SEMINŢE DUHOVNICEŞTI
UN CAIET AL PĂRINTELUI ARSENIE
EDITAT DE “LUMEA CREDINŢEI”

Caietul păstrat cu evlavie timp de şase decenii şi încredinţat spre publicare Editurii Revistei “Lumea Credinţei” de către Maica Celestina de la Prislop, portretizată pe scurt în cuvîntul înainte semnat de publicistul George Crasnean, cuprinde cuvinte ale Părintelui Arsenie (Zian) Boca (1910-1989) dinspre sfîrşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Multe dintre ele se regăsesc, ca atare sau dezvoltate de autor în anii următori, şi în alte volume apărute relativ recent, mai ales în Cărarea Împărăţiei şi în Cuvinte vii. Cele mai multe sînt variante prime sau intermediare ale unor texte devenite exponenţiale pentru gîndirea şi trăirea duhovnicească a Părintelui Arsenie. Caietul ne poate ajuta, nu o dată, să vedem mai bine calea seminţei către rodul împlinit: de aceea şi poartă titlul editorial Seminţe duhovniceşti. Cei mai puţin dedaţi cu tomurile masive pot ajunge la esenţa învăţăturii şi experienţei arseniene şi pe această cale mai modestă şi mai accesibilă, pe care editorii s-au străduit s-o netezească profesional, diortosind cu atenţie textul şi complinindu-l discret cu utile paranteze editoriale.
Cît de vii şi de actuale rămîn meditaţiile şi sfaturile Părintelui Arsenie – primenitorul harismatic al vieţii monahale româneşti din secolul XX, numit de evlavia populară şi “sfîntul Ardealului” – va putea aprecia fiecare cititor în parte. Fie ca aceste „seminţe” să fie aducătoare de rod înnoit în cît mai multe suflete, spre unitatea în Duh a Ortodoxiei româneşti şi spre dreapta cinstire a celui pe care îl aşteptăm cît mai curînd în sinaxarele noastre, alături de alţi vajnici mărturisitori ai dreptei credinţe din greu încercatul secol XX.
Cartea poate fi procurată – inclusiv pe cale poştală – prin Societatea de Difuzare “Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084), iar în Bucureşti mai ales de la Librăria Sophía (str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) – cea mai dotată librărie teologică din ţară. (R. C.)

De la Părintele Arsenie cetire…

DESPRE

ÎNGUSTIMI ŞI SECTARISM

E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală, sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine.
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.
În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.
Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
Filip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.
Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.
Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.
Amin!

Biserica de piatră a Mănăstirii Prislop

DOUĂ PISCURI DUHOVNICEŞTI

Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu. Nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră. Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti. Întruchipînd realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărînd vremurile în Hristos şi punînd temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale „omului recent”. Cu toate acestea, ei sînt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendînd uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii…

La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Sus, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăţie”), “sfîntul Ardealului”, marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui “secol nebun”.
După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc… Unii din­tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.
Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîm­băta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brîncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfîntul Munte şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dum­nezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.
Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Secu­rităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov­nic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ul­ti­­ma parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989[1], în vîrstă de 79 de ani).
Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Că­ra­rea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dum­nezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.
Din păcate, în contextul libertăţii postcomuniste, la împlinirea a 10 şi a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 80 sau a 90 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult anul acesta, cînd se împlinesc două decenii de la moarte, şi anul viitor, cînd e centenarul naşterii sale.
Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea ve­chiu­lui regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă româneas­că, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.
Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc: „Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mă­năs­tirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului… Stăteam în faţa acestei icoane şi o pre­zentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie…”

Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus

Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina “rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării”[2], marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună “cu gîndul şi lipită de respiraţie”: “între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare.
După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: “iubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului Tămăduirii”, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi.
Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”.
Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu “tinereţea fără bătrîneţe” a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta (azi sînt aproape 30 de titluri), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura[3], ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor[4], găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic.

Cer îngăduinţa de a-mi exprima şi aici, într-o notă mai personală, nemîngîierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia… iar apoi… „timpul n-a mai avut răbdare”…) Citind însă cărţile sau luînd parte cu smerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sîmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, adînca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor ’80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten făgărăşean Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sîmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte nemijlocit pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atîta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfîntul Ioan al Crucii şi Sfînta Teresa de Ávila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească (şi exagerată) încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc (ceea ce n-am reuşit decît în parte şi abia mult mai tîrziu[5]). Iar cîţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sîmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem!
Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi[6].
Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc!
Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Zestrea lor duhovnicească, pusă generos la îndemîna tuturor celor rîvnitori întru desăvîrşire, este mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus.

Răzvan CODRESCU

Prislop: curcubeu la mormîntul Părintelui Arsenie

[1] Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat decenii de-a rîndul un adevărat sfînt în viaţă)!
[2] Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească Rugăciunea isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui Iisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de toată vremea”.
[3] Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învăţătura Părintelui Arsenie (ce se întîlneşte în multe privinţe şi cu cea a monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armo­nie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”.
[4] Tînărul teolog Mihail George Neamţu îl califica inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de bucurie”, care ştie să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, să rîdă paideic şi exorcizator, cu acel “rîs al patriarhilor” despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte întreagă, încă insuficient înţeleasă şi preţuită la noi de o anume mentalitate mohorîtă, cuibărită uneori şi pe la case foarte mari…).
[5] Cf. San Juan de la Cruz/Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
[6] Şi cu atît mai mare este părerea mea de rău că mulţi ani mai tîrziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mîhnesc pe Părintele cu o nefericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să mă (re)întîlnesc altfel cu marele înduhovnicit… Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, chiar dacă eu însumi n-am să mă iert niciodată.

Sursa: Razvan Codrescu

Întrucât stareţul mănăstirii, Episcopul Vicar Teodosije de Lipljan, participa la o Adunare obisnuita a Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, înaltul oaspete a fost întâmpinat de către adjunctul acestuia, Părinte Sava Janjic cu fraţii din mânăstire.

După ce a stat în Biserică, la lumina lumânărilor, vice-preşedintele US a mai rămas ceva timp alături de călugări, pentru a sta de vorbă cu aceştia. Părintele Sava l-a informat pe Joseph Biden, despre viaţa de mânăstire şi despre situaţia în care trăiesc sârbii din Kosovo şi Metohia. Acesta a accentuat, în special, necesitatea protejării drepturilor omului şi a proprietăţii, conservarea patrimoniului spiritual şi cultural în aceste teritorii, precum şi necesitatea întoarcerii persoanelor strămutate.

Dl. Biden a mai vizitat Mănăstirea Visoki Dechani şi ca senator, în 2001.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Musulmanii care trăiesc în 14 ţări ale Uniunii Europene spun că se simt discriminaţi, nu din cauza religiei lor ci, mai degrabă, din cauza etniei lor, conform unui studiu al Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale (FRA), publicat astazi, joi 28 mai 2009.

FRA publică concluziile sale asupra unui studiu, cu privire la discriminare, la crimele rasiste vizând imigranţii şi minorităţile etnice (UE MIDIS) efectuat pe un eşantion de 28.500 de persoane, în anul 2008

Partea referitoare la musulmani, din UE MIDIS, a fost realizată între 28 aprilie şi 5 noiembrie 2008.

“Rezultatele obtinute din intervievarea musulmanilor, au arătat că ei sunt supuşi unor discriminări şi victimizări la fel de mari ca oricare alte grupări minoritare studiate”, potrivit unui comunicat de presă.

Acestia “cred că religia lor nu este motivul principal al discriminării cu care se confruntă. Rezultatele arată, in plus, că nu contează comportamentul religios sau tradiţional în creşterea probabilităţii discriminării”, continuă FRA.

“În medie, un musulman intervievat, din trei (34% dintre bărbaţi, 26% dintre femei) au raportat că au fost discriminaţi în ultimele 12 luni”, conform studiului.

Doar 10% dintre ei consideră că discriminarea a fost cauzată de religia lor, faţă de 32% care cred că de vină este etnia, restul găsind de cuviinţă că vinovată este combinaţia acestor factori.

Eşantionul cuprinde 14 state membre: Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Germania, Finlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Malta, Slovenia, Spania, Suedia şi Ţările de Jos.

24% dintre musulmanii intervievaţi s-au născut într-o ţară europeană în care şi trăiesc, iar 52% trăiesc in Europa de peste zece ani

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Cardinalul Antonio Cañizares a provocat furia guvernului spaniol, prin faptul că a sugerat că avortul este un rău cu mult mai mare decât abuzurile sexuale din instituţiile conduse de ordinele catolice.

Episcopul Cañizares, numit în decembrie, de către Vatican, prefect al Congregaţiei pentru cult divin şi disciplină sacramentală, a declarat ieri:
“Ceea ce s-a întâmplat în câteva colegii nu poate fi comparabil cu milioanele de vieţi distruse de avort”.

Aceste cuvinte, preluate de intreaga mass-media locala, astăzi, vineri 29 mai 2009, au provocat mânia guvernului socialist, care recent a aprobat un proiect pentru legea liberalizării avorturilor, până când sarcina ajunge la 14 săptămâni.

“Acest lucru este grav şi iresponsabil; cum să compari abuzul sexual asupra minorilor cu avortul?”, a răspuns ministrul sănătăţii publice şi al Politicii Sociale, Trinidad Jimenez.

“Vorbim despre subiecte complet diferite. Abuzurile sexuale sunt, în mod frecvent, comise împotriva minorilor, împotriva voinţei lor, viaţa lor fiind afectată într-un mod teribil”, a adăugat acesta.

Biserica Catolică se opune ferm proiectului de lege al lui José Luis Rodríguez Zapatero, privind avortul, în mod identic cu modul în care s-a opus în trecut, în urmă cu câţiva ani, faţă de aprobarea căsătoriei gay.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Secretarul Patriarhiei de la Moscova, pe probleme ecumenice, afirmă că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică din Rusia avansează, şi că acesta este un pas important in evanghelizarea lumii.

Într-o adresare ce a avut loc la Universitatea din Navarra, Spania, pr. Vijanov Igor a declarat că cele două Biserici “par să se înţeleagă reciproc mai bine acum, decât înainte.”

În conferinţa susţinută de acesta, cu titlul “Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică: situaţia actuală”, preotul a remarcat semnele de colaborare dintre biserici”.

Părintele a atras atenţia asupra unei responsabilităţi comune a ortodocşilor şi catolicilor la “reînnoirea rădăcinilor creştine ale Europei” şi la predicarea mesajului lui Hristos în lume.

El a prezentat provocările legate de Biserica Ortodoxă, în sarcina sa de evanghelizare, în faţa istoriei ruseşti însemnată de ateism.

Cu toate acestea, pr. Vijanov a precizat “că oamenii din Rusia nu şi-au pierdut credinţa”, cu toate că regimul comunist a încercat să-i ţină departe.

„În timpul epocii comuniste”, credinţa a fost ascunsă, nu ucisă şi, după schimbările din ţara noastră, majoritatea a revenit la credinţă.”

“Acum, principala provocare este de a ajuta oamenii să-şi aprofundeze această credinţă, deci pare a fi un proiect în care un “mare viitor” îl va avea colaborarea cu Biserica Catolică”, adaugă preotul.

sursa: Lacasuri ortodoxe

Fostul ministru rus al sănătăţii a fost hirotonit preot: acesta slujeşte în Biserica Sfântul Nicolae din cadrul Institutului Naţional de Medicină şi Chirurgie Pirogov.

Şevcenko, în prezent, părintele Gheorghii, a devenit preot, cu aproximativ o lună în urmă. “Am primit o diploma de seminar, după un studiu de doi ani”, a declarat acesta catre Life.ru.

Pe data de 5 iulie 1999, unul dintre cei mai buni chirurgi cardiologi, Şevcenko, a fost numit Ministru al Sănătăţii.

Părintele Gheorghii s-a născut la 7 aprilie 1947, în Iakutsk. În 1974, a absolvit la Kirov, Academia Medicală Militară şi a lucrat ca chirurg în armată. În 1980, a devenit membru al Academiei. Acesta a fost profesor de spital în chirurgie şi şef de secţie cardio-vasculară. Pe aprilie 1992, a fost numit şef al Academiei Medicale Militare. De asemenea, a lucrat ca şef al secţiei de chirurgie din Sankt-Petersburg şi regiunea Leningrad.

A fost consilier de cercetare in 17 doctorate şi 32 de teze de masterat. A publicat peste 360 de lucrări didactice şi de cercetare.

Şevcenko este premiat cu Ordinul pentru Vindecare şi Milostenie.

Părintele Gheorhii şi-a început cariera ministerială cerându-i Patriarhului Alexei al II-lea să sfinţească clădirea cu birouri, a Ministerului Sănătăţii.

sursa: Lacasuri ortodoxe

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a admis, luni, recursul formulat de Asociaţia Pro-vita Filiala Bucureşti împotriva hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) nr. 323/2006. Prin respectivul act, Ministerului Educaţiei (MEC) i se “recomanda” elaborarea unui set de norme care să elimine practic simbolurile religioase din unităţile publice de învăţământ din România.

Părţile în acest proces au fost: Asociaţia Pro-vita Filiala Bucureşti – reclamant; CNCD – pârât şi Asociaţia “Solidaritatea Pentru Libertatea de Conştiinţă” – intervenient în favoarea paratului.

Instanţa supremă îşi confirmă astfel decizia anterioară, nr. 2393/11.06.2008, prin care hotărârea CNCD a fost anulată, la solicitarea Ministerului Educaţiei, în urma unui alt proces în care Asociaţia Pro-vita Filiala Bucureşti a fost, de asemenea, parte, în calitate de intervenient.

Decizia de luni a ÎCCJ este definitivă şi opozabilă erga omnes, adică tuturor.

Hotărârea CNCD acum anulată fusese emisă la solicitarea profesorului şi părintelui Emil Moise, totodată preşedinte al Asociaţiei ateiste “Solidaritatea Pentru Libertatea de Conştiinţă”. Acesta reclamase Consiliului că prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice din România ar constitui “discriminare” la adresa persoanelor atee, agnostice şi de altă credinţă. Solicitarea a fost susţinută de o serie de asociaţii civice.

În răspuns, s-a format “Coaliţia pentru respectarea Sentimentului Religios”, grupare fără personalitate juridică la care au aderat sute de organizaţii civice şi mii de cetăţeni, în scopul apărării prezenţei simbolurilor de credinţă în spaţiile publice, în general.

“Coaliţia pentru respectarea Sentimentului Religios” face următoarea

DECLARAŢIE DE PRESĂ

- Salutăm re-confirmarea de către instanţa supremă a anulării definitive a unui act administrativ abuziv şi partizan. Considerăm că astfel este apărat dreptul constituţional al cetăţenilor la exercitarea libertăţii religioase dobândite în decembrie 1989.

- Repetăm că nu ne-am pronunţat niciodată pentru obligativitatea prezenţei vreunui simbol religios în vreo instituţie de învăţământ din România, ci am apreciat că fiind pe deplin democratic să se lase decizia privind prezenţa sau absenţa acestora în seama comunităţilor locale, şcolilor, comitetelor de părinţi, elevilor şi studenţilor, ca actori şi beneficiari principali ai procesului de învăţământ.

- Dimpotrivă, solicitarea de eliminare samavolnică a lor a fost o dovadă de intoleranţă, de lipsă de respect faţă de valorile majorităţii din partea unei minorităţi anti-religioase cu idei fixe, iar aplicarea ei ar fi creat tensiuni şi învrăjbire, în dauna calităţii procesului de învăţământ.

- Acuzăm Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că s-a constituit într-o instanţă paralelă, acţionând abuziv, în partizanat cu grupări agitatorii care se auto-denumesc “reprezentante ale societăţii civile” dar care sunt de fapt tributare unor interese financiare şi ideologice total străine de poporul român. Printre acestea se numără şi organizaţiile care au susţinut activ acţiunea anti-simboluri religioase, cum ar fi: Asociaţia “Solidaritatea Pentru Libertatea de Conştiinţă”, Asociaţia aşa-ziselor minorităţi sexuale “Accept”, Asociaţia Pro-democraţia, Centrul de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, Asociaţia HydePark, Centrul Educaţia 2000+, Liga ProEuropa, dar şi politicieni ca Renate Weber, care acum cerşeşte, pe listele PNL, votul românilor pentru un mandat în Parlamentul European.

- Întrucât acest sinistru atac anti-românesc ne aminteşte de scoaterea forţată a tuturor simbolurilor religioase din şcoli în 1948, la instalarea regimului terorist bolşevic, dedicăm eforturile noastre memoriei celor care au suferit moarte martirică în lupta cu ateismul comunist, din 1944 şi până în 1989.

27 mai 2009

pentru “Coalitia pentru respectarea Sentimentului Religios”
Bogdan Ioan Stanciu, preşedinte, Asociaţia Provita Bucureşti
Victor Alexandru Roncea, preşedinte, Asociaţia Civic Media
www.salvati-icoanele.info

Dubla masura, deja un standard in “tarile civilizate”

In timp ce pecinginea distrugerii organizate a credintei prin “educatia sexuala” si propaganda homosexualitatii pare a nu mai putea fi oprita, apar tot mai multe cazuri de crestini persecutati pentru credinta lor.

Altermedia a relatat in nenumarate randuri despre crestini siliti sa apeleze la justitie dupa ce au fost suspendati sau concediati din cauza credintei lor, care ii impiedica sa fie suficient de “toleranti” sau ale carei simboluri, chiar atunci cand sunt foarte discrete, deranjeaza vederea unor persoane altfel foarte tolerante si intelegatoare cu alte “orientari”.

Din editia de ieri a Mail Online aflam ca o asistenta din Marea Britanie isi risca locul de munca pentru ca poarta la gat o cruce de un centimetru, chiar daca nu la vedere. Helen Slatter, de 43 de ani, a fost somata in scris sa renunte la simbolul credintei sale, purtat la gat oferindu-i-se alternativa sa il poarte… in buzunar.

Solicitata sa dea explicatii, conducerea spitalului serveste, ca de fiecare data, o explicatie “europeana”: problema nu este religia femeii, ci lipsa de conformare cu uniforma spitalului. In unitatea medicala este limitat numarul de bijuterii pe care angajatii il pot purta, pentru a preveni infectiile (?!). Astfel, angajatii trebuie sa poarta maneci scurte si sa renunte la ceasuri si bijuterii cand intra in contact cu pacientii.

D-na Slatter afirma ca “este vorba de un simbol al credintei mele” atragand atentia ca unele femei musulmane angajate in spital poarta batice. “Crucea inseamna foarte mult pentru mine. Mi s-a spus ca o pot tine in buzunar, dar nu e acelasi lucru. Credinta este importanta pentru mine”, a declarat asistenta, pentru sursa citata.

Helen Slatter mai spune ca probabil a fost reclamata de colegi dupa ce acestia i-ar fi vazut lantul iesit in mod accidental de sub gulerul uniformei.

Dupa primirea somatiei de concediere, asistenta si-a luat concediu medical.

Sursa: Altermedia

Din volumul “Singuri în faţa libertăţii”,
în curs de apariţie la Editura Cathisma
[...] Esenţială mi se pare pentru viaţa în Biserică, pentru viaţa duhovnicească, legătura de început pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pămînt să facă un Legămînt cu neamul omenesc, un Nou Legămînt, un Legămînt al harului, un Legămînt pecetluit prin scump sîngele Său. Ne invită pe toţi să răspundem chemării Lui: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! Întreaga Evanghelie este o invitaţie pe care Hristos o face neamului omenesc şi, totodată, o lămurire a felului în care noi putem răspunde acestei invitaţii.

Care este începutul intrării noastre în Biserică? Începutul este pocăinţa. Acestea sînt primele cuvinte cu care Şi-a început Hristos predica, aceasta este prima chemare a Sfîntului Proroc şi Înaintemergător Ioan: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!

Pocăinţa este un proces foarte complex, care cuprinde şi marchează întreaga noastră viaţă. Pocăinţa nu este un act, pocăinţa este o mişcare neîntreruptă, o smucire a inimii din mlaştina păcatului şi a indiferenţei, pentru a se îndrepta către Dumnezeu, către Ziditorul său.

Aşadar a răspunde chemării lui Hristos, a fi atins de cuvintele Lui sfinte înseamnă a tresări din amorţeala de care sîntem cuprinşi cu toţii pentru a înţelege că sîntem bolnavi, că sîntem muritori, că nu sîntem ceea ce am putea şi ar trebui să fim. Înseamnă să înţelegem că toate sînt deşertăciune – nu pentru că nu ar fi frumoase, nu pentru că nu ar fi adînci şi cuprinzătoare, ci pentru că, aşa cum le vedem noi şi cum le trăim în această viaţă pămîntească, ele nu pot rămîne veşnice, ele vor dispărea. Şi, din această cauză, înţeleptul Solomon le numeşte deşertăciune. Deşertăciune nu sînt doar bogăţiile materiale, deşertăciune nu este doar slava lumii, ci deşertăciune sînt toate gîndurile şi aspiraţiile noastre cele mai de taină, toate îndrăgostirile noastre, toate uimirile noastre omeneşti, pentru că ele, într-o bună zi, dispar.

Aşadar aici este începutul pocăinţei, în această tresărire, că, iată, toate sînt deşertăciune dacă nu ne vom îndrepta către Ziditorul nostru.

Acelaşi înţelept Solomon ne îndeamnă: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele despre care vei zice: nu mi găsesc nici o plăcere în ele”. În clipa în care această tresărire s-a produs, sufletul nu-şi mai află odihna. El înţelege că toate cîte le are nu sînt îndestulătoare. Nu-l mai satură nimic şi atunci el caută, caută locul odihnei sale, caută frumuseţea şi bunătatea şi veşnicia pierdute, pe care, prin această atingere a harului, începe să le intuiască şi după care începe să înseteze. Şi unde altundeva se află toate acestea dacă nu în Dumnezeu, dacă nu în Biserică?

Şi iată că omul vine în faţa bisericii, păşeşte pragul casei lui Dumnezeu. Pe cine găseşte el acolo? Găseşte un preot, un om ca şi el, căruia trebuie să-i descopere întreaga sa viaţă, întreaga sa frămîntare, întreaga sa durere şi dorul său de care este sfîşiat.

Intrarea în Biserică se face prin Spovedanie, prin mărturisire, mărturisire pe care o facem unui om ca şi noi, dar unui om pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră, pe care l-a uns cu harul Său şi căruia i-a dat, i-a încredinţat această putere, de necuprins cu mintea, de a ierta fărădelegile noastre, de a le dezlega şi de a ne repune în legătură cu Hristos.

De ce trebuie să facem această mărturisire? De ce, mă rog, Dumnezeu are nevoie să audă din gura noastră viaţa noastră? Spun viaţa noastră, nu păcatele noastre, pentru că Spovedania nu este o simplă contabilizare şi enumerare a faptelor rele pe care le facem, ci o descoperire a sufletului nostru în complexitatea sa, în cele rele, dar şi în aspiraţiile noastre de taină, care, desigur, nu sînt întotdeauna lipsite şi de frumuseţe.

Venim în faţa lui Dumnezeu şi ne descoperim pe noi înşine pentru că astfel răspundem lui Hristos, Care S-a pogorît din cer pentru a Se face cunoscut şi descoperit nouă. Hristos a zis ucenicilor Săi: “Iată, v-am numit pe voi prieteni, pentru că cele pe care le-am aflat de la Tatăl Meu vi le-am descoperit vouă… V-am făcut vouă cunoscut numele Lui”.

Aşadar, mai înainte de a ne descoperi noi lui Dumnezeu, de a ne mărturisi Lui, Însuşi Dumnezeu vine şi Se mărturiseşte nouă, ni Se descoperă nouă. Zice: „Iată, toate vi le am spus vouă, vi le am descoperit”. De ce? Pentru că aşa este dragostea.

Cînd iubim, vrem să ştim totul despre cel pe care îl iubim şi ne descoperim şi pe noi în întregime lui. Voim să ne descoperim, să ne mărturisim celui iubit. Din această cauză Samson a putut fi prins în mreje, pentru că s-a mărturisit Dalilei. Ne mărturisim celor pe care îi iubim. Venim la Dumnezeu să ne descoperim pe noi înşine ca răspuns la descoperirea Sa nouă.

Şi ce avem de spus noi lui Dumnezeu? Putem noi spune ca şi Hristos: „Eu sînt Viaţa, Eu sînt Calea, Eu sînt Adevărul, Eu sînt Lumina”? Nu putem. Pentru că am fi mincinoşi. „Nu, Doamne, Tu eşti Adevărul, dar eu m-am îndepărtat de la Adevăr, Tu eşti Lumina, dar eu m-am întunecat, Tu eşti Calea, dar eu am rătăcit. Primeşte-mă şi fă-mă înapoi aşa cum m-ai gîndit Tu, aşa cum am fost la Tine înainte de cădere!”

Toate acestea, desigur, fiecare dintre noi le poate spune lui Dumnezeu în toată vremea, în inima sa, în cămăruţa sa. Dar iată că este foarte important, şi Biserica ne cheamă să le spunem şi unui om, nu unui om oarecare, ci duhovnicului nostru.

Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dau printr un om, harul tămăduitor, harul lucrător.

Dacă Botezul este naşterea cea de sus, naşterea în Duh, Spovedania, şi acest har pe care îl primim în ea, este o înnoire a Botezului, este o naştere cu adevărat. Sfîntul Simeon Noul Teolog spune un cuvînt greu în acest sens, dar, pînă la urmă, nu putem să nu fim de acord cu el. Sfîntul Simeon spune că naşterea duhovnicească de către duhovnic este poate mai importantă chiar decît Botezul. Desigur, nimeni fără Botez nu ar putea fi născut de către duhovnic. Dar, dacă nu avem această naştere pentru Evanghelie (expresia aparţine Apostolului Pavel), de către un părinte duhovnicesc care să ne călăuzească la calea mîntuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez. Sîntem ca un cămătar, sîntem ca un paznic al unei vistierii nemaipomenite, dar care a pierdut cheia. Cheia cu care noi deschidem uşa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeieşti pe care le primim în Sfîntul Botez ne-o dă duhovnicul. De aceea, această legătură este început, temelie şi sfîrşit al vieţii în Biserică [...].

Fragment din cuvîntul rostit la Casa Armatei din Cluj,
pe 13 decembrie 2005, cu binecuvîntare şi în prezenţa
Preasfinţitului VASILE SOMEŞANUL, vicarul Arhisepiscopiei Clujului

Sursa: parintele Savatie Bastovoi

Miami (EE.UU.), 28 may (EFE).- El popular sacerdote Alberto Cutié se casará con su amante Ruhama Buni Canellis y seguirá sirviendo a Dios en la iglesia Episcopal que le ha acogido en su seno tras romper el celibato que le unía a la religión católica.

El padre Alberto, vestido con una camisa de cuadros, presentó hoy oficialmente a la mujer que como sacerdote católico ha amado durante dos años: Ruhama Buni Canellis, una guatemalteca de 35 años, con la que se casará próximamente.

Y para seguir con su ministerio cristiano, anunció que ingresará en la iglesia Episcopal que ha acogido, de esta forma, al sacerdote hispano más popular de Estados Unidos por sus programas de radio, televisión y sus columnas en prensa.

Cutié, de origen cubano y 40 años de edad, tendrá que esperar un año para administrar el sacramento de la eucaristía como reverendo de la iglesia Episcopal, pero el próximo domingo pronunciará su primer sermón en la Iglesia de la Resurrección en el barrio del Parque Biscayne.

El obispo episcopal Leo Frade, cabeza de la diócesis del sur de Florida, fue el encargado de anunciar que Cutié se ha convertido en un miembro de la Iglesia Episcopal y deseaba ser ordenado sacerdote.

De esta forma, Cutié cumple con su deseo expresado en varias ocasiones desde que estalló el escándalo de su relación amorosa con Buni Canellis: “amar a una mujer no es incompatible con amar a Dios”.

La ceremonia de bienvenida de Cutié a la iglesia Episcopal se realizó en la Catedral de la Trinidad, en el centro de Miami, con el obispo Frade como testigo.

Tras ocultar su relación amorosa con el sacerdote católico, la guatemalteca Ruhama Buni Canellis, divorciada y madre de un niño de 14 años, apareció sonriente junto con Cutié y los religiosos episcopalianos.

“Les pido a todos que respeten mi privacidad” y terminen “tantas mentiras y sugerencias malignas que se han propagado en los últimos días”, dijo Cutié en un intento de acabar con el escándalo que surgió con la publicación de unas fotos en las que se veía en actitud amorosa con su amante en una playa.

La reacción popular en Florida y el resto del país entre los católicos ha sido enorme por el morbo del escándalo y los que se mostraban en contra y a favor del celibato.

Cutié, considerado como el sacerdote hispano católico más mediático de EE.UU., aprovechó su manejo en los medios de comunicación para explicar en inglés y en español que consideraba compatible el amor a una mujer y el servicio a Dios.

El sacerdote admitió en entrevistas de televisión que fue muy difícil para él vivir con la batalla interna de tener una relación con una mujer a la que ama y a la vez infringir su compromiso con la Iglesia católica y los feligreses.

Sostuvo que su relación amorosa no fue un acto a la ligera y que éste se produjo después de un largo y difícil conflicto interno.

Al ser imposible cumplir con el celibato al que obliga la iglesia Católica, Cutié decidió unirse a los episcopalianos que le han recibido con los brazos abiertos habida cuenta de su enorme popularidad.

“Hoy he decidido oficialmente entrar en una nueva familia espiritual, dentro de la gran sombrilla del cristianismo”, manifestó Cutié.

“Nunca abandonaré mi servicio a Dios”, agregó al señalar que, “ahora más que nunca”, está seguro de que Dios es amor y que la “lucha” interior que ha vivido “no comenzó hace pocas semanas”.

El obispo Frade explicó que Cutié “se ha convertido en un miembro de la Iglesia Episcopal y desea ser ordenado sacerdote”.

No obstante, Cutié asumirá por ahora la condición de laico y no de sacerdote, ya que el proceso para que un cura católico se convierta en episcopal tarda al menos un año en completarse.

Tras el escándalo que desató la publicación de las fotografías comprometedoras, Cutié confirmó a los medios a principios de mayo su relación sentimental con Buni Canellis.

La relación sentimental obligó al Arzobispado de Miami ha relevarlo de la dirección de la parroquia donde oficiaba en Miami Beach, una pequeña iglesia a la que el padre Alberto logró revitalizar con su atractivo y popularidad.

La decisión de Cutié de ingresar en la Iglesia Episcopal obedece a que ésta no prohíbe las relaciones de pareja ni obliga al celibato que impone Roma a los sacerdotes.

Al entrar en la iglesia Episcopal, Cutié destacó que siempre amará a la iglesia Católica y la llevará en su corazón y denunció las aviesas intenciones de aquellos que “buscan sacar dinero y seguir aprovechándose para su lucro en esta etapa de transición en mi vida”.

“Les pido, por favor, que paren ya. Es suficiente. Les pido que nos traten con la consideración y el respeto que se merece todo ser humano”, concluyó.

La Iglesia Episcopal de Estados Unidos, presidida por la mujer obispo Katherine Jefferts Schori, es una rama de la iglesia Anglicana, que tiene 77 millones de miembros en todo el mundo.

Sursa: EFE

Un important aspect în educatia şi cresterea copiilor este folosirea de jocuri şi materiale ortodoxe. Vă invitam sa le descoperiţi în site-ul orthodoxchildrensbooks.com.

Vedeţi  şi articolele anterioare din 17 mai şi 26 aprilie

Cu nespusă bucurie am întâmpinat în săptămâna Luminată ieşirea de sub tipar a patericului versificat de Părintele Trandafir Vid, sub titlul: De dragul păcătoşilor. Trebuie spus că, aşa precum se cuvenea înţelepciunii pustiului cuprinsă în pateric, volumul a ieşit în mare smerenie, şi nu a avut parte de o lansare şi nu se distribuie în librării. În ediţie mică se dobândeşte prin ucenicia prieteniei, având deci acces la ea doar cei care intră în contact cu autorul şi apropiaţii lui. Cu toate acestea fac cunoscută această picătură de rai, şi fără a avea pretenţii de critic, mărturisesc că această apariţie o consider de valoarea Psaltirii versificată de Sfântul Dosoftei! Cartea nu cuprinde versificarea întregului Pateric Egiptean, ci doar a acelor cuvinte care au trezit poezia în sufletul Părintelui Trandafir. Vă invit dar să ne bucurăm împreună de această apariţie care ne propune un alt fel de a simţi şi trăi ceea ce Duhul Sfânt a predat Sfinţilor Pustiei (Pr. Ionut Margin).

Pentru comenzi (10 lei/buc.) -

Persoană de contact: Pr. Ionuţ Margin

margin_ionut at yahoo dot com

0722.243.221

***

DIN CUVINTELE AVVEI AGATHON

Cuvântul 5:

S-au dus câţiva la avva în pustie
să-l cerce de mânie.
„-Ei, să fie …
am auzit că eşti cam mândru, Agathon …
-Sînt, că sînt om.
-Şi eşti curvar.
-Sînt, vai şi-amar.
-Şi bârfitor …
… he, he … clevetitor.
-Da … vai de sufletu-mi când am să mor.
-Ei … hai să ţi-o mai zic şi asta acu:
se zice că ai fi eretic.
-Ba eu nu.”

Cuvântul 8:

„-Zi-ne avva ce o fi să păzim
ca să nu murim
în viaţa viitoare:
osteneală trupească, trecătoare
sau cele ce-s în noi?
-O, biete oi …
Păi … iaca: orice om
e ca un pom.
Păzirea celor ce sunt după trup
sunt frunzele ce se usucă şi se duc.
Iar osteneala pentru sufletul din noi …
… roadele bune-n ziua de apoi.
Şi … cum am zis:
ce-i scris e scris:
< se taie şi se aruncă în foc.>>

Vedeţi că e nevoi deci de roadă.
Dar totuşi … şi de frunze ca podoabă.”

Cuvântul 9:

„Nu e osteneală-n lume
ca-n rugăciune,
căci ai aicea a te nevoi
pentru a birui
puterea păcătosului duşman:
… bietul satan,
care ştie că nu se-mpiedică de altceva
decât dorinţa omului de-a se ruga.
De-aceea pentru rugăciune-i trebuinţă
de nevoinţă.”

Cuvântul 15:

E greu să taci când ai ceva a spune.
E greu să-nghiţi cuvinte
… rele … bune.
E greu, e tare greu să taci în lume
E greu să taci ca avva Agathon,
ca avva sfântul, avva singur, avva om.
E greu să ţii trei ani ca el în gură
o piatră ca să poţi avea măsură.
E greu … şi totuşi poţi să faci,
să taci.
Să râzi tăcând ‘naintea a mii de draci.

DIN CUVINTELE AVVEI MACARIE EGIPTEANUL

Cuvântul 10:

Pătruns de a-nfrânării bucurie
biruitorul avvă Macarie
voia de laudă a fi străin.
Şi de aceea, când fraţii îi dau vin
bea un pahar cu aceştia în grabă.
Apoi … nu mai bea apă o zi-ntreagă.

Cuvântul 18:

S-au dus câţiva la avva Macarie
cerându-i să le spună ca să ştie
cum să se roage bine trebuieşte:
„-Doamne, cum Tu vrei şi ştii … miluieşte.”

DESPRE SMERENIE ŞI UMILINŢĂ

Cuvântul 16:

„Vorba cea cu multă iscodire
pentru dumnezeire
şi citirea cea cu multă cercetare
pentru a tainelor Scripturii dezlegare
usucă lacrimile şi alungă umilinţa;
rămâne numai searbădă ştiinţa.
Ci pentru a avea mai mult folos
citeşte şi învaţă cum frumos
au vieţuit sfinţii-n pustiu pentru Hristos.”

Cuvântul 17:

„Postul smereşte trupul, iar nedormirea
mintea îţi luminează şi gândirea;
tăcerea liniştită aduce umilinţă
iar umilinţa plânsul… şi plânsul pocăinţă.”

Sursa: Laurenţiu Dumitru

- o analiza a revistei PRESA ORTODOXA

“În ultima perioadă au circulat prin agenţiile de presă „de nişă”, într-un mod destul de discret, ştiri despre un preconizat sinod “pan-ortodox.” Aflam, astfel, din aceste ştiri, că agentul mobilizator al acestei vaste acţiuni este Patriarhia Ecumenică, făcând apel la întâi-stătătorii ortodocşi să participe, în luna iunie a.c., la întâlniri pregătitoare ale sinodului preconizat a se desfăşura la sfârşitul anului 2009. Întâlnirile ar urma să aibă loc în Rhodos, declarat (fără vreun temei istoric) „centru al Ortodoxiei”, datorită faptului că acolo s-au ţinut şedinţele pregătitoare Conferinţei Bisericilor Europene (CEE) precum şi Simpozionul dedicat Sfântului Apostol Pavel din octombrie 2008, precedenta întrunire a întâi-stătătorilor ortodocşi.

Temele întâlnirii pregătitoare din iunie a.c., după cum suna comunicatul oficial din partea Patriarhiei Ecumenice, sunt grăitoare prin sine însele:

1.
1. Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin).
2. Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală.
3. Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă.
4. Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi).
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10. Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Am subliniat cele mai izbitoare teme pentru conţinutul lor inovator: încercările de extindere a noului calendar la toate bisericile (5); de permisivitate a Bisericii faţă de metodele contraceptive (6); de „relaxare” a postului tradiţional ortodox, după model catolic (7); de întărire a orientării ecumeniste (8, 9) şi de sprijinire a noilor forme de guvernământ mondial (10).

Istoria tentativelor de întrunire a unui sinod “pan-ortodox” din ultima sută de ani stă, de altfel, fără excepţie, sub semnul modernizării şi reformării Bisericii Ortodoxe. Elementele comune ce se desprind din această istorie sunt: ele sunt convocate de patriarhii ecumenici (Patriarhul Meletie, Patriarhul Athenagora, ambii acuzaţi că au avut legături cu anumite cercuri oculte), au o tematică vădit inovatoare faţă de tradiţie şi întăresc implicarea bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenică.

Astfel, în 1923 a avut loc prima întrunire cu titlul de „pan-ortodoxă”, (deşi lipseau reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe surori) sub oblăduirea Patriarhului Meletie (Metaxakis), care a produs în Biserică o mare tulburare prin introducerea noului calendar, acceptat de unele Biserici Ortodoxe locale, printre care şi a noastră. Printre celelalte puncte adoptate la acel congres (şi care nu au fost ratificate oficial de nici o biserică ortodoxă) se numărau şi:

* posibilitatea căsătoriei preoţilor şi diaconilor după hirotonie, inclusiv a celor rămaşi văduvi;
* a mutării praznicelor care cad în timpul săptămânii în ziua de Duminică, „pentru a nu intra în conflict cu orarul de lucru săptămânal”;
* şi, nu în ultimul rând, preoţii şi monahii erau încurajaţi să-şi taie barba şi părul şi să-şi poarte veşmintele doar în biserică.

A rămas în seama unui „mare sinod pan-ortodox” ulterior întărirea acestor decizii, precum şi discutarea altora, ca „problema posturilor”, a „lungimii slujbelor”, a „căsătoriei episcopilor” etc. În 1961, Patriarhul Athenagora (Spirou) preia ideea şi convoacă o întrunire „pan-ortodoxă” la Rhodos (de aici provenind tradiţia modernă a întrunirilor în acest oraş, în vechime un cunoscut centru al păgânătăţii). Întrunirea a avut un caracter deosebit de ruşinos prin faptul că, la insistenţele trimisului oficial al Patriarhiei Ruse (aflată atunci sub înrâurire sovietică), patriarhul a avut o atitudine prietenoasă faţă de regimurile comuniste, refuzând să ridice problema ateismului şi prigoanei anticreştine din aceste ţări (atitudine păstrată, de altfel, şi la întâlnirile ulterioare). Patriarhul Athenagoras anunţa mai apoi, într-o pastorală din 1968, „apropiata bucurie a unui Mare Sinod ce va avea ca scop reînnoirea Bisericii, precum şi stabilirea unităţii tuturor bisericilor creştine”.

Prima întrunire „pre-sinodală” de importanţă mai mare a avut la Chambessy, în anul 1976. Este relevant faptul că lista de teme stabilită la această întâlnire este aproape identică cu cea citată de mai sus. Aceleaşi probleme legate de jurisdicţia asupra diasporei ortodoxe, diptice şi recunoaşteri canonice, precum şi reformele ce se vor a fi aduse caracterului ortodox al nunţii, tradiţiei postului, calendarului liturgic şi datelor marilor praznice ale creştinătăţii. Până şi apelul la „pace, fraternitate şi libertate” este afirmat în aceleaşi fraze. Şi, evident, nu lipseşte apelul la angajarea statornică în „dialogurile” ecumenice din Consiliul Mondial al Bisericilor, precum şi cu anglicanii, romano-catolicii şi alte confesiuni, inclusiv cu religiile necreştine (istoric realizat cu ajutorul informaţiilor din revista „The Orthodox Word”, nov.-dec. 1976).

Vedem, aşadar, că tentativele inovatoare şi ecumeniste în sens sincretist, alături de cele ce vor să politizeze profund Biserica, au deja o istorie în spate. Planurile de slăbire a Bisericii prin instituţionalizarea adaptării la duhul lumesc, prin dezrădăcinarea marilor izvoare de viaţă ale tradiţiei (posturile, marile praznice, căsătoria), precum şi promovarea „dialogurilor ecumenice” vădit păgubitoare pentru ortodocşi arată că toate acestea fac parte dintr-o serie de acţiuni concertate cu acelaşi scop – înrobirea Bisericii de către puternicii acestei lumi. Cu atât mai mult în zilele noastre… căci nu este întâmplător faptul că al doilea summit G20 va avea loc în toamna anului 2009, fiind urmat, după cum se preconizează, de acest „mare sinod pan-ortodox”.

Deoarece în anumite cercuri de oameni fără pregătire teologică se încearcă prezentarea acestui sinod drept „cel de-al optulea sinod ecumenic”, trebuie spus că denumirea este una cu totul improprie, pentru următoarele motive:

1. Nici un sinod nu poate fi numit a priori „ecumenic”, în înţelesul celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice, pentru că recunoașterea caracterului ecumenic al sinodului poate veni doar după încheierea lui, urmată de receptarea unanimă tuturor hotărârilor lui ca fiind ortodoxe de către pleroma Bisericii (adică de către ortodocșii de pretutindeni).

2. Deși s-a încetăţenit oarecum numărul de șapte pentru Sinoadele Ecumenice, în conștiinţa Bisericii Ortodoxe există deja un „al optulea sinod”. De-a lungul vremii au fost considerate ca Ecumenice și alte sinoade cu caracter profund dogmatic, precum cel prezidat de Sfântul Fotie de la Constantinopol, din 879 (care a condamnat adăugirile apusene la Crez și este numit „al optulea Sinod Ecumenic” în vestita Enciclică a tuturor Patriarhilor ortodocși de la 1848) sau cel în care a strălucit Sfântul Grigorie Palama, tot de la Constantinopol, din 1351, unde se dezvoltă formularea dogmei ortodoxe a energiilor necreate şi învăţătura isihastă. Acest sinod este numit „al nouălea Sinod Ecumenic” de mari teologi contemporani precum Pr. Prof. Dr. Ioannis Romanidis şi Pr. Prof. dr. Gheorghios Metallinos). Iată ce declara acesta din urmă:

„Cauza convocării unui Sinod Ecumenic este întotdeauna o problemă anume, și se pune întrebarea: care e problema capitală cu care ne confruntăm azi?… În mod tradiţional, Sfinţii Părinţi ridicau în Sinod trei mari tematici: probleme privind dogma Treimii, probleme privind hristologia sau probleme privind harul dumnezeiesc și mântuirea omului… Nu mai avem nevoie de nimic nou pe lângă cele deja statornicite pentru a ne mântui; trebuie doar să trăim și să lucrăm potrivit Predaniei ortodoxe”.

3. Trebuie precizat faptul că cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice recunoscute sobornicește de Biserica Ortodoxă au avut ca temei de convocare o problemă dogmatică arzătoare, iar nu una administrativă. În schimb, după cum se poate observa din problematicile „pre-sinodale”, acestea sunt toate de natură organizatoric-administrativă și, în mare majoritate, nu au un caracter imperativ, cu implicaţii asupra mântuirii oamenilor.

Deoarece problematica ridicată de acest preconizat sinod este vastă şi fiecare temă în parte trebuie să fie abordată din punct de vedere ortodox tradiţional, vom deschide, cu acest număr, o rubrică dedicată acestor controverse teologice contemporane. Ce este un sinod ortodox şi, mai ales, unul “pan-ortodox”? Cum s-au raportat sfinţii apropiaţi vremurilor noastre precum şi marii teologi la un astfel de sinod? Acestea vor fi temele abordate în numerele viitoare.

Deocamdată începem seria articolelor referindu-ne la tema raporturilor cu alte confesiuni creştine. În comunicatul citat la începutul articolului se afirmă că „schisma din 1054, cu toate consecinţele sale grave asupra Bisericii Universale, a privat Biserica Ortodoxă de forţa necesară şi abilitatea de a fi prezentă în societate în mod constant de-a lungul istoriei.” Afirmaţia este gravă pentru erezia conţinută implicit: Biserica Universală este prezentată ca fiind ceva diferit de Biserica Ortodoxă, iar răul schismei este arătat ca fiind unul ce ţine de eficienţa angrenajului instituţional, şi nu de faptul că în Apus s-a impus erezia papismului.

Să fie oare această abordare un semn că se doreşte o apropiere mai mare de romano-catolici? Care ar fi premisele unei astfel de apropieri? (…)”

Articol aparut in revista “Presa Ortodoxă”, nr. 4/2009

Sursa: Război întru cuvânt

acatistul  si viata Sf Ioan Rusul