1. Dreapta socotinţă ca virtute teologică

Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic fie conştientizare de sine, fie bun simţ. Ea se răsfrânge atât în relaţia mea cu mine însumi cât şi cu lumea, fiind înţelepciunea duhovnicească prin intermediul căreia pot străbate cu bine tot cursul vieţii. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi. La fel, în absenţa trezviei am o viziune distorsionată asupra lumii, înţelegerea ei de adâncime îmi scapă astfel încât nu mai sunt în stare să port acele acţiuni prin care mă voi mântui. Voi încerca să mă refer pe scurt la această virtute urmând învăţătura sfântului Ioan Casian din “Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii” aflat în primul volum al Filocaliei româneşti, tradus de Părintele Dumitru Stăniloae (toate citatele marcate cu ghilimele sunt din această lucrare). Această virtute le întrece pe toate: milostenia, postul, privegeherea, este deasupra oricărei lucrări, şi le dă sensul lor. „Darul acesta de discernământ este un fel de ochi şi de luminător al sufletului“, el ţine dreapta măsură în toate şi tot el comandă să se facă totul după puterile nevoitorului, ca să nu fie nici moleşeală, din prea puţină lucrare, nici acea încordare pe care o ai când te înhami la canoane mai mari decât poţi duce. Dreapta socotinţă se răsfrânge asupra omului însuşi, este capacitatea lui de autoanaliză sinceră, corectă, pertinentă. Ea cercetează gândurile şi faptele omului, descoperind ceea ce e rău şi necuvenit în ele. Dreapta socoteală este înţelepciunea, înţelegerea şi simţirea fără de care nu se poate construi „casa noastră cea dinăuntru” şi nu se poate obţine nici bogăţia duhovnicească. Ea îţi spune ce să faci, când, cum şi cât de mult. Este o adecvare a ta la tine însuţi. Se obţine când, prin obişnuinţă, îţi deprinzi simţurile să deosebească binele de rău. Nicio virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită fără dreapta socotinţă. În cazul deficitului acestei virtuţi nu avem o dreaptă măsură a faptelor, cădem în extreme, mai ales în excese ale ascezei. Iar când ne închipuim mai mult ocrotiţi de harul divin, atunci suntem mai abitir batjocoriţi de diavol. Înşelarea omului are loc mai ales când ne considerăm „aleşi”, ca având o legătură directă cu îngerii sau chiar cu Dumnezeu. Nu mai facem apel la sfatul fraţilor, al celor de un leat cu noi, căci ne considerăm deja deasupra muritorilor de rând. Ei nu sunt „luminaţi”, nu au ce să ne spună, iar rezervele pe care le au faţă de noi, atunci când află câte ceva din ceea ce gândim sau facem, ni se pare că vin din invidie sau necunoaştere, nu dintr-un cuget mai puţin orbit de patimi ca al nostru. E o închipuire nebună în care, dacă stăruim, ne duce la moarte, desigur la cea duhovnicească, dar şi la cea fizică, deorece ne închipuim că suntem capabili de lucruri care depăşesc cu mult capacităţile noastre. Dreapta socotinţă are un aspect paradoxal: o am atunci când renunţ la ea, când cred că nu-mi aparţine şi nu o folosesc. Nu mai opun în faţa lumii judecata mea, părerile mele, dorinţele şi tot ce mai poate fi al meu. Merg, în toate, şi caut sfat la cei mai învăţaţi ca mine: părinţi, duhovnici, oameni îmbunătăţiţi. Nu numai că le caut sfatul, dar îl şi ascult şi îl urmez. „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare.” Dreapta socoteală este o virtute dialogică, este un raport de ascultare, de smerire faţă de alţii. Cu toate că sunt perfect stăpân pe propriile fapte şi nimeni nu-mi poate impune ce să fac, eu totuşi prefer să nu fac de unul singur, după voia mea, ci să dau crezare celor mai înaintaţi duhovniceşte decât mine, chiar dacă asta ar putea să îmi atingă poftele. Auzind acest soi de învăţătură aproape oricare din contemporanii noştri s-ar putea întreba cu mirare şi cu indignare: unde mai sunt eu însumi dacă în toate trebuie să urmez un drum prescris de alţii? Propunerea aceasta de vieţuire poate fi valabilă pentru minori sau pentru debili mintal, dar pentru un om matur, înzestrat cu raţiune de ce să fac mereu această anihilantă şi obositoare ascultare? Şi întradevăr, pentru un contemporan al nostru, pentru care orice formă de autoritate, de orice fel, e un rău care trebuie eliminat, ascultarea de genul celei propuse de creştinismul ortodox devine un mod de strivire a personalităţii, de aruncare la gunoi a individului. Este foarte probabil că nu le putem răspunde unor asemenea persoane pentru că nu ascultă genul de argumente pe care le aduce ortodoxia. Ei duc lipsă tocmai de dreapta socotinţă, iar pentru că nu o au nu se pot nici smeri ca să o obţină. Totuşi, în speranţa că cineva poate, cumva, să fie atins de aripa lină a ortodoxiei, voi schiţa, pe scurt, câteva argumente în favoarea ascultării. Ascultarea e bună nu doar pentru că putem greşi. Ştim, cu toţii, într-o măsură relativ mulţumitoare, să deosebim binele de rău şi să alegem aşa cum se cuvine. Dar în chiar alegerea noastră bună stă mândria că putem alege. Iar mândria e mai rea cu mult decât toate alegerile noastre proaste posibile din cursul vieţii. Sunt apoi şi cazurile destul de dese, şi oricum inevitabile în cursul unei vieţi, în care îţi trebuie fineţe duhovnicească spre a deosebi duhurile. Iar cineva din afară, mai îmbogăţit duhovniceşte, neinfluenţat de dorinţele mele ascunse, chiar dacă le poate observa, poate vedea mai clar decât mine cea ce îmi trebuie. Dacă îndemnul lumii este „fii tu însuţi“, ascultă de propriile-ţi idei, păreri, sentimente, şi mai ales încearcă să îţi satisfaci propriile pofte în orice condiţii ca să fii fericit, eşti cea mai importantă persoană pentru tine însuţi, acordă-ţi tot soiul de privilegii care să te facă să te bucuri de toate, în fine dacă lumea te îndeamnă la toate astea, ortodoxia, mult mai sobră, vine şi le pune stavilă. Ea întoarce gândul şi propune ascultarea care, repetă sfântul Ioan Casian, „te păstreză neabătut pe cale şi te fereşte de cursele vrăjmaşului”. Virtutea deosebirii duhurilor este un dar pe care Dumnezeu îl dă nevoitorilor şi pe care aceştia îl păstrează cu condiţia să nu se încreadă în el. Tot ceea ce părăseşte smerenia devine periculos duhovniceşte. Prin faptul că îţi înfăţişezi gândurile şi intenţiile, prin spovedanie întâi de toate, dar şi prin simpla dezvăluire a lor părinţilor mai sporiţi ca noi, le faci mai slabe. Ele au putere pentru că stau în întunericul minţii, de unde ne domină gândirea şi ne determină comportamentul. „Precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de la om“. Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepţii ideologiilor moderne, ba chiar din contră, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se slefuieşte pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deşarte, toate excesele care mă trimiteau pe calea pierzării. Persoana mea nu poate fi niciodată o creaţie a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab şi neputincios, neînstare să reziste puterilor suprapersonale şi, în orice caz, neînstare să se opună morţii. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voinţa Lui sunt indestructibil şi etern. Rămâne doar, prin dreapta socotinţă, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veşnicie voi avea, alături de El sau nu. Ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalităţii. Ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viaţă.

2. Cruce şi discernământ

Adesea ne minţim in legătură cu propria noastra suferinţă sau cu propriile ispite, pe care refuzăm să ni le asumăm, ignorându-le cum putem mai bine. Şi pentru auto-ascunderea de sine aproape orice mijloc este bun. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât faţă de noi înşine, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui. Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară. Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci, în chip tragic, şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu sinele dispus la compromisuri. Astfel se pot petrece vieţi întregi în falsitate, ratând cu obstinaţie orice şansă de îndreptare. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc. Dacă nu e scos afară prin spovedanie sau măcar prin tratamentul (incomplet faţă de ceea ce poate oferi duhovnicia, dar totuşi mai mult decât nimic) terapiei profane sufletul chinuit se îmbolnăveşte. În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curcă

De Arhimandrit Nektarie Moulatziotis, Egumenul Sfintei Mânăstiri Trikórfou

Orice om raţional, văzând cele întâmplate în ultimii ani în Balcani şi în Patria noastră (Grecia, n.tr.), nu poate decât să se îngrijoreze şi să-şi pună numeroase semne de întrebare.
Într-un mod cu totul deosebit sunt îngrijoraţi cei care au citit profeţiile Sfântului Cosma Etolianul, descrise şi în cartea Mitopolitului Florinei, k. Augustin Kantiotis, precum şi profeţiile Părintelui Paisie.
Înainte de a expune aceste profeţii, aş vrea să trecem în revistă evenimentele politice şi naţionale care au loc în ţara noastră şi în Balcani. Apoi, având la dispoziţie profeţiile celor doi mari Sfinţi ai noştri, putem face comparaţiile de rigoare şi evalua situaţia.

Evenimente naţional-politice
America a făcut bucăţi puternica Iugoslavie, creând mici stătuleţe, sprijinindu-i pe catolici şi pe musulmani. Ulterior au fost instaurate, în urma alegerilor, guvernări după placul Americii.
Un plan identic are America, susţin destui specialişti, şi pentru Grecia. Acest plan “Kissinger” prevede dezmembrarea Greciei.
Un nou stat, numit Albania Mare, ar fi localizat în Nord-Vestul Greciei, coborând până deasupra oraşului Arta. O altă regiune ar forma împreună cu Scopia (FYROM, n.tr.) statul Macedoniei, coborând dinspre nord până înspre Larisa. Al treilea stătuleţ ar fi Thracia.
Vă reamintesc ce a declarat Preşedintele Paralamentului Elen, D-na Ana Psarouda Benaki, cu ocazia depunerii jurământului Preşedintelui nou-ales, k. Karolos Papoulias:
“Preluaţi, domnule Preşedinte, conducerea Democraţiei Elene pentru o perioadă de cinci ani, perioadă în care vor avea loc evenimente semnificative: integrarea europeană va fi propulsată prin votarea Constituţiei, frontierele naţionale şi suveranitatea naţională vor fi restrânse de dragul păcii, bunăstării şi siguranţei Europei extinse, drepturile omului şi cetăţeanului vor suferi transformări, vor fi protejate, dar vor fi şi încălcate de factori şi influenţe noi, necunoscute şi neobişnuite, Democraţia confruntându-se cu provocări şi testând noi forme de guvernare…”
Planul american “Kissinger” era şi este cunoscut conducerii ţării noastre. Primul Ministru al Greciei, k. Konstantinos Karamanlis, ştiind, bineînţeles, acest plan, s-a preocupat să răstoarne planurile Americii.
Cum a făcut aceasta ? Firesc, făcând înţelegeri cu Rusia. Cel mai puternic acord cu Rusia, în afara permisiunii de trecere a conductei „Burgas” prin nordul Greciei, este acordul militar dintre cele două ţări, acord care prevede ca, în cazul în care conducta rusească Burgas – Alexandroupoli – Igoumenitsa ar fi pusă în pericol, Rusia are dreptul de-a interveni militar pentru a-şi proteja interesele de pe teritoriul grec.
Acest lucru a aruncat în aer planul american “Kissinger”. În aceste condiţii, cum să se creeze Albania Mare, statul Thraciei, iar statul macedonean să se întindă până la Larisa ? Dacă ar îndrăzni acest lucru, America ar avea de confruntat armata rusă.
Extrem de inteligentă mişcarea Prim Ministrului elen, care, având spatele asigurat de Rusia, îndrăzneşte şi spune un hotărât NU Scopiei (FYROM).
Domnul Prim Ministru Karamanlis devine însă foarte deranjant pentru America. Trebuie să cadă. Din acest motiv încep scandalurile. Incendiile de pădure care au pârjolit Peloponezul l-au făcut pe Ministrul Administraţiei, k. Vironas Polydoras, să declare în 26 august 2007 că „facem faţă unei ameninţări disproporţionate”, ceea ce, pentru noi înseamnă că facem faţă unei ameninţări a unei ţări cu care nu ne putem compara.
Aceste evenimente au avut loc înainte de alegeri.
America credea că domnul Karamanlis nu va putea câştiga alegerile din octombrie 2007, lobby-ul editorialistic vorbind în continuu despre incapacitatea Guvernului de a face faţă incendiilor. În cele din urmă, Karamanlis câştigă alegerile şi formează şi majoritatea parlamentară, având doar 2 parlamentari în plus, eveniment cu totul neaşteptat pentru America. În luna Martie 2008, urmează NU-ul spus Scopiei; imediat, „interesele americane” încep războiul împotriva lui Karamanlis.
Reamintim cititorilor articolului nostru că, în 1973, atunci când Guvernul elen a spus NU Americii în privinţa aterizării avioanelor militare americane în Cipru, avioane care trebuiau să susţină Israelul, după 6 luni de la eveniment am pierdut jumătate din Cipru.
După NU-ul spus intrării Scopiei în NATO, turcii ameninţă astăzi insulele Agathonisi şi Farmakonisi. Coincidenţă ?
În lunile anterioare am avut în continuu „dezvăluiri” ale unor existente şi inexistente scandaluri pe seama Guvernului, precum Zahopoulos, Omóloga, Cartel, Siemens, Vatopaidi, incendierile din Atena, tulburările interne etc. Ţinta era una singură: ca Guvernarea Karamanlis să pară incapabilă în ochii grecilor (lucru repetat continuu de mass-media), astfel ca America să-l silească la alegeri anticipate şi să-l îngenuncheze…
Dacă aţi fi văzut că familia dumneavoastră ar fi primit brusc, într-o bună zi, vizita Fiscului, apoi, după câteva zile, a celor de la Primărie, iar după alte câteva zile, a celor de la Urbanistică etc., aţi crede că aceste vizite ale oficialităţilor sunt cu totul întâmplătoare sau, mai degrabă, că i-a căşunat cuiva pe familia dumneavoastră ?Acelaşi lucru se întâmplă şi Guvernului elen. Doar fraierii şi părtinitorii nu pot vedea cine este în spatele tuturor acestor evenimente şi de ce poartă război cu Guvernul elen.
Toate cele la care ne-am referit până acum sunt cele care au avut şi au loc pe scena politică internă. Să vedem acum ce spun profeţiile Sfinţilor noştri şi să le confruntăm cu evoluţiile politice şi naţionale în curs.

Profeţiile Sfântului Cosma Etolianul şi a Cuviosului Paisie Aghioritul
1. „Dacă războiul va apăsa de deasupra, veţi suferi multe chinuri. Dacă va împinge de dedesubt, veţi păţi puţine” – Sfântul Cosma Etolianul
Ar trebui să ştim că Sfântul Cosma se găsea în Epir atunci când făcea profeţia, Albania şi Scopia fiind deasupra. Insulele Agathonisi şi Farmakonisi sunt, geografic, dedesubt. O posibilă erminie: Dacă America reuşeşte impunerea planului „Kissinger” care prevede ca viitoare Grecie să se întindă înspre nord doar până la Larisa, atunci se va vărsa mult sânge pentru a se izbuti acest lucru.
Dacă războiul începe de dedesubt, atunci vom pătimi mai puţin. Dedesubt se găseşte Israelul, deja în stare de război.
2. „Când veţi vedea hiliarmen-ul în apele greceşti, atunci se va plini năzuinţa” – Sfântul Cosma Etolianul
Năzuinţa pe care o ştim toţi este, şi pentru Sfântul Cosma Etolianul, eliberarea Constantinopolului.
Ce este însă hiliarmen-ul (το χιλιάρμενο) ? Literal ar putea însemna corabia care a făcut o mie de călătorii (αρμενίζω = a naviga cu pânzele întinse) sau corabia cu o mie de catarge (τα άρμενα = catarge). În vremea Sfântului navele erau cu pânze. Trebuie să fim atenţi, Sfântul nu menţionează mai multe hiliarmen-uri, adică mai multe nave, ci una singură. Adică o navă mare care să aibă capacitatea pe care ar avea-o multe corăbii, însumând mii de catarge. Acesta este hiliarmen-ul.
Având acceptul Guvernului elen, în apele greceşti este prezentă întâmplător, pentru exerciţii militare, o imensă navă militară rusească, lungă de 991 de picioare, cu un echipaj de 2646 de persoane, 12 avioane de luptă, 24 de elicoptere şi 12 lansatoare de rachete cu rază de acţiune de 400 de kilometri etc.
Pentru toţi cei care au văzut nava la televizor, acesta este hiliarmen-ul.
Cum de-a venit flota rusească s facă exerciţii în apropierea insulei greceşti Agathonisi şi să-şi plimbe hiliarmen-ul până înspre Creta ? O fi vorbit, în prealabil, Prim Ministrul grec cu Prim Ministrul rus despre toate cele câte ne face America şi despre pericolul războiului dinspre Turcia, pe spezele Americii ?
Să nu uităm că America, pentru a-şi proteja interesele şi a pune mână pe petrolul Irakului şi a instaura un guvern proamerican în acea ţară, a declarat că Saddam Hussein are arme nucleare şi că întreaga planetă este pusă în pericol un singur terorist ! Astfel, a făcut război, l-a omorât pe Saddam, şi-a aşezat guvern pe placul ei, a luat petrolul dar, firesc, armele nucleare nu s-au dat de găsit.
Intenţionează să facă acelaşi lucru Greciei şi Primului ei Ministru, lui Karamanlis ?
Acum şi aici, însă, lucrurile sunt mai dificile deoarece s-a amestecat şi Rusia. Va îndrăzni America să impună planul “Kissinger” ?
Să vedem, însă, ce a spus şi Cuviosul Paisie.
3. „Când va fi vremea spanacului…” – Cuviosul Paisie Aghioritul
Câţiva militari aşteptau la gardul chiliei Părintelui, la Panagouda. Şi-au ridicat ochii ş l-au văzut venind către ei. A deschis poarta de sârmă şi le-a urat bun venit. Le-a pregătit să se aşeze sub un copac şi a-nceput să discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: Nu mai suport, gheronda. M-am săturat de militărie… Părintele s-a întors, l-a privit şi i-a spus: Tu n-o să renunţi. Tu o să fii Comandantul Apărării atunci când ne vor ataca turcii… Toţi l-au privit plini de uimire. Şi când va fi, gheronda, treaba asta ?, l-au întrebat. Când va fi vremea spanacului, le-a zis, şi a schimbat apoi vorba.
Au trecut mulţi ani de atunci, gheronda Paisie a adormit iar respectivul a rămas în cadrul armatei şi a avansat în grad. În prezent, el este Comandantul Armatei, domnul general Grapsas…
Constituie oare acestea profeţii ? Dacă da, acum se împlinesc, din moment ce suntem deja în „vremea spanacului”…
4. „Ruşii vor avea interese în Grecia şi după război vor dărui grecilor Oraşul” – Cuviosul Paisie Aghioritul
Atunci când gheronda Paisie a spus cuvintele de mai sus, nici un acord nu exista între Grecia şi Rusia în privinţa conductei „Burgas”.
Astăzi, Grecia serveşte interesele Rusiei, iar Rusia are toate motivele să protejeze Grecia pe care o străbate una din cele mai mari conducte de gaz natural ale ei.
Dacă îndrăzneşte America şi-i pune pe turci să ne atace, atunci Rusia, să fiţi siguri, va interveni de partea Greciei, pentru a-şi proteja interesele. Aşa se va plini şi profeţia Cuviosului Paisie.
Rusia va lua Constantinopolul şi strâmtorile Dardanele pentru a întrerupe aprovizionarea turcească, iar mai apoi va dărui grecilor Constantinopolul.
5. „Grecia nu va suferi de pe urma războiului, dar va veni mare foamete pentru câteva luni. Să fiţi gata să o preîntâmpinaţi”– Cuviosul Paisie Aghioritul
Dacă izbucneşte război şi intervine Rusia, sigur se va implica şi America şi alte puteri. Grecia, după cuvintele Cuviosului Paisie, nu va suferi de pe urma războiului, dar datorită izolării internaţionale, va trece printr-o mare foamete. Dacă luăm în calcul şi actuala criză internaţională, se pare că foametea va fi dură.
Aceste lucruri sunt menţionate de profeţiile Sfântului Cosma Etolianul şi ale Cuviosului Paisie Aghioritul. Dacă facem comparaţie între actualele evoluţii ale problemelor noastre politice şi naţionale şi profeţiile Sfinţilor, realizăm că s-ar putea să ne aflăm în decursul desfăşurării acestora.
Evenimentele de mai sus mărturisesc şi strigă un singur lucru: Ortodoxia este credinţa cea adevărată; ea creşte Sfinţi care, cu sute şi zeci de ani în urmă, toate cele câte Dumnezeu le-a spus la ureche ni le-au transmis până astăzi. Limpede vedem că mâna lui Dumnezeu se ascunde în spatele istoriei omeneşti.
Limpede văd şi credincioşii, Noul Israil fiind ei, cum mâna lui Dumnezeu conduce neamul omenesc. Este necesar să ştim cu toţii că ţinta lui Dumnezeu este una, mântuirea omului.
Sfinţii au slujit cu smerenie acest plan care are drept scop pocăinţa şi mântuirea acestui neam. Singura cale spre mântuirea noastră este smerenia (η ταπείνωση) şi pocăinţa (η μετάνοια), singurele în stare să întoarne toate nenorocirile şi să le amâne pentru altă vreme, atunci când oamenii nu vor mai voi să se pocăiască.
Fie ca această vreme a nepocăinţei să nu fie în generaţia noastră.

Sursa : Presa Ortodoxa