Între Hristos şi comunism (De la Arhipelagul Gulag la fericirea lui Nicolae Steinhardt)

Nu găseşte cititorul imparţial că aceşti indivizi (comuniştii – n. n.) se feresc de Hristos ca dracul de tămâie şi de dangătul clopotelor de utrenie? Iată de ce regimul nostru nu se va împăca nicicând cu creştinismul! Comuniştii francezi promit în zadar contrariul.”
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.

Sursa: Cugetări