“Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou in acelasi pacat, sau intr-altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:

Intaia pazire: Aducerea aminte a pacatelor

Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savarsit. Asa iti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: “Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale!” (Isaia 43, 25-26). Aceasta sa faci – adica sa-ti amintesti pacatele tale – nu ca sa-ti chinuiesti cugetul, iti spune dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia IV la Statui), ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu zburde in patimi si sa nu mai cada iarasi intr-aceleasi. Ca sa cunosti, prin aducerea aminte, marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu, ca sa-ti ierte atat de multe pacate, precum si Pavel si-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cat de mare este harul lui Dumnezeu pune Gura de Aur (Cuvantul 36 la I Corinteni).

Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cand si-o aminteste, tremura si se infricoseaza, si frica aceasta il face sa nu mai cada iarasi in aceeasi primejdie. Astfel David, si dupa ce i-au fost iertate pacatele, si le amintea intotdeauna si le avea inaintea ochilor lui. De aceea si zicea: “Si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 14).

Daca voiesti – iti spune Sfintitul Augustin – sa-si intoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea inaintea ta, sa le privesti si sa plangi pentru ele. Daca tu vei scrie si-ti vei aminti pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te incredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, Dumnezeu le va scrie si-Si va aminti de ele. Si iarasi, spune acelasi: “Caci nu este nici un alt asemenea leac, pentru iertarea pacatelor, precum neincetata lor aducere aminte si necurmata lor osandire” (Cuvantul 2, Cum ca spre folos este ca proorocirile nu sunt limpezi).

Te sfatuieste insa Sf. Marcu Pustnicul, ca atunci cand iti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa-ti amintesti de ele nu dupa felul lor, aducandu-ti in inchipuire imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fie din pricina ca, fiind tu, inca, impatimit si iubitor de placeri, poftesti iarasi la ele si te tulburi; fie ca, aducandu-ti aminte de ele, dupa chipul lor si cu durere, sa nu cazi in deznadejde.

Mai cu seama aceasta sa te feresti cand este vorba de pacatele trupesti pe care le-ai savarsit: sa nu-ti aduci in minte imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca iti intinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savarsit multe pacate, cu care ai maniat pe Dumnezeu.

A doua pazire: Sa fugi de ceeea ce este pricina a pacatului

A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca, potrivit cu legile filozofilor, aceleasi pricini aduc intotdeauna si aceleasi urmari. Fugi, dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si intovarasirea cu cei fara randuiala si, mai cu seama, fugi de vorba si prietenia cu oamenii cu care ai pacatuit trupeste; fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se indeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai in casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat si – pe scurt – fie ca este unul dintr-ai tai, si prieten. Caci despre acestia a vorbit Domnul: “Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena” (Matei 5, 29).

Si sa nu te increzi niciodata, zicand: eu pot sa ma intovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam. Inselator este gandul acesta, fiindca sta scris: “Nu te increde in dusmanul tau niciodata” (Isus Sirah 12, 10).

Si unii dascali sunt de parere ca acel prea intelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapanei sale, de buna seama ar fi cazut in pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea intr-insa, dar cine o indrageste, acela va cadea: “Cel ce iubeste primejdia, in primejdie va pieri“ (Isus Sirah 3, 24). De aceea si dumnezeiescul Gura de Aur, spune: “Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea intr-insele” (Cuvantul 15 la Statui).

A treia pazire: Marturisirea cea deasa aduce cinci lucruri bune

De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa incat, daca este cu putinta, sa alergi indata la duhovnic, nu doar cand vei savarsi un pacat mare si de moarte, ci si cand vei savarsi unul mic si care se iarta. Fiindca, dupa cum ranile care sunt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele, cand sunt marturisite, nu sporesc, dupa cuvantul Scararului: “Vanataile, care sunt date la iveala, nu se vor inrautati ci se vor tamadui” (Cuvantul 4, pentru ascultare).

Berzele au un obicei: cand li se strica cuibul, nu se mai duc acolo; asa si demonii fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, isi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus demonii insisi unui barbat imbunatatit, ca – adica – nu au inlesnire si nici putere impotriva cui se spovedeste des. Si pe langa acestea au mai spus ca, in vreme ce omul se afla nespovedit, toate madularele lui sunt ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a savarsi binele. Si, cand se va fi spovedit, numaidecat ele sunt dezlegate.

Si pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scaldat doar o singura data in Iordan, ci de sapte ori – decat pentru a ne invata pe toti, mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti – sa ne spovedim de sapte ori, adica des si de multe ori ( pentru ca numarul sapte se foloseste pentru: “de multe ori”, in dumnezeiasca Scriptura). Si, ne mai invata sa ne scaldam in apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca intr-insul boteza Inaintemergatorul “Botezul pocaintei, intru iertarea pacatelor” (Marcu 1, 4).

Am spus sa se marturiseasca des si prea cinstitii patriarhi si arhierei si duhovnici si preoti, ca sa rastorn obiceiul prea rau, care domneste in multe locuri, ca asemenea sfintite fete sa nu se spovedeasca. Intr-adevar, ma minunez din ce pricina se indeamna sa faca aceasta.

Daca, pe de o parte, socotesc ca ei nu fac pacate, sa ma ierte, dar socoteala aceasta a lor este gresita, fiindca Evanghelistul Ioan striga: “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine” (I Ioan 1, 8). Si, deoarece, numai Papa, ca un mincinos, si-a luat indrazneala sa se laude a fi fara de pacat dar niciodata vreunul din patriarhii sau arhiereii rasariteni.

Iar, pe de alta parte, daca socotesc ca, fiind fete sfintite, nu au datoria sa se spovedeasca des, ca si mirenii, nici aceasta socoteala a lor nu este indreptatita, fiindca dumnezeiescul Iacov, cand a spus: “Marturisiti-va unul altuia pacatele” (Iacob 5,16), nu a deosebit pe cei sfintiti de mireni, ci, de-a dreptul si fara osebire, a spus sa se spovedeasca si cei sfintiti si mirenii.

Fiindca, si doctorii cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, si prooroci de alti prooroci, cand pacatuiesc, dupa dumnezeiescul Gura de Aur, care spune: “Atunci a mers catre David Natan, prooroc catre prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tamaduieste pe sine? Ci, precum doctorii, cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, pentru ca boala le vatama mestesugul, la fel si aici” (Talmacire la Psalmul 50).

Iar daca se si rusineaza, sa ia pilda, de la arhiereul Potamon, care s-a marturisit, nu inaintea unui duhovnic, ci a unui intreg sinod. Daca un Ioan Evanghelisul a dat marturie: “Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele” (1 Ioan 1, 9), aceste sfintite marimi de ce sa nu se marturiseasca?

Pentru aceasta, prea sfinti Parinti, ma inchin voua si va rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, sa va spovediti si sa nu dati o rea pilda mirenilor, sa nu se spovedeasca nici ei. Ci precum va faceti chip al tuturor bunatatilor si pilda pentru ei, asa sa va faceti si o buna pilda pentru deasa marturisire. Ca si Simeon al Tesalonicului spune ca arhiereii si preotii trebuie sa slujeasca si sa se cuminece cu luare aminte si cu umilinta si cu marturisire.

Pentru ca deasa marturisire, pe langa ca slabeste puterea demonilor, precum am spus, mai aduce inca si alte cinci lucruri bune celui ce se marturiseste des.

Intaiul folos al marturisirii dese

Dupa cum copacii care se raresc des nu pot sa prinda radacini adanci in pamant, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adanci in inima celui ce se spovedeste des.

Sau, mai bine zis, dupa cum un copac batran si mare nu poate fi doborat dintr-o singura lovitura, tot asa un obicei si o deprindere, vechi si rele, nu le poate desradacina si nimici cu totul doar o singura suferinta a inimii – si aceea, poate, nedesavarsita – pe care a aratat-o cel ce se pocaieste, la spovedanie. Cu toate ca pacatul lui a fost iertat, prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.

Al doilea folos al marturisirii dese

Cine se spovedeste des, are mare usurinta intru a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale. Deoarece, usurandu-se neincetat de multimea pacatelor sale, prin deasa marturisire, acestea raman tot mai putine. Pentru aceasta, poate si el sa le gaseasca mai bine si sa si le aminteasca.

Iar cel care nu se marturiseste des – datorita numarului mare de pacate care se ingramadesc asupra lui nu poate nici sa le afle ca amanuntime si nici sa si le aminteasca, ci, de multe ori, uita multe si grele pacate de ale sale care, daca raman nemarturisite, raman – prin urmare – si neiertate. Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca in ceasul mortii sale, si atat de mult il va stanjeni, incat il vor trece sudorile mortii si va plange, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.

Al treilea folos al marturisirii dese

Cel ce se marturisite des, chiar de va savarsi vreodata un pacat de moane, indata, insa, dupa ce s-a marturisit, intra in harul lui Dumnezeu, si cate fapte bune va face, il vor invrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savarseste si el acelasi pacat de moarte si nu alearga neintarziat sa se spovedeasca, cata vreme ramane nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine: posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i castiga plata si viata vesnica pentru ca sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este inceputul si temelia tuturor faptelor care duc la mantuire.

Al patrulea folos al marturisirii dese

Cel ce se marturiseste des este mai incredintat ca moartea il va afla in harul lui Dumnezeu si astfel ca va fi mantuit. Si diavolul, care este pururi obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor, cum spune Marele Vasile (in talcuirea Psalmului 7) si inca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvantul: “Vine si stapanitorul acestei lumi si el nu are nimic in Mine” (Ioan 14, 30), si diavolul, zice, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic, fiindca acesta i-a luat-o inainte, si socotelile lui sunt limpezi, iar “catastifele” lui sunt bine cumpanite, datorita desei marturisiri.

Iar cel ce nu se spovedeste des, este foarte cu putinta sa moara nespovedit si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta in pacat si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.

Al cincilea folos al marturisirii dese

Al cincilea si cel din urma folos pe care il pricinuieste deasa marturisire, este ca ii impiedica si-i infraneaza pe oameni de la pacat. Fiindca, cel ce se spovedeste des, cand isi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca isi are gandul la pacat, este impiedicat, socotind rusinea pe care o va simti cand se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic.

Pentru aceasta si Sf. Ioan Scararul a scris: “Nimic nu da diavolilor si gandurilor vinovate atata putere asupra noastra, cat faptul de a le lasa pe acestea – nemarturisite – sa fie hranite in inima”. Si, iarasi, “Un suflet care intelege marturisirea este oprit, ca de un frau, sa mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savarsim fara sfiala, cum ar fi in intuneric” (Cuvantul 4).

De aceea, acelasi Sfant graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o descrie, ca ei aveau cate o tablita atarnata de cingatoarea lor, pe care isi scriau gandurile in fiecare zi si le spuneau, spovedindu-se, acelui mare staret.

Asadar, frate al meu pacatos, afland de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cat mai des mergi la aceasta baie, cu atat te vei curata. Nu amana timpul potrivit zicand: sa fac acest lucru si pe urma merg sa ma spovedesc. Fiindca Dumnezeu, desi de multe ori se arata indelung rabdator, dar totdeauna soseste la timp. Sa nu zici: Am pacatuit si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este indelung-rabdator. “Ca mila si mania de la El sunt si peste cei pacatosi se va odihni mania Lui” (Isus Sirah 5, 4 si 7).

Adu-ti aminte mereu de Samson, care desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care il legasera cei de alt neam cu el, dar, a patra oara, n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. “Voi face ca mai inainte si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul se departase de el” (Judecatori 16,20).

Asa si tu, frate, cu toate ca o data si de doua ori si de trei ori, pacatuind si zabovind sa te indrepti si sa te spovedesti, mai tarziu te-ai invrednicit sa te spovedesti si sa te indrepti. Dar daca a patra oara pacatuind, amani vremea potrivita pentru martusirire, poate ca nu te vei mai invrednici de ea, ci vei muri nespovedit. Care lucru sa dea Domnul sa nu se intample niciodata vreunui crestin.

A patra pazire: Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi

Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de apoi ale tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la infricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea, aminte si teama de acestea patru, se fac intru tine ca un frau puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfant prin Sirah: “in tot ce faci, adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata” (7, 38).

Asadar, atunci cand gandul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale se lupta cu tine si te indeamna sa pacatuiesti, intai pune in fata ta moartea si cugeta ca insusi acest trup al tau, care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure, sau sa savarseasca vreun pacat, acesta va sa moara si sa-si piarda frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui si sa ajunga un hoit, slut, fara de chip, fara frumusete, fara suflet.

Gandeste ca acesta are sa fie inmormantat intr-un mormant prea intunecat si acolo are sa se risipeasca si sa ajunga hrana viermilor, imputiciune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cata spaima, cata durere, cata groaza vei incerca atunci cand sufletul ti se desparte de trup, cand iti stau in preajma diavolii ca sa te rapeasca, si nu se afla nimeni ca sa te ajute.

Sa iei aminte ca acelasi lucru are sa se intample si acelui ins cu care doresti sa savarsesti pacatul. Fiindca acest trup pe care acum tu il iubesti si-l poftesti atat de mult, peste putin are sa se faca – dupa moarte -deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si imputiciune.

Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca insasi moartea este ca un fur atat de neasteptat, incat nu stii niciodata cand vine la tine. Se poate sa vina in aceasta zi, in acest ceas, in aceasta clipa si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pana seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: “Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului” (Matei 25,13).

Trage invatatura din acestea, frate al meu, si spune asa in sinea ta: daca eu am sa mor si poate de o moarte napraznica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci daca ma voi bucura de toate placerile lumii? Ce voi castiga daca savarsesc acest pacat? Ce-mi va ramane, daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi inapoia mea, satano, si tu, gand viclean; nu vreau sa te ascult si sa cad in pacat!

In al doilea rand, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti in fata ziua infricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor intampla atunci, cum, adica, cerul se va infasura ca o hartie, cum stelele vor cadea din cer; cum soarele si luna se vor intuneca; muntii si colinele se vor topi ca ceara; marea se va spaimanta si va scadea; stihiile vor arde; pamantul se va cutremura; mormintele se vor deschide si vor invia toti oamenii, de la Adam pana la sfarsitul lumii, ca sa se infatiseze inaintea infricosatului Judecator; cum de frica se vor clinti pana si ingerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmand sa dea socoteala in amanunt pentru faptele lui rele pe care le-a savarsit si pentru gandurile rele pe care le-a gandit.

Asadar, pacatosule, asa sa graiesti gandului tau: daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, in ziua si in ceasul acela infricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel Judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah! cata teama si cutremur voi incerca, nenorocitul de mine. Vai! vai! cum voi putea sa ma tin pe picioare, cand voi auzi hotararea aceea cutremuratoare: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentru ingerii lui“. Vai! vai! cata rusine voi incerca atunci, cand voi sta gol, dat in vileag, inaintea a toata acea adunare a intregii lumi: a ingerilor, a sfintilor, a dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea.

Desigur, neputand sa indur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu mai ma arat in ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea infricosat Judecator: “Strigand muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti pe noi de fata Celui ce sade pe tron si de mania Mielului” (Apocalipsa 6, 16).

De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune inaintea ta toate felurile infricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, intunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plansetul cel nemangaiat, scrasnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite.

Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea intovarasit cu insisi acei demoni, dusmanii tai, pe care ii urasti atat de mult, pentru ca ti-au pricinuit atatea suferinte. Lucru care este mai cumplit decat celelalte feluri de pedeapsa, potrivit cu Sf. Maxim. Caci, spune acesta, in cuvantul de sfatuire catre Gheorghe eparhul Africii, urmatoarele: “Si, ceea ce este mai josnic intre toate si mai greu de spus cu adevarat, lucra pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atat mai mult sa-l indur (izbaveste-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si demonii sai vicleni, care sa tina o vesnicie. Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi impreuna cei ce urasc cu cei ce sunt urati“.

Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor, nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci in vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va pune capat vreodata.

Asadar, asa sa-ti vorbesti in tine insuti: daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu, cand iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, indepartarea vesnica de Dumnezeu, care este tot ce e mai launtric in fiinta mea? Daca eu nu pot indura sa fiu aruncat doar pentru un ceas intr-un cuptor, chiar daca mai inainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie in cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stanjenesti!

Nu, nu te voi savarsi, si pentru o singura marunta placere sa dobandesc o vesnicie de suferinte si sa plang, nemangaiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: “Doar am gustat putina miere cu varful toiagului pe care il aveam in mana, si iata trebuie sa mor” (IRegi 14, 43).

A cincea pazire: Cunoasterea pacatului

A cincea pazire foloseste-o, frate, cunoscand bine ce lucru rau este pacatul si, mai ales, cel de moarte. Fiindca toti oamenii pentru aceasta savarsesc pacatul, fiindca nu stiu cat de mare rau este. De aceea si in multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se simteau nesocotiti si nestiutori.

Astfel, noi aici iti vom da putinta sa cunosti rautatea pacatului, nu in deplinatatea lui, fiindca nici o minte nu poate sa-l inteleaga pe deplin: “Greselile cine le va pricepe?” (Psalmul 18, 13), ci numai cat este cu putinta:
1. Din insusi pacatul.
2. Din imprejurarile lui.
3. Dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

[…]

3. Pedeapsa pacatului in fata lui Iisus Hristos

A pedepsit Dumnezeu pacatul si in fata lui Iisus Hristos, dar cu o atat de aspra pedeapsa, incat toate pedepsele pomenite mai sus, puse alaturi de aceasta, par doar o umbra. Fiindca o singura rana usoara pe fata Mantuitorului Hristos, un ghimpe din spinii cununii Lui, o singura biciuire a Lui, inseamna o pedeapsa mai mare decat daca Dumnezeu ar fi prapadit intreaga lume si ar fi parasit in focul iadului pe oameni, pe ingeri, pe arhangheli si orice alta faptura. Fiindca, ce are de a face pedeapsa tuturor fapturilor cu cea mai mica suferinta a Ziditorului, a Fiului Celui Preacurat, Preasfant, Unul Nascut?

Insa cerescul Sau Tata nu s-a multumit sa sufere Fiul Sau o suferinta usoara ca sa nimiceasca pacatul, ci una nespus de mare. Vrei sa intelegi, pacatosule? Intoarce-te si vezi-L pe Iisus cum patimeste pentru pacatul tau! Este vandut, pus sa jure, batjocorit, tarat la judecati ca un osandit. Priveste cum ochii Lui sunt acoperiti de rani de pe urma loviturilor cu pumnul! Cum fata Lui este plina de scuipati, cum obrajii Lui sunt vineti de palmuiri, cum gatlejul Lui este uscat de sete!

Priveste cum buzele Lui sunt amare din pricina fierei! Cum capul ii este ciuruit de spinii cei prea cumpliti. Cum bratele si incheieturile mainii ii sunt strans legate de funii tari! Cum umerii ii sunt doborati de greutatea coplesitoare a crucii! Cum mainile ti picioarele ii sunt strapunse de cuie prea ascutite!

Priveste pacatosule, cum vinele Lui toate ii sunt golite de sange. Cum coasta Lui ii este strapunsa cu sulita! Cum incheieturile Lui toate ii sunt sfartecate de napraznica intindere pe cruce! Si cum, spanzurat de piroanele cele cumplite, si-a dat duhul! Priveste cum intregul Sau trup a ajuns o singura rana! Fara chip, fara frumusete omeneasca: “Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la el” (Isaia 53, 2).

Treci, acum, frate, cu mintea ta, la partea cea dinlauntru a sufletului lui Iisus, ca sa vezi acolo cat de neasemuit mai mult a suferit cu sufletul, decat cu trupul, intristandu-se cumplit din pricina atator pacate, atator ocari si a unei atat de mari defaimari pe care aveau sa i le aduca maretiei Sale si patimilor Sale insisi acei pacatosi pentru care a suferit atatea si atatea, ca sa-i mantuiasca.

Si ca sa vorbesc pe scurt, atat de nemasurat de mare a fost suferinta launtrica pe care Iisus a suferit-o pentru oameni, incat este cu neputinta sa o inteleaga cineva in viata aceasta. Numai in ziua Judecatii, dupa unii dascali, o va cunoaste fiecare in chip desavarsit, fiindca si atunci are sa o infatiseze Domnul, ca sa o vada toti oamenii, spre rusinea pacatosilor celor osanditi.

Ce spui acum despre pacat, iubitule? intelegi cat de nemarginita este rautatea lui, dupa aceasta suferinta de necuprins cu mintea pe care a indurat-o preadulcele Iisus, pentru ca sa-l nimiceasca? Asadar, acum, cand ai inteles rautatea pacatului, si dupa ce este el in sine insusi, si dupa imprejurarile lui, si dupa pedeapsa cu care Dumnezeu l-a pedepsit, intristeaza-te in sufletul tau, zdrobeste-ti inima ta, intoarce-te in tine insuti si hotaraste cu tarie ca mai degraba sa mori de mii de ori, decat sa savarsesti vreodata un pacat de moarte.

A sasea pazire: Rugaciunea

Sfintitul Augustin spune ca omul trebuie sa faca ceea ce poate, si sa ceara de la Dumnezeu ceea ce nu poate – “Sa faci ce poti si sa ceri ceea ce nu poti“. Pentru aceasta si noi, dupa ce ti-am dat, frate, cele cinci mijloace de pazire, mai sus aratate, pentru a nu mai cadea in pacat, mijloace pe care le poti folosi de la tine, cu propria ta putinta si alegere, intru sfarsit iti dam si un al saselea mijloc de pazire care este sfintita rugaciune.

Sa nu incetezi, asadar, sa te harazesti pe tine lui Dumnezeu si sa-L rogi, prea fierbinte, sa dea putere slabiciunii tale si sa-ti intareasca vointa intru aceasta hotarare pe care ai luat-o, cu harul si ajutorul cel de sus, nadajduind ca El te va auzi, in marea Sa milostivire, cum fagaduieste El insusi: “De va striga catre Mine il voi auzi, pentru ca sunt milostiv” (Iesirea 22, 27).

Nu ai putere de la tine insuti? Nu ai incredere in vointa ta? Pricina este ca nu le ceri de la Dumnezeu: “Nu aveti, pentru ca nu cereti” spune dumnezeiescul Iacov (4, 2). Te temi de primejdie? Te inspaimanti de ispita pacatului? Privegheaza si te roaga, ca sa nu cazi intr-insul. “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita“ (Matei 26, 41). Si, pentru mai multa usurinta, iata ca-ti insemnam aici rugaciunea de fata.

Rugaciune

Mult milostive Doamne, Iisus Hristoase, Dumnezeul meu, iti multumesc ca, prin marturisirea de taina catre duhovnicul meu Parinte, m-ai invrednicit pe mine pacatosul, sa primesc de la Tine iertarea pacatelor mele. Urmand, deci, lui David care spunea: “Juratu-m-am si m-am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale” (Psalmul 118, 106), iti fagaduiesc, cu o vointa hotaratoare a sufletului meu, ca sunt gata sa primesc mai bine mii de morti, decat sa mai savarsesc vreun pacat de moarte si – cu el – sa amarasc sfintita Ta bunatate. Fiindca, insa, vointa mea este slaba, in sinea ei, fara de ajutorul Tau, te rog fierbinte sa ma imputernicesti cu harul Tau si sa ma intaresti cu ajutorul Tau cel puternic, ca sa raman pana la sfarsit neabatut in aceasta sfanta hotarare a mea. Da, Iisuse al meu, cel prea iubitor de suflet, da-mi putere sa petrec in pocainta ce-mi ramane din viata mea, ca sa ma bucur aici jos, de harul Tau, iar acolo, in cer, de fericita Ta marire, prin soliile Preabinecuvantatei Tale Maici si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Cuvant de pe urma

Pun capat si pecetluiesc aceasta sfatuire cu aceste cuvinte: Tatal care a trimis pe inaintemergatorul Ioan, ca sa boteze, a propovaduit prin gura lui pacatosilor: “Pocaiti-va“ (Matei 3, 2). Fiul, cand S-a aratat in lume, a grait acest cuvant, incepatura si temelie a propovaduirii Sale: “Pocaiti-va” (Matei 4, 17). Duhul Sfant, cand S-a pogorat in chip de limbi de foc, cuvantul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: “Pocaiti-va” (Faptele Apostolilor 2, 38).

Trei sunt cei ce marturisesc, si marturia celor trei este adevarata, mai mult, este insusi adevarul. Deci, frati ai mei pacatosi: “Pocaiti-va, pocaiti-va, pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor“.

“Viata pocaintei noastre nu este o <<imbunatatire>>, nu este vorba de societate, de vreo consideratie omeneasca, istorica, seculara de orice chip. Astazi as vrea sa trezesc in inimile si in sufletele fratilor mei crestini si surorilor adevarata dimensiune a pocaintei. Incepem cu moralitate – dar ceea ce cautam noi si ceea ce trebuie sa cautam este ceea ce striga inimile noastre dintru inceputul zamislirii noastre in lumea asta: Viata! Pocainta este intoarcere de la moarte la viata. Pocainta incepe numai in masura in care avem harul Duhului Sfant, fiindca omul, fiind in intuneric si necunoscand lumina, nu stie ce este lumina, dar nici intunericul. Numai in masura in care lumina harului deschide intelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune in sensul deplin al cuvantului, fie ea o intelegere mai tainuita, dar totusi un fel de <<viziune>>, numai in masura acestei viziuni omul este in stare sa vada intai intunericul, intunericul in care zace. Numai vazand diferenta dintre lumina adevarata si intuneric putem sa vedem cat zacem in intuneric.

De aceea in pocainta, cand ne facem pocainta, toate trebuiesc indreptate si centrate in rugaciune. Daca vedem ca ne este greu sa traim o viata morala, stim, dibuim ca nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne asteapta. Cand incercam sa facem schimbarea asta in viata noastra, nu pe ea sa ne centram, ci sa cerem lui Dumnezeu, asa cum gasim si-n Psalmi si-n Rugaciuni: “Arata-mi calea in care voi merge“, “Lege pune in calea mea“, legea fiind prima calauza care ma trece prin jungla patimilor si a tuturor acestor elemente sau madulare ale iadului care traiesc in mine. Dar si legea, chiar si Legea lui Moise, si as indrazni sa zic, chiar legile Noului Legamant, noii Biserici, adica Canoanele noastre, nu sunt decat o prima calauza, pe care trebuie s-o depasim ca sa aflam Viata.

Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: “Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”

Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige – sau sa sopteasca – un cuvant de mare credinta: “Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta“. De unde avea sa stie ca “asta care avea sa moara” are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit – cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mantuitorul i-a raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri“, – adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta.

Va amintiti ca Sfantul Pavel zice: “Prin credinta suntem indreptatiti, si nu prin faptele Legii“. Dar faptele Legii, cand trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o prima treapta, in care ne asemanam cat de cat cu Dumnezeu, Care nu este ucigas, Care nu este nedrept, Care nu pofteste bunul altuia, ci El Insusi da.

Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri, fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta.

Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – as vrea sa va rog – credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica – nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce “nu cazusera”, si pe acestia va indemn sa-i credeti – experienta lor.

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: “Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei“. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intr-o zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii – nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta – si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost – nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune.

As vrea sa fac aici o mica paranteza. Nu ma refer atata la cuvantul mai popularizat – cat de frumos si de induiosator este el, si de inalt pentru intelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Craciun si alte lucruri din datinile noastre populare; ma refer nu la ele, cat de frumoase sunt in felul lor, ci ma refer specific la ceea ce este suta la suta, integral, cu adevarat Biserica, cuvantul de rugaciune, cuvantul Sfintilor nostri Parinti, care nu este altul decat firul cuvantului care este Cuvantul lui Dumnezeu, Insusi Iisus, Insusi Hristos pe care L-am primit prin Apostoli, prin Parintii Apostolici, prin Parintii care au cunoscut pe acei Parinti Apostolici si asa mai departe, pana la duhovnicul tau.

Nu stiu daca as putea sa dau in putine cuvinte acuma, ca sa ilustrez mai mult, ce este calea pocaintei. Nu stiu daca ati bagat de seama, mai in toate Liturghiile se canta ceea ce numim Fericirile. Cele noua Fericiri sunt tot atatea trepte catre desavarsire. Fericirile sunt calea pocaintei si nadajduiesc ca, in putine cuvinte, voi putea sa dezvalui lucrul acesta.

Inainte sa incep, voi spune: Vedeti ca desi pocainta este o cale pe care o numim anevoioasa, este calea cea stramta, este poarta cea ingusta, este cu rastignire si cu durere; dar este caracteristic pentru Biserica, care nu vrea sa dea hrana inchipuirilor noastre, sa vorbeasca intr-un limbaj foarte modest de fericire, si singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovnicesti sunt efectele de multe ori dureroase ale vietii noastre de zi cu zi. Vreau sa zic ca precum, daca luam chipul nasterii, mama naste in durere, pruncul se naste plangand. Dar ce vedem noi este nu atata durerea si plansul, cat bucuria nasterii, cum spune Mantuitorul ca: “Om s-a nascut in lume“. Nasterea in duh, fiindca este in duh, nu se vede omului din trup, dar in trup simtim durerile, si despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar starni in noi o inchipuire care ne-ar rataci privirea de la calea cea dreapta pe care o vizam si spre care mergem.

Este cu neputinta a descrie cele sfinte. Sfantul Pavel a vazut al treilea cer si a spus ca sunt lucruri pe care limba noastra nu le poate exprima. Dar daca omul care se pocaieste nu este cel de alaturi de tine, ale carui suferinte si lacrimi vezi, si se pot descrie; ci daca esti tu, apai cu suferintele si cu lacrimile o sa cunosti o tainica bucurie, o tainica indulcire, dar asa mare, chiar cand e tainica, ca nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea sa te lepezi de dureri si de lacrimi, fiindca simti in sinea ta ca ceva sfant se intampla. Si deci cel care traieste pocainta, desi cunoaste si vorbeste de lacrimi si de durere, ceea ce el traieste mai puternic si mai cu adevarat este o bucurie, o nadejde nesfarsita, o insuflare a Duhului Sfant care-I da putere sa treaca, asa precum si maica, cand naste, in multa nadejde trece prin acele dureri, stiind ca va avea bucuria de a tine in ziua aceea un copil in brate. Asa ca zic: noi, modernii, napastuiti cu o educatie si cu o cultura intelectuala analitica, nu mai vedem decat analitic ce ni se pune pe hartie, dar nu mai avem destula intuitie sa presimtim ce se ascunde in urma cuvintelor, si atuncea ramanem poticniti de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnavicioasa, as zice. In loc sa presimtim, in intuitie nadejdea aceasta, asa cum mama asteapta sa tina un prunc in brate, intr-un ceas, sau cat o trece prin durerile acelea, in loc sa avem si noi nadejdea asta, ne poticnim si ramanem la acele chipuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Mantuitorul descrie calatoria diferitelor trepte ale pocaintei ca fiind fericiri. Ca asta si este. Noi toti cautam fericirea si niciunul dintre noi – nici noi, nici stramosii nostri – nu am stiut s-o gasim pana nu a venit Insusi Dumnezeu, intrupat in firea omului, ca sa ne arate – iarasi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care il cantam in fiecare Utrenie de Duminica: “Caci iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea“. Bucuria aceasta este de presimtit- si intr-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fara de durere“, “fara de mahnire” a trait pocainta noastra pana la moarte, pana la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decat sa nasca inviere, si El s-a facut, cum spune Pavel, “intaiul nascut din morti“. Si ne-a creat drum prin intunericul mortii catre viata vesnica si bucurie pe care “nimeni nu o poate lua de la noi“. Si calea pe care ne-a aratat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiasca in viata aceasta, paradox pe care il vom intelege cand vom trai fericirea intr-o masura, si intr-o mai mare masura in desavarsirea noastra in veacul care vine”.