Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Bunavestire

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei.

Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inlauntru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.

O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.

Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.

Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.

(…)

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. “Cum poate fi aceasta?“, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.

Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu a fost s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“. De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“, zice ea, “in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari. Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui sa fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iata ce spune Sfantul Ioan Hrisostom in Omilia la Bunavestire: “A fost trimis un razboinic sa dezvaluie taina imparatului, o taina care se cunoaste prin credinta dar nu se poate patrunde din iscodire; o taina in fata careia omul trebuie sa se plece cu smerenie, fara sa judece cu judecata omeneasca; o taina care se intelege cu intelegere Dumnezeiasca, nu omeneasca“. Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (”Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” - Sfantul Ioan Gura de Aur: Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii. “Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata. Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul ca Dumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu, chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara: “Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“)

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri: “Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“. Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.

La sfarsit, binevestitorul inaripat al “inceputului mantuirii noastre” (din troparul Praznicului Buneivestiri) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste – si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?

Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul:

“O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet!

O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice!

O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!

O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!“

Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare “Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.”

Sursa: Război întru cuvânt

Troparul Buneivestiri

Acatistul Buneivestiri

Sfântul Ierarh Tihon (Vasile Ivanovici Belavin pe numele său de mirean) s-a născut în familia unui preot evlavios din satul Toropets de lângă Pskov în ziua de 19 ianuarie 1865. După absolvirea seminarului teologic, la vârsta de 19 ani s-a înscris la Academia Teologică din St. Petersburg, unde s-a remarcat prin seriozitate, dar şi prin marea sa dragoste pentru Biserica lui Hristos. În glumă, colegii îl porecliseră „patriarhul”…
În anul 1891, a fost tuns în monahism cu numele de Tihon, după Sfântul Tihon din Zadonsk, şi curând hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În 1897, la numai 32 de ani, arhimandritul Tihon a fost hirotonit episcop de Lublin, Polonia fiind pe atunci parte a Imperiului Rus. La scurt timp a fost numit episcop de Aleutine şi Alaska, eparhie care cuprindea în fapt Statele Unite şi Canada. În 12 decembrie 1898, când a ajuns în New York, el era singurul episcop ortodox al întregului continent nord-american. Turma sa cuprindea atât indigenii, cât şi marele număr de imigranţi care soseau în America în acea perioadă, iar Sfântul Tihon a ştiut să menţină unitatea credincioşilor respectând diferenţele culturale şi etnice. Se slujea în slavonă, greacă, arabă, engleză… Încurajând unitatea ortodocşilor indiferent de naţionalitate, el obişnuia să spună: „Cu cât mai strânsă legătura dintre ortodocşii de diverse etnii, cu atât mai puternică Ortodoxia pe acest pământ”.
În februarie 1907, după 9 ani de păstorire în America, Sfântul Tihon a revenit în Rusia ca episcop de Iaroslav, iar după alţi 7 ani, în 1914, a fost mutat la Vilnius. În timpul Primului Război Mondial, el s-a îngrijit de soldaţi, mergând în prima linie a frontului şi slujind personal. În 1917 a fost ales Mitropolit de Moscova. În urma restaurării Patriarhiei Moscovei şi întregii Rusii, au fost aleşi prin vot 3 candidaţi pentru demnitatea de patriarh. Dintre cei trei alegerea s-a făcut prin tragere la sorţi. Voia lui Dumnezeu a fost ca Mitropolitul Tihon să fie patriarh.
Bolşevicii, deşi nu deţineau încă puterea, reprezentau o forţă care încerca să se impună prin teroare, abuzuri, intrigi şi violenţă. Biserica a reprezentat de la început una din principalele lor ţinte, dar şi sursa de venit pe care contau cel mai mult. Văzând jefuirea bisericilor sub pretextul hrănirii populaţiei înfometate, profanarea icoanelor, a odoarelor şi a sfintelor vase date la topit pentru baterea de monedă sau pentru a fi vândute pe valută străină, Patriarhul Tihon s-a ridicat împotriva bolşevicilor, iar când a aflat de uciderea călugărilor şi a preoţilor şi de arestarea creştinilor devotaţi, i-a chemat pe credincioşi la apărarea credinţei şi a sfintelor biserici.
După uciderea Ţarului Nicolae şi a familiei imperiale, a înţeles marea responsabilitate care îi revenea şi a conştientizat pericolul compromisului cu ateii. El le-a scris bolşevicilor: „Reveniţi-vă, nebunilor, şi opriţi această vărsare sânge! Nu numai că faceţi fărădelegi, ci însăşi lucrarea diavolul săvârşiţi, şi asta vă va duce în viaţa viitoare în flăcările Gheenei, iar urmaşii voştri vor fi blestemaţi încă din această viaţă”. Iar credincioşilor le-a spus: „De va fi să suferim martiriul pentru adevărul lui Hristos, vă chemăm, iubiţi fii ai Bisericii, să primiţi martiriul alături de noi”.
În 1925, după arest la domiciliu, anchete, batjocură şi suferinţe, la vârsta de numai 60 de ani, în 25 martie, ziua Bunei Vestiri, Sfântul Patriarh Tihon a trecut la Domnul.
O dată cu închiderea celui mai trist capitol din istoria sa, Rusia, şi prin ea întreaga Biserică, dobândea în 1989 un mare rugător în ceata sfinţilor ierarhi, tocmai în persoana celui ce fusese patriarh la începutul acelui capitol…

Sursa: Lumea credinţei

~

Pe data de 13 (26) octombrie 1918 Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Tihon a trimis la adresa SNK (Consiliilor comisarilor poporului, institutie bolsevica – n.n.) o scrisoare în care era explicată poziţia Bisericii Ortodoxe. În scrisoare se menţiona: „Timp de un an menţineţi puterea statului în mîinile voastre. Este strigător la ceruri că se varsă sîngele fraţilor noştri. Acest fapt ne impune să vă spunem adevărul amar: Patria noastră este acaparată, înjosită şi dezmembrată. Trimiteţi în Germania în mare taină aurul ţării ca plată pentru tribut. Refuzaţi să apăraţi Patria de duşmanii săi externi şi în acelaşi timp adunaţi armate. Împotriva cui o să le îndreptaţi? Aţi împărţit poporul în două tabere adverse care luptă între ele şi le-aţi implicat într-un război fratricid nemaipomenit. Dragostea lui Hristos aţi înlocuit-o cu ură, iar pacea aţi înlocuit-o în mod artificial cu duşmănia de clasă. Rusia nu a avut nevoie de o pace ruşinoasă pe care aţi încheiat-o cu duşmanii externi. V-aţi gîndit să distrugeţi definitiv pacea internă. Sînt executaţi episcopii nevinovaţi, preoţii, călugării şi călugăriţele. Vă este puţin că aţi înroşit mîinile poporului rus cu sînge frăţesc. Din instigările voastre au fost jefuite şi acaparate pămînturi, moşii, uzine, fabrici, case, vite, bani, obiecte, mobilă, haine. Aţi împins poporul întunecat şi mărginit la fărădelegi, ademenindu-l cu cîştig uşor, i-aţi întunecat conştiinţa, i-aţi înăbuşit teama de păcat. Unde este libertatea cuvîntului şi a presei, unde este libertatea predicii bisericeşti? … Deosebit de dureroasă este încălcarea libertăţii conştiinţei. Aţi pus mîna pe bunurile bisericeşti, adunate de generaţii întregi de credincioşi şi nu v-aţi temut să încălcaţi dorinţa lor postumă. Aţi închis fără nici un motiv un şir de mănăstiri şi biserici. Aţi îngrădit accesul în Kremlin, acest patrimoniu sfînt al poporului credincios.

Trăim vremuri teribile ale dominaţiei voastre care nu se va şterge mult timp din sufletul poporului, eliminînd din el chipul lui Hristos şi imprimînd în el chipul fiarei… Ne adresăm vouă, celor care folosiţi puterea pentru persecutarea aproapelui şi nimicirea nevinovaţilor. Vă adresăm cuvîntul Nostru de înduplecare… lepădaţi distrugerea şi instalaţi ordinea şi legea. Lăsaţi poporul să se odihnească de acest război civil. Poporul rîvneşte şi merită această odihnă. În caz contrar vi se va cere sîngele prorocilor (Luca, XI, 50) şi toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, XXVI, 52)”.

[…]

Lenin dorea procese grabnice asupra clerului de vîrf. Din iniţiativa lui în mai 1922 biroul politic primeşte o hotărîre:

„Să se dea o directivă Tribunalului moscovit:

Să fie judecat imediat Tihon.

Să fie executaţi popii“.

Justiţia a îndeplinit această hotărîre. Pe data de 8 mai la Moscova au fost executaţi 11 clerici şi mireni. Preoţii H. Nadejdin, V. Sokolov, Tihomirov, A. Zaozerski au completat lista miilor de oameni ucişi fără de vină. Conform indicaţiilor lui Lenin pe data de 4 mai 1922 Patriarhul Tihon a fost judecat. Cu el s-a „lucrat” la fel ca şi cu ceilalţi clerici. Era supus unor interogatorii interminabile, era ameninţat, presat, i se făceau promisiuni…Un martor a înregistrat ieşirea Patriarhului din închisoare: „Mii de oameni au invadat piaţa din faţa închisorii. Nu departe se afla o trăsură. Un detaşament mare de cekişti au format un coridor de la poarta închisorii pînă la trăsură, separînd mulţimea în două. După o aşteptare lungă poarta s-a deschis şi s-a arătat Patriarhul. Părul lung era zbîrlit, barba încîlcită, pe faţa suptă ochii erau adînciţi, iar pe corpul gol era îmbrăcată o mantie soldăţească veche. Patriarhul era desculţ. Oamenii uluiţi au căzut în genunchi şi şi-au aplecat capetele. Patriarhul mergea încet spre trăsură, binecuvîntînd cu ambele mîini mulţimea, iar pe faţa-i chinuită curgeau lacrimile. Într-atît de puternic era momentul, încît şi opricinicii şi-au aplecat pios capetele în faţa mucenicului“.

Frînt, Patriarhul Tihon s-a stins la 25 martie 1926. Din amintirile unui martor: „La înmormîntarea Sfîntului Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii Tihon a venit mai multă lume decît la înmormîntarea conducătorului proletariatului mondial Lenin. Zi şi noapte poporul venea fără întrerupere să-şi ia rămas bun de la Patriarh. În prima zi, conform zvonurilor, au fost vîndute 60 000 de lumînări. Şirul oamenilor care veneau să-şi ia rămas bun se întindea pe o verstă întreagă…”.

(Extrase din articolul de pe Altermedia – OBÎRŞIA RĂULUI (Tainele comunismului) IV ) via Război întru cuvânt

Muslims who want to live under Islamic Sharia law were told on Wednesday to get out of Australia , as the government targeted radicals in a bid to head off potential terror attacks.
Musulmanilor care doresc sa traiasca dupa legile islamice li s-a pus in vedere sa paraseasca Australia, in contextul in care guvernul a tintit radicalismul intr-o incercare de a decapita potentiale tentative de atac terorist.

Citat:
“IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT. Take It Or Leave It. I am tired of this nation worrying about whether we are offending some individual or their culture. Since the terrorist attacks on Bali , we have experienced a surge in patriotism by the majority of Australians.
“IMIGRANTII SI NU AUSTRALIENII TREBUIE SA SE ADAPTEZE. Asta e, va convine sau nu. Sunt satul de ingrijorarea acestei natiuni in privinta ofensarii unor indivizi sau a culturii acestora. De la atacul terorist din Bali incoace suntem martorii unui val de patriotism venit din partea majoritatii australienilor.

This culture has been developed over two centuries of struggles, trials and victories by millions of men and women who have sought freedom’
Aceasta cultura s-a creat in peste doua secole de zbateri, incercari si victorii a milioane de barbati si femei in cautarea libertatii.

We speak mainly ENGLISH, not Spanish, Lebanese, Arabic, Chinese, Japanese, Russian, or any other language. Therefore, if you wish to become part of our society, learn the language!
Vorbim mai cu seama ENGLEZA, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau orice alta limba. In consecinta, daca doriti sa fiti parte a acestei societati, invatati limba!

Most Australians believe in God. This is not some Christian, right wing, political push, but a fact, because Christian men and women, on Christian principles, founded this nation, and this is clearly documented. It is certainly appropriate to display it on the walls of our schools. If God offends you, then I suggest you consider another part of the world as your new home, because God is part of our culture.
Majoritatea australienilor cred in Dumnezeu. Asta nu e vreo aripa crestina de dreapta sau o presiune politica, ci un fapt, intrucat barbati si femei de credinta crestina, pe principii crestine, au fondat aceasta natiune, ceea ce este clar documentat. E cu siguranta adecvat a se afisa asta pe peretii scolilor noastre. Daca Dumnezeu este o ofensa pentru voi, va sugerez sa considerati o alta parte a lumii ca fiind casa voastra, intrucat Dumnezeu este parte a culturii noastre.

We will accept your beliefs, and will not question why. All we ask is that you accept ours, and live in harmony and peaceful enjoyment with us.
Vom accepta credintele voastre fara a va intreba de ce. Tot ce va cerem este sa o acceptati pe a noastra si sa traiti cu noi in armonie si bucurie pasnica.

This is OUR COUNTRY, OUR LAND, and OUR LIFESTYLE, and we will allow you every opportunity to enjoy all this. But once you are done complaining, whining, and griping about Our Flag, Our Pledge, Our Christian beliefs, or Our Way of Life, I highly encourage you take advantage of one other great Australian freedom, ‘THE RIGHT TO LEAVE’.
Aceasta este PATRIA NOASTRA, PAMANTUL NOSTRU si STILUL NOSTRU DE VIATA si va vom permite orice oportunitate pentru a va bucura de toate acestea. Dar imediat ce incetati a va mai plange, vaita si ingrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastra, de crezul nostru Crestin, de Stilul nostru de Viata, va recomand cu caldura sa profitati de o alta mare liberatate australiana, LIBERATATEA DE A PLECA.

If you aren’t happy here then LEAVE. We didn’t force you to come here. You asked to be here. So accept the country YOU accepted.”
Daca nu sunteti fericiti aici, atunci PLECATI. Nu v-am obligat noi sa veniti aici. Voi ati solicitat sa fiti aici. Asadar, acceptati tara pe care VOI ati dorit-o.”

Prime Minister Kevin Rudd – Australia

***

Nota traducatorului: Ma si gandesc cam cum ar reactiona statul Iranian, sa zicem, daca o minoritate de crestini aflata acolo ar incepe sa faca scandal ca e obligata sa suporte tipetele muezinilor la ora rugaciunii, insemnele religioase omniprezente pe strazi, in scolile lor s.a.m.d., clamand dreptul de a nu fi ofensati de acestea?… Mda, cred ca statul ar lua rapid masuri sa scoata de peste tot aceste insemne, si le-ar da rapid dreptate minoritarilor crestini… ))

Sursa: Laurenţiu Dumitru

de Peggy Noonan

ARTICOL DIN THE WALL STREET JOURNAL
(Traducere de Paula B.)

Sunt 6 luni de cind Lehman a cazut marcind inceputul recesiunii actuale. Suferinta psihica determinata de caderea economiei e un aspect putin discutat. In aceasta privinta putem vorbi de doua laturi ale fenomenului.

Una este ca deja am obosit. Dramaticul Septembrie a trecut inlocuit fiind de rutina concedierilor zilnice, a caselor confiscate si magazinelor falimentare. Suntem obositi. […]. Oamenii sunt intr-o stare “suspendata” de alarma si nu asteapta nimic bun de la viitor.

Pe de alta parte nu numai economia ne nelinisteste. E mai mult decit atita. Oamenii simt ca lumea nu mai e aceeasi, nu numai sub aspect economic dar si in ceea ce priveste vechile structuri, vechiul mod de viata. Oamenii nu prea vorbesc despre asta pur si simplu pentru ca e prea coplesitor […].

L-am intrebat pe un amic, un scriitor cu un ascutit spirit de observatie, daca si el percepe ce vad eu in lumea din jur. Da, mi-a raspuns el: e in jur o atmosfera de anxietate de parca toata lumea sta pe un strat de gheata subtire.

Se intreaba si el daca nu cumva ne-a fost prea bine in anii de dupa 9/11 si daca nu cumva adevaratii raufacatori sunt pe cale sa apara la orizont.

Un alt prieten, un avocat spunea: “lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna si nu e cale de intoarcere“. Tot el compara atmosfera de pe strazi cu cea din 2001. “Acum e liniste…9/11 a fost brutal dar pentru ca era vorba de moarte reala si pierdere de vieti omenesti, oamenii au putut sa jeleasca si dupa aceea sa se intoarca la viata lor obisnuita. Acum insa teama e cronica...[…]. Pilonii pe care se sprijinea media pareau sa fie eterni. Se presupunea de asemenea ca avocatii vor fi capabili sa isi gaseasca de lucru in orice vremuri. Dar azi nu mai e cazul”.

Tot amicul avocat mi-a citat din Ecleziast: “Inima celui intelept e in casa plingerii, iar inima celui nebun se veseleste“. “Suntem ingrijorati pentru ca vedem cum modul de viata cu care eram obisnuiti, ascensiunea profesionala sunt pe duca”.

Vinzarea de antideprimante si medicamente impotriva anxietatii e in crestere. In New York erau deja folosite pe scara larga dupa 9/11. Poate ca de aceea Wall-Street-ul a fost atit de imprudent din 2001 incoace. Cautind sa inteleg de ce a cazut Wall-Street-ul, si motive ar fi destule, ma intreb daca nu cumva Xanaxul, Zoloftul si Klonopinul (medicamente antideprimante) luate de bancheri le-au diminuat prudenta […]. Poate ca Wall Street-ul era euforic (ca urmare a antideprimantelor luate) si nimeni nu realiza acest lucru. […].

Au crescut si vinzarile de arme. FBI-ul a facut cu 23% mai multe verificari de cazier in februarie comparativ cu aceeasi luna a anului trecut, iar in lunile precedente verificarile au crescut cu: 29% in ianuarie, 24% in decembrie si 42% in noiembrie cind s-a ajuns la recordul de 1.5 milioane verificari.

E drept, oamenii se tem ca Obama le va confisca armele […] dar mai e un motiv pentru care se cumpara mai multe arme: oamenilor le e teama.

Se scot si multi bani din banci ca masura de precautie. Un prieten din Florida zicea ca banca locala a ramas fara bancnote de 100 dolari miercurea trecuta pentru ca in ziua precedenta un barbat a retras 90.000 dolari.

Acum cinci saptamini am intrebat un titan al Wall-Street-ului ce ar trebui sa faca cineva ca sa se puna la adapost [de vremurile grele care par sa ne astepte in viitor] si m-a cam suprins raspunsul lui...Toata lumea ar trebui sa se straduiasca sa detina o casa, nu conteaza ca e mare sau mica, dar neaparat sa aiba, si o gradina pe care sa invete sa o cultive.

A mai recomandat cumpararea de monezi de aur […] . Am incercat sa cumpar monezi a doua zi dar mi s-a spus ca va trebui sa astept 6 saptamini sa imi vina rindul pentru ca cererea e foarte mare… Intre timp am mai incercat o data sa cumpar monezi si spre surpriza mea am aflat ca vinzarea s-a suspendat datorita unei cereri fara precedent de mare.

In Manhattan a crescut numarul celor care frecventeaza bisericile catolice. […]. Preotii au observat si ei ca bisericile sunt mai pline decit alte dati. […]. Ceva se intimpla, intr-adevar. […]

Ce e semnificativ pentru mine e numarul mare de oameni care navigheaza pe net cautind ceva…Un prieten cauta o ferma mica intr-o zona rurala dezavantajata. Alta prietena intra pe net noaptea tirziu ca sa caute case de cumparat in orase mici din Vest sau Sud. […]. Nu cred ca vrea chiar sa se mute, are mai degraba nostalgia vremurilor care au trecut.

Un psihiatru din Manhattan imi spunea ca a crescut mult numarul cazurile de depresie si anxietate. Crede ca ar fi din cauza ca oamenii s-au trezit dintr-o data intr-un “loc nou”. “Cind oamenii se muta in casa noua realizeaza importanta vechii lor case” zice el. Casa noastra noua e America post-prospera, iar casa veche e abundenta cu care ne obisnuisem si care acum ne lipseste.

Psihiatrul imi spunea ca detecteaza si un component politic in anxietatea paceintilor sai. Spune ca multi ii vad pe leaderii actuali ca egoisti si necinstiti iar institutiile statului ca incompetente si ineficiente. Oamenii se simt abandonati, coplesiti de necazuri iar situatia actuala le pare fara iesire. E o epidemie de frica in ceea ce priveste viitorul tarii si chiar si al omenirii.

[…]. Timpul pe care il traim acum e unul ciudat, nelinistitor, un timp cind multe lucruri isi gasesc sfirsitul.

Pacat ca nicio pastila nu poate sa rezolve situatia”.

Preluat de pe Război întru cuvânt

Faci semnul Crucii? Fă-l bine! Niciun gest stângaci (neîmplinit), grăbit, care să nu aibă rost şi înţeles. Deloc! Un semn de cruce, cu adevărat, liniştit, larg, de la frunte la piept, dintr-un umăr la celălalt umăr.

Simţi cum acest gest te cuprinde, te îmbrăţişează, te învăluie, te acoperă? Reculege-te în el; adună-ţi în acest semn toate gândurile, şi toată inima, şi toate simţurile. Vei simţi cât de mult el te pătrunde cu totul, trup şi suflet; cum el pune stăpânire pe tine, te umple de har, te sfinţeşte.

Pentru ce? El e semnul Totului, semnul Răscumpărării. Pe Cruce, Iisus a mântuit omenirea întreagă; prin ea a sfinţit pe toţi oamenii, până în cele mai adânci ale fiinţei lor.

Ne facem Cruce înainte de rugăciune, înăbuşă în noi zgomotele, şi ne face prielnici, şi ne pregăteşte, şi ne cuprinde în întregime: inima, închipuirea minţii (cugetul), voinţa. Facem semnul Crucii şi după rugăciune ca să rămână în noi harurile şi darurile duhovniceşti primite.

În ispitire, ca să ne întărească. În primejdie, ca să ne ocrotească. Pentru a binecuvânta, aşa, ca plinătatea vieţii dumnezeieşti să pătrundă sufletul, să vădească şi să sfinţească toate puterile lui.

Cugetă când faci semnul Crucii! Printre simboluri, niciunul nu este mai sfânt. Fă-o bine: încet, larg, cu atenţie. Ea va învălui astfel toată viaţa ta lăuntrică, şi din afară, gândurile şi voinţa, inima şi simţirea, totul. Ea îţi va întări viaţa, o va însemna, o va sfinţi prin puterea lui Hristos, în numele lui Dumnezeu celui în Trei Ipostasuri, Sfânta Treime.

Semnul Crucii pecetluieşte existenţa noastră cu pecetea dublei sale taine, întovărăşeşte toate lucrările de taină, de la cel al Botezului, în care cel chemat spre luminare este însemnat pe inimă şi pe frunte (aşa ca dragostea şi mintea lui să fie deschise către milostenie şi credinţă) până la acele mir-ungeri în formă de cruce, care se vor face pe orice bolnav sau muribund prin Taina Sfântului Maslu. Cu semnul crucii se binecuvintează şi se iartă, se dezleagă de păcate cel ce se pocăieşte în Taina Spovedaniei, se însemnează mirele cu mireasa, în Taina Cununiei; Taina Euharistiei nu se poate fără a fi însemnat pe Sfântul Agneţ semnul Crucii; prin el încep şi sfârşesc rugăciunile noastre. Sfânta Tradiţie a introdus acest sfânt semn. La Sfânta jertfă a Liturghiei care începe şi sfârşeşte prin semnul sfintei Cruci, în administrarea Sfintelor Taine, în binecuvântări, în tot cultul exterior, Biserica repetă fără încetare semnul Sfintei Cruci; aceasta ca să ne înveţe şi să ne convingă că nicio practică, nicio ceremonie nu se poate face cu rodnicie, nu poate aduce vreo urmare decât în virtutea morţii şi Învierii lui Iisus Hristos. Toate harurile lui Dumnezeu ne vin din pricina jertfei dumnezeiescului Mântuitor. Toate harurile se coboară de Sus, pentru şi prin Crucea Învierii Lui…

Despre actualul climat intolerant privind românii din Peninsulă am cerut opinia câtorva corespondenţi de la Roma ai unor publicaţii străine: Tobias Piller, corespondent din Italia pentru cotidianul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ şi preşedinte al Presei Străine din Italia, Jeff Israely – „Time Magazine“, Gabriele Fontana, Radio şi Televiziunea Elveţiene, şi Salvatore Aloise, corespondent „Le Monde“ şi „Arte“.

Politicienii italieni prezintă românii ca întruchipare a răului

• Tobias Piller, corespondent al „Frankfurter Allgemeine Zeitung“
Ce crezi despre actuala atmosferă incendiară privind românii din Italia?
În primul rând, situaţia actuală este o consecinţă a proastei administrări de către guvernul italian a unei teme precum cea a siguranţei naţionale.
S-au redus sumele alocate forţelor de poliţie, jandarmeriei sau magistraturii. Iar acum, după aceste economisiri arbitrare, se încearcă în mod populist a se recupera „petice“ de siguranţă. Cu intenţia vădită de a demonstra – contrar lipsei de reuşită pentru moment – că problema siguranţei în Peninsulă se rezolvă.

În al doilea rând, cred că ziarele italiene sunt mult prea senzaţionaliste. În plus, comunitatea de imigranţi români este la momentul actual foarte numeroasă, la asta adăugându-se şi problema lipsei frecvente a distincţiei între cetăţenii romi şi români, fapt generator de multe confuzii. Rezultă de aici o problemă de imagine pentru România.
Desigur, 5% delincvenţi dintr-un total de 500.000 de persoane reprezintă un număr mai mare decât 5% din 50.000 de oameni. Şi cum românii reprezintă prima comunitate de imigranţi în Italia, este mai mare posibilitatea de a găsi mai des în rapoartele poliţiei un act infracţional comis de români.
Ce părere aveţi despre modul în care tema românească a fost tratată în mediile politice şi în mass-media italiene?
Cred că există politicieni italieni care fac foarte mult populism pe tema siguranţei naţionale – subiect foarte en vogue la ora actuală în Italia. Lideri care încearcă să demonstreze alegătorilor cât sunt ei de grozavi în a le asigura siguranţă, graţie diverselor soiuri de decrete, patrule. Asftel, românii devin întruchiparea Răului de care trebuie să te aperi.
Crezi că în România nu se întreprind suficiente demersuri pentru promovarea unei imagini culturale în Italia?
Un aspect îngrijorător rezidă în faptul că lipseşte în Italia o aşa-zisă identitate pozitivă a României. Care este aportul cultural al României la valorile europene, istoria sa, identitatea sa economică, care sunt aspectele pozitive ale ţării dumneavoastră? Şi dau în acest sens un exemplu extrem: dacă un francez comite o crimă hidoasă, riscul ca opinia publică să asocieze întreaga naţiune franceză cu criminalul este improbabil. Dacă, în schimb, este prins un criminal român, nu există nimic care să vină în minte pentru a cumpăni imaginea defavorabilă. Unicul lucru de care-şi amintesc este Ceauşescu. Există în Italia multă ignoranţă în ceea ce priveşte faţa cealaltă, înseninată, a României. Este vital ca România să se prezinte în străinătate şi cu aceste aspecte.
Ai putea face un paralelism între abordarea germană şi cea italiană a procesului imigraţional?
A integra turci, una dintre comunităţile de imigranţi cele mai numeroase din Germania, persoane de religie musulmană în majoritate, este un proces şi mai dificil decât a integra români, creştini, de aceeaşi religie, deci cu majoritatea vechilor cetăţeni europeni. Integrarea românilor în Italia ar trebui să fie un proces mult mai simplu, există atâtea avantaje privind similitudinea de limbă şi de cultură latine. Italia pare însă a fi ignorat faptul de a fi o ţară de imigraţie. Dacă însă acum câţiva ani comunitatea de imigranţi din Italia număra un milion de persoane, la ora actuală a ajuns la peste 5 milioane. Şi acum toate problemele au sărit în aer, nu numai în ceea ce-i priveşte pe imigranţii din ţara dumneavoastră. S-au trezit confruntaţi brusc cu atât de multe probleme nesoluţionate. Acum cinci ani se vorbea în termeni difamanţi de albanezi.

Şi italienii erau ţapi ispăşitori pentru infracţiuni în Elveţia anilor ’50
• Gabriele Fontana, Radio şi Televiziunea Elveţiene
Imigraţia: ameninţare sau bogăţie?
În mod sigur o bogăţie, percepută însă ca o ameninţare. Aş tinde să asociez comunitatea de imigranţi români în Peninsulă celei a italienilor în Elveţia în anii ’50-’60, când aceştia erau principalul grup străin. În Italia sosesc imigranţi din toate părţile. În Elveţia era un noroc faptul că majoritatea imigranţilor veneau dintr-o singură ţară, şi anume din Italia meridională, şi, în consecinţă, era mai uşor de controlat fenomenul. Astăzi, în Italia, comunitatea românească a devenit atât de numeroasă încât supravegherea în mod mai structurat a acestei integrări de economie, de populaţie n-ar putea produce decât avantaje atât pentru comunitatea românească, cât şi pentru cea italiană. Din păcate, nu se face un raţionament de acest tip şi, cum românii sunt grupul cel mai masiv de imigranţi, sunt percepuţi ca o ameninţare. Spun „din păcate“ pentru că un alt discurs ar putea aduce numeroase avantaje Italiei în primul rând.
Care crezi că este sorgintea acestei prejudecăţi împotriva românilor?
În Italia este răspândită părerea conform căreia din România sosesc în mod foarte uşor infractori români. Şi asta întrucât statul italian nu este disuasiv în ceea ce-i priveşte. Apoi, din punct de vedere social, Italia este o ţară aproape de faliment. În cazul unei situaţii de tensiune, de criză lipseşte în Italia un sistem eficace de amortizatori sociali. Şi atunci spectrul tradiţional al străinului perceput ca un duşman este fluturat cu succes, având priză mai ales în straturile populare, în periferii: acolo unde se răspândesc mult mai uşor sentimentele xenofobe. Locuri unde, în special, comunităţile imigrante sunt mai numeroase. Mi se pare foarte curioasă această relaţie dintre romi şi români. Înainte erau românii care insistau să se demarcheze net de romi, ţineau foarte mult la distincţie, iar acum pare să se fi inversat rolul. Acum romii sunt cei care insistă: „Noi suntem romi, nu suntem români. Sunt furioşi pe noi crezând că suntem români“. Mi se pare foarte semnificativ modul în care, în mai puţin de un an, s-au răsturnat complet lucrurile. Acum romii se apără de „acuza“ de a fi consideraţi români.
Ce crezi despre modul în care mass-media italiene au tratat tema imigranţilor români?
Cazul românilor acuzaţi de viol reprezintă doar o altă variantă a acestei derive a spaţiului deţinut de „cronica neagră“ în presa italiană: toate aceste pagini dedicate delictelor, crimelor, cazurilor judiciare. Cazul de la Caffarella face parte dintr-un şir de alte evenimente: delictul Erba, Garlasco, Amanda Meredith, fiecare cu semnificaţia sa simbolică. Aceste cazuri de viol intervin într-un context particular după momentul Guidonia sau scena imigrantului indian căruia i s-a dat foc, vehiculând ideea brutalităţii primare a anumitor populaţii considerate periculoase. Idee specifică conform căreia clasa socială cea mai defavorizată reprezintă ameninţarea din umbră. Este prea puţin relavantă în sine această poveste de la Caffarella. Căci într-o ţară de 50 de milioane de locuitori, violurile – fără să le enumerăm pe cele care se petrec în familie şi care sunt majoritare – sunt inevitabile. Fără a fi, desigur, acceptabile. Vor exista întotdeauna. Nu pentru că, aşa cum spune Berlusconi, femeile italiene sunt frumoase, provoacă dorinţe, ci pentru că reprezintă un tip de agresiune aparţinând în mod „fiziologic“ unei societăţi. Asemenea infracţiunilor de furt sau omuciderilor. Ceea ce mi se pare în schimb extrem de relevant este că un asemenea caz devine serial, ocupând paginile ziarelor zile şi săptămâni în şir. Astfel încât cititorul aşteaptă în mod natural urmarea.
Alarma împotriva violurilor părea să fie, de fapt, o alarmă privind agresiunile atroce comise de bărbaţi români…
Este, oricum, evident că trebuie să se ţină cont de faptul că întrucât românii sunt cea mai numeroasă comunitate de străini în Italia, creşte în mod proporţional şi numărul delictelor comise de aceştia. Este matematic. Unii afirmă – şi poate fi o teorie destul de seducătoare, dar nu ştiu cât de fundamentată – că o cauză a răspândirii criminalităţii în rândurile imigranţilor ar rezida în acumularea de frustrare, resentimente şi disperare. Oamenii îşi părăsesc ţara natală cu speranţa, visul unei vieţi mai bune, iar când realitatea se revelează a fi diversă şi prea crudă, ar fi tentaţi să caute căi mai rapide de câştig, de „realizare“ economică. Aşa cum te pot ajuta, conaţionalii te pot şi şantaja sau exploata în exil. Şi astfel se poate întâmpla ca grupuri naţionale mai numeroase decât alţii să fie semnalate drept mai periculoase. Devin ţapul ispăşitor pentru toate relele. Cum s-a întâmplat în Elveţia cu italienii când erau grupul de imigranţi cel mai consistent.

Va fi posibil un preşedinte român în Italia precum Obama în SUA?
• Jeff Israely, „Time Magazine“
Românii în Italia: tensiuni atât de grave sau, mai degrabă, instrumentalizare politică şi mediatică?
Conflictul dintre imigranţi şi băştinaşii locurilor face parte din experienţa de imigraţie din orice ţară. Este aproape anormal să credem că procesul de imigrare nu presupune conflict. În mass-media, orice delict, orice crimă comise de un român sunt prezentate în detaliu ca o agresiune. Interpretarea care se dă oricărui delict comis de români reliefează o anumită imagine a românilor asociată delincvenţilor. Şi asta deşi ştim bine cu toţii că infractorii români reprezintă o minoritate. După marocani şi ulterior albanezi, acum rolul imigrantului rău este jucat de către români. Italia nu este singura ţară care se confruntă cu acest tip de conflicte în ceea ce priveşte imigranţii. Însă, în Italia, tonurile sunt mai aprinse fie pentru scopuri politice, fie pentru că ziarele au un fir narativ. Şi se întorc mereu la această narativă, pe de o parte pentru a face vânzare, iar, pe de altă parte, din comoditate.
Ai vorbit de motive politice. Abordarea imigraţiei pare să fi devenit mai degrabă o chestiune ideologică.
Într-adevăr. Atât guvernul naţional de dreapta italian, cât şi Primăria Romei de dreapta au jucat cartea securităţii, miza fiind voturile. Există oameni politici cinici care ştiu prea bine că prezentarea imigranţilor drept un pericol concret – fiind deci, nevoie de un guvern puternic pentru a asigura siguranţa – este o cale sigură de a câştiga voturi. Ar trebui ca aceşti politicieni care joacă cartea alarmismelor să fie condamnaţi în mod ferm. Căci se joacă, de fapt, cu existenţa persoanelor şi a viitorului unei societăţi.
Nu este un paradox ca un popor care a avut o experienţă de imigraţie atât de importantă să fie ostil noilor imigranţi?
Ar fi interesant de pus aceeaşi întrebare la Bucureşti în legătură cu ce se poate crede despre chinezi, moldoveni, indieni, arabi. Poate şi în România imigranţii din ţările mai sărace, anumiţi străini, pot fi priviţi cu suspiciune. Situaţia de a accepta străinul este o provocare, scoţând la iveală ce este mai intolerant în noi.
Care este imaginea românilor în America?
În America nu există o problemă cu românii, asociem încă România cu Nadia Comăneci.
Visul american ar putea fi înfăptuit şi în Europa: un marocan preşedintele Franţei şi un român – la ora actuală sună aproape blasfemiator – preşedinte al Italiei?
Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla. America a demonstrat cu alegerea lui Obama o capacitate de a uimi. Sarkozy este deja o schimbare pentru Franţa, fiind fiul unui imigrant. Viteza cu care a avut loc schimbarea în America este un bine în sine. Însă speranţa nu este suficientă: problemele răman, ca şi prejudecăţile. Europa încă nu este pregătită, este nevoie de timp.

„Italienii, asimilaţi cu mafia atâta vreme, ar trebui să fie mai atenţi cu generalizările“
• Salvatore Aloise este din 1988 corespondentul din Italia al cotidianului francez „Le Monde“ şi al postului de televiziune Arte.
Esti de 20 de ani corespondentul cotidianului „Le Monde“ în Italia. Cum apreciezi evoluţia climei privind imigranţii români?
Este o derivă periculoasă. S-a transmis în mass-media, dar şi în rândurile opiniei publice italiene ideea conform căreia imigranţii ar constitui un pericol. Iar această imagine a străinilor periculoşi reprezintă un risc foarte mare. De când a fost comis violul de către românul Mailat, această imagine a început să aibă priză chiar şi în rândurile reprezentanţilor stângii politice italiene. Şi anume ideea conform căreia responsabilitatea unei crime ar incumba tuturor românilor, iar nu doar – aşa cum ar fi firesc – autorului ei. Se inşiruie delicte diverse unele după altele, omiţându-se prezentarea lor cu raţionalitate, cu echilibru. Multe publicaţii au început să urmărească această retorică generalizatoare. La începtul secolul XX, Italia a trecut ea însăşi prin această tristă experienţă a generalizărilor periculoase când italienii erau asociaţi mafiei. De aceea cred că italienii ar trebui să fie primii atenţi faţă de utilizarea generalizărilor facile.
Statisticile relevă însă prezenţa unei rate a criminalităţii mai mari în rândurile comunităţilor de imigranţi.
Ar trebui să se studieze dacă această situaţie nu este cumva facilitată şi de conjunctura politică. Mă refer la toate obstacolele birocratice pe care le încurajează cumva clandestinitatea, munca la negru. Astfel creşte riscul creării unor situaţii de promiscuitate şi apoi de delincvenţă.
Consideraţi că se acordă aceeaşi relevaţă şi în cazul în care victima este un român sau un imigrant în general?
Nu, din păcate. Se omite acordarea aceluiaşi spaţiu în cazul în care victima unei infracţiuni este român sau alt imigrant. De pildă, cum s-a întâmplat recent cu românca agresată sexual de un bărbat italian. A fost o ştire de câteva rânduri într-una dintre ultimele pagini ale unui cotidian.
Sondaje de opinie evidenţiază un procentaj îngrijorător de ridicat de italieni care îi considerau pe români nesuferiţi.
Aceste percepţii nu sunt altceva decât rezultatul inevitabil al generalizărilor de care pomeneam mai înainte. De aceea cred că mass-media şi politicienii trebuie să fie atenţi la ce mesaje transmit opiniei publice. Căci influenţarea în special a oamenilor simpli este inevitabilă. Un exemplu elocvent în acest sens este celebra scrisoare pe care un cetăţean italian i-a adresat-o acum câteva luni lui Veltroni: „Ajutor! Pe zi ce trece devin tot mai rasist. Când văd zilnic români furând în tramvaie, atitudini necivilizate…“. Şi apropo de cifre. Dacă se studiază contribuţia românilor la produsul naţional brut italian, se constată că fac parte integrantă din societatea italiană. În schimb, pare a se transmite ideea că ar exista cetăţeni de serie A, iar alţii de serie B. Viziune care nu poate da naştere la nimic bun. Pe unda acestei derive alarmistice s-a ajuns de-a dreptul să se întocmească legi care frizează rasismul, precum aceea constând în dublarea pedepsei pentru o infracţiune în cazul în care autorul sau este clandestin sau nu se afla în mod legal pe teritoriul italian.

Sursa: Cotidianul

Emsiunea "Adevar sau baliverne" din data de 13.03.2009 prezentata de Irina Corduneanu a tratat problema pasapoartelor biometrice cu cip si i-a avut ca invitati pe deputatul Matei Bratianu, Remus Brihac de la Ed. Predania iar prin telefon i s-a cerut opinia senatorului Dan Sova.

La B1 Tv Liana Stanciu în cadrul emisiuniii sale, "Trenul vieţii", a avut invitaţi  pe părintele Vasile Ioana, de la biserica "Sf. Nicolae dintr-o zi" din Bucureşti, scriitorul Dan Ciachir, actriţa Manuela Hărăbor şi publicistul Claudiu Târziu.

Jurnalistul britanic Henry Porter, de la The Guardian şi The Observer, a făcut un documentar în egală măsură lămuritor şi zguduitor despre societatea supertehologizată, în care oamenii sînt filmaţi peste tot, 24 de ore din 24, comunicaţiile prin telefonie sau internet sînt monitorizate strict, călătoriile tuturor sînt supravegheate; cineva îţi analizează, cu ajutorul unui program de computer, comportamentul şi stabileşte dacă eşti suspect sau nu, ştie ce cumpărături faci, ce preferinţe culinare ai, în ce restaurante şi supermaketuri obişnuieşti să mergi, cu cine te întîlneşti, care ţi-e programul zilnic. Toate acestea se întîmplă deja în Marea Britanie, iar România se îndreaptă cu paşi hotărîţi spre acelaşi regim.
Controlul va fi total însă abia cînd ni se va implata un cip minuscul sub piele., chipurile pentru mai buna nostră protecţie. Şi nici asta nu mai este aşa de de parte.
Documentarul “Naţiunea suspectă” (Suspect Nation), de Henry Porter, atrage atenţia că, sub pretextul combaterii infracţionalităţii şi a terorismului, se pune la cale un sistem statal de tip poliţienesc, în care toţi cetăţenii sînt consideraţi potenţiali infractori şi de aceea urmăriţi pas cu pas.
Libertatea persoanei este de la Dumnezeu. Cei care o îngrădesc fac, din perspectivă teologică, lucrarea diavolului. Nu contează dacă în noile paşapoarte electronice cu cip din România există numărul 666 sau nu. Este suficient că ele contribuie la proiectul mai vast de control absolut, de încălcare a libertăţilor şi drepturilor noastre civile.
Ateii, indiferenţii religioşi şi toţi creştinii căldicei care au luat în rîs apelul părintelui Iustin Pârvu cu expresia: "să-l scoatem pe dracu din paşaport", poate vor înţelege mai bine despre ce-i vorba urmărind acest documentar.
De asemenea, "gherilele ortodoxe", care, prin prestaţia lor penibilă, au trimis în derizoriu un subiect cu o miză uriaşă, poate vor înţelege cum trebuie susţinut adevărul în contextul secolului XXI, pentru a fi credibili şi convingători.

Sursa: Claudiu Târziu

Programul liturgic săptămânal

Luni, ora 19⁰⁰ – Pavecerniţa mare

Miercuri, ora 19⁰⁰ – Pavecerniţa mare

Vineri, ora 19⁰⁰ – Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

Sâmbătă, ora 8⁰⁰ – Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor

  ora 17⁰⁰ – Vecernia                              

Duminică, ora 8⁰⁰ – Sfânta Liturghie

Programul săptămânal de spovedanie

Miercuri, ora 18⁰⁰

Vineri, ora 18⁰⁰

Sâmbătă, ora 16⁰⁰

DIRECTIVĂ

Firmele, date în judecată pentru crucifixe

O nouă reglementare europeană pune pe jar companiile, dar şi organizaţiile neguvernamentale din UE. Directiva, care ar urma să primească girul liderilor europeni în cursul acestui an, interzice firmelor, dar şi tuturor instituţiilor care oferă servicii publicului larg să mai afişeze obiecte de cult în sediile lor (crucifixe, biblii, icoane etc.). În caz contrar, ele vor putea fi date în judecată de persoanele care consideră că aceste obiecte le violează demnitatea creând un „mediu ostil”, relatează „The Daily Mail”.

Supranumită directiva egalităţii, norma europeană are ca scop eliminarea discriminării din cadrul companiilor pe motive religioase, handicapuri şi preferinţe sexuale. Numai că reglementarea deja le dă mari dureri de cap oamenilor de afaceri europeni şi chiar Bisericii Anglicane, notează cotidianul britanic. Spre exemplu, azilele şi căminele pentru oamenii străzii, care sunt susţinute financiar de biserică, ar putea fi date în judecată dacă persoanele pe care le adăpostesc susţin că sunt lezate de practicile religioase şi simbolurile din aceste aşezăminte filantropice.

Consiliul Arhiepiscopilor se teme că aceste adăposturi ar putea fi implicate în procese intentate de atei numai pe motiv că persoanele din azile spun rugăciuni înaintea meselor. În instanţă ar putea ajunge şi închisorile, hotelurile şi chiar spitalele care vor mai expune obiecte de cult. „Ce se va întâmpla cu bibliile din camerele de hotel şi de motel? Va trebui ca primăriile să interzică şi scenele cu Naşterea Domnului?”, se întreabă retoric un reprezentant al Institutului Creştin, criticând norma comunitară pe motiv că este absurdă şi deschide o „cutie a Pandorei” pentru înăbuşirea libertăţii de exprimare şi marginalizarea religiei.

Sursa: Ziarul Gândul

Sinodiconul Ortodoxiei (1)

Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii.

Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice, şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele (2) vor fi înnoite către Dumnezeu, înţelegând [prin ostroave] bisericile neamurilor, prin biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele cu laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru, când ne porunceşte ca aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm (3), şi – spunând că oricare s-a făcut întru Hristos, făptură nouă este (4) – să ne înnoim.

Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi se făceau atunci înnoirile în Ierusalim, şi era iarnă, a spus El. (5) [Prin iarnă se înţelege] fie cea duhovnicească [iarna] potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger.

Căci era o iarnă cu noi – una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător – ci una de mare răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune; sau, cum spune mai bine psalmul: vară şi primăvară Tu ai zidit pre ele. Adu-ţi aminte de aceasta. (6)

Pentru vrăjmaşii care Îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează Sfânta Lui slăvire în sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul minunilor îi va zdrobi, şi va prăvăli la pământ îndrăzneala lor.

El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi, care am sprijinit în sânul meu, a multe limbi. Care ocărâră pizmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărât schimbarea unsului Tău. (7)

Căci „unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel marea lucrare a iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale trece la Apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.

Aceasta este ocara, cu care pizmaşii Domnului au ocărât, cu care au ocărât schimbarea unsului Său (8), pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de mângâiere, şi El este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale, şi ale Apostolilor şi tuturor sfinţilor. Căci şi ei împărtăşesc ocările ce I S-au adus, şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor.

Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când sfintele icoane au suferit defăimare şi ruşine, El Şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o scurtă vreme de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor, şi praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare.

Căci în icoane noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului.

Astăzi prăznuim această sfântă zi, şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem rugăciuni şi ectenii.

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Cel Ce faci minuni! (9)

Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc, şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să lupte împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană.

Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte [ce au avut loc] împotriva iconoclaştilor.

Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise, şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:

1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

2. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi Îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

3. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin cuvinte, şi întărire sigură a adevărului prin icoane:

Veşnica lor pomenire!

4. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt, şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori:

Veşnica lor pomenire!

5. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului; şi de asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioara trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri):

Veşnica lor pomenire!

6. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de predania scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:

Veşnica lor pomenire!

7. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă că ce n-aţi văzut toată asemănarea în ziua în care au grăit Domnul către voi în muntele Horeb, din mijlocul focului (10), şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului, ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit de Cuvântul vieţii (11), şi pe acestea le mărturisim; şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut împreună cu El, nu numai înaintea patimilor Sale, ci şi după patimi şi după ce a înviat din morţi12;celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare că ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în icoane şi slăvit:

Veşnica lor pomenire!

Aşa cum au văzut proorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din pricina Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă ţine lumea locuită. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe pentru care au luptat ei, şi grăim:

Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, adevăraţii arhierei ai lui Dumnezeu, care au propovăduit ortodoxia şi au luptat pentru ea:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan, Antonie şi Nicolae, prea sfinţiţii patriarhi ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

La orice s-a scris sau s-a vorbit împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, Ignatie, Fotie, Nichifor, Antonie şi Nicolae:

Anatema!

Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi cinstiţii Părinţi, sau orice noutăţi aduse după aceasta:

Anatema!

Eftimie, Teofil şi Emilian, cinstiţii mărturisitori şi arhiepiscopi:

Veşnica lor pomenire!

Teofilact, Petru, Mihail şi Iosif, fericiţii mitropoliţi:

Veşnica lor pomenire!

Ioan, Nicolae şi Gheorghe, de trei ori binecuvântaţii mărturisitori şi arhiepiscopi, şi tuturor episcopilor care au propovăduit ca ei:

Veşnica lor pomenire!

Teodor, prea sfinţitul stareţ al studiţilor:

Veşnica lui pomenire!

Isaac făcătorul de minuni, şi proocescul Ioanichie:

Veşnica lor pomenire!

Ilarion prea sfinţitul arhimandrit, şi stareţul mânăstirii Dalmata:

Veşnica lui pomenire!

Simion, prea sfinţitul stâlpnic:

Veşnica lui pomenire!

Aceste binecuvântări au ajuns până la noi, ca de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au atras asupra lor.

Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane, şi astfel par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă:

Anatema!

Acelora ce se joacă necuviincios cu cuvântul „nemărginit” şi prin urmare refuză să-L picteze pe în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului nostru,13 şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte aiuriţi:

Anatema!

Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a ceea ce au văzut – O minune! – chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neînţeleasă şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o, sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut Cuvântul, şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane:

Anatema!

Acelora care Îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice, Că de aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie,14 şi celelalte, şi pe Moise zicând, Prooroc dintru fraţii tăi ca mine va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău,15 şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care Acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre bărbaţi şi femei, şi a tămăduit suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru mântuirea noastră; acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru întreaga lume pot fi zărite în icoane, şi nici slăvite şi cinstite în ele:

Anatema!

Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie hristoclastă, şi nici nu voiesc să fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu ecumenice, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor [lit.: grecilor]; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul Arhetipului identic cu însuşi Arhetipul. Acestora, deci, care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la trupul Bisericii:

Anatema!

Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze spre prăpastie:

Anatema!

Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi [se arată a fi] urmaşi mincinoşi ai necredinţei:

Anatema!

Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul, şi Louloudie leul, şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:

Anatema!

Tuturor ereticilor: Anatema!

Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi:

Anatema!

Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc sfintele icoane:

Anatema!

Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei:

Anatema!

Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească:

Anatema!

Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Catolică (sobornicească) a primit idoli, şi astfel întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:

Anatema!

ÎNTRU MULŢI ANI ÎMPÂRAŢILOR!

Dumnezeu să apere puterea lor. Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor.

Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!

Mihail, împăratul nostru ortodox, şi Teodora, sfânta sa maică:

Veşnica lor pomenire!

Vasile şi Constantin, Leon şi Alexandru, Cristofer şi Romano, Nichifor, şi Ioan, Vasile şi Constantin, Romano, Mihail, Constantin, Mihail şi Isaachie, care toţi au preschimbat împărăţia pământească pe cea cerească:

Veşnica lor pomenire!

Evdochia şi Teofano, Teodora şi Elena, Teofano şi Teodora, Zoe şi Teodora, împărătesele prea ortodoxe:

Veşnica lor pomenire!

Gherman, Tarasie, Nichifor, şi Metodie, înnoiţii şi fericiţii patriarhi:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan şi Antonie/ Nicolae şi Eftimie/ Ştefan, Trifon, Teofilact şi Antonie/ Polieuct, Nicolae, Sisinie, Serghie, Eustaţie/ patriarhii ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

Sfânta Treime i-a preaslăvit. Prin disputele, luptele şi învăţăturile lor pentru adevărata credinţă până la moarte, cerem lui Dumnezeu ca să ne călăuzească şi să ne întărească şi să ne rugăm ca să fim arătaţi ca următori a vieţii lor insuflate [de Dumnezeu] până la sfârşit, cu mila şi cu îndurările Marelui Arhiereu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Preamăritei noastre Doamne, Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, dumnezeieştilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

+++

SINODICONUL ORTODOXIEI

Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.

Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt nurnerotate astfel pe marginea manuscrisului.

Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.

(Trad. română: Pr. Dan Bădulescu)

——————————————————————————–

1 Sursă internet: http://web.ukonline.co.uk.ephrem/index.htm

2 Isaia XLI, 1

3 Romani, VI, 4

4 2 Corinteni V, 17

5 Ioan X, 22

6 Psalm 73, 17-18.

7 Psalm 88, 49-50.

8 Psalm 88, 50.

9 Psalm 76, 13.

10 Deuteronom, IV, 15

11 1 Ioan I,1.

12 Fapte X, 4l.

13 Cf. Evrei II, 14.

14 Ioan V, 46.

15 Deuteronom XVIII, 15; cf. Fapte III, 22.

Sursa: Laurenţiu Dumitru

Ortodoxia se slăveşte prin luptele intelectuale pe care le-a purtat de-a lungul istoriei. Nici o religie din lume nu a întrunit atîtea sinoade, în care să se discute cu atîta zel dogmele de credinţă, hotărînd răspicat ce este şi ce nu este reprezentativ pentru sine.

Prima Duminică din Postul Mare este numită a Ortodoxiei. Ruşii denumesc acest praznic „Triumful (sau biruinţa) Ortodoxiei”. Deşi la baza acestei sărbători stă un eveniment istoric concret, anume recunoaşterea temeiului biblic al cultului icoanelor care s-a făcut la Sinodul al Şaptelea Ecumenic (787), noi trebuie să vedem esenţa acestei zile în triumful sinodalităţii asupra răzmeriţelor de tot felul care bîntuie (căci este imposibil să fie altfel!) Biserica dintotdeauna.

Ortodoxia este sinodalitate, iar sinodalitatea înseamnă dezbatere şi rugăciune comună, prin care se descoperă înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu.

Dictatura comunistă a interzis cu străşnicie dezbaterile din sînul Bisericii, după cum a interzis orice dezbatere în general. Spiritele libere (eliberate prin adevăr!), din biserică, şi de oriunde, au fost persecutate sau ucise.

Dacă Biserica ar mai putea triumfa astăzi prin ceva, după atîtea sute de sinoade care s-au ţinut de-a lungul vremii, aceasta ar trebui să fie renaşterea tradiţiei polemice milenare a Ortodoxiei. Şi, în parte, mi se pare că tocmai aceasta se întîmplă în această perioadă plină de scandaluri venite dinăuntrul Bisericii. Căci, aşa cum febra este semnul că organismul luptă cu o infecţie pătrunsă în corp, agitaţia din rîndurile credincioşilor este semnul că Biserica luptă pentru însănătoşirea sa.

Oricum, scandalul în Patriarhia Română a început de sus în jos, odată cu cazul Tanacu, atunci cînd reprezentanţii oficiali ai BOR au luat parte activă la campania de denigrare a monahismului şi a Ortodoxiei în general, dovedind o prezenţă cum nu au mai avut-o nici pînă atunci, nici după aceea (deşi probleme ar mai fi). De vreme ce Patriarhia şi-a mutat dezbaterile în presă, vorbind cu credincioşii prin comunicate de presă şi prin şefi de birouri de presă, era normal să se aştepte să primească replici chiar în teritoriul pe care singură l-a desemnat pentru dezbateri.

Trebuie să înţelegem că a trecut vremea cînd tot ce avea de spus biserica era să anunţe o nouă aniversare a ierarhului sau un nou început de an şcolar. Schema de lemn impusă de „mass-media” comunistă din care aflam doar despre nesfîrşitele întîlniri dintre unii şi alţii, despre cuvîntările de felicitare rostite la zilele de naştere ale conducătorilor şi despre adresările către norod în care ni se spunea că trăim în vremuri pline de speranţe ar trebui abandonate pentru a face loc unui dialog real dintre credincioşi şi cei care îi reprezintă în faţa mai marilor lumii acesteia.

Slavă Domnului, graţie finanţărilor europene şi a colectelor de la preoţii săraci din parohiile altminteri uitate, Patriarhia Română are un post de televiziune şi unul de radio cu acoperire naţională, cît şi o agenţie de ştiri. Nu ar fi deloc rău dacă, în zilele cînd se ţine un sinod, televiziunea şi radioul Patriarhiei ar transmite în direct dezbaterile care au loc, să se ştie despre fiecare episcop cum gîndeşte şi cum îşi exprimă punctul de vedere.

Deocamdată, agenţii de presă (căci oameni de presă nu pot fi numiţi) ai Patriarhiei nu doar că nu reuşesc să facă din şedinţele Sinodului un eveniment de presă naţional, ci chiar şi pe cei care se arată interesaţi de felul în care se desfăşoară o dezbatere sinodală încearcă să-i treacă sub tăcere.

Însă tăcerea, umflîndu-se pînă la marginile ei şi riscînd să acopere întreaga ţară, a pocnit cu zgomot mare, trezindu-i din toropeală pe cinovnicii ameţiţi care se erijează în purtători de cuvînt ai Ortodoxiei româneşti.

Rezultatul este unul cît se poate de bun. Mai toate posturile de televiziune au început să vorbească de Ortodoxie. Nu are importanţă dacă de bine sau de rău (oamenii sînt diferiţi şi au dreptul la puncte de vedere diferite), important este că Ortodoxia este prezentă. Ca să-l parafrazăm pe Salvador Dali, care spunea: „Să se vorbească de Salvador Dali, chiar dacă se vorbeşte de bine!”, spunem şi noi: „Să se vorbească de Ortodoxie, chiar dacă se vorbeşte de rău!”

Un lucru a fost clar: pentru cîteva zile în România Ortodoxia a avut cea mai mare audienţă (de pildă acest blog umil a ajuns să aibă 9.418 vizite într-o singură zi). Mi s-a părut că ortodocşii au avut şi o prestanţă destul de bună, ţinînd seama de lipsa de experienţă a polemicii de care suferim. Mai slab s-a prezentat partea oficială a bisericii, prin purtătorul de cuvînt, preotul Constantin Stoica. A nu se înţelege că este vorba de o opoziţie între ierarhie şi laicat, deoarece există şi laici care au împărtăşit poziţia oficială a Sinodului, şi ierarhi care nu au împărtăşit-o. Este vorba doar de prestaţia fiecărei părţi în această polemică.

Ar fi mai bine dacă ceea ce se hotărăşte la Sinod (deşi în cazul de faţă nu a fost vorba de o hotărîre propriu zisă, ci de o pecetluire a unui ucaz de la Ministerul de Interne) să fie anunţat de un ierarh, poate chiar de preşedintele Comisiei Canonice, mitropolitul Teofan al Moldovei, care are o prezenţă mult mai plăcută decît cea a părintelui Stoica, bun doar să strige „foc” într-o eventuală condamnare la moarte prin împuşcare a credincioşilor români.

Aşadar, avem o Duminică a Ortodoxiei în vremurile noastre, lucru care nu poate decît să ne bucure. Vor urma şi altele?

Sursa: Părintele Savatie Baştovoi