“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”

“Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.”

Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.

Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1)

2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)

3. Răbdarea: “un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5)

4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)

5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)

6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); “spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)

7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)

8. Fuga de compania sexului opus: “un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.” (VI, 27)

Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: “mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete.”

Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric”

Sursa: N-am cuvinte

Întâlnirea liderilor religiilor monoteiste din Europa

cu înalţi reprezentanţi ai Instituţiilor europene

(Bruxelles, 11 mai 2009)

COMUNICAT DE PRESA

Basilica |12 mai 2009

La invitaţia Comisiei Europene şi a Parlamentului European, cu binecuvântarea Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon al Târgoviştei, Exarh patriarhal pentru relaţiile cu instituţiile europene, a participat, luni 11 mai 2009, la Bruxelles, la întâlnirea liderilor religiilor monoteiste din Europa cu înalţi reprezentanţi ai instituţiilor europene. Reuniunea a fost coprezidată de Preşedintele Comisiei Europene, Dl. José Manuel Barroso, şi de Preşedintele Parlamentului european, Dl. Hans-Gert Pöttering, tema acestei întâlniri fiind: „Criza economică şi financiară: contribuţii etice la guvernarea economică europeană şi globală”.

La discuţii au participat şi Dl. Joaquin Almunia, Comisarul pentru Afaceri economice şi monetare, Dl. Jan Figel, Comisarul pentru educaţie, formare, cultură şi tineret, precum şi alţi reprezentanţi ai Comisiei europene.Participanţii au subliniat, în special, faptul că impasul economic actual are şi rădăcini moral-spirituale. Criză de încredere cu care se confruntă sistemele economice şi responsabilii politici este rezultatul unei ierarhii greşite a valorilor, dublată de o lipsă de responsabilitate. De aici, importanţa deosebită a valorilor morale în actul de guvernare economică europeană şi globală. Uniunea Europeană nu este şi nu poate fi numai o comunitate economică, ci şi o comunitate a valorilor. Libertatea, democraţia, solidaritatea, justiţia socială, apărarea şi promovarea demnităţii persoanei umane sunt numai câteva din valorile complementare şi indispensabile acestui „modus vivendi” european. Piaţa economică comună este unul din pilonii principali ai Uniunii Europene, dar ea nu este numai atât. Chiar şi aşa-numita economie socială, remarcată de Preşedintele Pöttering ca fiind una dintre soluţiile ieşirii din criză, se bazează pe anumite valori ale culturii şi a civilizaţiei europene.

În cadrul discutiilor a mai fost evidenţiat şi faptul că trebuie căutate soluţii pentru responsabilizarea tuturor celor implicaţi în constructia europeană, deoarece Europa unită nu este condiţonată astăzi numai de o nouă extindere fizică, teritorială, ci mai ales de una a conştiinţelor. De aceea, Bisericile şi comunităţile religioase din Europa au un rol deosebit de important, fiind chemate să dea mărturie comună de solidaritate şi angajament social.

În acest sens, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române la întâlnire, Înaltpreasfintitul Mitropolit Nifon a subliniat necesitatea depăşirii unei mentalităţi materialiste, fondată doar pe câştigul imediat şi pe lăcomie, accentuând în special aspectul social-spiritual al interacţiunii umane şi preocuparea constantă a Bisericii pentru cei în nevoi.

În concluzie, s-a evidentiat importanţa dialogului la nivel înalt între liderii religioşi din Europa şi reprezentanţii instituţiilor europene, care, în cadrul Tratatului de la Lisabona, va avea un caracter oficial.

Corespondenţă pentru Agentia de Ştiri BASILICA de la

Pr. dr. Sorin Șelaru, Consilier patriarhal,

Directorul Biroului permanent de reprezentare al Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituţiile europene

Emanuela Iancu, Emi – cum îi spun prietenii -, este o tânără de douăzeci de ani, drăguţă, isteaţă, copilăroasă. Pasionată de geografie, muzica de underground şi streetbasket, Emi nu pare a se deosebi cu nimic de tinerii din generaţia ei. Însă inima ei ascunde o mare taină: vrea să se boteze ortodox*! Am cunoscut-o pe messenger; m-a abordat, ca să-mi pună câteva întrebări despre credinţă. În timp, s-a legat o frumoasă prietenie în Domnul. Am rugat-o pe Emi să dezvăluie câteva crâmpeie de suflet pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”, majoritatea tineri de-o vârstă cu ea. Aveţi mai jos mărturia unui suflet care vrea să vină… acasă. (Laurenţiu Dumitru)

Emanuela Iancu

Drumul meu de la Baptism la Ortodoxie

Nu pot spune ca a fost un moment în viaţa mea când am început să-L caut pe Dumnezeu. Acasă, în familie, s-a vorbit întotdeauna despre Biblie şi Dumnezeu. Mama, în mod special, s-a ocupat de această educaţie religioasă, luându-mă mereu la slujbele bisericii baptiste pe care o frecventează cu zel. Odată cu trecerea timpului, mersul la slujbele baptiste devenise o obişnuinţă plicticoasă. Nu mă mai simţeam în largul meu. Pereţii stăteau parcă să cadă pe mine, oamenii îmi păreau nişte străini, iar predicile pe care le auzeam îmi lăsau inima rece.

Am fost botezată la baptişti, însă îmi amintesc doar că fusese un botez sec, nu simţisem nimic, în afară doar de emoţiile fireşti, pentru că o mulţime de persoane veniseră să vadă evenimentul. Atunci nu L-am simţit pe Dumnezeu, am avut senzaţia că mă aflu la un spectacol, situaţie care se repeta de altfel la fiecare program al bisericii baptiste. Mai apoi, peste timp, am înţeles că fără icoane, fără privirile Sfinţilor şi a Maicii Domnului către mine, nu puteam medita, nu puteam să mă rog în linişte, parcă era pustiu, nu era culoare, nu era căldură.

La baptişti, nimic nu mă ducea cu gândul la Cele de Sus, era un lăcaş rece. Oricât m-aş fi forţat, n-aş fi reuşit să văd altfel lucrurile. Pe atunci nu credeam în iertare, ci mai degrabă în răzbunare sau pedeapsă. Când greşeam, când alunecam, parcă rămâneam paralizată, rămâneam blocată, mă complăceam în noroi şi ajunsesem să nu mai disting binele de rău. La baptişi nu mă maturizam spiritual, eram blocată mereu în acelaşi stadiu.

M-am hotărât să-L caut pe Dumnezeu şi prin alte locuri, mergând, spre exemplu, o vreme, şi la alte culte precum penticostalii harismatici. Aici am trăit o experienţă care m-a bulversat şi m-a adus în pragul necredinţei. Am mers trei zile la munte cu grupul bisericii penticostale pentru a ne ruga „pentru vindecarea rănilor din trecut şi pentru chemarea Duhului Sfânt”. Treceam deja printr-o perioadă foarte grea, însă rugăciunea comună „pentru chemarea Duhului Sfânt” în loc să-mi aducă puţină pace, m-a făcut, dimpotrivă, să cad într-o mare depresie, să am gânduri sinucigaşe şi să mă îndoiesc de însăşi existenţa lui Dumnezeu. Dacă exista, El era un Dumnezeu străin, fals, rece, sec, străin faţă de mine şi eu din ce în ce mai străină faţă de El.

După această experienţă, am început să hălăduiesc pe căi străine, să gândesc după capul meu, să caut sensuri, rosturi şi înţelesuri în cele ale ştiinţei, ale filosofiei, am început să cred că sunt propriul meu Dumnezeu. Acum, Biblia îmi părea o poveste fantastică, aburitoare.

În vara anului 2008, am cunoscut o persoană care a avut tactul şi răbdarea să mă îndrume spre lectura unor cărţi ortodoxe. La început eram suspicioasă, rezervată, treptat, însă, în timp, am început să înţeleg mai multe şi să prind esenţa – anume că Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât caută pe toate căile să văd asta. Din discuţiile cu amicul meu, am înţeles că Dumnezeu este gelos, care mă vrea cu totul pentru El, nu se mulţumeşte cu firimituri, şi am început aşadar lupta cu mine pentru a-L aşeza pe primul loc în viaţa mea. Viaţa mea îşi găsise un rost, aflasem în sfârşit pe Dumnezeu şi începusem timid să frecventez viaţa bisericii ortodoxe.

La ortodocşi, am găsit valenţe noi ale verbului „a crede”, am înţeles că trebuie să merg pe urmele Lui, chiar să ajung, după har, asemenea Lui. Am găsit nenumărate modele de urmat, sfinţi cuvioşi şi mucenici, ale căror vieţi m-au întărit, m-au luminat, mi-au deschis porţile căii spre cer, m-au făcut să-L gust pe Dumnezeu. Am început să mă rog lor cu credinţă, ca să mă ajute în umblarea mea cu Domnul, pe calea cea strâmtă.

Acum, privind în urmă, mă întreb cum am ajuns să descopăr Ortodoxia? Probabil că cineva s-a rugat pentru mine ca să fiu luminată, îmi amintesc doar că înainte de a începe să citesc mai interesată cărţile unor Sfinţi, m-am trezit într-o dimineaţă cu gândul să deschid Biblia, iar când am deschis, Dumnezeu îmi pusese înainte un verset din care sa mă trezesc din acest somn al morţii… un verset care mă îndemna să ies din lumea asta adormită şi să las lumina să pătrundă în mintea mea.

Îmi puneam o sumedenie de întrebări: de ce Bisericile ortodoxe au preoţi, şi nu pastori, de ce atâţia Sfinţi? De ce Maica Domnului? De ce tămâie? De ce semnul crucii? Treptat însă, Dumnezeu mi-a descoperit toate răspunsurile. Aproape de fiecare dată când deschideam Biblia, ea se deschidea exact unde aveam eu nelămuriri despre Sfinţi, Maica Domnului ori Sfânta Cruce, şi acestea le-am luat ca pe semne ale purtării Lui de grijă faţă de mine…

Mergând mai des la slujbe (recunosc că am participat la întreaga Liturghie, deşi celor nebotezaţi nu li se îngăduie, însă voiam să primesc şi eu, împreună cu ceilalţi, miruirea de la sfârşit), am descoperit de fiecare dată ceva nou, iar treptat mi-a încolţit în minte gândul să primesc botezul ortodox, să lepăd omul cel vechi şi să mă îmbrac în Hristos, pentru ca viaţa mea să se schimbe din temelie, să fiu curăţată de păcat. Mă gândeam deseori şi mă frământam: „dacă mâine mor, unde mă voi duce eu nefiind botezată?”. Cu mila Domnului, însă, am stabilit deja botezul, la început de mai, la Biserica Bucur din Capitală.

Nu sunt o tânără habotnică, nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Sunt o tânără absolut normală, am multe hobby-uri; joc basket, cânt şi ascult muzică, scriu versuri. Toate însă au o limită şi se încadrează în anumite principii ferme, zic eu.

Sunt o tânără ca oricare alta, sunt un simplu om, dar caut pe Dumnezeu şi bucuria cea nepieritoare care numai de la El vine.

*Intre timp botezul ei a avut loc. Marturia Emanuelei a aparut in luna aprilie 2009, in nr. 6 al revistei “Orthograffiti”. A fost rugamintea autoarei sa postez articolul pe blog abia la cateva zile dupa botez. (LD)

Copii! Jugul sub care sunteţi băgaţi acum e mai cumplit decât cel tătăresc. Tătarii au vândut ca robi pe pieţele Asiei şi Europei mii şi mii de compatrioţi ai noştri. Acum însă, fetele noastre nu mai sunt duse în robie de tătari, ci de aşa-numita „cultură de masă”. Frângând împotrivirea ruşinii fireşti, aceasta dobândeşte rezultate mai cumplite decât focul şi sabia. Adolescenţii încep să nu mai dea doi bani pe fecioria şi curăţia date de Dumnezeu şi fireşti pentru orice om, sortindu-şi sufletul şi trupul unor chinuri cu neputinţă de ocolit. Şi băieţii, şi fetele se spurcă cu tutun şi înjurături. Răsună vorbele porcoase şi muzica drăcească. Cinismul, neruşinarea, desfrâul, cruzimea, narcomania de toate felurile au devenit fenomene de masă printre adolescenţi. Copiii sunt provocaţi la păcat prin cultura păcatului, pentru ca noua generaţie să fie transformată în dobitoace incapabile de întemeierea unei familii normale, de efort creator, productiv, de apărarea Patriei.

A te lua după „toată lumea” înseamnă pentru adolescenţii contemporani ceea ce însemna pentru cei din secolul al XIV-lea a fi luat rob de sălbaticii Hoardei pentru a fi vândut pe piaţa sclavilor. NU VĂ LĂSAŢI CUMPĂRAŢI!

Copii! Duşmanii ţării noastre s-au străduit sute de ani să cucerească ţara noastră cu focul şi cu sabia, însă de fiecare dată au fost înfrânţi cu ruşine şi şi-au găsit mormântul pe nesfârşitele câmpii ruseşti. Acum vor să ne ducă de pe pământul nostru sub ochii îngăduitori şi nepăsători ai adulţilor, cu complicitatea trădătoare a autorităţilor. Acum vor să nimicească poporul nostru nu cu armele, ci cu desfrâul, cu pornografia, cu drogurile, cu tutunul şi cu votca – aşa cum strămoşii lor i-au nimicit pe indienii americani.

Nu vă lăsaţi! Nu puneţi mâna pe josnicele reviste finanţate din străinătate şi pe toate celelalte scârboşenii ce urmăresc un singur scop: să-i lipsească pe toţi viitorii miri şi pe toate viitoarele mirese de căsătoria întemeiată pe dragoste şi credincioşie, transformându-i în „parteneri” şi „partenere” de 13-16 ani, „înzestrându-i” în acest scop cu instrucţiuni ilustrate, făcând reclamă acestor reviste la radio şi la TV. Nu vă uitaţi la filmele şi reclamele desfrânate, pline cu scene de dezmăţ şi de violenţă. Amintiţi-vă: cine priveşte cu plăcere o scenă de păcat de moarte, se face părtaş la el.

Copii! Numai Credinţa, Biserica şi dragostea de Patrie vă pot da orientarea corectă în viaţă. Aceasta a fost orientarea după care s-au călăuzit toţi oamenii mari ai ţării noastre: toată cultura şi statalitatea autentică s-au clădit la noi pe credinţa creştinească. Fie veţi deveni creştini prin viaţa şi faptele voastre, fie veţi ajunge lepădături duhovniceşti, consumatori de „Playboy” şi de narcotice, turmă cinică şi mârşavă. Aşa vor să vă facă Satana şi duşmanii Patriei noastre. Dar voi împotriviţi-vă lor cu credinţă, pentru sfinţenie, pentru curăţie şi pentru dragostea adevărată! Dumnezeu, Preacurata Lui Maică şi Sfinţii toţi vă vor ajuta în această nevoinţă.

În legătură cu deşănţata propagandă prin mass-media – prin televiziune şi alte mijloace – a informaţiilor privitoare la curvie şi la desfrâu, adică la legătura trupească nelegiuită ascunsă sub numele de „dragoste” şi de „cunoştinţe”, Biserica Ortodoxă este nevoită să amintească băieţilor şi fetelor despre nevoia de a-şi păzi nevinovăţia şi fecioria ca pe o „sfântă a sfintelor” a personalităţii lor, ca pe lumina ochilor, până la intrarea în căsătoria legiuită. Amintiţi-vă că ruşinea, puterea de a te înfrâna de la satisfacerea poftelor trupeşti, existenţa căsătoriei, prezenţa religiei nu sunt idei abstracte, ci ceea ce îl deosebesc pe om de animal.

Legătura trupească nelegiuită, în afara căsătoriei, este păcat împotriva celei de-a Şaptea Porunci şi, alături de omor, intră în rândul celor mai grele păcate de moarte, care omoară de vii sufletul şi trupul!

Molipsindu-vă de o boală ruşinoasă (acestea sunt peste douăzeci şi nu există nici un mijloc garantat de apărare împotriva lor pentru desfrânaţi) sau făcând un avort, puteţi deveni neroditori pentru toată viaţa, pierzând astfel pentru totdeauna bucuria de a fi tată sau mamă, ceea ce s-a întâmplat deja cu un sfert din generaţia mai în vârstă – sunt atâtea căsătorii neroditoare acum tocmai din pricina acestor păcate. Aceasta fără a mai vorbi de faptul că avortul, la orice vârstă a produsului de concepţie ar fi fost făcut, e o adevărată crimă, iar curvia micşorează capacităţile mintale şi creatoare.

Răspândirea acestui fel de păcat şi nepăsarea aproape generală faţă de el, impunerea lui ca standard general nu justifică nicidecum în faţa lui Dumnezeu pe cel sau pe cea care curveşte. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va răspunde pentru sine.

Iubite prieten! Adu-ţi aminte că Domnul ne-a dat cea mai bogată ţară din lume, că faci parte dintr-un popor care a creat o mare cultură, o minunată literatură, care a dat naştere unei mulţimi de savanţi dintre cei mai mari, care a ieşit biruitor în războaie, şi-a păstrat credinţa şi a dat lumii numeroşi sfinţi – şi asta datorită puterii duhului strămoşilor noştri, care ţi-au lăsat înţeleptul proverb: „PĂZEŞTE CINSTEA DIN TINEREŢE !”

Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev – „Când sufletul este bolnav”

Sursa: N-am cuvinte…

13. Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau.
14. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.
15. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.
16. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.

Conform referatului evanghelic de la Marcu, cap. 10, observăm că ucenicii Domnului, se fac ei înșiși prilej de minunată poticneală a unui episod care, prin semnificația lui ar fi trecut poate neobservat în consemnările evangheliilor, dacă nu ar fi fost această “ceartă a ucenicilor” față de cei și cele ce-i aduceau pe copilași la Domnul.

Primul nostru impuls, este, desigur, să-i judecăm pe ucenici ca fiind fără inimă, interzicând accesul copilașilor – dragii de ei și scumpii de ei – la Domnul. Cine nu iubește copilașii? Cine nu se înmoaie văzând surâsul unui bebeluș? Cine nu tresare văzând cu încântare privirea senină a unui prunc în brațele mamei? Bună întrebare! Mulți oameni, dragi cititori, mulți. Este frumos și elegant când punem întrebări retorice, ne-am spălat pe mâini și gata. Dar adevărul e puțin diferit. Sunt mulți, mulți oameni care sunt paralizați de frică sau de furie în fața unui copil. Sunt mulți care au o gamă de trăiri ambivalente. Care întorc capul în cealaltă parte când văd un copil apropiindu-se de ei. Milioane care sunt chinuiți cu o cruzime de nedescris de ceea ce simt înlăuntrul lor când văd un copil. Multe femei care se zbat cu sufletele uscate de dor.

Mulți bărbați nu îndrăznesc să privească sau să țină în brațe un bebeluș, de teamă să nu-l “murdărească” sau să-l umple cu patimile lor, să nu-l rănească, să nu-l strângă prea tare în palmele lor prea mari și prea bătătorite.

În sufletele oamenilor răniți de patimile lor sau ale altora se produc multe distorsiuni. Aceste distorsiuni nu sunt doar morale, ci structurale, și mai ales ființiale, păcatul este al ființei, nu al eticii. Nu păcătuim în etica noastră, ci în carnea vie și în sufletul nostru. E uimitoare capacitatea noastră de a nu vedea ceea ce e în jurul nostru, și e bună foarte adesea această stare de fapt, că altfel ne-am pierde mințile văzând cum stau lucrurile în realitate. Nu ne dăm seama de asta decât când ieșim de pe orbita noastră prea egoistă – ieșire cu Domnul și în El, bineînțeles – și ni se deschid ochișorii. Ce vreau să spun, de fapt? Nici mie nu mi-e prea clar unde vreau să ajung. Dar e ceva tainic, ceva care se cere înțeles pentru noi în acea interdicție a apostolilor și în acea mâhnire a Mântuitorului de care pomenește sfântul evanghelist Marcu.

Întrebarea care se pune cu adevărat este asta:

Cum ajung copiii la Domnul? Care este CALEA? Ba, încă mai mult, cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea, spune Domnul.

Ortodoxia are calea prin excelență.

Care este această cale? De fapt, întrebarea este: Cum ajungem noi, din nou, copii?

Prin spovedanie, pocăință și iertare, îmi veți răspunde, și așa este. Sufletul se curăță de patimi prin Sf. Spovedanie, ba chiar anterior, prin taina Sf. Botez omul devine mai curat decât un copil nou-născut. (Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.) Chiar, v-ați gândit vreodată că un bebeluș nou-născut nu e la fel de curat precum un copil tocmai ieșit din cristelniță? Copilul ieșit din cristelniță este curat desăvârșit. El este mai alb ca zăpada. Da, cercetătorii spun că de fapt zăpada nu e albă, ci are o culoare gri foarte foarte deschis, din cauza particulelor minuscule de impurități pe care le conține? Ba chiar și psalmistul dă seama de asta: spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Rectific: nu “și” psalmistul, ci în primul rând psalmistul, care vorbește nu de la sine, ci cu glasul Duhului Sfânt.

Dar care este calea? Sigur, sunt zeci de căi. Domnul ne cheamă în Împărăția Lui prin multe și tainice căi, neînțelese și de neînțeles.

Pentru mine, Calea frumoasă este Maica Domnului.

Cineva care a vizitat sâmbăta trecută pe părintele Arsenie Papacioc spunea că rostirea lui apoftegmatică principală în cele două minute cât a vorbit a fost aceasta: Maica Domnului este supărată că nu-i mai cerem nimic! Nu este o vorbire metaforică asta, ci marele nostru duhovnic, Părintele Arsenie chiar știe să asculte direct în inima sa ceea ce ne spune Preacurata Născătoare de Dumnezeu.

Întreaga mântuire a omului este cuprinsă în viața Maicii Domnului. V-ați întrebat vreodată de ce nașterea Maicii Domnului este la începutul lunii septembrie, iar adormirea Ei la jumătatea lunii august? Pentru că anul bisericesc începe în luna septembrie și se termină cu luna august. Părintele Rafail Noica spune că poporul Israel are multe calități, dar marea sa realizare este aceea de a fi născut în sânul lui pe Maica Domnului cea Preacurată, în și din care Domnul a luat trup.

Așadar, să ne facem prunci în brațele Maicii Domnului și așa vom deveni ca Hristos, prunci, gata de împărăția cerurilor. Nu este o metafora frumoasă asta. Este o chemare ca un strigăt, reală, o invitație serioasă! Biserica Ortodoxa ne ofera sute de tipuri de icoane cu Preacurata și Pruncul. În funcție de dispoziția sufletului nostru, noi privilegiem anumite reprezentări și nu ne simțim cumva bine în fața altora. Unii preferă Axion Esti, alții Eleusa, alții Glykophilousa, alții Hodegetria, alții Kardiotissa, alții Pantanassa, alții Portaitissa, alții Platytera etc, etc. Sf. Ev. Luca a pictat primul trei icoane ale Maicii Domnului, pe care Ea Însăși le-a binecuvântat prin cuvintele: “Harul Celui nascut din mine, prin mine sa fie cu dânsele. “Astăzi, sunt atâtea (zeci de tipuri principale, sute de tipuri derivate) care ni se oferă încăt nu se poate să nu găsim una care să fie începutul înpruncirii noastre în Brațele Sfinte ale Maicii Domnului. Fetele și femeile vor spune că le este greu, că mai degrabă ele sunt mamele, și într-adevăr, aceasta este calea lor: o mamă care ține un prunc în brațe precum Maica Domnului în icoane are sufletul foarte curat, precum pruncii. Dar unele femei nu pot privi nici Pruncul, nici Maica Sfântă. Biserica a rânduit astfel pe Sf. Ana care o ține în brațe pe Fecioara Maria și aceasta poate fi calea lor de început.

Vă mărturisesc că dragă inimii mele este tipul Eleusa, mai specific Vladimirskaya, din care, zic eu, derivă mai specific Glykophilousa, iar mai specific Maica Domnului din Korsun sau o variație a acesteia, Kasperskaya, despre care puteți citi articolul meu de aici. Orice icoană care intră pe această linie, observ că se potrivește cu sufletul meu, sau, mai degrabă, sufletul meu se potrivește cu ea. Asta nu înseamnă, desigur, că nu accept sau că nu îndrăgesc celelalte reprezentări. Dimpotrivă, sunt momente semnificative ale vieții când dragă sufletului meu este o Hodegetria sau o Platytera sau oricare alta pe care marea înțelepciune a Sfântului Duh care ocârmuiește Biserica a rânduit-o în iconografia noastră. Ne schimbăm, suntem vii, iar sufletele noastre, vindecându-se în Domnul, se schimbă. Să nu ne temem, așadar, de ucenicii Domnului care ne ceartă când vrem, copiii fiind, să ajungem în brațele Domnului. Poate că ei nu ne ceartă de fapt, ci doar au așa, o pornire spontană și de înțeles și de iertat, a fratelui mai mărișor care se supără puțin când mama îl ia pe frățiorul mai mic în brațe. Iar mâhnirea Domnului este că nu înțelegem că este loc pentru toți în Brațele Lui, în Împărăția Cerurilor. Domnul oricum ne ține pe toți în brațe, în fiecare clipă. E doar o chestiune dacă noi simțim, știm, sau înțelegem asta iar aici principalul nostru ajutor îl primim prin Ea. Maica Domnului ne ține în brațele Ei Preacurate și Preasfinte, când ne curățăm și noi cât de cât mințile și inimile, brațe care l-au purtat pe Mântuitorul. De aceea stând în brațele ei, devenim ca El și ai Lui. Nu spune Domnul să fim ca El? Nu spune Domnul că suntem ai Lui? În brațele Maicii Domnului este începutul împărăției cerurilor.

Acest articol este scris în primul rând în cinstea Maicii Domnului, apoi este dedicat mamei mele și monahiei Siluana Vlad.

Sursa: Vasile Călin Drăgan

Comunitatea Madrid şi primãria capitalei colaboreazã pentru a aşeza regiunea între primele cinci destinaţii mondiale, promovând-o în China, Rusia sau captând turiştii gay.

Autoritãţile din Madrid vor face publicitate capitalei în India, China, Coreea, sudul Asiei, Australia, Noua Zelandã, Canada şi Rusia. De asemenea, se doreşte captarea interesului turiştilor homosexuali prin diverse activitãţi, care vor fi realizate special pentru aceştia.

Comunitatea Madrid şi primãria oraşului vor pune 500.000 de euro fiecare pentru celebrarea de reuniuni şi congrese în capitalã, pânã ce vor reuşi sã situeze oraşul între primele cinci metropole mondiale preferate de strãini.

Sursa: Adevărul

Proiectul Legii protecţiei sexuale, care va fi prezentat în parlamentul spaniol în curând, prevedere că orice persoană, indiferent de vârstă, va putea cumpăra pilula “de a doua zi” fără reţetă.Ministrul spaniol al Sănătăţii, Trinidad Jimenez, şi cel al Egalităţii, Bibiana Aido, au avut ieri o întâlnire în cadrul căreia au discutat despre prevederile proiectului Legii protecţiei sexuale, proiect care va fi prezentat în parlamentul spaniol până la începutul verii.

Bibiana Aido, apărătoarea dreptului la avort al minorelor, a introdus deja o modificare în lege, stabilind că fetele care au împlinit vârsta de 16 ani nu mai au obligația legală de a-și înștiința părinții în cazul în care decid să facă un avort.

În urma reuniunii, cei doi miniștri au decis că în maximum trei luni, orice persoană, indiferent de vârstă, va putea cumpăra pilula “de a doua zi” fără reţetă, la un preţ de aproximativ 20 de euro.

Sursa: Adevărul

IPS Bartolomeu Anania – Fragment din Scrisoarea pastorală de la Sfintele Paşti ale anului 2005 (01 mai)

Despre reforma si Europa : EUROPA, NU SODOMA !

Sursa: Apologeticum

Octavian Dărmănescu

Înţelepciunea populară, actualmente popular-postmodernă, a prins perfect tipul celui care se contrează din ambiţ. I se spune Gică-contra. Este vorba, la o adică, tot despre vreun Gheorghe, care se recomandă, printr-un moft burghez, George, dar pe care rudele îl reduc la stadiul de Gică, ştiu ele ce ştiu. Aceste personagii fac deliciul regnului uman. Tipul Gică-contra e un fel de un ciorap plin cu varice, un airbag cu pioneze. Când ai terminat demonstraţia, se găseşte să vină cu o întrebare tâmpă, tot dintr-un duh criticist gratuit, vecin cu prostia. Gică-contra e dispus să vadă numai conspiraţii: din fundul stadionului el vede poarta oaspeţilor mai mică cu câţiva centimetri, când intră într-o sală e intrigat de poziţionarea meselor. Expert în teologia fleacului, Gică-contra e drogat de forţa seducătoare a negaţiei. Cercul rezolvă intersecţia, dar Gică-contra crede că e prea simplu. Stabil ca pompierul pe tulumbă, el îşi va deşira argumentaţia ca o ambulanţă cu uşile deschise care îşi pierde printre blocuri giulgiurile răniţilor. Gică-contra are acea mânie proletară de pionier care strânge biscuiţii-n pumni.

Să-ţi aperi prostia cu propriul cap este simplu când eşti maniheist. Gică-contra vede doar în alb-negru, câteodată roşu, el crede că are exerciţiul nuanţei în tot ce spune, însă, ontologic, e un taliban şi nimic mai mult. În plus şi din păcate, Gică-contra nu este tolerant, el trebuie să fie angajat, isteţ, viu adicătelea, viu ca bălegarul. Gică-contra are în el un for canibal de hăituire a celui cu care vorbeşte, o gaşcă de demoni obraznici care-l determină să dea buzna în interlocutor cu ironiile şi obiecţiile lui preţioase. Nici un bisturiu nemţesc nu e mai performant ca mintea brici a lui Gică-contra. Gică-contra despică firu-n patru ca apoi să se mire în oglindă de ce a chelit. Gică-contra este o pacoste pentru populaţie, iar dacă ar muri, nimeni nu l-ar însoţi pe acest drum căruia toţi îi spun ultim, dar pe care, din mormânt, Gică-contra ar căuta să-l relativizeze.

Gică-contra poate fi întâlnit la toate palierele. La catedră Gică-contra îşi dă aere plătite cu greu de la buget, adică pe banii studenţilor. Foamea după contre îl face să arunce aiurea, prin sală, întrebări capcană. La birou Gică-contra e bolnav de conformitate, te plesneşte chiar în ziua de salariu cu câte o statistică găsită printr-un colţ de internet care îţi explică cum că uzina se va desfiinţa. La volan Gică-contra opreşte în mijlocul drumului să explice oral şi gestual unui alt şofer, că e un idiot şi că nu ar mai trebui în veci să participe la trafic. La domiciliu Gică-contra înfundă chiuveta cu teoriile lui poroase şi prestează un menaj imposibil, cu polemizări lungi, răcitoare de ciorbă şi exiluri voluntare ale partenerului prin vecini. Aproape de fiecare dată, Gică-contra calcă în balta cu penibil. Fâţâit ca un copil mâncat de giardia, tipul acesta stă la gura emiţătorului ca lupul la uşa iezilor, haţ, că te cam contrazici, monşer! Între ei, Gicii-contra se recunosc şi se evită, deoarece odată ei s-au contrat iremediabil. Pentru că Gică-contra este încăpăţânat pe tractorul lui, nu-l prosteşte nimeni, că el are facultate, iar dacă n-are, s-a născut inteligent aşa, de la natură. Comicul îl oferă însă duhul negaţiei şi propagarea lui, nu-ul luându-se cum se ia lătratul, de la un câine la altul.

În general, Gică-contra e o cobe perfectă, un cioclu filosof, un fel de coşciug motorizat bun de direcţionat pe câmpii sau păduri părăsite. Tip urzicat şi precipitat, Gică-contra se închină la raţiunea lui cum se închină ecologiştii la bicicletă. Argumentele lui Gică-contra sunt imuabile, clare, aerisite, mame-fruntaşe ale logicii. Mulţumim vieţii şi organizării ei complexe că ne-a lăsat şi câteva situaţii fără ieşire pentru un Gică-contra: fără de bilet, înghesuit de controlori la cap de linie, realitatea visului şi a fizicii cuantice pentru marxiştii căpoşi, sfântul pământ strămoşesc, otrăvit de chimicalele lui Ceauşescu, pentru nostalgicii comunişti.

Drama tipului Gică-contra va rămâne aceeaşi: Gică-contra a fost, este şi va fi mereu un anonim. Anonim ca un drum comunal. De aici şi primul semnalment al lui Gică-contra: înainte de disertaţie, el tuşeşte înţelept.

sursa: Laurentiu Dumitru

“Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare. Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea. Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13). Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea. Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm. De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cat prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele. Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ti fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul. Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”. Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”. Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: <<Să nu mai păcătuieşti>>”.

Octavian Dărmănescu

Zgârcitul e un constipat, nu dă nimic, de-abia se-ndură să-şi ducă gunoiul. Inima lui, un portofel cald, ochii, contoare necruţătoare, mâinile, cuve de excavator. Când e să-şi plătească taxele, se îmbracă la negru şi stă înfipt, oficial, ca la o veghe de mort. Zgârcitul este omul pomană. De la vlădica zgârcit până la opinca zgârcit, toţi îşi umezesc ochii când primesc ceva pe gratis. Ziua lui preferată este sâmbăta. Sâmbăta pachetelor. Toate mochetele uzate ale instituţiei le ia el acasă, că vor veni vremuri grele, bea şi oţetul de la castraveţi, ca să nu se risipească. Mai e mult până la lichidare, dar e damblaua lui să frece cardul pentru a vedea dacă i-au sosit banii. Zgârcitul fură statul cu entuziasm. Se fură şi pe el, numai să iasă mai bine. Dacă are numai o oală de ciorbă, umple frigiderul cu spumă până la ultimul raft, să consume mai puţin. Distanţele mari sunt spaima zgârcitului: ar merge pe jos până la serviciu, dar trebuie să mai şi doarmă, aşa că îşi cumpără bilet cu strângere de inimă. Dacă vânzătoarea se înşală şi îi dă un rest mai mare, este ziua lui bună. Dă-i zgârcitului o bere, aşa, din amiciţie civică, şi se va bucura la cald, ca fetiţele care poartă ilegal pantofii cu tocuri ai mamei.

Trebuie să recunoaştem, şi asta din experienţa comună, că femeile sunt cu mult mai zgârcite decât bărbaţii. Zgârcenia bărbaţilor însă e mai detestabilă, pentru că bărbatul poate ce nu poate femeia: să fie zgârcit cu el însuşi. Totuşi, există cazuri fericite, când într-un menaj se întâlnesc doi zgârciţi: ironia e mai mereu aceeaşi, plodul toacă vesel tot ce-au strâns cu trudă părinţii lui chivernisiţi. Tip strângace, zgârcitul îşi transformă casa într-un depozit de lucruri scoase din uz. Ca să intri pe uşa lui trebuie să-ţi tragi burta, căci cuierele mobile cu costumele din tinereţe de la nunţi şi delegaţii vor năvăli peste tine. Zgârcitul poate, căci este suplu, el mănâncă numai ce s-o găsi sub unghii. Lacomul este gurmand, zgârcitul preferă supele lungi. Gurmanzii, licheni crescuţi la lumina frigiderului, se tratează la urgenţe, la parter, zgârciţii mai sus, la cardiologie. Să ceri ceva zgârcitului este o contravenţie, un fel de tulburare de posesie. Zgârcitul dezmoşteneşte fără prea multe greţuri, iar când primăria îi pune un nou bir, o urăşte de moarte. Să contezi pe un zgârcit este ca şi cum ai conta pe un mort. De fapt, zgârcitul este mort pe jumătate, trăieşte ca şi cum toţi i-ar lua ceva. Plămădiţi din mormântul Ananiei şi Safirei, zgârciţii au un suflet uscat şi tare, ca o sămânţă de pepene galben. Totuşi, sociologic, capitalismul şi tot ce înseamnă progres tehnic nu s-ar fi putut dezvolta fără strângerea curelei şi sula de rigoare. De fapt, zgârcenia se pare că ne stă în fire. Să ne uităm la beţivul care, în picaj, mai bine îşi rupe picioarele decât să-şi spargă sticla. Nu este un reflex dobândit, ci, cum s-ar spune, este unul aprioric. Oameni fără sărbătoare, zgârciţii fac cozi la ajutoare şi mor singuri. De fapt e impropriu spus, deoarece zgârcitul nu moare, ci se transformă. O teorie lirică ar putea spune că zgârciţii lumii din toate tipurile sunt unul singur, un fel de monstru agreabil cu fustă scoţiană, de care te rogi în zadar să-ţi dea din oul lui fiert.

În limba română, “zgârcit” este unul dintre cele mai acre cuvinte. Zgârcit, chircit. Zgârcitul este un pumn strâns rapace, o babă care s-a cocoşat de scumpete. Zgârcit, zgârci. Se întinde la a lua, se strânge când e să dea. Zgârcit, cârpit, asemenea lui Hagi Tudose, Costache Giurgiuveanu, care s-au văitat toată viaţa de sărăcie. De semnalat căsnicia perfectă dintre bătrâneţe şi zgârcenie: te-ai zgârcit, ai îmbătrânit. De fapt, cel mai nimerit apelativ pentru zgârcit ar fi banalul bre.

Să trăieşti, bre, moş Grandet! Să trăieşti bine!

Sursa: Laurenţiu Dumitru

Cuvant de invatatura al IPS Teodosie la Canonul cel Mare

“Şi care e nevoinţa pe care trebuie să o împlinim? În primul rând părerea de rău că am greşit. Ce face un om când îi pare rău că a greşit? Trebuie să se oprească. Dacă am greşit, să nu plângem şi să greşim mai departe, ci să plângem şi plânsul să ne oprească din aceste greşeli pe care le-am făcut. Şi după ce ne-am oprit trebuie să ne pregătim, să ne descărcăm de poverile pe care le-am adunat pe sufletul nostru. (…) … lacrimile au rolul cel dintâi în întoarcerea noastră către Dumnezeu. Nimic nu ne poate îndrepta mai lesne către Dumnezeu că plânsul cu lacrimi al nostru, cu părerea de rău, cu hotărârea de a ne opri de la păcatele cele grele, de a ne opri şi de la cele uşoare pe cât ne este cu putinţă (…)”.

Cred că fiecare dintre noi simte nevoia să înceapă căinţa, să înceapă plânsul şi chiar vă îndemn acasă când vă rugaţi, duceţi duhul de căinţă al acestui Canon … (…) iată ce spune o cântare a Canonului din seara aceasta: Iată cine mă osândeşte, gândul meu mă osândeşte, pentru că nimic nu este mai apăsător decât gândul că am făcut fapte rele, aceasta e cea mai mare povară pe care pot s-o port. În căinţă a simţit Sfântul Andrei (Criteanul n.n.) această povară a osândirii gândului propriu. Că de fapt acesta e începutul iadului – când ştii că ai făcut rău şi nu te îndrepţi. Şi în iad omul are parte de tot răul pe care l-a făcut şi nu se poate întoarce din rău la bine… Să nu ajungem acea clipă înfricoşătoare, ca să ne apese gândul şi să fim împovăraţi cu greutatea păcatelor noastre (…)”.

IPS Teodosie

Trei autobuze vor parcurge 51 de oraşe spaniole pentru a mobiliza cetăţenii împotriva schimbării legii avortului.

Reprezentanţii organizaţiilor “Dreptul la viaţă” şi “Fă-te auzit” au demarat o campanie împotriva modificării legii avortului. Timp de o lună şi jumătate, membrii celor două organizaţii vor parcurge 51 de oraşe spaniole, în trei autobuze. Ei vor informa cetăţenii cu privire la modificările pe care Guvernul doreşte să le aducă la legea avortului.

De asemenea, reprezentanţii organizaţiilor doresc să explice locuitorilor oraşelor prin care trec, ce este avortul şi să îi mobilizeze să lupte împotriva măsurilor pe care Guvernul doreşte să le adopte. “Oamenii trebuie să ştie ce înseamnă avortul şi să ia măsuri pentru a apăra viaţa. Trebuie să oprim iniţiativa avortistă a Guvernului”, a declarat preşedintele organizaţiei “Fă-te auzit”, Ignacio Arsuaga.

Guvernul Spaniei a aprobat un proiect de modificare a legii avortului, care a stârnit numeroase proteste. În prezent, întreruperea de sarcină este permisă doar dacă sănătatea mamei sau a fătului sunt în pericol. Avorturile se practică numai în primele două luni de sarcină.

Sursa: Adevărul

Mai mulţi reprezentanţi din cadul localităţilor madrilene Coslada, Alcala de Henares şi Arganda del Rey, alături de reprezentanţii BOR din Madrid s-au întâlnit cu membrii Secretariatului general al penitenciarelor din Spania pentru a stabili modalităţiile în care români care-şi ispăşesc pedepsele în închisorile din Spania ar putea avea acces la religia proprie.

Religia ortodoxă nu este inclusă în lista cultelor religioase care oferă asistenţă în penitenciare, dar figurează în Registrul entităţilor religioase din cadrul Ministerului Justiţei din Spania, ca atare propunerea reprezentanţilor BOR a fost luată în considerare. Virgilio Valero şi Concepcion Yague le-au explicat românilor care este procedura de urmat pentru a autoriza accesul în penitenciare a preoţilor.

În penitenciarele din Spania, mai puţin în cele din Catalunya, îşi ispăşesc pedeapsa peste 1.900 de români.

Sursa: Adevărul

“The Blind & The Dead” – un documentar despre evanghelistii sarlatani care cuceresc multimile cu “harul” lor