Octavian Dărmănescu

Prostul şi prostia lui.

Prostia ca fluid confuz, ca o apă călduţă care-ţi stăruie plăcut în ureche; prostia savantă, cu palma la tâmplă; prostia fondatoare, cu sânii plini mereu în gurile noastre; prostia de circumstanţă, cea în interes de serviciu, în faţa şefului; prostia încăpăţânată, când nu înveţi niciodată din lucruri identice; prostia filozofică, atunci când, ştiind că într-o „bună” zi tot vei crăpa, refuzi să împarţi averea la copii; prostia mistică, atunci când auzi voci şi crezi că te-a călcat un înger; prostia metodică, atunci când zideşti un argument de care chiar tu ai dubii; prostia somnambulică, atunci când bagi la Loto constant şi în zadar; prostia pastorală, când Cain îl anihilează pe fratele Abel din te miri ce; prostia zisă şi Imperatrix Mundi, legea universală pe care se zideşte abuzul turat până la totalitarism; prostia tehnică, când în loc să arunci petarda, arunci bricheta care a aprins-o; prostia rurală, aceeaşi, ba chiar mai acceptabilă, decât cea urbană; prostia profetică, atunci când tot anunţi, la cincinale, sfârşitul lumii; prostia patetică, prostia sigură, atunci când nu citeşti ce semnezi; prostia mecanică, atunci când aplauzi cu sala un concert la care de-abia ai sosit; prostia estetică, îndeobşte numită modă sau curent; prostia eşalonată, din patru în patru ani, numită şi electorală, când alegi mereu pe cine nu trebuie; prostia simpatică, când mângâi din slăbiciune pudelul prietenei, care ţi s-a urinat pe piept; prostia încordată, când refuzi cerebral sfatul deştepţilor; prostia funerară, când sapi groapa altuia şi cazi singur în ea; prostia imponderabilă, ceaţa care se propagă într-un autobuz cu manelişti; prostia sinceră, atunci când auzi inopinat „mă simt cam prost”; prostia fedeleş, când rămâi hipnotizat de laudele ipocrite ale şefului; prostia optimă, când faci pe prostul ca să treci puntea; prostia spumantă, când aiurezi deranjant pe la chefuri; prostia lacomă, când Vezuviul cade peste tine şi tu îţi cauţi dinarul căzut pe sub tejghea; prostia simfonică, când te simţi bine cu unul prost ca tine; prostia domestică, atunci când arunci după soţie cu păhărelul preferat; prostia agabaritică, când dai mită şi nu eşti rezolvat; prostia istorică, atunci când uiţi trecutul, chiar apropiat; prostia solidară, când te faci popă de dragul neamurilor; prostia infantilă, când te încăpăţânezi ca măgarul pe sat; prostia ontologică, când te-ai luat toată viaţa după Marx, iar după moarte ţi-ai da sufletul pentru un parastas creştin; prostia patologică, când părinţii îţi spun constant că eşti prost şi începi să crezi că nu ai de întors; prostia elastică, atunci când tolerezi un beţiv lângă tine pentru că ştii că e rudă de sânge; prostia mutuală, când acorzi prioritate de dreapta unuia care deja te aşteaptă să treci, legal; prostia locativă, când te-ai mutat de la mama pe o scară de tractorişti; prostia tragică, atunci când dresorul nu-şi mai poate scoate capul din gura leului; prostia integră, când ţii cu demnitate să te faci de râs; prostia ireversibilă, forţă a naturii, asemenea timpului, care traversează toată chimia organică; prostia dubitativă, formată din rarele momente când regreţi că eşti prost, prostia balneară, formă pozitivă de prostie, care te împrieteneşte cu lumea şi cu prostia ei în avantajul confortului tău existenţial; prostia singuratică, a celui care se crede ultimul deştept; prostia călare, fandosit numită ecvestră, care ţine la aplauze şi ploconeli; prostia fondistă, de drum lung, care se ţine toată viaţa scai de tine; prostia indiscretă, potrivit căreia gura prostului adevăr grăieşte; prostia sfântă, care pune foc sub ruguri; prostia creatoare, factor de progres, atunci când descoperi ceva din întâmplare; prostia care ucide, patroana sinucigaşilor; prostia solemnă, când te citezi singur; prostia ignifugă, blindată de titluri, premii şi medalii; prostia pasageră, demonul cotidian al deştepţilor; prostia sufletistă, atunci când cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti; prostia înţeleaptă, când te laşi ca un prost în mâinile unuia mai prost ca tine; prostia electivă, când proştii îşi înalţă dintre ei un prost cu gura mare; prostia altruistă, când mori de grija altuia; prostia diplomată, când te faci că nu ştii şi dai din cap a mirare.

Etc.

Sursa: Laurenţiu Dumitru

Octavian Dărmănescu

Sluga nu e sinceră cu ea decât la beţie: toţi au nevoie de un stăpân! De la cotarlele care latră benevol în faţa porţilor anonime, până la dictatorul ahtiat după minorele partidului, toţi simt nevoia unei zgărzi. Slugăreala e un fel de instinct de conservare, o tehnică de supravieţuire. Sluga fără stăpân e handicapată ca o roabă fără mâner. Totuşi, e prea mult spus, deoarece sunt două tipuri de slugoi: sluga iudă şi sluga nativă, convinsă de limbile calde pe care le plimbă pe mâna stăpânului. Restul sunt angajaţi, bugetari sau nu. Sluga iudă se roagă din picioare, ca fariseul, sluga nativă se cocoşează-n scuze şi se-ntoarce la stadiul de maimuţă. Practică victimizarea, o afacere sigură, spală putina cu actele firmei şi cu conturile ascunse.

Din motive neelucidate încă, sluga prestează natural excesul de zel. Sluga cu răspunderi calcă mai apăsat decât stăpânul, ca un paharnic ce-şi face siesta pe aleile domneşti, pentru a testa vinul măriei sale. Sluga are o morală dalmaţiană: aproape fiecare slugă e dictator acasă peste o femeie fricoasă şi peste nişte copii amărâţi, una dintre cele mai mari nedreptăţi sociale. Să-i iei slugii spinarea e ca şi cum i-ai lua mutului mâinile. Prin spinare se-nconvoaie pupă şi revine la loc, ca o păpuşă rabatabilă. Singurul duşman al slugii e rutina. Rutina roade tot, de la slugi, la stăpâni, mobilier şi duşumele. Rutina te face să greşeşti când totul merge strună, te face liber la gură şi la faptă, impardonabil pentru slugile viclene. O slugă rutinată nu mai e slugă, ci un robot de bucătărie, tace şi face, un executant instantaneu, cerebral numai acasă.

Sluga poate avea ştate diferite: de la şofer la adjunct de multinaţională, de la muncitor agricol la şef de ocol. Traseul carieristic al slugii este un punct central în viaţa ei. Sluga salivează după starea de a fi stăpân. Chiar şi slugile de pe vremuri exersau această ambiţie când se îmbrăcau pe furiş cu blănurile boierilor pe care-i aşteptau la garderoba teatrului. Unele slugi ajung la capătul carierei şi ajung să guverneze ele casa stăpânului, vezi Dinu Păturică and Company. Să te ferească cerul de răzbunarea slugii. Sluga are o răbdare calculată, ca a şoferilor de tir care dau în spate. Ura şefului îl picură în fiecare zi, transformându-l într-o stalactită a răzbunării. Şi, de cele mai multe ori în istoria organică a vertebratelor, locul şefului plecat îl ocupă subalternul.

Idealul slugii e să fure la doi stăpâni. Sluga, de fapt, e un filosof din gaşca cinicilor. El sapă pe tăcute pentru că nu suportă oxigenul sufocant de deasupra şi lumina galben-pal a realităţii. Absurdul lumii l-a găsit în cerinţele extravagante ale spânului din poveste, a învăţat că după disperare nu urmează suicidul, ci nepăsarea. De aceea este sluga cea mai rezistentă specie umană la frecuş şi temenele. Sluga este absolut necesară statului, obedienţa este sângele prin care se mişcă miriapodul politic. Liric spus, sluga e un fel de persoană juridică din carne, piele, unghii şi testicule din celuloză. De la funcţionarii care îşi ascut degetul în fund până la miniştrii care ne predau gramatica practică a limbii de lemn, toţi aşteaptă cuminţi la intrarea în vis: un scaun mai mare, eventual din piele şi pe rotile.

Nicio hartă a coincidenţelor nu ar fi mai sigură decât în cazul slugii. Sluga nu dă cu mătura decât în preajma sosirii şefului, nu raportează pierderile decât atunci când nu se mai poate face nimic. Oricum, slugile sunt persoane serioasea, cu carte de muncă. Bine informate, slugile anticipează, calculează, se fac inamovibili. A da din coate încadrează cel mai bine sluga. A da din coate şi a călca pe cadavre. Şi-ar îmbăta stăpânul şi şi-ar râde de el, l-ar hăcui şi l-ar împăia în chip de slugă.

Spune-mi ce slugă ai şi-ţi spun cine eşti. Fostele slugi ajunse la putere cad în aceeaşi greşeală: se înconjoară de marmote, cârtiţe şi alte vertebrate cu spinarea moale.

Sclava Isaura

*Imaginea: “Master and servant”, Ovidiu Magureanu

Sursa: Laurenţiu Dumitru