IOAN IANOLIDE
CĂTRE
PĂRINTELE BENEDICT GHIUŞ
Monahul-poet Ignatie Grecu de la Cernica, cercetînd arhivele mănăstirii, a descoperit şi a avut bunăvoinţa să ne trimită fotocopiile a 10 scrisori şi 4 cărţi poştale expediate de Ioan Ianolide (1919-1986, autorul mărturiei intitulate Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006 – ediţie îngrijită la Sf. Mănăstire Diaconeşti) către Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş (1904-1990, figură de seamă a Rugului Aprins de la Antim) în perioada 1974-1983. Postez aici, ca documentar psiho-biografic, cele 10 scrisori inedite, în ordine cronologică (parantezele drepte îmi aparţin). La sfîrşit, reproduc şi un reportaj realizat de d-l Gheorghiţă Ciocioi (Lumea credinţei) în satul de obîrşie al lui Ioan Ianolide. (R. C.)
[1]
21 Martie 1977
Iubite Părinte Benedict,
De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.
Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care m-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.
Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.
Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?
Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.
Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.
În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.
Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.
Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecată, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.
Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.
Slavă Domnului!
I. Ianolide
[2]
15 Oct. 1980
Părinte,
După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.
Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:
1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.
2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.
Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.
Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.
I. Ianolide
[3]
18 Oct. 1981
Părinte Benedict,
M-am despărţit de Dumneavoastră cu mulţumirea că sănătatea vi s-a refăcut.
În discuţia avută consideram necesitatea prioritară a afirmării credinţei, dar precizez că nu gândeam la credinţă ca virtute, ci la credinţă ca viziune, concepţie, spirit de viaţă creştină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspiraţie a Spiritului Sfânt, valabilă actualităţii. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, un Hristos actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor şi biruitor totodată. Hristos ca om, Hristos ca idei, Hristos ca mod de viaţă.
În Hristos, fiecare om şi fiecare epocă îşi află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat şi succesiv spre El.
Hristos prinde în personalitatea Sa toate necesităţile spirituale, sociale şi economice ale tuturor oamenilor din toate timpurile, în toată diversitatea lor.
Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea şi armonia personalităţii şi viziunii hristice. De dorit ar fi ca toţi oamenii să aibă clară figura desăvârşită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârşirea hristică şi nu-L va reduce pe El la una, ori la altă cultură.
Cei ce cred şi cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credinţa, au nevoie de omul-Hristos. Creştinii ar trebui să fie ei oamenii-Hristos. Bucurându-ne, deci, întru Hristos, să-L urmăm până la sfârşit!
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
Ioan I.
[4]
7 Nov. 1981
Părinte Benedict,
Am rămas cu o imagine vie despre sănătatea Dumneavoastră, după ultima vizită – şi doresc să vă bucuraţi de ea cât mai mult timp.
Între timp v-am trimis o scrisoare şi prezenta nu este decât o formulare mai sintetică a ideilor exprimate atunci. Primordial şi esenţial este a se afirma Dumnezeu, Spirit, Treime – ori, Dumnezeu, Hristos prezent ca Spirit în lume – ori, Duhul Sfânt, Dumnezeu, Imperatorul lumii.
Învelişul material al lumii s-a subţiat până şi pentru oamenii de ştiinţă; dincolo de el stau alte învelişuri ale existenţei (ceruri), care rând pe rând se subţiază spre insondabilul Spirit Divin. Raportul Spirit – materie este imperativ. Spiritul precede ontologic materia lumii.
Spiritul cuprinde în sine contradicţiile lumii.
Spiritul e chemat să pună ordine în lume, şi o pune chiar şi prin aceia ce nu recunosc prioritatea spiritului.
Spiritul cuprinde în el taina binelui şi răului. Spiritul generează virtuţile, le unifică şi le dă finalitate.
Spiritul constată limita şi depăşeşte limita materiei, şi a energiilor, şi a ideilor, şi a cerurilor, şi a spiritelor, pentru a se odihni în Spiritul Suprem.
Omul poartă în el Spirit Suprem, deşi adesea nu reuşeşte a-l cuprinde.
Lumea ca întreg, atât în spiritul cât şi [în] materialitatea ei, este cuprinsă în Spirit. Spiritul este darul splendid al omului, potir al Spiritului divin şi centru al lumii.
Idealul este să ajungem a trăi în Spirit viaţa, nu ca o excepţie de la viaţă, ci ca bucuria vieţii.
Toate coordonatele sufleteşti şi materiale ale vieţii sunt cuprinse în Spirit – spiritualitatea creştină e datoare să ofere unitate şi armonie, şi sens la întreaga existenţă.
În altă ordine de idei, vă comunic că zilele acestea mă internez în spital pentru tratament. Deşi cred în bucuria vieţii, sunt trist.
Vă doresc sănătate şi bucurie.
Ioan I.
[5]
24 Nov. 1982
Părinte Benedict,
Am fost bolnav, internat, imobilizat la pat. Acum sunt în convalescenţă.
Imediat ce am să mă pot deplasa voi veni pe acolo.
Vă rog, în scop duhovnicesc, să-i vorbiţi cu încredere lui Ioan Alexandru despre mine, căci doresc să mă bucur de dragostea şi încrederea lui.
Vă doresc zile bune, senine sufleteşte şi cu uşurare în suferinţă, prin darul şi dragostea Domnului Iisus.
Cu dragoste,
Ioan I.
[6]
23 Ian. 1983
Părinte Benedict,
Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!
Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.
Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?
Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.
Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.
Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.
Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.
Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.
Ioan I.
[7]
27 Martie 1983
Iubite Părinte Benedict,
Mă bucur că v-am văzut şi v-am găsit atât de viu spiritual şi de prezent în lumea noastră atât de frământată. De asemeni, mă bucur de exemplul viu de slujire a Altarului, căci fără tainele săvârşite la Altar nu e posibilă ordinea în lume, dar, în acelaşi timp, într-o epocă de grave transformări, cu toată grija necesară trebuie să gândim şi la modul, şi la materia la care se referă Tainele, căci ele trebuie să aibă un corespondent în concretul socio-istoric şi mi se pare că din acest punct de vedere este ceva de făcut, ceva ce nu l-au sesizat preoţii, dar pe care-l reclamă oamenii, şi lumea are nevoie de noi soluţii, şi de noi taine. Mi se pare că cele şapte Taine nu acoperă integral problemele spiritului şi ale materiei – deci ale oamenilor; or, ele tocmai această raţiune ar trebui s-o aibă.
Tainele, dogmele, învăţătorii, Biserica, trebuie să slujească oamenilor. Mântuirea e operă tainică de Altar, cât şi act concret de viaţă. Se pare că viaţa cere ceva nou de la Altar, deşi normal ar fi fost ca Altarul să aducă noul în viaţă. Se pare că Altarul e prizonierul unei tradiţii depăşite, aşa precum Mântuitorul i-a găsit pe cărturarii şi fariseii din vremea Lui; deci, mă tem că ni se spune şi nouă: „Vai vouă!”. Mântuitorul n-a instituţionalizat Altarul, ci Biserica a instituţionalizat-o.
Instituţionalizările au o raţiune şi un scop precis şi concret, dar instituţiile se tocesc şi atunci trebuie înnoite. Instituţionalizările fac prizonier harul şi Duhul Sfânt, şi asta în detrimentul oamenilor. Duhul Sfânt lucrează liber peste viaţă, peste suflete, peste oameni, mereu actual, mereu viu, mereu eficace. Trebuie, deci, să avem curajul de a cerceta, cu frică de Dumnezeu, locurile în care tradiţia nu mai este sfântă, în care instituţiile nu mai sunt corespunzătoare şi în care oamenii nu-şi mai îndeplinesc menirea mesianică. Biserica a pierdut caracterul mesianic. Biserica a pierdut destinele lumii din mână. E vremea să ne întoarcem pas cu pas, epocă cu epocă, până la Însuşi Iisus Domnul nostru şi să-L întrebăm pe El unde am greşit, şi să aflăm de la El ce este de făcut.
Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos?
Părinte Benedict, cu toată smerenia ridic aceste probleme, iubind pe Iisus, Biserica şi oamenii dimpreună. Sunt un laic, dar sunt slujitor de o viaţă al lui Iisus, al Bisericii şi al oamenilor. Aş vrea să nu mor fără să fi fost de folos acelora pe care-i slujesc şi-i iubesc.
Cu toată dragostea, rugându-mă să mă pomeniţi la Sfântul Altar.
Ioan I.
[8]
Sâmbăta Patimilor
7 Mai 1983
Iubite Părinte Benedict,
Sunt la Cozia.
Iisus este în mormânt!
Aşteptăm Învierea!
Agonia prelungită duce la deznădejde. În chinurile ce nu se mai termină, mă întreb cu disperare: cu ce am greşit, Doamne? Ce trebuie să facem, Doamne? Cum ne vom mântui, Doamne? Năvălesc mulţime de gânduri ce-mi zic că departe este creştinătatea de Hristos.
Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.
Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.
Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere!
E răul atât de adânc în veac, încât e necesară o intervenţie divină. Nu mai există punct fix pentru conştiinţe. Nu mai există bună-credinţă în oameni. Dezastrul rânjeşte în toată strălucirea civilizaţiei secolului XX.
Forţe colosale stau gata să sfarme planeta. Duhuri învrăjbite îi stăpânesc pe oameni. Lume fără Dumnezeu!
Stau mic, tăcut, izolat în chilia în care sunt tolerat puţin timp, în Cozia – numai duhul arde în mine şi-mi chinuie sufletul şi mintea. Mă rog, simt, trăiesc, atât mi-a mai rămas.
Am dorit să-mi îndeplinesc datoria de creştin şi de om, acum am ajuns să-mi cer sfârşitul de cuviinţă – Dumnezeu, El singur, va şti ce să facă, cu lumea şi cu robul său cel mai netrebnic Ioan.
Iubite Părinte Benedict, Hristos a înviat!
E speranţa lumii aici şi în eternitate!
Bucuria Învierii s-o purtaţi până la strămutarea obştească.
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
Ioan I.
[9]
29 Iulie 1983
Părinte Benedict,
E miezul nopţii. Am avut o zi de intensă efervescenţă spirituală. Caut necontenit articularea adevărului divin cu adevărul uman, a pământului cu cerul, a materiei cu spiritul, a vremelnicului cu eternul, a credinţei cu lumea.
Biserica are o răspundere unică în destinul omenirii, de care nu sunt sigur că şi l-a îndeplinit după cuviinţă.
Criza creştinătăţii este fundalul crizei omenirii de azi. Cauzele crizei creştine se întind pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, îndeosebi de la Edictul din Milan încoace, şi personajul cel mai dramatic este Sfântul Ioan Hrisostom. În el au coexistat divinul cu umanul, cerul şi pământul, Spiritul şi materia, Biserica şi lumea – dar el a fost învins – şi aşa s-a pus început unor compromisuri ipocrite, laşe şi nefaste. Avem o tradiţie sfântă alături de o tradiţie a compromisului, avem structuri sfinte în Biserică, dar şi unele regretabile. Trebuie regândită şi reformulată Biserica prin dimensiunea ei sacră. Sfântă este Biserica în măsura în care a slujit lumea, cu toate mijloacele cu care a slujit-o Iisus Mântuitorul. Sfântul Ioan Hrisostom a încercat să slujească lumea, s-a sacrificat acestui scop şi a fost ucis. Ucis a fost şi Mântuitorul. Ucişi au fost şi alţi sinceri slujitori.
E necesar să redescoperim dimensiunea istorică a Bisericii, aspectul social al creştinismului, viziunea despre lume şi viaţă a Mântuitorului. La Judecată vom fi întrebaţi cât bine am făcut în lume, câtă dreptate am împărţit în lume, câte răutăţi am învins în lume – şi toate acestea nu se săvârşesc numai prin rugăciuni, evlavie şi piozitate [pioşenie].
Noi suntem bătrâni de acum, dar sunt sigur că generaţiile viitoare se vor deosebi mult de noi. Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate.
Cu toată dragostea,
Ioan I.
[10]
20 Dec. 1983
Iubite Părinte Benedict,
Sărbătorim încă o dată Naşterea Domnului Iisus Hristos. Este evenimentul crucial al istoriei omenirii. De atunci ne aflăm în Împărăţia Duhului Sfânt şi aşa se pregăteşte a doua venire a lui Hristos, ca biruitor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Am cetit undeva o analiză o epocii în care s-a născut Mântuitorul, care înfăţişa lumea iudaică, lumea greacă şi lumea romană în plină criză, necesitând deci intervenţia divină în istorie prin naşterea Domnului. După aproape două milenii, lumea se află într-o criză care anunţă din nou un sfârşit, un sfârşit de lume, un sfârşit de eră, un sfârşit de cultură. Civilizaţia noastră, fie pe cale militară, fie pe cale paşnică, este incapabilă să iasă din criza în care se află, căci în mod fundamental s-a orientat greşit. Armele ne ameninţă, ne ameninţă cu poluarea şi maşinile, consumul a epuizat rezervele naturii, echilibrul ecologic este periclitat, orânduirile sociale se dizolvă; imoralitatea face ravagii, gândirea e haotică şi oamenii sunt alienaţi; în acest context, dezastrul este inevitabil.
Cutremuraţi, stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne întrebăm: ce este de făcut?
Să se nască o nouă lume?
Să se schimbe lumea la faţă?
Cine şi cum poate face astfel de minuni?
Mai realist este să acceptăm viziunea apocaliptică a istoriei. Dezastrele secolului nostru nu au o origine creştină.
Înfricoşaţi, asistăm la moartea unei lumi.
Forţele apocaliptice ale Răului cât şi ale Binelui se dezlănţuie în lanţ, ajung la apogeu şi provoacă deznodământul. Mielul va veni şi va birui. Va începe o lume nouă.
Nu va dispărea viaţa pe planetă. Noi n-am fost vrednici şi trebuie să lăsăm locul altora ce se vor asemăna lui Hristos. De aceea, de acest Crăciun sunt de două ori trist şi o dată vesel, iar rugăciunea-mi fierbinte este să mi se ofere sfârşit creştinesc.
Regret că nu mă ajută sănătatea ca să poposesc pe la Cernica şi să avem părtăşie sufletească.
Vă doresc seninătate, putere şi credinţă până la sfârşit.
La mulţi ani!
Cu toată dragostea,
Ioan I.
Citiţi Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide… Nu mi-a venit să cred, lecturând cartea, că mărturisitorul acesta s-a născut în satul vecin cu cel al copilăriei mele. Nimeni nu-mi vorbise despre el vreodată… A doua zi de Paşti, anul acesta [2008], nu am mai răbdat: am ţinut să merg neapărat acasă la Ioan Ianolide… (Gh. C.)
Drumul până la Dobroteşti l-am străbătut cu teama în suflet că s-ar putea să nu aflu nimic concret despre mărturisitorul Ioan Ianolide; că poate la mijloc s-a strecurat vreo greşeală…. Mă tot întrebam: va mai fi pe lume cineva care să-l fi cunoscut?
Pădurea familiei Berindei, de până-n Dobroteştii lui Ioan Ianolide, părea că nu se mai termină… „La conac”, în pădurea Beucii, arhitectul Ion Berindei a lucrat la proiectul Palatului Culturii din Iaşi. „ La noi, la pădure, s-a născut Palatul” – îmi spuneau adesea bătrânii din sat. De ce nu am aflat de la ei şi despre Ianolide? – îmi reproşam pe cale. La luncă, în apropiere de Droboteşti, întreb despre casa lui Ianolide pe un păstor. Rămâne o vreme pe gânduri. „Păi Niculache Ianolide a avut casa chiar aici unde ne aflăm, la luncă… Avea teren mult, dar administra şi moşia Berindeilor. Om tare priceput”. „Nu moşia lui Polimeride?” – întreb, surprins. „Nu, a Berindeilor!” – îmi răspunde omul, sigur pe sine. Nu se zăreşte nici urmă de casă însă. „S-au dus casele domnului Niculache şi ale lu’ domnu’ Dumea Berindei! Da’ domnu’ Niculache mai are o casă la noi, la Doage (Dobroteşti). Întrebaţi de casa lui Niculache Grecu, ori a Mariei Ciobanu”. „Care Maria Ciobanu?”, tresar. „Profesoara, fata lui Niculache”. Sora lui Ioan Ianolide fusese profesoară chiar la şcoala la care am învăţat!
Păstorul nu şi-l mai aducea prea bine aminte pe domnu’ Ionel a’ lu’ Grecu: „A fost mai mult prin puşcării, a plecat de mult de-acasă”. De sora lui Ianolide ştia însă că a fusese căsătorită cu un basarabean şi că a rămas până la moarte în casa părintească.
De cum intrăm în sat, începem să călătorim cu întrebarea.
Dobroteştii, pe jumătate, este un sat de păstori ardeleni, trecuţi cu turmele lor peste Carpaţi, în vremea Mariei Tereza. Oameni harnici şi întreprinzători… În poiana bisericii, întâlnim un fel de sfat al bătrânelor, aşa cum se obişnuieşte la ţară în zilele de Paşti. „Şi zici, mata, că vrei să ştii unde e casa lui Niculache Grecu?”. „Era chiar grec? – întreb mirat… „Acu’, dacă era grec ori macidonean, nu ştiu, dar nu vorbea româneşte aşa ca pe la noi” – îmi răspunde una dintre femei. O bătrână trimite îndată după doamna Valica. Până vine dumneaei, comentează hâtru alături de celelalte: „S-a făcut mare boieroaică Valica noastră!”. Doamna Valica are în grijă, din încredinţarea nepoatelor conului Niculache, casa în care s-a născut Ioan Ianolide. Pornesc împreună cu o parte din sfatul bătrânelor, pe o uliţă îngustă cât o potecă, cu garduri brodate până sus cu mâna Maicii Domnului. Mă tot întreb cum aş putea începe discuţia…
Doamna Valica ne invită să intrăm în curtea conului Niculache. „De fapt, despre Ioan, fiul dumnealui, aş vrea să vă întreb, îndrăznesc în cele din urmă… Maica Lixandra, una din bătrâne, tresare la auzul acestui nume: „Despre domnu’ Ionel, domnu’ Ionel, care a făcut 23 de ani de puşcărie?!”. „Exact. L-aţi cunoscut?”. Femeia tace o vreme, apoi, când dă să povestească, o podidesc lacrimile: „Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plâns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lângă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot! Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…”
Se lasă tăcerea…Bătrânele au cunoscut îndeaproape familia lui Ioan Ianolide. Maica Lixandra povesteşte din nou: „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost creştin, n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta. Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…”. Maica Lixandra tace din nou. Gândurile o poartă departe… Tanti Valica deschide apoi uşa casei în care s-a născut Ioan Ianolide. Casă aproape pustie, în care ne sfiim să păşim. Aflu că domnu’ Ionel nu a venit chiar des pe-acasă, după eliberarea sa din temniţă. Fotografii de familie şi tablouri atârnă, uitate de vreme, prin camere goale. Îmi spun că aceasta s-ar putea să fie prima şi ultima oară când le văd. Doamna Valica le scoate rând pe rând la lumină, afară, în curte… Le şterge uşor, de păianjeni, cu mâna tremurândă, îndemnându-mă: „Dacă vreţi, fotografiaţi-le, ca să rămâie”.
Un reper al credinţei neamului românesc
Ar fi păcat ca această casă să fie înstrăinată. Chiar mă gândesc, pentru o clipă, în timp ce privesc tablourile şi iarba fragedă din curtea lui Ioan Ianolide, că o mânăstire ar putea face aici un mic metoc. Un reper al demnităţii noastre româneşti. Dacă aţi citit Întoarcerea la Hristos, sunt sigur că realizaţi că nu sunt doar vorbe la întâmplare.
Maica Lixandra priveşte spre portretul unei femei frumoase, cu privirea demnă: „Ispasie, Ispasie!… Ce-ai mai suferit, cât a fost închis domnu’ Ionel!”. „Credincioasă femeie a fost doamna Ispasia! Era din Tecuci, un sat vecin cu al nostru. Respectată de toată lumea şi tare miloasă!” – o descrie doamna Valica pe mama lui Ioan Ianolide.
Îmi plec capul tăcut, ascultând vorbele înţelepte ale bătrânelor. Parcă trăiesc un vis. Le mai întreb o dată, pentru a fi sigur: „La Berindei a fost administrator domnul Niculache?”. „La luncă, mamă, la Berindei. Vara mai mult la luncă stătea. Mergea şi domnu’ Ionel. Şi după ce-a venit din puşcărie se mai ducea pe-acolo”.
Chiar mă întrebam, traversând pădurea, în drum spre Dobroteşti: ce m-a atras, când am primit în dar, prima oară, un volum din Filocalia, să vin la luncă, la linişte? Poate că au fost la mijloc chiar rugăciunile acestui neştiut mărturisitor, înălţate în bezna comunistă, pentru oamenii din locurile sale natale, pe cale să îşi piardă credinţa. Îl cunoscuse pe Hristos prin pătimiri inimaginabile în temniţele comuniste, ca şi prin neîncetata rugăciune a inimii. Un întreg popor, în acel timp, era purtat spre adâncul rătăcirii. Sunt ferm convins că recursul la Ioan Ianolide este astăzi mai actual decât oricând.
Sursa: Răzvan Codrescu
Además de ser una de los pocas leyes que el Gobierno ya puede sacar adelante porque asegura disponer del respaldo de los grupos de izquierda – ERC, IU-ICV y BNG -, el PSOE quería con su nueva legislación sobre el aborto poner en contradicción al PP en pleno periodo electoral. La paradoja es que también han conseguido generar discrepancias internas entre los propios socialistas a cuenta del aspecto más controvertido al que el Consejo de Ministros acaba de dar luz verde: que las chicas de entre 16 y 18 años – menores de edad, por tanto-, puedan abortar sin el consentimiento, ni aún el conocimiento, de sus padres.
„
Cocaina a fost detectata in aerul mai multor orase spaniole, iar concentratia acesteia este mai mare in timpul weekend-urilor, releva masuratorile.
Pe 7 iunie suntem chemati sa-i votam pe europarlamentari. A inceput campania si toti vin cu promisiuni si afise frumoase.
O mică frază a ta : « Oare tu m-ai fi iubit orice aş fi făcut ?. Nu cred. » – m-a pus pe gânduri şi m-a întristat. Dar îmi dau seama că, oricât de bine m-ai cunoaşte, anumite lucruri din mine – importante – îţi scapă şi e firesc să fie astfel, cu anii care au trecut, cu viaţa care s-a aşternut.[...] şi atunci, ca şi de atunci, şi acum te-aş fi iubit absolut orice ai fi făcut – chiar de ai fi omorât.
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
