“Ca sa fii rege peste animale, nu-i cine stie cat.
Trebuie doar sa fii mai puternic decat ele. Si-atat.

Ca sa fii rege peste pasari este putin mai greu. Dar frumos.
Trebuie sa zbori mereu mai inalt decat ele si niciodata mai jos.

Ca sa fii rege peste flori trebuie sa suporti la hotare maracinii si spinii
si mai ales, trebuie sa inmiresmezi catre lume mai mult decat crinii.

Ca sa fii rege peste instelare trebuie sa te asezi printre luceferi – calator spre Orion si, reprivindu-te de jos, sa fii mai luminos decat oricare. Si fara truda.

Ca sa fii rege peste ape si vant trebuie sa inveti osanale ca ingerii si
sa le aduci pe pamint alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plangerii.

Ca sa fii rege peste oameni este mai greu decat toate altceva.
Trebuie sa traiesti si sa mori pentru ei, invatindu-i ce inseamna a iubi,
a ierta…
Dar, cel mai minunat, este sa poti fi rege peste tine insuti,
atunci cand alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plansul tau.

Si sa incheiem intelept si frumos. Si, mai ales, cum se cuvine.
Incoronarea ta o face Hristos cind mergi pe drumul dinspre rau spre bine.
In clipa aceea, Vesnicia te cumpaneste.

Daca vrei sa fii rege, alege binele!
Hei! Grabeste-te!”

Sursa: Laurenţiu Dumitru

“Apoi Iuda a trădat, Golgota a fost
biruită şi învierea – eu nu pot jura
pe Dumnezeu că a avut loc”.
(ION ALEXANDRU – „Poveste de iarnă”)

Există un detaliu contrariant în Evanghelia lui Luca, singura în care se spune că, în ciuda primirii entuziaste ce i se face la Intrarea în Ierusalim, Iisus „dacă s-a apropiat şi a văzut cetatea, a plâns-o”(Luca 19, 41). Aşadar, de ce nu zâmbea Mântuitorul în faţa unei asemenea unanimităţii covârşitoare? De ce dând ochii cu delirul mulţimii, El părea cu desăvârşire întors către Sine? De ce refuza statutul regal, intrând în cetate, aproape ostentativ, călare pe mânzul asinei? În faţa Lui, un Ierusalim întreg, cu mic, cu mare, ovaţiona pe Cel Care şi-l închipuia drept eliberatorul de sub stăpânirea romană. Confuzia era uriaşă. În realitate, în acele momente, prin faţa mulţimilor Ierusalimului îngenuncheat de romani nu trecea doar fiul lui David, ci însuşi Dumnezeu! Intrarea în Ierusalim voia să vestească o reformă mai cu seamă de natură morală. Neputinţa mulţimii de a pricepe sensul adevărat al evenimentelor avea să ducă, peste numai patru zile, la răstignire.

Nu de puţine ori am asociat în sinea mea sfârşitul însângerat al anului 1989 cu Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului din Duminica Floriilor. Vom muri şi vom fi liberi! – mărturiseau muceniceşte atunci, copiii forjaţi în laboratoarele „socialismului ştiinţific”, unde cu siguranţă nu aflaseră nimic despre Hristos. Jertfa lor, cutremurătoare prin spontaneitatea sfinţitoare a Duhului, suspenda, pentru o clipă, nu numai legea artificială a laşităţii colective, scoţând populaţia în stradă, dar şi legea naturală a anotimpurilor, rodind în plină iarnă, în plopii şi „richitele” de la Universitate, perele şi micşunelele „apoftegmaticului” Irod. O zi a iubirii entuziaste, mărturisite public, în spatele căreia, drojdia dospea fetid şi batjocoritor o tranziţie a iubirii întoarse pe dos, trecând treptat de la sistemul criminal la cel ticăloşit.

Câteva zile separă doar, Intrarea în Ierusalim de Joia Mare, o zi ale cărei înţelesuri îşi află, deopotrivă, izvorul în iubire. Liturghia acestei zile distinge două momente aparte: Cina cea de pe urmă a lui Hristos împreună cu ucenicii şi trădarea lui Iuda. Cina cea de Taină constituie esenţa mântuitoare a iubirii, iar trădarea lui Iuda arată că şi păcatul, şi moartea, şi distrugerea sinelui, provin tot din iubire, însă dintr-o iubire slută, o iubire întoarsă de la ceea ce merită cu adevărat să fie iubit. Aceasta este taina Joiei Mari, a cărei liturghie, pătrunsă deopotrivă de lumină şi întuneric, de bucurie şi durere, ne pune în faţa unei alegeri de care atârnă destinul în veşnicie al fiecăruia dintre noi. Cina cea de Taină reprezintă rodul revărsării de iubire divină, care a început o dată cu crearea acestei lumi şi care va atinge punctul culminant în moartea şi Învierea lui Hristos. Cu toate că atunci, la început, omul – ispitit de şarpe – a trădat, Dumnezeu i-a rămas credincios, „punând la cale” răscumpărarea şi mântuirea celui pe care l-a creat, în Hristos, Fiul Său. Hristos se oferă drept hrană a omului, pentru că viaţa care s-a făcut cunoscută în El este viaţa adevărată. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,(…) beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu (Matei 26, 26) Cina cea de pe urmă – Cina cea de Taină recreează Raiul dulceţii de la începutul lumii, restaurând viaţa ca împărtăşanie şi comuniune.

Numai că acest ceas al Cinei celei de Taină, ceas al unei iubiri fără margini, este totodată şi ceasul unei trădări fără margini. Iuda părăseşte lumina Cinei celei de Taină ca să se afunde în noapte (Ioan 13,30). De ce pleacă Iuda? Pentru că “iubeşte”, răspunde Evanghelia, iar troparul care se cântă în Joia Mare apasă pe această iubire a lui Iuda, care „cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat”. Aşadar, o iubirea pervertită, o iubire deviată care îl duce pe om la trădarea Domnului. Este o iubire furată lui Dumnezeu. Prin urmare, Iuda este un hoţ. Chiar dacă nu mai iubeşte pe Dumnezeu, omul continuă să iubească şi să dorească, pentru că el a fost creat dintru început pentru iubire, iar iubirea este însăşi natura lui. În fiecare an, când ne cufundăm în lumina şi profunzimea de nepătruns a Joiei Mari, ni se pune aceeaşi întrebare: Răspund eu cu adevărat iubirii lui Hristos şi mă-nvoiesc ca El să devină viaţa mea, sau sunt Iuda din noapte?

Dacă recapitulăm istoria noastră de 20 ani după Ierusalimul din decembrie, dacă urmărim aruncarea hămesită şi furibundă în mrejele politicului, fără nici cea mai mică nevoie de a repune la locul lor, valorile morale răsturnate şi terfelite de comunism, vom afla originile convulsiilor de astăzi: corupţia, Securitatea şi moştenitorii ei. Iar cuvntele psalmistului ce se rostesc la Ceasul al IX-lea, atârnă şi mai greu: Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit (Ps. 84, 11-12). La noi, Dreptatea şi Adevărul nu mai sunt în stare să se suporte, darămite să se sărute.

Intrând în Ierusalim, Hristos vede printre ramurile de finic ochii injectaţi cu entuziasm ai oamenilor, strigătele lor de bucurie, şi e trist. A vrut dinadins să aibă o intrare modestă, călare pe cel mai umil animal, un mânz de asin, tocmai pentru a-i face pe oameni să înţeleagă adevăratul sens al venirii sale. Nu are nimic din pompa şi alaiul triumfal al unui personaj politic. Nu ţine discursuri meşteşugite cu vorbe răsunătoare. Nu se îmbrăţişează cu cei care-l întâmpină. Nu face „băi de mulţime”. Nu răspunde în nici un fel aclamaţiilor. Trece printre ei îngândurat şi trist. Nu e indiferent. Dar e trist. E trist pentru că îşi dă seama că oamenii n-au înţeles natura spirituală a demersului său, iar peste doar câteva zile, cei care astăzi îl primesc ca pe un salvator, vor striga cu ochii ieşiţi prin orbitele urii: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Aşa se lasă înşelate popoarele în istorie. E trist pentru că nu a venit să se aşeze în fruntea mulţimilor întru răsturnarea vreunei dictaturi pământeşti, ci să mângâie smerit sufletul fiecăruia, smerindu-se pe sine şi arătând astfel însemnătatea şi întâietetea schimbării morale (metanoia) din fiecare, schimbare fără de care omul nu va şti cum să-şi folosească libertatea. Intrarea în Ierusalim este punctul în care orizontala pământească a istoriei se intersectează cu transcendentul inefabil al divinităţii. Peste câteva zile doar, pe crucea acestei întâlniri se va petrece răstignirea. De n-ar fi fost miracolul Învierii, urmarea neînţelegerii şi a trădării ar fi rămas pecetluite de veşnicia morţii.

Au trecut 18 ani de la Intrarea noastră în Ierusalim iar Învierea nu mai vine. Procesul comunismului nu se face nici prin spectacole de teatru cum cred unii şi nici prin tribunale ale poporului cu sete de revanşă cum îşi închipuie alţii. Aşa cum un păcat nu se iartă decât prin mărturisirea lui şi dorinţa sinceră de a nu-l mai săvârşi. Iar pentru asta nu e nevoie de metafore, academii, simpozioane şi rapoarte. E nevoia intimă a fiecăruia de a fi cu adevărat liber, de a se elibera sincer de povara păcatului, MĂRTURISINDU-L şi LEPĂDÂNDU-SE de el. Doar atunci când vom pricepe sensul profund spiritual al Ierusalimului nostru din decembrie, metanoia înveşmântată în albul imaculat al martiriului copiilor care au strigat din senin: vom muri şi vom fi liberi, şi care ne-au scris pe viaţa lor lecţia sensului iubirii, vom afla Învierea. Până atunci ne târâm încă prin Săptămâna Patimilor, întorcând spatele crucilor din Piaţa Universităţii, călcând în picioare mânzul asinei şi dând cep sticlelor de şampanie, horcăind animalic la fiecare an nou sau la cine ştie ce victorie a datului cu piciorul (în minge)! Iar când întunericul se va risipi, în zori, printre crucile lor, în loc de flori, ne vom afla faţă în faţă cu rămăşiţele jalnice ale propriei noastre mizerii deşarte.

La mijloc nu e neputinţa, ci doar nepriceperea sensului libertăţii, săpat în gaura de glonţ din trupul unor mucenici; şi iubirea pe dos, iubirea de arginţi a lui Iuda.

Sursa: Răzvan Ionescu

Patriarhul Kiril al Moscovei şi al Întregii Rusii a apreciat duminică drept “salvator” impactul crizei economice mondiale asupra persoanelor, calificând criza drept o “binecuvântare” a lui Dumnezeu, relatează RIA Novosti în pagina electronică.

“Criza nu este, în opinia mea, doar un blestem, este de asemenea o binecuvântare, pentru că ea îi determină pe oameni să reflecteze şi să-şi conteste valorile. Această criză ar putea într-un fel permite ruşilor să-şi găsească o atitudine corectă în privinţa muncii”, a apreciat el, în timpul unei conferinţe de presă la Kaliningrad.

Potrivit patriarhului Kiril, şomajul are ceva salvator pentru că mobilizează “leneşii şi alcoolicii”. “Fiecare trebuie să se întrebe dacă salariul său corespunde contribuţiei sale reale”, a menţionat el, îndemnând ruşii să nu cadă pradă isteriei şi să nu caute responsabilii în rândul autorităţilor.

Liderul Bisericii Ortodoxe ruse şi-a exprimat speranţa că această criză va “sparge în sfârşit peretele fin şi artificial al acestei bule de săpun care este economia virtuală” şi că ea ar permite ca “economia rusă să iasă din dimensiunea virtuală”.

În timpul unei recepţii organizate ulterior, patriarhul Kiril a comparat criza cu potopul biblic ce a măturat toate “nedreptăţile economice” şi “luxul excesiv”.

Sursa: Mediafax

Din momentul în care au certificatul care atestă faptul că sunt însărcinate, femeile din Comunitatea Valenciană vor primi ajutor social, educativ, sanitar, fiscal și chiar vor putea cumpăra mai ușor o locuință. Concepută ca o reacție la Legea Avortului propusă de către Guvernul Central de la Madrid, Noua Lege a Maternității din Comunitatea Valenciană prevede mai multe măsuri care vin în ajutorarea femeilor însărcinate. Astfel, acestea vor primi atât ajutor social, educativ, sanitar și fiscal, dar și un acces mai ușor la cumpărarea unei locuințe. Astfel, Președintele Guvernului Autonom din Valencia, Francisco Camps, încurajează natalitatea pentru a putea garantiza viitoarele pensii.

Francisco Camps, Preşedintele Guvernului Autonom din Comunitatea Valenciană

Sursa: Adevărul

 Episcopul din Segovia le-a cerut preoților să doneze șomerilor din provincie o parte din salariul pe care îl vor lua în luna mai.Angel Rubio Castro, episcopul din Segovia, a făcut un apel la toți preoții care au parohii în provincia Segovia, cerându-le să doneze 10% din salariile pe care le vor obține în luna mai. Banii donați vor ajunge la familiile aflate într-o stare economică precară și la cele în care ambii membri ai familiei sunt în șomaj. Conform episcopului, acest act de donare va fi doar o dovadă în plus că preoții din Segovia sunt buni samariteni și știu să își ajute semenii aflați în suferință, servind ca exemplu enoriașilor. Solicitarea episcopului a venit ieri, în timpul slujbei religioase oficiate la catedrala din Segovia, cu ocazia reuniunii a peste 120 de preoți catolici din provincie. Aceștia au asistat la prima slujbă din Săptămâna Mare a Paștelui catolic. Episcopul a precizat că donațiile se vor face prin intermediul fundației Caritas și a cerut preoților prezenți să facă toate eforturile pentru ca acest proiect să devină realizabil.

Sursa: Adevărul

Sfînta Maria Egipteasca a trăit pe la anul 500. A crescut în casa părinţilor ei, dar a fugit de-acasă ca adolescentă, pentru a trăi o viaţă de desfrînări în Alexandria. Nu urmărea cîştigul material din desfrînare, dar nici nu avea o meserie stabilă, ci trăia din cerşit şi din torsul inului. Timp de 17 ani, centrul existenţei ei a fost desfrînarea. Brusc, curiozitatea a împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci. Neruşinarea şi destrăbălările au continuat şi în călătorie, şi la Ierusalim, şi pînă în dimineaţa praznicului. Şi pe vremea aceea, ca şi azi, oamenii obişnuiau să se înghesuie în anumite momente şi în anumite biserici socotite mai însemnate decît altele. Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în biserica unde era cea mai mare relicvă a creştinătăţii. Nu a izbutit. Era aglomeraţie, dar în mod evident nu aglomeraţia în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a rămas afară. Cu excepţia genului de păcat şi a felului în care Dumnezeu a atenţionat-o, pînă aici viaţa Mariei seamănă cu a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conştient, iar Dumnezeu rînduieşte o defecţiune în viaţa noastră.
Contrariată, dezorientată, Maria s-a aşezat într-un colţ al curţii bisericii. Stînd acolo, a înţeles cu mintea că zgura şi mizeria păcatelor ei au împiedicat-o să intre. Înţelegerea a coborît în inimă şi a început să plîngă şi să se vaite fără nici o ţintă. Apoi a observat o icoană a Maicii Domnului în curtea bisericii şi plîngerea ei s-a transformat în rugăciune. I-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că îşi va schimba viaţa. Aşa a reuşit să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a pleacat în pustia de dincolo de Iordan.
Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, în care nu toţi reuşeau să intre. Şi se pusese tocmai icoana Sfintei Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întîia biserică. Ea L-a încăput prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică. Dificil sau uşor, bunele hotărîri pot fi luate de mulţi. Dar cîţi trec de la intenţie la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul care o ucisese sufleteşte zi de zi pînă atunci. În pustie a avut de înfruntat în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de ispite din categoria păcatelor pe care le săvîrşise în viaţa ei anterioară. Aşa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le abandonează, aşa e chinuit şi cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. Maria a fost chinuită trupeşte şi sufleteşte ca orice dependent de păcat. Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard Shaw şi din romanul Prinţ şi cerşetor de Mark Twain nu are corespondenţă în realitate. Florăreasa devine o lady în cîteva luni, iar prinţul şi cerşEtorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel de istorii îi flatează poate pe unii, dar sînt imposibile. Tot aşa, e puţin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un mare risc să lăsăm grija mîntuirii pe ultima sută de metri. Şi nu ştim niciodată cînd va începe ultima sută… Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor desfrînării. Dar viaţa şi pocăinţa ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 30 de ani în pustie. De-a lungul lor, Maria a devenit o sfîntă. A căpătat puteri speciale, între care şi darul înainte-vederii. Darurile astea nu sînt nişte invenţii. În 1999, la Mînăstirea Sihăstria, a trecut la cele veşnice un mohan simplu, nu era preot, despre care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a şti dinainte ce avea să se întîmple, lucruri mari şi lucruri mărunte. Şi că mijlocea minuni cu rugăciunile sale. Înainte de mînăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani în închisoare. Aşa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai întîmpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert, chiar printre noi. Cu doi ani înainte de moarte, Sfînta a fost descoperită în pustie de un ieromonah. La insistenţa lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit cu smerenie şi căinţă întreaga ei viaţă şi i-a cerut ca peste un an să îi aducă Sfînta Împărtăşanie. După un an, ieromonahul – Cuviosul Zosima – i-a adus împărtăşania şi după încă un an tot el a găsit moaştele sfintei în deşert.
Sfînta Maria Egipteanca dovedeşte că orice păcătos are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinţei şi a sfinţeniei.
Oamenii sînt foarte diferiţi între ei şi nu sînt deloc egali. Minte, trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e nerealist şi e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea de a fi sincer cu tine însuţi, deci şi puterea de a fi sincer în faţa Lui. Trebuie să facem cu toţii ce a făcut Maria Egipteanca, căci trebuie să ne mîntuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat cum a făcut ea. Nu ne putem mîntui după tipar. Căci sîntem diferiţi, iar din viaţa ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci. Trebuie s-o facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau în alte păcate, poate mai mari decît cele dintîi.
Smerenia duce la înţelegerea păcatului mai întîi cu mintea, apoi la înţelegerea cu inima, adică la căinţă, iar acestea duc la pocăinţă.
Fără pocăinţa noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare pentru Taina Împărtăşaniei, ca să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos, care e Taina întîlnirii personale cu Dumnezeu. Cea care ne deschide uşa cuminecării este Taina Pocăinţei, nu simpla mărturisire a păcatului. Spovedania face parte din pocăinţă, dar pocăinţa e mai mult decît atît. De asta e mai potrivită denumirea Taina Pocăinţei decît Taina Spovedaniei, deşi înseamnă acelaşi lucru.

Pustia Iordanului

Pocăinţa începe cu întoarcerea în sine. Adică omul se dezmeticeşte din păcat şi îşi vine în fire. Iar venindu-şi în fire, omul vede în firea sa omenească ceva minunat. Smerit, dar cu bucurie, omul vede în firea sa cel mai valoros lucru pe care îl are: chipul lui Dumnezeu. Căci toţi sîntem făcuţi după chipul Lui. Trebuie numai să-l redescoperim în noi înşine, smeriţi şi cu căinţă. Iar cu descoprirea chipului lui Dumnezeu ne întoarcem la Însuşi Dumnezeu. Aceasta e taina: să ajungi prin pocăinţă de la păcat la Dumnezeu.
Cînd staţi sub epitrahilul preotului la spovedanie, staţi întru pocăinţă în faţa lui Dumnezeu. În acel moment, pocăindu-vă, opriţi timpul în loc şi rupeţi legăturile voastre cu lumea. Însă cu împlinirea pocăinţei voastre, curăţindu-vă, vă ridicaţi de sub epitrahil dezlegaţi de păcate. Iar cu asta însănătoşiţi lumea şi îi daţi un nou impuls. Dacă îngropaţi acest dar al pocăinţei şi îl faceţi uitat, nu vă veţi întîlni cu Dumnezeu. Dacă însă întrebuinţaţi darul pocăinţei cum se cuvine, dacă îl întrebuinţaţi cu extremismul duhovnicesc al Sfintei Maria, calea pe care veţi apuca nu va fi doar calea mîntuirii, ci va fi de-a dreptul calea sfinţeniei.
Căci absolut toţi, toţi pînă la unul, sînteţi chemaţi de Dumnezeu să fiţi sfinţii Lui! Amin.

Lucian D. Popescu

Sursa: Razvan Codrescu

„Nu găseşte cititorul imparţial că aceşti indivizi (comuniştii – n. n.) se feresc de Hristos ca dracul de tămâie şi de dangătul clopotelor de utrenie? Iată de ce regimul nostru nu se va împăca nicicând cu creştinismul! Comuniştii francezi promit în zadar contrariul.”
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.

Sursa: Cugetări

Delegata de Urbanism, din cadrul Primăriei Madrid, Pilar Martinez, este de părere că bisericile din capitală sunt insuficiente, motiv pentru care au fost scose la concurs public, cinci terenuri cu o suprafaţă totală de 6.220 de metri pătraţi.
Reprezentanţii Primăriei au anunţat scoaterea la concurs a terenului, în timpul unei întâlniri, la care au participat membrii ai bisericilor Ortodoxe Române, Ortodoxe Ruse, Evanghelică, Cristo Vive en Canillejas, Martorii lui Jehova, precum şi ai comunităţii evreieşti şi budiste. În total, în Madrid, există 232 de culturi religioase.

Sursa: Adevarul

Au fost adăugate albume noi de fotografii în secţiunea foto a blogului: viaţa parohială 2009, pelerinaj în grecia şi şcoala parohială.

“Sfântul Munte Athos – stat monahal” este titlul documentarului care a fost prezentat publicului într-un cinematograf din Paris.  Este vorba despre o călătorie de 55 minute în inima comunităţii de călugări, care a deschis porţile unor cameramani francezi, Yvon Bertorello şi Eddy Vicken. Acest documentar dă posibilitatea publicului francez să cunoască spiritualitatea zilnică a călugărilor, să admire arhitectura mănăstirilor, frumuseţea mediului înconjurător, dar şi să călătorească spre rădăcinile creştinismului, ale spiritului şi culturii europene. La prima proiecţie au fost prezenţi atât diplomaţi greci, cât şi francezi, dar şi mulţi ziarişti.

Sursa: Basilica

În ziua de marţi, 31 martie 2009, a avut loc la sediul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale de la Paris-Limours, sesiunea de lucru a Sinodului Mitropolitan prezidată de către Înaltpreasfinţitul Iosif. Au mai participat: Preasfinţitul Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Preasfinţitul Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei şi Preasfinţitul Marc Nemţeanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române al Europei Occidentale.
Din cele discutate în şedinţa de lucru a Sinodului Mitropolitan, menţionăm:
1.Vizita Preafericitului Părinte \Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Franţa, în luna iulie a acestui an.
2.Al doilea Pelerinaj organizat de Mitropolie la moaştele Sfântului Ioan Casian de la Marsilia, 9-10 mai 2009.
3.Înfiinţarea mănăstirii „Sfinţii Tămăduitori fără de arginţi Cosma şi Damian” de la Montecorvino-Rovella (Provincia de Salerno, Italia), cu statut de mânăstire de călugari.
4.Relaţiile cu ierarhii ortodocşi din celelalte jurisdicţii canonice.
5.Pastorala familiilor de emigranţi care şi-au lăsat copiii în România, celor separate prin emigrarea unuia dintre soţi. Începerea la nivelul Mitropoliei, în Duminica Floriilor, a programului pastoral „SALVAŢI FAMILIA!” pentru sensibilizarea familiilor aflate in aceste situaţii.
6.Revista Apostolia – dinamizarea comunicării evenimentelor din cadrul eparhiilor din cuprinsul Mitropoliei.

Sursa: Basilica

Românii din văile Dunării Morava şi Timoc au primit cu tristeţe, miercuri, decizia Ministerului Cultelor al Republicii Serbia de a sista recunoaşterea Protopopiatului Ortodox Român al Daciei Ripensis, cu sediul în localitatea Malainiţa, unde după 170 de ani s-a construit prima biserică în care slujbele se săvârşesc în limba română.
Protopopul Boian Alexandrovici a declarat pentru AGERPRES că justificările aduse de Ministerul Cultelor al Republicii Serbia, de a nu permite înscrierea Protopopiatului Ortodox Român din Serbia de Nord-Est în Registrul bisericilor şi comunităţilor religioase din Serbia, constituie încă un atentat la identitatea spirituală a celor peste 300.000 de români care trăiesc în cele 154 sate româneşti şi alte 48 localităţi cu populaţie mixtă.
„Am solicitat în data de 27 ianuarie 2009 înscrierea legală a protopopiatului în speranţa că, după ce vor fi finalizate demersurile de către autorităţi, va lua sfârşit calvarul românilor ortodocşi, aceştia vor avea dreptul să asculte Sfânta Liturghie şi să se roage în limba strămoşilor. Din păcate, iată, obstacolele şi presiunile în Timocul istoric nu au luat sfârşit şi suntem în continuare şicanaţi”, a precizat Alexandrovici.
În opinia acestuia, Ministerul Cultelor din Serbia continuă să falsifice datele problemei susţinând că sistează procesul de înscriere Bisericii Ortodoxe Române din Timoc în Registrul bisericilor şi comunităţilor religioase din Serbia de teama de a nu provoca un conflict între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Sârbă, lucru grav fiindcă se ignoră că cele două biserici surori au o comisie mixtă la ale căror şedinţe ultima refuză să participe.
„În multe localităţi din Timoc şi din alte regiuni în care trăiesc românii există multe alte biserici care nu au nici o legătură cu ortodoxia. Acestea au aprobarea să funcţioneze pentru diverse minorităţi creştine, românii nu. În decizia prin care mi se comunică refuzul de a fi înscrişi în respectivul registru se arată că bisericile şi organizaţiile religioase au dreptul să-şi rânduiască şi conducă independent activităţile interne şi publice şi că statul nu poate împiedica aplicarea regulilor autonome ale bisericilor, dar acestea nu sunt valabile şi pentru Biserica Ortodoxă Română din Timoc”, a afirmat Părintele Boian Alexandrovici.
În acelaşi context, Protopopul Boian Alexandrovici a mai arătat că responsabilii de la Ministerul Cultelor al Republicii Serbia pun la îndoială statutul său de prim preot din Timoc, care a înălţat în 2005 biserica românească cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Malainiţa şi chiar arată motivul pentru care tergiversează recunoaşterea jurisprudenţei şi autorităţii Bisericii Ortodoxe Române în acest spaţiu, precizând că „Bojan Aleksandrovic este individul care a fost caterisit prin Decizia Tribunalului Bisericesc al Eparhiei timocene nr. 66/zap.1, ratificat prin Adjudecarea Marelui Tribunal al Bisericii Ortodoxe Sârbe nr. 29/08 şi care este obligatorie pentru toate bisericile ortodoxe”.
„Din păcate ministerul evită să spună lucrurilor pe nume. Într-o altă adresă, care nu a fost dată publicităţii, acesta a arătat clar cauza pentru care Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis nu va fi recunoscut: În ultimii zece ani se exercită o influenţă sporită din România, atât din zona cercurilor bisericeşti, cât şi din partea reprezentanţilor statului român şi al Ambasadei României, asupra vieţii religioase a românilor din ţară; influenţa la care facem referire are drept scop ridicarea Vicariatului Bisericii Ortodoxe Sârbe din Banat la rang de Episcopie, acestea făcându-se cu scopul ca vlahii (sic!) din Valea Timocului să se poată integra în cadrul minorităţii române din ţara noastră (Serbia-n.r.)”, a spus Părintele Boian Alexandrovici.
Potrivit Protoiereului Boian Alexandrovici, responsabilii de la Ministerul Culturii din Republica Serbia, prin hotărârea luată, nu fac altceva decât să urmeze „indicaţiile” Episcopului sârb Iustin al Timocului, punând astfel în pericol identitatea românească de aici, aşa cum este ea asumată de românii din Valea Timocului, dar şi ceea ce înseamnă biserica ortodoxă, credinţa strămoşească exprimată în limba română.

Sursa: Basilica

“UE trebuie sa se implice, pentru ca acest subiect afecteaza vietile seculare ale majoritatii cetatenilor”

Anul trecut, Pastele a cazut asa de devreme (23 Martie) incit a provocat un neajuns major celor mai multi dintre noi. Asa cum parintii care au copii scolari isi amintesc, abia de intorsesera cei mici din vacanta de Craciun cind era deja vremea unei noi vacante. Si chiar au inceput vacanta de Paste inainte de ziua Sf. Patrick.
In acest an, Pastele cade pe 12 aprilie. Peste doi ani, o sa cada in 24 aprilie. Asta marcheaza o diferenta de 32 de zile intr-un interval de patru ani. E diferenta dintre a sarbatori Pastele inainte ca iarna sa se fi incheiat cu adevarat si de a o face cind primavara s-a instalat de-a binelea.
Asta e o problema mare pentru industria turismului si clientii acesteia – inseamna ca in fiecare an au de vindut un produs diferit, iar in fiecare an periada de vara timpurie de dupa Paste incepe la date diferite.
Majoritatea oamenilor considera ca serbarea Pastelui ca o sarbatoare cu data mobila e un neajuns, insa presupun ca e un motiv profund, religios, pentru a aseza data Pastelui asa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricarei schimbari.
De fapt, nimic nu ar putea fi mai departe de adevar. Acum mai bine de 40 de ani, al doilea Conciliu al Vaticanului a aratat lamurit asta cind a declarat ca nu are nici o obiectie impotriva unui Paste cu data fixa. Putin peste un deceniu mai tirziu, in 1975, papa de atunci, Paul al VI-lea, a mers pina acolo incit a si propus o data anume – a doua duminica din Aprilie.
Si atunci de ce nu s-a intimplat nimic? Majoritatea membrilor din Consiliul Mondial al Bisericilor erau pregatite sa accepte, cu o singura si flagranta exceptie. Bisericile Ortodoxe refuzau sa accepte o propunere care ar fi putut crea impresia ca sint conduse de Roma – nimic surprinzator, cita vreme acestea se definesc mai cu seama prin independenta lor fata de Roma.
In acelasi timp, totusi, au lasat sa se inteleaga limpede ca nu ar avea nici ele vreo obiectie fata de o data fixa pentru Paste – cita vreme nu presupune o propunere a Bisericii din Roma.
Si astfel chestiunea a lincezit vreme de peste 30 de ani – o sugestie foarte sensibila care intruneste un acord larg, insa nu are inca un conducator acceptabil pentru toate interesele religioase.
Cine va umple acest gol?
Sint de parere ca Uniunea Europeana este organismul ideal pentru a prelua aceasta idee si a o duce mai departe. UE si-ar putea justifica implicarea pentru ca acest subiect nu este doar unul religios, ci afecteaza vietile seculare ale majoritatii cetatenilor si este o bariera pentru eficienta celor mai multe business-uri.
Nu doar atit, ci UE are o magnifica experienta in standardizarea unor chestiuni elementare ca acestea, cu un beneficiu sporit pentru toti.

A adus la aceleasi date de inceput si de sfirsit a perioadei in care fuctioneaza ora de vara in intreaga Europa;
A convins toate tarile europene sa foloseasca acelasi prefix international (00) pentru apelurile telefonice internationale;
A creat si implementat tehnologia GSM a telefoanelor mobile, folosita pretutindeni in Europa, dar si in largi portiuni din restul lumii;
A reusit sa inlature controlul pasapoartelor aproape peste tot in Europa (desi, in mod regretabil, Marea Britanie si Irlanda inca pastreaza distanta fata de acest mare pas inainte).

Prin asumarea obiectivului de a stabili o data fixa pentru Paste, UE ar face un pas foarte popular – si astfel ar putea si sa isi imbunatateasca felul in care este perceputa de europeni. Hai s-o facem!

Feargal Quinn este un membru independent al Senatului, Seanad Éireann

Vezi articolul din Irish Times, in engleza aici. Adaptarea: Gh.V.

Gheorghe Vanau

Sursa: crucea.ro

Reprezentanţii Bisericii Catolice din Spania sunt cei mai intoleranţi cu homosexualii, din Uniunea Europeană.

Potrivit Agenţiei Drepturilor Fundamentale (FRA) din cadrul Uniunii Europeane, cazurile de homofobie au cresut îngrijorător. Potrivit directorului agenţiei, Morten Kjaerum, situaţia a fost provocată de faptul că numeroase persoane publice au făcut declaraţii care instigă la ură împotriva homosexualilor.
El a dat ca exemplu Spania, unde preoţii catolici au particpat la marşuri de protest împotriva căsătoriilor gay. „Reprezentanţii bisericii participă la dezbateri publice şi meetinguri împotriva drepturilor pe care le au homosexualii şi îşi arată deschis intoleranţa faţă de această minoritate şi incită la ură”, a declarat Kjaerum.
Directorul a cerut oamenilor politici din toate ţările membre ale Uniunii Europene să ia de urgenţă măsuri, pentru soluţionarea cazurilor de homofobie. Din acest motiv, Ministerul de Egalitate din Spania va elabora un proiecte de lege împotriva discriminării homosexualilor.

Sursa: Adevarul

Proiectul de modificare a legii avortului din Spania a atras numeroase proteste din partea Bisericii Catolice și a ong-urilor care militează pentru dreptul la viată.

Aproximativ 10.000 de persoane au participat duminica la o manifestație împotriva reformei legii avortului din Spania. Campania împotriva întreruperilor de sarcină a fost inițiată de preoții Bisericii Catolice și de trei ong-uri, care susțin că apără dreptul la viață.

Manifestanții s-au reunit, la ora 12.00, în fața Ministerului de Egalitate din Madrid, au parcurs strada Alcala și Paseo del Prado și s-au oprit în Piața Neptun. Protestatarii, majoritatea bărbați îmbrăcați în haine de culoare roșie, au scandat lozinci de tipul “viață da, avort nu” și “avort, asasinat”. Persoanele prezente la marș au protestat mai mult împotriva întreruperilor de sarcină în general, decât împotriva modificării legii avortului. Potrivit reprezentanților Bisericii Catolice, la miting au participat 500.000 de persoane. Polițiștii susțin că numărul manifestanților nu a depășit 10.000.

Mișcări asemănătoare au avut loc și în Toledo și Valladolid. Potrivit polițiștilor, la marșul din Toledo au participat în jur de 300 de persoane, iar la cel din Valladolid aproximativ 400.

Guvernul Spaniei a aprobat, săptămâna trecută, un proiect privind modificarea legii avortului. În prezent, întreruperea de sarcină este permisă doar dacă sănătatea mamei sau a fătului sunt în pericol. Avorturile se practică numai în primele două luni de sarcină.

Potrivit proiectului de modificare a legii, femeile pot avorta în primele 12 săptămâni de sarcină, iar tinerele cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, pot renunța la sarcinile nedorite, fără să fie necesar acordul părinţilor. De asemenea, până în cea de-a 22-a săptămână de sarcină, avortul nu este considerat un delict, dacă viaţa mamei sau a fătului sunt în pericol.

Sursa: Adevarul