Seria “Anomalii”: S-L-U-G-A
Octavian Dărmănescu
Sluga nu e sinceră cu ea decât la beţie: toţi au nevoie de un stăpân! De la cotarlele care latră benevol în faţa porţilor anonime, până la dictatorul ahtiat după minorele partidului, toţi simt nevoia unei zgărzi. Slugăreala e un fel de instinct de conservare, o tehnică de supravieţuire. Sluga fără stăpân e handicapată ca o roabă fără mâner. Totuşi, e prea mult spus, deoarece sunt două tipuri de slugoi: sluga iudă şi sluga nativă, convinsă de limbile calde pe care le plimbă pe mâna stăpânului. Restul sunt angajaţi, bugetari sau nu. Sluga iudă se roagă din picioare, ca fariseul, sluga nativă se cocoşează-n scuze şi se-ntoarce la stadiul de maimuţă. Practică victimizarea, o afacere sigură, spală putina cu actele firmei şi cu conturile ascunse.
Din motive neelucidate încă, sluga prestează natural excesul de zel. Sluga cu răspunderi calcă mai apăsat decât stăpânul, ca un paharnic ce-şi face siesta pe aleile domneşti, pentru a testa vinul măriei sale. Sluga are o morală dalmaţiană: aproape fiecare slugă e dictator acasă peste o femeie fricoasă şi peste nişte copii amărâţi, una dintre cele mai mari nedreptăţi sociale. Să-i iei slugii spinarea e ca şi cum i-ai lua mutului mâinile. Prin spinare se-nconvoaie pupă şi revine la loc, ca o păpuşă rabatabilă. Singurul duşman al slugii e rutina. Rutina roade tot, de la slugi, la stăpâni, mobilier şi duşumele. Rutina te face să greşeşti când totul merge strună, te face liber la gură şi la faptă, impardonabil pentru slugile viclene. O slugă rutinată nu mai e slugă, ci un robot de bucătărie, tace şi face, un executant instantaneu, cerebral numai acasă.
Sluga poate avea ştate diferite: de la şofer la adjunct de multinaţională, de la muncitor agricol la şef de ocol. Traseul carieristic al slugii este un punct central în viaţa ei. Sluga salivează după starea de a fi stăpân. Chiar şi slugile de pe vremuri exersau această ambiţie când se îmbrăcau pe furiş cu blănurile boierilor pe care-i aşteptau la garderoba teatrului. Unele slugi ajung la capătul carierei şi ajung să guverneze ele casa stăpânului, vezi Dinu Păturică and Company. Să te ferească cerul de răzbunarea slugii. Sluga are o răbdare calculată, ca a şoferilor de tir care dau în spate. Ura şefului îl picură în fiecare zi, transformându-l într-o stalactită a răzbunării. Şi, de cele mai multe ori în istoria organică a vertebratelor, locul şefului plecat îl ocupă subalternul.
Idealul slugii e să fure la doi stăpâni. Sluga, de fapt, e un filosof din gaşca cinicilor. El sapă pe tăcute pentru că nu suportă oxigenul sufocant de deasupra şi lumina galben-pal a realităţii. Absurdul lumii l-a găsit în cerinţele extravagante ale spânului din poveste, a învăţat că după disperare nu urmează suicidul, ci nepăsarea. De aceea este sluga cea mai rezistentă specie umană la frecuş şi temenele. Sluga este absolut necesară statului, obedienţa este sângele prin care se mişcă miriapodul politic. Liric spus, sluga e un fel de persoană juridică din carne, piele, unghii şi testicule din celuloză. De la funcţionarii care îşi ascut degetul în fund până la miniştrii care ne predau gramatica practică a limbii de lemn, toţi aşteaptă cuminţi la intrarea în vis: un scaun mai mare, eventual din piele şi pe rotile.
Nicio hartă a coincidenţelor nu ar fi mai sigură decât în cazul slugii. Sluga nu dă cu mătura decât în preajma sosirii şefului, nu raportează pierderile decât atunci când nu se mai poate face nimic. Oricum, slugile sunt persoane serioasea, cu carte de muncă. Bine informate, slugile anticipează, calculează, se fac inamovibili. A da din coate încadrează cel mai bine sluga. A da din coate şi a călca pe cadavre. Şi-ar îmbăta stăpânul şi şi-ar râde de el, l-ar hăcui şi l-ar împăia în chip de slugă.
Spune-mi ce slugă ai şi-ţi spun cine eşti. Fostele slugi ajunse la putere cad în aceeaşi greşeală: se înconjoară de marmote, cârtiţe şi alte vertebrate cu spinarea moale.
Sclava Isaura
*Imaginea: „Master and servant”, Ovidiu Magureanu
Sursa: Laurenţiu Dumitru