Octavian Dărmănescu

Zgârcitul e un constipat, nu dă nimic, de-abia se-ndură să-şi ducă gunoiul. Inima lui, un portofel cald, ochii, contoare necruţătoare, mâinile, cuve de excavator. Când e să-şi plătească taxele, se îmbracă la negru şi stă înfipt, oficial, ca la o veghe de mort. Zgârcitul este omul pomană. De la vlădica zgârcit până la opinca zgârcit, toţi îşi umezesc ochii când primesc ceva pe gratis. Ziua lui preferată este sâmbăta. Sâmbăta pachetelor. Toate mochetele uzate ale instituţiei le ia el acasă, că vor veni vremuri grele, bea şi oţetul de la castraveţi, ca să nu se risipească. Mai e mult până la lichidare, dar e damblaua lui să frece cardul pentru a vedea dacă i-au sosit banii. Zgârcitul fură statul cu entuziasm. Se fură şi pe el, numai să iasă mai bine. Dacă are numai o oală de ciorbă, umple frigiderul cu spumă până la ultimul raft, să consume mai puţin. Distanţele mari sunt spaima zgârcitului: ar merge pe jos până la serviciu, dar trebuie să mai şi doarmă, aşa că îşi cumpără bilet cu strângere de inimă. Dacă vânzătoarea se înşală şi îi dă un rest mai mare, este ziua lui bună. Dă-i zgârcitului o bere, aşa, din amiciţie civică, şi se va bucura la cald, ca fetiţele care poartă ilegal pantofii cu tocuri ai mamei.

Trebuie să recunoaştem, şi asta din experienţa comună, că femeile sunt cu mult mai zgârcite decât bărbaţii. Zgârcenia bărbaţilor însă e mai detestabilă, pentru că bărbatul poate ce nu poate femeia: să fie zgârcit cu el însuşi. Totuşi, există cazuri fericite, când într-un menaj se întâlnesc doi zgârciţi: ironia e mai mereu aceeaşi, plodul toacă vesel tot ce-au strâns cu trudă părinţii lui chivernisiţi. Tip strângace, zgârcitul îşi transformă casa într-un depozit de lucruri scoase din uz. Ca să intri pe uşa lui trebuie să-ţi tragi burta, căci cuierele mobile cu costumele din tinereţe de la nunţi şi delegaţii vor năvăli peste tine. Zgârcitul poate, căci este suplu, el mănâncă numai ce s-o găsi sub unghii. Lacomul este gurmand, zgârcitul preferă supele lungi. Gurmanzii, licheni crescuţi la lumina frigiderului, se tratează la urgenţe, la parter, zgârciţii mai sus, la cardiologie. Să ceri ceva zgârcitului este o contravenţie, un fel de tulburare de posesie. Zgârcitul dezmoşteneşte fără prea multe greţuri, iar când primăria îi pune un nou bir, o urăşte de moarte. Să contezi pe un zgârcit este ca şi cum ai conta pe un mort. De fapt, zgârcitul este mort pe jumătate, trăieşte ca şi cum toţi i-ar lua ceva. Plămădiţi din mormântul Ananiei şi Safirei, zgârciţii au un suflet uscat şi tare, ca o sămânţă de pepene galben. Totuşi, sociologic, capitalismul şi tot ce înseamnă progres tehnic nu s-ar fi putut dezvolta fără strângerea curelei şi sula de rigoare. De fapt, zgârcenia se pare că ne stă în fire. Să ne uităm la beţivul care, în picaj, mai bine îşi rupe picioarele decât să-şi spargă sticla. Nu este un reflex dobândit, ci, cum s-ar spune, este unul aprioric. Oameni fără sărbătoare, zgârciţii fac cozi la ajutoare şi mor singuri. De fapt e impropriu spus, deoarece zgârcitul nu moare, ci se transformă. O teorie lirică ar putea spune că zgârciţii lumii din toate tipurile sunt unul singur, un fel de monstru agreabil cu fustă scoţiană, de care te rogi în zadar să-ţi dea din oul lui fiert.

În limba română, “zgârcit” este unul dintre cele mai acre cuvinte. Zgârcit, chircit. Zgârcitul este un pumn strâns rapace, o babă care s-a cocoşat de scumpete. Zgârcit, zgârci. Se întinde la a lua, se strânge când e să dea. Zgârcit, cârpit, asemenea lui Hagi Tudose, Costache Giurgiuveanu, care s-au văitat toată viaţa de sărăcie. De semnalat căsnicia perfectă dintre bătrâneţe şi zgârcenie: te-ai zgârcit, ai îmbătrânit. De fapt, cel mai nimerit apelativ pentru zgârcit ar fi banalul bre.

Să trăieşti, bre, moş Grandet! Să trăieşti bine!

Sursa: Laurenţiu Dumitru

Cuvant de invatatura al IPS Teodosie la Canonul cel Mare

“Şi care e nevoinţa pe care trebuie să o împlinim? În primul rând părerea de rău că am greşit. Ce face un om când îi pare rău că a greşit? Trebuie să se oprească. Dacă am greşit, să nu plângem şi să greşim mai departe, ci să plângem şi plânsul să ne oprească din aceste greşeli pe care le-am făcut. Şi după ce ne-am oprit trebuie să ne pregătim, să ne descărcăm de poverile pe care le-am adunat pe sufletul nostru. (…) … lacrimile au rolul cel dintâi în întoarcerea noastră către Dumnezeu. Nimic nu ne poate îndrepta mai lesne către Dumnezeu că plânsul cu lacrimi al nostru, cu părerea de rău, cu hotărârea de a ne opri de la păcatele cele grele, de a ne opri şi de la cele uşoare pe cât ne este cu putinţă (…)”.

Cred că fiecare dintre noi simte nevoia să înceapă căinţa, să înceapă plânsul şi chiar vă îndemn acasă când vă rugaţi, duceţi duhul de căinţă al acestui Canon … (…) iată ce spune o cântare a Canonului din seara aceasta: Iată cine mă osândeşte, gândul meu mă osândeşte, pentru că nimic nu este mai apăsător decât gândul că am făcut fapte rele, aceasta e cea mai mare povară pe care pot s-o port. În căinţă a simţit Sfântul Andrei (Criteanul n.n.) această povară a osândirii gândului propriu. Că de fapt acesta e începutul iadului – când ştii că ai făcut rău şi nu te îndrepţi. Şi în iad omul are parte de tot răul pe care l-a făcut şi nu se poate întoarce din rău la bine… Să nu ajungem acea clipă înfricoşătoare, ca să ne apese gândul şi să fim împovăraţi cu greutatea păcatelor noastre (…)”.

IPS Teodosie