Postul, ca înfrînare de sine în numele lui Dumnezeu, este o armă puternică pe calea mîntuirii şi împotriva diavolului. Hristos Însuşi a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, şi Luca 4, 1-13).
Cele mai de seamă sărbători ale anului bisericesc sînt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sînt în număr de patru (înşirate aici după cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie): Postul Naşterii Domnului (din 15 noiembrie pînă în 24 decembrie, adică pînă în ajunul Crăciunului), Postul Sfintelor Paşti (întins pe durata a şapte săptămîni ce precedă marele praznic al Învierii Domnului, începînd şi sfîrşindu-se la date variabile, în funcţie de data anuală a Paştelui), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (care se încheie pe 28 iunie, adică în ajunul praznicului respectiv, dar care începe la date variabile, în funcţie de acelaşi calendar pascal) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (din 1 pînă în 14 august, adică pînă în ajunul praznicului respectiv)*.
Dintre acestea patru, Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung (la cele şase săptămîni de la Lăsatul Secului de brînză pînă la Florii, se adaugă postirea din Săptămîna Mare, dar şi săptămîna de post parţial dintre Lăsatul Secului de carne şi Lăsatul Secului de brînză) şi mai aspru (cu mai puţine dezlegări), drept care i se şi spune Postul Mare. În limbajul tradiţional, se mai numeşte şi Postul Patruzecimii sau Păresimile. El închipuie postul de 40 de zile al Mîntuitorului** (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2) şi este rînduit de Biserică în vederea pregătirii binecredincioşilor creştini pentru întîmpinarea cît mai trează şi mai cuviincioasă a celei mai importante sărbători creştine de peste an (cum se socoteşte în Răsărit, căci în Apus pare să prevaleze Naşterea Domnului).
Creştinul dreptcredincios se spovedeşte şi se împărtăşeşte la capătul fiecăreia din cele patru perioade mari de post (ba chiar şi mai des, la sfatul duhovnicului), sau măcar o dată pe an – şi atunci o face, de regulă, la capătul postului pascal, primind Învierea uşurat de păcate şi cuminecat cu Trupul şi cu Sîngele Domnului, adică primenit şi întărit întru cele mai dinlăuntru ale sale***.
Postul Mare începe oficial în zi de luni, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (cînd se lasă sec de brînză, după ce în duminica anterioară – a Înfricoşatei Judecăţi – se lăsase sec de carne), şi durează propriu-zis pînă la Florii, dar în fapt se prelungeşte pînă în noaptea Învierii. În vechime se făcea distincţie între Păresimi (Postul prepascal) şi postul special din Săptămîna Mare (Postul Paştelui propriu-zis). Cu timpul, însă, cele şase săptămîni şi cea de-a şaptea au ajuns să fie tratate ca perioadă unitară de post pascal (săptămîna a şaptea fiind culminaţia celor anterioare).
Tradiţia ortodoxă este foarte severă în privinţa acestui “post al posturilor”. Prima şi ultima săptămînă din cele şapte sînt de o asprime aparte, recomandîndu-se ca în lunea şi marţea primei săptămîni, ca şi în Săptămîna Patimilor, să se mănînce doar o singură dată pe zi, seara (şi atunci, la rigoare, numai pîine şi apă), iar în Vinerea şi în Sîmbăta Mare să se ţină “post negru” (adică ajunare totală)****. În acest post nu se mănâncă deloc carne, ouă şi brânză (lactate). La peşte sînt doar două dezlegări în tot postul: de Buna Vestire/Blagoveştenie (e şi o vorbă populară care zice: “În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) şi de Florii. Nu se consumă vin şi se mănîncă doar bucate “fără unsoare” (ulei), cu excepţia sîmbetelor şi duminicilor, precum şi a zilelor de Aflarea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul (24 februarie), Mucenici (9 martie) şi Buna Vestire (25 martie). Doar bolnavii au dezlegare pe toată durata postului la untdelemn şi la vin, dar cu măsură. Se înţelege că în acest răstimp nu se fac nunţi sau alte petreceri/chefuri.
Postul – care “potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) – nu se reduce, desigur, la mîncare şi la băutură, căci atunci ar fi simplu regim sau dietă (ajutînd sănătăţii trupului, dar nicidecum mîntuirii). Înfrînarea de la mîncare şi băutură este doar faţa cea mai concretă şi mai exterioară a postului. În răstimpul postului, se cuvine să ne păzim de excese şi smintiri toate cele cinci simţuri, iar nu în ultimul rînd gîndurile. Înfrînarea trupească e de mare preţ, dar de şi mai mare preţ este înfrînarea sufletească, curăţirea şi întărirea spirituală, asceza interioară. Înfrînarea din afară nu-şi atinge scopul duhovnicesc decît dacă o înlesneşte pe cea dinlăuntru şi se conjugă cu ea. Să fim mai buni, mai smeriţi, mai generoşi, mai înţelegători, mai iertători – iată adevăratele roade pe care trebuie să le aducă postul în noi. A-ţi păzi gura de clevetiri sau ochiul de atracţii deocheate e adeseori mai anevoie decît să nu mănînci carne sau să nu bei vin. Postul e o luptă complexă cu tine însuţi şi-şi împlineşte rostul în inima fiecăruia. Adevăratul post nu trebuie să te facă mai palid la faţă sau mai puţin gras, ci să te aducă în acea stare îmbunătăţită a fiinţei tale în care să fii gata să te bucuri pur cu îngerii şi “să ierţi toate pentru Înviere”. (Vecernia iertării din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – numită şi Duminica Iertării – este, de altfel, prima dintre slujbele Postului Mare: în prezenţa preotului, credincioşii îşi cer iertare unul altuia, cum o vor face şi spre sfîrşitul veghii pascale: "Iartă-mă, frate!" – "Dumnezeu să te ierte".)
Postul este răstimp predilect al sobrietăţii şi al interiorizării, iar acest lucru se vede nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în atmosfera din biserici: slujbele sînt mai lungi şi mai dese, cîntările mai tînguitoare (amintind în mai mare măsură de căderea şi de slăbiciunile noastre, dar nu fără nădejdea şi putinţa de a le depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu), veşmintele preoţilor şi odoarele sfintelor locaşuri se cernesc parcă şi ele treptat, culminînd în Săptămîna Patimilor, cînd se despobobesc de-a dreptul.
Cu toate acestea, făptura omenească şi lumea nu trebuie să ajungă de tot posomorîte, căci ne deplîngem şi ne războim puţinătatea, dar nu ne pierdem încredinţarea în mila şi dreptatea de Sus. S-a spus despre creştinul ostenitor că trăieşte mai degrabă, în acest răstimp al pocăinţei transfiguratoare, un fel de “tristeţe radioasă”. De altfel, Domnul Însuşi ne învaţă că postirea nu trebuie să devină ostentativă, “de ochii lumii”, ci să ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaşte măsura fiecăruia – nu pe dinafară, ci pe dinăuntru (cf. Matei 6, 16-18).
Şi tot Hristos ne învaţă, răspicat, despre puternica legătură dintre post şi rugăciune. Din însumarea lor iese adevărata putere spirituală, de care şi demonii se tem. Fără disciplina postului, rugăciunea riscă să se risipească, iar fără dialogul permanent cu Dumnezeu, înfrînările noastre riscă să rămînă deşarte. De aceea, în răstimpul postului, Biserica cheamă la mai multă şi mai rîvnitoare rugăciune. Şi cu cît ne rugăm mai mult, cu atît şi puterea noastră de înfrînare creşte, căci dacă sporim în nevoinţă şi ducem cu bine pînă la capăt crucea postului, aceasta nu se face fără harul cel de Sus.
Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfîntului şi Marelui Post:
Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune – a Sfîntului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfîrşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni pînă vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere*****, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunînd: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul”), iar întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfîrşit.
“De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu…” (Al. Schmemann, op. cit., pp. 35-36).
Într-adevăr, să nu mai trîndăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind…”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvîntul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.
“Rugăciunea Sfîntului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pîine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpîni şi de a osîndi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfîntul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind rîsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)” (cf. Olivier Clément, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).
Dar eforturile noastre de îmbunătăţire nu trebuie să se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie să se vadă mai ales în viaţa noastră de după aceea, ca învrednicire permanentă a trăirii întru Hristos. În acest sens ne atrage atenţia Sfîntul Ioan Gură de Aur (grăind în actualitatea eternă a Duhului):
„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Du­­pă cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. [...] Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se opreşte de la mîncări, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat. [...]
Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin („Vai de cei care se îmbată fără vin!” – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin („Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” – I Timotei 5, 23). [...] Şi oare nu ne învaţă Apostolul: „Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrînarea, ci umpleţi-vă de Duhul” (Efeseni 5, 18). Acesta este beţia cea bună. [...] Umple mintea pînă sus cu Duhul, ca pe un pa­­har, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el! [...] Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare. [...] De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu pîngărim acest mare praznic, al pămîntului şi al cerului deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe pămînt, şi în cer. Dacă, atunci cînd se întoarce un singur păcătos, este bucurie pe pămînt şi în cer [Luca 15, 7], cu cît mai mare bucurie va fi în cer cînd întreaga lume este smulsă din mîinile diavolului? Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi Învierea cea de a treia zi” (cf. Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvîntări la praznice împărăteşti, col. “Izvoarele Orto­doxiei” – 5, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942).

Răzvan CODRESCU

* Creştinii dreptcredincioşi mai postesc, prin rînduială bisericească, în miercurile şi vinerile de peste an, cu excepţia celor notate în calendar cu Harţi (dezlegare oficială de la postire, din raţiuni bisericeşti), precum şi de Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), de Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) şi de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).
** În simbolistica biblică, numărul 40 este tainic legat de răstimpurile „curăţirii”: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; evreii au rătăcit prin pustie, cu Moise, 40 de ani; Iisus s-a retras în pustie şi a postit 40 de zile etc.
*** Cu rare excepţii (bolnavi grav, muribunzi etc.), Împărtăşirea nu se face fără osteneala prealabilă a postirii şi fără mărturisirea păcatelor (iar dacă se face, e spre osîndă). Duhovnicul care te spovedeşte este cel care te dezleagă să te împărtăşeşti.
**** În Joia Mare (avîndu-se în vedere asprimea deosebită a zilelor următoare), se admit totuşi două mese şi chiar consumul măsurat de vin şi ulei, dar în această privinţă nu există un acord perfect între toate ariile ortodoxe.
***** “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sînt limitate la rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfînt, aşa de sfînt încît Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mîntuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post” (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 39-40).

(Capitol din volumul Ghid pascal, în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti)

Sursa: Răzvan Codrescu

Arhiepiscopul Atenei la Tesalonic, împreună cu Sfântul Sinod şi poporul ortodox protestând împotriva scoaterii din buletine a apartenenţei religioase (pe buletinele lor scrie: creştin ortodox)

Arhiepiscopul Hristodulos: “ORICE MÂNĂ A VRUT SĂ SE ATINGĂ DE BISERICĂ S-A USCAT!”

“ÎNTÂI SUNTEM GRECI ŞI ORTODOCŞI ŞI ABIA APOI EUROPENI !!!” POPORUL SCANDEAZĂ: “GRECIA ÎNSEAMNĂ ORTODOXIΑ!” (ΕΛΛΑΣ ΣΥΜΑΙΝΕΙ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ!!!)

“CE PUTERE V-A ADUS ASTĂZI MII (de fapt, milioane – n.tr.) DE OAMENI AICI, DACĂ NU PUTEREA CREDINŢEI??? NU EXISTĂ O ALTĂ ÎNTRUNIRE CARE SĂ FI FOST ATÂT DE MULT CLEVETITĂ CA ACEASTA!!! ŞI-AU DESCHIS GURILE AMENINŢĂTOARE ŞI ÎMPROAŞCĂ CU VENIN ÎMPOTRIVA NOASTRĂ!”

“DAR ACUM, VĂZÂND ACEASTĂ ICOANĂ EMOŢIONANTĂ A POPORULUI MĂRII (alături de mare), ACEASTĂ MĂREŢIE A PREZENŢEI VOASTRE AICI, ACUM ÎMI DAU SEAMA CÂTĂ DREPTATE A AVUT SFÂNTUL SINOD SĂ HOTĂRASCĂ SĂ AIBĂ LOC MAI ÎNTÂI ÎN TESALONIC PRIMA PULSAŢIE A INIMII NOASTRE CARE SĂ SE ÎNTINDĂ PE ÎNTREGUL TERITORIU AL GRECIEI PENTRU A TRIMITE PRETUTINDENI MESAJUL CĂ GRECIA ÎNSEAMNĂ ORTODOXIA!!!”

“A AVUT DREPTATE SFÂNTUL SINOD SĂ SE AŞTEPTE CA, AICI, MACEDONIENII ŞI TRACII, EPIRII ŞI TESALIENII SĂ RĂSPUNDĂ -  AICI – CU UN  CONVINGĂTOR “PREZENT” LA APELUL BISERICII LOR! VĂ MULŢUMESC, VĂ LAUD ŞI VĂ BINECUVINTEZ PENTRU ACEASTĂ CIVILIZATĂ PREZENŢĂ BISERICEASCĂ  AICI. ESTE UN SCUMP PRIVILEGIU SĂ-I AI PE TINERI ALĂTURI DE TINE!”

“AICI SUNT ŞI PREOŢII NOŞTRI! PREOŢII SIMPLI, RESPECTABILI ŞI CU TOTUL DĂRUIŢI AI POPORULUI NOSTRU CARE ÎN FIECARE ZI CERTIFICĂ MARELE ŞI NEBIRUITUL ADEVĂR CĂ ÎN SPATELE FIECĂRUI PREOT SE ASCUNDE UN NOU PAPA FLESAS” (Papa Flesas este renumitul arhimandrit Gregorios Dikaios, important lider religios in revolutia din Peloponez, nn)!

“PE DREPT CUVÂNT, OMUL SIMPLU DIN ACEASTĂ ŢARĂ CERE SĂ FIE INFORMAT DE CE ACEASTĂ GRABĂ? DE CE CU PRILEJUL BULETINELOR EXPRESIA UNEI ASTFEL DE PATIMI ÎN DAUNA BISERICII? DE CE ACEASTĂ STĂRUINŢĂ PLINĂ DE PIZMĂ ÎNTR-O HOTĂRÂRE DE DEZBINĂ? CREDINCIOSUL NOSTRU POPOR NU O VREA, NU O ACCEPTĂ!D E CE ACEST DISPREŢ FAŢĂ DE IERARHIE? MAI ÎNTÂI GRECI ŞI ORTODOCŞI ŞI APOI EUROPENI!!!” (Acum poporul scandează: Grecia înseamnă Ortodoxia!)

(intrerupand poporul) “ORICE MÂNĂ A VRUT SĂ SE ATINGĂ DE BISERICĂ, S-A USCAT!”

“VOR SĂ DETERMINE GRECIA SĂ O FACĂ PE ATEUL CA SĂ APARĂ, CHIPURILE, ANCORATĂ ÎN ACTUALITATE ŞI PROGRESISTĂ! ACUM VI S-A PĂRUT CĂ A VENIT CEASUL VOSTRU!? DAR CU SPADA AUTORITĂŢII VEŢI REUŞI ÎN PLANURILE VOASTRE? AŢI AJUNS DE RÂS! SUNTEŢI ÎN BEZNĂ, RĂTĂCIŢI ÎN NOAPTE! V-O REPET: VEŢI RĂMÂNE IARĂŞI SINGURI! POPORUL NU VĂ VA URMA! PENTRU CĂ SE OPUNE PLANURILOR VOASTRE ÎNTREG CELĂLALT POPOR GREC!”

“VREŢI SĂ AUZIŢI CE AU ÎN MINTE ŞI CE PROGRAMEAZĂ ŞI PLANIFICĂ?” Poporul răspunde: Da!

“ASCULTAŢI AŞADAR: I. SĂ DISPARĂ DIN FRONTISPICIUL (ANTETUL) CONSTITUŢIEI NOASTRE INVOCAREA ADRESATĂ SFINTEI TREIMI!!! ÎN NUMELE SFINTEI, CELEI DE O FIINŢĂ ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI…
II. SĂ FIE OBLIGATORIE CĂSĂTORIA CIVILĂ ŞI SĂ NU SE RECUNOASCĂ DE CĂTRE STAT CĂSĂTORIA RELIGIOASĂ!
III. SĂ NU VĂ JURAŢI PE EVANGHELIE! NICI GUVERNUL, NICI PARLAMENTUL, NICI PREŞEDINTELE STATULUI!
IV. SĂ SE SCOATĂ DIN VÂRFUL STEAGULUI CINSTITA CRUCE! (poporul huiduie)
ÎNSEAMNĂ CĂ VOR SCHIMBA ŞI STEAGUL NOSTRU PENTRU CĂ ARE PE EL CRUCEA!!!  VĂD CRUCEA ŞI SE DEMONIZEAZĂ!!!! PARCĂ CRUCEA A VĂTĂMAT ACEASTĂ ŢARĂ…”

(fragment din filmare)

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!
Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el!
Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!
Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.
Părintele Arsenie Papacioc

Inflamarea produsă în Peninsulă de ultimele acuzaţii de viol la adresa românilor este infirmată de statisticile poliţiei italiene. Politica şi propaganda nu ţin însă cont de cifre.

După un viol desfăşurat sâmbătă asupra unei fete de 14 ani într-un parc din Roma, pentru care sunt bănuiţi doi români, patru români au fost bătuţi, duminică, într-un bar din apropierea parcului de un grup de 10-15 persoane cu feţe acoperite şi înarmate cu bâte din lemn. Doi dintre români se află la Spitalul San Giovanni. În aceeaşi zi, alţi doi români au fost agresaţi în plină stradă, într-un cartier din Roma, unul dintre ei fiind transportat la spital. Aceste violenţe împotriva românilor, fără a se ţine cont dacă este vorba de cetăţeni cinstiţi, par să se repete după fiecare incident în care se presupune că ar fi fost implicaţi concetăţeni ai noştri.

Lanţul de tensiune şi xenofobie este întreţinut şi de declaraţiile iresponsabile ale unor politicieni.

„Etnia română, dacă este reprezentată de astfel de personaje specializate în violuri, nu este demnă să rămână într-o Europă unită“, a spus de curând senatorul Piergiorgio Stiffoni, din Liga Nordului. „Dacă un extraterestru ar veni pe Pământ şi m-ar întreba în ce sunt specializaţi românii, le-aş răspune «la viol»“, a adăugat oficialul.

Totuşi, atunci când ministrul român de Externe, Cristian Diaconescu, a protestat săptămâna trecută faţă de manifestaţiile xenofobe din Italia, inclusiv din partea unor oficiali, ministrul de Externe, Franco Frattini, s-a revoltat faţă de declaraţiile omologului român şi l-a chemat pe ambasadorul român să dea explicaţii.

Eugen Terteleac, preşedintele Asociaţiei Românilor din Italia, filiala Roma, a declarat pentru Cotidianul că atât autorităţile, cât şi presa exagerează amploarea infracţiunilor comise de imigranţii români. De aceeaşi părere este şi consulul României la Milano, Tiberiu Mugurel Dinu: „Numărul de infracţiuni comise de români este direct proporţional cu numărul populaţiei. Totuşi, presa sau iubitorii de senzaţional exagerează numărul de violuri“.

Datele statistice sunt grăitoare: cu un număr de aproape 1,5 milioane, românii reprezintă cel mai numeros grup de imigranţi din Italia. Statisticile Ministerului de Interne italian subliniază o creştere a numărului românilor acuzaţi de infracţiuni sexuale de la 170 în 2004 la 447 în 2007. Un român din 3.355 comite un viol în Italia, adică aproximativ 0,03%, faţă de 0,4% dintre imigranţii albanezi, spre exemplu, sau 0,53% în rândul marocanilor. În condiţiile în care 40% dintre violuri sunt comise de străini, rezultă că cele mai multe infracţiuni sexuale sunt comise de cetăţeni italieni. Infracţionalitatea românească cel mai întâlnită în Italia, conform statisticilor asociaţiei Caritas, cuprinde următoarele delicte: munca la negru, prostituţia, exploatarea persoanelor, furturi, violuri, clonări de cărţi de credit.

Terteleac a mai precizat că situaţia din Italia este şi o consecinţă a modului în care autorităţile de la Roma au înţeles să se ocupe de problemele imigranţilor. Spre deosebire de Spania, „care a gestionat fluxul imigranţilor cu mai multă seriozitate, încă din 1997“, Italia a ignorat complet această problemă până în 2007. „Până atunci au închis ochii şi au favorizat munca la negru“, a mai spus Terteleac. El le reproşează autorităţilor italiene lipsa unei disponibilităţi la dialog şi inexistenţa unor politici clare de integrare. Înmulţirea actelor xenofobe asupra românilor are efecte negative asupra celor care muncesc cinstit în Italia. „Am discutat cu mai mulţi români şi mi-au spus că le este frică să vorbească româneşte pe stradă, să răspundă la telefon în propria limbă sau să folosească maşini cu numere româneşti“, ne-a povestit Terteleac.

Ministrul de Interne, Roberto Maroni, le-a cerut luni italienilor să nu-şi facă singuri dreptate şi a anunţat că guvernul va accelera adoptarea decretului-lege antivioluri. „Cred că statul italian traversează o perioadă de fragilitate internă, iar tema violurilor serveşte ca mod de a muta atenţia de la alte probleme cu care se confruntă şi un pretext pentru o nouă militarizare a teritoriilor“, explică pentru Cotidianul antropologul Bogdan Iancu. Premierul Berlusconi a promis, de altfel, că va creşte numărul militarilor de pe străzi la 30.000. Armata se va ocupa astfel cu asigurarea liniştii sociale. Partidele de dreapta care guvernează Italia în acest moment au câştigat alegerile promiţând o mai mare siguranţă pentru cetăţeni, după scandalul declanşat de violarea şi uciderea unei italience de către românul Romulus Mailat. Se pare însă că actuala guvernare nu a reuşit să îmbunătăţească situaţia.

Sursa: Cotidianul

Spain Withdraws Gardasil After Illnesses
Spanish health authorities have withdrawn tens of thousands of doses of Gardasil, a vaccine against the human papillomavirus vaccine (HPV), after two teenagers who received the shots were hospitalized.
The two girls were vaccinated last week as part of a vast government program targeting adolescents. A batch of nearly 76,000 doses of the vaccine has been withdrawn from the market.The vaccine has been available since 2006.
Source: AFP February 10, 2009
Spain withdraws cervical cancer shot after illnesses
Feb 10, 2009
MADRID (AFP) — Spanish health authorities have withdrawn tens of thousands of doses of a vaccine against cervical cancer after two teenagers who received the shots were hospitalised, regional authorities said on Tuesday.
A batch of nearly 76,000 doses of the human papillomavirus vaccine (HPV) was withdrawn from market, a government statement said, after two girls in the eastern Valencia region fell seriously ill hours after receiving them.
"One of the girls got out of intensive care this weekend and the other is still there. Both are in stable condition," a Valencia health department spokeswoman told AFP.
The two girls were vaccinated last week as part of a vast government vaccination programme targeting adolescents.
The vaccine prevents the most common types of HPV, a common virus spread through sexual contact that can cause cervical cancer.
Some 500,000 cases of cervical cancer are discovered each year, according to United Nations estimates, many in developing countries. If left untreated, invasive cervical cancer is almost always fatal.
Spanish health authorities said in a statement the batch of the Gardasil brand of vaccines was distributed country-wide, with some earmarked for regional vaccination programs and the rest sold at pharmacies.
The vaccine has been available for girls since 2006, ideally before their first sexual encounter.
Sweden recently announced it would offer the vaccines to all primary school girls free of charge as of 2010.

Vezi si: http://www.findingdulcinea.com/news/health/2009/feb/Spain-Recalls-Cervical-Cancer-Vaccines-Following-Adverse-Reactions.html

Astazi exista in lume multa rautate. Vor sa-i distruga pe copii de mici. In loc sa-i franeze de la rau pana vor ajunge mari, ii impiedica de a face binele. Apoi, sarmanii, dupa ce cad in pacat si se chinuiesc, vor sa se ridice, dar nu stiu cum. Pentru ca, de vor apuca pe povarnisul cel dulce, cu greu se mai pot opri."

"Astazi, si cei mici si cei mari traiesc in lume ca intr-un spital de nebuni, de aceea este trebuinta de multa rabdare si rugaciune. O multime de copii sufera comotii cerebrale, si aceasta deoarece parintii intorc putin mai mult decat trebuie ceasul, care este deja putin stricat, si astfel arcul se rupe. Este trebuinta de discernamant, deoarece un copil are trebuinta de mai multa rasucire, altul de mai putina. Sarmanii copii sunt expusi la toate curentele. Cand aud in diferite intruniri: "Nu-i respectati pe parinti!", "Nu respectati nimic!", iar mamele incearca sa-i constranga, atunci reactioneaza urat."

"Mai demult copiii, prin poezioare frumoase, erau invatati sa-si iubeasca patria. In felul acesta se umplea sufletul copilului. Astazi nu le dau asa ceva, ci ii lasa goi pe copii. Acasa, parintii isi cauta fiecare de treburile lui, iar copilul unde sa mai gaseasca dragoste? Astfel copiii raman goi sufleteste si sufera."

"Mai demult nu existau carti duhovnicesti, pentru a se folosi mamele din cititul lor. Astazi insa exista o gramada de carti patristice, o multime de traduceri, dar din pacate cele mai multe mame se ocupa sau cu lucruri de nimic, sau lucreaza pentru a face fata cheltuielilor."

"Astazi cei mai multi copii ii vad pe parintii lor numai seara, pentru putin timp, si astfel nu se satura de dragoste. De multe ori parintii care sunt dascali sau medici si se ocupa la serviciul lor cu copiii, atunci cand se intorc acasa nu mai au afectiune si pentru copiii lor. Sunt obositi, caci li s-a terminat bateria. Sau vezi unele cadre militare care, fiind obisnuite sa dea pedepse severe soldatilor atunci cand nu se supun, vor sa impuna si in familie disciplina militara, si astfel se poarta aspru cu copiii lor sau chiar le dau si cate o palma pentru lucruri neinsemnate. La fel si unii judecatori, nu arata dragoste si afectiune fata de copiii lor, ci atunci cand acestia fac vreo pozna deschid si acasa proces. De aceea acesti copii vor avea mai tarziu probleme psihologice."

"Nu sunt vinovati numai copiii pentru obrazniciile lor, deoarece ei, pentru a creste normal, au nevoie de curte ca sa se poata juca. Acum, sarmanii, sunt inchisi in blocuri si astfel stramtorati, neputand alerga liberi pentru a se juca si a se bucura. Parintii nu trebuie sa se mahneasca atunci cand copilul lor este vioi, caci un astfel de copil are multa energie inlauntrul sau si poate spori mult in viata daca o pune in valoare."

"Atunci cand mama este in casa, ii poate supraveghea pe copii, randuieste cum trebuie lucrurile si astfel se evita multe necazuri."

"Atunci cand sotii au dragoste intre ei si copiii au respect fata de parintii lor, viata in familie este pasnica, merge ceas."

"Este mai bine ca mama sa se ocupe de educatia copiilor decat sa se preocupe in mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neinsufletite. Sa le vorbeasca despre Hristos, sa le citeasca Vietile Sfintilor si odata cu aceasta sa se ocupe si de curatirea sufletului ei, pentru a straluci duhovniceste. Viata duhovniceasca a mamei va ajuta fara zgomot si sufletele copiilor ei. Astfel si copiii ei vor trai bucurosi, si ea va fi fericita, deoarece il are pe Hristos inlauntrul ei. Daca mama nu are timp sa rosteasca nici macar un "Sfinte Dumnezeule…", atunci cum se vor sfinti copiii?"….

"Evlavia mamei are mare insemnatate. Daca mama are smerenie, frica de Dumnezeu, toate lucrurile din casa merg bine. Cunosc mame tinere ale caror fete stralucesc, desi nu au fost ajutate de nicaieri. Dupa copii imi dau seama in ce stare duhovniceasca se afla mamele lor."

"Mamele sa nu impuna copiilor un canon de rugaciune, ci fiecare mama sa caute singura sa vada cat poate rezista copilul ei. Mamele, fara sa-i sileasca pe copii, trebuie sa-i invete de mici sa se roage. Rugaciunile copiilor mici pot face si minuni. Orice lucru pe care il cer de la Dumnezeu, El le daruieste, pentru ca au multa nevinovatie si de aceea Dumnezeu le asculta rugaciunea lor cea curata. Mi-aduc aminte ca odata parintii nostri plecasera la camp si m-au lasat acasa cu cei doi frati mai mici. Dintr-o data cerul s-a intunecat si a inceput o ploaie torentiala. "Ce vor face acum parintii nostri? – am spus. "Cum vor putea veni acasa?" Cei doi fratiori au inceput sa planga. "Veniti sa-L rugam pe Hristos sa opreasca ploaia!" – le-am zis. Am ingenuncheat toti trei in fata icoanelor si ne-am rugat, iar dupa cateva minute ploaia s-a oprit."

"Rugaciunile de seara trebuie facute de catre toti membrii familiei impreuna, dar cei mari sa se poarte cu noblete. Ei sa rosteasca toate rugaciunile de seara, iar copiilor lor sa le spuna: "Daca vreti, puteti ramane si voi putin!" Atunci cand copiii sunt mai marisori, familia poate avea un program de rugaciune. De pilda cei mari sa se roage 15 minute, iar copiii 2 sau 5 minute, si, daca vor, se pot ruga si mai mult. Daca parintii ii vor tine pe copii la toate rugaciunile de seara sau de dimineata, acestia se vor plictisi si revolta. Nu trebuie siliti, pentru ca ei nu au inteles inca puterea si valoarea rugaciunii. Parintii pot manca si fasole, si orice alta mancare consistenta. Dar daca copilul inca mai bea lapte, ii vor spune oare sa manance carne, deoarece este mai intaritoare? Se poate ca ea sa fie mai intaritoare, dar sarmanul copil nu o poate mistui. De aceea la inceput ii dau putina carnita cu supa, ca sa vrea sa mai manance si a doua oara. Atunci cand sunt foarte obositi sau bolnavi, sa spuna numai jumatate din rugaciuni sau chiar numai un "Tatal nostru". Sa nu neglijeze cu totul rugaciunea. Precum in razboi, daca te afli noaptea singur pe o inaltime inconjurat de inamici, tragi cateva focuri de arma ca sa se infricoseze aceia si sa nu te asalteze, asa si acestia sa traga cateva focuri, ca sa se ingrozeasca Aghiuta si sa fuga."

"Este bine ca parintii sa arate copilului lor ca se mahnesc pentru neregulile pe care le face si sa se roage pentru el, iar nu sa-l zoreasca. Rugaciunea care se face cu durere aduce rezultate minunate. Daca si dupa aceasta copilul va face vreo greseala grava, atunci parintii sa intervina, dar cu grija. insa de nu este serioasa, sa o treaca putin cu vederea, pentru a nu-l irita pe copil si astfel sa-i inrautateasca situatia sa, indepartandu-l cu totul de ei. Sa se roage lui Hristos si Maicii Domnului sa-l ocroteasca."

"Bataia, pe cat se poate, parintii sa o evite. Sa incerce cu bunatate si cu rabdare sa-l faca pe copil sa inteleaga ca ceea ce face nu este corect. Numai cand copilul este mic si nu intelege ca ceea ce vrea sa faca este primejdios, numai atunci il ajuta, caci primind o palma va tine minte sa nu mai faca altadata. Frica de a nu mai primi cumva vreo palma i se face copilului ca o frana care il protejeaza."

"Copilul trebuie sa inteleaga ca, daca uneori parintii lui ii mai dau cate o palma, nu o fac din rautate, ci din dragoste, pentru a se indrepta, a deveni mai bun si a se bucura mai tarziu. Noi, atunci cand eram mici, fie ca parintii nostri ne mangaiau, fie ca ne bateau, fie ca ne sarutau, pe toate le primeam cu bucurie. Ne dadeam seama ca pe toate le faceau pentru binele nostru. Aveam mare incredere in dansii. Uneori unul dintre noi era vinovat, iar mama il certa pe altul, pentru ca nu apuca sa faca "judecata". Insa vinovatul, vazand ca a fost certat altul in locul sau, spunea: "Eu am gresit!", deoarece il mustra constiinta si astfel celalalt era indreptatit."

"Mai demult parintii il bateau pe copil, iar acela primea bataia fara ganduri de impotrivire. De multe ori el nici nu-si dadea seama pentru ce lua bataie. Astazi insa, orice le-ai spune copiilor, ei iti raspund la toate cu "De ce?" si iti raspund impotriva. Nu au deloc simplitate si buna-cuviinta, ci pe toate le trec prin sita mintii lor necoapte. Dar harul dumnezeiesc nu vine astfel. Atunci cand copilul nu-l simte pe tatal sau ca tata si nu primeste certarea lui, este un copil fals. Unii copii, atunci cand parintii lor le fac o mica observatie, indata ii avertizeaza: "O sa-mi tai venele!". In situatia aceasta ce sa mai faca bietii parinti cu ei? Cedeaza la toate mofturile lor si in cele din urma copiii se autodistrug."

"Copilul are nevoie de multa dragoste si afectiune, precum si de multa povatuire. Vrea sa stai langa el, sa-ti spuna doleantele si ofurile lui, sa-l mangai, sa-l saruti. Atunci cand copilul cel mic este cateodata nelinistit si face zburdalnicii, daca mama lui il ia in brate, il mangaie si-l saruta, se linisteste. Daca de mic copil se satura de dragoste si afectiune, mai tarziu va avea putere sa infrunte toate problemele vietii."

"Parintii trebuie sa ia aminte sa nu-i certe pe copiii lor seara, pentru ca in timpul noptii ei nu au cum sa-si risipeasca mahnirea lor, iar intunecimea noptii o innegreste si mai mult. Incep sa se gandeasca cum sa se impotriveasca, cauta diferite strategii, intra la mijloc si diavolul si astfel pot ajunge si la deznadejde. In timpul zilei, chiar de ar spune copiii: "O sa fac asta si asta!" atunci cand sunt certati, insa iesind afara din casa vor uita cele planuite de ei si astfel le dispare mahniciunea."

"Parintii, de multe ori, dintr-o grija exagerata, vor sa-l lege pe copil cu sarma, in timp ce ar trebui sa-l lege usor, ca sa nu-l raneasca. Ar trebui sa incerce sa-i ajute pe copii printr-o purtare nobila, purtare care cultiva marinimia in sufletele lor, astfel incat sa simta binele ca pe o necesitate. Sa le explice ceea ce este bine, pe cat se poate cu bunatate, cu dragoste si cu durere in suflet. Mi-aduc aminte de o mama careia, atunci cand ii vedea pe copilasii ei facand vreo pozna, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii si spunea: "Nu asa, copilasul meu cel scump!", si astfel, prin pilda vietii ei, i-a invatat pe copii sa se nevoiasca cu bucurie pentru a scapa de ispitele vietii si a nu se tulbura usor in fata unei greutati, ci a o infrunta cu rugaciune si nadejde in Dumnezeu."

"Daca nu asculta copilul si se comporta urat, inseamna ca exista o pricina. Se poate ca el sa fi vazut scene urate sau sa fi auzit cuvinte murdare in casa sau in afara ei. Oricum, pe copii ii ajutam in problemele duhovnicesti mai ales prin exemplul nostru, si nu prin constrangere. Iar cel mai mult ii ajuta mama prin purtarea, prin ascultarea si respectul ei fata de sot. Daca in vreo problema are o parere diferita fata de cea a sotului, niciodata sa nu si-o exprime in fata copiilor, pentru ca sa nu o foloseasca cel viclean. Niciodata sa nu strice increderea copiilor in tatal lor, ci chiar si atunci cand el este vinovat, ea sa-l indreptateasca. Daca, de pilda, acesta se poarta urat, sa le spuna copiilor: "Tatal vostru este obosit, pentru ca a lucrat toata noaptea ca sa termine o treaba urgenta. Iar aceasta pentru voi o face"."

"In casa este absolut necesar sa existe o atmosfera de dragoste si pace. De fiecare data cand copilul va primi in familie putina dragoste, dar la un moment dat va aluneca putin, se va intoarce, deoarece va vedea ca nu poate afla dragoste in alta parte, ci numai fatarnicie. Dar atunci cand isi va aduce aminte de scenele urate din familie, certuri si neintelegeri, cum il va trage inima sa se mai intoarca?"

"Parintii trebuie sa-i ajute pe copiii lor instruindu-i inca de la o varsta timpurie, spre a-si asuma raspunderea pentru ei insisi. Sa faca in sanul familiei anumite treburi usoare si sa nu le astepte pe toate de-a gata. Caci altfel vor intampina multe greutati atunci cand vor creste mari."

"Pentru ca fiii sa mearga pe calea lui Dumnezeu trebuie ca si parintii lor sa traiasca corect duhovniceste. Unii parinti credinciosi incearca sa-si ajute copiii sa devina buni nu pentru ca-i preocupa mantuirea sufletului lor, ci numai pentru ca vor sa aiba copii buni. Adica mai mult se mahnesc pentru cele pe care le spun oamenii despre copiii lor decat pentru faptul ca ar putea merge in iad. Si atunci cum sa mai ajute Dumnezeu? Scopul nu este sa-i duca pe copii cu sila la Biserica, ci sa-i faca sa o iubeasca. Sa nu faca binele din sila, ci sa-l simta ca pe o necesitate. Viata sfanta a parintilor aduce in sufletul copiilor lor o incredintare launtrica, care ii face sa se supuna in mod firesc, si astfel cresc intr-o atmosfera de evlavie, avand o indoita sanatate, fara traume psihice. Daca parintii il indeamna pe copil din frica de Dumnezeu, atunci si Dumnezeu ajuta, si copilul se foloseste. Iar daca fac aceasta din egoism, atunci nu ajuta Dumnezeu. De multe ori copiii sufera din pricina mandriei parintilor."

"Asa cum a disparut increderea copiilor in parinti, tot astfel a disparut si increderea parintilor in Dumnezeu, si auzi adeseori pe multi parinti spunand: "De ce tocmai copilul nostru sa apuce pe un drum rau? Doar noi mergem regulat la Biserica!" si aceasta se intampla pentru ca parintii nu-I dau lui Hristos surubelnita, ca sa le stranga putin copiilor lor vreun surub slabit, ci vor sa le faca ei singuri pe toate. Si cu toate ca exista Dumnezeu, Care ocroteste copiii, si ingerul lor pazitor este mereu langa ei, ocrotindu-i si el la randul sau, parintii se nelinistesc pana se imbolnavesc, si desi sunt oameni credinciosi, se comporta ca si cand nu ar exista Dumnezeu si inger pazitor, impiedicand astfel interventia dumnezeiasca. In timp ce ar trebui sa se smereasca si sa ceara ajutor de la Dumnezeu, si atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor."

"Atunci cand in familie sunt doar unul sau doi copii, parintii trebuie sa fie foarte atenti cum ii vor creste. De obicei parintii acestor copii le satisfac toate mofturile, iar ei, avand de toate, se netrebnicesc cu desavarsire."

"Dumnezeu iubeste si poarta de grija mai mult de perechile care au multi copii. Exista sentimentul de daruire si traiesc intr-o atmosfera de jertfire de sine si dragoste. Intr-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei sa se dezvolte normal, atata timp cat parintii le dau o educatie buna."

"Eu recomand tinerilor sa-si ia sotii dintre fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obisnuiesc cu jertfirea de sine, si astfel se gandesc cum sa-i ajute pe parintii lor. Iar lucrul acesta rar il intalnesti la copiii deprinsi cu traiul bun."

Sursa: Femeia ortodoxă

        Postul este o periodă de timp, în care creştinul îşi sporeşte eforturile în vederea desăfârşirii. Dacă postul este un mijloc, o cale care ne ajută să ajungem la sfinţenie, atunci faptele bune, iubirea, rugăciunea sunt primordiale în această perioadă, înfrânarea de la mâncare având un rol important, dar ea este doar un constituent al postul şi nu postul însine: ,,Păzeşte-te de a restrânge postul doar de la ferirea de carne. Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcate” (Sfântul Vasile cel Mare).
Aşadar postul nu poate să se rezume doar la înfrânarea de la bucate ci la înfrânarea de la toate şi în primul rând reţinerea de la păcate aşa precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Reţinerea de la păcate o numesc eu post cu adevărat".
       După Sfântul Apostol Pavel, creştinul este liber să postească potrivit propriei sale conştiinţe şi hotărâri: ,,Dar nu mâncarea ne va aşeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca , nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte”.
       Dacă vorbim despre aşa zisul post de bucate, aceasta înseamnă abţinerea de la mâncare şi băutură, până la punctul său maxim acela al ajunării, nu simpla înlocuire  de alimente.
      Postul însoţit de rugăciune este armă împotriva diavolului. El este şi un semn al tristeţii faţă de necurăţia noastră şi de mulţimea de păcate şi, chiar un semn de cinstire faţă de unele evenimente legate de viaţa Mântuitorului pe pământ.
Această tristeţe şi această cinstire se concretizează în viaţa de zi cu zi, printr-o trăire spirituală mai profundă, numită de noi oamenii, post.
      Astăzi am restrâns postul la ceea ce este mai simplu de săvârşit, înlocuirea alimentelor cu alte alimente.
Dar ceea ce este mai grav este că latura postul mai importantă, ferirea de răutăţi care vin din inima noastră, şi permanenta trăire în fapte bune, nu este luată în seamă mai deloc chiar dacă Însuşi Dumnezeu spune că acesta este postul care Îi place: ,, Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii …. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l …. tunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu"(Isaia 58, 6-8).

Scopul postului nu este altceva decât schimbarea vieţii: ,,Dacă nu ţi-ai schimbat viaţa, ce-ţi foloseşte să posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Această schimbare nu se produce în urma postului de bucate ci în urma curăţiei de păcate şi a săvârşirii faptelor bune în mod treptat şi mai accentuat în perioadele de post ale anului. Aşadar postul de fapte este superior celui de bucate, şi în ciuda acestui fapt, astăzi în Biserica noastră se vorbeşte numai despre postul de bucate.
    Postul de fapte se poate ţine chiar dacă postul de bucate nu se ia în seamă, în schimb ce postul de bucate în zadar se ţine dacă nu are ca bază iubirea, faptele bune şi permanenta ferire de păcate.
    Aşadar postul de bucate, chiar şi ajunarea, nu au nici o valoare dacă nu au ca temelie postul înfrânării de la păcatele trupeşti şi spirituale şi dacă nu au la bază faptele bune, aşa precum ne spune Sfântul Ioan al Antiohiei: ,,Nu ajunge numai să opreşti gura de la mâncare, ci toate mădularele să le opreşti de la tot ce-i stricăcios".                                                                        
      Despre postul de bucate, putem spune că el pregăteşte teren prielnic pentru postul cel sufletesc. El este trenul care face o anumită rută într-un anumit timp. Numai că acest marfar trebuie încărcat cu bunuri iar acestea sunt tocmai faptele noastre bune şi voinţa puternică de a înlătura răutăţile din inima noastră. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Nu e nici un folos pentru negustori că au făcut un lung drum pe mare, dacă nu duc cu ei o mare încărcătură şi multe mărfuri; nici noi nu avem vreun folos de pe urma postului, dacă îl trecem fără folos şi fără rost. "….
Aşadar dacă trece postul şi noi am rămas cu aceleaşi păcate, zadarnic a fost efortul nostru în ceea ce priveşte abţinerea de la bucate.
       Postul constituie consacrarea trupului şi dispoziţia de a împărţi cu semenul prisosul nostru. Şi astfel scopul este unul duhovnicesc în care relaţia cu semenii devine şi în cadrul postul centrul vieţuirii noastre.
       Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi nu ne abţinem de la răutăţi, nu numai că este zadarnic efortul depus, dar putem spune, că ne este în defavoarea noastră,, Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care, deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiscă” (Sfântul Vasile cel Mare).
       Diferenţa dintre postul de bucate şi postul de fapte este asemănătoare cu diferenţa dintre o agapa creştină săvârşită în familie sau cu apropiaţii şi vecinii, făcând doar un schimb de mâncare, şi o masă la care sunt chemaţi adevăraţii săraci cei care nu au nici măcar strictul necesar.
       Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, de acele răutăţi care vin din suflet şi se îndreaptă spre semenii noaştri: ,,Postul adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate" (Sfântul Ioan Gură de Aur).
       Până şi postul de bucate este o abţinere de la mâncare în vederea întăririi tot în cele duhovniceşti, căci tot ceea ce facem în viaţa noastră pământească trebuie să aibă ca urmări, continua noastră înaintare spre omenitate şi mai sus de-atât, spre asemănarea cu Dumnezeu.
       Dumnezeu nu are nevoie de vorbele şi promisiunile noastre şi nici de abţinerea noastră de la bucate, ci El se bucură de trăirea noastră în acord cu voinţa sa, descoperită nouă prin fiul Său Iisus Hristos.
Dumnezeu vrea de la noi fapte bune, dragoste şi nădejdea în puterea harului Său, putere care trebuie să fie pentru noi, mijlocul unic prin care să ne ancorăm în dumnezeire.
       Astăzi în Biserică, preotul duhovnic face posibil accesul la Sfânta Împărtăşanie, a credincioşilor care au ţinut doar un post de bucate. Mai grav este că în cele mai multe cazuri, creştinii nu au o cunoştinţa clară, că mai important într-un post este să te abţii de la păcate şi să săvârşeşti fapte bune, toate aceste făcându-se sub acoperământul iubirii de semeni şi de Dumnezeu.
       Postul este un mijloc de a ne curăţi de păcate, dar în sens mai larg, el trebuie văzut ca pe o stare la care trebuie să ajungem şi în care trebuie să rămânem pentru veşnicie.
       Așadar, scopul postului este acela al convertirii sale într-un mod de viaţă în care mâncarea reţinută şi accesul limitat la tot ce se găseşte în această lume, să nu fie valabil doar în anumite momente ale anului, ci să fie o permanenţă în viaţa noastră

Liviu Avîrvarii

Sursa: Lumea credintei

Preşedinta Camerei Reprezentanţilor din SUA, Nancy Pelosi, a fost primită de Papa Benedict al XVI-lea pentru 15 minute, Pontiful profitând de ocazie pentru a reafirma învăţăturile Bisericii Catolice vizavi de dreptul la viaţă şi datoria apărării nenăscuţilor. Întâlnirea a avut loc cu uşile închise, fără reporteri şi fotografi – notează agenţia CNA -, într-o încăpere din Vatican, imediat după audienţa generală de astăzi.

La finalul întâlnirii dintre cei doi, biroul de presă al Sfântului Scaun a dat un comunicat în care se spune că "după audienţa generală Sfântul Părinte a salutat-o pe Nancy Pelosi, preşedinta Camerei Reprezentanţilor din SUA, şi pe cei din anturajul ei". "Sanctitatea sa a folosit acest timp pentru a vorbi despre cerinţele legii morale naturale şi despre învăţătura consecventă a Bisericii despre demnitatea vieţii umane de la concepţie şi până la moartea naturală, care îi provoacă pe toţi catolicii, în special pe legislatori, jurişti şi pe cei responsabili de binele comun al societăţii, să lucreze în cooperare cu toţi oamenii de bună voinţă pentru crearea unui sistem de legi capabile să apere viaţa umană în toate stadiile ei de dezvoltare."

Mai mulţi catolici şi organizaţii pro-life şi-au exprimat îngrijorarea vizavi de modul în care Pelosi se va folosi de întâlnirea cu Papa Benedict pentru a-şi susţine ideea că este posibil să fi simultan şi catolic şi pro-avort. În luna august a anului trecut, Pelosi a fost mustrată de mai mulţi Episcopi americani pentru că a încercat să explice teologic poziţia ei într-un interviu pentru "Meet the Press". Marţi, Jon O`Brien, preşedintele la "Catholics for Choice", o mică dar bine finanţată organizaţie ce caută să ofere argumentele teologice pentru politicienii pro-avort, a declarat că întâlnirea dintre Pelosi şi Papă va fi o ocazie să se sublinieze faptul că poţi fi pro-choice (adică pro-alegere, fiind vorba de alegerea/opţiunea de a avorta) şi catolic în acelaşi timp, şi că există probleme mult mai importante de discutat, precum soarta săracilor în contextul de criză globală.

"Aceasta ar fi o adevărată conversaţie despre opţiuni, în locul micro-obsesiei cu avortul", spunea O`Brien. Dar ieri, conform declaraţiei Sfântului Scaun, Papa Benedict a vorbit tocmai de această "obsesie", subliniindu-i reprezentantei americane despre dreptul la viaţă şi despre necesitatea apărării nenăscuţilor. Pelosi ar urma să dea o declaraţie proprie despre întâlnirea cu Papa mai târziu în cursul zilei de astăzi. Pelosi şi-a făcut studiile la un liceu catolic, apoi la o universitate catolică.

Sursa: www.catholica.ro

Daca parasirea canoanelor Bisericii Orientale, care guverneaza iconografia, se dovedeste plina de consecinte pentru ca din acest moment asistam la un declin inevitabil, insotit de o asfixie lenta, o privire prealabila aruncata asupra a ceea ce se petrece in Occident ne permite o comparatie de cel mai inalt interes.

Pana in secolele al XI-lea si al XII-lea, artele exprima peste tot aceeasi realitate si au aceeasi credinta, anume, aceea de a revela "cele nevazute". Este perioada minunata a artei romane care descopera o lume dincolo de legile gravitatiei si spiritualizeaza pana si piatra. Sa ne gandim la Chartres, Berze-la-Viile, Saint-Savin! Trebuie sa mentionam deopotriva pictura irlandeza, spaniola si italiana, unde lucrarile de varf se desavarsesc in armonie cu Orientul crestin, Orient ale carui hotare, sa nu uitam, cuprindeau mult mai mult decat ceea ce intelegem astazi prin acest termen, pentru ca a inclus mai ales Ravena si Sicilia. Bizantul traverseaza deopotriva o perioada de viata intensa; asistam la o inflorire spectaculoasa a artei si a teologiei in ciuda catastrofei din 1204, provocata de intrarea cruciatilor. Cu toate aceste, in peninsula italica, Cimabue, Giotto si Duccio se gasesc la originea unei indepartari treptate de arta Bisericii Orientale, care va duce la separarea din Renastere, intorcand spatele traditiei bizantine, ei incep procesul unei "desacralizari" a artei sacre occidentale, deschizand calea unei implacabile laicizari. Arta transcendentului dispare prin introducerea de catre acestia a facilitatii optice: perspectiva adancimii, iluminarea, dar si intoarcerea la personaje foarte realiste in opozitie cu hieratismul icoanei, fara sa omitem recurgerea la lumea emotiilor. Devenita din nou independenta, arta sacra, face loc artei religioase lipsite de transcendenta. Daca pana acum icoana era orientata spre spectator, deschisa spre el, de acum inainte ea devine un tablou care isi traieste propria sa viata; scenele se desfasoara fara sa se tina cont de cel care contempla. Viziunea subiectiva asupra artei opreste integrarea ei in misterul liturgic. Emotivitatea inlatura comuniunea duhovniceasca. Limbajul sacru al simbolurilor se pierde.

Trebuie sa precizam ca suntem pe deplin constienti ca schema privind "Reprezentarile Maicii Domnului in traditia ortodoxa si in Biserica Romei" poate fi reductionista. Cu toate acestea, ea permite o mai buna intelegere a evolutiei de netagaduit si capitala in domeniul artei sacre. E uimitor sa aratam, asa cum face Paul Evdokimov, faptul ca sinodul de la Trento (1545-1563) si Sinodul de la Moscova (1551), au loc in aceeasi epoca, si ajung la concluzii divergente in ceea ce priveste natura artei sacre. In timp ce Biserica Rasaritului prefera suprafata iconografica cu doua dimensiuni, mai deschisa misterului, Apusul crestin, mai liberal, lasa usa deschisa unei solutii facile din cauza realismului, anume statuia in trei dimensiuni, mai individuala si mai autonoma.

Astfel, reprezentarile in relief, mult inferioare numeric icoanelor, nu sunt deloc neglijabile in tarile traditional ortodoxe, inca din secolul al XII-lea intalnim numeroase altoreliefuri si basoreliefuri ale Mantuitorului Hristos si ale sfintilor, mai ales in nordul si in sudul Rusiei. Muzeul Topkapi din Istanbul ofera si el o mare varietate de sculpturi bizantine utilizate in cult.

Trebuie sa reflectam la faptul ca prezenta sau absenta volumului include sau exclude orice materializare. Alegerea este deci hotaratoare. In aceeasi epoca, Reforma se opune simbolismului catolic si acopera cu un strat de var frescele si picturile din biserici. Putem spune mai degraba ca problema artei sacre este escamotata, dar gasim, desigur, asemenea reactii inca din secolul al XI-lea. Este suficient sa-l numim pe Bernard de Clairvaux, una din marile personalitati ale crestinismului si cel care a inspirat cea de-a doua cruciada. Atacand Cluny-ul, el ataca arta care stanjeneste manastirile. Dar, care arta?! Aceasta navala picturala nu-i pare propice pentru contemplarea interioara. Din contra, pentru calugari, ea reprezinta un risc de distractie, iar grija aceasta o regasim in secolele urmatoare in asceza cisterciana. Daca marii pictori ai Renasterii, cum ar fi Rafael, Leonardo da Vinci pentru a-i cita doar pe ei, ne ofera in tratarea temelor religioase o frumusete mai degraba fizica decat spirituala in care grija pentru detaliul anatomic, perspectiva, culorile fidele realitatii inconjuratoare au o foarte mare importanta, in ceea ce il priveste pe iconograf, acesta lasa de-o parte orice detaliu de prisos ca sa inconjoare domeniul imaterialului, al spiritului si al vesniciei unde spatiul si timpul isi pierd ratiunea lor de a fi. Trebuie sa intelegem bine ca nimic nu deosebeste arta religioasa a Renasterii sau a barocului de arta profana decat tema religioasa. Formele sunt aceleasi, iar sentimentele pioase ale artistului nu sunt deajuns sa o faca sacra. O arta devine sacra numai atunci cand perceptia duhovniceasca se intrupeaza in forme, cand acestea ii reflecta stralucirea. Daca o viziune spirituala anumita postuleaza un limbaj adecvat, o arta cu o tema sacra, care recurge la limbajul formal al artei profane, merita denumirea de arta religioasa si nu de arta sacra.

Ar fi de asemenea eronat si naiv sa confruntam iconografia bizantina cu anumite scoli de pictura contemporana cum ar fi cubismul, expresionismul, arta abstracta in care se constata, de asemenea, o parasire a preciziei anatomice si a naturalului. Nu vom repeta niciodata destul ca arta icoanei cere o viziune spirituala hranita din seva Bisericii, viziune care se intrupeaza in forme fidele Traditiei.

Cat priveste exemplele picturale contemporane de capete dezarticulate cu ochi astupati si de trupuri rasucite cu corpuri impletite cu piepturi bombate etc, ele reflecta mai degraba starea dezintegrata a omului modern, decat setea sa dupa o realitate de dincolo de materialitate. Unde se gaseste frumusetea fizica si, mai ales, cea spirituala? Nu este vorba aici de un refuz net de a privi omul dupa chipul lui Dumnezeu?

Intreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe il descrie pe Mantuitorul Hristos ca avand o frumusete desavarsita, care depaseste frumusetea tuturor fiintelor. Se intelege ca este vorba de o frumusete spirituala si nu fizica, asa cum a inteles Traditia. Nimic mai firesc daca arta icoanei nesocoteste imitarea omului existent si creeaza o forma idealizata pentru a reprezenta pe Cel care este mai presus de natural, rational si conceptual. Ce contrast fata de arta religioasa occidentala care ramane la suprafata lucrurilor si se fundamenteaza pe modelele vii pentru a-i infatisa pe Mantuitorul Hristos si Maica Domnului! Cate femei de o frumusete senzuala, obiect al pasiunii pictorilor, si-au imprumutat chipul pentru reprezentarea Maicii Domnului pe care scrierile sfinte, patrunse de viziune spirituala, o descriu ca fiind cea mai frumoasa, cea mai curata dintre toate femeile? Celei ce straluceste de sfintenie i se atribuie trasaturile naturale ale unei persoane obisnuite. Ce inconsecventa! Exemple prestigioase ne sunt date de foarte numerosi pictori, dintre care putem enumera pe Filippo Lippi, Raphael, Titian si Rubens.

Cel de-al VI-lea sinod ecumenic (680) considera asemenea reproduceri ca fiind incompatibile cu adevarul credintei din cauza rezonantei lor senzuale. A-l picta pe Mantuitor ca pe un om obisnuit implica ideea ca El ar fi avut numai natura omeneasca, in timp ce El este Dumnezeu-Om. Sarcina deosebita a iconografului este, dimpotriva, aceea de a sublinia cu tarie ca plinatatea dumnezeirii salasluieste in trupul Mantuitorului Hristos.

Michel Quenot

Sursa: crestinortodox

Adresadu-se credincioşilor care s-au întâlnit la biserica Sfântul Haralambie din Vevekio (Bosfor), Patriarhul Bartolomeu a subliniat faptul că "în societăţile noastre, se resimte nevoia de reevanghelizare, cum este cazul Bisericii Catolice şi, în general, al societăţii occidentale, unde e clară această nevoie; până la urmă se observă că secularizarea a avut loc şi o mulţime de lucruri din viaţa tradiţională a creştinilor din Europa şi, în general, din Occident, sunt de-a dreptul bulversate.

   Patriarhul Bartolomeu a insistat, de asemenea, asupra faptului că "noul Patriarh al Rusiei, fratele nostru, Chiril, a simtit nevoia, in primele zile după numirea sa pe tronul patriarhal al Sfintei Biserici din Rusia, să discute despre Biserica.

   După atâţia ani de ateism şi de persecuţie în ţara sa, asupra Bisericii sale, el are dreptul să încerce restabilirea valorilor creştine şi să pună Evanghelia în centrul viaţii ortodocşilor ruşi."

   Şi, Patriarhul Bartolomeu încheie: "În cei douăzeci de ani care au urmat căderii ateismului, de la începutul anilor 90, s-au înregistrat progrese şi Patriarhul Alexei, vrednicul de pomenire, a realizat multe lucruri. Cu toate acestea, mai sunt multe lucruri de făcut şi noul Patriarh al Rusiei s-a implicat deja în această luptă."

Sursa: Lăcaşuri ortodoxe

Trebuie să ne rugăm Domnului mereu pentru pace sufletului pentru ca să-mplinim mai uşor porunci Domnului; pentru că Domnul iubeşte pe cei care se străduiesc să facă voia Lui, şi aşa ajung la pacea deplină în Dumnezeu.

Cel ce face voia lui Dumnezeu este mulţumit cu toate lucrurile,  chiar şi dacă e sărac şi în suferinţă, pentru că harul lui Dumnezeu îi bucură inima. Dar omul care nu e mulţumit cu toate ale lui şi-şi cârteşte viaţa, sau se supără pe cei care-l jignesc, ar trebuie să înţeleagă că sufletul lui e într-o stare de mândrie, care i-a furat sentimentul mulţumirii faţă de Dumnezeu.

Dacă aşa e şi cu tine, nu te împuţina cu inima ci încearcă să ai credinţă tare în Dumnezeu şi cere-i duh de smerenie; şi când va veni la tine duhul umilinţei atunci îl vei iubi pe El şi te vei odihni în ciuda tuturor necazurilor.

Sufletul care a acumulat smerenie se gândeşte mereu la Dumnezeu, şi zice în sine: “Dumnezeu m-a creat. El a suferit pentru mine. El îmi iartă păcatele şi mă linişteşte. El mă hrăneşte şi mă are în grijă. De ce oare să mă mai gândesc la mine, şi de ce să mă înfricoşez,  chiar dacă moartea m-ar ameninţa ? “

7 martie 1946

  Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Si eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea (…). Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simţi iubirea! Spune-mi, mamă, că mă simţ lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, că eşti fericită! Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (…) Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Ţuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Ţuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubirea frumoasă!

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (…)

Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume (…). Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită.

În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inima, care se aştepta umplut.

Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă afla pe calea împlinirii idealului.

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

* Scrisoarea este preluată din cartea “Sfântul închisorilor” – Mărturii despre Valeiu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise, carte apărută la Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, în 2007

Experimentul a fost desfasurat la Ierusalim pe perioada Sarbatorii Invierii din anul 2008. Un om de stiinta rus, Andrey Volkov, doctor in fizica si matematica, Sef al Institului Kurchatov de Energie Atomica a masurat in Sambata si Vinerea Mare undele radio de joasa frecventa din Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Potrivit Interfax, dupa ce a cercetat dovezile el a observat ca exista diferente foarte mari intre Vinerea Mare si Smabata Mare (atunci cand Focul Sfant se coboara). Dupa Volkov, diferentele reprezinta "un miracol absolut" dar, din punct de vedere "strict stiintific, masuratorile luate doar o singura data nu pot fi suficiente".
Totodata el facut masuratori si la crapatura din coloana de la intrarea in Catedrala Invierii (in care Focul Sfant a aparut in mod miraculos atunci cand ortodocsii nu au putut tine Vecernia Invierii in interior din cauza armenilor n.n.) apreciind ca acestea se datoreaza unor descarcari electrice neobisnuite.

Lumina Sfanta apare in fiecare an la Ierusalim in  mod miraculos, in timpul Vecerniei Invierii, desfasurata in Sambata Mare in mormantului Domnului, aprinzand lumanarile Patriarhului Ierusalimului si uneori si ale unor credinciosi. Diferite miracole insotesc aparitia acestei lumini ele fiind diferite de la an la an.

In linkul de mai jos veti gasi fragmente ale unor inregistrari video cu manifestari ale venirii Sfintei Lumini.

 http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfanta_lumina.htm

Sursa: Lumea credinţei

Episcopul Richard Williamson, care a negat existenţa Holocaustului luna trecută într-un interviu cu televiziunea suedeză, a fost obligat să părăsească Argentina în 10 zile, declară Ministrul de Interne de la Buenos Aires.

Ministrul de Interne Florencio Randazzo a declarat că motivul pentru care episcopul a fost declarat persoană non-grata pe teritoriul Argentinei este acela că Williamson a ascuns adevăratul motiv pentru care se află în ţară, anume ca director al unui seminar de studii numit „Sfântul Pius al X-lea”. Împreună cu el, încă trei episcopi care aparţin seminarului au fost excomunicaţi în 1988.

Seminarul a fost înfiinţat de Arhiepiscopul Marcel Lefebrve, care a protestat în 1960 împotriva reformelor de modernizare a Vaticanului. Despre acesta, Ministrul de Interne al Argentinei a declarat că avea o notorietate în ceea ce priveşte afirmaţiile anti-semitice.

Richard Williamson, în interviul cu televiziunea suedeză, a declarat că i se pare exagerat numărul de 6 milioane de evrei care se presupune că au fost victime ale Holocaustului şi că, după părerea lui, nu au existat camere de gazare.

Williamson a fost excomunicat laolaltă cu întregul său seminar de către Papa Ioan Paul al II-lea acum 20 de ani, dar în ianuarie anul acesta episcopii ultraconservatori au fost primiţi înapoi în Biserica Catolică. Papa Benedict al XVI-lea a declarat că nu era în cunoştinţă de cauză privind părerile lui Williamson despre Holocaust atunci când a abolit excomunicarea şi a ţinut să precizeze că acesta nu va fi lăsat să ţină slujbe până când nu-şi va retrage afirmaţiile privitoare la subiect.

Williamson şi-a cerut scuze pentru incomoditatea afirmaţiilor sale, dar nu şi pentru ele. Din acest motiv, acum este acuzat de un tribunal german, unde negarea Holocaustului constituie o crimă.

Rusine pentru mass-media manelizata din Romania !

Presa din Franta a inceput sa ne catalogheze tigani acum 15 ani.

Presa din Italia nu ne scoate din tigani, iar elvetienii ne spun ciori si corbi.

Norvegienii se plang ca sunt victime ale inselaciunilor din partea tiganilor romani care le vand cupru pe post de aur.

Toate aceste natiuni au insa un numitor comun: presa locala, ziaristii din aceste tari, isi apara conationalii, aratand cu degetul Romania, natiune care in proportie de 70 % ajunge in Europa sa se identifice cu sintagma de "Tzigania" sau tara tiganilor europeni.

Cum s-a ajuns aici ? Nu discutam despre impotenta diplomatiei romanesti care, si-a facut o traditie din a fi una din cele mai, nu slabe, ci fricoase, lipsite de reactie diplomatii europene, care nu face mai nimic sa apere pozitia romanilor in lume [ in Elvetia ciorile de romani sunt striviti in presa de o saptamana si nu exista inca nici o reactie oficiala a MAE, ca doar de aia platim taxe si impozite ], ci discutam despre faptul ca, in Romania, este poate singura situatie in care mass-media, nu numai ca nu ia apararea romanilor care tind sa fie identificati cu etnia rroma, insa promoveaza o Romanie manelista.

Discutam cu un prieten, manager la o companie elvetiana din Romania, care, pe marginea atacurilor la adresa romanilor din Elvetia, despre care am scris aici http://www.urbaniulian.ro/2009/01/07/presa-elvetiana-s-a-dezlantuit-in-atacuri-furibunde-la-adresa-ciorilor-de-romani-mae-somata-de-intervina-oficial, mi-a transmis aceste lucruri :

"Draga Iulian, 
Vad si remarc, pe buna dreptate, ca romanii sunt supusi unui tir de acuzatii ingrijoratoare in Elvetia. Sincer este prima oara cand in tara mea, conationalii mei se pronunta cu asemenea agresivitate la adresa unei natiuni europene, insa, hai sa vedem cum s-a ajuns aici. Eu, stii bine, lucrez si locuiesc in Romania de 5 ani.

Dragule, sunt socat de faptul ca, in presa romana, nici macar un singur ziar nu a scris editoriale de atitudine fata de linsajul mediatic la care sunteti supusi in Elvetia.

Sunt surprins sa vad ca oficialii din politica voastra externa se fac ca nu vad si ca nu aud, si nu se declara, oficial, macar ingrijorati de escaladarea acestor lucruri la adresa romanilor in presa elvetiana.

Pai daca voi nu va aparati, cine sa va apere ? Stii de exemplu faptul ca, au existat luari de pozitie din partea presei germane, adica au ajuns ziaristii nemti sa-i apere pe romani, in vreme ce ziaristii vostrii nu spun nimic ? Pentru un elvetian este o chestiune ciudata, pe care o poate elucida doar traind in tara voastra.

Pentru ca, sa ma ierti insa, programele voastre TV abunda de productii centrate pe imaginea tiganilor.

De Revelion am vazut o chestiune groteasca, am vazut cum niste valori istorice ale romanilor, erau jucate de catre niste celebritati locale carora voi le spuneti manelisti.

Fetita mea invata la scoala germana din Bucuresti, iar colegii ei discuta in pauze despre aventurile unei printese in filmul Inima de Tigan.

In ziarele voastre, nuntile, divorturile si viata tiganilor fac cap de afis, astfel incat intreaga imagine a tarii este construita in jurul lor, astfel incat, cum vreti sa nu fiti identificati cu ei ; adica, cultura voastra ca popor deja este asimilata de cultura tiganilor romani, si cred ca este un eveniment unic, in care o etnie fara civilizatie sa domine un intreg popor si aici ma refer la faptul ca, vina o poarta mass-media care este centrata si preocupata sa faca audienta, exacerband la maximum imaginea tiganilor, astfel incat, in mod firesc tara voastra a ajuns sa fie asimilata cu locul de bastina al tiganilor europeni."

Sinuosul drum al lebedei din Austria catre graterele faraoancelor si magraonilor a trecut invariabil prin presa romana. Iata ca aceasta goana dupa audienta, care implica scoaterea in prim-plan al non-valorilor, al manelistilor, au adus Romania la stadiul de cultura facuta sub coviltirul carutei.

Mega-productii gen Inima de Tigan sau Regina, nu trebuie sa uitam ca au avut audienta maxima de exemplu in ziua alegerilor, atunci cand ROMANII [ nu rromii ] nu fost mai preocupati sa nu rateze episodul respectiv, decat sa isi exercite dreptul la vot.

Am facut aceasta paralela pentru ca, in cursul acestei dimineti am discutat telefonic cu Ambasadorul Romaniei la Berna.

Domnul Sava, s-a declarat incantat de faptul ca sunt preocupat de imaginea romanilor in Elvetia, si sincer mi s-a parut a fi un diplomat, care este plin de intentii bune, insa este cam legat de maini si de picioare. Asta pentru ca, dansul mi-a spus ca a informat MAE despre ceea ce se intampla in presa elvetiana la adresa romanilor [s-au lipit ostentativ afise infatisand ciorile de romani inclusiv pe strazile oraselor elvetiene ] si asteapta o reactie a oficialilor romani. Insa, interesante sunt cifrele avansate de domnia sa, care ne demonstreaza faptul ca, Elvetia chiar era ultima tara din Europa care avea dreptul sa ne catalogheze drept ciori, si sa discute, despre un referendum care sa interzica cetatenilor romani, dreptul la libera circulatie pe teritoriul tarii lor.

Astfel pe piata muncii din Elvetia exista circa 750000 de muncitori straini, in aceasta tara posibilitatea de a muncii la negru fiind redusa.

Din acesti 750000 de muncitori straini din Elvetia, doar putin peste 3900 sunt romani, adica sub un procent, astfel incat prezenta romanilor este extrem de redusa.

Insa, din acesti 3900 de romani care muncesc in Elvetia, si din cauza carora nu mai au loc sa respire elvetienii, in proportie de 90 % sunt oameni de o inalta probitate profesionala si morala :

manageri MBA, profesori, medici adica romani care reprezinta cu cinste tara noastra. Este evident astfel faptul ca, cel putin in cazul acestor atacuri xenofobe din presa elvetia, MAE trebuia sa intervina, pentru ca romanii se simt efectiv abandonati de toata lumea, adevarati fii ai ploii.

Un profesor roman care preda la catedra unei universtitatii din Berna imi spunea : " Am invatat la Oxford , predau de peste 20 de ani, insa nu am crezut ca o sa apuc ziua in care, la curs, studentii sa ma intrebe daca nu cumva si eu am rude tigani in familie ! Nimeni nu ne apara, nici presa romana, nici autoritatile romane, nimeni, astfel incat nu ne mai ramane decat sa ne punem cenusa in cap, sau sa renuntam pur si simplu sa mai declaram ca suntem romani ! Inainte de ’89 eram priviti cu simpatie aici, noi romanii, eram considerati oameni eminenti, insa in numai 20 de ani, am ajuns sa primim in bloc eticheta de tigani.

Si cum sa nu o faca, daca in presa romana nimeni nu vorbeste de romanii de succes, de romanii inteligenti, si asta pentru ca ziarul se vinde numai daca il are pe prima pagina pe Guta, Minune, etc. Eu refuz sa ma las manelizat, insa asta se pare ca este echivalent cu a renunta sa ma mai consider roman.

Tara mea se cheama Romania, nu RRomania!"

Dati mai departe !
Asa poate ajunge si la un ilustru oficial, care sa ne apere CA DOAR DE ACEEA II PLATIM NU?

– 
Remus Radulescu

Articol in original semnat de dl. Urban Iulian