Iubirea întoarsă pe dos

88272_intrarea-in-ierusalim

„Apoi Iuda a trădat, Golgota a fost
biruită şi învierea – eu nu pot jura
pe Dumnezeu că a avut loc”.
(ION ALEXANDRU – „Poveste de iarnă”)

Există un detaliu contrariant în Evanghelia lui Luca, singura în care se spune că, în ciuda primirii entuziaste ce i se face la Intrarea în Ierusalim, Iisus „dacă s-a apropiat şi a văzut cetatea, a plâns-o”(Luca 19, 41). Aşadar, de ce nu zâmbea Mântuitorul în faţa unei asemenea unanimităţii covârşitoare? De ce dând ochii cu delirul mulţimii, El părea cu desăvârşire întors către Sine? De ce refuza statutul regal, intrând în cetate, aproape ostentativ, călare pe mânzul asinei? În faţa Lui, un Ierusalim întreg, cu mic, cu mare, ovaţiona pe Cel Care şi-l închipuia drept eliberatorul de sub stăpânirea romană. Confuzia era uriaşă. În realitate, în acele momente, prin faţa mulţimilor Ierusalimului îngenuncheat de romani nu trecea doar fiul lui David, ci însuşi Dumnezeu! Intrarea în Ierusalim voia să vestească o reformă mai cu seamă de natură morală. Neputinţa mulţimii de a pricepe sensul adevărat al evenimentelor avea să ducă, peste numai patru zile, la răstignire.

Nu de puţine ori am asociat în sinea mea sfârşitul însângerat al anului 1989 cu Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului din Duminica Floriilor. Vom muri şi vom fi liberi! – mărturiseau muceniceşte atunci, copiii forjaţi în laboratoarele „socialismului ştiinţific”, unde cu siguranţă nu aflaseră nimic despre Hristos. Jertfa lor, cutremurătoare prin spontaneitatea sfinţitoare a Duhului, suspenda, pentru o clipă, nu numai legea artificială a laşităţii colective, scoţând populaţia în stradă, dar şi legea naturală a anotimpurilor, rodind în plină iarnă, în plopii şi „richitele” de la Universitate, perele şi micşunelele „apoftegmaticului” Irod. O zi a iubirii entuziaste, mărturisite public, în spatele căreia, drojdia dospea fetid şi batjocoritor o tranziţie a iubirii întoarse pe dos, trecând treptat de la sistemul criminal la cel ticăloşit.

Câteva zile separă doar, Intrarea în Ierusalim de Joia Mare, o zi ale cărei înţelesuri îşi află, deopotrivă, izvorul în iubire. Liturghia acestei zile distinge două momente aparte: Cina cea de pe urmă a lui Hristos împreună cu ucenicii şi trădarea lui Iuda. Cina cea de Taină constituie esenţa mântuitoare a iubirii, iar trădarea lui Iuda arată că şi păcatul, şi moartea, şi distrugerea sinelui, provin tot din iubire, însă dintr-o iubire slută, o iubire întoarsă de la ceea ce merită cu adevărat să fie iubit. Aceasta este taina Joiei Mari, a cărei liturghie, pătrunsă deopotrivă de lumină şi întuneric, de bucurie şi durere, ne pune în faţa unei alegeri de care atârnă destinul în veşnicie al fiecăruia dintre noi. Cina cea de Taină reprezintă rodul revărsării de iubire divină, care a început o dată cu crearea acestei lumi şi care va atinge punctul culminant în moartea şi Învierea lui Hristos. Cu toate că atunci, la început, omul – ispitit de şarpe – a trădat, Dumnezeu i-a rămas credincios, „punând la cale” răscumpărarea şi mântuirea celui pe care l-a creat, în Hristos, Fiul Său. Hristos se oferă drept hrană a omului, pentru că viaţa care s-a făcut cunoscută în El este viaţa adevărată. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,(…) beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu (Matei 26, 26) Cina cea de pe urmă – Cina cea de Taină recreează Raiul dulceţii de la începutul lumii, restaurând viaţa ca împărtăşanie şi comuniune.

Numai că acest ceas al Cinei celei de Taină, ceas al unei iubiri fără margini, este totodată şi ceasul unei trădări fără margini. Iuda părăseşte lumina Cinei celei de Taină ca să se afunde în noapte (Ioan 13,30). De ce pleacă Iuda? Pentru că „iubeşte”, răspunde Evanghelia, iar troparul care se cântă în Joia Mare apasă pe această iubire a lui Iuda, care „cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat”. Aşadar, o iubirea pervertită, o iubire deviată care îl duce pe om la trădarea Domnului. Este o iubire furată lui Dumnezeu. Prin urmare, Iuda este un hoţ. Chiar dacă nu mai iubeşte pe Dumnezeu, omul continuă să iubească şi să dorească, pentru că el a fost creat dintru început pentru iubire, iar iubirea este însăşi natura lui. În fiecare an, când ne cufundăm în lumina şi profunzimea de nepătruns a Joiei Mari, ni se pune aceeaşi întrebare: Răspund eu cu adevărat iubirii lui Hristos şi mă-nvoiesc ca El să devină viaţa mea, sau sunt Iuda din noapte?

Dacă recapitulăm istoria noastră de 20 ani după Ierusalimul din decembrie, dacă urmărim aruncarea hămesită şi furibundă în mrejele politicului, fără nici cea mai mică nevoie de a repune la locul lor, valorile morale răsturnate şi terfelite de comunism, vom afla originile convulsiilor de astăzi: corupţia, Securitatea şi moştenitorii ei. Iar cuvntele psalmistului ce se rostesc la Ceasul al IX-lea, atârnă şi mai greu: Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit (Ps. 84, 11-12). La noi, Dreptatea şi Adevărul nu mai sunt în stare să se suporte, darămite să se sărute.

Intrând în Ierusalim, Hristos vede printre ramurile de finic ochii injectaţi cu entuziasm ai oamenilor, strigătele lor de bucurie, şi e trist. A vrut dinadins să aibă o intrare modestă, călare pe cel mai umil animal, un mânz de asin, tocmai pentru a-i face pe oameni să înţeleagă adevăratul sens al venirii sale. Nu are nimic din pompa şi alaiul triumfal al unui personaj politic. Nu ţine discursuri meşteşugite cu vorbe răsunătoare. Nu se îmbrăţişează cu cei care-l întâmpină. Nu face „băi de mulţime”. Nu răspunde în nici un fel aclamaţiilor. Trece printre ei îngândurat şi trist. Nu e indiferent. Dar e trist. E trist pentru că îşi dă seama că oamenii n-au înţeles natura spirituală a demersului său, iar peste doar câteva zile, cei care astăzi îl primesc ca pe un salvator, vor striga cu ochii ieşiţi prin orbitele urii: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Aşa se lasă înşelate popoarele în istorie. E trist pentru că nu a venit să se aşeze în fruntea mulţimilor întru răsturnarea vreunei dictaturi pământeşti, ci să mângâie smerit sufletul fiecăruia, smerindu-se pe sine şi arătând astfel însemnătatea şi întâietetea schimbării morale (metanoia) din fiecare, schimbare fără de care omul nu va şti cum să-şi folosească libertatea. Intrarea în Ierusalim este punctul în care orizontala pământească a istoriei se intersectează cu transcendentul inefabil al divinităţii. Peste câteva zile doar, pe crucea acestei întâlniri se va petrece răstignirea. De n-ar fi fost miracolul Învierii, urmarea neînţelegerii şi a trădării ar fi rămas pecetluite de veşnicia morţii.

Au trecut 18 ani de la Intrarea noastră în Ierusalim iar Învierea nu mai vine. Procesul comunismului nu se face nici prin spectacole de teatru cum cred unii şi nici prin tribunale ale poporului cu sete de revanşă cum îşi închipuie alţii. Aşa cum un păcat nu se iartă decât prin mărturisirea lui şi dorinţa sinceră de a nu-l mai săvârşi. Iar pentru asta nu e nevoie de metafore, academii, simpozioane şi rapoarte. E nevoia intimă a fiecăruia de a fi cu adevărat liber, de a se elibera sincer de povara păcatului, MĂRTURISINDU-L şi LEPĂDÂNDU-SE de el. Doar atunci când vom pricepe sensul profund spiritual al Ierusalimului nostru din decembrie, metanoia înveşmântată în albul imaculat al martiriului copiilor care au strigat din senin: vom muri şi vom fi liberi, şi care ne-au scris pe viaţa lor lecţia sensului iubirii, vom afla Învierea. Până atunci ne târâm încă prin Săptămâna Patimilor, întorcând spatele crucilor din Piaţa Universităţii, călcând în picioare mânzul asinei şi dând cep sticlelor de şampanie, horcăind animalic la fiecare an nou sau la cine ştie ce victorie a datului cu piciorul (în minge)! Iar când întunericul se va risipi, în zori, printre crucile lor, în loc de flori, ne vom afla faţă în faţă cu rămăşiţele jalnice ale propriei noastre mizerii deşarte.

La mijloc nu e neputinţa, ci doar nepriceperea sensului libertăţii, săpat în gaura de glonţ din trupul unor mucenici; şi iubirea pe dos, iubirea de arginţi a lui Iuda.

Sursa: Răzvan Ionescu