Astazi exista in lume multa rautate. Vor sa-i distruga pe copii de mici. In loc sa-i franeze de la rau pana vor ajunge mari, ii impiedica de a face binele. Apoi, sarmanii, dupa ce cad in pacat si se chinuiesc, vor sa se ridice, dar nu stiu cum. Pentru ca, de vor apuca pe povarnisul cel dulce, cu greu se mai pot opri."

"Astazi, si cei mici si cei mari traiesc in lume ca intr-un spital de nebuni, de aceea este trebuinta de multa rabdare si rugaciune. O multime de copii sufera comotii cerebrale, si aceasta deoarece parintii intorc putin mai mult decat trebuie ceasul, care este deja putin stricat, si astfel arcul se rupe. Este trebuinta de discernamant, deoarece un copil are trebuinta de mai multa rasucire, altul de mai putina. Sarmanii copii sunt expusi la toate curentele. Cand aud in diferite intruniri: "Nu-i respectati pe parinti!", "Nu respectati nimic!", iar mamele incearca sa-i constranga, atunci reactioneaza urat."

"Mai demult copiii, prin poezioare frumoase, erau invatati sa-si iubeasca patria. In felul acesta se umplea sufletul copilului. Astazi nu le dau asa ceva, ci ii lasa goi pe copii. Acasa, parintii isi cauta fiecare de treburile lui, iar copilul unde sa mai gaseasca dragoste? Astfel copiii raman goi sufleteste si sufera."

"Mai demult nu existau carti duhovnicesti, pentru a se folosi mamele din cititul lor. Astazi insa exista o gramada de carti patristice, o multime de traduceri, dar din pacate cele mai multe mame se ocupa sau cu lucruri de nimic, sau lucreaza pentru a face fata cheltuielilor."

"Astazi cei mai multi copii ii vad pe parintii lor numai seara, pentru putin timp, si astfel nu se satura de dragoste. De multe ori parintii care sunt dascali sau medici si se ocupa la serviciul lor cu copiii, atunci cand se intorc acasa nu mai au afectiune si pentru copiii lor. Sunt obositi, caci li s-a terminat bateria. Sau vezi unele cadre militare care, fiind obisnuite sa dea pedepse severe soldatilor atunci cand nu se supun, vor sa impuna si in familie disciplina militara, si astfel se poarta aspru cu copiii lor sau chiar le dau si cate o palma pentru lucruri neinsemnate. La fel si unii judecatori, nu arata dragoste si afectiune fata de copiii lor, ci atunci cand acestia fac vreo pozna deschid si acasa proces. De aceea acesti copii vor avea mai tarziu probleme psihologice."

"Nu sunt vinovati numai copiii pentru obrazniciile lor, deoarece ei, pentru a creste normal, au nevoie de curte ca sa se poata juca. Acum, sarmanii, sunt inchisi in blocuri si astfel stramtorati, neputand alerga liberi pentru a se juca si a se bucura. Parintii nu trebuie sa se mahneasca atunci cand copilul lor este vioi, caci un astfel de copil are multa energie inlauntrul sau si poate spori mult in viata daca o pune in valoare."

"Atunci cand mama este in casa, ii poate supraveghea pe copii, randuieste cum trebuie lucrurile si astfel se evita multe necazuri."

"Atunci cand sotii au dragoste intre ei si copiii au respect fata de parintii lor, viata in familie este pasnica, merge ceas."

"Este mai bine ca mama sa se ocupe de educatia copiilor decat sa se preocupe in mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neinsufletite. Sa le vorbeasca despre Hristos, sa le citeasca Vietile Sfintilor si odata cu aceasta sa se ocupe si de curatirea sufletului ei, pentru a straluci duhovniceste. Viata duhovniceasca a mamei va ajuta fara zgomot si sufletele copiilor ei. Astfel si copiii ei vor trai bucurosi, si ea va fi fericita, deoarece il are pe Hristos inlauntrul ei. Daca mama nu are timp sa rosteasca nici macar un "Sfinte Dumnezeule…", atunci cum se vor sfinti copiii?"….

"Evlavia mamei are mare insemnatate. Daca mama are smerenie, frica de Dumnezeu, toate lucrurile din casa merg bine. Cunosc mame tinere ale caror fete stralucesc, desi nu au fost ajutate de nicaieri. Dupa copii imi dau seama in ce stare duhovniceasca se afla mamele lor."

"Mamele sa nu impuna copiilor un canon de rugaciune, ci fiecare mama sa caute singura sa vada cat poate rezista copilul ei. Mamele, fara sa-i sileasca pe copii, trebuie sa-i invete de mici sa se roage. Rugaciunile copiilor mici pot face si minuni. Orice lucru pe care il cer de la Dumnezeu, El le daruieste, pentru ca au multa nevinovatie si de aceea Dumnezeu le asculta rugaciunea lor cea curata. Mi-aduc aminte ca odata parintii nostri plecasera la camp si m-au lasat acasa cu cei doi frati mai mici. Dintr-o data cerul s-a intunecat si a inceput o ploaie torentiala. "Ce vor face acum parintii nostri? – am spus. "Cum vor putea veni acasa?" Cei doi fratiori au inceput sa planga. "Veniti sa-L rugam pe Hristos sa opreasca ploaia!" – le-am zis. Am ingenuncheat toti trei in fata icoanelor si ne-am rugat, iar dupa cateva minute ploaia s-a oprit."

"Rugaciunile de seara trebuie facute de catre toti membrii familiei impreuna, dar cei mari sa se poarte cu noblete. Ei sa rosteasca toate rugaciunile de seara, iar copiilor lor sa le spuna: "Daca vreti, puteti ramane si voi putin!" Atunci cand copiii sunt mai marisori, familia poate avea un program de rugaciune. De pilda cei mari sa se roage 15 minute, iar copiii 2 sau 5 minute, si, daca vor, se pot ruga si mai mult. Daca parintii ii vor tine pe copii la toate rugaciunile de seara sau de dimineata, acestia se vor plictisi si revolta. Nu trebuie siliti, pentru ca ei nu au inteles inca puterea si valoarea rugaciunii. Parintii pot manca si fasole, si orice alta mancare consistenta. Dar daca copilul inca mai bea lapte, ii vor spune oare sa manance carne, deoarece este mai intaritoare? Se poate ca ea sa fie mai intaritoare, dar sarmanul copil nu o poate mistui. De aceea la inceput ii dau putina carnita cu supa, ca sa vrea sa mai manance si a doua oara. Atunci cand sunt foarte obositi sau bolnavi, sa spuna numai jumatate din rugaciuni sau chiar numai un "Tatal nostru". Sa nu neglijeze cu totul rugaciunea. Precum in razboi, daca te afli noaptea singur pe o inaltime inconjurat de inamici, tragi cateva focuri de arma ca sa se infricoseze aceia si sa nu te asalteze, asa si acestia sa traga cateva focuri, ca sa se ingrozeasca Aghiuta si sa fuga."

"Este bine ca parintii sa arate copilului lor ca se mahnesc pentru neregulile pe care le face si sa se roage pentru el, iar nu sa-l zoreasca. Rugaciunea care se face cu durere aduce rezultate minunate. Daca si dupa aceasta copilul va face vreo greseala grava, atunci parintii sa intervina, dar cu grija. insa de nu este serioasa, sa o treaca putin cu vederea, pentru a nu-l irita pe copil si astfel sa-i inrautateasca situatia sa, indepartandu-l cu totul de ei. Sa se roage lui Hristos si Maicii Domnului sa-l ocroteasca."

"Bataia, pe cat se poate, parintii sa o evite. Sa incerce cu bunatate si cu rabdare sa-l faca pe copil sa inteleaga ca ceea ce face nu este corect. Numai cand copilul este mic si nu intelege ca ceea ce vrea sa faca este primejdios, numai atunci il ajuta, caci primind o palma va tine minte sa nu mai faca altadata. Frica de a nu mai primi cumva vreo palma i se face copilului ca o frana care il protejeaza."

"Copilul trebuie sa inteleaga ca, daca uneori parintii lui ii mai dau cate o palma, nu o fac din rautate, ci din dragoste, pentru a se indrepta, a deveni mai bun si a se bucura mai tarziu. Noi, atunci cand eram mici, fie ca parintii nostri ne mangaiau, fie ca ne bateau, fie ca ne sarutau, pe toate le primeam cu bucurie. Ne dadeam seama ca pe toate le faceau pentru binele nostru. Aveam mare incredere in dansii. Uneori unul dintre noi era vinovat, iar mama il certa pe altul, pentru ca nu apuca sa faca "judecata". Insa vinovatul, vazand ca a fost certat altul in locul sau, spunea: "Eu am gresit!", deoarece il mustra constiinta si astfel celalalt era indreptatit."

"Mai demult parintii il bateau pe copil, iar acela primea bataia fara ganduri de impotrivire. De multe ori el nici nu-si dadea seama pentru ce lua bataie. Astazi insa, orice le-ai spune copiilor, ei iti raspund la toate cu "De ce?" si iti raspund impotriva. Nu au deloc simplitate si buna-cuviinta, ci pe toate le trec prin sita mintii lor necoapte. Dar harul dumnezeiesc nu vine astfel. Atunci cand copilul nu-l simte pe tatal sau ca tata si nu primeste certarea lui, este un copil fals. Unii copii, atunci cand parintii lor le fac o mica observatie, indata ii avertizeaza: "O sa-mi tai venele!". In situatia aceasta ce sa mai faca bietii parinti cu ei? Cedeaza la toate mofturile lor si in cele din urma copiii se autodistrug."

"Copilul are nevoie de multa dragoste si afectiune, precum si de multa povatuire. Vrea sa stai langa el, sa-ti spuna doleantele si ofurile lui, sa-l mangai, sa-l saruti. Atunci cand copilul cel mic este cateodata nelinistit si face zburdalnicii, daca mama lui il ia in brate, il mangaie si-l saruta, se linisteste. Daca de mic copil se satura de dragoste si afectiune, mai tarziu va avea putere sa infrunte toate problemele vietii."

"Parintii trebuie sa ia aminte sa nu-i certe pe copiii lor seara, pentru ca in timpul noptii ei nu au cum sa-si risipeasca mahnirea lor, iar intunecimea noptii o innegreste si mai mult. Incep sa se gandeasca cum sa se impotriveasca, cauta diferite strategii, intra la mijloc si diavolul si astfel pot ajunge si la deznadejde. In timpul zilei, chiar de ar spune copiii: "O sa fac asta si asta!" atunci cand sunt certati, insa iesind afara din casa vor uita cele planuite de ei si astfel le dispare mahniciunea."

"Parintii, de multe ori, dintr-o grija exagerata, vor sa-l lege pe copil cu sarma, in timp ce ar trebui sa-l lege usor, ca sa nu-l raneasca. Ar trebui sa incerce sa-i ajute pe copii printr-o purtare nobila, purtare care cultiva marinimia in sufletele lor, astfel incat sa simta binele ca pe o necesitate. Sa le explice ceea ce este bine, pe cat se poate cu bunatate, cu dragoste si cu durere in suflet. Mi-aduc aminte de o mama careia, atunci cand ii vedea pe copilasii ei facand vreo pozna, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii si spunea: "Nu asa, copilasul meu cel scump!", si astfel, prin pilda vietii ei, i-a invatat pe copii sa se nevoiasca cu bucurie pentru a scapa de ispitele vietii si a nu se tulbura usor in fata unei greutati, ci a o infrunta cu rugaciune si nadejde in Dumnezeu."

"Daca nu asculta copilul si se comporta urat, inseamna ca exista o pricina. Se poate ca el sa fi vazut scene urate sau sa fi auzit cuvinte murdare in casa sau in afara ei. Oricum, pe copii ii ajutam in problemele duhovnicesti mai ales prin exemplul nostru, si nu prin constrangere. Iar cel mai mult ii ajuta mama prin purtarea, prin ascultarea si respectul ei fata de sot. Daca in vreo problema are o parere diferita fata de cea a sotului, niciodata sa nu si-o exprime in fata copiilor, pentru ca sa nu o foloseasca cel viclean. Niciodata sa nu strice increderea copiilor in tatal lor, ci chiar si atunci cand el este vinovat, ea sa-l indreptateasca. Daca, de pilda, acesta se poarta urat, sa le spuna copiilor: "Tatal vostru este obosit, pentru ca a lucrat toata noaptea ca sa termine o treaba urgenta. Iar aceasta pentru voi o face"."

"In casa este absolut necesar sa existe o atmosfera de dragoste si pace. De fiecare data cand copilul va primi in familie putina dragoste, dar la un moment dat va aluneca putin, se va intoarce, deoarece va vedea ca nu poate afla dragoste in alta parte, ci numai fatarnicie. Dar atunci cand isi va aduce aminte de scenele urate din familie, certuri si neintelegeri, cum il va trage inima sa se mai intoarca?"

"Parintii trebuie sa-i ajute pe copiii lor instruindu-i inca de la o varsta timpurie, spre a-si asuma raspunderea pentru ei insisi. Sa faca in sanul familiei anumite treburi usoare si sa nu le astepte pe toate de-a gata. Caci altfel vor intampina multe greutati atunci cand vor creste mari."

"Pentru ca fiii sa mearga pe calea lui Dumnezeu trebuie ca si parintii lor sa traiasca corect duhovniceste. Unii parinti credinciosi incearca sa-si ajute copiii sa devina buni nu pentru ca-i preocupa mantuirea sufletului lor, ci numai pentru ca vor sa aiba copii buni. Adica mai mult se mahnesc pentru cele pe care le spun oamenii despre copiii lor decat pentru faptul ca ar putea merge in iad. Si atunci cum sa mai ajute Dumnezeu? Scopul nu este sa-i duca pe copii cu sila la Biserica, ci sa-i faca sa o iubeasca. Sa nu faca binele din sila, ci sa-l simta ca pe o necesitate. Viata sfanta a parintilor aduce in sufletul copiilor lor o incredintare launtrica, care ii face sa se supuna in mod firesc, si astfel cresc intr-o atmosfera de evlavie, avand o indoita sanatate, fara traume psihice. Daca parintii il indeamna pe copil din frica de Dumnezeu, atunci si Dumnezeu ajuta, si copilul se foloseste. Iar daca fac aceasta din egoism, atunci nu ajuta Dumnezeu. De multe ori copiii sufera din pricina mandriei parintilor."

"Asa cum a disparut increderea copiilor in parinti, tot astfel a disparut si increderea parintilor in Dumnezeu, si auzi adeseori pe multi parinti spunand: "De ce tocmai copilul nostru sa apuce pe un drum rau? Doar noi mergem regulat la Biserica!" si aceasta se intampla pentru ca parintii nu-I dau lui Hristos surubelnita, ca sa le stranga putin copiilor lor vreun surub slabit, ci vor sa le faca ei singuri pe toate. Si cu toate ca exista Dumnezeu, Care ocroteste copiii, si ingerul lor pazitor este mereu langa ei, ocrotindu-i si el la randul sau, parintii se nelinistesc pana se imbolnavesc, si desi sunt oameni credinciosi, se comporta ca si cand nu ar exista Dumnezeu si inger pazitor, impiedicand astfel interventia dumnezeiasca. In timp ce ar trebui sa se smereasca si sa ceara ajutor de la Dumnezeu, si atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor."

"Atunci cand in familie sunt doar unul sau doi copii, parintii trebuie sa fie foarte atenti cum ii vor creste. De obicei parintii acestor copii le satisfac toate mofturile, iar ei, avand de toate, se netrebnicesc cu desavarsire."

"Dumnezeu iubeste si poarta de grija mai mult de perechile care au multi copii. Exista sentimentul de daruire si traiesc intr-o atmosfera de jertfire de sine si dragoste. Intr-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei sa se dezvolte normal, atata timp cat parintii le dau o educatie buna."

"Eu recomand tinerilor sa-si ia sotii dintre fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obisnuiesc cu jertfirea de sine, si astfel se gandesc cum sa-i ajute pe parintii lor. Iar lucrul acesta rar il intalnesti la copiii deprinsi cu traiul bun."

Sursa: Femeia ortodoxă

        Postul este o periodă de timp, în care creştinul îşi sporeşte eforturile în vederea desăfârşirii. Dacă postul este un mijloc, o cale care ne ajută să ajungem la sfinţenie, atunci faptele bune, iubirea, rugăciunea sunt primordiale în această perioadă, înfrânarea de la mâncare având un rol important, dar ea este doar un constituent al postul şi nu postul însine: ,,Păzeşte-te de a restrânge postul doar de la ferirea de carne. Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcate” (Sfântul Vasile cel Mare).
Aşadar postul nu poate să se rezume doar la înfrânarea de la bucate ci la înfrânarea de la toate şi în primul rând reţinerea de la păcate aşa precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Reţinerea de la păcate o numesc eu post cu adevărat".
       După Sfântul Apostol Pavel, creştinul este liber să postească potrivit propriei sale conştiinţe şi hotărâri: ,,Dar nu mâncarea ne va aşeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca , nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte”.
       Dacă vorbim despre aşa zisul post de bucate, aceasta înseamnă abţinerea de la mâncare şi băutură, până la punctul său maxim acela al ajunării, nu simpla înlocuire  de alimente.
      Postul însoţit de rugăciune este armă împotriva diavolului. El este şi un semn al tristeţii faţă de necurăţia noastră şi de mulţimea de păcate şi, chiar un semn de cinstire faţă de unele evenimente legate de viaţa Mântuitorului pe pământ.
Această tristeţe şi această cinstire se concretizează în viaţa de zi cu zi, printr-o trăire spirituală mai profundă, numită de noi oamenii, post.
      Astăzi am restrâns postul la ceea ce este mai simplu de săvârşit, înlocuirea alimentelor cu alte alimente.
Dar ceea ce este mai grav este că latura postul mai importantă, ferirea de răutăţi care vin din inima noastră, şi permanenta trăire în fapte bune, nu este luată în seamă mai deloc chiar dacă Însuşi Dumnezeu spune că acesta este postul care Îi place: ,, Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii …. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l …. tunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu"(Isaia 58, 6-8).

Scopul postului nu este altceva decât schimbarea vieţii: ,,Dacă nu ţi-ai schimbat viaţa, ce-ţi foloseşte să posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Această schimbare nu se produce în urma postului de bucate ci în urma curăţiei de păcate şi a săvârşirii faptelor bune în mod treptat şi mai accentuat în perioadele de post ale anului. Aşadar postul de fapte este superior celui de bucate, şi în ciuda acestui fapt, astăzi în Biserica noastră se vorbeşte numai despre postul de bucate.
    Postul de fapte se poate ţine chiar dacă postul de bucate nu se ia în seamă, în schimb ce postul de bucate în zadar se ţine dacă nu are ca bază iubirea, faptele bune şi permanenta ferire de păcate.
    Aşadar postul de bucate, chiar şi ajunarea, nu au nici o valoare dacă nu au ca temelie postul înfrânării de la păcatele trupeşti şi spirituale şi dacă nu au la bază faptele bune, aşa precum ne spune Sfântul Ioan al Antiohiei: ,,Nu ajunge numai să opreşti gura de la mâncare, ci toate mădularele să le opreşti de la tot ce-i stricăcios".                                                                        
      Despre postul de bucate, putem spune că el pregăteşte teren prielnic pentru postul cel sufletesc. El este trenul care face o anumită rută într-un anumit timp. Numai că acest marfar trebuie încărcat cu bunuri iar acestea sunt tocmai faptele noastre bune şi voinţa puternică de a înlătura răutăţile din inima noastră. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Nu e nici un folos pentru negustori că au făcut un lung drum pe mare, dacă nu duc cu ei o mare încărcătură şi multe mărfuri; nici noi nu avem vreun folos de pe urma postului, dacă îl trecem fără folos şi fără rost. "….
Aşadar dacă trece postul şi noi am rămas cu aceleaşi păcate, zadarnic a fost efortul nostru în ceea ce priveşte abţinerea de la bucate.
       Postul constituie consacrarea trupului şi dispoziţia de a împărţi cu semenul prisosul nostru. Şi astfel scopul este unul duhovnicesc în care relaţia cu semenii devine şi în cadrul postul centrul vieţuirii noastre.
       Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi nu ne abţinem de la răutăţi, nu numai că este zadarnic efortul depus, dar putem spune, că ne este în defavoarea noastră,, Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care, deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiscă” (Sfântul Vasile cel Mare).
       Diferenţa dintre postul de bucate şi postul de fapte este asemănătoare cu diferenţa dintre o agapa creştină săvârşită în familie sau cu apropiaţii şi vecinii, făcând doar un schimb de mâncare, şi o masă la care sunt chemaţi adevăraţii săraci cei care nu au nici măcar strictul necesar.
       Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, de acele răutăţi care vin din suflet şi se îndreaptă spre semenii noaştri: ,,Postul adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate" (Sfântul Ioan Gură de Aur).
       Până şi postul de bucate este o abţinere de la mâncare în vederea întăririi tot în cele duhovniceşti, căci tot ceea ce facem în viaţa noastră pământească trebuie să aibă ca urmări, continua noastră înaintare spre omenitate şi mai sus de-atât, spre asemănarea cu Dumnezeu.
       Dumnezeu nu are nevoie de vorbele şi promisiunile noastre şi nici de abţinerea noastră de la bucate, ci El se bucură de trăirea noastră în acord cu voinţa sa, descoperită nouă prin fiul Său Iisus Hristos.
Dumnezeu vrea de la noi fapte bune, dragoste şi nădejdea în puterea harului Său, putere care trebuie să fie pentru noi, mijlocul unic prin care să ne ancorăm în dumnezeire.
       Astăzi în Biserică, preotul duhovnic face posibil accesul la Sfânta Împărtăşanie, a credincioşilor care au ţinut doar un post de bucate. Mai grav este că în cele mai multe cazuri, creştinii nu au o cunoştinţa clară, că mai important într-un post este să te abţii de la păcate şi să săvârşeşti fapte bune, toate aceste făcându-se sub acoperământul iubirii de semeni şi de Dumnezeu.
       Postul este un mijloc de a ne curăţi de păcate, dar în sens mai larg, el trebuie văzut ca pe o stare la care trebuie să ajungem şi în care trebuie să rămânem pentru veşnicie.
       Așadar, scopul postului este acela al convertirii sale într-un mod de viaţă în care mâncarea reţinută şi accesul limitat la tot ce se găseşte în această lume, să nu fie valabil doar în anumite momente ale anului, ci să fie o permanenţă în viaţa noastră

Liviu Avîrvarii

Sursa: Lumea credintei

Preşedinta Camerei Reprezentanţilor din SUA, Nancy Pelosi, a fost primită de Papa Benedict al XVI-lea pentru 15 minute, Pontiful profitând de ocazie pentru a reafirma învăţăturile Bisericii Catolice vizavi de dreptul la viaţă şi datoria apărării nenăscuţilor. Întâlnirea a avut loc cu uşile închise, fără reporteri şi fotografi – notează agenţia CNA -, într-o încăpere din Vatican, imediat după audienţa generală de astăzi.

La finalul întâlnirii dintre cei doi, biroul de presă al Sfântului Scaun a dat un comunicat în care se spune că "după audienţa generală Sfântul Părinte a salutat-o pe Nancy Pelosi, preşedinta Camerei Reprezentanţilor din SUA, şi pe cei din anturajul ei". "Sanctitatea sa a folosit acest timp pentru a vorbi despre cerinţele legii morale naturale şi despre învăţătura consecventă a Bisericii despre demnitatea vieţii umane de la concepţie şi până la moartea naturală, care îi provoacă pe toţi catolicii, în special pe legislatori, jurişti şi pe cei responsabili de binele comun al societăţii, să lucreze în cooperare cu toţi oamenii de bună voinţă pentru crearea unui sistem de legi capabile să apere viaţa umană în toate stadiile ei de dezvoltare."

Mai mulţi catolici şi organizaţii pro-life şi-au exprimat îngrijorarea vizavi de modul în care Pelosi se va folosi de întâlnirea cu Papa Benedict pentru a-şi susţine ideea că este posibil să fi simultan şi catolic şi pro-avort. În luna august a anului trecut, Pelosi a fost mustrată de mai mulţi Episcopi americani pentru că a încercat să explice teologic poziţia ei într-un interviu pentru "Meet the Press". Marţi, Jon O`Brien, preşedintele la "Catholics for Choice", o mică dar bine finanţată organizaţie ce caută să ofere argumentele teologice pentru politicienii pro-avort, a declarat că întâlnirea dintre Pelosi şi Papă va fi o ocazie să se sublinieze faptul că poţi fi pro-choice (adică pro-alegere, fiind vorba de alegerea/opţiunea de a avorta) şi catolic în acelaşi timp, şi că există probleme mult mai importante de discutat, precum soarta săracilor în contextul de criză globală.

"Aceasta ar fi o adevărată conversaţie despre opţiuni, în locul micro-obsesiei cu avortul", spunea O`Brien. Dar ieri, conform declaraţiei Sfântului Scaun, Papa Benedict a vorbit tocmai de această "obsesie", subliniindu-i reprezentantei americane despre dreptul la viaţă şi despre necesitatea apărării nenăscuţilor. Pelosi ar urma să dea o declaraţie proprie despre întâlnirea cu Papa mai târziu în cursul zilei de astăzi. Pelosi şi-a făcut studiile la un liceu catolic, apoi la o universitate catolică.

Sursa: www.catholica.ro

Daca parasirea canoanelor Bisericii Orientale, care guverneaza iconografia, se dovedeste plina de consecinte pentru ca din acest moment asistam la un declin inevitabil, insotit de o asfixie lenta, o privire prealabila aruncata asupra a ceea ce se petrece in Occident ne permite o comparatie de cel mai inalt interes.

Pana in secolele al XI-lea si al XII-lea, artele exprima peste tot aceeasi realitate si au aceeasi credinta, anume, aceea de a revela "cele nevazute". Este perioada minunata a artei romane care descopera o lume dincolo de legile gravitatiei si spiritualizeaza pana si piatra. Sa ne gandim la Chartres, Berze-la-Viile, Saint-Savin! Trebuie sa mentionam deopotriva pictura irlandeza, spaniola si italiana, unde lucrarile de varf se desavarsesc in armonie cu Orientul crestin, Orient ale carui hotare, sa nu uitam, cuprindeau mult mai mult decat ceea ce intelegem astazi prin acest termen, pentru ca a inclus mai ales Ravena si Sicilia. Bizantul traverseaza deopotriva o perioada de viata intensa; asistam la o inflorire spectaculoasa a artei si a teologiei in ciuda catastrofei din 1204, provocata de intrarea cruciatilor. Cu toate aceste, in peninsula italica, Cimabue, Giotto si Duccio se gasesc la originea unei indepartari treptate de arta Bisericii Orientale, care va duce la separarea din Renastere, intorcand spatele traditiei bizantine, ei incep procesul unei "desacralizari" a artei sacre occidentale, deschizand calea unei implacabile laicizari. Arta transcendentului dispare prin introducerea de catre acestia a facilitatii optice: perspectiva adancimii, iluminarea, dar si intoarcerea la personaje foarte realiste in opozitie cu hieratismul icoanei, fara sa omitem recurgerea la lumea emotiilor. Devenita din nou independenta, arta sacra, face loc artei religioase lipsite de transcendenta. Daca pana acum icoana era orientata spre spectator, deschisa spre el, de acum inainte ea devine un tablou care isi traieste propria sa viata; scenele se desfasoara fara sa se tina cont de cel care contempla. Viziunea subiectiva asupra artei opreste integrarea ei in misterul liturgic. Emotivitatea inlatura comuniunea duhovniceasca. Limbajul sacru al simbolurilor se pierde.

Trebuie sa precizam ca suntem pe deplin constienti ca schema privind "Reprezentarile Maicii Domnului in traditia ortodoxa si in Biserica Romei" poate fi reductionista. Cu toate acestea, ea permite o mai buna intelegere a evolutiei de netagaduit si capitala in domeniul artei sacre. E uimitor sa aratam, asa cum face Paul Evdokimov, faptul ca sinodul de la Trento (1545-1563) si Sinodul de la Moscova (1551), au loc in aceeasi epoca, si ajung la concluzii divergente in ceea ce priveste natura artei sacre. In timp ce Biserica Rasaritului prefera suprafata iconografica cu doua dimensiuni, mai deschisa misterului, Apusul crestin, mai liberal, lasa usa deschisa unei solutii facile din cauza realismului, anume statuia in trei dimensiuni, mai individuala si mai autonoma.

Astfel, reprezentarile in relief, mult inferioare numeric icoanelor, nu sunt deloc neglijabile in tarile traditional ortodoxe, inca din secolul al XII-lea intalnim numeroase altoreliefuri si basoreliefuri ale Mantuitorului Hristos si ale sfintilor, mai ales in nordul si in sudul Rusiei. Muzeul Topkapi din Istanbul ofera si el o mare varietate de sculpturi bizantine utilizate in cult.

Trebuie sa reflectam la faptul ca prezenta sau absenta volumului include sau exclude orice materializare. Alegerea este deci hotaratoare. In aceeasi epoca, Reforma se opune simbolismului catolic si acopera cu un strat de var frescele si picturile din biserici. Putem spune mai degraba ca problema artei sacre este escamotata, dar gasim, desigur, asemenea reactii inca din secolul al XI-lea. Este suficient sa-l numim pe Bernard de Clairvaux, una din marile personalitati ale crestinismului si cel care a inspirat cea de-a doua cruciada. Atacand Cluny-ul, el ataca arta care stanjeneste manastirile. Dar, care arta?! Aceasta navala picturala nu-i pare propice pentru contemplarea interioara. Din contra, pentru calugari, ea reprezinta un risc de distractie, iar grija aceasta o regasim in secolele urmatoare in asceza cisterciana. Daca marii pictori ai Renasterii, cum ar fi Rafael, Leonardo da Vinci pentru a-i cita doar pe ei, ne ofera in tratarea temelor religioase o frumusete mai degraba fizica decat spirituala in care grija pentru detaliul anatomic, perspectiva, culorile fidele realitatii inconjuratoare au o foarte mare importanta, in ceea ce il priveste pe iconograf, acesta lasa de-o parte orice detaliu de prisos ca sa inconjoare domeniul imaterialului, al spiritului si al vesniciei unde spatiul si timpul isi pierd ratiunea lor de a fi. Trebuie sa intelegem bine ca nimic nu deosebeste arta religioasa a Renasterii sau a barocului de arta profana decat tema religioasa. Formele sunt aceleasi, iar sentimentele pioase ale artistului nu sunt deajuns sa o faca sacra. O arta devine sacra numai atunci cand perceptia duhovniceasca se intrupeaza in forme, cand acestea ii reflecta stralucirea. Daca o viziune spirituala anumita postuleaza un limbaj adecvat, o arta cu o tema sacra, care recurge la limbajul formal al artei profane, merita denumirea de arta religioasa si nu de arta sacra.

Ar fi de asemenea eronat si naiv sa confruntam iconografia bizantina cu anumite scoli de pictura contemporana cum ar fi cubismul, expresionismul, arta abstracta in care se constata, de asemenea, o parasire a preciziei anatomice si a naturalului. Nu vom repeta niciodata destul ca arta icoanei cere o viziune spirituala hranita din seva Bisericii, viziune care se intrupeaza in forme fidele Traditiei.

Cat priveste exemplele picturale contemporane de capete dezarticulate cu ochi astupati si de trupuri rasucite cu corpuri impletite cu piepturi bombate etc, ele reflecta mai degraba starea dezintegrata a omului modern, decat setea sa dupa o realitate de dincolo de materialitate. Unde se gaseste frumusetea fizica si, mai ales, cea spirituala? Nu este vorba aici de un refuz net de a privi omul dupa chipul lui Dumnezeu?

Intreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe il descrie pe Mantuitorul Hristos ca avand o frumusete desavarsita, care depaseste frumusetea tuturor fiintelor. Se intelege ca este vorba de o frumusete spirituala si nu fizica, asa cum a inteles Traditia. Nimic mai firesc daca arta icoanei nesocoteste imitarea omului existent si creeaza o forma idealizata pentru a reprezenta pe Cel care este mai presus de natural, rational si conceptual. Ce contrast fata de arta religioasa occidentala care ramane la suprafata lucrurilor si se fundamenteaza pe modelele vii pentru a-i infatisa pe Mantuitorul Hristos si Maica Domnului! Cate femei de o frumusete senzuala, obiect al pasiunii pictorilor, si-au imprumutat chipul pentru reprezentarea Maicii Domnului pe care scrierile sfinte, patrunse de viziune spirituala, o descriu ca fiind cea mai frumoasa, cea mai curata dintre toate femeile? Celei ce straluceste de sfintenie i se atribuie trasaturile naturale ale unei persoane obisnuite. Ce inconsecventa! Exemple prestigioase ne sunt date de foarte numerosi pictori, dintre care putem enumera pe Filippo Lippi, Raphael, Titian si Rubens.

Cel de-al VI-lea sinod ecumenic (680) considera asemenea reproduceri ca fiind incompatibile cu adevarul credintei din cauza rezonantei lor senzuale. A-l picta pe Mantuitor ca pe un om obisnuit implica ideea ca El ar fi avut numai natura omeneasca, in timp ce El este Dumnezeu-Om. Sarcina deosebita a iconografului este, dimpotriva, aceea de a sublinia cu tarie ca plinatatea dumnezeirii salasluieste in trupul Mantuitorului Hristos.

Michel Quenot

Sursa: crestinortodox