LA DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

 

Sfînta Maria Egipteasca a trăit pe la anul 500. A crescut în casa părinţilor ei, dar a fugit de-acasă ca adolescentă, pentru a trăi o viaţă de desfrînări în Alexandria. Nu urmărea cîştigul material din desfrînare, dar nici nu avea o meserie stabilă, ci trăia din cerşit şi din torsul inului. Timp de 17 ani, centrul existenţei ei a fost desfrînarea. Brusc, curiozitatea a împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci. Neruşinarea şi destrăbălările au continuat şi în călătorie, şi la Ierusalim, şi pînă în dimineaţa praznicului. Şi pe vremea aceea, ca şi azi, oamenii obişnuiau să se înghesuie în anumite momente şi în anumite biserici socotite mai însemnate decît altele. Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în biserica unde era cea mai mare relicvă a creştinătăţii. Nu a izbutit. Era aglomeraţie, dar în mod evident nu aglomeraţia în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a rămas afară. Cu excepţia genului de păcat şi a felului în care Dumnezeu a atenţionat-o, pînă aici viaţa Mariei seamănă cu a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conştient, iar Dumnezeu rînduieşte o defecţiune în viaţa noastră.
Contrariată, dezorientată, Maria s-a aşezat într-un colţ al curţii bisericii. Stînd acolo, a înţeles cu mintea că zgura şi mizeria păcatelor ei au împiedicat-o să intre. Înţelegerea a coborît în inimă şi a început să plîngă şi să se vaite fără nici o ţintă. Apoi a observat o icoană a Maicii Domnului în curtea bisericii şi plîngerea ei s-a transformat în rugăciune. I-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că îşi va schimba viaţa. Aşa a reuşit să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a pleacat în pustia de dincolo de Iordan.
Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, în care nu toţi reuşeau să intre. Şi se pusese tocmai icoana Sfintei Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întîia biserică. Ea L-a încăput prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică. Dificil sau uşor, bunele hotărîri pot fi luate de mulţi. Dar cîţi trec de la intenţie la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul care o ucisese sufleteşte zi de zi pînă atunci. În pustie a avut de înfruntat în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de ispite din categoria păcatelor pe care le săvîrşise în viaţa ei anterioară. Aşa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le abandonează, aşa e chinuit şi cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. Maria a fost chinuită trupeşte şi sufleteşte ca orice dependent de păcat. Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard Shaw şi din romanul Prinţ şi cerşetor de Mark Twain nu are corespondenţă în realitate. Florăreasa devine o lady în cîteva luni, iar prinţul şi cerşEtorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel de istorii îi flatează poate pe unii, dar sînt imposibile. Tot aşa, e puţin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un mare risc să lăsăm grija mîntuirii pe ultima sută de metri. Şi nu ştim niciodată cînd va începe ultima sută… Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor desfrînării. Dar viaţa şi pocăinţa ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 30 de ani în pustie. De-a lungul lor, Maria a devenit o sfîntă. A căpătat puteri speciale, între care şi darul înainte-vederii. Darurile astea nu sînt nişte invenţii. În 1999, la Mînăstirea Sihăstria, a trecut la cele veşnice un mohan simplu, nu era preot, despre care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a şti dinainte ce avea să se întîmple, lucruri mari şi lucruri mărunte. Şi că mijlocea minuni cu rugăciunile sale. Înainte de mînăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani în închisoare. Aşa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai întîmpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert, chiar printre noi. Cu doi ani înainte de moarte, Sfînta a fost descoperită în pustie de un ieromonah. La insistenţa lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit cu smerenie şi căinţă întreaga ei viaţă şi i-a cerut ca peste un an să îi aducă Sfînta Împărtăşanie. După un an, ieromonahul – Cuviosul Zosima – i-a adus împărtăşania şi după încă un an tot el a găsit moaştele sfintei în deşert.
Sfînta Maria Egipteanca dovedeşte că orice păcătos are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinţei şi a sfinţeniei.
Oamenii sînt foarte diferiţi între ei şi nu sînt deloc egali. Minte, trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e nerealist şi e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea de a fi sincer cu tine însuţi, deci şi puterea de a fi sincer în faţa Lui. Trebuie să facem cu toţii ce a făcut Maria Egipteanca, căci trebuie să ne mîntuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat cum a făcut ea. Nu ne putem mîntui după tipar. Căci sîntem diferiţi, iar din viaţa ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci. Trebuie s-o facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau în alte păcate, poate mai mari decît cele dintîi.
Smerenia duce la înţelegerea păcatului mai întîi cu mintea, apoi la înţelegerea cu inima, adică la căinţă, iar acestea duc la pocăinţă.
Fără pocăinţa noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare pentru Taina Împărtăşaniei, ca să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos, care e Taina întîlnirii personale cu Dumnezeu. Cea care ne deschide uşa cuminecării este Taina Pocăinţei, nu simpla mărturisire a păcatului. Spovedania face parte din pocăinţă, dar pocăinţa e mai mult decît atît. De asta e mai potrivită denumirea Taina Pocăinţei decît Taina Spovedaniei, deşi înseamnă acelaşi lucru.

 

Pustia Iordanului

Pocăinţa începe cu întoarcerea în sine. Adică omul se dezmeticeşte din păcat şi îşi vine în fire. Iar venindu-şi în fire, omul vede în firea sa omenească ceva minunat. Smerit, dar cu bucurie, omul vede în firea sa cel mai valoros lucru pe care îl are: chipul lui Dumnezeu. Căci toţi sîntem făcuţi după chipul Lui. Trebuie numai să-l redescoperim în noi înşine, smeriţi şi cu căinţă. Iar cu descoprirea chipului lui Dumnezeu ne întoarcem la Însuşi Dumnezeu. Aceasta e taina: să ajungi prin pocăinţă de la păcat la Dumnezeu.
Cînd staţi sub epitrahilul preotului la spovedanie, staţi întru pocăinţă în faţa lui Dumnezeu. În acel moment, pocăindu-vă, opriţi timpul în loc şi rupeţi legăturile voastre cu lumea. Însă cu împlinirea pocăinţei voastre, curăţindu-vă, vă ridicaţi de sub epitrahil dezlegaţi de păcate. Iar cu asta însănătoşiţi lumea şi îi daţi un nou impuls. Dacă îngropaţi acest dar al pocăinţei şi îl faceţi uitat, nu vă veţi întîlni cu Dumnezeu. Dacă însă întrebuinţaţi darul pocăinţei cum se cuvine, dacă îl întrebuinţaţi cu extremismul duhovnicesc al Sfintei Maria, calea pe care veţi apuca nu va fi doar calea mîntuirii, ci va fi de-a dreptul calea sfinţeniei.
Căci absolut toţi, toţi pînă la unul, sînteţi chemaţi de Dumnezeu să fiţi sfinţii Lui!
Amin.

Lucian D. Popescu

Sursa: Razvan Codrescu