Memoriile mele sunt departe de a fi complete…
Dar, aşa cum sunt ele se vor şi se propun
o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet.
E vorba de sufletul meu.
(Valeriu Anania)

Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”, „Greul pământului” sau „Mioriţa”. Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile. Din capul locului trebuie să constat că scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania. Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci… şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”. Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „…rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.

Răzvan Ionescu

Articol preluat de pe Ferestre în pridvor

Un studiu al profesorului Pedro Gonzalez de la Universitatea din Madrid arată că procentajul tinerilor cu vârsta între 15 şi 24 de ani care se declară catolici a scăzut de la 77% la 49% în ultimul deceniu şi că aproape jumătate dintre ei spun că orele de religie sunt practic inutile. Conform studiului, căderea se datorează poziţiei Bisericii pe teme precum "căsătoria" homosexuală, avortul şi eutanasia, care sunt considerate de către tineri ca poziţii "nepopulare".

De asemenea 79% consideră că Biserica este prea bogată, iar 82% cred că învăţătura Bisericii pe teme de sexualitate este depăşită. Dar jumătate dintre tineri admit că Biserica îi ajută pe săraci şi pe nevoiaşi prin instituţii precum Caritas. Cât priveşte orele de religie de la şcoală, jumătate dintre tineri nu le văd sensul. Treizeci şi şase la sută consideră că parţial le sunt utile, iar zece la sută pur şi simplu nu participă la ele. Alte date statistice: 43% dintre tinerii din acelaşi interval de vârstă (15-24 de ani) şi-au exprimat dorinţa de a încheia căsătoria în Biserică, în timp ce 22% sunt mulţumiţi cu căsătoria civilă, iar 16% ar alege concubinajul.

Incepand din 20 ianuarie, toate convorbirile telefonice, SMS-urile si e-mail-urile vor fi inregistrate si stocate timp de 6 luni de operatorii de telefonie fixa si mobila, potrivit Legii 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice, intrata in vigoare.

Astfel, toti operatorii de telefonie fixa si mobila, precum Romtelecom, RDS&RCS, UPC, Orange, Vodafone, Cosmote si Zapp, sunt obligati sa stocheze timp de 6 luni numarul de telefon al apelantului si al celui care a fost apelat, adresa abonatului, locatia celui care este apelat, cand a fost facut apelul si cat dureaza convorbirea telefonica, informeaza NewsIn.

In cazul convorbirilor internationale va fi inregistrata identitatea internationala de abonamentul mobil (IMSI) al apelantului si IMSI al apelatului, precum si identificarea celulei din care a fost activat serviciul.

Tot din 20 ianuarie, toti operatorii de telefonie fixa si mobila sunt obligati sa stocheze timp de 6 luni de SMS-urile pe care le trimitem, cui si cand le trimitem.

Legea dispune ca toate informatiile inregistrate in aceasta perioada sa fie puse la dispozitia procurorilor, in urma unei cereri aprobate de presedintele instantei de judecata careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta, daca informatiile indica pregatirea unei infractiuni grave, potrivit articolului 15 din actul normativ.

Continutul convorbirilor telefonice ar putea fi preluate direct de catre procurori in caz de urgenta, “cand intarzierea obtinerii autorizarii din partea judecatorilor ar aduce grave prejudicii urmariri penale ori indeplinirii obligatiilor pe care si le-a asumat Romania ca stat membru al Uniunii Europene”.

Daca instanta dispune netrimiterea in judecata a persoanei invinuite, “datele retinute se arhiveaza la sediul parchetului si se pastreaza pana la indeplinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei”.

Potrivit Wall-Street, si furnizorii de internet, printre care se numarara si RDS&RCS, UPC, Romtelecom, Orange, Vodafone si Zapp, sunt obligati sa stocheze, incepand din 15 martie 2009, timp de 6 luni, urmatoarele date cuprinse in posta electronica a persoanelor care corespondeaza pe teritoriul Romaniei: de unde este trimis e-mailul, data si ora la care ne conectam la internet, cui ii este adresat e-mailul (adresa IP, numele si adresa fizica a abonatului), precum si data si ora la care ne deconenctam de la internet. Tot din 15 martie, providerii de internet sunt obligati sa stocheze timp de 6 luni urmatoarele date despre navigarea pe internet: numele, adresa fizica si IP-ul celui care s-a conectat la internet, data si ora la care s-a conectat, precum si data si ora la care s-a realizat deconectarea.

Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, adoptata de Parlament pe 18 noiembrie 2008, a fost promulgata de presedintele Traian Basescu si ulterior publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21 noiembrie 2008.

Autoritatea competenta sa monitorizeze aplicarea prevederilor Legii 298/2008 si sa aplice sanctiuni este Autoritatea Nationala de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP). Contactati de Gardianul, reprezentantii institutiei au precizat ca normele de aplicare nu au fost adoptate. In plus, acestia spun ca vor vedea daca operatorii din domeniul telecomunicatiilor au probleme, dupa ce legea va intra in vigoare. “Nu am verificat pana acum daca operatorii sunt pregatiti. Se pleaca de la premisa ca au aceste baze de date, iar cand vom merge in control vom vedea”, a declarat Alina Savoiu, sef servicu juridic al ANSPDCP.

Conform Cotidianul, actul normativ transpune o directiva din 2006 a Comisiei Europene si a fost justificat de Parlament prin necesitatea combaterii eficiente, la nivel comunitar, a infractiunilor grave, mai precis a terorismului si crimei organizate. Dupa sase luni de la stocare, furnizorii de telefonie mobila sau de acces la Internet sunt obligati sa distruga datele respective, cu exceptia celor puse la dispozitia Ministerului Internelor, SRI sau SIE, la cererea acestora.

Cele trei servicii de informatii raporteaza, conform legii, semestrial, Ministerului Comunicatiilor numarul de astfel de informatii solicitate si perioadele de timp de la stocarea lor pana sa le fie solicitate operatorilor de telefonie mobila sau de Internet. Ministerul Comunicatiilor transmite mai departe, anual, statistici de acest gen catre Comisia Europeana, fara a furniza insa date concrete.

Discuţia despre paşapoartele cu cip nu a reuşit niciodată să fie teologică. Pentru că nu este o problemă teologică. Ghiciturile despre esenţa numărului satanic nu pot lua locul certitudinii, cu neputinţă de pus în cuvinte, a luminii dumnezeieşti. Şi nu trebuie amestecate aceste două aspecte ale cunoaşterii creştine: discuţiile despre Dumnezeu şi discuţiile despre satana. Deşi ele fac parte, în proporţii diferite, din viaţa noastră.

Desigur, un cip nu este un diavol. Totuşi, nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că cipul nu este altceva decît rodul dorinţei demonice de a stăpîni pe celălalt. Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm, ce tranzacţii facem şi cu cine intrăm în relaţie. Veţi spune că este o invenţie omenească. Sigur, dar a cărei categorii de oameni? A oamenilor răi, căci cei buni se sfiesc să citească scrisorile străine. Obligativitatea cipurilor este o înjosire a persoanei, deoarece propune o relaţie care nu se mai bazează pe respect şi încredere. A încuraja acest tip de relaţie, după ce generaţii de mucenici au însuflat în noi duhul dragostei şi al toleranţei, este nedrept înaintea lui Hristos şi un grav păcat împotriva aproapelui.

Sînt mulţi oamenii în întreaga lume care au protestat împotriva introducerii cipurilor. Motivele lor nu au fost întotdeauna bazate pe analogia dintre cip şi cifra fiarei pomenită în Apocalipsă (666). În orice caz, fiecare din ei ştia că a-l urmări pe celălalt înseamnă a nu-l iubi, ba chiar înseamnă a-l robi. Răspunsul care se cuvine dat, în primul rînd, este acela dacă e bine să-i lăsăm pe nişte străini să ne urmărească pas cu pas? E bine să ne facem trădători ai fraţilor noştri, lăsînd acest popor în mîinile unor străini, fără nici o luptă?

Dacă este să gîndim în numele unei singure persoane, cipul nu e un pericol, dar dacă trebuie să gîndim la nivelul unui grup, atunci pericolul este evident. Personal, aş putea arunca cipul în faţa diavolului, dar nu voi putea la fel de uşor să refac un grup risipit de urmăritorii care arată atîta interes şi atîta grabă în a şti totul despre noi. Rămîne întrebarea: facem ceva pentru păstrarea adunării, a Bisericii sau ne mîntuim singuri, dacă ne vom mîntui.

Atunci cînd nu va mai exista nici o posibilitate de împotrivire sistemului, cînd foamea şi bolile ne vor doborî, iar singura modalitate de a plăti şi de a ne deplasa va fi cipul, risipirea adunării creştine se va face într-un timp record şi într-o proporţie pe care nu a atins-o nici o prigoană în decursul întregii istorii. Şi încă ceva, de acum nu vor mai exista mucenici privind la care poporul să se aprindă de rîvnă, căci adevăraţii mucenici vor muri în mizerie, izolaţi şi poate chiar expulzaţi de restul adunării, ştiuţi doar de Dumnezeu. Dacă Sfîntul Vasile cel Mare se ruga să nu prindă vremurile sfîrşitului, de teamă că nu le va putea face faţă, nu ştiu ce vom face noi.

Lupta pornită acum în România nu este împotriva pecetluirii, căci unul Dumnezeu ştie ce a vrut să spună Sfîntul Ioan în Apocalipsă, dar este o luptă de apărare a adunării creştine. Biserica trebuie păstrată compactă şi cît mai mare, aşa cum am moştenit-o, căci pentru fiecare om botezat din această ţară cineva, pe care nici nu-l ştim, şi-a vărsat sîngele. Mai întîi de toate a fost vărsat sîngele scump al lui Hristos.

Nu cred că e momentul teologhisirilor, ci al unei rezistenţe normale în faţa unui fenomen normal. Normal din punctul de vedere al anormalităţii generale în care ne aflăm.

Sursa: parintele Savatie

Pe 22 ianuarie 2009, a doua zi dupa investitura, noul presedinte american Obama va comite prima sa crima impotriva umanitatii. Barack Obama a anuntat ca va ratifica Legea Libertatii de Alegere (Freedom of Choice Act, FOCA) [1]. Actul va anula practic toate victoriile obtinute de miscarea americana pro-life din 1973, de la decizia Curtii Supreme prin care in aceasta tara a fost liberalizat avortul [2]. Ba chiar FOCA ar putea avea un efect inca si mai mare: printr-un limbaj pervers si iscusit, va absolutiza “libertatea de optiune” in cazul avortului ca “drept fundamental” pentru orice femeie, excluzand “orice interventie sau discriminare” . Acest lucru va avea consecinte teribile:

- Interzicerea “obiectiilor de constiinta”. Toate spitalele, inclusiv cele confesionale (spitalele intretinute de cultele catolic si cele protestante reprezinta peste 40% din unitatile medicale din Statele Unite), trebuie sa “propuna” femeii insarcinate un avort. Deja numerosi episcopi catolici au anuntat ca vor inchide spitalele. La fel, toate obiectiile de ordin etic ale personalului medical vor fi declarate ilegale. Medicii vor fi obligati sa faca avort sau isi vor pierde licenta de libera practica.
- Deosebit de barbarele avorturi in stadii tarzii de sarcina, mergand pana in preziua nasterii, vor fi din nou disponibile “fara discriminare” . Procedura inumana a “avortului cu nastere partiala” (in ultimul trimestru) a fost cu mare greutate interzisa in timpul administratiei George W. Bush. Dupa ce legea promulgata de presedinte in 2003 a fost atacata in justitie, Curtea Suprema a hotarat in 2006 ca procedura este ilegala.
– Toti platitorii de taxe americani vor trebui sa “contribuie” la cheltuielile pentru avort. Cu alte cuvinte, aceste proceduri vor primi finantare federala.
- Nici o conditionare, cum ar fi cea a consilierii pre-avort sau a “timpului de asteptare” (o perioada de cateva zile inainta interventiei, in care femeia se poate razgandi), nu va mai fi legala.
- Femeia va avea dreptul absolut de a solicita si primi implantarea unui embrion uman fertilizat artificial, indiferent de destinatia finala a acestuia.
- Adolescentele nu vor mai avea nevoie de consimtamantul parintilor pentru a face avort (in unele state aceasta este o conditie).
- Culmea perversitatii, stimulentele financiare oferite pentru nastere vor fi oferite si in cazul avorturilor!
- Se asteapta ca logica aroganta a acestui decret-lege, prin aceasta auto-atribuire a tuturor drepturilor, sa duca, in viitor, la amendamente care sa impuna avortul in unele cazuri (viol, copii banuiti a avea malformatii sau SIDA) si chiar la dictarea numarului de copii pentru fiecare femeie, dupa modelul unor state totalitare.
- Textul FOCA recunoaste dreptul fundamental al femeii de a avorta copii “viabili” (ceea ce inseamna avort in stadii avansate de sarcina) “cand este necesara protectia vietii si sanatatii femeii”. Din nou limbajul este inselator si pervers, intrucat legea face referire explicita la un alt caz celebru din justitia americana, “Doe v. Bolton” (1973) in care termenul “sanatate” include “toti factorii – fizici, emotionali, psihologici, familiali cat si varsta femeii – ca fiind relevanti pentru buna stare a pacientului”. S-o spunem deschis: orice indispozitie va fi o motivatie indeajuns de buna pentru un avort tarziu.

Dincolo de intrarea in vigoare a acestei legi, noua administratie va decide, conform promisiunilor facute in campania electorala, sa puna capat “Politicii Mexico-City”. Instituita de administratiile republicane de la Ronald Reagan incoace si abrogata doar de predecesorul Democrat al lui Obama, Bill Clinton, “Politica Mexico City” interzice finantarea federala pentru organizatiile pro-avort din strainatate (inclusiv cele care sprijina politica avorturilor fortate a autoritatilor chineze)

In fata acestui dezastru pe care il intruchipeaza deja administratia Obama in ansamblul sau (pentru ca o buna parte din echipa presedintelui, cum ar fi Hillary Clinton, au vederi la fel de radicale), cu sprijinul majoritatii Democrate a Congresului American, episcopii catolici americani trag semnalul de alarma. Cardinalul Justin Rigali, presedinte al Comisiei pro-life a Conferintei episcopilor catolici americani, ii avertiza pe 19 septembrie 2008 pe membrii Congresului SUA:

“In ciuda titulaturii derutante, FOCA va lipsi poporul american din toate cele 50 de state de libertatea pe care o au acum de a impune restrictii si reglementari modeste in industria avortului. FOCA va obliga toti americanii sa sustina si sa promoveze avortul prin banii de taxe. FOCA va impiedica total orice efort sincer al guvernului de a reduce avortul in tara noasrta… Nu putem reduce avorturile promovand avortul.” [aluzie la unul din sloganurile dintotdeauna ale miscarii pro-avort, acela ca “doreste reducerea numarului avorturilor”]

Odata ce aceasta perspectiva tragica va deveni realitate, este necesara o serioasa atitudine auto-critica, apreciaza redactorul buletiului de stiri al UNEC (Union des Nations de l’Europe Chretienne – Uniunea Natiunilor Europei Crestine).

“Toate strategiile noastre rasunatoare pro-life – congrese, marsuri, fluturasi, semnaturi, rugaciuni publice, distribuirea de pachete umanitare pentru copii – nu au redus numarul avorturilor, ci l-au crescut in ultimii 35 de ani, cel putin in Europa. Mai rau: maniera noastra de a actiona, departe de a vindeca raul, a inmultit numarul dusmanilor, in asa fel incat acestia impun acum legi mai rele decat cele dinainte.”

Este necesar sa re-examinam totul urmand perceptele Bibliei si sa o luam de la capat cu exemplele precum Bunul samaritean, Fericirile, Cuvantul Evangheliilor, predica despre iad, mai scrie sursa citata.

“Avortul este o problema a catolicismului de pretutindeni. Daca suntem un billion de catolici in lume, suntem in stare sa oprim acest masacru, dar numai in cazul in care actionam cu forta si Treimii – care este Iubire – si nu ghidandu-ne dupa mult prea omenestile stratageme. Astfel, va fi necesar sa o luam de la capat, de la nivelul cel mai de jos, de la iubirea de aproapele, ca sa inchidem aceasta rana a umanitatii si sa luptam, in acelasi timp, impotriva acelora care comit acest rau la nivel legislativ, riscandu-ne, probabil, chiar propriile vieti. Este necesar sa ajutam si sa aparam cu eroism pe cei mai mici, mai slabi si mai inocenti dintre toate fiintele umane: PRUNCII nenascuti, caci, asa cum spune Hristos, ‘ceea ce ati facut unuia mai mic dintre fratii si surorile mele, Mie Mi-ati facut’.” (material realizat de Asociatia Provita Bucuresti)

——-
Note:
[1]. In SUA, presedintele are puteri executive foarte mari, putand initia sau putandu-se opune prin veto oricarei legi, chiar votata de Congres, procedura rasturnarii veto-ului prezidential necesitand o majoritate de 2/3 a Congresului. De asemenea, el poate revoca anumite decrete-lege semnate de predecesorii sai.

[2]. Sistemul judiciar din SUA confera putere de lege deciziilor judecatoresti definitive.

Tare mă bucur că a venit vremea cip-urilor! De mult o aşteptam, din vremea pliantelor greceşti! Dacă nu ar fi vrut ei să mă amprenteze, le-aş fi cerut-o eu. Îi imploram, făceam antecameră la minister, făceam cereri peste cereri, căutam să intru în audienţe, dădeam şpagă, şi tot reuşeam. Vreau binecuvântarea cip-urilor! Ele te izbăvesc de tot răul şi de toată reaua întâmplare. Oamenii aceştia sunt buni cu noi. Ne iubesc! În sfârşit, cuiva îi pasă de noi! Purtătorul de cuvânt ştie ce zice, purtătorul de duh din Ceahlău exagerează!

O să-i rog să-l cip-uiască şi pe băiatul meu şi să mă informeze când chiuleşte de la şcoală, dacă face vreo năzbâtie ori dacă se înhăitează cu băieţii răi (băieţi pe care psihologii n-au reuşit să-i educe cum trebuie, şi-şi fac acum părinţii de râs). Eu am încredere în ei. Mă încredinţez de acum lor. Ei văd tot, scanează tot, ştiu tot. (Vreau să-mi cip-uiesc şi pisica, să nu o mai pierd mereu pe afară). Sunt un om liber şi vreau ca libertatea mea să fie protejată! Aşadar, vreau să fiu monitorizat! Apropo, numai blamaţi cuvântul, el nu are o conotaţie negativă, e sinonim cu supraveghere; episcopul, spre exemplu, are acest rol în eparhia încredinţată lui, de a supraveghea, de a monitoriza. Vedeţi, e de bine! Nu există pericole! Vă îndemn la echilibru, nu la habotnicie!

Vreau să fiu monitorizat, vreau să se ştie ce fac, pentru că nu fac ceva rău. Poate îmi vor da şi Diplomă de bună-purtare că-mi fac rugăciunile, că fac fapte bune, că mănânc tot din farfurie, că nu ascult manele şi că m-am lăsat de fumat. Ei vor şti asta, se vor bucura şi sigur mă vor premia. Vreau să fim monitorizaţi, uite aşa, să moară hoţii, violatorii şi criminalii de necaz. Da, numai ei se opun, pentru că le e frică să fie desconspiraţi. Au ei ceva de ascuns.

Îmi spunea cineva că ne vor putea transmite, prin nu ştiu ce procedeu, diverse stări sufleteşti. Am cugetat mult la asta şi-mi sună extraordinar. Sunt convins că-mi voi face abonament la fericire, la pace sufletească şi mulţumire de sine. Voi achiziţiona şi pachetul suplimentar cu expresiile favorite cu gânduri pozitive, care vreau să-mi fie zilnic inoculate pentru confortul meu lăuntric (de ex.: eşti unic, eşti minunat, eşti deosebit, eşti deştept, eşti mare scriitor, eşti mare blogger). Sunt liber să fac asta.

Adevărul e că, de acum înainte, vom trăi cu toţii în pace şi armonie, va fi raiul pe pământ. Lupul şi oaia vor trăi ca fraţii. Doamne, mai odihneşte-te de acum, eşti destul de trudit. Istoria asta a noastră, şi-a Ta deopotrivă, te-a solicitat peste poate! Fii realist, vremea Ta a trecut (Am ieşit din Peşti, suntem în Vărsător). Ne descurcăm bine şi fără ajutorul Tău, şi fără sabia cu care desparţi pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. No offence! Nu mai avea Tu grijă de noi, elita mondială se va ocupa de treaba asta. Mă întorc la somnic, ştiu că Cineva cineva veghează pentru mine şi totul este sub control.

RFD MicroCip, păzeşte-mă! Obama, binecuvintează-mă! Rockefeller, mântuieşte-mă!

Laurentiu Dumitru

Cipurile RFID[2] sînt o creaţie tehnologică recentă, menită iniţial să înlocuiască codul de bare de pe produsele din magazine. În general, ele sînt compuse dintr-un cip electronic (care permite stocarea datelor şi alte operaţiuni electronice) conectat la o antenă miniaturală, putînd fi aplicate pe diferite obiecte.

Dispozitivul cu antenă poate fi detectat de cititoare speciale. Cipurile RFID sînt de două feluri, active şi pasive, după felul construcţiei lor; astfel, cipurile active sînt conectate la o baterie, iar detectarea lor se poate face de la o distanţă de cel mult 100 de metri, iar cele pasive nu sînt prevăzute cu baterie, ci pot fi citite numai prin apropierea lor de un cîmp electric creat de un cititor special, detectarea lor fiind deocamdată imposibilă la distanţe mai mari de 10 metri. Cînd un cititor RFID emite un semnal radio, cipurile din apropiere reacţionează transmiţînd datele către cititor.

Dacă iniţial producerea lor a avut un scop exclusiv comercial, cipurile putînd stoca mult mai multe date decît codul de bare, în ultimii ani mai multe firme producătoare de astfel de dispozitive s-au orientat pe producerea de cipuri şi pentru alte aplicaţii, precum acte de identitate, carduri de sănătate, carduri de credit, bancnote, etc. S-a mers pînă acolo, încît, invocîndu-se anumite situaţii excepţionale, să se urmărească implantarea unor astfel de cipuri în corpul uman.[3] Experimentele au început cu implantarea animalelor de casă, pentru a fi mai uşor recuperate în cazul rătăcirii lor, şi au continuat cu cîteva cazuri umane particulare. „Avantajul” implantului electronic este acela că cipul ar putea fi alimentat în permanenţă de căldura corpului uman, transformîndu-l în cip activ, deci detectabil de la mare distanţă. Deocamdată cipurile RFID implantate oamenilor au fost exclusiv pasive.

Din datele pe care le deţinem la momentul de faţă (2009, Ianuarie) progresul tehnologic a permis miniaturizarea cipurilor produse de firma Hitachi (denumite μChip/mu chip) pînă la dimensiunea de 0.04 x 0.04 mm, fiind practic invizibile pentru majoritatea oamenilor. Momentan se produc cîteva miliarde de astfel de cipuri pe an, preţul lor fiind, în medie, puţin peste un eurocent.

În cele ce urmează descriem cîteva din avantajele şi din dezavantajele tehnologiei cipurilor RFID, pentru informarea tuturor celor interesaţi, materialele pe această temă fiind extrem de puţine în limba română.

Avantaje ale cipurilor RFID:

1. Dată fiind capacitatea de stocare a cipurilor, alăturarea lor unui produs face posibilă identificarea rapidă şi reducerea timpului petrecut de clienţi şi de vînzători la cumpărarea respectivului produs. Cititoare speciale ajută la identificarea şi evaluarea corectă întru-un timp extrem de scurt a tuturor produselor cumpărate de un client fără a mai fi nevoie ca vînzătorul să le treacă pe fiecare în parte prin faţa cititoarelor de coduri de bare.

2. Prezenţa cititoarelor de cipuri RFID pe rafturile supermarketurilor îmbunătăţeşte vînzările anumitor produse, administratorul ştiind cu precizie ce anume s-a vîndut şi în cît timp. Astfel se pot elimina timpii morţi pînă la refacerea stocului în cazul epuizării unui produs şi nevoiapersonalului care să supravegheze rafturile de produse.[4]

3. Controlul anumitor produse farmaceutice de la punctul de producţie la punctul de desfacere elimină posibilitatea dispariţiei substanţelor periculoase sau cu folosire specială şi permite identificarea oricărei încercări de sustragere a lor.

4. Controlul anumitor produse toxice care ar putea ieşi de sub stricta supraveghere.

5. În diferite sporturi desfăşurate contra-cronometru se poate determina cu mult mai multă precizie timpul parcurs pînă la linia de sosire.

6. Prezenţa cipurilor pasive în paşapoarte[5] a fost considerată o experienţă pozitivă de către guvernele ţărilor care le-au introdus pînă azi[6], pentru îmbunătăţirea controlului asupra cetăţenilor lor care călătoresc peste hotare. Anumite ţări permit nu doar citirea respectivului cip la ieşirea/intrarea în ţară, ci şi stocarea acestor date în cipul RFID din paşaport.

Dezavantaje ale cipurilor RFID:

1. Codul de bare de pe majoritatea covîrşitoare a produsele aflate azi pe piaţă conţine explicit numărul 666, cu trimitere directă la pasajele din Apocalipsă referitoare la numărul numelui fiarei. Înlocuirea codului de bare cu cipul RFID pentru produsele din comerţ nu a fost niciodată adusă la cunoştinţa publicului ca pe o cucerire ştiinţifică cu care pe viitor vom reuşi să scăpăm de numărul 666 de pe cumpărăturile noastre. Dimpotrivă, cu mult mai grav chiar, prezenţa obligatorie a cipurilor în documentele de identitate personală şi pe majoritatea produselor de pe piaţa viitorilor ani, adică atît la cumpărător, cît şi la produsul cumpărat, ne trimite automat cu gîndul la versetul 13:17 din Apocalipsă: Ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, sau numele fiarei, sau numărul numelui ei. Pînă astăzi nici una din firmele producătoare de cipuri RFID nu a făcut dovada lipsei numărului 666 din memoria acestor cipuri pe care unii le vor obligatorii şi în actele de identitate din România.

2. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de către orice cititor, nu doar de către cele specializate. Astfel, cu un simplu calculator performant, orice date, oricît de criptate ar părea, pot fi sparte într-un timp extrem de scurt. Conectarea acestor informaţii cu anumite baze de date publice din cîteva ţări poate oferi în cîteva minute toate informaţiile vitale despre persoana căreia i se scanează (cu ştiinţă sau fără!) un document personal prevăzut cu cip RFID. Din acest moment, posesorul de buletin / paşaport / carnet de conducere / card de sănătate / card de credit[7] care conţine cip devine cea mai uşoară pradă în faţa oricui are un cititor de cipuri RFID şi un calculator. Pretextul eliminării terorismului pentru impunerea acestor cipuri este nimic altceva decît praf în ochi, orice terorist cu o minimă dotare electronică putînd dispune după bunul plac de informaţiile obţinute atît de uşor. Cu atît mai rău se întîmplă în cazul în care anumite state caută să-şi impună controlul total asupra cetăţenilor lor. Se va şti în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, ce am cumpărat şi în ce cantitate. Practic libertatea va deveni un mit, o frumoasă amintire de pe vremea părinţilor noştri.

3. Prin prezenţa cititoarelor de cipuri RFID în toate automobilele produse de marile firme auto din 2005 pînă azi, în trenuri, autobuze, avioane, magazine, gări, metrouri[8], şi pe principalele artere de circulaţie s-a început deja impunerea controlului total asupra omenirii.

4. Dimensiunea de astăzi a acestor cipuri le face să fie practic imposibil de detectat cu vreunul din simţurile omeneşti. Necesitatea hranei şi a îmbrăcămintei va face ca nimeni să nu poată sta departe de sistemul electronic de control total.

5. Unicitatea fiecărui cip RFID face ca orice document personal şi ca absolut tot ce se vinde şi se cumpără să poată fi monitorizat cu mare precizie. Prin efectuarea plăţii unui produs prevăzut cu cip nu se dezactivează cipul, ci acesta continuă să rămînă veşnic funcţional.

6. Cantitatea imensă de date cerută de o astfel de dezvoltare a industriei cipurilor RFID face absolut necesară existenţa unor gigantice baze de date unde se vor stoca informaţiile de pe cipuri, tranzacţiile financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în anumite locuri şi alte date ce vor fi folosite după bunul plac al posesorilor acestor baze de date. Conectarea acestor imense baze de date cu bazele de date personale aflate în evidenţa statului sau ale unor terţe companii duce la controlul total asupra individului.

7. Cititoarele de carduri pot fi ascunse în orice tip de material, introducerea lor în uşi, pavaje, podele, rafturi, tejghele, făcînd imposibilă cunoaşterea momentului în care cineva a fost scanat.

8. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID.[9]

9. Cipurile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate. Astfel, microundele le fac să explodeze, în cazul implanturilor provocînd dezastre biologice. Devine imposibilă folosirea lor la oameni sau animale care au acces în zone cu astfel de radiaţii.

10. Cipurile implantate nu au stabilitate în ţesutul implantat, de multe ori, în urma mişcărilor organismului migrînd din locul unde au fost implantate şi necesitînd intervenţii chirurgicale. De asemenea, ele, în forma în care există astăzi, se pot sparge în interiorul ţesutului şi provoca răni cu diferite grade de pericol.

11. Anumiţi bolnavi din cîteva spitale au primit implanturi cu cipuri RFID fără să îşi dea acordul şi fără să ştie de ele. Astfel s-a întîmplat la clinica de bolnavi Alzheimer West Palm Beach din Florida, începînd cu anul 2007. Astfel de cazuri se pot generaliza, mai ales sub presiunea unor legi sau în cazul unor situaţii extreme precum starea de război.

12. Posesorii de animale de casă au fost obligaţi în Portugalia, Noua Zeelandă, Singapore, Bangkok, şi cîteva state din SUA să îşi implanteze animalele de casă cu cipuri RFID. De asemenea, de cîţiva ani buni şi posesorii de vaci, oi, capre, din România, sînt obligaţi să ataşeze un astfel de cip RFID tuturor animalelor producătoare de lapte, fără vreun motiv raţional.

13. Vigilenţa celor ce sînt chemaţi să verifice autenticitatea actelor va scădea foarte mult, de vreme ce un astfel de cip va certifica datele înscrise şi fotografia din paşaport, determinînd autorităţile să se încreadă în puterea cipului de a nu fi falsificat. Cercetări recente[10] arată că extragerea şi chiar falsificarea datelor din cipul RFID din paşapoarte este cît se poate de simplă pentru cineva cu minime cunoştinţe în domeniul informatic.

Mica trecere în revistă de mai sus trage un semnal de alarmă asupra raţionalităţii existenţei cipurilor RFID în actele de identitate din România. Nu au trecut nici 20 de ani de cînd fraţii şi părinţii noştri au murit cu nădejde în suflet strigînd „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Din Ianuarie 2009 a început, cu o grabă suspectă, eliberarea de paşapoarte şi permise de conducere cu cip RFID, fără ca cineva din România să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. Ni s-a spus doar, fără a putea verifica în vreun fel, că vor fi stocate datele personale, imaginea feţei şi a două amprente digitale. Dacă amprentarea unora dintre cetăţenii români din Italia ne-a umplut de indignare pe toţi, la doar cîteva luni după această idee care nu s-a pus în practică nu a fost nici o reacţie din partea nimănui la ideeaamprentării obligatorii a celor ce vor să-şi facă acum paşaport sau carnet de conducere.

Putem spune fără să greşim că primirea actelor electronice înseamnă şi nevrînd asocierea numărului 666 cu datele de identitate personală, cu numele propriu şi cu fotografia personală, cu alte cuvinte cu chipul lui Dumnezeu, călcînd cuvîntul Sfîntului Pavel: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfînt ce locuieşte întru voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sînteţi ai voştri? Că sînteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu. (1 Corintheni 6:19-20) şi aducînd pedeapsa scrisă în cartea Apocalipsei: Şi al treilea înger a urmat lor, zicînd cu glas mare: Oricine se închină fiarei şi chipului ei, şi ia însemnare pe fruntea sa sau pe mîna sa, şi acesta va bea din vinul mîniei lui Dumnezeu cel dres neamestecat în paharul mîniei Lui, şi se va chinui cu foc şi cu piatră pucioasă înaintea Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor în vecii vecilor se suie; şi nu au odihnă ziua şi noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei, şi cel ce ia semnul numelui ei. (14:9-11) De asemenea: Şi am auzit Glas mare din Biserică zicînd celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi vasele mîniei lui Dumnezeu pe pămînt. Şi s-a dus cel dintîi, şi a vărsat vasul său pe pămînt, şi s-a făcut rană rea şi mare în oamenii cei ce aveau semnul fiarei, şi cei ce s-au închinat chipului ei. (16:1-2)

S-a încercat să se spună că nu aceasta (cipul din paşapoarte şi permisele de conducere) este pecetea din Apocalipsă, pentru că nu este pe mînă şi nici pe frunte. Dar nu este nevoie să fie, de vreme ce sistemul electronic batjocoreşte prin asocierea numărului fiarei, 666, chipul lui Dumnezeu din noi şi numele primit la Sfîntul Botez. Să stăm drepţi în faţa autorităţilor statului care ar trebui să ne apere drepturile, nu să ni le restrîngă, şi să cerem să ni se garanteze prin lege libertatea pentru care fraţii şi părinţii noştri au plătit preţ de sînge. Să le aducem aminte că şi cei ce ne conduc vor da socoteală pentru această mişelească încercare de înrobire a poporului creştin ortodox. Să mărturisim cu preţul vieţii sfînta credinţă ortodoxă, ca să ne învrednicim şi noi de răsplata făgăduită mărturisitorilor Ortodoxiei:

Şi am văzut scaune, şi au şezut pe ele, şi judecată li s-a dat lor, şi pe sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus, şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, şi care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au luat semnul pe fruntea lor, şi pe mîna lor; şi au vieţuit şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Iar ceilalţi morţi nu au înviat până nu se va sfârşi mia de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi; peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împăraţi cu El o mie de ani. (Apocalipsa 20:4-6)

Monahul Filotheu Bălan, Mănăstirea Petru Vodă

La pomenirea Sfinţilor Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Mărturisitorii Ortodoxiei

Note de subsol:

1) Materialul care urmează a fost alcătuit folosind în principal sursele puse la dispoziţie de Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, două organizaţii din SUA care luptă pentru libertatea individuală în faţa măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de guverne.

2) Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device.

3) Pînă acum cunoaştem cazurile a aproape 16 politicieni şi oameni de afaceri din Mexic, mai mult de 300 de persoane implantate în SUA de firma Verichip Corporation, cîteva zeci de copii din Columbia, cîteva zeci de oameni de afaceri din Spania şi mai multe zeci de deţinuţi din Marea Britanie.

4) Cu adevărat despre aceasta vorbeşte şi Sfîntul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Timothei: Iar cei ce vor să se îmbogăţească, cad în ispite şi în curse, şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pre oameni în pierire şi în pierzare. Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, pe care unii poftindu-o au rătăcit din credinţă, şi s-au pătruns cu dureri multe. (6:9-10)

5) Conform standardului ISO 14443, care specifică obligativitatea lipsei de contact fizic a cipurilor din paşapoarte şi specificarea prezenţei acestora pe copertă.

6) Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie, Australia şi SUA în 2007, Serbia şi Korea în 2008, România în 2009.

7) Firma MasterCard a scos cipurile RFID de pe cărţile sale de credit în urma constatării unor fraude cu mult mai mari decît cele existente pînă la introducerea lor.

8 ) Spre exemplificare,metroul din Moscova a introdus aceste cititoare pentru prima dată în Europa în anul 1998.

9) Albrecht, K. “Microchip-Induced Tumors in Laboratory Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990-2006.”

10)http://omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp?maintopic=424&subtopic=38690 şi http://www.theregister.co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/

Chimistul care a făcut descoperirea care a condus la realizarea pilulei pentru controlul naşterii a scris un articol prin care cataloghează declinul demografic din Europa drept “un scenariu de groază” şi “o catastrofă”, această tragedie fiind cauzată în parte chiar de către invenţia sa.

Carl Djerassi (foto), în vârstă de 85 de ani, a fost printre cei trei cercetători care au găsit formula unui produs sintetic care a fost principalul pas în crearea primei pilule contraceptive.

Într-un text publicat de ziarul austriac Der Standard, Djerassi a declarat că invenţia sa poate fi învinovăţită parţial pentru dezechilibrul demografic din Europa. “Pe continent nu mai există nici o conecţie între sexualitate şi reproducere”, a adăugat acesta. Savantul a continuat afirmând că “această sciziune în Austria catolică, o ţară cu o medie de 1,4 copii pentru o familie, a devenit completă”.

În opinia acestuia, scăderea natalităţii este o “epidemie” mult mai gravă, dar mai puţin mediatizată, decât obezitatea. În această ordine de idei, “tinerii austrieci care nu procrează comit o sinucidere naţională”.

Ca soluţie el propune “o politică imigraţionistă inteligentă”, considerând că declinul demografic este un proces ce este ireversibil.

Sursa: frontpress.ro

20 ian 2008 – Măn. Petru Vodă

Cuvânt de la Avva Antonie cel Mare pentru slujitorii de azi

Zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi făcându’se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi singuri, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la Domnul zicând: "Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine!".

Sfântul Antonie pustnicul a spus într-o zi: – Oamenii se împart în trei categorii: invidioşii, orgolioşii şi ceilalţi. Însă eu nu i-am întâlnit niciodată pe ceilalţi.

De puţin timp prezenţa feminină ortodoxă pe internet s-a îmbogăţit cu un nou site : Femeia Ortodoxă. Este un site adresat iubitelor noastre soţii, mame sau prietene şi nu numai…, dar să le lăsam pe iniţiatoarele acestui ‘loc de întâlnire’ să se prezinte:

"Femeia Ortodoxă doreşte să  susţină şi să promoveze în rândul femeilor contemporane, adeseori absorbite de carieră si de ambiţii profesionale, frumuseţea şi bogăţia stilului de viaţă tradiţional, orientat spre credinţă şi viaţa în Hristos, familie si cămin.

Sfânta Scriptura şi Sfintii Părinţi spun  că Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia complementari, dar diferiţi, "egali în demnitate, dar diferiţi în dregătorie" ( părintele  Cleopa) . De la început el a  încredinţat fiecărui sex roluri şi misiuni deosebite.

Femeia  a fost creată pentru a-i fi bărbatului " ajutor potrivit", şi după secole de dispreţ şi sclavie Hristos o ridică la demnitatea ei dintîi : "un ajutor asemenea".

"Ea colaborează la faptele bărbatului cele mai înalte și cele mai grele. lisus Hristos le face predicatori și apostoli, ele seamănă Evanghelia, și în timpul întemeierii credinței, Sf. Pavel salută în ele pe nobilele colaboratoare și neobositele ostenitoare.( …)

Un tron de slavă mult mai ridicat le este păstrat încă. Ele vor fi îmbrăcate cu purpura regească a martiriului; ele vor mărturisi credința lor în fața regilor și a puternicilor; Roma va auzi afirmațiile lor mărețe și puterea marelui imperiu se va zdrobi de puterea lor de neînvins. Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate noua și o putere noua, femeia n-a încetat să împlinească cele mai prețioase și cele mai diferite misiuni...ca soție, ca mamă, ca stăpână a casei "

(Sf. Ioan Gura de Aur – "Femeia crestina- nobila ei istorie, pretioasele ei misiuni")

Societatea actuală, prin vocea feminismului, vrea să modeleze o femeie asemănătoare cu bărbatul, dispreţuind şi marginalizând chemarea pe care ea o are de la Dumnezeu – de a trăi trup şi suflet pentru Hristos, de  a-şi iubi şi sprijini soţul, de a creşte  şi a educa copii,(proprii sau duhovniceşti),  de a crea şi a conduce un cămin cald, primitor pentru familia ei, şi pentru toţi cei în nevoie.

Sperăm ca  situl "Femeia ortodoxa"  să fie pentru tine  un loc unde vei primi informaţie,inspiraţie, motivaţie şi perspectivă, într-o lume agitată, în care valorile tradiţionale nu mai au preţ”

Katherine Albrecht este fondatoarea CASPIAN (Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering, Consumatorii Impotriva Numerotarii si Invadarii Vietii Private de catre Supermarketuri), o organizatie nationala din SUA creata in 1999 cu scopul educarii cetatenilor in legatura cu supravegherea lor in scopuri comerciale. Este un avocat al respectarii vietii private si o voce proeminenta impotriva dispozitivelor RFID (acronimul de la Radio Frequency Identification, o metoda automata de identificare bazata pe stocarea si transmiterea la distanta a datelor prin utilizarea unor dispozitive numite transpondere). Este doctor al Universitatii Harvard cu titlul “Doctor of Education” – Ed.D.

Va invitam sa urmariti doua prelegeri subtitrate in limba romana pe teme de interes in aceasta zile.

“RFID: Tracking everything everywhere” (RFID: Supraveghere, a tuturor, peste tot).

“On the brink of the mark” (Despre Semnul Fiarei). Ar putea fi vremurile descrise in capitolul 13 al Cartii Apocalipsei mai aproape decat am crede noi?

Articol preluat de pe ALTERMEDIA

Scolile gimnaziale din Anglia sunt criticate pentru decizia de a imparti fetelor de cel putin 11 ani „pilula de a doua zi” [1], fara stirea parintilor, scrie LifeNews.com.

Norman Wells, director al Family Education Trust, a obtinut aceasta informatie de la ministerul britanic al sanatatii. Informatia arata ca, numai în comitatul Oxfordshire, cabinetele medicale scolare au dat elevelor, în ultimii 6 ani, 1.081 pilule „de a doua zi”.

Personalului din mai mult de 1000 de clinici scolare din toata Marea Britanie nu i se cere sa obtina permisiunea parintilor sau tutorilor fetei înainte de a-i administra medicamentul.

Wells a relatat pentru ziarul “London Times” ca administrarea acestor pilule permite baietilor sa ceara mai insistent fetelor relatii sexuale si a deplans excluderea parintilor din procesul de decizie. “De fapt, exista dovezi ca aceasta masura poate agrava situatia. Cabinetele medicale scolare, confidential, îi ajuta pe baieti sa exercite chiar mai multa presiune asupra fetelor ca sa faca sex cu atat mai mult cu cat nu este nevoie ca mamica sa stie ceva” a spus el.

Wells a mai adaugat ca aceste pilule nu fac nimic ca sa reduca fie sarcina fie rata avorturilor. “Studiile arata ca o mai mare disponibilitate a acestei metode nu reduce absolut deloc rata sarcinilor nedorite si a avorturilor,” afirma Wells.

Conform ministerului britanic al sanatatii, numarul avorturilor la adolescentele a crescut semnificativ în 2007 în comparatie cu anul precedent. [2]

Desi numarul total al avorturilor a crescut cu “doar” 2,5%, in schimb la adolescente situatia a scapat de sub control. Fetele sub 14 ani au facut cu 21% mai multe avorturi in 2007 fata de 2006. La grupa de varsta de 14 ani cresterea a fost de 11%; la 15 ani, de 12%, iar la 16 ani, de 10%. Totodata, tinerele de 19 ani detin “suprematia” in acest sinistru clasament, cu 36 de avorturi la 1000 de femei, in crestere de la 35/1000 in 2006.

În ciuda faptului ca pilulele nu reduc sarcinile nedorite si avorturile la adolescente, Alison Burton, responsabil teritorial pentru Oxfordshire in domeniul imbunatatirii sanatatii tinerilor, a declarat pentru Times ca scolile vor continua sa imparta “remediile”. “Tinerii care cauta sfaturi si sprijin sunt încurajati sa vorbeasca cu un parinte sau cu un adult în care au încredere” a spus ea.

Societatea pentru Protectia Copiilor Nenascuti (SPUC), unul din grupurile principale “pro-viata” din Anglia, a criticat aspru politica ministerului sanatatii. “Cifrele reflecta politica de a se efectua un avort cât de repede posibil, la orice femeie care il cere”, afirmase directorul SPUC, John Smeaton, în iunie 2008, cand statisticile au fost date publicitatii.

——
Note:
[1] „Pilula de a doua zi”, sau „planul B” este un produs cu continut ridicat de hormoni care, administrat in primele 72 de ore dupa contactul sexual neprotejat impiedica implantarea ovulului fecundat la nivelul uterului. Pilula nu este un contraceptiv, ci un abortiv hormonal (ucide viata nou formata).
[2]. Marea Britanie este un exemplu tipic de cum NU trebuie procedat pentru reducerea numarului sarcinilor la adolescente: aceasta tara are cea mai mare rata a avorturilor la adolescente din Europa de Vest, rata care creste de la an la an pe masura ce se insista in „masuri de prevenire” precum administrarea fara acordul parintilor a „planului B” sau inceperea de tot mai timpuriu a „educatiei sexuale”, masuri care incurajeaza in fapt comportamentul libertin.

Sursa articolului

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane.
Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în Biserică situaţia este destul de anevoioasă, deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă, deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi, ca Brâncoveanu de altădată, să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, Biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului, avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

LUPTA CU TEMEIURILE

I

În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit şi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei “demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini…
Diabolizarea Tradiţiei[1] tinde să ne prefacă, la est de Edenul consumist al civilizaţiei occidentale (singurul “paradis” îngăduit!), într-o pseudo-naţiune cu creierii spălaţi. Noua inchiziţie ideologică utilizează adevărate ghilotine propagandistice, decapitînd deopotrivă oameni şi idei, sub cuvînt că acesta ar fi preţul ieşirii noastre dintr-un lung anonimat istoric şi al integrării într-o Europă tot mai americanizată, în care civilizaţia utilitaristă şterge identităţile şi tolerează din ce în ce mai indispusă orice angajament moral sau spiritual.
Tendinţa programatic antitradiţionalistă a fost inaugurată în Vest, prin secolul al XVIII-lea, şi a fost radicalizată în Est, cu bolşevismul, în prima jumătate a secolului XX. Apoi, o dată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului spre naţionalism, Estul a redevenit mai “conservator” decît Vestul (chiar dacă vădeşte, adesea, o viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete şi de diferenţele de accent, avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă vreme la temeliile istorice, religioase şi culturale ale lumii europene (şi ale lumii creştine în genere). E o lume ce pare să fi obosit de propriul ei trecut, adică de sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, procesul acesta generalizat nu este tocmai unul “natural”; antitradiţionalismul en vogue, înainte de a fi expresia unei uzuri “spontane”, a fost şi este o afacere dirijată de forţe şi interese mai mult sau mai puţin oculte, ce au lucrat şi continuă să lucreze sistematic în acest sens. Ideologizarea lui este un indiciu clar de premeditare. Lumea contemporană ni se înfăţişează, în devenirea ei, sub aspect moral-spiritual, ca o ruină premeditată. Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc o manipulare mondialistă şi al căror succes este condiţionat de transformarea omenirii într-o massă amorfă şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, care să răspundă neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decît ceea ce i se sugerează de către establishment.
Lupta se duce, pe de o parte, cu credinţele şi cu ideile moştenite şi, pe de altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat (sau – mai rar – le întruchipează încă). Cum ideile sunt abstracte, iar oamenii concreţi, s-a constatat că e mult mai eficient să te lupţi cu ideile prin oameni; “opinia publică” are alergie la idei, dar e sensibilă la bîrfă, la amănuntul picant, la şarja biografică. Ergo: compromite omul (minţind, dacă nu-ţi oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce reprezintă el, ideatic sau atitudinal, va fi pus la îndoială, dacă nu chiar devalidat.
Orice tradiţie naţională, bunăoară, are personalităţile ei consacrate, ce funcţionează, în condiţii fireşti, ca repere şi ca modéle. Dacă vrei să dinamitezi tradiţia/o tradiţie, atunci loveşti, în primul rînd, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, desigur, o luptă mai mult cu morţii decât cu viii. Dar e cu atît mai lesnicioasă, căci morţii nu se mai pot apăra! Că se vor găsi unii – “romantici” ai adevărului – care să le sară în apărare, încercînd să deconspire şi să limiteze acest holocaust spiritual? Vor fi puţini şi-i vei putea califica drept… “minoritate reacţionară”. Miza manevrei este alta: să ajungi la urechile “marelui public”, care nu gîndeşte, ci doar înregistrează…

Monument Cervantes în Golden Gate Park (San Francisco)

II

Sînt încă sub amara impresie a lecturii unei cărţi care a făcut ceva vîlvă în preajma recentei împliniri a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1606). Îmi amintesc, de altfel, că încă de acum vreo 12 ani, răsfoind un număr din cotidianul ABC (publicaţie spaniolă considerată “de dreapta”, într-o presă de un stîngism agresiv), constatasem cu stupoare că, la p. 50, în loc de altă comemorare (erau atunci 390 de ani de la moartea creatorului lui Don Quijote), i se lua un interviu scriitorului Fernando Arrabal, campion al stîngii intelectuale franco-spaniole, care tocmai publicase această carte intitulată Un esclavo llamado Cervantes (Un sclav numit Cervantes), editată chiar la Madrid, ba încă de Espasa-Calpe. Acesta susţine, cu un fel de cinism maniacal (în interviu încă şi mai radical decît în carte), teza că Cervantes ar fi fost… homosexual. Braţul nu şi l-ar fi pierdut la Lepanto: tăierea braţului era o pedeapsă aplicată curent în epocă pentru cei dovediţi a fi întreţinut relaţii homo-sexuale… Reporterul manifestase şi el o umbră de îndoială, dar nu îndrăznise prea mult. Cînd i se vorbise despre misoginia bolnavă a lui Cervantes, pusese timid problema Dulcineei din Toboso. Interlocutorul îi rîsese în nas: o parodie de ideal utopic! În realitate, nu era decît o ţărancă duhnind a bălegar; Cervantes şi-a pus în ea, de fapt, tot dezgustul faţă de femeie… El avea plăcere mai degrabă la cardinali… N-a fost doar sclav la Alger, ci sclavul propriei slăbiciuni. De aici şi obsesia cuplului masculin; perechea don Quijote – Sancho Panza reprezintă năluca romanescă a unui homosexual! Iată taina “geniului naţional” al Spaniei!
Dar aceasta – lăsînd la o parte cazul Arrabal – e şi taina “geniului naţional” al Angliei (cum se stipulase mai demult, pe baza sonetelor, dar nu numai), iar printr-o “revelaţie” mai recentă şi taina “geniului naţional” al Italiei (pe baza relaţiei “paideice” de tinereţe şi apoi a episodului din Infern – XV, 22 şi urm. – cu Brunetto Latini[2])! S-ar zice că faimoasei sintagme “aceşti bolnavi care ne conduc” ajunge treptat să i se opună, insidios şi oarecum vindicativ, sintagma “aceşti homosexuali care ne reprezintă”…
Îmi aduc aminte, inevitabil, cum este terfelit, într-o anumită presă românească, Eminescu[3]. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; ajunge să se arate că a fost nebun, “sifilitic”, poate chiar obsedat sexual… Cum să-l mai iei în serios? Era reacţionar (şovin) tocmai pentru că nu era sănătos… Pe vremuri, cineva îl şi psihanalizase[4]… Un bolnav, dintr-o familie bolnavă, într-o lume bolnavă… Iată taina “geniului naţional” al României! Halal pilon al tradiţiei! Cum “să intri în Europa” cu aşa cineva?!…
Întocmai cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, loveşti în “omul Isus” (societatea americană “Modern People News”, de pildă, n-a găsit deunăzi cauză mai nobilă decît aceea de a turna un film despre viaţa sexuală a lui “Isus din Nazareth”, prezentându-l tot ca pe un homosexual![5]), la fel, în ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie naţională, loveşti cu predilecţie în figura ei cea mai “exponenţială”, în temeiul ei cel mai “mitizat” – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, “epilep-ticul” Dostoievski etc. Demitizarea, desacralizarea, “spălarea creierilor” – iată condiţiile sine quibus non pentru a fi agreat în paradisul terestru al “Europei comune” şi al “Noii Ordini Mondiale”!
Iar dacă îndrăzneşti să vorbeşti de temeiuri, de fundamente, fie ele culturale sau religioase, atunci, se înţelege, eşti… “fundamen-talist” (că “temeinic” nu te face nimeni!); şi rişti să nu te mai spele toate apele pământului!

Răzvan CODRESCU

[1] Ci nu a “tradiţionalismului”, care adeseori îşi merită cu prisosinţă oprobriul! (Despre tradiţionalismul prost, a se vedea şi articolul meu mai vechi “Tradiţii şi «apucături»”.)
[2] Ce-i drept, lui Dante i se concede de către unii, ca şi lui messer Brunetto, un fel de sodomie sui generis, „spirituală” sau „intelectuală” (cf., de pildă, André Pézard, Dante sur la pluie de feu, Paris, 1950).
[3] Culminaţia reprezentînd-o acel dezgustător număr al Dilemei de acum cîţiva ani (cf., între altele, în arhiva lunii ianuarie 2008 de pe acest blog, grupajul intitulat „Recitindu-l astăzi pe Eminescu”), ale cărui ecouri au şi fost adunate într-un volum nu mai puţin coroziv (Cazul Eminescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999).
[4] Dr. C. Vlad, ridiculizat la vremea lui de G. Călinescu.
[5] “Isus” figurează, de altfel, pe baza unor supoziţii stupide, şi în relativ recentul Dicţionar gay al lui Lionel Povert (trad. rom. Iulia Stoica şi Felix Oprescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1998)! O viziune nu mai puţin profanatoare asupra lui “Isus” ne oferă – cum am putea uita? – şi imunda piesă Evangheliştii a euro-preotesei Alina Mungiu(-Pippidi), simptomatică pentru întregul fenomen al antitradiţionalismului dizolvant şi profanator la meridian românesc.

Sursa articolului.