… mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa-n palme

(VALERIU ANANIA)

Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud… Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim dintre paginile volumului său de „Memorii”, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj. Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă însfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii hortiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională, reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”. Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen” nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul – şi nu numai el – le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu „domnilor colegi”, „domnişoarelor colegi” – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu „Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem”… „Băieţii” au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu „voi” şi „vouă”, „ale voastre”, până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.

„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student, ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. ”Nu primesc ordine de la nimeni” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva. Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor Universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.

După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist – tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Aceasta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946… „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie…”. În multe alte rânduri, autorul „Memoriilor” de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Răzvan Ionescu

Articol preluat de pe Ferestre în pridvor

Puşcăria se trece dormind…libertatea înseamnă stare de trezie…

(VALERIU ANANIA)

„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul „Memoriilor” de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist, la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului. Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu) asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arihereului vicar Veniamin Pocitan care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde (culoarea legionarilor – nota mea) şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.
Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe facultăţi de teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de medicină şi Conservatorul de muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, Lagărul de la Tg. Jiu, Închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”. 23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale „Memoriilor”. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.
La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pantecele neostoitelor lighioane, sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la Închisoarea Curţii Marţiale când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii”- explică autorul.
Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: – Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: – Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:
„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
- Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.
- Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.
Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul „Memoriilor” a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se, şi să ne, vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt „Steaua zimbrului” şi „Meşterul Manole”.
Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

Răzvan Ionescu

Sursa articolului: Ferestre în pridvor

Memoriile mele sunt departe de a fi complete…
Dar, aşa cum sunt ele se vor şi se propun
o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet.
E vorba de sufletul meu.
(Valeriu Anania)

Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”, „Greul pământului” sau „Mioriţa”. Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile. Din capul locului trebuie să constat că scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania. Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci… şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”. Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „…rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.

Răzvan Ionescu

Articol preluat de pe Ferestre în pridvor