insulele Agathonisi şi Farmakonisi sunt, geografic, dedesubt. O posibilă erminie: Dacă America reuşeşte impunerea planului „Kissinger” care prevede ca viitoare Grecie să se întindă înspre nord doar până la Larisa, atunci se va vărsa mult sânge pentru a se izbuti acest lucru.
Dacă războiul începe de dedesubt, atunci vom pătimi mai puţin. Dedesubt se găseşte Israelul, deja în stare de război.
2. „Când veţi vedea hiliarmen-ul în apele greceşti, atunci se va plini năzuinţa” – Sfântul Cosma Etolianul
Năzuinţa pe care o ştim toţi este, şi pentru Sfântul Cosma Etolianul, eliberarea Constantinopolului.
Ce este însă hiliarmen-ul (το χιλιάρμενο) ? Literal ar putea însemna corabia care a făcut o mie de călătorii (αρμενίζω = a naviga cu pânzele întinse) sau corabia cu o mie de catarge (τα άρμενα = catarge). În vremea Sfântului navele erau cu pânze. Trebuie să fim atenţi, Sfântul nu menţionează mai multe hiliarmen-uri, adică mai multe nave, ci una singură. Adică o navă mare care să aibă capacitatea pe care ar avea-o multe corăbii, însumând mii de catarge. Acesta este hiliarmen-ul.
Având acceptul Guvernului elen, în apele greceşti este prezentă întâmplător, pentru exerciţii militare, o imensă navă militară rusească, lungă de 991 de picioare, cu un echipaj de 2646 de persoane, 12 avioane de luptă, 24 de elicoptere şi 12 lansatoare de rachete cu rază de acţiune de 400 de kilometri etc.
Pentru toţi cei care au văzut nava la televizor, acesta este hiliarmen-ul.
Cum de-a venit flota rusească s facă exerciţii în apropierea insulei greceşti Agathonisi şi să-şi plimbe hiliarmen-ul până înspre Creta ? O fi vorbit, în prealabil, Prim Ministrul grec cu Prim Ministrul rus despre toate cele câte ne face America şi despre pericolul războiului dinspre Turcia, pe spezele Americii ?
Să nu uităm că America, pentru a-şi proteja interesele şi a pune mână pe petrolul Irakului şi a instaura un guvern proamerican în acea ţară, a declarat că Saddam Hussein are arme nucleare şi că întreaga planetă este pusă în pericol un singur terorist ! Astfel, a făcut război, l-a omorât pe Saddam, şi-a aşezat guvern pe placul ei, a luat petrolul dar, firesc, armele nucleare nu s-au dat de găsit.
Intenţionează să facă acelaşi lucru Greciei şi Primului ei Ministru, lui Karamanlis ?
Acum şi aici, însă, lucrurile sunt mai dificile deoarece s-a amestecat şi Rusia. Va îndrăzni America să impună planul “Kissinger” ?
Să vedem, însă, ce a spus şi Cuviosul Paisie.
3. „Când va fi vremea spanacului…” – Cuviosul Paisie Aghioritul
Câţiva militari aşteptau la gardul chiliei Părintelui, la Panagouda. Şi-au ridicat ochii ş l-au văzut venind către ei. A deschis poarta de sârmă şi le-a urat bun venit. Le-a pregătit să se aşeze sub un copac şi a-nceput să discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: Nu mai suport, gheronda. M-am săturat de militărie… Părintele s-a întors, l-a privit şi i-a spus: Tu n-o să renunţi. Tu o să fii Comandantul Apărării atunci când ne vor ataca turcii… Toţi l-au privit plini de uimire. Şi când va fi, gheronda, treaba asta ?, l-au întrebat. Când va fi vremea spanacului, le-a zis, şi a schimbat apoi vorba.
Au trecut mulţi ani de atunci, gheronda Paisie a adormit iar respectivul a rămas în cadrul armatei şi a avansat în grad. În prezent, el este Comandantul Armatei, domnul general Grapsas…
Constituie oare acestea profeţii ? Dacă da, acum se împlinesc, din moment ce suntem deja în „vremea spanacului”…
4. „Ruşii vor avea interese în Grecia şi după război vor dărui grecilor Oraşul” – Cuviosul Paisie Aghioritul
Atunci când gheronda Paisie a spus cuvintele de mai sus, nici un acord nu exista între Grecia şi Rusia în privinţa conductei „Burgas”.
Astăzi, Grecia serveşte interesele Rusiei, iar Rusia are toate motivele să protejeze Grecia pe care o străbate una din cele mai mari conducte de gaz natural ale ei.
Dacă îndrăzneşte America şi-i pune pe turci să ne atace, atunci Rusia, să fiţi siguri, va interveni de partea Greciei, pentru a-şi proteja interesele. Aşa se va plini şi profeţia Cuviosului Paisie.
Rusia va lua Constantinopolul şi strâmtorile Dardanele pentru a întrerupe aprovizionarea turcească, iar mai apoi va dărui grecilor Constantinopolul.
5. „Grecia nu va suferi de pe urma războiului, dar va veni mare foamete pentru câteva luni. Să fiţi gata să o preîntâmpinaţi”– Cuviosul Paisie Aghioritul
Dacă izbucneşte război şi intervine Rusia, sigur se va implica şi America şi alte puteri. Grecia, după cuvintele Cuviosului Paisie, nu va suferi de pe urma războiului, dar datorită izolării internaţionale, va trece printr-o mare foamete. Dacă luăm în calcul şi actuala criză internaţională, se pare că foametea va fi dură.
Aceste lucruri sunt menţionate de profeţiile Sfântului Cosma Etolianul şi ale Cuviosului Paisie Aghioritul. Dacă facem comparaţie între actualele evoluţii ale problemelor noastre politice şi naţionale şi profeţiile Sfinţilor, realizăm că s-ar putea să ne aflăm în decursul desfăşurării acestora.
Evenimentele de mai sus mărturisesc şi strigă un singur lucru: Ortodoxia este credinţa cea adevărată; ea creşte Sfinţi care, cu sute şi zeci de ani în urmă, toate cele câte Dumnezeu le-a spus la ureche ni le-au transmis până astăzi. Limpede vedem că mâna lui Dumnezeu se ascunde în spatele istoriei omeneşti.
Limpede văd şi credincioşii, Noul Israil fiind ei, cum mâna lui Dumnezeu conduce neamul omenesc. Este necesar să ştim cu toţii că ţinta lui Dumnezeu este una, mântuirea omului.
Sfinţii au slujit cu smerenie acest plan care are drept scop pocăinţa şi mântuirea acestui neam. Singura cale spre mântuirea noastră este smerenia (η ταπείνωση) şi pocăinţa (η μετάνοια), singurele în stare să întoarne toate nenorocirile şi să le amâne pentru altă vreme, atunci când oamenii nu vor mai voi să se pocăiască.
Fie ca această vreme a nepocăinţei să nu fie în generaţia noastră.

Sursa : Presa Ortodoxa

Interviu realizat de rasofora Neonila cu Pr. Dan Bădulescu
Revista "Atitudini", nr.4, ianuarie 2009
- Care credeţi că ar fi cea mai viabilă atitudine pentru viaţa Bisericii la ora actuală?
- Rugăciunea.
- Atât?
- Aţi spus care ar fi cea mai viabilă, căci sunt mai multe, sigur: rugăciunea, mărturisirea…
- Raportat la problemele de azi, pentru că rugăciunea este dintotdeauna, şi nu trebuie să lipsească.
- Şi postul, şi rugăciunea, sigur…
- Credeţi că există vreo problemă în atitudinea noastră mărturisitoare?
- Mă leg de ceea ce a spus părintele Arsenie Muscalu la o conferinţă ASCOR: Trebuie să ne umplem de Duhul Sfânt, căci dacă n-am face lucrul acesta, chiar dacă cunoaştem toate conspiraţiile, atunci tot o să te lepezi, deşi ai cunoştinţa. Dar harul te ajută să mergi până la capăt şi chiar îţi dă ce să grăieşti, cum le zicea: «Nu vă îngrijiţi ce veţi grăi şi ce veţi face…». Când vine momentul, atunci ieşi în faţă şi le vei spune ce ai de spus. Deci, dobândirea harului Duhului Sfânt este în toate epocile, ea este universal valabilă. Iar odată ce am dobândit nişte cunoştinţe pentru un caz concret, atunci trebuie şi mărturisite; trebuie ieşit în faţă şi mărturisit fiecare la nivelul lui. Monahii au mărturisirea lor, noi – preoţii, laicii facem fiecare mărturisirea cu sprijinul Duhului Sfânt.
- Dobândirea Duhului Sfânt necesită o golire a sinelui nostru. Cum vedeţi la intelectualul de azi, la elită, această lepădare de sine?
- În primul rând, pentru mine, elita Bisericii sunt monahii, nu intelectualii, nicicând; monahii prin definiţie sunt. Aşa, că au şi putregaiuri, dar monahismul ca atare, este el însuşi o elită. Iar intelectualii pot fi, să zicem, o elită în cadrul laicatului, cum zic ei acolo; dacă asta ar fi elitele. Dar pot să fie artişti, pot să fie şi oameni cu mai puţin bagaj intelectual. Elita creştină este cea mai râvnitoare; sunt oamenii cei mai duhovniceşti. Călugării trebuie să fie oameni duhovniceşti, că dacă nu sunt, atunci nu înţeleg de ce s-au făcut călugări. Mirenii, înseamnă şi cei din lume. Noi suntem mai lumeşti. Posibilitatea noastră să fim mai duhovniceşti este mai mică decât a celor din mănăstire. Se spune că este egal, dar nu este egal; nici pe departe nu e. Nu spun că noi nu avem condiţii de mântuire. Ne mântuim în lume şi în familie, dar a fi oameni duhovniceşti… Marii duhovnici sunt mai toţi călugări. Şi aşa este corect şi drept să fie. Iar intelectualilor de care spuneaţi, care nu sunt monahi, nu poţi să le ceri măsurile duhovniceşti ale părinţilor athoniţi sau sihastri. In schimb, pot da o mărturie în cetate – că asta trebuie să facă ei – care reprezintă lucrarea lor. Deci nu-i cerem unui Hurduzeu să aibă lucrarea părintelui Proclu; şi nici mie. Nu trebuie să fiu nici Hurduzeu, nici părintele Proclu. Eu am o lucrare a mea, sau voi… Fiecare să lucrăm, că e simfonie. Nu sunt toţi viori şi toţi contrabaşi. Există o paletă de instrumente…
- În spatele dirijorului, care ar trebui să fie legea harului, adică Domnul nostru? În spatele dirijorului mai sunt câteva umbre care mimează dirijorul Privirea celui care cântă în orchestră mai scapă şi se mai uită la umbră şi greşeşte şi se ia după acela şi zice că el e dirijorul.
- Au spus părinţii pustiei care era cea mai mare virtute. Şi nu smerenia a fost, ci discernământul. Şi mai dăm un exemplu: Sfântul Pavel, pe vremea când era Saul din Tars, nu avea discernământ. Avea o râvnă foarte mare, dar complet orbit de asta; neavând discernământ să vadă cine este Hristos, pe cine prigonea el. II omorau pe Sfântul Ştefan, îi lumina faţa, şi el zicea: da, da, bun…Deci ce arată aceasta la el? Ce păcat? Completă lipsă şi orbire duhovnicească; discernământul care, în loc să vadă martirul, vedea un ticălos, un duşman al lui Dumnezeu. Deci, acesta este caz flagrant de lipsă de discernământ la un mare Apostol. Atunci, asta ne confirmă că ce au zis părinţii în pustie e mai mare şi ca smerenia, şi ca ascultarea, şi ca tot. Asta este cu Sfântul Pavel. El, în clipa în care a avut discernământ, s-a luminat şi s-a transformat. Din prigonitor a devenit Apostolul neamurilor. Dar ce s-a schimbat la el? Numai discernământul, că râvna o avea, credinţa o avea, era drept, dar nu discernea duhurile.
- I-ar fi dat Dumnezeu darul acesta al discernământului dacă nu era drept?
- Nu. Şi râvnitor, iubitor de Dumnezeu, era în stare probabil şi de sacrificiu, s-ar fi şi jertfit. Avea toate acestea, plus iubirea şi celelalte pe care le spune el. Dar discernământul, după părerea mea umilă, a făcut de la Saul, la Pavel. Discernământul acesta nu este o lucrare omenească, proprie; nu poţi să fii înţelept, ci doar Duhul Sfânt dă discernământul. Iar ne întoarcem la părintele Arsenie. Dobândind harul, atunci ne întăreşte şi la discernământ; şi atunci când înotăm în marea aceasta de informaţii… şi dirijorul adevărat, şi cei care fac pe dirijorii… noi să începem să discernem care e adevăratul dirijor. Pentru că prin propriile puteri omeneşti ne înşelăm, suntem ca Saul.
- Mi se pare că efortul acesta al inteligenţei româneşti prea mult încearcă să-şi specializeze ochelarii din întuneric, să vadă în întuneric. Aici e problema; toţi suferim de diferite probleme, de diferite boli, uitând că mai degrabă trebuie să căutăm leacul. Ştim care-i leacul, ni s-a zis. În ce suntem una şi ce ne dă unitate, decât acest leac care este Hristos. Deci, căutând lumina, o să înţelegem şi lucrările întunericului şi o să ne ferim de ele. Deci, mă gândesc, cum să primim acest discernământ, cum arătăm că-l vrem? Încercând să ne croim loc printre diferitele jocuri de întuneric, sau uitându-ne la lumină, obişnuindu-ne cu ea?
-Tot de la părintele Arsenie, un alt sfat… Zice să nu dăm atâta importanţă lucrărilor satanei. Avem şi o tendinţă greşită, să le dăm multă amploare şi ele, de fapt… uite: înaltul Corneanu a făcut…, ăla a făcut, ăla a făcut… Permanent suntem într-o morişcă de asta în care noi n-ar trebui să le dăm atâta amploare. Adică, le-am văzut, le-am constatat şi mergem mai departe. Să nu ne mâncăm ficaţii neapărat cu ele şi să nu dăm atenţie maximă acestor aspecte negative, care se vor înmulţi. Ele au tendinţa să ne copleşească. Şi n-o să scăpăm de ele; că mâine, poimâine moare Corneanu şi vine altcineva. Nu scăpăm… Că nu e o persoană, e o metastază. Organismul Bisericii e cuprins de un cancer generalizat şi ne apropiem de vremurile din urmă şi se vor înrăutăţi toate lucrurile astea; să fim convinşi că aşa mergem, spre o stare rea şi să fim ca Sfântul Siluan care zice: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Pentru că n-a rămas cu mintea în iad, ci tot la Dumnezeu, adică ochiul şi ancora. Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Şi atunci, chiar dacă eşti cu mintea în iad şi constaţi că lucrurile sunt rele – şi să nu ne facem iluzii că se vor redresa – ei, civilii, mai au o oarecare nădejde că, organizându-se, mai dreg ceva, mai ales politic. Eu nu am acest optimism, cred că lucrurile sunt vătămate rău şi nu ne ancorăm în soluţii omeneşti şi organizatorice, ca să salvăm societatea. Nu văd salvarea asta.
- Cred că trebuie o lepădare de sine. Ştim că sfinţii mărturisitori din temniţele comuniste au lepădat tot…
- Noi nici nu suntem la măsura lor pentru că dacă noi am fi supuşi unui fenomen Piteşti, nu-l ducem. Noi avem o măsură… suntem mult mai neputincioşi şi atunci nu ne putem compara cu aceia. Şi atunci, măcar să mărturisim la nivelul posibilităţilor noastre. Ei sunt modele, dar nu ne putem asemăna lor, sau părintelui Calciu, sau părintelui Justin sau ăstora care au trecut prin închisori şi au scăpat, suntem aşa departe şi fizic, şi moral – suntem mult mai mici în măsuri. N-avem măsurile lor. Se spune că cei din urmă vor fi mai mari ca cei de acolo, dar nu ştiu cum să spun, mă văd mai mic în orice privinţă şi nu ştiu dacă o să primesc eu harul să rabd torturi ca mucenicii. Şi măcar aşa, cu paşii ăştia care sunt, dar cât se poate permite. Deocamdată persecuţia nu e declanşată ca pe vremea lor. Se permite o oarecare libertate, o marjă de exprimare şi noi trebuie să profităm, cum a zis Serafim Rose. Zice: „spuneţi acum cât încă se mai poate vorbi ceva”, că e mai rău decât credem, zic eu.

Sursa: blogul lui Rafael Udrişte

Circa 15.000 de persoane au manifestat, duminica, la Paris, in favoarea vietii, impotriva avortului si eutanasiei, intr-un eveniment de o amploare deosebita.

Manifestanti din 10 tari, printre care si Romania, au raspuns apelului unui colectiv de asociatii si grupari provita, cerand ca Europa unita sa apere si sa respecte viata incepand cu momentul conceptiei si pana la moartea naturala.

Francezi precum si delegati ai unor organizatii laice sau ordine religioase din Spania, Italia, Polonia, Irlanda, Slovacia, Germania, Austria, Elvetia si Romania au marcat astfel cea de-a cincea editie a „marsului pentru viata”. Fara caracter denominational sau politic, acesta este, conform organizatorilor, cea mai mare manifestatie pro-life din Europa si se desfasoara anual in capitala Frantei. Prima editie a avut loc în 2005, cand organizatiile pro-vita franceze au comemorat 30 de ani de la legalizarea avortului, sub lozinca: “30 de ani sunt de ajuns!”.

Participantii, in marea majoritate tineri si foarte tineri, au purtat inscriptii in diferite limbi cu mesaje precum „Avort, eutanasie – ajunge”, „Marsul vietii”, „Europa – apara viata!”, „Nu va atingeti de viata – viata este sacra” sau „Primul dintre drepturile omului este dreptul la viata”.

Marsul a parcurs una din arterele importante ale Parisului, intre Piata Republicii si Piata Bastiliei. Pe tot parcursul evenimentului, participantii au cantat si scandat neobosit, antrenand impreuna cu ei si multi trecatori. Ajunsi la punctul terminus al traseului, manifestantii au luat cu asalt coloana din centrul pietei – unde acum mai bine de doua secole se inalta Bastilia, simbolul represiunii – inconjurand-o cu bannerele, pancartele si steagurile lor.

Marsul din 2009 a avut o tematica mai ales europeana, avand in vedere ca peste doar cateva luni vor avea loc alegeri pentru Parlamentul unional.

Intr-un mesaj comun transmis politicienilor din toate tarile Europei, manifestantii au cerut legi care sa respecte viata umana incepand de la conceptie si abolirea avortului, in toate cele 27 de tari ale Uniunii Europene. De asemenea, se recomanda o politica protectionista unitara pentru familie, care sa ajute femeile in criza de sarcina.

In numele organizatorilor, Paul Ginoux a denuntat, intr-o declaratie pentru AFP, presiunile facute de organismele europene asupra ultimelor trei tari europene care respecta viata umana, Irlanda, Malta si Polonia. Paul Ginoux a amintit si criza demografica tot mai acuta in care liberalismul de stanga a aruncat Europa. In mod simbolic, dar deloc intamplator, a spus el, manifestatia are loc in Franta, singura tara din Europa in care natalitatea atinge pragul de inlocuire a populatiei (2,1 copii/femeie), in toate celelalte state de pe continent inregistrandu-se scaderea si imbatranirea acuta a populatiei.

La invitatia colectivului “30 de ani sunt de ajuns!” in Franta s-a aflat si o mica delegatie din Romania. Presedintele si vice-presedintele Asociatiei Pro-Vita – Filiala Bucuresti s-au molipsit la randul lor de energia si devotamentul miilor de tineri iesiti pe strazile Parisului si au profitat de ocazie pentru a cunoaste sau a strange legaturile cu organizatii similare din alte tari.

Mai multe detalii la www.enmarchepourlavie.info

Context international nefavorabil

Manifestatia din 2009 vine intr-un moment dificil pentru miscarea prolife internationala. Atat Europa cat si SUA par sa fi cazut complet sub influenta “culturii mortii”.

Consiliul Europei a votat in aprilie 2008 o rezolutie care ataca mai dur ca niciodata legislatia pro-vita existenta inca pe continent. De asemenea, Parlamentul European a adoptat la randul sau, pe 15 ianuarie 2009, o rezolutie neobligatorie pe tema „situatiei drepturilor fundamentale in Uniunea Europeana”. Rezolutia initiata de europarlamentarul comunist Giusto Catania, ar putea conduce la legalizarea avortului în ţările unde acesta este interzis. Despre acest act, Anthony Ozimic, secretarul cu probleme politice al SPUC, a declarat, citat de Asociatia Provita Media: „Rezoluţia reprezintă o presiune, sub formă de recomandare, ca avortul să devină un drept în toate ţările membre ale UE. Rezoluţia încalcă legile naţionale privind obiecţia de conştiinţă privind avortul şi finanţarea avortului de la bugetul public. Ea cheamă, de asemenea, la aşa-numitul ‘drept la avort’, însă nici un tratat de drept internaţional sau privind drepturile omului nu recunoaşte un asemenea drept”.

SPUC a cerut mai multor lideri religiosi, dar si organizatiilor pro-vita din toata Europa sa lucreze pentru a face din dreptul la viata o problema de politica de vârf.

Lobby-ul pro-avort cere acum o directiva (lege europeana) care sa alinieze fortat legislatia tuturor tarilor europene la cea mai dura legislatie pro-avort.

In SUA au trecut doar cateva zile dupa investirea ca sef al statului a lui Barack Obama, considerat de unii drept cel mai pro-avort presedinte american. In a treia zi a mandatului sau, Obama a abrogat un decret care interzicea finantarea din fonduri publice a organizatiilor pro-avort care actioneaza in afara SUA („politica Mexico City”). De asemenea, presedintele SUA este asteptat sa semneze in scurt timp cea mai radicala lege privind avortul de la legalizarea acestuia, in 1973.

Video:

Clopotul şi clopotniţa au fost introduse în primul mileniu al creştinismului. Dar, mai întâi, a apărut toaca şi numai apoi clopotul. Simbolistica lemnului este legată de lemnul crucii. Toaca este confecţionată cel mai des din lemn de fag, dar şi din alte lemne, în funcţie de rezonanţa dorită, mai rar din fier. În general, toaca se foloseşte pentru a chema credincioşii la slujbă. În anumite perioade, cum ar fi între Joia Mare şi Paşte, nu se trage clopotul, ci se bate numai toaca. Toate bisericile românesti au clopote, în timp ce numai o parte din ele au şi toacă (mai ales bisericile vechi şi mănăstirile).

Toaca este o scândură de lemn (sau o placă groasă de fier) încovoiată, pe care se bate, la biserici şi la mănăstiri, cu unul sau două ciocănaşe, la orele fixate pentru rugăciune; bătaia se face în mod ritmic şi cu multe întorsături muzicale; toaca de lemn e adesea o scândură lungă de 2-3 m, lată de 20 cm, şi se poartă (adesea la mănăstiri) de către călugări sau călugăriţe, care o ţin de mijloc cu mâna stânga, iar cu cea dreapta se bate în ea cu un ciocănaş. Toaca de lemn este deobicei de 2 feluri: o toacă fixă şi o toacă portabilă (cu aceasta din urmă se înconjoară biserica / mănăstirea). Toaca portabilă se bate cu o singură mână, toaca fixă se bate cu ambele mâini (fiind susţinută). Toaca de fier se bate la anumite sărbători mari, ca de exemplu la Paşte (ca şi toaca de lemn portabilă); atunci se bate împreună cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.

Timpul când se bate „toaca”: „pe la toacă” înseamnă pe la ceasurile 15-16 după amiază (se bate când se apropie slujba de seară – vecernia).

Toaca se utilizează in toate ţările ortodoxe, inclusiv în lăcaşurile de cult greco-catolic. Poate fi amplasată în clopotniţă sau undeva sub streaşina bisericii. Ea se bate, de obicei, la inceputul diferitelor slujbe şi mai ales la slujbele de noapte. Există însă destule variaţii de la o parohie la alta. Toaca nu înlocuieste clopotul, deci pot fi folosite simultan. Astăzi s-a format o adevărată artă în jurul clopotelor şi toacei. Clopotul şi toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, şi tot aşa, de trei ori fiecare.

Părintele Constantin Necula, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, a susţinut o conferinţă la invitaţia a doi foşti elevi ai Seminarului Teologic din Făgăraş, Alexandru Dădârlat şi Mircea Laza. Tema conferinţei care a avut loc miercuri, 6 iunie, a fost „Tinerii şi provocările Ortodoxiei“. Vă prezentăm în continuare răspunsurile părintelui, care a călătorit mult mai ales în Italia, la câteva întrebări legate de situaţia tinerilor plecaţi la muncă în străinătate şi mai ales a copiilor rămaşi acasă.

Eroismul copiilor noştri
Ce poate face un profesor pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate? Am observat că aceştia sunt mult mai agitaţi decât ceilalţi copii, mai neînţelegători…Cred că mai degrabă neînţeleşi. În România cel mai nenorocit sistem e divorţul prin muncă. Aţi remarcat cum pot şi locuind împreună să divorţeze părinţii, pentru că se mai văd seara la 10, pentru că în rest sunt preocupaţi de ale lor… Nu mai apucă să comunice nimic despre creşterea propriilor copii, fiind ei poate chiar educatorii altor copii. Eu cred că în primul rând profesorii ar trebui să creeze o plasă de rezistenţă, de siguranţă. Ca la un circar care se dă peste cap la înălţime. Copii aceştia practică de fapt unul dintre cele mai periculoase salturi la trapez. Multiplu salt mortal (nu mai e vorba de triplu salt), pentru că ei fac asta în fiecare zi… Gândiţi-vă că într-o casă unde amândoi părinţii sunt prezenţi când un copil face febră, percutează amândoi sau măcar pe rând fac cu schimbul la priveghere. Dar într-o casă unde cea mai mare persoană are 12 ani şi creşte copilul de 7 şi pe frati-su de 5 ani cine să privegheze? Deci copiii sunt efectiv daţi morţii, inclusiv fizice.Ce este dramatic este că părinţii conştientizează lucrurile acestea, dar aduc următorul argument: „Da, părinte, dar noi mergem să muncim, să ne întoarcem şi să ne facem casă!“ Dar dacă facem o casă în care nu mai are cine locui? Pentru că în acea casă nu vor mai sta copiii noştri, ci răposaţii noştri copii, avortaţii societăţii, răstigniţii noştri copii. Şi atunci nu mai e o casă, ci un templu al propriilor noastre orgolii, absolut devalorizate.
Nevoia unui zâmbet…
Ce are de făcut un profesor este să aibă o listă foarte fermă cu copiii pe care îi are în dirigenţie sau în consilierat. Şi să încerce să stea în fiecare zi o secundă faţă în faţă cu ei şi să le zâmbească. Copii se pot hrăni cu zâmbetul acesta, au mare nevoie de el. Pentru că societatea modernă a creat dădaca electronică, extrem de periculoasă, care este televizorul. Îl iei pe copil, îl pui în faţa televizorului: „Gică, centrat pe desene! Nu mişti, că am treabă!“ Şi Gică săracu nu mişcă, pentru că lui îi place. Am auzit la şcoală la fiul meu doi copii povestindu-şi desene animate: „L-ai văzut pe dracu’ ăla roşu cum i-a băgat cornu’ lu dracu’ ăla negru şi cum…“ Deci copiii au luat-o razna! Şi revin, nu numai copiii celor plecaţi, ci şi ai celor rămaşi care sunt plecaţi tot timpul.Una dintre soluţiile reechilibrării României este întoarcerea părinţilor la copiii lor. Mama să stea mai mult acasă cu copiii. De exemplu femeia să fie plătită pentru 8 ore, dar să nu muncească decât 4, iar celelalte 4 să fie obligatoriu cu copiii. Într-o parohie oarecare, nu vă spun unde, preotul de acolo a dat peste un filon de aur… Şi a reuşit ca periodic să scoată din serviciu câteva mame şi să le dea cu totul copiilor lor, acolo unde a simţit că lucrurile nu merg bine. Experienţa a reuşit! Copiii nu au nevoie de proiecte sociale, ei au nevoie de mame, de taţi, de bunic, de bunică… N-au nevoie de şcoală, unde de multe ori se oligofrenează… Noi ne retardăm copiii în sisteme educaţionale. Noi sistematic ne batem joc de darul natural dat de Dumnezeu neamului acestuia: creierul românului, care a ajuns varză de Bruxelles, în cel mai bun sens al cuvântului. În batjocorirea aceasta de sensuri copilul nu poate să-şi recapete demnitatea decât prin ieşirea din starea de varză. Ori la asta nu poate lucra numai Biserica, sau profesorii. La asta poate lucra numai treimea familie, Biserică şi şcoală. Că de societate şi stradă… merci beaucoup, vedem unde ne duce marea educaţie de băutură… Ce mă înspăimântă însă este că de fapt noi nu căutăm soluţii. Noi ştim numai să ne lamentăm cât mai sloganistic: „Vai de noi, ne piere neamul!“, „Vai de noi, copiii….“Ce recomand profesorilor, de religie sau de orice fel, este să caute să identifice cine sunt copiii, în ce direcţie se îndreaptă şi să vadă cât pot oferi acestora pentru a echilibra disconfortul din casele lor. Şi ajutaţi-i să scoată televizorul din priză…
Occidentul, pădure plină de ţepe
Foarte mulţi dintre tinerii din Făgăraş au părăsit ţara şi foarte mulţi dintre elevi vor să plece în Italia, Spania sau Statele Unite. Cum ar putea interveni Biserica pentru readucerea lor?Biserica nu readuce pe nimeni. E atât de largă încât îi poate cuprinde liniştită pe toţi, indiferent de colţul în care se duc. Ce poate face Biserica? Să le arate cimitirul. Să le arate că au un loc de aterizare… Că şi „tâmpiţeala“ asta cu plecatul peste hotare ţine 5-6-7 ani. Cam atâta merge, după aceea ţi se cam „agurideşte gura“… E fain, domnule, ai bani, ai maşini… Dar câţi bani credeţi că puteţi câştiga în occident în acest patinaj artistic de evadare din România? Vine o vreme când toate astea se astupă şi efectiv îţi astupă izvoarele din suflet. Şi începi să te sufoci. Cam asta se întâmplă când pleci dincolo cu vise măreţe. Jumătate din cei care ajung acolo constată că occidentul este o pădure plină de ţepe. Ţepele sunt foarte bine parfumate: „A, bună ziua, bine aţi venit, ne bucurăm că avem un prost care să lucreze pentru noi… Ce aţi fost în ţară? Medic? A, interesant, avem nevoie de o femeie de servici!“ Şi în momentul acela toată demnitatea se duce… Sigur, ca femeie de servici în Italia poţi câştiga mai mult decât câştigi ca medic în România. Dar asta e altă mâncare de peşte, pentru că în acelaşi timp acolo consumi mult mai mult ca să supravieţuieşti. Aveam un prieten intelectual, care câştiga foarte mult, 10 mii de euro pe lună, unul dintre cele mai fericite cazuri. „Bun, zic, şi cât dai pe chiria aia în buricul Parisului?“ „7 000 de euro.“ Şi eu zic: „Băi Gică, hai mă acasă, că de banii ăia ne facem casă!“Biserica îi însoţeşte spiritual pe oamenii aceştia. Aţi auzit cum sunt pomeniţi, pe lângă cei călători, şi cei plecaţi. Familiile nu se rup în esenţă. Să nu vă închipuiţi că copilul unor părinţi plecaţi în Spania nu mai este copilul părinţilor lui. Dimpotrivă, aşteptarea sporind, parcă sporeşte şi calitatea de tată şi de mamă. Din nefericire avem suficienţi pe care îi aducem în pachet acasă şi asta mă întristează cel mai tare. Acum un an, în apropierea Paştilor, a murit copilul unor vecini de-ai mei la care ţin foarte mult. Pe mine m-a impresionat foarte mult că în aşteptarea lui nu mai conta nici un fel de sărbătoare. Când ţi se întoarce copilul la pachet acasă chiar nu mai contează nici un fel de sărbătoare…
A consemnat Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 – iulie 2007 : Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi

Sursa: ramura înflorită

… mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa-n palme

(VALERIU ANANIA)

Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud… Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim dintre paginile volumului său de „Memorii”, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj. Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă însfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii hortiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională, reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”. Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen” nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul – şi nu numai el – le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu „domnilor colegi”, „domnişoarelor colegi” – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu „Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem”… „Băieţii” au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu „voi” şi „vouă”, „ale voastre”, până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.

„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student, ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. ”Nu primesc ordine de la nimeni” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva. Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor Universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.

După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist – tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Aceasta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946… „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie…”. În multe alte rânduri, autorul „Memoriilor” de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Răzvan Ionescu

Articol preluat de pe Ferestre în pridvor

Puşcăria se trece dormind…libertatea înseamnă stare de trezie…

(VALERIU ANANIA)

„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul „Memoriilor” de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist, la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului. Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu) asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arihereului vicar Veniamin Pocitan care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde (culoarea legionarilor – nota mea) şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.
Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe facultăţi de teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de medicină şi Conservatorul de muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, Lagărul de la Tg. Jiu, Închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”. 23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale „Memoriilor”. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.
La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pantecele neostoitelor lighioane, sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la Închisoarea Curţii Marţiale când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii”- explică autorul.
Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: – Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: – Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:
„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
- Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.
- Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.
Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul „Memoriilor” a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se, şi să ne, vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt „Steaua zimbrului” şi „Meşterul Manole”.
Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

Răzvan Ionescu

Sursa articolului: Ferestre în pridvor