Seminarul grec-ortodox din Halki, in apropierea Istanbulului, Turcia, închis timp de aproape patru decenii, se va redeschide”, a declarat ministrul turc, citat ieri, duminică 28 iunie 2009, într-un ziar din ţară.

Uniunea Europeană, la care Turcia vrea să adere, şi Statele Unite ale Americii au făcut presiuni asupra Ankarei pentru a obţine redeschiderea seminarului aflat pe insula Halki, Istanbul, autorităţile turce trebuind să arate respect faţă de drepturile minorităţii creştin-ortodoxe.

“Convingerea mea personală şi tendinţa generală este că simt cum şcoala va trebui să fie redeschisă”, a declarat ministrul turc al culturii, Ertugrul Gunay, în jurnalul de mare tiraj Milliyet.

Cu toate acestea el a indicat faptul că nicio decizie nu a fost încă luată.

“Şcoala nu se încadrează în sistemul nostru universitar, dar va fi găsită o altă formulă(…) Nu există nicio problemă politică”, a spus el.

Seminarul, datând de mai mult de un secol, a fost închis în 1971, privând  astfel Patriarhia Ortodoxă Ecumenică, cu sediul în Istanbul, de singura sa instituţie de instruire a clerului din Turcia.

Închiderea acestuia a fost rezultatul introducerii unor reforme în cadrul instituţiilor de învăţământ superior, conduse de statul turc.

Gunay a recunoscut că tensiunile existente între Turcia şi Grecia, vizând problema Ciprului, au motivat, de asemenea, aceasta decizie.

Nici chiar in istoriografia occidentala nu se mai contesta astazi faptul ca procesul care a creat diferentierea Biseri­cii occidentale fata de Traditia Bisericii Una, Catolica si Apostolica, a fost organizata metodic, incepand cu secolul al VIII-lea, cel putin, odata cu acapararea progresiva a Orto­doxiei latine de catre franci.

Este adevarat ca introducerea de noi invataturi si de­gradarea practicii bisericesti au fost adoptate de vanitatea franca in scopul unor finalitati politice. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem papilor latini faptul ca au reusit sa reziste pana in 1014, atat inovatiilor, cat si uzurparii sca­unului lor de catre franci. Asta nu vrea insa sa insemne ca aceasta diferentiere care a condus la schisma nu avea radacinile in cadrul unui proces deja impamantenit de se­cularizare progresiva a Bisericii romane.

Nu face obiectul prezentei lucrari cautarea in detaliu si analizarea cauzelor si motivelor schismei. Realitatea tra­gediei Schismei nu poate fi absolvita de faptul ca au fost stabilite responsabilitatile istorice (nu mai mult, de altfel, decat de acceptarea lor deschisa), deoarece caile de reve­nire la autenticitatea vietii ecleziale au fost blocate ulterior de agravarea diferentierilor istorice.

Intentia noastra este doar de a aminti cum o viziune antropocentrica si secularizata asupra unitatii ecleziale poate duce, inevitabil, la alterarea adevarului Bisericii. Inca dinainte de Augustin, aceasta viziune a substituit, progre­siv, in Apus o conceptie rationala de organizare centralizata caracterului harismatic si revelator al ierarhiei ecleziale. Scara obiectiva a “prerogativelor” episcopale permitea con­centrarea reprezentarii autorizate a adevarului si centrul vizibil al unitatii ecleziale in persoana episcopului Romei.

Astazi totusi consecintele Schismei nu mai pot consti­tui obiectul unei exploatari intr-o polemica teologica sterila sau in sprijinul unui orgoliu confesional, caci problema este comuna atat Apusului, cat si Rasaritului. Intr-ade­var, vorbim de criza iremediabila a acestei civilizatii in in­tregul sau, care rezulta din , iar noi nu putem decat sa recunoastem extraordinara intuitie cu care teologii rasariteni (de la Fotie cel Mare la Sfantul Grigorie Palama) au inteles consecintele istorice pe care le-ar avea, inevitabil, pentru Occident aceasta secularizare institutionalizata care anuleaza adevarul Bisericii.

Rasaritenii nu au respins primatul Episcopului de Roma, primat de onoare si de iubire, deoarece concilierea spirituala in sanul “ordinii sfinte si bunei-cuviinte” a ierarhiei bisericesti “dupa modelul divin” poarta in sine revelatia modelul “chenotic” al perihorezei reciproce treimice. Rasaritul nu a mai fost miscat de excesul de pretentii cu care voia sa confirme acest primat – nici chiar de pretentiile imperiale ale papei sau de haina politica a acestor pretentii -, caci neputinta omenesca si pacatul sunt comune atat episcopilor apuseni, cat si celor rasariteni. Ceea ce a respins Rasaritul a fost recunoasterea privilegiului primatu­lui ca premisa a dreptei interpretari a adevarului Bisericii.

Aproximativ zece secole mai tarziu, ne aflam in fata unei intregi serii de consecinte istorice care justifica, tra­gic, previziunea si atitudinea ireconciliabila a teologilor ra­sariteni. Viziunea antropocentrica si monarhista a unitatii ecleziale concretiza o separare interna a Apusului, nu la nive­lul vederilor teologice teoretice, ci pe baza unei ontologii fara puncte comune cu adevarul si modul de existenta al Bisericii. Principala caracteristica a acestei ontologii era, inca din vremea lui Augustin, absolutizarea conceptuala a unitatii Esentei in detrimentul adevarului Persoanelor, al unitatii ca si comuniune personala.

In adaosul la Simbolul de credinta, se reve­leaza in principal mentalitatea tendintei monarhizante si atitudinea ontologica a apusenilor, adica refuzul de a con­sidera ipostasul Tatalui ca unicul principiu personal al diferentelor ipostatice ale vietii divine – caci prioritatea era acordata unitatii Esentei divine.

Aceasta tendinta monarhizanta va iesi la iveala fara ambiguitate in secolele XII-XIII (care sunt secolele “cheie” pentru transformarea crestinatatii occidentale si pentru dezvoltarea civilizatiei europene): teologia scolastica se va transforma in teologie a Esentei – Esenta pe care nu o putem defini decat conceptual, coborand la un rang definitiv se­cund, uitand aproape complet de adevarul comuniunii per­soanelor, adevarul Dumnezeirii treimice al Carei chip este Biserica; adevarul este transformat in concept, in coinciden­ta inteligentei cu inteligibilul. El se organizeaza in acord cu regulile logicii conventionale si cu utilitarismul stiintei “pozitive”.

va ignora prioritatea modului de existenta personal nu numai ca realitate ontologica (ade­var al lui Dumnezeu si adevar al Bisericii), dar si ca posibili­tate de cunoastere. Ea ignora capacitatea de cunoastere a raportului personal, comuniune si participare.

Ea ignora, in consecinta, posibilitatea de cunoastere a ierarhiei (ceresti si bisericesti) care reprezinta o comuniune si un raport uni­versal si insufletitor, un raport si un principiu unificator de perfectiune si de schimb de cunostere. Ea ignora frumu­setea unui mod de existenta total care reflecta stralucirea divina a comuniunii de iubire treimica.

Adevarul ierarhiei, ca mod de existenta si de cunoaste­re, va fi inlocuit prin procedeul rational al “analogiei”, atat in domeniul ontologiei {analogia entis), legat de demonstra­rea existentei lui Dumnezeu prin trecerea spre absolut a categoriilor conceptuale ale subiectului cunoscator, cat si in domeniul ecleziologiei, referitor la consolidarea primatului Papal printr-o legatura analogica cu primatul lui Petru.

Ontologia si ecleziologia sunt subordonate obiectivarii sche­melor conceptuale si identificarilor intelectuale, separate de experienta existentiala si de caracterul imediat trait al faptului mantuirii.

Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu nu reprezinta, pen­tru scolastici, o cunoastere a acestei Revelatii care mani­festa Persoana lui Dumnezeu in faptul intruparii Cuvan­tului si al relatiei interpersonale dinamice intre Dumnezeu si om. Nu eros-ul lui Dumnezeu pentru om si al omului pentru Dumnezeu reveleaza, in mod inefabil, si manifesta, in chip inexplicabil, taina unica si incomparabila a existen­tei personale, ci inteligenta umana este cea care obiectiveaza existenta lui Dumnezeu si o transforma in necesitatea logica a unui Principiu impersonal, Cauza ontica deplin eficienta.

Mult mai mult decat confirmarea teoretica prin “succe­siune petrina” a papilor, consolidarea rationala si obiectiva a adevarului lui Dumnezeu este cea care confera o valoare de autoritate evidenta si indiscutabila purtatorului insti­tutional al adevarului, directiei Bisericii. Necesitatea practi­carii unei invataturi autorizate a adevarului ii determina pe teologii apuseni sa stabileasca o diferentiere intre cre­dinta si teologie. Credinta este exilata in sfera subiecti­vismului afectiv, iar teologia se organizeaza in stiinta au­tonoma, inca de la inceputul sec. al XII-lea, teologia exalta transformarea sa intr-o “stiinta exacta” care nu are nimic de invidiat la autoritatea obiectiva a stiintelor pozitive sau a metodelor lor demonstrative.

Odata cu introducerea rationalismului in teologie, Roma, centru vizibil al unitatii monarhice a Bisericii, poate un; pune subordonarea intelectuala a indivizilor autoritatii obiectiv demonstrate a dogmei. Iar aceasta subordonare intelectuala in fata dogmei incepe sa semnifice pentru Ro­ma posibilitatea unei interventii sociale si politice asupra popoarelor crestine din Apus – prima manifestare a to­talitarismului in Europa.

Necesitatea unei obiectivitati a adevarului, organizarea adevarului in totalitate, adica in “sistem” inchis furnizeaza o explicatie autorizata si de­finitiva a realitatii totale naturale si istorice; dezvoltarea acestei explicatii in “definitii”, “principii” si “legi” ale pozitivitatii “stiintifice” confirmata de rationalism – adica subor­donarea vietii functionarii formalizate si mecanice a logicii umane – furnizeaza baza si fundamentul “catolicismului” roman, cum vor face si pentru celelalte sisteme totalitare ulterioare din Occident.

Fara indoiala, nu este o intamplare faptul ca aceste secole de dezvoltare si de dominare a rationalismului teo­logic (sec. XII-XIII) au constituit, de asemenea, secolele de apogeu ale faimoasei dispute a papilor pentru “Investituri”, ale proiectului teocratic de suveranitate universala a papismului, de concentrare a tuturor puterilor – politica, spirituala, legislativa si judiciara in mainile episcopului Romei”. Odata cu caderea Imperiului roman de Rasarit dupa a IV-a cruciada (1204), inteme­ierea unui imperiu latin de Constantinopol si numirea de patriarhi latini la Constantinopol, Antiohia si Ierusalimi proiectul de suveranitate mondiala a papilor pare realiza­bil, intrucat, in aceeasi epoca, toti principii si regii Europei sunt vasali directi sau indirecti ai papei.

In orice caz, apogeul rationalismului scolastic este in­sotit de o secularizare totala a Bisericii romane. Papii se transforma in principi temporali, cu ambitii politice decla­rate, cu metode de dominare implacabile. La fel se intampla cu orice ideologie rationalista si inevitabil dogmatica. Ea va fi insotita de aceleasi semne de totalitarism crud si de forta nedisimulata, in toate stadiile ulterioare ale evolutiei istorice a Occidentului.

Principiul infailibilitatii Papei isi va gasi fundamentul in Summa Teologicae a lui Toma d’Aquino, in care se consacra princi­piul puterii infailibile si reprezentarea vizibila a autoritatii dogmei care nu sufera contestare logica. inainte de asta, in aprilie 1233, Papa Grigorie al IX-lea intemeiaza, prin bula papala institutia Sfintei Inchizitii care este recrutata mai ales din “Ordinul Predicatorilor”, dominicanii. In 1252, papa Inocentiu al IV-lea va introduce tortura ca metoda de ancheta in procesele contra ereticilor, completand mo­delul tuturor formelor ulterioare de totalitarism in neutra­lizarea opozantilor.

Secularizarea nedisimulata a proiectului de unitate bisericeasca se exprima in arta prin grandioasele catedrale gotice, aceste monumente de inaltare antropocentrica a na­turalului catre supranatural, primele semne ale violentei tehnologice si ale subordonarii naturii materiale inteligen­tei umane, minunate expresii artistice ale dominarii autori­tare si vizibile ale puterii si magnificentei ecleziastice asupra individului.

Aceeasi dominare autoritara a Bisericii va forma structurile si institutiile vietii sociale, dura ierarhie a claselor – cler, nobilime-cavalerime si muncitori-soldati.

Cei dintai se roaga, ceilalti duc razboaie pentru slava nu­melui Domnului, iar cei din urma servesc prin munca. In constiinta poporului, distinctia intre clase reprezinta trei modalitati concrete ale dificilului sacrificiu pentru ispa­sirea pacatelor si pentru mantuire: organizarea societatii corespunde conceptiei rationale a unitatii ecleziale, con­ceptie militanta: comunitatea credinciosilor este o “armata” a lui Hristos cu o disciplina totalitara, iar Hristos este, intr-adevar, seful militar in lupta impo­triva puterilor raului – proiectie si model analogic al puterii temporale a papei. La inceputul sec. al XII-lea, apar in Bisericile din Apus imagini ale unui Hristos feroce stran­gand intre dinti sabia dreptatii si a victoriei.

Christos Yannaras

Sursa: crestinortodox

Sunt situatii cand suntem intrebati fara rezerve, de ce nu mergem si noi asemeni neoprotestantilor sa vestim . Ce ar insemna asta? Pai ar trebui sa iesim in strada si sa oprim diverse persoane cu urmatoarele cuvinte: “Iubeste-L pe Iisus?” sau sa mergem pe la casele acestora si sa lasam in usa, in cutia postala, o brosura ce contine cateva versete si imagini.

De ce nu sunt de acord cu o astfel de practica? In primul rand nu as putea sa ies la “vestire” cu gandul ca pana la mine, toti cei intalniti nu L-au cunoscut pe Iisus si astfel, nu au avut posibilitatea sa se indragosteasca de El. Nu as putea sa stau in strada si sa vad in toti cei care trec pe langa mine, niste oameni care traiesc in ignoranta. Pe de alta parte, niciun ortodox nu poate converti pe cineva la Dumnezeu prin propriile puteri. E nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ce minunat spune Sfantul Apostol Pavel: “…eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel, nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca…”.

Stradania Bisericii Ortodoxe sta mai degraba in a-L aduce pe Dumnezeu la oameni si nu invers. Numai asa imi explic de ce nu-i vedem pe marii duhovnici pe stadioane, dar vedem bisericile in care ei slujesc ca fiind neincapatoare. In acest sens, spune: “Mergi intr-un mijloc de padure si ocupa-te de cele duhvnicesti si va veni lumea intreaga sa se aseze in jurul tau”.

Ortodoxia nu umple cutia postala cu brosuri. Ea nu dezvolta strategii despre cum sa iesim si sa stam in strada. Nu aceasta este menirea ei. ei e de a preface trupul nostru stricacios intr-un trup de slava. De aceea ea nu ne daruieste franturi din Scriptura, ci pe insusi Cuvantul. Ne daruieste . Ortodoxia stie ca noi oamenii suntem niste fiinte iesite din fire si ca doar in Biserica ne revenim in fire.

Hristos nu este pentru mine un produs. De aceea nu pot vorbi de lume ca de o “piata religioasa”. Nu ma vad chemat sa castig competitii cu argumente in favoarea produsului pe care il reprezint.

In concluzie, trebuie sa retinem ca Biserica nu tine a ne informa. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului viata Sa. Este minunat sa stim ca omul nu descopera tainele lui Dumnezeu studiind, ci traind.

Adrian Cocosila

Sursa: crestinortodox

Civilizatia contemporana, moderna ca linie, postmodernista ca optiune culturala, este netraditionala sau chiar antitraditionala. As vrea sa insist asupra acestei afirmatii, mai ales in conditiile in care , la niveluri diverse – de la strategiile “politice” ale forurilor institutionale si pana la intreprinderile particulare ale unor teologi si preoti –, pare a suferi de o anumita confuzie.

Ma refer la faptul ca, in multe imprejurari, ne purtam ca si cand contextul contemporan este unul de tip mistic-sacral, cum a fost cel bizantin si cum au fost societatile post-bizantine din tarile romane. Biserica se straduieste sa insoteasca mai toate manifestarile sarbatoresti nationale, cere ajutorul statului in chestiuni materiale (recuperarea patrimoniului, salarizarea clerului), solicita recunoasterea legala a alegerii episcopilor, lupta pentru obligativitatea invatamantului religios in scolile publice etc.

Sigur ca exemplele date nu constituie probe intr-un dosar al alienarii; dimpotriva, ele releva faptul ca Biserica lui Hristos nu este o realitate imponderabila, supratemporala si aspatiala. Insa indaratul acestor fapte se afla, pare-se, o anumita mentalitate, o anumita viziune despre locul Bisericii astazi. Practic, ne purtam ca si cand nimic nu s-a intamplat in ultimele doua-trei secole.

Ne purtam ca si cand presedintele este un imparat/domnitor crestin; ca si cand Constitutia Romaniei (reprezentativa pentru statul modern ateu) se intemeiaza pe legea revelata a lui Dumnezeu; ca si cand corpul legislativ si cel executiv sunt preocupate de exigentele iubirii, ale dreptatii si jertfelniciei evanghelice; ca si cand romanii (campioni europeni la capitolele: hotie, lene, avort, ucidere, betie etc.) sunt poporul dreptcredincios al lui Stefan cel Mare si Sfant; ca si cand cultura curenta este una sensibila la criteriile divinoumanitatii, nu una a veleitarismului orgolios, consistenta precum balonul de sapun, ineficienta antropologic…

Nu vreau sa discut acum despre faptul ca, in istorie, mai toate tipurile de stat s-au folosit de Biserica pentru ratiuni nu tocmai eclesiale si ca Biserica ar trebui sa fie mai rezervata fata de ofertele institutiilor seculare. Ceea ce ma intereseaza este faptul ca asumarea acestei atitudini amnezice se poate intoarce impotriva Bisericii, daca nu cumva acest proces este deja in derulare.

Statul si societatea civila nu mai sunt astazi ceea ce au fost in evul mediu – chiar si la noi, unde lucrurile se petrec intr-un ritm mai lent decat in apus –, fapt cu implicatii nenumarate pentru intelegerea adevaratelor raporturi posibile intre Biserica este constituita pe traditie, este o structura pastratoare – in Duhul Sfant – a unui adevar revelat de Dumnezeu in Hristos si a unei intelepciuni verificate in experienta generatiilor crestine, in sangele martirilor, in asceza cuviosilor, in evlavia poporului lui Dumnezeu.

Lumea seculara, (situatia ramane aceeasi, dincolo de schimbarea paradigmei moderniste cu cea postmodernista), este prin definitie cultura noului, a negarii traditiei si a oricarei certitudini.

Rationalismul criticist, care influenteaza puternic gandirea politica si sociala, fara a fi o plaga a constiintei omenesti (cum se considera adesea), prelungeste la nesfarsit visul renascentistiluminist al aflarii adevarului prin metoda indoielii, a chestionarii oricarei paradigme.

Acest tip de gandire insa, intrupat deja de parintele modernitatii, Descartes, pare a nu mai fi in stare sa discearna intre ceea ce trebuie pastrat si ceea ce poate fi inlocuit in traditia europeana. O data cu ambalajul – trecator, ca orice produs cultural al unei epoci oarecare – in care Biserica si-a invesmantat marturia, cultura moderna leapada si esenta acestei marturii, axiologia Bisericii, intelepciunea divinoumana a poporului lui Dumnezeu, care se verifica in omul hristificat/indumnezeit si in comuniunea iubirii.

Nu este de mirare, asadar, ca Biserica este privita – mai ales in cercurile intelighentiei – ca nelalocul ei in noul context, ca o marturie a trecutului, o prezenta de tip arhaic-muzeal, irelevanta pentru exigentele si aspiratiile omului si ale societatii contemporane. Chiar si atunci cand statul dovedeste, prin anumiti reprezentanti sau institutii, politete fata de Biserica, bunavointa sa nu se intinde mai departe de asa-numitele sale ratiuni. In realitate, cum a demonstrat insistent Karl Popper, statul modern este o structura care se vrea tot mai autonoma de corpul social, un scop in sine, de multe ori mergand pana la sacrificarea drepturilor si a intereselor celor pe care pretinde ca-i apara (manifestarea puternica a constiintei societatii civile este raspunsul natural fata de caracteristicile statului modern).

Nu este de mirare in acest context, de asemenea, ca si cele cateva revendicari mai serioase ale Bisericii, facute in numele poporului roman si al traditiei acestuia – cum este cazul in privinta dezincriminarii homosexualitatii si a prostitutiei –, se lovesc de politica statului ateu, care tinde sa transforme pacatul in virtute nationala impozabila.

Cand este vorba ca Biserica sa se manifeste conform cu sine, ca prezenta traditionala, problemele pe care aceasta le are in contemporaneitate nu sunt insa doar cele din raporturile cu statul ateu. La fel de presante sunt interpelarile care vin dinspre intelighentia promotoare a ideologiilor antitraditionale, a unei culturi din ce in ce mai evident seculare. In mijlocul acestei societati obsedate de nou, a unui nou care se dizolva cu rapiditate, evlavia fata de valorile perene propuse de traditia crestina se afla in regres. Nu de intelepciune pare sa aiba nevoie lumea noastra, ci de senzatiile tari ale aventurii de dragul aventurii. Cand unul dintre reprezentantii acestei culturi denunta desertaciunea omului recent (al carui termen nu a expirat inca), el este imediat aratat cu degetul – ca naluca abstracta, marturisitoare pentru o lume ce a fost…

In aceste conditii, Biserica este obligata, pe de o parte sa mediteze la continutul propriei sale traditii, pentru a-si aminti ce anume o face sa fie altceva decat lumea aceasta, iar pe de alta sa mediteze la parghiile de care dispune pentru a-si media mesajul eficient, intr-un context tot mai refractar fata de traditia eclesiala.

preot dr. Doru Costache

Sursa: crestinortodox

Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este tema uneia dintre icoanele pastrate de Traditia crestina, inca din primele zile ale crestinismului. Aceasta compozitie, rara, iar uneori chiar neintalnita de multi, este de o deosebita frumusete, caldura si unitate. Cu toate ca nu toti inteleg duhul acestei icoane, despre care vom vorbi mai jos, ea ar trebui pusa din nou pe peretii bisericilor si in casele crestinilor.

Sfantul Apostol Petru era pescar din Betsaida, localitate de langa Marea Galileii. Mai inainte de a fi numit Apostol, acesta se numea Simon. Hristos si-a strans cei 12 ucenici incepand cu Andrei si Simon Petru, cei doi frati pescari. Apostolul Petru este cel mai batran dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos. Apostolul Petru a murit la data de 29 iunie 67, fiind rastignit cu capul in jos, la ordinul imparatului roman pagan Nero, pe locul unde se afla astazi Catedrala Sfantul Petru din Vatican, Roma.

Sfantul Apostol Pavel a fost un barbat iudeu, deosebit de invatat, fariseu si invatator de lege in iudaism. El a ucenicit langa marele Gamaliel, unul dintre cei mai intelepti dascali din vremea sa, si a ajuns unul dintre cei mai infocati persecutori ai crestinilor. Pana sa se intalneasca cu Hristos, acesta se numea Saul. Dupa convertirea la dreapta credinta crestina, el a devenit unul dintre cei mai infocati propovaduitori ai Imparatiei lui Hristos. Tot in Roma si la aceeasi data cu Sfantul Apostol Petru a murit si Apostolul Pavel, fiindu-i taiat capul. Aceasta moarte, considerata mai demna decat altele, i s-a acordat datorita cetateniei sale romane.

Sfintii Petru si Pavel – Apostolii Bisericii lui Hristos

Sfintii Apostoli apar intr-o icoana numita “Soborul Sfintilor Apostoli”. Pe langa aceasta mai exista insa si alte reprezentari ale Sfintilor Apostoli, precum icoanele individuale de pe catapeteasma Sfantului Altar sau alte icoane portabile. Cu toate acestea, in Traditia crestina, unele dintre aceste icoane s-au bucurat de o evlavie mai mare decat altele. Dintre toti Sfintii Apostoli, doar Petru si Pavel sunt pictati adesea in icoane, fiind luati ca sfinti ocrotitori ai Bisericilor si ca nume de Botez.

Cultul liturgic s-a nascut si s-a organizat in preajma mormintelor Sfintilor Apostoli. Acestora li s-au inchinat biserici si manastiri. Dupa cum vom vedea, Petru si Pavel au fost cinstiti in mod deosebit la Roma, in Apus, si la Ierusalim si Constantinopol, in Rasarit. Problema iconografiei acestor doi Sfinti Apostoli se cerceteaza insa cu dificultate, din pricina saraciei izvoarelor.

Icoana in care apar acesti doi sfinti este adesea zugravita in chipul urmator: pe fundalul auriu al icoanei sunt reprezentati Sfintii Petru si Pavel, tinand intre ei Biserica Apostolica, intemeiata de Hristos. In interiorul micutei bisericute, apare Sfanta Masa, avand pe ea Sfintele Taine. In partea de sus a icoanei, Mantuitorul Hristos apare binecuvantandu-i. Stralucirea gamei cromatice data de dominanta de auriu, rosu si albastru, este temperata de verde, ocru si gri, care confera picturii multa subtilitate.

Legat de Biserica lui Hristos si de insemnatatea crestinilor, Sfantul Apostol Pavel spune acestora: “Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos. Intru El, orice zidire bine alcatuita creste ca sa ajunga un locas sfant in Domnul, in Care voi impreuna sunteti ziditi, spre a fi locas al lui Dumnezeu in Duh.” (Efeseni 2, 19-22)

Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – icoana comuniunii

Dupa cum spuneam si mai sus, aceasta icoana este una destul de rara, foarte greu putand fi gasita in fresca vreunei biserici ori manastiri. Adesea, aceasta a circulat in icoane portabile, atat in biserici, cat si in casele crestinilor. In cele ce urmeaza vom cauta sa intelegem ce aduce cu sine aceasta icoana si de ce trebuie sa ne ferim, in intelegerea ei.

Cei doi Apostoli pot fi usor recunoscuti. Erminiile iconografilor din Sfantul Munte Athos, vorbind despre chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, dau indicatii foarte concise: “Sfantul Petru, batran cu barba rotunda; Sfantul Pavel plesuv, cu barba cenusie.”

Sfantul Petru este pictat, conform celor mai vehi marturii iconografice, avand fata ovala, parul capului alb, in bucle mici, unite pe lateral cu barba carliontata, iar ochii ii sunt adanciti. Aceste trasaturi se vad inca din cele mai vechi icoane, cum ar fi cea de pe peretele unui cubicul din secolul al III-lea, aflat intr-o catacomba cunoscuta sub numele “Catacomba Sfintilor Petru si Marcellinus”, situata la Roma, pe Via Labicena.

Apostolul Pavel este infatisat in icoana, conform unor marturii iconografice la fel de vechi, dintre care amintim aici doar un basorelief de pe sarcofagul lui Junius Bassus, datat ca fiind din secolul al IV-lea si pastrat in criptele Vaticanului. In toate icoanele, Pavel apare astfel: fruntea larga si capul plesuv, barba rara si cu fire subtiri si cenusii. Descrierea literara din “Actele Sfintei Tecla”, marturiseste: “Mic de statura, picioarele incovoiate inlauntru, nasul relativ pronuntat, sprancene unite si o fizionomie atragatoare.” Mic de statura, Pavel are figura prelunga, frunte mare brazdata de trei cute orizontale, nas relativ pronuntat si curmat la legatura cu fruntea. Ochii sunt mari deschisi, in orbite adancite.

Ne vine in minte intrebarea: de ce tocmai acesti doi Sfinti Apostoli apar imbratisati, si nu altii? Apostolul Petru era cel mai batran dintre toti, lucru ce ii denota un oarecare respect din partea celor mai mici ca el, in vreme ce Pavel, ca cel mai nou Apostol, s-a dovedit ca fiind cel mai aprins de ravna pentru Hristos. Adesea, acesta din urma, spunea: “Sufar durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi.” Am putea spune ca acestea ar fi motivele, insa nu este adevarat intru totul.

Intre cei doi Apostoli, la un moment dat, aparuse o disputa privind propovaduirea Evangheliei lui Hristos, in cele ce priveste lumea pagana. Petru era cel ce obliga pe pagani si la anumite randuieli din ritualul iudeu, precum taierea imprejur si altele asemenea, in timp ce Pavel propovaduia o taiere imprejur a inimii, deci o primire a lui Hristos, fara toate cele ale Legii celei Vechi.

Legat de aceasta disputa, Apostolul Pavel spune: “Iar cand Petru a venit in Antiohia, pe fata i-am stat impotriva, caci era vrednic de infruntare. Caci inainte de a veni unii de la Iacov, el manca cu cei dintre neamuri; dar cand au venit ei, se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur. Si, impreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, incat si Barnaba a fost atras in fatarnicia lor. Dar cand am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, inaintea tuturor: Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca paganii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagani sa traiasca ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri.” (Galateni 2, 11-21)

Ce intelegem din icoana in care Apostolii Petru si Pavel stau imbratisati ?

Icoana in care cei doi Sfinti Apostoli se imbratiseaza este de o deosebita frumusete. Fiecare sfant il tine pe celalat cu o mana peste umar, iar cu cealalta peste brat. Obrajii acestora sunt apropiati, lucru ce indica o foarte mare unitate in cele propovaduite, pana si in ganduri. Niciodata ucenicii sau Apostolii adevarati ai Domnului nu au stat suparati ori in contraziceri. Chiar daca pareri diferite s-au ridicat uneori, acestea s-au unit in foarte scurt timp, spre a intari puterea cuvantului si a comuniunii crestine.

Icoana indica in primul rand unitatea crestinilor in slujirea Cuvantului lui Dumnezeu. Niciodata parerile de sine, izolate de ceilalti si rupte de Biserica lui Hristos, nu vor zidi Trupul cel tainic al Domnului. Adevarul si puterea lucrarii cuvantului Evangheliei sta in comuniunea crestinilor intre ei si in Hristos. Nimic nu se face de unul singur, nimic separat. De aceea, icoana cu “Imbratisarea Sfintilor Apostoli” aduce neincetat in mintea inchinatorului ideea neaparata a unitatii si impacarii, mai ales intre aceia care au pareri diferite, ori ganduri separate.

Este o mare greseala a spune cineva ca aceasta icoana simbolizeaza imbratisarea Bisericii de Rasarit cu cea de Apus. Chiar daca nu se imbratiseaza in duhul unitatii si comuniunii ce razbat din icoana celor doi Sfinti Apostoli, aceste doua Biserici nu se afla in lupta. Doua lucruri diferite nu se pot imbratisa in duhul dragostei dintre Apostoli, atata timp cat propovaduirea lor difere in foarte mare masura.

Unde se gaseste icoana cu “Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel” ?

Icoanele cu aceasta compozitie nu sunt multe la numar. Una dintre cele mai renumite icoane de acest gen se afla in Sfantul Munte Athos, la Manastirea Caracalu (vezi foto). De asemenea, ea se afla si in unele fresce foarte vechi din Grecia, Macedonia si Serbia. In Romania, spre exemplu, ea poate fi admirata la Manastirea Snagov, langa Bucuresti, in turla centrala, unde sunt infatisati toti Apostolii, cei doi fiind insa singurii care stau imbratisati.

Sursa: creştinortodox

Un gazetar mi-a cerut recent sa raspund la citeva intrebari legate de camata, dobanda, banci comerciale. Iata versiunea finala a raspunsurilor mele (o versiune mai veche aici):

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gindim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intii, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglomerat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renovationiste, in vreme ce Ortodoxia traditionalista e doar o fractiune marginala din punct de vedere social. Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atit clerul cit si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si poate duce la moartea duhovniceasca. Dar modul in care acest precept este astazi transmis este in cel mai bun caz estompat, iar alteori complet rasturnat. Tot asa cum oameni cu alte indeletniciri socotite daunatoare din perspectiva duhovniceasca, de pilda actoria (practicata de mimi) sau sportul, furnizeaza constant “credibilitatate” si “relevanta” crestinismului modernizat, si bancherul, de pilda, a devenit o prezenta acceptata si chiar cultivata in acest mediu.
Asadar, cui i se mai adreseaza azi invatatura ca luarea de camata e un pacat? Greu de spus, mai cu seama intr-un mediu in care cuvintul pacat a devenit un fel de metafora a carei prezenta in discursul media e fie ridiculizata fie extirpata: asistam la o asmutire perpetua a simturilor oamenilor, invitati sa isi dea friu liber “pasiunilor” si patimilor. “Crestinul” de azi crede ca multe din faptele socotite pacate de inaintemergatorii nostri sint aproape firesti in zilele noastre.
Dar invatatura, fireste, nu si-a pierdut relevanta, ci audienta. Evident, Sfanta Traditie nu trebuie sa faca rating ca sa isi justifice valoarea soteriologica. In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mintuirea.
E foarte important sa stim fara nici un fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. In acest punct ne intilnim cu un alt concept “igienizat” sau ignorat sau considerat in cel mai bun caz metaforic de o buna parte din societatea “crestina”: Satana. Iubirea de arginti este atit de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incit este vadita obarsia sa diavoleasca. Primirea ei in viata noastra e un pericol de moarte spirituala.
Pe aceasta temelie se ridica puterea lumeasca a camatarilor de astazi.

Daca imi ingaduiti o asemenea parere, cind duhovnicul te invata sa nu iei sau sa nu dai bani cu dobanda, iti spune in principiu doua lucruri. Primul este sa zicem omenesc: situatiile de acest gen nasc tot felul de tulburari, care adesea au un deznodamint trist. Altfel spus, nu poate iesi ceva bun dintr-o astfel de intimplare, e de folos sa ne ferim. Al doilea avertisment e de ordin spiritual: otrava iubirii de arginti duce la moarte duhovniceasca.
Nu sint putini cei care nesocotesc aceste avertismente, mai cu seama ca ele se adreseaza coreligionarilor si urmaresc un folos duhovnicesc. E motivul pentru care, de-a lungul istoriei, a existat un joc oarecum cinic in care alteritatea era folosita ca o coada de topor, ca sa zic asa. Asa cum evreii foloseau serviciile unor goimi de Sabat, pentru a face unele treburi interzise lor, tot asa crestinii au acomodat camatari evrei in societatile lor: ei isi luau asupra lor pacatul acesta fiindca nu aveau nevoie de folosul duhovnicesc vizat de crestini si erau tolerati de acestia din acelasi motiv. La fel, era firesc sa intilnesti in mediile de pe linga Inalta Poarta (unde Islamul interzicea obtinerea dobanzii) bancheri de obarsie din tarile crestine.
Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinind felurite inlesniri, pina in zilele noastre si ar putea fi spuse multe despre artificiile teologice nascocite pentru a o justifica.
In societatea moderna, cind prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.
Mi se pare insa limpede ca si azi, cind omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorindu-se, camataria ramine un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atit lumeasca, cit si duhovniceasca, este o nespusa uriciune inaintea lui Dumnezeu.
Chingile bancilor au legat tari intregi, au facut si au desfacut crize: oamenii robiti astfel isi justifica indepartarea de credinta prin grijile zilei de azi, care nu le ingaduie sa se mai gindeasca cele sufletesti.
Insa pentru oamenii care nu si-au pierdut cu totul discernamintul duhovnicesc si pastreaza invataturile Sfintilor Parinti despre camatarie, dincolo de contracte cu fine-print-uri sau prevederi umilitoare sau discretionare, dincolo de “organismele financiare internationale” ale Noii Ordini Mondiale, nu se afla doar o mina de oameni sau cutare grup de interese, ci si o mare primejdie spirituala, care trebuie inteleasa in cheie eschatologica.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

(Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.)

Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine – am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei – ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” – zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, bancherii par sa fost acceptati intrutotul de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. In plus, osandirea e una duhovniceasca, care nu ii deranjeaza in vreun fel pe cei care sint oricum necredinciosi, cum se intimpla de obicei. De pilda, ei pot fi opriti de la Sfanta Impartasanie sau scosi in afara obstei de credinciosi: pentru multi asta nu e nici un fel de amenintare, ei fiind oricum in afara Bisericii. Dar aceasta osandire nu este exprimata niciodata. In Biserica Ortodoxa Romana, de pilda, mai sint asemenea exemple de “toleranta”: desi masoneria este condamnata de Sfantul Sinod, masonii sint inmormintati cu slujbe ortodoxe. Asadar, condamnarile ramin la nivel “teoretic”, in timp ce in practica, daca sint interesati s-o faca, bancherii pot participa netulburati la viata bisericeasca.
E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comerciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa. Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapin si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar, si sint adesea organizate dupa principii idenice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renovationist.
Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atit de fireasca incit am intilnit-o pina si la monahii din muntele Athonului. Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii.
Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta “paranteza”), adica in zone oarecum traditionaliste in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspindirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei.
E vadit ca mai toate structurile ecleziastice nominal crestine pe care cartea de telefoane le listeaza ca biserici au pastrat relativ putin din duhul crestinismului fiocalic, transformindu-se in organizatii cu interese mundane.
In acest context, evident, veti observa o sumedenie de parteneriate intre banci comerciale si institutii bisericesti, care vor fi comunicate ca si cum ar fi absolut firesti. Daca aceste repere publice lasa, printre altele, impresia ca bancile comerciale sint un lucru bun, aceasta e doar o butaforie a celor care ignora deliberat normele crestinatatii (sau pe cele ale mozaismului sau islamului).
Bancile comerciale sint, din perspectiva crestina, intemeiate pe principii care evoca un cult al Mamonei. Nu exista vreun temei duhovnicesc pentru a privi altfel lucrurile.

Gheorghe Vanau

Sursa: crucea.ro

În cel mai recent număr al revistei 22, Tom Gallagher (analist politic, şeful Catedrei de probleme ale păcii şi conflictelor etnice, de la Universitatea Bradford din Anglia) publică o analiză la sînge a realităţii româneşti. El denunţă manevrele oligarhiei politico-economice prin care, pe de o parte, se induce poporului lehamitea de politică, pe de altă parte i se livrează acestuia o “realitate” contrafăcută. Desigur, această oligarhie a avut complici la vîrful UE.
Un prim rezultat ar fi, în opinia lui Gallagher, absenteismul masiv la vot, un altul – distrugerea tinerei generaţii.
Tom Gallagher mai atrage atenţia şi că profesioniştii oneşti din mass media au devenit păsări rare. Concluzia: România se află în pragul unei noi dictaturi.
După cum vedeţi, în general lucruri care s-au mai spus, dar care acum vin din partea unui străin cu o oarecare autoritate şi presupus mai obiectiv decît noi.

Iată cîteva fragmente:

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.

Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. [...]

În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. [...]

Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. [...]

UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri. [...]

În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. [...]

Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. [...]

Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.

Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. [...]

Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă.

Sursa: Claudiu Târziu

La sfârşitul acestei luni vor avea loc ceremoniile de întronizare a noilor ierarhi care vor păstori Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor şi Episcopia Huşilor. Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Vincenţiu, noul chiriarh ales al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, se va desfăşura duminică, 28 iunie, în Catedrala episcopală „Înălţarea Domnului” din Slobozia. Manifestările prilejuite de acest eveniment vor începe încă de mâine, când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va sosi în această eparhie. În prima parte a zilei, Preafericirea Sa va fi prezent la Polihroniul care va fi oficiat la Catedrala episcopală.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va participa duminică la ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Vincenţiu, alături de alţi 19 ierarhi.

Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Corneliu, noul chiriarh ales al Episcopiei Huşilor, va fi oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în Catedrala episcopală din Huşi. Evenimentul va avea loc luni, 29 iunie, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ocrotitorii Catedralei episcopale.

Noi episcopi au fost aleşi în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie.

Sursa: TRINITAS TV

Egumenul Feognost (Puşcov), cu nickname-ul abbatus_mozdok, cunoscut în comunitatea internaută pentru textele sale scandaloase, a fost suspendat de la îndatoriri clericale.

Decizia a fost luata de Consiliul Eparhial.

Conform Serviciului de Presă al Eparhiei, Egumenul Feognost “este un cunoscut golan al Internetului” şi a trebuit să fie suspendat de la îndatoririle sale clericale, până când “patima se va vindeca.”

“Egumenul Feognost a fost suspendat de la exercitarea funcţiilor sale clericale pentru exprimarea unor cuvinte pătimaşe şi lipsite de pietate, pentru comportament deviant de la serviciul divin”, au adăugat Serviciile de Presă.

Biserica Ortodoxă Rusă a amintit în mai multe rânduri, anterior, că discuţiile „în glumă” şi „ironice” sunt practicate frecvent de unii preoţi ortodocşi pe blog-uri şi pe forumurile existente pe Internet.

“Dacă nu putem vorbi unul cu celălalt şi transformăm Internetul într-o adevărată mlaştină a nickname-urilor, atunci suntem martorii unei boli grave a vieţii spirituale”, spunea cu ceva timp în urmă Arhipăstorul Vsevolod Chaplin, din Departamentul Biserică şi Societate.