MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI COMUNICAT DE PRESĂ
Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale şi teologice faţă de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale. cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar. Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare. Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte. Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori. Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate. În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.
De ce suspini nemângâiat, iubitul meu Părinte? De ce eşti trist şi’ndurerat şi plângi fără cuvinte? De ce’ţi curg lacrimi pe obraz şi plângi în multe rânduri? De ce nu’ţi spui al tău necaz şi stai mereu pe gânduri? De ce asculţi până târziu cum bate vântul afară? Şi plângi cu el şi eşti pustiu în fiecare seară… Te văd mereu că stai ş’asculţi un cântec plin de jale Văd lacrimile care’ţi curg udând ale tale haine De ce asculţi până târziu cântări şi rugi greceşti? Plângând amar şi eşti pustiu şi nu te linişteşti De ce iubeşti în nopţi de taină imagini preaiubite? Din Athosul, grădina dragă, plângând cu lacrimi nesfârşite De ce te rogi de’atâtea ori părintelui iubirii? Şi stai ş’aştepţi de’atâtea ori în poarta mănăstirii Mă’ntreb de ce-s aşa tăcut şi care este al meu necaz? De ce privesc mereu pierdut, de ce’mi curg lacrimi pe obraz La ce visez cu ochi deschişi la ce gândesc în ceas târziu La ce mă rog în ascunziş, de ce mi-e sufletul pustiu Gândesc la Athosul iubit cu nopţi întregi de priveghere Şi’n inimă mi-a încolţit peste iubire mare durere Căci am plecat cu hotărâre să nu mă mai întorc nicicând Cu suflet plin de fericire, cu inima mereu cântând Mi’am dăruit viaţa toată Măicuţei sfântă şi de vină Şi’am vrut cu dragoste înfocată să slujesc în a sa grădină. Şi’mi amintesc ce fericire în Vatopedi eu am găsit Când m’au primit cu-aşa iubire bătrânii pustnici de la Schit Cum am trăit noi împreună atâta vreme în unire Cum mă’nvăţau cu vorbă bună şi inimi pline de iubire Cu ce sfială am intrat în lavra sfântă şi măreaţă Şi ce mult eu m’am rugat acolo să mă sting din viaţă Şi cum cântam la priveghere întreaga noapte, fără tihnă Nu mai ştiam nici de durere sau de mâncare şi odihnă Cum mă afundam în rugăciune, lâng’o icoană minunată Uitând de mine şi de lume lângă Măicuţa preacurată Şi lacrimi pline de iubire se prelingeau încet pe obraz Cuprins de sfântă fericire cădeam adesea în extaz Şi când ieşeam de dimineaţă cu inimi vesele şi pline Ne mângâia uşor pe faţă un vântecel ca o lumină Priveam cum soarele răsare şi întunericul despică Şi cum apare el din mare şi’ncet spre ceruri se ridică Priveam spre marea cea albastră ce se-ntinde până-n zare Spre pescăruşii zburând pe coastă, spre navele din depărtare. Spre florile de dimineaţă ce’ncet corolele’şi deschid Spre fortăreaţa cea măreaţă a vechiului meu Vatoped Şi când suna de ascultare ieşeam cu toţii’n pas grăbit Eu eram pus de cel mai mare ca să mă duc la pescuit…
Am un citat pe bara laterală de la un articol mai vechi. E despre nevoia de a avea imagini bune şi pericolul care se află în distrugerea imaginilor sau în iconoclasm.
Trebuie să renunţăm la iconoclasm. În acest sens, ne-am opus noi înşine în mod inerent împotriva anumitor forţe în modernitate. Adevărul este eshatologic, adică se afla in viitor, dar credem deasemenea că această realitate a fost eshatologic întrupată în Hristos, Începutul şi Sfârşitul, Alpha şi Omega. Noi nu ne opunem viitorului când îmbrăţişâm Tradiţia pe care am primit-o. Noi imbratisăm viitorul care vine întru Adevăr, mai degrabă decât falsele utopii ale imaginaţiei omului modern.
Există un spirit ciudat al iconoclasmului (grecescul pentru distrugerea icoanelor) care apare acum şi de mai multe ori dealungul istoriei. Nu e vorba doar o scurtă perioadă din istoria bizantină în care Ortodoxia a rezistat cu succes ci de o manifestare ciudată a păcatului care are ca motor ispita că ar apăra imaginea lui Dumnezeu.
Iconoclaşti sunt la fel de mulţi ca şi anumite forme ale islamului sau anumite forme ale puritanismului. Unii dintre iconoclaşti îşi îndreaptă atenţia către tablouri sau statui, pe când alţi îşi orientează atenţia chiar către anumite icoane ideologice cum ar fi sărbătorirea unor zile şi sărbători. Acei creştini care se raliază împotriva datei Crăciunului aparţin unui astfel de grup de iconoclaşti.
Ce e neaşteptat pentru mine e că iconoclasmul a fost mereu urmat de revoluţii. Presupun că cei care distrug vechiul înlocuindu-l cu noul au o anumită dorinţă de a curaţa lucrurile. Astfel în timpul Revoluţiei culturale chineze cărţile, tablourile, vechii membri de facultate, şi multe alte persoane şi lucruri au devenit obiecte ala mişcării iconoclaste. Ca în toate revoluţiile, iconoclasmul distruge.
În istoria creştină când a apărut prima răbufnire a iconoclasmului a fost perioada care a şi dat numele acesta, în timpul Imperiului Bizantin. Ca şi celelalte reapariţii ale acestui spirit distrugător, icoanele în sine au fost distruse, iar cei care căutau să explice şi să le apere au devenit deasemenea subiecte ale distrugerii. Astfel avem martiri ai acestei erezii iconoclaste.
În timpul Reformei protestante iconoclasmul mergea cot la cot cu reforma teologică. Astfel că statuietele, moaştele, obiecte, toate au devenit ţinta distrugerilor (la fel ca şi oamenii). Unele dintre aceste distrugeri au fost susţinute de stat (exact ca-n perioada iconoclastă). Logica iconoclasmului, nu poate fi mereu aplicată. Deşi în Reformă logica reformei a trecut de la distrugerea imaginilor la distrugerea statului (care era el însăşi o imagină stricată). În Germania rezultatul a fost Revolta Ţăranilor, care a devenit aşa de periculoasă puterii încât chiar şi Martin Luther a trebuit s+o denunţe şi să binecuvinteze intervenţia sângeroasă a statului.
În Anglia Reforma care pornită de stat a rămas inconsistentă pentru mai mult de o sută de ani. În final, Reforma puritană (care a dus logica Reformei la următorul stadiu) a început să distrugă tablouri, să decapiteze regi, să-i exileze pe episcopi, să suprime sărbătorile, să elimine dansurile (care erau foarte distractive). Pentru zece ani Anglia a fost condusă de un dictator sângeros care a fost cel mai dur în activitatatea sa iconoclastă din toată istoria.
Una dintre dificultăţile iconoclasmului este atracţia faţă de ideea de Dumnezeu. Tablourile (imaginile) erau distruse pentru că erau considerate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Şi nu numai imaginile, ci şi anumite idei au fost distruse (dând foc cărţilor şi celor care le-au scris). Există o “dreptate” aferentă acestei cauze care refuză să accepte orice altceva decât ascultarea completă.
Nu scriu despre iconoclasm complet pe dinafară (din exterior). L-am trăit, l-am simţit. Cel mai iconoclastic verset din Sfânta Scriptură pentru mine este:
Pentru că, deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte. Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, şi gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină.
Bineînţeles, versetul se referă la gândurile păcătoase şi foloseşte imagini războinice (lucru comun Sfântului Pavel). Aceleaşi reprezentări aplicate guvernării statului (sau a Bisericii) pot fi foarte periculoase. Ele pot fi folositoare-n viaţa duhovnicească, numai să fie bine direcţionate de un îndrumător adecvat.
Adevărul gol-goluţ a acestei probleme este că Dumnezeu e un creator de icoane. El L-a făcut primul pe om “după chipul şi asemănarea Sa”. Şi în devenirea sa ca om, omul este descris ca “chip al Dumnezeului nevăzut” (Col.1:15). Acelaşi Dumnezeu care a dat porunca să nu ne facem chip cioplit, a poruncit şi facerea heruvimilor de pe Chivotul Legii, şi de asemenea chipul îngerilor ţesut pe cortina templului. A poruncit facerea şarpelui ridicat în pustie, care a adus vindecare tuturor celor care se uitau la el (o prefigurare a luI Hristos răstignit în Vechiul Testament).
De mai mult de 14 ani de când îl cunosc pe Arhiepiscopul DMITRI din Dallas (episcopul meu), l-am auzit avertizându-ne insistent că cel mai mare pericol în lumea modernă este atacul asupra omului ca şi chip al lui Dumnezeu. Unica valoare a omului dată de Dumnezeu, şi cea mai certă este că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l unească pe om cu Dumnezeu. Avem valoare datorită imaginii pe care o purtăm.
Există o anumită constrângere în oferirea unui privilegiu (onoare). Viaţa unui creştin ortodox presupune că ştim cum să ne închinăm lui Dumnezeu şi ce-I datorăm doar Lui, dar în acelaşi timp să ştim să onorăm acele lucruri care sunt onorabile fără să le oferim lor ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. E uşor să zici “să-i oferi lui Dumnezeu tot ce i se cuvine” dar asta contrazice scriptura în care ni se spune că “daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori” (Romani 13:7) şi de asemenea Romani (12:10). Nu putem să-l slăvim pe Dumnezeu distrugând chiar chipul pe care El l-a creat (şi aici îi aşez şi pe sfinţi care nu pot fi ceea ce sunt decât prin harul lui Dumnezeu).
Asta e iconoclasmul, un duh de ură şi mânie. Fără el a distruge n-ar fi aşa uşor. Dar astfel de duhuri nu aparţin lui Dumnezeu – deşi sunt uşor atribuite râvnei sau scuzate prin exuberanţă. Iconoclasmul nu e calea cea strâmtă, ci calea cea largă care duce la pieire. E uşor să spui că toate zilele sunt la fel şi că nici o zi nu poate fi considerată mai sfântă ca alta. E uşor să cercetăm originea fiecărei sărbători a Bisericii şi să spunem că unele au avut ca predecesor sărbători păgâne. Sigur că a fost aşa, exact cum a avut fiecare om. Dacă Biserica a binecuvântat o zi şi a făcut-o să fie zi în care se sărbătoreşte o faptă a lui Hristos sau un eveniment din viaţa Lui, sau vreun sfânt al Bisericii, atunci acţionează sub autoritatea dată de Sfânta Scriptură (Matei 18:18).
Mai important, vom creşte mai mult în chipul lui Hristos imitându-I faptele şi învăţând să construim decât să demolăm. Făcând loc mâniei şi duhului iconclast, în toate formele lui, nu a produs niciodată sfinţi – ci doar distrugere care a făcut loc la ceva şi mai nebunesc. Moştenirea noastră de cultură a distrugerii imaginii (o parte puternica a lumii puritane) este secularizarea – care acum ne umple cu imaginile sale. Dacă nu putem da o importanţă adecvată rolului imaginilor în Creştinism – rezultatul nu va fi dispariţia imaginilor -ci doar dominarea culturii imaginii şi o conformare subtilă cu lumea. Singura imagine care trebuie alungată este cea pe care o avem noi despre Dumnezeu. Noi nu sunterm El. Să ne închinăm lui Dumnezeu, să-I dăm slavă cui I se cuvine.
Trebuie totdeauna să avem privirile întoarse către judecătorul nostru – şi să facem pentru greşelile noastre ceea ce facem pentru cheltuielile noastre.
De îndată ce ne sculăm din pat, mai înainte de a pleca spre vreuna din treburile noastre, fie cele obşteşti, fie cele casnice, dacă vreţi, chemăm servitorul şi-i cerem socoteala de cheltuielile ce-a făcut, ca să ştim care cheltuială a fost făcută cum se cuvine şi care nu şi cât ne-a rămas. Şi dacă aflăm că ne-a rămas puţin, cugetăm în ce chip să facem rost de alţi bani, ca nu cumva a doua zi, din pricina nebăgării noastre de seamă, să nu avem ce mânca.
Iată ce trebuie să facem şi cu faptele noastre. Să chemăm conştiinţa noastră şi să facem cu ea socoteala vorbelor noastre, faptelor noastre, gândurilor noastre.
Să cercetăm care cheltuială a fost făcută bine şi care spre pierdere.
Ce vorbe au fost cheltuite prost, pe sudalme, neruşinări, bârfiri.
Ce cuget a chemat privirea noastră spre spurcăciuni.
Ce gând a fost pus în lucrare spre răul nostru prin mâini, prin limbă, prin priviri.
Să ne silim să nu mai facem cheltuieli deşarte – şi în locul a ceea ce a fost rău cheltuit, să punem la păstrare alte bogăţii, în locul cuvintelor aruncate prosteşte, rugăciuni; în locul privirilor neruşinate, milostenii şi postiri.
De vom cheltui fără rost, fără să punem nimic deoparte, vom cădea în cea de pe urmă sărăcie şi, fără să băgăm de seamă, ne vom îndrepta spre pedeapsa veşnică a iadului. Socoteala pe care obişnuim s-o facem cu banii noştri de cum răsare soarele, s-o facem aşadar, şi pentru faptele noastre după masa de seara, mai înainte de a ne pleca fruntea pe pernă, când nimeni nu ne supără şi nimic nu ne tulbură.
Şi să ne cerem socoteală nouă înşine de ceea ce am făcut şi am zis de-a lungul zilei.
De vom descoperi vreo greşeală, să ne pedepsim conştiinţa, să ne certăm voia, să aplecăm cugetul nostru sub durere cu atâta tărie, ca să nu mai îndrăznească, atunci când ne vom scula, să ne ducă spre aceeaşi prăpastie a păcatului, aducându-şi aminte de asuprirea din ajun. Că acest ceas este cel mai potrivit pentru o asemenea încheiere de socoteli, însuşi profetul o spune: “Ceea ce vă ziceţi în inimi, împliniţi când vă aşezaţi în pat”.
De-a lungul zilei multe ne împiedică să facem ce vrem: prietenii ne sâcâie, nevasta ne tulbură, copiii ne mâhnesc, treburi de toate felurile ne împresoară, că stăm şi ne mirăm cum de nu cădem… Dar, odată descătuşaţi din aceste înlănţuiri, la venirea serii, suntem singuri cu noi înşine şi ne bucurăm de o pace desăvârşită, să adunăm la patul nostru tribunalul şi purcezând la judecată, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu…
Aproximativ 60.000 de persoane din Spania, majoritatea imigranti, risca sa fie dati afara din case incepand cu luna mai pentru ca nu-si mai pot plati ratele din cauza crizei economice.
"Stiu ca mai devreme sau mai tarziu imi voi pierde apartamentul", marturiseste Jorge Alexander Rodriguez, un columbian care locuieste de patru ani in Spania, pentru AFP si citat de NewsIn. Ingropat in datorii si lovit de criza, el nu mai reuseste sa isi plateasca rata pentru locuinta de sase luni. Sotia lui este somera, iar veniturile cuplului, care locuieste in sudul Madridului cu cei doi copii, sunt mai mici decat rata lunara pe care trebuie s-o plateasca pentru apartamentul pe care l-au cumparat in urma cu doi ani. Asemenea altor sute de mii de spanioli si imigranti care au dificultati financiare din cauza crizei economice, Jorge, in varsta de 36 de ani, nu-si imagina un astfel de scenariu cand, in plina euforie imobiliara, a obtinut fara probleme un imprumut. Era o perioada lipsita de griji, iar bancile spaniole ofereau imprumuturi cu usurinta, fara sa acorde vreo importanta solvabilitatii celor care imprumutau banii. "Cand am fost la banca sa fac imprumutul, sotia mea castiga 750 de euro pe luna, iar eu aproximativ aceeasi suma. Nu era insa suficient pentru a obtine un imprumut. (…) La banca ni s-a spus ca putem adauga o a treia persoana. Am ales un prieten, care figureaza pe hartie ca proprietar, dar nu da in realitate niciun ban", povesteste Jorge. Cazul nu este singurul de acest fel, potrivit asociatiei AESCO (America Spain Solidarity Corporation), care ii consiliaza pe cei ce imprumuta si sunt presati de banci pentru ca nu mai au bani sa plateasca. Asociatia critica bancile care au permis acordarea de imprumuturi unor persoane insolvabile. La fel ca aproximativ 90% dintre spaniolii care fac imprumuturi, pentru Jorge Alexander si sotia sa era prevazuta in contract o rata indexata in functie de Euribor, Euribor, o cotatie zilnica a dobanzilor pentru miscarile de capital interbancar pe piata monetara din Zona euro, care influenteaza direct ratele dobanzii la creditele pentru persoane fizice. Euribor a crescut mult in ulitmii ani, asa ca rata lunara a crescut rapid de la 870 de euro la inceput la 1.300 doi ani mai tarziu. "Nu mai putem plati", marturiseste Jorge, care lucreaza in domeniul constructiilor si stie ca, dupa locul de munca al sotiei, si al lui este in pericol. "Banca mi-a propus doar sa prelungesc imprumutul cu cinci ani, ceea ce ar fi scazut rata lunara cu 100 de euro", in conditiile in care perioada inscrisa deja in contract este de 35 de ani. Cazurile de acest gen s-au inmultit de cand Spania a intrat in criza, da asigurari Jhon Hernandez, un membru al AESCO.
In Spania, majoritatea femeilor care avorteaza sunt imigrante, peste 40%, au intre 20 si 29 de ani si locuiesc impreuna cu partenerul, potrivit datelor unui studiu.
Informatiile provin de la un studiu realizat de catre echipa Daphne si grupul Bayer, care arata ca cele mai multe imigrante care isi intrerup sarcina sunt de nationalitate romana, adica 24% din totalul femeilor provenite din alte tari si care locuiesc in Spania, informeaza Europa Press. De asemenea, din totalul femeilor care apeleaza la avort 42% sunt imigrante si au intre 20 si 29 de ani.
Cetatenii romani si bulgari veniti anul trecut in Spania au contribuit decisiv la franarea scaderii populatiei din regiunea Castilla y Leon.
In 2008 s-au stabilit in regiunea Castilla y Leon 35.021 de straini, dintre care majoritatea, 69,83% sunt romani, iar restul, bulgari, releva datele Institutului National spaniol de statistica, citate de Adevarul. Multi localnici parasesc aceasta regiune a Spaniei in cautarea unui loc mai bun de trai. Numai anul trecut, 6.108 autohtoni au parasit Castilla y Leon, iar venirea romanilor si a bulgarilor a contribuit la cresterea populatiei cu 1,14%. Populatia Comunitatii autonome Castilla y Leon este de 2.402.528 de locuitori, dintre care 154.802 sunt imigranti. Cu un total de 27.159 de persoane inscrise la evidenta populatiei, romanii reprezinta principalul colectiv de imigranti din regiune.
Imigrantii din provincia Burgos vor primi ajutor de la primaria din Castilla y Leon pentru a intra pe piata muncii, printr-o serie de cursuri de formare profesionala, care le va da posibilitatea sa-si gaseasca locuri de munca si sa intre in contact cu acele companii care sunt in cautare de noi muncitori.
Ofertele se gasesc in "Autobuzul pentru Imigranti", care va strabate zona in urmatoarele luni. Acesta are mai multi mediatori interculturali, printre care si romani, care vor oferi atat informatii in legatura cu piata muncii din Spania. Pe 31 martie 2008, in provincia Burgos erau inregistrati 31508 imigrantilor care aveau permis de sedere, iar acestia erau in principal din Romania, Bulgaria, Maroc, Portugalia si Columbia, avand o medie de varsta de 34 de ani, informeaza Radioarlanzon. "Dintre acestia, aproximativ 3036 au fost inregistrati in listele de somaj, de la sfarsitul anului, iar rata somajului in randul imigrantilor a crescut cu 142% in Burgos, si 51% in provincie, in consecinta, este foarte important sa organizam astfel de cursuri de formare profesionala", a declarat Jaime Mateu, functionar implicat in proiect. Prin intermediul unui curs privind educatia digitala cursanti vor invata sa caute un loc de munca, notiuni privind limba si cultura spaniola si masuri de prevenire a riscurilor profesionale si de sanatate. In total vor studia 45 de ore si vor primi o bursa de 67 de euro. Dupa ce imigrantii au finalizat cursul, acestia vor contacta Serviciului Public de Ocupare pentru a-i ajuta sa gaseasca companiile care ofera locuri de munca. Initiativa face parte din planul de integare din 2009 pentru imigranti, in provincia Burgos. Autobuzul va fi prezent pana la data de 6 februarie in localitatea Burgos, intre 12-22 aprilie in Aranda de Duero si din 27 aprilie pana in 8 mai, in Briviesca, localitatile cu cea mai mare concentratie de imigranti din provincia Burgos.
Recentele evenimente, declanşate de legea documentelor de identificare electronică şi biometrică au scos la lumină o seamă de problematici şi tensiuni, despre care tot evităm să vorbim. Despre problema în sine a cuantificării biometrice şi însemnării electronice a populaţiei a început să se discute intens, în registre diferite, pe tonuri diferite, adesea, haotic, şi încă se va discuta.
Credincioşii scot de pe rafturi cărţi de răsunet, pe care teologii universitari şi intelectualii “respectabili” se pare că, la vremea respectivă, le-au ignorat: “La apusul libertăţii” de ierom. Hrisodul Aghioritul, “Pecetea lui antihrist, codurile de bare şi semnele vremurilor” a diac. Andrei Kuraev, “Apocalipsa 13” de ing. Mircea Vlad, culegeri de profeţii, literatură samizdat ş.a. ş.a. Multe sunt lucrări serioase, bine documentate, argumentate, cu trimiteri la o bibliografie solidă. Primele două, traduceri din greacă, respectiv din rusă, expun experienţa dramatică a două ţări de tradiţie ortodoxă în cazul impunerii unor măsuri administrative similare. Avertismentul lor este clar: problema codificării electronice a populaţiei nu este o problemă strict tehnică, nici strict demografică, nici strict religioasă ori psihologică, ci se află la intersecţia tuturor acestor domenii.
Cu o problematică de o asemenea complexitate nu au avut de-a face până acum nici informatica, nici sociologia, nici statul laic şi nici Biserica. De aceea, bagatelizarea ei, ca şi tratarea ei unidimensională sunt inacceptabile şi pot avea urmări catastrofale, atât pentru statul laic, cât şi pentru B.O.R. (includem aici, fireşte, şi pleroma).
Soluţionarea ei nu va fi uşoară, căci va solicita conjuncţia unor forţe şi nişe sociale (atât din societatea civilă, cât şi din Biserică) cu moduri de gândire radical diferite, aflate, de regulă, într-o permanentă tensiune.
Factorul comun, unificator al acestor grupuri sociale, cu interese şi convingeri religioase diferite, nu este mistica, ci dreptul la libertate civică şi de conştiinţă, manifestat într-un stat democratic. De aceea, din punct de vedere pragmatic, problema înregimentării electronice şi biometrice a populaţiei nu este o problemă strict religioasă, ci una a libertăţii cetăţeneşti. Aceasta este valoarea socialmente universală, pusă sub ameninţare, valoare acceptată atât de creştini, cât şi de atei şi de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esenţiale, dar susceptibile la discutii şi la mai multe răspunsuri, toate valabile numai pro-domo) în dialogul cu statul laic, compromite din start dialogul, provocând, în circumstanţele tensionate deja existente, efectul unui bumerang. O dovedesc, din plin, reacţiile virulente ale presei corporatiste, care înfierează la unison, cu risipă de cinism şi invective, “recrudescenţa fanatismului religios” etc. Şi totuşi, mediile ortodoxe nu par să-şi sesizeze eroarea metodologică, acţionând cu comoditatea intelectuală a majoritarilor, când, la nivelul elitelor conducătoare U-europene (de care reflexele politice româneşti se lasă, inerent, contaminate), creştinismul nu este deloc majoritar, ba dimpotrivă.
Provocarea legii cardurilor personale este un examen de solidaritate naţională, supra-etnică şi supra-religioasă. Iar la acest examen am picat prost, deocamdată, cu toţii, dar mai ales ortodocşii: anatemele “creştineşti” curg de-a valma, partiduleţe para-monahale se acuză unul pe altul de apostazie, isteriile pe Internet ating cote maxime. Recursul la argument este nul, în schimb tronează autosuficienţa şi citatele din mari duhovnici, scoase din context (aşadar, şi din duhul rostirii lor), folosite pe post de ghilotină. Câţiva “blogangii” şi colportori de ştiri şi comentarii religioase, majoritatea, protejându-şi ignoranţa jurnalistică şi teologică în spatele anonimatului, dar dornici de rapidă afirmare, se erijează în purtători de cuvânt ai marilor duhovnici, pentru a comite o triplă impostură (probabil, nici măcar conştientizată): jurnalistică, teologică şi duhovnicească. Dintre acestea, cea mai gravă e cea duhovnicească, întrucât au reuşit instigarea la ură.
Sub pretextul infailibilităţii (ascunse ipocrit în faţa “ascultării”), numele marilor duhovnici este folosit pe post de sperietoare (desigur, în absenţa acestora şi fără informarea lor) împotriva duşmanilor de idei, în lipsa argumentului logic şi teologic. Apelul la “smerenie”, inserat printre exclamaţii vehemente şi acuze severe, e adresat, polemic şi discreţionar, doar duşmanilor de idei, ascunzând rudimentar mobiluri diametral opuse smereniei. “Duşmanii”, jurnalişti creştini şi intelectuali cu formaţie sau aplecaţie teologică, aşadar, oameni cu argumente (valide sau nu – cine mai are răbdarea să le cântărească?) renunţă jenaţi la dezbatere, din teama de a nu leza imaginea autorităţii duhovniceşti (percepută de ambele părţi static, deci idolatru) dar, mai ales, de a nu se expune acuzaţiilor de “apostazie”.
Succesul impostorului e asigurat! Cine-şi mai aminteşte de dreapta socotinţă? Cine-şi mai aminteşte de duhul luminos din preajma marilor păstori, duh ce dizolvă spontan meschinăria discordiilor obtuze, tranşează cu o singură frază nelegiuirea, neavând nimic de-a face cu gâlceava de iarmaroc ori cu ura de clasă? În schimb, în mâinile aventurierilor erijaţi în lideri de opinie, marii duhovnici devin un fel de Danton şi Robespierre, spre anihilarea oricărei pulsiuni de înţelegere a Ortodoxiei, ce nu se încadrează în limitele percepţiei primilor. Dispreţul strident, manifestat de unii exponenţi ai elitei intelectuale teologice faţă de aceste patimi şi neputinţe escaladează şi mai mult frustarea celor dintâi.
Oare de ce jurnaliştii creştini nu înţeleg că pamfletul nu este doar o luptă de idei, ci şi o arenă a emoţiilor şi egolatriilor, având ca efect secundar umilirea adversarului, efect ce deserveşte moralmente cauza creştină, riscând să o compromită definitiv? De ce jurnaliştii din jurul Bisericii nu încearcă să aducă umbrirea Sfântului Duh peste textele lor, de ce nu-şi pun nici măcar problema îmbinării spiritulului polemic, inerent dezbaterii de idei, cu dragostea faţă de aproapele şi cu îngăduinţa intelectuală faţă de cel mai slab, cel mai emotiv, cel mai puţin pregătit pentru confruntări cu alteritatea? S-ar scrie mai frumos, mai obiectiv, mai eficient şi mai imbatabil, vă asigur!
S-a spus despre dezbaterea publică din 22 ianuarie organizată de AZEC pe tema paşapoartelor biometrice că a fost un eşec. A fost un eşec, din punctul de vedere al consensului şi al capacităţii colective de formulare a unui comunicat coerent. Dar cine, cunoscând peisajul vieţii ortodoxe actuale din România (relevat cât se poate de clar cu ocazia scandalurilor pe marginea cazului Corneanu, ori a problematicii mai vaste a ecumenismului), avea naivitatea să se aştepte la consens?
Dezbaterea AZEC şi-a atins câteva scopuri importante: acela de a crea un prim brain-storming, mai avizat decât cel de pe Internet, mai sincer şi mai obiectiv (prin cumularea multor subiectivităţi) decât comentariile monocorde ale editorialelor, mai prompt decât dezbaterile aşteptate şi, evident, hotărâtoare ale Sfântului Sinod, pe tema paşapoartelor biometrice şi a chestiunilor conexe. Este o primă luare de puls al opiniei publice pe această temă. Discuţiile, continuate de presă, în ciuda turbulenţei lor, au reuşit să contureze – pentru cine e dispus să observe – cele câteva perspective asupra problemei, evidenţiind şi potenţialele pericole sociologice, ecleziologice soteriologice etc. – iar acesta este deja un rezultat important, din care îşi va extrage concluziile orice ulterioară dezbatere. Pentru că nici una din perspective, nici una din sensibilităţi nu trebuie ignorate.
Uităm că suntem mădulare ale unui aceluiaşi trup duhovnicesc al Bisericii. Uităm îndemnul paulin (Rom. 14, 1-10) de a-i ocroti pe cei mai slabi duhovniceşte decât noi şi pe acela evanghelic de a-i iubi şi pe duşmanii Bisericii. Ne dispreţuim, în schimb, unii pe alţii, chiar în sânul Ortodoxiei: cei şcoliţi, pe cei mai puţin învăţaţi, cei cu studii în Occident, pe cei formaţi acasă, creştinii-“tradiţionalişti”, pe cei “progresişti”, universitarii teologi privesc cu scepticism “profeţiile” şi misticismul “necanonic” al monahilor, iar aceştia din urmă dispreţuiesc apriori erudiţia şi urbanismul (ca factori “indiscutabili” de răcire a duhului şi de apostazie). Opţiunile ideologice, simpatiile politice, lecturile şi pasiunile, formaţia profesională, statutul social, ne împart în grupuscule potenţial belicoase, chiar în Biserică, antipatia faţă de celălalt dovedindu-se mai puternică decât duhul iubirii evanghelice, care ar trebui să ne unească. Fustele lungi şi sumanele sunt “mai evlavioase” decât blugii, bărbile tunse scurt frizează erezia ecumenică, lipsa basmalei vădeşte păcatul liberei cugetări – iată o serie de reflexe pavloviene, cel mai adesea benigne, de care ne lovim adesea, de la pridvorul bisericii până spre amvon.
În loc să urmărească “cele ale păcii şi ale zidirii unuia către altul” (Rom. 14, 19), uitând de libertatea cea mai elevată, adusă de Ortodoxie, ignorând Taina Persoanei (aşadar, şi nivelurile diferite de trăire şi tâlcuire a tainelor creştinătăţii), credincioşii aceleiaşi Biserici se împiedică de piedici fictive, divorţând de Hristos şi căzând într-o evlavie algebrică, în materialism şi păgânătate. Dezvoltate în monologuri autosuficiente şi în polemici caustice, frustrările unora şi dispreţul altora se cronicizează. Şi e suficientă o scânteie, care să inflameze aceste automatisme ale denigrării aproapelui, şi atunci ele se pot transforma în motoare ale conflictului, chiar ale schismei.
Am asistat, cu ocazia mai vechiului scandal legat de problema ecumenismului, la escaladarea unor atari susceptibilităţi. Am citit atunci cu stupoare, diseminat pe Internet, “portretul-robot al ecumenistului”: este cel ce participă la simpozioane şi congrese internaţionale, cel ce îşi tunde barba, cel ce este atent la ţinuta sa vestimentară, cel ce intră în discuţii (pe orice temă) cu “ereticii”, cel ce dă drept de cetate (istoric şi cultural, iar nu mistic) altor religii şi confesiuni… Cu ce diferă aceste criterii de cele ale urii de clasă, de spălările pe creier, impuse de marile guverne ale minciunii, ori de cel mai elementar sectarism? Bolşevismul, ca forţă socială organizată, a apus, dar ura de clasă, inspirată dintr-o funciară invidie, este în floare.
Există azi o ură creştină, nu ura legitimă faţă de păcat, ci ura faţă de aproapele neînţeles, echivalat cu Duşmanul, iar nu cu Hristos, este ura ancestrală faţă de necunoscut, asimilat cu Răul absolut, este aceeaşi ură tribală, care îi făcea pe păgâni să se decimeze unii pe alţii, până la venirea Creştinismului, este ura izvorâtoare a marilor trădări, chiar din sânul Bisericii drept-slăvitoare, ce au condus la prăbuşirea marilor civilizaţii creştine. Îi cad pradă, de obicei, tocmai cei ce se prevalează mai gălăgios de numele lui Hristos şi de “adevărata Ortodoxie”, trăind, de fapt, în afara Lui şi căutând demoni şi antihrişti oriunde, numai nu în propriul suflet.
Dar şi acestora, pentru energia neobosită pusă în slujba sesizării unor probleme reale şi-a unor pericole grave, cât şi pentru sensibilizarea rapidă a unei părţi consistente a pleromei, le mulţumim.
O buna parte dintre romanii care au plecat in Spania pentru a lucra in constructii si-au pierdut locurile de munca in ultimele luni, din cauza crizei economice care a lovit tara iberica.
Romanii sustin ca vor incerca sa-si gaseasca alte locuri de munca, tot in Spania. "Vom mai sta aici putin pentru a vedea daca gasim ceva de lucru. Daca nu, vom reveni in Romania", spune Florin, un roman din Spania, citat de France 24. La randul sau, Viorel a declarat pentru televiziunea franceza ca nu vrea sa se intoarca in tara deoarece in Romania ar castiga cel mult 300 de dolari pe luna. In situatia romanilor sunt toti imigrantii din Spania. Anul trecut, aproximativ 625.000 de imigranti au ramas someri. In acest context, Guvernul Jose Rodriguez Zapatero a decis sa le ofere imigrantilor extracomunitari indemnizatii de somaj cu conditia de a parasi Spania pentru urmatorii trei ani. Jurnalistii francezi nu exclud posibilitatea ca romanii, desi cetateni comunitari, sa fie inclusi in aceeasi categorie cu imigrantii din America de Sud. Potrivit estimarilor, in Spania mai exista intre 30.000 si 40.000 de someri romani. Un numar similar s-au intors deja in Romania, sustine Miquel Fonda, presedintele asociatiei FEDROM.
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă, reculegere şi post (într-un sens mai larg, după cum ne arată cântările Triodului).
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. -, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
Mărturiile a 50 de supravieţuitori ai experimentului Piteşti vor fi strânse într-un documentar despre „o cumplită barbarie a lumii contemporane“. Despre fenomenul Piteşti s-a scris şi s-a vorbit mult şi întotdeauna epuizându-se sinonimele pentru „cutremurător“, „diabolic“, „oroare“, „tortură“: schema de generare a „omului nou“ concepută în închisoare, în 1949, întrece în inventivitate malefică torturile Evului Mediu. Românii ştiu însă prea puţin din ce s-a petrecut cu adevărat acolo, crede regizorul Sorin Ilieşiu, care i-a adunat pe 50 dintre ultimii supravieţuitori ai „reeducării“ comuniste într-un documentar ce se anunţă cutremurător: „Genocidul sufletelor“.
„Va fi un film despre «cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane », aşa cum a fost considerat experimentul Piteşti de celebrul scriitor Alexandr Soljeniţân. Nu există cuvinte pentru a descrie cu adevărat tot ceea ce au îndurat aceşti tineri anticomunişti, în jur de 2.000, majoritatea fiind studenţi în momentul arestării. Aproape la fiecare mărturie filmată am aflat câte ceva nou. Inventivitatea diabolică a celor care aplicau „experimentul“ era inepuizabilă“, spune cineastul, care-şi va termina documentarul la finalul anului.
Fotografii inedite cu Ţurcanu Mai există astăzi sub 100 de supravieţuitori ai experimentelor din 1949-1951, toţi cu vârste cuprinse între 80 şi 85 de ani. Cu 40 dintre ei există deja interviuri filmate, urmează alte 10 mărturii. Deşi între ce s-a întâmplat atunci şi confesiunile de acum se întinde o jumătate de secol, unii dintre cei torturaţi au refuzat să vorbească, iar unii dintre cei care au devenit atunci şi torţionari au refuzat să mărturisească. Mulţi au dat detalii care nu apar în niciun studiu, în nicio carte despre experiment. Din nicio amintire nu lipseşte însă şeful torţionarilor, studentul Eugen Ţurcanu, arestat pentru legături cu legionarii şi executat în 1954 din cauza ororilor de la Piteşti. Recent, profesorul universitar Ilie Popa, preşedintele Fundaţiei „Memoria“ din Piteşti, a descoperit în arhiva CNSAS două fotografii – faţă şi profil – ale suceveanului şcolit în Drept. „Fotografiile sunt făcute în momentul arestării, cu aproximativ un an înainte de demararea experimentului. În ele nu se întrezăreşte absolut nimic din ceea ce avea să devină Ţurcanu“, remarcă Ilieşiu.
Va invitam sa ascultati interviul cu pr. prof. dr. Mihai Valica, care face o sinteza a raportului asupra documentelor de identitate biometrice, in cadrul emisiunii “Sfatul inteleptului”, realizata de Antoaneta Velcovici si difuzata de Radio Romania Actualitati in data de 31 ianuarie 2009:
În data de 27 ianuarie 2008, Mitropolitul Kiril al Smolenskului şi Kaliningradului a fost ales în demnitatea de Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, de către cei 700 de reprezentanţii, clerici şi mireni, ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Înaltpreasfinţia Sa a obţinut 508 din cele 700 de voturi posibile.
Festivităţile de întronizare a noului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, au avut loc Duminică, 1 februarie 2009, în Catedrala „Hristos Mântuitorul" din Moscova.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie formată din Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal, şi Preasfinţitul Părinte Episcop Casian al Dunării de Jos.
.
Biografia Înaltpreasfinţitului Părinte Kiril – Patriarhul ales al Moscovei şi al întregii Rusii.
Mitropolitul Kiril (Vladimir Mikhailovich Gundyayev), s-a născut la 20 noiembrie 1946, în Leningradul Uniunii Sovietice. În 1970 a absolvit Academia de Teologie din Leningrad (St. Petersburg). Din 30 august 1970 a devenit secretar personal al Mitropolitului de Leningrad. La 12 septembrie 1971 a devenit arhimandrit, fiind desemnat şi reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) din Geneva.
La 26 decembrie 1974, Înaltpreasfinţia Sa este numit rector al Academiei şi Seminarului din Leningrad. Din 1975 a fost membru al Comitetului Central şi al Comitetului Executiv al CMB. În 1976 a fost consacrat Episcop de Vybord. În 1977 a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop. Din 1978 s-a ocupat de administrarea parohiilor ruse din Finlanda. În 1984 a devenit Arhiepiscop de Smolensk şi Vyazma. Titlul i-a fost schimbat în Arhiepiscop de Smolensk şi Kaliningrad în 1989. În 1991 primeşte titlul de Mitropolit. Din acelaşi an a fost numit şeful Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Ortodoxe Ruse, iar din 1989 membru permanent al Sfântului Sinod. La 6 decembrie 2008, la o zi după moartea Patriarhului Alexei al II-lea (1990-2008), Sfântul Sinod l-a ales ca locţiitor de Patriarh, pentru ca în data de 27 ianuarie 2009 să fie ales în demnitatea de Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii.
MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI 
Trebuie totdeauna să avem privirile întoarse către judecătorul nostru – şi să facem pentru greşelile noastre ceea ce facem pentru cheltuielile noastre.
In Spania, majoritatea femeilor care avorteaza sunt imigrante, peste 40%, au intre 20 si 29 de ani si locuiesc impreuna cu partenerul, potrivit datelor unui studiu. 
Cetatenii romani si bulgari veniti anul trecut in Spania au contribuit decisiv la franarea scaderii populatiei din regiunea Castilla y Leon. 
O buna parte dintre romanii care au plecat in Spania pentru a lucra in constructii si-au pierdut locurile de munca in ultimele luni, din cauza crizei economice care a lovit tara iberica. 
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
