Cu nespusă bucurie am întâmpinat în săptămâna Luminată ieşirea de sub tipar a patericului versificat de Părintele Trandafir Vid, sub titlul: De dragul păcătoşilor. Trebuie spus că, aşa precum se cuvenea înţelepciunii pustiului cuprinsă în pateric, volumul a ieşit în mare smerenie, şi nu a avut parte de o lansare şi nu se distribuie în librării. În ediţie mică se dobândeşte prin ucenicia prieteniei, având deci acces la ea doar cei care intră în contact cu autorul şi apropiaţii lui. Cu toate acestea fac cunoscută această picătură de rai, şi fără a avea pretenţii de critic, mărturisesc că această apariţie o consider de valoarea Psaltirii versificată de Sfântul Dosoftei! Cartea nu cuprinde versificarea întregului Pateric Egiptean, ci doar a acelor cuvinte care au trezit poezia în sufletul Părintelui Trandafir. Vă invit dar să ne bucurăm împreună de această apariţie care ne propune un alt fel de a simţi şi trăi ceea ce Duhul Sfânt a predat Sfinţilor Pustiei (Pr. Ionut Margin).

Pentru comenzi (10 lei/buc.) -

Persoană de contact: Pr. Ionuţ Margin

margin_ionut at yahoo dot com

0722.243.221

***

DIN CUVINTELE AVVEI AGATHON

Cuvântul 5:

S-au dus câţiva la avva în pustie
să-l cerce de mânie.
„-Ei, să fie …
am auzit că eşti cam mândru, Agathon …
-Sînt, că sînt om.
-Şi eşti curvar.
-Sînt, vai şi-amar.
-Şi bârfitor …
… he, he … clevetitor.
-Da … vai de sufletu-mi când am să mor.
-Ei … hai să ţi-o mai zic şi asta acu:
se zice că ai fi eretic.
-Ba eu nu.”

Cuvântul 8:

„-Zi-ne avva ce o fi să păzim
ca să nu murim
în viaţa viitoare:
osteneală trupească, trecătoare
sau cele ce-s în noi?
-O, biete oi …
Păi … iaca: orice om
e ca un pom.
Păzirea celor ce sunt după trup
sunt frunzele ce se usucă şi se duc.
Iar osteneala pentru sufletul din noi …
… roadele bune-n ziua de apoi.
Şi … cum am zis:
ce-i scris e scris:
< se taie şi se aruncă în foc.>>

Vedeţi că e nevoi deci de roadă.
Dar totuşi … şi de frunze ca podoabă.”

Cuvântul 9:

„Nu e osteneală-n lume
ca-n rugăciune,
căci ai aicea a te nevoi
pentru a birui
puterea păcătosului duşman:
… bietul satan,
care ştie că nu se-mpiedică de altceva
decât dorinţa omului de-a se ruga.
De-aceea pentru rugăciune-i trebuinţă
de nevoinţă.”

Cuvântul 15:

E greu să taci când ai ceva a spune.
E greu să-nghiţi cuvinte
… rele … bune.
E greu, e tare greu să taci în lume
E greu să taci ca avva Agathon,
ca avva sfântul, avva singur, avva om.
E greu să ţii trei ani ca el în gură
o piatră ca să poţi avea măsură.
E greu … şi totuşi poţi să faci,
să taci.
Să râzi tăcând ‘naintea a mii de draci.

DIN CUVINTELE AVVEI MACARIE EGIPTEANUL

Cuvântul 10:

Pătruns de a-nfrânării bucurie
biruitorul avvă Macarie
voia de laudă a fi străin.
Şi de aceea, când fraţii îi dau vin
bea un pahar cu aceştia în grabă.
Apoi … nu mai bea apă o zi-ntreagă.

Cuvântul 18:

S-au dus câţiva la avva Macarie
cerându-i să le spună ca să ştie
cum să se roage bine trebuieşte:
„-Doamne, cum Tu vrei şi ştii … miluieşte.”

DESPRE SMERENIE ŞI UMILINŢĂ

Cuvântul 16:

„Vorba cea cu multă iscodire
pentru dumnezeire
şi citirea cea cu multă cercetare
pentru a tainelor Scripturii dezlegare
usucă lacrimile şi alungă umilinţa;
rămâne numai searbădă ştiinţa.
Ci pentru a avea mai mult folos
citeşte şi învaţă cum frumos
au vieţuit sfinţii-n pustiu pentru Hristos.”

Cuvântul 17:

„Postul smereşte trupul, iar nedormirea
mintea îţi luminează şi gândirea;
tăcerea liniştită aduce umilinţă
iar umilinţa plânsul… şi plânsul pocăinţă.”

Sursa: Laurenţiu Dumitru

- o analiza a revistei PRESA ORTODOXA

“În ultima perioadă au circulat prin agenţiile de presă „de nişă”, într-un mod destul de discret, ştiri despre un preconizat sinod “pan-ortodox.” Aflam, astfel, din aceste ştiri, că agentul mobilizator al acestei vaste acţiuni este Patriarhia Ecumenică, făcând apel la întâi-stătătorii ortodocşi să participe, în luna iunie a.c., la întâlniri pregătitoare ale sinodului preconizat a se desfăşura la sfârşitul anului 2009. Întâlnirile ar urma să aibă loc în Rhodos, declarat (fără vreun temei istoric) „centru al Ortodoxiei”, datorită faptului că acolo s-au ţinut şedinţele pregătitoare Conferinţei Bisericilor Europene (CEE) precum şi Simpozionul dedicat Sfântului Apostol Pavel din octombrie 2008, precedenta întrunire a întâi-stătătorilor ortodocşi.

Temele întâlnirii pregătitoare din iunie a.c., după cum suna comunicatul oficial din partea Patriarhiei Ecumenice, sunt grăitoare prin sine însele:

1.
1. Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin).
2. Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală.
3. Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă.
4. Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi).
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10. Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Am subliniat cele mai izbitoare teme pentru conţinutul lor inovator: încercările de extindere a noului calendar la toate bisericile (5); de permisivitate a Bisericii faţă de metodele contraceptive (6); de „relaxare” a postului tradiţional ortodox, după model catolic (7); de întărire a orientării ecumeniste (8, 9) şi de sprijinire a noilor forme de guvernământ mondial (10).

Istoria tentativelor de întrunire a unui sinod “pan-ortodox” din ultima sută de ani stă, de altfel, fără excepţie, sub semnul modernizării şi reformării Bisericii Ortodoxe. Elementele comune ce se desprind din această istorie sunt: ele sunt convocate de patriarhii ecumenici (Patriarhul Meletie, Patriarhul Athenagora, ambii acuzaţi că au avut legături cu anumite cercuri oculte), au o tematică vădit inovatoare faţă de tradiţie şi întăresc implicarea bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenică.

Astfel, în 1923 a avut loc prima întrunire cu titlul de „pan-ortodoxă”, (deşi lipseau reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe surori) sub oblăduirea Patriarhului Meletie (Metaxakis), care a produs în Biserică o mare tulburare prin introducerea noului calendar, acceptat de unele Biserici Ortodoxe locale, printre care şi a noastră. Printre celelalte puncte adoptate la acel congres (şi care nu au fost ratificate oficial de nici o biserică ortodoxă) se numărau şi:

* posibilitatea căsătoriei preoţilor şi diaconilor după hirotonie, inclusiv a celor rămaşi văduvi;
* a mutării praznicelor care cad în timpul săptămânii în ziua de Duminică, „pentru a nu intra în conflict cu orarul de lucru săptămânal”;
* şi, nu în ultimul rând, preoţii şi monahii erau încurajaţi să-şi taie barba şi părul şi să-şi poarte veşmintele doar în biserică.

A rămas în seama unui „mare sinod pan-ortodox” ulterior întărirea acestor decizii, precum şi discutarea altora, ca „problema posturilor”, a „lungimii slujbelor”, a „căsătoriei episcopilor” etc. În 1961, Patriarhul Athenagora (Spirou) preia ideea şi convoacă o întrunire „pan-ortodoxă” la Rhodos (de aici provenind tradiţia modernă a întrunirilor în acest oraş, în vechime un cunoscut centru al păgânătăţii). Întrunirea a avut un caracter deosebit de ruşinos prin faptul că, la insistenţele trimisului oficial al Patriarhiei Ruse (aflată atunci sub înrâurire sovietică), patriarhul a avut o atitudine prietenoasă faţă de regimurile comuniste, refuzând să ridice problema ateismului şi prigoanei anticreştine din aceste ţări (atitudine păstrată, de altfel, şi la întâlnirile ulterioare). Patriarhul Athenagoras anunţa mai apoi, într-o pastorală din 1968, „apropiata bucurie a unui Mare Sinod ce va avea ca scop reînnoirea Bisericii, precum şi stabilirea unităţii tuturor bisericilor creştine”.

Prima întrunire „pre-sinodală” de importanţă mai mare a avut la Chambessy, în anul 1976. Este relevant faptul că lista de teme stabilită la această întâlnire este aproape identică cu cea citată de mai sus. Aceleaşi probleme legate de jurisdicţia asupra diasporei ortodoxe, diptice şi recunoaşteri canonice, precum şi reformele ce se vor a fi aduse caracterului ortodox al nunţii, tradiţiei postului, calendarului liturgic şi datelor marilor praznice ale creştinătăţii. Până şi apelul la „pace, fraternitate şi libertate” este afirmat în aceleaşi fraze. Şi, evident, nu lipseşte apelul la angajarea statornică în „dialogurile” ecumenice din Consiliul Mondial al Bisericilor, precum şi cu anglicanii, romano-catolicii şi alte confesiuni, inclusiv cu religiile necreştine (istoric realizat cu ajutorul informaţiilor din revista „The Orthodox Word”, nov.-dec. 1976).

Vedem, aşadar, că tentativele inovatoare şi ecumeniste în sens sincretist, alături de cele ce vor să politizeze profund Biserica, au deja o istorie în spate. Planurile de slăbire a Bisericii prin instituţionalizarea adaptării la duhul lumesc, prin dezrădăcinarea marilor izvoare de viaţă ale tradiţiei (posturile, marile praznice, căsătoria), precum şi promovarea „dialogurilor ecumenice” vădit păgubitoare pentru ortodocşi arată că toate acestea fac parte dintr-o serie de acţiuni concertate cu acelaşi scop – înrobirea Bisericii de către puternicii acestei lumi. Cu atât mai mult în zilele noastre… căci nu este întâmplător faptul că al doilea summit G20 va avea loc în toamna anului 2009, fiind urmat, după cum se preconizează, de acest „mare sinod pan-ortodox”.

Deoarece în anumite cercuri de oameni fără pregătire teologică se încearcă prezentarea acestui sinod drept „cel de-al optulea sinod ecumenic”, trebuie spus că denumirea este una cu totul improprie, pentru următoarele motive:

1. Nici un sinod nu poate fi numit a priori „ecumenic”, în înţelesul celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice, pentru că recunoașterea caracterului ecumenic al sinodului poate veni doar după încheierea lui, urmată de receptarea unanimă tuturor hotărârilor lui ca fiind ortodoxe de către pleroma Bisericii (adică de către ortodocșii de pretutindeni).

2. Deși s-a încetăţenit oarecum numărul de șapte pentru Sinoadele Ecumenice, în conștiinţa Bisericii Ortodoxe există deja un „al optulea sinod”. De-a lungul vremii au fost considerate ca Ecumenice și alte sinoade cu caracter profund dogmatic, precum cel prezidat de Sfântul Fotie de la Constantinopol, din 879 (care a condamnat adăugirile apusene la Crez și este numit „al optulea Sinod Ecumenic” în vestita Enciclică a tuturor Patriarhilor ortodocși de la 1848) sau cel în care a strălucit Sfântul Grigorie Palama, tot de la Constantinopol, din 1351, unde se dezvoltă formularea dogmei ortodoxe a energiilor necreate şi învăţătura isihastă. Acest sinod este numit „al nouălea Sinod Ecumenic” de mari teologi contemporani precum Pr. Prof. Dr. Ioannis Romanidis şi Pr. Prof. dr. Gheorghios Metallinos). Iată ce declara acesta din urmă:

„Cauza convocării unui Sinod Ecumenic este întotdeauna o problemă anume, și se pune întrebarea: care e problema capitală cu care ne confruntăm azi?… În mod tradiţional, Sfinţii Părinţi ridicau în Sinod trei mari tematici: probleme privind dogma Treimii, probleme privind hristologia sau probleme privind harul dumnezeiesc și mântuirea omului… Nu mai avem nevoie de nimic nou pe lângă cele deja statornicite pentru a ne mântui; trebuie doar să trăim și să lucrăm potrivit Predaniei ortodoxe”.

3. Trebuie precizat faptul că cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice recunoscute sobornicește de Biserica Ortodoxă au avut ca temei de convocare o problemă dogmatică arzătoare, iar nu una administrativă. În schimb, după cum se poate observa din problematicile „pre-sinodale”, acestea sunt toate de natură organizatoric-administrativă și, în mare majoritate, nu au un caracter imperativ, cu implicaţii asupra mântuirii oamenilor.

Deoarece problematica ridicată de acest preconizat sinod este vastă şi fiecare temă în parte trebuie să fie abordată din punct de vedere ortodox tradiţional, vom deschide, cu acest număr, o rubrică dedicată acestor controverse teologice contemporane. Ce este un sinod ortodox şi, mai ales, unul “pan-ortodox”? Cum s-au raportat sfinţii apropiaţi vremurilor noastre precum şi marii teologi la un astfel de sinod? Acestea vor fi temele abordate în numerele viitoare.

Deocamdată începem seria articolelor referindu-ne la tema raporturilor cu alte confesiuni creştine. În comunicatul citat la începutul articolului se afirmă că „schisma din 1054, cu toate consecinţele sale grave asupra Bisericii Universale, a privat Biserica Ortodoxă de forţa necesară şi abilitatea de a fi prezentă în societate în mod constant de-a lungul istoriei.” Afirmaţia este gravă pentru erezia conţinută implicit: Biserica Universală este prezentată ca fiind ceva diferit de Biserica Ortodoxă, iar răul schismei este arătat ca fiind unul ce ţine de eficienţa angrenajului instituţional, şi nu de faptul că în Apus s-a impus erezia papismului.

Să fie oare această abordare un semn că se doreşte o apropiere mai mare de romano-catolici? Care ar fi premisele unei astfel de apropieri? (…)”

Articol aparut in revista “Presa Ortodoxă”, nr. 4/2009

Sursa: Război întru cuvânt