(sursa foto)

TUDOR GHEORGHE: Sara pe deal (versuri Mihai Eminescu)

TUDOR GHEORGHE: Seara pe malul Jiului (versuri Virgil Carianopol)

(sursa foto)

TUDOR GHEORGHE: Florile graului (Teodor Mureşan)

TUDOR GHEORGHE: Pedeapsa macului (versuri Vasile Voiculescu)

Sursa: Razboi întru cuvânt

Father, what are your thoughts about Aiud ?’

‘Aiud… it was the prison of the spirituality of our youth; this is where the life and the sacrifice of those noble souls is depicted, and, at the same time, the cruelty of the Judaic law: sowing off a person’s head, nailing him… something unimaginable within Christianity. I was very glad to see the large number of people who came to Aiud to give praise to the new martyrs. The voice of these martyrs called each person to identify with the spirituality of that generation’s youth.

The movement of the young people of those times, most of them legionaries, had shocked the entire world with their courage and their self-sacrifice, but most of all with the strength of their unity. Their unity was so fruitful that in a short time they would have won the hearts of the entire nation, and the communists realized that this would have greatly endangered their authority. You can imagine the strength of this youth if in a time, in the ‘40s, when the communists had taken control of the country and even the West was against any right-wing movements, if even in such days their unity was not broken. Everyone was amazed at this, even the Security officials were amazed by the strength of our youth organizations.

The largest number of arrests took place during 1984. This was partly due to the fact that a group of over 9000 young people had arranged to have a reunion in the Mountains of Tarcău. When the communists saw the number of people involved, the arrests started. They had found themselves so weak and helpless that Moscow started questioning them. So on the 14th of May those massive arrests began, so many that in 48 hours all the prisons had been filled…

One year before this, in 1947, at the yearly opening ceremony, Gheorghiu Dej had given a speech at the University of Iasi. As soon as he began, he was interrupted by students, who began rolling pencils under their shoes; he closed his briefcase and left. ‘You will pay dearly for this’ – were his words. Those days, all photos of Gheorghiu Dej or Ana Pauker were found lying on the floor in the mornings… This state of affairs lasted for about one month and a half, almost two. And when they saw they were in danger, they started taking them in… and this is how the elite of our youth ended up in prisons.’

‘How did you perceive your imprisonment at Aiud?’

‘My first two years in Aiud were the most tranquil period of my life. It was the only place where I had time to devote myself to intensive prayer, apart from this, all the rest of my life was a continuous harassment. But I have always submitted myself to the will of God and I never wanted to hide from hardships. All I have received in my life, I took as if from God’s own hands. In Aiud I was isolated in a cell for about six months. And it was the most beautiful time of my life. I entertained myself with the writings on the walls. There was a lot written there, from all areas. Everything you could wish for: English vocabulary, French vocabulary, German, Italian, theology, agriculture, and from any other area you could find useful adnotations there. It was there that I truly discovered the mystery of the spiritual life. I also learned how to eat. In that little room I had moments of peace and serenity, of fasting, and I never lacked prayer.

I had a program consisting of the prayers ‘Lord, Jesus…’, ‘Most Holy Mother of God’ and the Paraclisis of the Mother of God. That is where I learned to pray, and I have never lived the beauty of that prayer again, after I was released. Those to whom God granted to perish there as martyrs, they had truly reached a superior state of prayer, and Christ hurriedly took them to Himself.’

‘There is so much evidence of the holiness of their lives, why doesn’t the Church proceed to canonize these saints?’

‘A saint or a martyr is a hero of the nations. His political orientation is of no interest to us. He is not the confined human being – limited to Romania, or Spain, or France – he is the man who overcame these boundaries. It is interesting that we have saints from the 14th century, the 16th century, the 17th century; but why should we not consider the recent testimonies as well? Of course, it is of great importance to canonize Varlaam, the Metropolitan, but why should the other ones remain unnoticed?

Perhaps the poverty and the desolation in which we live today, which is the reason other nations treat us with such contempt, stems from the fact that we are passing over the bodies of our martyrs with such indifference. When we wish to canonize a saint, we should be interested to see if God’s grace had been working in his soul or not. But no! We are firstly interested to see what his political colour was, if we approve of it or not. For example, Father Ilie Lăcătuşu – what can we say about him? Is he a saint or not? If he is a legionary, he is no longer a saint! So then, where is the truth?

These young people who died for a Christian and a national truth, were truly a move for the regeneration of our Orthodox Christianity. But today we have the same mafia as we had before – it is here now, and will be in the future. Ask the political parties to show up and say how many from their youth would be ready to sacrifice themselves? Nobody wants to risk anything, everybody is protecting himself. This is why the people do not love them either.

The Metropolitan Varlaam was not at all an outsider to political life, he was involved in the life of the Romanian society. The Church was always present in the political life; there was never any conference of any government where a representative of the Church would not be present. And the last word, as you know, always belonged to the Church – ‘Do we approve the death penalty law, or not?’… They were very careful to see what the Church had to say.

But when it came to decide the execution of Codreanu and this entire elite of Orthodox Christians, everybody agreed – he must be executed, because he is agitating the people. The biggest mistake which was done within our orthodoxy was that politics arrested the entire attitude of the Church, meaning that the Church was ‘perfectly’ integrated to the political life, as circumstance commanded.’

And what greater proofs for canonization are required than what can be seen at someone like Virgil Maxim, or Ioan Ianolide, or Valeriu Gafencu, or Father Calciu.. But they cannot promote these saints, because they refuse to put their necks on the line.’

‘Why are young people today lacking the strength and courage of the previous generations?’

‘Young people in those days were coming out of generations and generations of men with a strong Christian and national feeling, who had been raised in a spirit of self-sacrifice; this was an inheritance which was promoted both through education and through society. But in the mean time, all these beautiful ideas were washed away, school was deformed, family was deformed, they seized the hierarchy of the Church, and there is no one left to sow the healthy seeds. No other country had such a youth, with so much unity and clarity and vision, during the communist period, as we had… And even today they are afraid of them, they are afraid even of their shadow (…)

And the generations which were born in this storm are, in my opinion, much stronger, few though they are, but they are alive, I tell you, something is boiling there in their souls. Something is boiling within our Christianity now. And it is like a cauldron where one boils all kinds of metals, noble ones and less noble ones, and in the end this will give birth to something new. It will give birth to a Christianity that has been shaped through suffering, like in the times of the Holy Apostles. This possibility of our resistance is something which is worrying them to this very day. They are trying to kill Christ and uproot him from our souls, but they will never succeed because we still have the strength to prove them wrong.

Let us not forget that not even the gates of hell will prevail over the Church. But it is the duty of each one of us to give witness to the Truth according to his or her own strength. This is not a great philosophy, the truth is simple. Not only the Saints gave witness to the Truth. The Truth was confessed by all Christian believers who received Christ’s Baptism. The one who considers himself Orthodox, is also a confessor, this is the obligation of all the Christians: ‘I confess one Baptism, I confess the Resurrection of the dead and the life of the age to come…’ Isn’t that what we say in our Creed?

Confessing the Truth is a Christian responsibility, especially when times are hard. Otherwise, we can say all the prayers and —– , if we do not confess the Truth at the right time, this accounts as a betrayal on our behalf. I believe that it is precisely through this confession that we can wash away our sins. And not only saints can confess, on the contrary, both sinners and righteous alike. Why, there were even torturers who converted.

I do not know where this whole philosophy about confession came from, in this century. Of course, if you have prepared yourself with more austerity, your confession will be more fruitful. Why, all those young people who sacrificed themselves during the Carlegian period, at Miercurea Ciuc, at Ramnicu Sarat, at Jilava, they knew how to prepare themselves, and how to cultivate their spirit of self-sacrifice, through their impeccable moral conduct, and fired by the most noble ideal of a nation – rising their nation to the level of the Church, sanctifying it, rising it up on the path of our Saviour’s Ascension, up to eternity.’

‘Father, since when do we have this struggle of the nations? We do not encounter this problem in the writings of the Fathers…’

‘But who said anything about fighting in nations? All nations should live in the most beautiful harmony, growing from the root which God has given them. We are only trying to clarify our values, we are not seeking nationalistic pride… We all have the same purpose – our salvation – but we are seeking it in different ways, that is in ways which are appropriate to the specific of each nation.

* * *

We are carrying this cross of Gherla, of Aiud, of Sighet, so that we can repent for the sins of our nation, from the beginning of the political life in the 19th century until this present day. If other evils will come upon us, and they will surely come, it will be for our ingratitude, as Romanians and orthodox, because we are treading over the sacrifices of our martyrs. Wherever we look there are drops of blood.

If our orthodox Church will not approach the martyrdom of these youths with the utmost love and reverence, we will share in the most degrading and desperate fate of those nations which have disappeared from history. This is why today we must draw near to those whom God has chosen through their self-sacrifice, and has granted them to die as martyrs in the most unbearable torments. Their political orientation should not be a stumbling block for us; politics is a thing of this world, but it is the Church’s duty to bring the divine out of the worldly context and to recognize its real value. We do not ask what was St. George, or what was St. Demetrius, or St. John Jacob, we do not ask if they followed the old or the new calendar, if they belonged to the legion, of not – they are martyrs because they have sacrificed their lives for God and for their nation. We must put off this mentality that they belonged to one party or another. Our duty is to look up to their icons, for the future of our nation and of our Church, because they are like fruitful mirrors for our orthodox Christian life. In the blood of these martyrs lies the very essence of Christianity. May the merciful Lord help us to reach the light and to illumine this nation through the sanctification of at least some of them.

* * *

If I would open the graves from one of our monasteries, I think I would not have the chance to find the relics which can be found in Aiud or in Gherla or in Pitesti… There you only need to look a few centimeters under the surface to find holy, beautiful, yellow bones. It is the sign of holiness, because they were brought there in those unseen and unknown cemeteries, through suffering and through their self-sacrifice.

* * *

Not sanctifying these new martyrs means not respecting the dogmas and the teachings of the Church of Christ. I am or course not against other saints, but what I mean is that we have this period in our history which we can offer to God, the icons of these martyrs from the entire country, from all the prisons, who fulfill all the canonical conditions required for their sanctification. The Russian Orthodox Church, for example, has over one thousand recently sanctified martyrs, and is continuously sanctifying new ones from the communist prisons. This gesture should be an encouragement for us as well. Let us lay aside fear and any kind of personal interests so that we can answer to the cry and the pains of our nation. Let us lay aside our bourgeois attitude which has brought us to laziness and slothfulness; all personal interests, of any kind, should be thrown away, because they are the bag of Judas, who betrayed Christ, and this betrayal is still being wrought today through our lust for power.

Traducere de Carmen Istrate – din volumul Din temniţe spre Sinaxare

Sursa: Danion Vasile

What is a saint? A saint is a man of this world, like any one of us, who transforms his soul and his body into a ladder by which God can descend to us, to grant us his forgiveness and to help us. One needs to have extraordinary purity in order to be transformed like this. The miracles performed by saints are very important, but the most important for us is the example they set by their lives. The lives of the saints are indeed true miracles from the beginning until the end.

A French author, who wrote very beautiful words about Romania, was left with only one question regarding its people: ‘Why do Romanians go all the way to the Cathedral of the Patriarchy only to kiss a monkey’s hand, wrapped in laces’. That monkey’s hand – is my answer – was the hand of Saint Demetrius and it has prevented me, a Romanian, from doing what the French did at Saint-Denis, where, during the French revolution, seized by the fury of an ideology, they unearthed all their kings and scattered their bones. This act would be simply unimaginable in the Romanian context.

The question we are facing at the moment is: are we able to recognize our saints while they are still with us? (…) Saints are not only ladders for God’s descent towards mankind, they also carry God within themselves. This is the kind of dignity you will find within the communist prisons. We live in a time when we are walking over the bodies of our saints, we are walking over holy relics. We need to recognize this through their canonization. In a country with many saints there are many ladders on which God can descend to offer His help, but we are covering up the relics and the memory of these martyrs out of cowardice, fear and opportunism.

Did you know this story about Saint Demetrius of Basarab, whom we are commemorating today? One day, when he was leading his sheep to pasture, he trod by accident on a wild birds nest and so, without meaning to, killed the little chicks. An accident – it could have happened to any one of us in this life. So this shepherd, heart-broken by the crime he has committed, he resolves to a gesture which might strike you as incredibly infantile. He bares his foot, the one which has unwillingly stepped on the nest, and he leaves it bare for three years. He punishes it for what it has done – leaves it to step on nettles and thorns, to face the cold and the winter. He punishes this limb of his, in repentance for its unthoughtful act. This certainly seems childish, but I will ask you: ‘You, my friend, with your unthoughtful soul, after you have trodden on the soul of another, have you ever repented?’ They are now treading on the relics of martyrs. Think only of those who initiated the communist regime, today they are not repentant, not even remorseful, they live among us, some are still our leaders. Nobody has the courage to follow the gesture of a simple shepherd…

What you have here in your monastery’s shrine, are holy relics from Aiud. This is the responsibility of the one who has recognized a saint. A saint will recognize another saint, a child with a pure heart will also recognize him. I do not know how many churches and monasteries have such relics and the courage to display them for worship… It is very hard… it is as if seven hundred years must pass until their recognition and canonization. Just imagine a prison cell.

Imagine a young man, 25 or 30 years old… facing the invisible evil. This young man’s body, though battered and tortured, has defeated the devil. The devil was invisibly there. It was not only that one man, that one officer, beating him, scourging him and torturing him – it was the ideology, the spirit of those times. And he, a saint, the embodiment of an angel, has defeated the bodiless one – Satan himself. And these bodies which have been returned to the earth are the relics of the saints from Aiud, from Pitesti, from Gherla, from Sighet, and from every other place from which this nation has brought out her saints. Which body today will stand unshaken in front of the devil? The devil of our days, regarding globalization, is another idol. This is why I have considered of great importance the gesture of recognizing a saint. The contemporary saints, which are today with us – we have saints disguised in pensioners, who have been through the communist prisons with martyr’s bodies – nobody recognizes them. Let us come out of the sin of ignorance and let us see our saints.

I remember in 1993 there was an interview with Tudor Greceanu, our great air pilot, one of our heroes, and he was not living in a villa or in a large house, but in modesty, not to say poverty, in a one-room apartment. He was invalid – when he was caught by the communists after trying to escape from prison, they kept his legs in cold water for three days. This resulted in an infection and one of his legs and had to be cut off. And he was standing there for the interview, looking ill and serene and dignified, and his pyjamas were gathered with a hair pin over his missing leg.

A martyr has very limited means – while the rulers are strong -, and yet he rejoices in his sufferings. He is not overly attached to this life, he knows there is also the life to come. And this is the attitude which was seen in the anti-communist resistance – in the mountains, in churches, within the larger society and especially within the prison walls. The communist prisons have produced a large number of saints which we should now duly acknowledge. By acknowledging them, we shall be strengthened by them in return. Tudor Greceanu is a saint, Valeriu Gafencu is a saint, Radu Gyr is a saint, and the list is enormous, there are women of this nation which are saints, which helped to keep the faith alive.

I will tell you this: in ten years these saints will be acknowledged by the Church, but until then I bow my head to the saint who brought these holy relics here, because while he was able to see the saints of this country, others only saw their rulers, many of whom are residues of the communist past. While he knelt in front of Jesus Christ, like our kings of old did, others only knelt in front of temporary authorities. So I will end today by calling to you: let us venerate our saints!

Traducere de Carmen Istrate – din volumul Din temniţe spre Sinaxare

Sursa: Danion Vasile

Părintele Teofil Părăian, alături de comunitatea românilor ortodocşi din Coslada

Coslada este un municipiu din Spania, situat la est de Madrid. Aici locuiesc 16.000 de români. Ar putea numai ei singuri să alcătuiască un orăşel. Dintre aceştia, câteva mii sunt ortodocşi, care formează una dintre comunităţile române de pe pământ hispanic întemeiate imediat după anii 90. Pentru oficierea slujbelor religioase, la început s-au adunat într-una din bisericile oferite de oficialităţile municipiului, iar mai apoi românii au reuşit să obţină o locaţie unde şi-au amenajat un spaţiu propriu, în care să se poată ruga. Activitatea pe care părintele George Cimpoca de la parohia „Sfântul Nectarie Taumaturgul“ din Coslada o desfăşoară de doi ani împreună cu enoriaşii săi este una care merită cunoscută, reprezentând un model de pastoraţie a românilor aflaţi în străinătate.

Spania, cu denumirea oficială Regatul Spaniei, este o ţară mediteraneană cu o lungă tradiţie istorică şi culturală. Pentru vechii greci, reprezenta tărâmul unde creşteau merele de aur ale lui Hercule; pentru arabi, era întruchiparea raiului pe pământ, pentru mulţi scriitori era o arenă în care istoria oscila între fapte eroice şi tragedie. Spania a fost şi a rămas în ochii necunoscătorilor o ţară misterioasă. Cei mai cunoscuţi spanioli în întreaga lume sunt personaje fictive: Don Juan, Don Quijote şi Carmen. Fiestele, adică sărbătorile spaniole, sunt seducătoare, nu doar pentru caracterul lor exuberant, cât mai ales pentru exotismul lor cu influenţe din afara Europei.

Dintre toate aspectele pe care Spania le oferă astăzi, cel mai izbitor este „noua Spanie“, democratică, membră ambiţioasă a Uniunii Europene, o Spanie care doar în câteva decenii a devenit o importantă scenă de desfăşurare a evenimentelor istorice mondiale şi o mare consumatoare de informaţie şi cultură, ceea ce o face şi mai atractivă.

Bunăstarea economică, oferta foarte generoasă de locuri de muncă au atras şi atrag în continuare o bogată şi variată mână de lucru, în ciuda crizei economice mondiale, în special din ţările în curs de dezvoltare, printre ele un loc fruntaş ocupându-l ţara noastră. Aşa se face că în mai toate zonele Spaniei poţi auzi vorbindu-se la tot pasul româneşte, în mai toate perimetrele economice sunt angajaţi români, preferaţi multora pentru felul în care îşi fac treaba.

Încet-încet s-au constituit comunităţi întregi de români care au solicitat, de multe ori imperios, un preot, un îndrumător sufletesc, aşa încât astăzi există înfiinţate peste 40 de parohii ortodoxe române în Spania şi alte câteva în Portugalia, ţară vecină, cu preoţi parohi sau slujitori care încearcă, cu mijloacele pe care diaspora le pune la dispoziţie, să răspundă nevoilor spirituale ale emigranţilor.

Din 2007, comunitatea românească din Coslada are preot permanent

Aşa se face că pentru comunitatea românilor stabiliţi temporar sau definitiv în Coslada, care numără peste 16.000 de români (foarte „amestecaţi“ din punct de vedere confesional, din care doar câteva mii sunt ortodocşi, marea majoritate aparţinând cultelor neoprotestante), a fost numit ca preot paroh, în baza unui concurs, de către Înalt Preasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, începând cu data de 1 iunie 2007, părintele iconom stavrofor George-Ovidiu Cimpoca, până la acea dată consilier social-misionar în cadrul Episcopiei Dunării de Jos şi paroh al parohiei „Schimbarea la Faţă“ din municipiul Galaţi.

Cât priveşte prezenţa bisericii ortodoxe în această localitate, ea se datorează solicitării credincioşilor ortodocşi români imigranţi pentru a avea un preot slujitor pentru nevoile lor spirituale. Încercări de numire a altor slujitori au mai existat, însă ele nu s-au fructificat. Să spunem că, deşi este una dintre cele cele mai vechi comunităţi de români, poate cea mai veche, timp de 17 ani nu a avut preot permanent.

Ocrotitorul spiritual al parohiei este Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, cu pomenirea la 9 noiembrie a fiecărui an.

Încă de la întemeierea ei, comunitatea parohială s-a întrunit şi şi-a desfăşurat activităţile liturgice, catehetice, misionare şi culturale într-un spaţiu din imobilul parohiei catolice „Santa Cruz“, situată în Coslada, pe Calle Chile. Pentru început, spaţiul din biserica catolică „Santa Cruz“ a fost extraordinar de util, pentru că a permis românilor să se constituie şi să se închege ca o comunitate, încât astăzi să fie în măsură să îşi susţină singură activităţile.Însă, în timp, numărul credincioşilor coslădeni a crescut în privinţa frecvenţei la biserică, astfel încât s-a impus identificarea unui nou spaţiu, care să corespundă cât de cât nevoilor noastre liturgice şi misionare. Acest aspect reprezintă o grijă în plus, întrucât orice spaţiu închiriat presupune cheltuieli lunare costisitoare, care nu se pot susţine decât prin efortul credincioşilor.

„Mărturisim cu viaţa proprie credinţa noastră“

„Ne bucurăm şi mulţumim că Dumnezeu a rânduit să ne întâlnim şi să ne rugăm acum într-un spaţiu nou, care este mult mai generos, mai larg, exact de ceea ce avem nevoie în acest moment, până când se va găsi ceva mai bun, spune părintele Cimpoca. Adaptarea, înfrumuseţarea şi înzestrarea noului loc de slujire a fost posibilă cu sprijinul credincioşilor care ne-au fost aproape încă de la constituirea parohiei (şi aici îi cuprind pe toţi care au investit atât resurse materiale, cât şi umane), dar în special al familiei Florin şi Mirela Amăriucăi din Iaşi, stabiliţi de mult timp în Spania. Nu putem să nu amintim de susţinerea de care ne-am bucurat de la început din partea Primăriei Coslada, respectiv a domnului primar Ángel Viveros Gutiérrez, dar mai ales a domnului Agustín González Plasencia, director al Departamentului de emigraţie.

Intenţia noastră este, evident, de a obţine, cu sprijinul autorităţilor locale, un teren pe care să putem ridica Sfântului Nectarie o biserică, după tradiţia noastră ortodoxă. Până atunci, trebuie să avem rugăciune şi răbdare“, a spus părintele paroh.

Românii din Coslada, mulţi dintre ei stabiliţi aici imediat după 1990, provin din diverse zone ale ţării, în special din Alexandria, Teleorman, din zona Olteniei, a Moldovei, şi un număr restrâns de ardeleni. Marea majoritate vine din mediul rural, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonelor din care provin. Cât priveşte ocupaţiile lor, acestea sunt în special în domeniul construcţiilor, dacă ne referim la bărbaţi, şi lucrul în case (menaj), dacă ne referim la femei. În noul context creat de criză, mulţi români urmează cursuri de reorientare profesională, în speranţa că vor găsi ceva mai potrivit pentru aşteptările lor. Sunt şi români „împliniţi“ profesional, de la medici, profesori, directori de firmă, preşedinţi de asociaţii etc.

„Misiunea printre românii de aici înseamnă a fi martor, cu viaţa proprie, a credinţei pe care o porţi în inimă. Misiunea noastră aici înseamnă a promova binele, viaţa, dreptatea şi valorile creştine. Înseamnă a lupta împotriva oricărei forme de rău din noi şi din afara noastră. Cu răbdare şi perseverenţă, învingând chiar şi riscul de a ne compromite imaginea. Evanghelia, misiunea ne provoacă mereu. Nu putem sta niciodată neutri sau calzi. O credinţă concretă în faţa lumii provoacă şi nu lasă în pace pe cel care trăieşte «adormit». Ea denunţă toate realităţile şi atitudinile care nu sunt umane. Cu orice preţ. Misiune înseamnă a fi profeţi în confruntările cu nedreptatea lumii“, adaugă parohul românilor din Coslada.

Coslada, atestată documentar din secolul al VI-lea

Municipiul Coslada este situat geografic în estul Comunităţii de Madrid (formată din 179 de localităţi şi cu o populaţie imigrantă de peste 950.000 de persoane, provenite din 168 de ţări). Este un oraş întins pe 12 km2, cu o populaţie de peste 90.000 de locuitori, situat în zona unei mari câmpii, de pe valea râului Jarama, întins pe malul său drept, la 10 minute de Madrid şi de Aeroportul Internaţional Barajas.

Cu privire la originea Cosladei, există numeroase interpretări. Este probabil să fie fundată de către romani, având în vedere semnificaţia etimologică a cuvântului Coslada: cos – piatră, dur şi late – abundent, extins.

Prima atestare documentară datează din secolul al VI-lea, fiind posterioară atestării oraşului Toledo. Din anul 713, când trupele lui Tarik au ajuns pe aceste tărâmuri urmărindu-i pe vizigoţii şi evreii care fugeau, după ce Toledo fusese cucerit, pentru a se refugia în Alcalá de Henares, şi până în 1083, pe vremea lui Alfonso al VI-lea, nu există informaţii despre Coslada.

În anul 1700, Coslada avea deja primărie proprie, dar nu se păstrează nici un document din cauza incendiului provocat de trupele austriece ale generalului Conde Starhenberg în retragerea lor din faţa armatei franco-spaniole, după înfrângerea din bătălia de la Villaviciosa, din 10 decembrie 1710. De asemenea, a fost arsă şi distrusă mare parte din localitate. Acest declin continuă în anul 1785; în Coslada mai locuiau doar 64 de persoane, formând 6 familii.

Începând cu secolul al XIX-lea, Coslada se dezvoltă. Ajunge să aibă 264 de locuitori în 1864, grupaţi în 66 de familii, pentru ca adevărata dezvoltare să se petreacă după 1950: 3.695 de locuitori în 1960, 13.412 locuitori în 1970, 33.434 de locuitori în 1975, 53.952 de locuitori în 1980.

Coslada are două sărbători locale: Fiestas Menores de San Isidro (Sărbătorile mici, de Sfântul Isidro), în data de 15 mai, şi Fiestas Mayores en honor de la Patrona de Coslada, Nuestra Seńora del Amor Hermoso (Sărbătorile mari, în cinstea protectoarei Cosladei, Maica Domnului a Frumoasei Iubiri), în al doilea sfârşit de săptămână al lunii iunie. Spre deosebire de alte localităţi ale Spaniei, Coslada s-a dezvoltat relativ recent, aşa se explică faptul că toate cele nouă biserici catolice sunt construcţii noi, ce nu dispun de spaţii mari care să poată fi oferite spre slujire.

„A sluji înseamnă a te dedica total celorlalţi“

Misiunea înseamnă slujire. Adică, nu a da ceea ce e la suprafaţă, în sens social, nu atitudinea paternalistă a celui care ajută fără a conduce spre o schimbare. „A sluji însemnă a ne dedica în mod total persoanelor, liberându-le şi ajutându-le să crească duhovniceşte. Înseamnă a cunoaşte şi asuma lucrurile juste pentru care luptă oamenii. Înseamnă a ne dedica în sprijinul lor. A ne dedica în mod total persoanelor, stându-le aproape. Dacă a se servi (în sensul de a se folosi) de alţii este principiul oricărei sclavii, a sluji pe alţii este principiul însuşi al eliberării. Când ai înţeles că eşti iubit de Dumnezeu, nu poţi face altceva decât să iubeşti“, afirmă părintele paroh din Coslada.

„Aceasta încercăm să facem aici. Eu, ca preot, sprijinit de familie din această perspectivă, mi-am conceput misiunea în comunitatea din Coslada. În concordanţă cu aceste principii ne-am structurat strategia misionară.“ Între activităţile pe care comunitatea a reuşit să le desfăşoare, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Timotei al Spaniei şi Portugaliei, se numără: organizarea de seri duhovniceşti, cu vizionarea de filme documentare şi artistice pe teme duhovniceşti, aghiografice şi biblice (ex.: Pe urmele Sfântului Nectarie în Eghina, Ne vorbeşte părintele Cleopa, Cuvinte duhovniceşti de la părinţii Arsenie Papacioc, Teofil Părăian, Rafail Noica, Viaţa Sfântului Dimitrie, Viaţa Sfântului Gheorghe, Călătorie în Ţara Sfântă); organizarea conferinţei Să mărturisim Ortodoxia, gândind şi trăind frumos!, cu participarea părintelui arhimandrit Teofil Părăian şi a părintelui Ilarion Urs de la Mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), precum şi a expoziţiei de fotografie Coslada – Ortodoxia românească în imagini.

Comunitatea românească s-a implicat şi în: campania anti-avort – Avortul – soluţie de moment, consecinţe de durată, Avortul – rana de moarte a iubirii, Avortul înseamnă ucidere, ocazie cu care s-au împărţit peste 4.000 de pliante tematice; campania de donare de sânge: Dă o şansă vieţii!, având ca partener Crucea Roşie – Spania, în urma căreia au devenit donatori permanenţi zeci de credincioşi ai parohiei; participarea la întruniri pe teme privind promovarea luptei antidrog în rândul tinerilor emigranţi şi a violenţei domestice, precum şi susţinerea programului Coslada limpia, toate organizate de Departamentul de emigraţie al Primăriei Coslada, în colaborare cu diverse ONG-uri; susţinerea de cuvinte de învăţătură şi cateheze pe aceste teme sociale şi pe alte teme de actualitate, organizarea de festivităţi pentru copii cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului şi a Naşterii Domnului, organizarea de activităţi pentru doamnele din parohie, cu ocazia Bunei Vestiri şi a Duminicii Mironosiţelor – sunt câteva dintre proiectele în care au fost implicaţi românii ortodocşi.

De asemenea, au fost organizate activităţi culturale, precum lansarea cărţii Spania – Trei milenii de istorie a cunoscutului autor Antonio Domínguez Ortiz, în traducerea domnului Gheorghe Vinţan, a spectacolului de colinde Deschide uşa, creştine!, cu participarea domnului Ştefan Hruşcă.

Pentru nevoile misionare ale credincioşilor au fost întocmite: o foaie parohială lunară, numită Lumina din Cuvânt, care a apărut doar în două numere; Buletinul parohial săptămânal, aflat la a 36-a apariţie; pliante în limbile română şi spaniolă despre: Taina Sfântului Botez, Taina Sfintei Cununii, Sfânta Taină a Spovedaniei, Îndrumarul de spovedanie, parastas, sfeştanie, în care, pe lângă aspectele privind semnificaţia tainei, au fost inserate şi aspectele practice; un pliant de prezentare a parohiei în limbile română şi spaniolă; broşura de prezentare a Bisericii Ortodoxe – Biserica Ortodoxă, câteva aspecte ale creştinismului bizantin.

În pregătire pentru acest an se află tipărirea unei broşuri cu viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie, ediţie bilingvă româno-spaniolă, precum şi a unei broşuri de prezentare a vieţii parohiale, tot ediţie bilingvă.

Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, locul unde se păstrează identitatea românească

Un proiect care funcţionează de acum un an este Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, care în acest moment numără 40 de copii, grupaţi pe trei categorii de vârstă. Coordonatorul şcolii parohiale este doamna preoteasă, profesoara Gina Cimpoca, sprijinită de doamna Romana Rădulescu, profesor universitar. Şcoala are program în fiecare sâmbătă, iar în cadrul orelor de curs se predau cunoştinţelor elementare de catehism, limba şi literatura română, istoria românilor şi geografia României. Anual, cel mai silitor absolvent primeşte o bursă de 500 de euro, iar primii trei din fiecare grupă beneficiază de tabără gratuită. Printre activităţile extraşcolare sunt organizate excursii, participări la diverse activităţi comunitare şi parohiale.

Parohia din Coslada este înfrăţită duhovniceşte cu parohia „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“ din Girona (Spania), care îl are ca paroh pe părintele Mihai Solomon, un distins preot al eparhiei, iubitor şi apărător al valorilor Ortodoxiei, alături de distinsa sa familie, precum şi cu parohia „Acoperământul Maicii Domnului“ din Toledo (Spania), care îl are ca paroh pe părintele Florin Voinea.

Relaţii deosebite există şi cu parohia greacă „Sf. Apostol Andrei“ din Madrid, unde se află şi sediul Mitropolitului grec de Spania şi Portugalia, Înalt Preasfinţitul Policarp, un prieten al comunităţii.

„Să nu uităm că parohia noastră este una foarte tânără, dar cu oameni credincioşi, mulţumită cărora s-au putut împlini toate cele pe care le-am pomenit şi pentru care am un mare cuvânt de gratitudine. Nimic nu se poate face însă fără ajutorul lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui. Noi nu facem altceva decât să ne străduim să păstrăm credinţa şi să dăm o mărturie cât se poate de autentică asupra identităţii noastre de români, creştini şi ortodocşi“, mărturiseşte părintele Cimpoca.

Sursa: Ziarul Lumina

Vaticanul nu exclude suspendarea audientelor generale ale papei Benedict al XVI-lea, la care participa saptamanal mii de pelerini din intreaga lume, pentru a limita riscul propagarii virusului gripei porcine, a anuntat un oficial de la Vatican, informeaza NewsIn “Nu este exclus ca Vaticanul sa hotarasca suspendarea pentru moment a evenimentelor care atrag multimi, daca OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii – n.red.) da indicatii in acest sens sau daca astfel de masuri sunt adoptate in Italia”, a declarat Giovani Rocchi, responsabil cu problemele de sanatate de la Vatican. “Am hotarat sa respectam protocolul obisnuit, ca in fiecare an, in ceea ce priveste vaccinarea. (…) De indata ce vaccinul impotriva gripei porcine va fi disponibil, vom propune un nou ciclu” de vaccinare, a explicat Rocchi pentru editia de sambata a publicatiei ”Osservatore Romano”.
Audientele generale ale papei sunt suspendate in prezent, pentru ca suveranul pontif se afla in vacanta, la Val d’Aoste, pana la sfarsitul acestei luni. Peste doua milioane de persoane au participat in 2008 la audientele generale si speciale ale papei, cat si la slujbele pe care Benedict al XVI-lea le-a oficiat in piata San Piedro sau in fata resedintei sale de vara, Castelul Gandolfo.

- 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinti romani ai inchisorilor comuniste, de la care am avea enorm de invatat, daca am dori sa-l cinstim sincer si ne-ideologic, cautand a-l urma in Duh si-n Adevar -

“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 – la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)

Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava – intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit. Read the rest of this entry »

In ciuda crizei economice, romanii din Spania continua sa isi gaseasca locuri de munca si formeaza cel mai numeros colectiv de straini care contribuie la serviciile de asigurari sociale.

Potrivit unui raport elaborat de Ministerul spaniol al Muncii, aproape 390.000 de romani au fost angajati aici anul trecut, informeaza Si Se Puede.

In schimb, numarul ecuadorienilor care si-au gasit un loc de munca in Spania a scazut in ultimul an cu 15,6%. Si numarul marocanilor a scazut cu 10,4%.

Potrivit lui Miguel Fonda Stefanescu, presedintele Federatiei Asociatiilor de romani din Spania (Fedrom), romanii au gasit de munca in domenii diferite cum ar fi industria, constructiile sau sectorul serviciilor.

Chinezii si indienii sunt singurii care ii urmeaza pe romani in ceea ce priveste gasirea de locuri de munca in Spania.

Sursa: ziare.com

Din predica Parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica vindecarii a doi orbi si un mut din Capernaum:

“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:

Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).

Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.

Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.

Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.

Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.

Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.

Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.

Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!

Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.

Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc.Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.

Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.

Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.

Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.

În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.

Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

[...]

“Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere, aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa. Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.

Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.

Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.

Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală“.

(Din: “Daruind vei dobandi” )

Sursa: Război întru cuvânt

Deşi sînt atent la tot ceea ce se întîmplă în jurul proiectului de la Aiud, m-am reţinut să-mi exprim public părerea din mai multe motive. Mai întîi, pentru că este vorba de un loc cu o neînchipuită încărcătură duhovnicească şi istorică, un loc cu adevărat sfînt şi sfinţitor, de care ar trebui să ne apropiem cu o evlavie pe măsură. În al doilea rînd, pentru că încă mai sînt în viaţă parte din martirii care au pătimit în acel loc, dar şi în alte locuri de suferinţă şi de jertfă creştină care s-au înmulţit în România prin lucrarea celui rău şi a slujitorilor lui. Aşadar, a vorbi despre lucruri atît de înalte nu mi s-a părut cuviincios, atîta vreme cît sînt încă în viaţă oamenii care sînt cei mai în măsură să vorbească: martirii înşişi.

De la o zi la alta şi de la an la an se pare însă că tocmai martirii rămaşi în viaţă sînt excluşi din sfatul cu privire la „proiectul Aiud”. Deoarece însăşi nevoia de a ridica un „monument” al „victimelor” comunismului (prefer cuvîntul jertfă), a venit foarte tîrziu, aproape prea tîrziu, avînd în vedere că între timp mulţi dintre supravieţuitorii iadului comunist din România s-au mutat la Domnul, se creează, vrei nu vrei, impresia că acest „complex” sau „monument” are menirea de a îngropa mai întîi toţi martorii, ca mai apoi să ia calea unui muzeu fără viaţă şi personalitate.

În acest sens glasul acelor puţini supravieţuitori ai calvarului comunist, care se aude azi doar în condiţii de „samizdat”, este perfect îndreptăţit. România nu are nevoie de un muzeu al comunismului şi nici de un centru de cercetări, România are nevoie de un loc viu al cinstirii martirilor din acest neam în duh creştin, prin rugăciune şi liturghie, aidoma cinstirii martirilor din primele secole, cinstire care era nedespărţită de liturghie.

Altminteri, ne-am putea trezi ca acest „muzeu” şi „centru de cercetări”să se transforme într-un loc fără coloană duhovnicească, areligios şi paraconfesional, sau că, ceea ce iarăşi nu este exclus, va deveni, în timp, un loc de cinstire al unui alt popor şi alte religii. Acest lucru nu este deloc exclus în condiţiile în care tot mai mulţi cercetători evrei susţin tot mai deschis că teroarea comunistă, ca şi nazismul, a fost îndreptată cu precădere împotriva evreilor. Verva şi puterea de persuasiune a unor astfel de cercetători este bine cunoscută, ei fiind susţinuţi şi de legislaţia care clasifică orice polemică referitoare la istoria evreilor drept un act de antisemitism.

Avînd în vedere timiditatea cu care BOR îşi afirmă solidaritatea cu martirii anticomunişti, tolerînd atacuri inadmisibile ale comunităţii evreieşti la adresa martirilor noştri, scenariul expus este posibil. Nu mai departe decît în toamna trecută martirii anticomunişti au fost numiţi, în jargonul comunist de altă dată, „bandiţi” şi „antisemiţi” de către directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului din România. Expunerea fotografiilor celor pe care ortodocşii îi cinstesc ca martiri a fost catalogată o sfidare la adresa poporului evreu. Drept urmare expoziţia „Destine de martiri” a fost închisă cu scandal la Iaşi.

Mă întreb cum va fi tolerat un memorial al martirilor creştini-ortodocşi, cînd pînă şi simpla expunere a fotografiilor lor într-o expoziţie temporară a stîrnit atîta scandal, fiind închisă cu brutalitate? De aceea, cred că proiectul de la Aiud va fi unul extraconfesional, mai exact unul ce nu va avea ca scop principal cinstirea martirajului creştin. Cel mai probabil, cercetările ce se vor face acolo, pentru că tot trebuie să existe un centru de cercetări, se vor ocupa de partea exotică a lucrurilor, cum ar fi clasificarea tipurilor şi a uneltelor de tortură, a urmelor violenţei rămase pe oase, a descrierii perimetrelor celulelor şi a materialelor din care au fost construite. Dar cred că nu se va vorbi deloc sau aproape deloc despre motivul pentru care oamenii erau închişi acolo şi schingiuiţi, principalul motiv fiind acela de a crede în Hristos şi de a i se închina Lui ca unui Dumnezeu.

Avem toate motivele să credem că monumentul de la Aiud, dacă va urma proiectul arhitectonic de tip masonic, precum şi conceptul de centru de studii, s-ar putea transforma în cel mult 20 de ani într-un loc în care nu doar liturghia ortodoxă, ci pînă şi rostirea cuvîntului „ortodox” vor fi considerate o sfidare, aşa cum au fost considerate crucile polonezilor şi sîrbilor morţi la Auschwitz, fiind în cele din urme scoase.

Iată de ce cererea martirilor care au pătimit la Aiud, clerici şi laici, de a întemeia pe locul suferinţei lor şi a fraţilor lor de suferinţă a unui lăcaş de cinstire prin rugăciune şi liturghie, şi nu a unui centru ce cercetare rece şi străin de duhul Ortodoxiei, este o condiţie principială şi profetică. Îndărătnicia cu care această condiţie este înfruntată tocmai pe linie bisericească nu face decît să confirme suspiciunile ridicate în ultima vreme faţă de ceea ce a devenit „proiectul Aiud”.

În condiţiile în care muzeul Holocaustului, prevăzut a fi ridicat în Bucureşti, constituie un angajament şi un demers oficial al statului Român, este regretabil că recunoaşterea martirajului creştin din timpul comunismului nu este recunoscut prin lege, iar proiectul de la Aiud nu este unul al statului Român, ci unul mixt, incluzînd, înafara Arhiepiscopiei de Alba, unele organizaţii şi persoane cel puţin dubioase.

Cinstirea memoriei colective a Bisericii trebuie să devină un drept recunoscut prin lege în România, la fel ca cinstirea memoriei Holocaustului, pentru a evita atacurile sau amestecul din partea unor persoane sau grupuri străine.

Este de datoria Bisericii Ortodoxe Române să ceară printr-o adresare oficială recunoaşterea prin lege a martirajului creştin în perioada comunistă, aşa cum au făcut-o evreii, care şi-au delimitat foarte clar victimele propriului popor, dînd astfel o încărcătură religioasă şi naţională suferinţei pe care au îndurat-o, din varii motive, de-a lungul istoriei.

Atîta vreme cît chestiunea martirajului creştin din România comunistă nu va fi rezolvată prin lege, iar asta nu se va întîmpla dacă BOR nu va face demersuri oficiale în acest sens, confuziile smintitoare de tipul celor iscate în cazul proiectului Aiud vor rămîne nerezolvate. Patriarhia Română trebuie să instituie în regim de urgenţă o comisie care să formuleze în detalii proiectul de lege care să fie înaintat instanţelor statului român. Principalii consultanţi ai acestei comisii trebuie să fie în mod obligatoriu foştii deţinuţi politici, iar clericii dintre ei trebuie să se bucure de un statut aparte, în sensul de a-şi fi dublat propria suferinţă cu experienţa duhovniciei, experienţă din care cunosc profund şi nemijlocit frămîntările societăţii civile româneşti.

Cum se poate ca supravieţuitorii Holocaustului evreiesc să fie consultaţi în probleme de geopolitică la scară mondială şi să-şi permită să înfrunte Guverne, de fiecare dată cu succes, cum este cazul domnului Elie Wiesel, a cărui părere figurează frecvent alături de preşedintele SUA şi a altor lideri mondiali, iar supravieţuitorii Holocaustului creştin să fie trataţi cu dispreţ chiar şi atunci cînd nu cer nimic mai mult decît să fie consultaţi într-o problemă care îi priveşte în primul rînd pe ei şi pe cei alături de care au suferit? Ce-i lipseşte, de pildă, părintelui Iustin Pîrvu pentru a fi un Elie Wiesel al românilor, după cei 17 ani de chinuri? S-ar părea că nimic. Şi totuşi…

Sursa: pr Savatie Baştovoi

Octavian Dărmănescu

Carieristul arată mai bine din profil, el este un recidivist care s-a încurcat incestuos cu propriul destin. Nu te pune cu el, că e în stare să calce pe cadavre pentru a înainta „înainte”! Carieristul are singurătatea terifiantă a sfeclei care a crescut pe tăcute, fără ajutor, are liniştea expertă a dentistului în faţa cariei. El plugăreşte pe ogorul ambiţiei lui ca un iobag legat de glie, s-a băgat argat la el însuşi, are acea pace de slugă care te face să înghiţi orice cu drag. Carieristul este satelitul carierei sale. Acest tip a avut probleme încă din clasele primare: nu înţelegea de ce nu e primul când se striga catalogul, ar fi dorit un nume de Amza, Aldea, Agarici chiar. Ahtiat după titluri şi distincţii, această boală îi poate aduce peste ani un accesoriu anal indispensabil, scaunul de ministru. Carieristul este victima unei lumi tâmpite, care l-a învăţat că trebuie să faci ceva în viaţă. Cu diplomele pe pereţii soacrei, carieristul dă orice să se mai pozeze o dată cu sutana de licenţiat. El îşi face în colţul sufletului său forestier, îmbâcsit de acarienii patalamalelor sale, un mic altar închinat strădaniei lui. El este, după cum i-au spus neamurile, un om ambiţios, bravo lui.

Semnaţi condica şi la intrare, şi la ieşire! Carieristul politic este spaima lui Nietzsche, supraomul diabetic, gândacul de hotel cu dinţii puşi. Statul lui Hegel şi căţelul său fidel, carieristul. Acest tip are vocaţie pentru mişcările bruşte, de la un partid la altul. Oricum, are copii, e dator să se ducă acasă cu un partid, deh, obiectul muncii… Şi nu uitaţi: lumea trece, cadrele rămâne! Carieristul se blindează cu diplome pentru a ascunde un handicap major, lipsa simţului practic. Îşi dă viaţa pentru un post mai sus, apoi, din stilou, vinde bogăţia boborului şi îl încarcă de biruri. Nu-i pasă dacă ţara ia foc, important era să nu explodeze pe tura lui. O liftă vândută ambiţiei lui de a ajunge tot mai sus, că jos e prea înghesuit şi miroase a transpiraţie.

Om mic, birou mare. Carieristul didactic, cu antreu la nume, poreclit şi prof.dr.doc, este un tocilar care se încălzeşte numai la rutină, emite aceleaşi lucruri la distanţă de un an unor juni care chiar îl invidiază pentru modul lui de existenţă. Am aflat că există printre tocilari unii care, îndopaţi de atâta carte, nu mai ştiu nimic. Alţii, de la catedră, îşi expun palmele şi fac exegeză la viaţa lor chinuită: am muncit mult ca să nu le am bătătorite! Carieristul nu suferă emulaţia, iar atunci când este legat de trenuleţul ei furios, de-abia aşteaptă prima haltă. Are sub cămaşă toate facultăţile terminate, tatuate pe umăr. E narcisist, îşi mângâie oglinda din servietă cu un gest de proprietate aproape paternală, aşa cum îţi recunoşti maşina în parcare.

Carieriştii sunt mici şi răi, asta pot. Au o curiozitate funciară, aproape feminină, şi sunt înclinaţi spre bârfă. Ahtiaţi după ştiri, ei urmăresc strategic schimbările de personal şi se ţin mereu în priză, ca frigiderul. Carieristul e un experiment al comunismului, mândru rebut al capitalismului. Prizează spirtul din cariocă şi se vede în locul şefului, îşi protejează rutina, acvariul în care se crede cel mai liber şi fericit om. E revanşard, ar fi în stare să-şi scoată certificat medico-legal chiar şi pentru o palmă de la neamuri.

Carieristul a dat un ban, dar a stat în faţă: din fereastră în fereastră, labirintic, până la orizontul final, cimitirul Ghencea 2 văzut dinspre Domneşti. A fost un om ambiţios, Dumnezeu să-l ierte!

Sursa: Laurenţiu Dumitru

O VIATÃ DE MARTIR

Parintele Ilie s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crapaturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea Cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.

A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori, asemenea parintelui Dumitru Staniloaie, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor mort la inchisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosingherilor Nicodim Mandita, Arsenie Boca, Benedict Ghius, tanarului Constantin Oprisan mort la inchisoarea Pitesti,

Valeriu Gafencu si a multor altora. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964,este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de vietile sfintilor.

Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.

Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.

Dupa cum a spus, parintele Ilie trece la cele vesnice exact la 22 Iulie, acelasi an (1983).Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, ceea ce s-a implinit.

Moastele pr. Ilie Lacatusu

Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.

Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea.

DOVADA DE DINCOLO DE MORMANT

Moastele parintelui Ilie Lacatusu au fost descoperite in data de 29 Septembrie 1998.

Trupul neputred al sfantului, in greutate de 7-8 kg, a fost gasit la 15 ani dupa moartea sa, in conditiile corespunzatoare sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul, pe care privind-ul nu provoaca spaima, ci bucurie duhovniceasca, dand impresia unui om care doarme.

O alta minune de acest fel este descoperirea, in aceleasi conditii, in anul 1980, a moastelor Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, care a vietuit in pustia Hozevei, din Tara Sfanta, si care a fost canonizat in anul 1992.

Asemenea moastelor Sfantului Ilie Lacatusu, in Romania mai sunt moastele: Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sfantului Dimitrie Basarabov din Bucuresti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Arges, Sfantului Iosif de la Partos.

Parintele Lacatusu in tinerete

INCHIS, DAR LIBER

Parintele Ilie era un om al rugaciunii. Indiferent de ce se intampla in jurul sau, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugaciunea lui era profunda si neincetata, ceea ce-l facea sa vada lucrurile mai clare, in profunzimea lor, mai aproape de Adevar.

Era un bun sfatuitor si nu se implica decat in probleme de ordin duhovnicesc. Statea mereu retras si medita, iar de cate ori aparea cate o problema in cadrul inchisorii, mereu gasea solutia duhovniceasca spre salvarea colegilor de suferinta.

Multi dintre detinuti nu rezistau presiunilor psihice si fizice la care erau supusi, de aceea unii incercau sa evadeze, altii intentionau sa se sinucida, iar altii sa se lepede de Hristos, pentru a scapa de chinuri. Foamea si suferinta atinsesera culmi maxime.

In aceste imprejurari, parintele Lacatusu pe multi ii imbarbata, altora le era alinare, facand ca sfaturile sale sa fie un bun leac pentru cei inchisi impreuna cu el.

Cu toate presiunile ce se faceau asupra lor, rugaciunea si rabdarea, iubirea, nadejdea sau mai ales credinta, il ajutau pe parintele Ilie sa-si mentina pacea interioara, ramanand astfel neclintit in fata urii si a rautatii, a violentei si a tuturor lucrarilor cu adevarat demonice ce se exercitau asupra

celor intemnitati. Mereu gasea solutii pacificatoare, iar impotriva ighemonii inchisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vina era ca nu putea fi reeducat.

CULTUL SFANTULUI MÃRTURISITOR

Cazul parintelui Lacatusu a starnit o vie si fireasca senzatie in mass-media, dar mai ales in randul credinciosilor.

Mai multe asociatii non-guvernamentale au cerut Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce inseamna trecerea parintelui Ilie in randul sfintilor Bisericii Ortodoxe Romane, in calendar si la sfintele Slujbe.

Vestea aflarii moastelor parintelui Ilie Lacatusu s-a raspandit in toate colturile tarii. Credinciosi, calugari si preoti il cinstesc pe parintele Ilie ca pe un sfant si se roaga pentru grabnica canonizare.

Astfel, prima icoana a Sfantului Ilie Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda. Staretul manastirii, protos. Iustin Parvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de inchisoare (17 ani) si, cunoscandu-l pe parintele Ilie, a ramas profund impresionat de viata sa duhovniceasca.

In prezent moastele parintelui Ilie se afla in cripta de la cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giulesti (Bucuresti), unde a fost inmormantat, intr-un sicriu nou, din sticla, pentru a putea fi vazut de oricine.

Multi credinciosi, preoti, calugari si chiar unii arhierei au fost si merg in continuare sa se inchine si sa-i ceara ajutorul sfantului marturisitor.

Este foarte important de inteles ce inseamna parintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de traire crestina a acestor vremuri, in care ni se arata ca inca se mai poate dobandi Harul Duhului Sfant.

Sursa: Hotnews

_____________________________________________________________________________

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

- Nu mai erau rigide?

- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

- Nu se vedeau semne de putrefacţie…

- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.

- În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?

- Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Moastele pr. Ilie se afla in cripta cimitirului din cartierul Giulesti

Ca urmare a anchetei de amploare desfasurate de procurorii DIICOT in cazul clinicii de fertilizare in vitro Sabyc din Capitala, Colegiul Medicilor a anuntat ca a solicitat inchiderea unitatii medicale inca din 2008. Presedintele Colegiului, prof. dr. Vasile Astarastoaie, a declarat pentru Realitatea TV ca “la Sabyc s-au incalcat norme elementare ale eticii medicale. Unor oameni saraci, vulnerabili, li s-au cumparat parti din trup, fara sa fie informati despre riscuri si fara sa li se spuna ca fac parte dintr-un studiu de cercetare”.

Vasile Astarastoaie a declarat ca ancheta Colegiului Medicilor in cazul clinicii Sabyc a inceput in 2006, finalizandu-se in 2008. In decizia definitiva a comisiei superioare de ancheta, Colegiul a solicitat inchiderea clinicii. “Atat la Global Art (implicata in 2005 intr-un scandal international cu trafic de embrioni – n.red.) cat si la Sabyc, am constatat ca s-au incalcat norme elementare ale eticii medicale”, a declarat Astarastoaie.

“Spre deosebire de Global Art, cei de la Sabyc si-au acoperit activitatea cu un protocol de cercetare, un studiu. Un act nul din punct de vedere al legilor romanesti, intrucat nu indeplinea prevederile Legii 17/2001, norme privind selectia voluntarilor sau o comisie independenta de etica.”

Mai mult, medicii israelieni care activau pana zilele acestea in cadrul clinicii nu au drept de libera practica pe teritoriul Romaniei. “Nu pot sa-mi explic faptul ca s-a continuat aceasta activitate dupa finalizarea anchetei noastre in 2008″, a spus presedintele Colegiului Medicilor.

Oameni saraci, vulnerabili, carora li s-au cumparat parti din trup

Despre donatorii trecuti pe la clinica Sabyc, Astarastoaie spune ca sunt “persoane vulnerabile – oameni saraci, carora li s-au cumparat parti din trup, fara sa fi fost informate de riscuri.” Acordul pe care il semnau, mai spune seful Colegiului, continea numerosi termeni medicali pe care un om obisnuit nu ii intelege.

In plus, “oamenilor nu li s-a spus ca fac parte dintr-un studiu de cercetare, li s-au dat banii si li s-au prelevat parti din trupul lor”. Ceea ce au facut medicii de la Sabyc, mai spune Astarastoaie, este comparabil cu practicile medicilor de la Auschwitz. Retragerea dreptului lor de a practica medicina ar fi, in opinia mea, sanctiunea suprema pentru ce au facut”, a conchis presedintele Colegiului Medicilor.

Ce presupune interventia de prelevare de ovule (sau ovocite – celule germinative feminine)

Interventia incepe cu un tratament de injectii cu hormoni timp de doua saptamani. Astfel, organismul donatoarei va fi capabil sa creeze mai multe ovocite. Dupa cele doua saptamani, are loc recoltarea, o interventie chirurgicala sub anestezie totala in care ovarul donatoarei este intepat pentru fiecare dintre cele 10 pana la 20 de ovocite pe care le-a produs in urma tratamentului hormonal.

Pe langa posibilele tulburari hormonale, riscurile estimate de medici in cazul acestor interventii pornesc de la infectii locale sau pierderea unui ovar pana la riscul crescut de cancer.

Fertilizarea In Vitro – FIV – presupune recoltarea ovocitului preovulator, recoltarea spermatozoizilor, prepararea lor pentru fecundatie, fecundatia in vitro si reimplantarea ovulului rezultat.

Trafic cu ovule la clinica Sabyc din Capitala. Trei persoane au fost retinute, MAE israelian incearca sa obtina eliberarea lor

Procurorii DIICOT deruleaza zilele acestea o ancheta de amploare privind traficul de ovule desfasurat de clinica Sabyc din Capitala. Zeci de medici, angajati si clienti ai Sabyc sunt audiati in acest caz, iar trei persoane au fost deja retinute. La noi in tara, traficul de ovule este ilegal: organizarea sau efectuarea prelevarii de celule umane pentru transplant, in scopul obtinerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infractiune.

Scandalul international Global Art

O alta firma din Romania a fost implicata intr-un scandal legat de materialul genetic, in 2005. Cazul traficului cu embrioni comandati prin posta a fost dezvaluit de BBC News, dupa ce o tanara de 19 ani, donatoare de ovule la clinica Global Art s-a confruntat cu serioase probleme de sanatate.

In urma anchetei desfasurate de autoritatile romane, s-a descoperit ca Global Art SRL facea trafic cu embrioni si sperma umana. Timp de mai multi ani, cel putin 400 de femei au donat ovule, contra unor sume cuprinse intre 200-300 de dolari.

In cele din urma, procurorii DIICOT au decis neinceperea urmaririi penale in acest dosar, intrucat traficul de ovule nu era incadrat ca infractiune – acestea nu puteau fi catalogate nici ca organe, nici ca tesuturi. Abia in aprilie 2006 au fost incluse in anexele legislative si “celulele de origine umana”, caz in care organizarea sau efectuarea prelevarii pentru transplant, in scopul obtinerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infractiune.

Sursa: Hotnews

Ultimele 2 capitole din cartea “Razboiul nevazut“a Sf. Nicodim Aghioritul:

Cap. XXVI.

Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre

“Daca vei cadea vreodata in vreo greseala iertata, in lucru, ori in cuvant, daca te vei tulbura de vreun lucru petrecut tie, vei face vreo prigoana, pornire de nerabdare, iscodire, banuiala, ori vei cadea in trandavie, nu trebuie sa te tulburi, nici sa te deznadajduiesti ori intristezi, gandind la ceea ce ai facut, ca nu mai poti iesi din astfel de neputinte si ca imperfectiunile tale sunt cauza acestora. Uneori, te tulburi la gandul ca nu umbli in adevar in Duhul si in calea Domnului. Atunci iti incarci sufletul cu mii de spaime.

Ce urmeaza de aici? Te rusinezi a sta inaintea lui Dumnezeu, a indrazni, ca si cum n-ai fi pazit credinta ce esti dator a o tine si-ti pierzi timpul cugetand la aceste lucruri. Atunci examinezi: cat ai stat in fiecare greseala, daca ai cedat, daca le-ai voit ori nu, de ai lepadat acel gand si cele asemenea lor. Si cu cat gandesti, atat te intristezi mai mult. In aceeasi masura dezgustul, supararea si necazul de a te marturisi.Iar cand mergi la marturisire te marturisesti cu o frica impovaratoare si dupa ce vei petrece multa vreme cu marturisirea, tot nu poti avea pace in suflet, caci ti se pare a nu le fi spus pe toate. Astfel traiesti o viata amara si nelinistita, cu putin rod si-ti pierzi vremea. Aceasta ia nastere ca sa nu stim molesirea noastra din fire si sa nu cunoastem felul in care trebuie sa ne tocmim cu Dumnezeu.

Adica, mai bine sa folosim o smerita pocainta si intoarcere la Dumnezeu, cand s-ar intampla sa cadem intr-unul din pacatele zise iertate, iar nu de moarte, decat sa luam o amaraciune si tulburare din cauza lor. Am zis, pacate iertate, caci mai obisnuit in ele cade sufletul ce traieste dupa felul descris aici, intelegand numai pe cei cu viata duhovniceasca, doritori de progres si-s fara pacate de moarte.

Celor ce traiesc in mod ticalos, cu pacate de moarte, vatamand cate putin pe Dumnezeu, trebuie sa le dau alta invatatura. Lor nu le merge leacul amintit. Ei trebuie sa se supere si sa planga cu durere, totdeauna sa faca mari sfortari de a-si cerceta constiinta lor si a se marturisi pentru a nu pierde, din cauza si lenea lor, datoria si mantuirea necesara.

Deci, ca sa vorbim de linistea si pacea ce trebuie s-o aiba totdeauna slujitorul si robul lui Dumnezeu, adaugam: Aceasta intoarcere si pocainta sa fie toata asezata in nadejdea catre Dumnezeu, bineinteles nu numai pentru greselile usoare si zilnice, ci si pentru cele mari si mai grele din cele obisnuite, in care cateodata cade si servul lui Dumnezeu, dupa slobozire, din cauza celor facute nu numai din moliciune si neputinte ci uneori si din rea vointa.[1]

Zdrobirea ce tulbura mintea celui duhovnicesc, nu aduce vreodata desavarsire in suflet daca nu se va uni cu nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea e necesara intai celor ce doresc a iesi din ticalosiile lor, ci si a dobandi o inalta treapta de virtuti, mare dragoste si unire cu Dumnezeu, pe care multi barbati duhovnicesti nevoind sa o inteleaga stau totdeauna cu o inima si cu o minte mai deznadajduita si nu vor sa inainteze ori sa primeasca mai mari daruri de la Dumnezeu, ce le sunt gatite din zi in zi. De multe ori traiesc o viata nemernica, nefolositoare si vrednica de plans. Ei nu vor sa urmeze decat inchipuirile lor. Nu vor sa imbogateasca adevarata si mantuitoarea invatatura, ce ii indrepteaza in calea imparateasca a bunelor virtuti crestine si la pacea lasata noua de Hristos, cand zice: ”Pace las voua; Pacea mea dau voua’‘ (Ioan. 14, 26). Apoi acestia sunt datori totdeauna, in vreo suparare din cauza unor indoieli ce urmeaza stiintei lor, sa asculte de parintele duhovnicesc ori de altcineva destul de in stare a da asemenea sfaturi. Aici sa se consacre si sa se odihneasca deplin.

Cap. XXVII.

Sufletul sa fie in pace, sa progreseze si sa nu piarda timpul

Sa faci ce ti-am spus in cap. XXVI, part. I, adica: ori cand vei vedea ca ai cazut in vreo greseala din cele iertate, mai mica ori mai mare, chiar de ti se intampla aceasta de milioane de ori, nu te supara, nu te tulbura si nu-ti pierde mult timp a o cerceta. Ci indata cunoscand ce ai lucrat smereste-te si vazandu-ti neputinta, intoarce-te cu dragoste la Dumnezeu si cu gura ori cu mintea, zi:

‘‘Domnul meu, n-am facut decat ceea ce sunt. Nu se putea astepta de la mine decat aceste neajunsuri. Si, daca n-ar fi fost bunatatea Ta care sa-mi ajute si sa nu ma paraseasca, nu m-as fi oprit numai la ele. Iti multumesc ca m-ai slobozit si suferi durere pentru ceea ce am savarsit, neraspunzand darului Tau. Iarta-ma si-mi da dar a nu Te mai vatama si a nu ma mai desparti prin ceva de Tine. Tie doresc a-Ti sluji si a ma supune totdeauna.”

Dupa ce vei face aceasta, nu-ti pierde timpul a gandi ca Dumnezeu nu te-a iertat, ci cu credinta mergi inainte, urmandu-ti obisnuitele nevointe ca si cum n-ai fi cazut in nicio greseala. Fa aceasta nu numai odata ci de sute de ori, iar de e nevoie in orice clipa, cu aceeasi indrazneala pana la urma ca la inceput, caci astfel faci mare cinste bunatatii lui Dumnezeu, pe Care trebuie sa-L socoti intotdeauna bun, prea indurat, ce covarseste inchipuirea ta. In acest fel, progresul tau nu va fi impiedicat, ci va merge inainte si nu-ti vei pierde zadarnic timpul si rodul.

Chiar intr-unul din neajunsurile de mai sus poti ramane in pace, daca procedezi astfel: indeamna-te cu o forta launtrica a-ti cunoaste nemernicia ta si a te smeri inaintea lui Dumnezeu. Sa cunosti apoi si indurarea lui Dumnezeu facuta cu tine, a-L iubi, si a-I inalta nenumarate multumiri si slavoslovii. Din aceasta cadere te vei inalta mai mult, cu ajutorul dat de Dumnezeu.

Trebuie sa ia seama la aceasta cei ce se supara, se indoiesc cand gresesc, pentru a vedea cat de mare este orbirea lor. Caci umbland cu atata paguba isi pierd timpul. De aceea le si dam acest avertisment, care-i o veche cheie cu care sufletul poate deschide mari comori si intr-un timp scurt se imbogateste cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea, impreuna cu cel fara de inceput al Lui Parinte si cu prea Sfantul Duh, acum si in vecii vecilor. Amin”.

——————————————————–

Nota:

[1] Foarte buna e invatatura aceasta. Caci robul lui Dumnezeu cade vreodata, fie in greselile usoare si obisnuite, fie in cele mai grele decat acestea, numite in general iertate, nu de moarte. Una este pacatul iertat, altceva a avea aplecare si pornire spre el si deseori a-l si savarsi. De pacate iertate nu sunt scutiti nici sfintii, dupa canonul 125, 126 si 127 al Sf Sinod din Cartagena. Ei cad uneori fie prin necunostinta, fie prin cunostinta si vointa, din cauza neputintei omenesti.

Dar nu trebuie a avea pornire spre dansele, ci sa lupte totdeauna a-si curati sufletul de astfel de inclinare, pentru a nu-si pierde buna placere catre Dumnezeu. Caci desi Dumnezeu nu pedepseste pacatele iertate, cu munca vesnica, totusi ele ii sunt neplacute si urate, atat ele cat si cei ce le fac.

Pe langa aceasta, greselile iertate molesesc puterile sufletului, strica evlavia, opresc darul lui Dumnezeu, deschid usa ispitelor, si astfel omoara sufletul, il fac neputincios. Mai ales cand cineva sta mult intr-insele cu vointa si inclinare. Una este a spune cineva odata ori de doua ori o minciuna usoara, alta a minti in orice imprejurare si a simti placere si bucurie in acest fel de greseala. Cand mustele iau numai odata dintr-o mirodenie n-o altereaza, dar de se opresc pe ea, si mor acolo, o strica toata si o imputesc, cum zice Solomon: ”Daca mor mustele strica dulceata untului de lemn”. Tot astfel si pacatele usoare, cele iertate, stand mult timp in suflet strica toata cucernicia si buna starea lui.

Sursa: Război întru cuvânt

“Sa stii ca cine doreste sa-si faca livada intr-un loc salbatic are nevoie de 4 lucruri:

1) sa taie lastarii si crengile copacilor neroditori.

2) sa-i taie si sa le scoata radacinile, pentru ca daca radacinile raman, rasar apoi alti lastari.

3) in locul copacilor salbatici sa sadeasca pomi roditori.

4) sa-i pazeasca de animale si de vitregii pana le cresc radacinile, se fac mari si dau roade. Si tu, frate, ca sa dobandesti cainta adevarata ai nevoie de 4 lucruri:

1) Sa tai lastarii si crengile pacatului, adica sa fii hotarat din toata inima sa nu mai pacatuiesti niciodata si sa te tii departe de orice fapta si lucrare a pacatului, asa cum te-ai tine departe de moarte si de iad, pentru ca lastarii si crengile sunt faptele noi ale pacatului. te va tine departe de pacat vorbirea neintrerupta cu Dumnezeu, amintirea mortii, amintirea Judecatii lui Dumnezeu si a iadului, deasa marturisire si deasa impartasire cu sfintele taine, daca nu esti oprit. Mai cu seama Sfanta Impartasanie te va ajuta sa ocolesti toate prilejurile de a gresi. Te va ajuta de asemenea foarte mult daca vei evita tovarasiile rele si persoanele cu care ai pacatuit si, mai ales, acele tovarasii si prietenii care-ti fac rau sufletului.

2) Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca.

Si spune Sfantul Vasile cel Mare: “Asa cum, atunci cand vrei sa tai o planta dar ii lasi radacinile, ea va rasari din nou, tot asa si cel ce voieste a se curata de pacate, trebuie mai intai sa lepede pricinile pacatului, aceasta fiindca pacatele se nasc unele din altele si nu sunt despartite“.

Neincetata trebuie sa fie durerea inimii, fiindca neincetata este si pocainta. De aceea, frate, si tu trebuie sa ai mereu durere in inima. Cu cat o ai mai mult, cu atat ai si mai multa pocainta. Cum dispare durerea, cum se departeaza de la tine si pocainta, cum spune si Gheorghios Karessios dimpreuna cu ceilalti teologi. De aceea Sfantul Isaac zice ca: “nici o virtute nu este mai inalta decat pocainta, pentru ca pocainta nu se sfarseste nicicand” (Cuvantul 55).

(…)

Aceasta pentru ca in fiecare zi si in fiecare noapte pacatuim, toti oamenii, cand cu cuvantul, cand cu ganduri viclene, ganduri de hula si rusinoase, maniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toti sa avem inima indurerata si zilnic sa ne caim pentru aceste pacate si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele noastre trecute, ci si pentru cele de acum si pentru cele de fiecare zi.

Sfantul Isaac Sirul intareste prin cuvantul sau: “Trebuie sa stim ca in orice vreme, in aceste douazeci si patru de ceasuri cat tin ziua si noaptea, avem nevoie de pocainta” (Cuvantul 20).

Frate, daca vesnic ai in inima aceasta tristete sfasietoare, sa stii ca mult bine face sufletului, pogorand si adunand mintea in inima si nelasand-o sa-si mai aminteasca de rele si de pacate, caci se stie ca daca ne doare vreo parte a corpului, mintea noastra este acolo.

Aceasta strapungere va face inima sa verse otrava si carligul pacatului pe care le-a inghitit. O va inmuia, o va smeri si o va face sa se dezlipeasca repede de patimile si de inclinatiile pe care le dobandise prin pacat. Inima pacatosului este impietrita si nesmerita si fara strapungere nu se poate smeri si nici inmuia, cum se spune: “Inima indaratnica sfarseste rau“ (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 26). Aceasta strapungere va urca in fata Domnului Savaot si aproape ca-L va sili sa-ti ierte pacatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul si durerea mea este in fata lui Dumnezeu” (Isaia). (…)

Aceasta strapungere te va face sa mananci si sa bei altceva decat mancai si beai inainte de a te pocai, sa te imbraci si sa dormi cu totul altfel si sa-ti schimbi felul de viata. Astfel trebuie sa traiasca cei ce s-au pocait, in smerenie, adica plangand, in putinatate si in saracie. Asa cum bolnavii nu au acelasi fel de viata cu cei sanatosi, cum zice Sf. Grigorie de Nissa in Cuvantul sau despre pocainta: “Nu trebuie ca unul care spune ca este bolnav sa traiasca ca cei sanatosi, pentru ca intr-un fel traieste un bolnav si altfel un om cu sanatatea nestirbita“. Si zice tot el in alta parte: “Ii fagaduim lui Dumnezeu sa ne pocaim, dar faptele noastre nu arata ca ne ostenim si ca suferim, ci ca traim la fel cum traiam pe cand pacatuiam (…) Ne pocaim numai cu numele si nu cu fapta si cainta noastra nu da roade“.

(…)

Aceasta suferinta nu este atat de amara incat sa te duca in pragul disperarii, pentru ca o durere care duce la deznadejde trebuie alungata ca una ce vine de la diavol. Strapungerea aceasta este dulce si aduce bucurie, fiind unita cu speranta mantuirii, cu o preadulce cucernicie si smerenie, cu lacrimi si usurarea cugetului.

De aceea Sf. Ioan Scararul spune in alta parte: “Eu, atunci cand ma gandesc la smerenie sunt mirat. Cum de se impletesc suferinta si durerea cu bucuria si fericirea, ca mierea cu ceara? Ce invatam de aici? Ca smerenia si cucernicia sunt Darul Domnului si ca sufletul smerit si cucernic simte o bucurie adevarata, pentru ca Dumnezeu Insusi, in chip tainic, ii mangaie pe cei cu inima zdrobita“. (Cuvantul 7 – Despre intristare)

In sfarsit, strapungerea iti va smulge din inima deprinderile rele si obiceiul de a pacatui si iti va aduce adevarata pocainta de care vorbeste Sf. Grigorie de Nissa. Va face sa dispara cu totul nu numai pacatul in fapte, ci si dispozitia si pornirile inimii spre pacat, gandurile pacatoase, ispitele si atacurile vrajmasului asupra cugetului. “Pocainta este dezlegarea si stergerea celor ce erau inainte, faptuite sau cugetate” (Cuvant despre pocainta).

O, intristare atat de dulce ce vine din cainta cea adevarata prin harul dumnezeiesc! Intristare ce aduce bucurie si-l face pe om neispitit sau greu de miscat spre pacat. Fericita intristare ce vine din fericirea neintristata!

Ai invatat, frate:

1) cum sa tai vlastarii si ramurile pacatului, infranandu-te cu hotarare de la pacat.

2) cum sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului avand inima intristata.

3) invata acum cum trebuie sa-ti sadesti in inima in locul copacilor neroditori si salbatici, pomi buni si roditori, sa sadesti adica virtuti in locul pacatelor. Sa sadesti smerenie in locul trufiei, infranare in locul lacomiei, milostenie in locul iubirii de arginti, blandete in locul rautatii si cruzimii, feciorie si cumintenie in locul patimilor carnii, dreptate in locul nedreptatii si al pradalniciei, adica sa dai si ce este al tau. Sa sadesti iubirea si dragostea frateasca in locul pizmei si urii, pazirea si lucrarea poruncilor lui Dumnezeu in locul calcarii.

Caci nu este de ajuns pentru mantuire, frate, si nici pentru dobandirea caintei adevarate numai sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului si sa lasi apoi locul sterp, ci trebuie sa sadesti acolo unde a fost pacat copacii si florile virtutilor. Daca-ti lasi inima necultivata, o vor napadi iarasi spinii si copacii salbatici ai pacatului. Asa te indeamna Duhul Sfant prin gura psalmistului David. Asadar trebuie sa ocolesti relele si sa faci cele bune. “Fereste-te de rau si fa binele” (Ps. 33, 13).

4) In ultimul rand, dupa ce-ti sadesti aceste virtuti in inima, trebuie sa le ingrijesti cat de mult poti, pana ce vor prinde bine radacini, adica pana ce vor deveni obiceiuri, practicandu-le neintrerupt, asa cum mai inainte obiceiuri iti devenisera patimile si pacatele. Sa le ingrijesti pana ce vor inflori si vor rodi mantuirea, cainta adevarata si iertarea pacatelor tale. Daca nu le ingrijesti, vine samanta neghinei, diavolul, si, in timp ce dormi si n-ai habar de nimic, ti le smulge din inima si-ti pune in locul lor rautatile lui.

Iarasi, daca nu sadesti aceste virtuti cu toata grija, se intorc patimile. De aceea, parintii au numit patimile “cele care se intorc usor“. Si cand se intorc si gasesc tarina inimii cultivata si lucrata, prind radacini mai usor decat cele dintai si astfel “si starea de pe urma a omului aceluia se face mai rea decat cea dintai” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, sa nu ti se intample niciodata.

Acestea patru alcatuiesc, frate, adevarata pocainta. Prin ele o poti dobandi. Biserica Il roaga pe Dumnezeu in cateva rugaciuni anume randuite, sa ne dea dar: “Binevoieste a ne aduce la pocainta cea adevarata“. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada ca Dumnezeu ti-a iertat cu adevarat pacatele si s-a impacat cu tine”.

Sursa: Război întru cuvânt