TUDOR GHEORGHE: Sara pe deal (versuri Mihai Eminescu)
TUDOR GHEORGHE: Seara pe malul Jiului (versuri Virgil Carianopol)
TUDOR GHEORGHE: Florile graului (Teodor Mureşan)
TUDOR GHEORGHE: Pedeapsa macului (versuri Vasile Voiculescu)
Sursa: Razboi întru cuvânt
Father, what are your thoughts about Aiud ?’
‘Aiud… it was the prison of the spirituality of our youth; this is where the life and the sacrifice of those noble souls is depicted, and, at the same time, the cruelty of the Judaic law: sowing off a person’s head, nailing him… something unimaginable within Christianity. I was very glad to see the large number of people who came to Aiud to give praise to the new martyrs. The voice of these martyrs called each person to identify with the spirituality of that generation’s youth.
The movement of the young people of those times, most of them legionaries, had shocked the entire world with their courage and their self-sacrifice, but most of all with the strength of their unity. Their unity was so fruitful that in a short time they would have won the hearts of the entire nation, and the communists realized that this would have greatly endangered their authority. You can imagine the strength of this youth if in a time, in the ‘40s, when the communists had taken control of the country and even the West was against any right-wing movements, if even in such days their unity was not broken. Everyone was amazed at this, even the Security officials were amazed by the strength of our youth organizations.
The largest number of arrests took place during 1984. This was partly due to the fact that a group of over 9000 young people had arranged to have a reunion in the Mountains of Tarcău. When the communists saw the number of people involved, the arrests started. They had found themselves so weak and helpless that Moscow started questioning them. So on the 14th of May those massive arrests began, so many that in 48 hours all the prisons had been filled…
One year before this, in 1947, at the yearly opening ceremony, Gheorghiu Dej had given a speech at the University of Iasi. As soon as he began, he was interrupted by students, who began rolling pencils under their shoes; he closed his briefcase and left. ‘You will pay dearly for this’ – were his words. Those days, all photos of Gheorghiu Dej or Ana Pauker were found lying on the floor in the mornings… This state of affairs lasted for about one month and a half, almost two. And when they saw they were in danger, they started taking them in… and this is how the elite of our youth ended up in prisons.’
‘How did you perceive your imprisonment at Aiud?’
‘My first two years in Aiud were the most tranquil period of my life. It was the only place where I had time to devote myself to intensive prayer, apart from this, all the rest of my life was a continuous harassment. But I have always submitted myself to the will of God and I never wanted to hide from hardships. All I have received in my life, I took as if from God’s own hands. In Aiud I was isolated in a cell for about six months. And it was the most beautiful time of my life. I entertained myself with the writings on the walls. There was a lot written there, from all areas. Everything you could wish for: English vocabulary, French vocabulary, German, Italian, theology, agriculture, and from any other area you could find useful adnotations there. It was there that I truly discovered the mystery of the spiritual life. I also learned how to eat. In that little room I had moments of peace and serenity, of fasting, and I never lacked prayer.
I had a program consisting of the prayers ‘Lord, Jesus…’, ‘Most Holy Mother of God’ and the Paraclisis of the Mother of God. That is where I learned to pray, and I have never lived the beauty of that prayer again, after I was released. Those to whom God granted to perish there as martyrs, they had truly reached a superior state of prayer, and Christ hurriedly took them to Himself.’
‘There is so much evidence of the holiness of their lives, why doesn’t the Church proceed to canonize these saints?’
‘A saint or a martyr is a hero of the nations. His political orientation is of no interest to us. He is not the confined human being – limited to Romania, or Spain, or France – he is the man who overcame these boundaries. It is interesting that we have saints from the 14th century, the 16th century, the 17th century; but why should we not consider the recent testimonies as well? Of course, it is of great importance to canonize Varlaam, the Metropolitan, but why should the other ones remain unnoticed?
Perhaps the poverty and the desolation in which we live today, which is the reason other nations treat us with such contempt, stems from the fact that we are passing over the bodies of our martyrs with such indifference. When we wish to canonize a saint, we should be interested to see if God’s grace had been working in his soul or not. But no! We are firstly interested to see what his political colour was, if we approve of it or not. For example, Father Ilie Lăcătuşu – what can we say about him? Is he a saint or not? If he is a legionary, he is no longer a saint! So then, where is the truth?
These young people who died for a Christian and a national truth, were truly a move for the regeneration of our Orthodox Christianity. But today we have the same mafia as we had before – it is here now, and will be in the future. Ask the political parties to show up and say how many from their youth would be ready to sacrifice themselves? Nobody wants to risk anything, everybody is protecting himself. This is why the people do not love them either.
The Metropolitan Varlaam was not at all an outsider to political life, he was involved in the life of the Romanian society. The Church was always present in the political life; there was never any conference of any government where a representative of the Church would not be present. And the last word, as you know, always belonged to the Church – ‘Do we approve the death penalty law, or not?’… They were very careful to see what the Church had to say.
But when it came to decide the execution of Codreanu and this entire elite of Orthodox Christians, everybody agreed – he must be executed, because he is agitating the people. The biggest mistake which was done within our orthodoxy was that politics arrested the entire attitude of the Church, meaning that the Church was ‘perfectly’ integrated to the political life, as circumstance commanded.’
And what greater proofs for canonization are required than what can be seen at someone like Virgil Maxim, or Ioan Ianolide, or Valeriu Gafencu, or Father Calciu.. But they cannot promote these saints, because they refuse to put their necks on the line.’
‘Why are young people today lacking the strength and courage of the previous generations?’
‘Young people in those days were coming out of generations and generations of men with a strong Christian and national feeling, who had been raised in a spirit of self-sacrifice; this was an inheritance which was promoted both through education and through society. But in the mean time, all these beautiful ideas were washed away, school was deformed, family was deformed, they seized the hierarchy of the Church, and there is no one left to sow the healthy seeds. No other country had such a youth, with so much unity and clarity and vision, during the communist period, as we had… And even today they are afraid of them, they are afraid even of their shadow (…)
And the generations which were born in this storm are, in my opinion, much stronger, few though they are, but they are alive, I tell you, something is boiling there in their souls. Something is boiling within our Christianity now. And it is like a cauldron where one boils all kinds of metals, noble ones and less noble ones, and in the end this will give birth to something new. It will give birth to a Christianity that has been shaped through suffering, like in the times of the Holy Apostles. This possibility of our resistance is something which is worrying them to this very day. They are trying to kill Christ and uproot him from our souls, but they will never succeed because we still have the strength to prove them wrong.
Let us not forget that not even the gates of hell will prevail over the Church. But it is the duty of each one of us to give witness to the Truth according to his or her own strength. This is not a great philosophy, the truth is simple. Not only the Saints gave witness to the Truth. The Truth was confessed by all Christian believers who received Christ’s Baptism. The one who considers himself Orthodox, is also a confessor, this is the obligation of all the Christians: ‘I confess one Baptism, I confess the Resurrection of the dead and the life of the age to come…’ Isn’t that what we say in our Creed?
Confessing the Truth is a Christian responsibility, especially when times are hard. Otherwise, we can say all the prayers and —– , if we do not confess the Truth at the right time, this accounts as a betrayal on our behalf. I believe that it is precisely through this confession that we can wash away our sins. And not only saints can confess, on the contrary, both sinners and righteous alike. Why, there were even torturers who converted.
I do not know where this whole philosophy about confession came from, in this century. Of course, if you have prepared yourself with more austerity, your confession will be more fruitful. Why, all those young people who sacrificed themselves during the Carlegian period, at Miercurea Ciuc, at Ramnicu Sarat, at Jilava, they knew how to prepare themselves, and how to cultivate their spirit of self-sacrifice, through their impeccable moral conduct, and fired by the most noble ideal of a nation – rising their nation to the level of the Church, sanctifying it, rising it up on the path of our Saviour’s Ascension, up to eternity.’
‘Father, since when do we have this struggle of the nations? We do not encounter this problem in the writings of the Fathers…’
‘But who said anything about fighting in nations? All nations should live in the most beautiful harmony, growing from the root which God has given them. We are only trying to clarify our values, we are not seeking nationalistic pride… We all have the same purpose – our salvation – but we are seeking it in different ways, that is in ways which are appropriate to the specific of each nation.
* * *
We are carrying this cross of Gherla, of Aiud, of Sighet, so that we can repent for the sins of our nation, from the beginning of the political life in the 19th century until this present day. If other evils will come upon us, and they will surely come, it will be for our ingratitude, as Romanians and orthodox, because we are treading over the sacrifices of our martyrs. Wherever we look there are drops of blood.
If our orthodox Church will not approach the martyrdom of these youths with the utmost love and reverence, we will share in the most degrading and desperate fate of those nations which have disappeared from history. This is why today we must draw near to those whom God has chosen through their self-sacrifice, and has granted them to die as martyrs in the most unbearable torments. Their political orientation should not be a stumbling block for us; politics is a thing of this world, but it is the Church’s duty to bring the divine out of the worldly context and to recognize its real value. We do not ask what was St. George, or what was St. Demetrius, or St. John Jacob, we do not ask if they followed the old or the new calendar, if they belonged to the legion, of not – they are martyrs because they have sacrificed their lives for God and for their nation. We must put off this mentality that they belonged to one party or another. Our duty is to look up to their icons, for the future of our nation and of our Church, because they are like fruitful mirrors for our orthodox Christian life. In the blood of these martyrs lies the very essence of Christianity. May the merciful Lord help us to reach the light and to illumine this nation through the sanctification of at least some of them.
* * *
If I would open the graves from one of our monasteries, I think I would not have the chance to find the relics which can be found in Aiud or in Gherla or in Pitesti… There you only need to look a few centimeters under the surface to find holy, beautiful, yellow bones. It is the sign of holiness, because they were brought there in those unseen and unknown cemeteries, through suffering and through their self-sacrifice.
* * *
Not sanctifying these new martyrs means not respecting the dogmas and the teachings of the Church of Christ. I am or course not against other saints, but what I mean is that we have this period in our history which we can offer to God, the icons of these martyrs from the entire country, from all the prisons, who fulfill all the canonical conditions required for their sanctification. The Russian Orthodox Church, for example, has over one thousand recently sanctified martyrs, and is continuously sanctifying new ones from the communist prisons. This gesture should be an encouragement for us as well. Let us lay aside fear and any kind of personal interests so that we can answer to the cry and the pains of our nation. Let us lay aside our bourgeois attitude which has brought us to laziness and slothfulness; all personal interests, of any kind, should be thrown away, because they are the bag of Judas, who betrayed Christ, and this betrayal is still being wrought today through our lust for power.
Traducere de Carmen Istrate – din volumul Din temniţe spre Sinaxare
Sursa: Danion Vasile
What is a saint? A saint is a man of this world, like any one of us, who transforms his soul and his body into a ladder by which God can descend to us, to grant us his forgiveness and to help us. One needs to have extraordinary purity in order to be transformed like this. The miracles performed by saints are very important, but the most important for us is the example they set by their lives. The lives of the saints are indeed true miracles from the beginning until the end.
A French author, who wrote very beautiful words about Romania, was left with only one question regarding its people: ‘Why do Romanians go all the way to the Cathedral of the Patriarchy only to kiss a monkey’s hand, wrapped in laces’. That monkey’s hand – is my answer – was the hand of Saint Demetrius and it has prevented me, a Romanian, from doing what the French did at Saint-Denis, where, during the French revolution, seized by the fury of an ideology, they unearthed all their kings and scattered their bones. This act would be simply unimaginable in the Romanian context.
The question we are facing at the moment is: are we able to recognize our saints while they are still with us? (…) Saints are not only ladders for God’s descent towards mankind, they also carry God within themselves. This is the kind of dignity you will find within the communist prisons. We live in a time when we are walking over the bodies of our saints, we are walking over holy relics. We need to recognize this through their canonization. In a country with many saints there are many ladders on which God can descend to offer His help, but we are covering up the relics and the memory of these martyrs out of cowardice, fear and opportunism.
Did you know this story about Saint Demetrius of Basarab, whom we are commemorating today? One day, when he was leading his sheep to pasture, he trod by accident on a wild birds nest and so, without meaning to, killed the little chicks. An accident – it could have happened to any one of us in this life. So this shepherd, heart-broken by the crime he has committed, he resolves to a gesture which might strike you as incredibly infantile. He bares his foot, the one which has unwillingly stepped on the nest, and he leaves it bare for three years. He punishes it for what it has done – leaves it to step on nettles and thorns, to face the cold and the winter. He punishes this limb of his, in repentance for its unthoughtful act. This certainly seems childish, but I will ask you: ‘You, my friend, with your unthoughtful soul, after you have trodden on the soul of another, have you ever repented?’ They are now treading on the relics of martyrs. Think only of those who initiated the communist regime, today they are not repentant, not even remorseful, they live among us, some are still our leaders. Nobody has the courage to follow the gesture of a simple shepherd…
What you have here in your monastery’s shrine, are holy relics from Aiud. This is the responsibility of the one who has recognized a saint. A saint will recognize another saint, a child with a pure heart will also recognize him. I do not know how many churches and monasteries have such relics and the courage to display them for worship… It is very hard… it is as if seven hundred years must pass until their recognition and canonization. Just imagine a prison cell.
Imagine a young man, 25 or 30 years old… facing the invisible evil. This young man’s body, though battered and tortured, has defeated the devil. The devil was invisibly there. It was not only that one man, that one officer, beating him, scourging him and torturing him – it was the ideology, the spirit of those times. And he, a saint, the embodiment of an angel, has defeated the bodiless one – Satan himself. And these bodies which have been returned to the earth are the relics of the saints from Aiud, from Pitesti, from Gherla, from Sighet, and from every other place from which this nation has brought out her saints. Which body today will stand unshaken in front of the devil? The devil of our days, regarding globalization, is another idol. This is why I have considered of great importance the gesture of recognizing a saint. The contemporary saints, which are today with us – we have saints disguised in pensioners, who have been through the communist prisons with martyr’s bodies – nobody recognizes them. Let us come out of the sin of ignorance and let us see our saints.
I remember in 1993 there was an interview with Tudor Greceanu, our great air pilot, one of our heroes, and he was not living in a villa or in a large house, but in modesty, not to say poverty, in a one-room apartment. He was invalid – when he was caught by the communists after trying to escape from prison, they kept his legs in cold water for three days. This resulted in an infection and one of his legs and had to be cut off. And he was standing there for the interview, looking ill and serene and dignified, and his pyjamas were gathered with a hair pin over his missing leg.
A martyr has very limited means – while the rulers are strong -, and yet he rejoices in his sufferings. He is not overly attached to this life, he knows there is also the life to come. And this is the attitude which was seen in the anti-communist resistance – in the mountains, in churches, within the larger society and especially within the prison walls. The communist prisons have produced a large number of saints which we should now duly acknowledge. By acknowledging them, we shall be strengthened by them in return. Tudor Greceanu is a saint, Valeriu Gafencu is a saint, Radu Gyr is a saint, and the list is enormous, there are women of this nation which are saints, which helped to keep the faith alive.
I will tell you this: in ten years these saints will be acknowledged by the Church, but until then I bow my head to the saint who brought these holy relics here, because while he was able to see the saints of this country, others only saw their rulers, many of whom are residues of the communist past. While he knelt in front of Jesus Christ, like our kings of old did, others only knelt in front of temporary authorities. So I will end today by calling to you: let us venerate our saints!
Traducere de Carmen Istrate – din volumul Din temniţe spre Sinaxare
Sursa: Danion Vasile
Coslada este un municipiu din Spania, situat la est de Madrid. Aici locuiesc 16.000 de români. Ar putea numai ei singuri să alcătuiască un orăşel. Dintre aceştia, câteva mii sunt ortodocşi, care formează una dintre comunităţile române de pe pământ hispanic întemeiate imediat după anii 90. Pentru oficierea slujbelor religioase, la început s-au adunat într-una din bisericile oferite de oficialităţile municipiului, iar mai apoi românii au reuşit să obţină o locaţie unde şi-au amenajat un spaţiu propriu, în care să se poată ruga. Activitatea pe care părintele George Cimpoca de la parohia „Sfântul Nectarie Taumaturgul“ din Coslada o desfăşoară de doi ani împreună cu enoriaşii săi este una care merită cunoscută, reprezentând un model de pastoraţie a românilor aflaţi în străinătate.
Spania, cu denumirea oficială Regatul Spaniei, este o ţară mediteraneană cu o lungă tradiţie istorică şi culturală. Pentru vechii greci, reprezenta tărâmul unde creşteau merele de aur ale lui Hercule; pentru arabi, era întruchiparea raiului pe pământ, pentru mulţi scriitori era o arenă în care istoria oscila între fapte eroice şi tragedie. Spania a fost şi a rămas în ochii necunoscătorilor o ţară misterioasă. Cei mai cunoscuţi spanioli în întreaga lume sunt personaje fictive: Don Juan, Don Quijote şi Carmen. Fiestele, adică sărbătorile spaniole, sunt seducătoare, nu doar pentru caracterul lor exuberant, cât mai ales pentru exotismul lor cu influenţe din afara Europei.
Dintre toate aspectele pe care Spania le oferă astăzi, cel mai izbitor este „noua Spanie“, democratică, membră ambiţioasă a Uniunii Europene, o Spanie care doar în câteva decenii a devenit o importantă scenă de desfăşurare a evenimentelor istorice mondiale şi o mare consumatoare de informaţie şi cultură, ceea ce o face şi mai atractivă.
Bunăstarea economică, oferta foarte generoasă de locuri de muncă au atras şi atrag în continuare o bogată şi variată mână de lucru, în ciuda crizei economice mondiale, în special din ţările în curs de dezvoltare, printre ele un loc fruntaş ocupându-l ţara noastră. Aşa se face că în mai toate zonele Spaniei poţi auzi vorbindu-se la tot pasul româneşte, în mai toate perimetrele economice sunt angajaţi români, preferaţi multora pentru felul în care îşi fac treaba.
Încet-încet s-au constituit comunităţi întregi de români care au solicitat, de multe ori imperios, un preot, un îndrumător sufletesc, aşa încât astăzi există înfiinţate peste 40 de parohii ortodoxe române în Spania şi alte câteva în Portugalia, ţară vecină, cu preoţi parohi sau slujitori care încearcă, cu mijloacele pe care diaspora le pune la dispoziţie, să răspundă nevoilor spirituale ale emigranţilor.
Din 2007, comunitatea românească din Coslada are preot permanent
Aşa se face că pentru comunitatea românilor stabiliţi temporar sau definitiv în Coslada, care numără peste 16.000 de români (foarte „amestecaţi“ din punct de vedere confesional, din care doar câteva mii sunt ortodocşi, marea majoritate aparţinând cultelor neoprotestante), a fost numit ca preot paroh, în baza unui concurs, de către Înalt Preasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, începând cu data de 1 iunie 2007, părintele iconom stavrofor George-Ovidiu Cimpoca, până la acea dată consilier social-misionar în cadrul Episcopiei Dunării de Jos şi paroh al parohiei „Schimbarea la Faţă“ din municipiul Galaţi.
Cât priveşte prezenţa bisericii ortodoxe în această localitate, ea se datorează solicitării credincioşilor ortodocşi români imigranţi pentru a avea un preot slujitor pentru nevoile lor spirituale. Încercări de numire a altor slujitori au mai existat, însă ele nu s-au fructificat. Să spunem că, deşi este una dintre cele cele mai vechi comunităţi de români, poate cea mai veche, timp de 17 ani nu a avut preot permanent.
Ocrotitorul spiritual al parohiei este Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, cu pomenirea la 9 noiembrie a fiecărui an.
Încă de la întemeierea ei, comunitatea parohială s-a întrunit şi şi-a desfăşurat activităţile liturgice, catehetice, misionare şi culturale într-un spaţiu din imobilul parohiei catolice „Santa Cruz“, situată în Coslada, pe Calle Chile. Pentru început, spaţiul din biserica catolică „Santa Cruz“ a fost extraordinar de util, pentru că a permis românilor să se constituie şi să se închege ca o comunitate, încât astăzi să fie în măsură să îşi susţină singură activităţile.Însă, în timp, numărul credincioşilor coslădeni a crescut în privinţa frecvenţei la biserică, astfel încât s-a impus identificarea unui nou spaţiu, care să corespundă cât de cât nevoilor noastre liturgice şi misionare. Acest aspect reprezintă o grijă în plus, întrucât orice spaţiu închiriat presupune cheltuieli lunare costisitoare, care nu se pot susţine decât prin efortul credincioşilor.
„Mărturisim cu viaţa proprie credinţa noastră“
„Ne bucurăm şi mulţumim că Dumnezeu a rânduit să ne întâlnim şi să ne rugăm acum într-un spaţiu nou, care este mult mai generos, mai larg, exact de ceea ce avem nevoie în acest moment, până când se va găsi ceva mai bun, spune părintele Cimpoca. Adaptarea, înfrumuseţarea şi înzestrarea noului loc de slujire a fost posibilă cu sprijinul credincioşilor care ne-au fost aproape încă de la constituirea parohiei (şi aici îi cuprind pe toţi care au investit atât resurse materiale, cât şi umane), dar în special al familiei Florin şi Mirela Amăriucăi din Iaşi, stabiliţi de mult timp în Spania. Nu putem să nu amintim de susţinerea de care ne-am bucurat de la început din partea Primăriei Coslada, respectiv a domnului primar Ángel Viveros Gutiérrez, dar mai ales a domnului Agustín González Plasencia, director al Departamentului de emigraţie.
Intenţia noastră este, evident, de a obţine, cu sprijinul autorităţilor locale, un teren pe care să putem ridica Sfântului Nectarie o biserică, după tradiţia noastră ortodoxă. Până atunci, trebuie să avem rugăciune şi răbdare“, a spus părintele paroh.
Românii din Coslada, mulţi dintre ei stabiliţi aici imediat după 1990, provin din diverse zone ale ţării, în special din Alexandria, Teleorman, din zona Olteniei, a Moldovei, şi un număr restrâns de ardeleni. Marea majoritate vine din mediul rural, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonelor din care provin. Cât priveşte ocupaţiile lor, acestea sunt în special în domeniul construcţiilor, dacă ne referim la bărbaţi, şi lucrul în case (menaj), dacă ne referim la femei. În noul context creat de criză, mulţi români urmează cursuri de reorientare profesională, în speranţa că vor găsi ceva mai potrivit pentru aşteptările lor. Sunt şi români „împliniţi“ profesional, de la medici, profesori, directori de firmă, preşedinţi de asociaţii etc.
„Misiunea printre românii de aici înseamnă a fi martor, cu viaţa proprie, a credinţei pe care o porţi în inimă. Misiunea noastră aici înseamnă a promova binele, viaţa, dreptatea şi valorile creştine. Înseamnă a lupta împotriva oricărei forme de rău din noi şi din afara noastră. Cu răbdare şi perseverenţă, învingând chiar şi riscul de a ne compromite imaginea. Evanghelia, misiunea ne provoacă mereu. Nu putem sta niciodată neutri sau calzi. O credinţă concretă în faţa lumii provoacă şi nu lasă în pace pe cel care trăieşte «adormit». Ea denunţă toate realităţile şi atitudinile care nu sunt umane. Cu orice preţ. Misiune înseamnă a fi profeţi în confruntările cu nedreptatea lumii“, adaugă parohul românilor din Coslada.
Coslada, atestată documentar din secolul al VI-lea
Municipiul Coslada este situat geografic în estul Comunităţii de Madrid (formată din 179 de localităţi şi cu o populaţie imigrantă de peste 950.000 de persoane, provenite din 168 de ţări). Este un oraş întins pe 12 km2, cu o populaţie de peste 90.000 de locuitori, situat în zona unei mari câmpii, de pe valea râului Jarama, întins pe malul său drept, la 10 minute de Madrid şi de Aeroportul Internaţional Barajas.
Cu privire la originea Cosladei, există numeroase interpretări. Este probabil să fie fundată de către romani, având în vedere semnificaţia etimologică a cuvântului Coslada: cos – piatră, dur şi late – abundent, extins.
Prima atestare documentară datează din secolul al VI-lea, fiind posterioară atestării oraşului Toledo. Din anul 713, când trupele lui Tarik au ajuns pe aceste tărâmuri urmărindu-i pe vizigoţii şi evreii care fugeau, după ce Toledo fusese cucerit, pentru a se refugia în Alcalá de Henares, şi până în 1083, pe vremea lui Alfonso al VI-lea, nu există informaţii despre Coslada.
În anul 1700, Coslada avea deja primărie proprie, dar nu se păstrează nici un document din cauza incendiului provocat de trupele austriece ale generalului Conde Starhenberg în retragerea lor din faţa armatei franco-spaniole, după înfrângerea din bătălia de la Villaviciosa, din 10 decembrie 1710. De asemenea, a fost arsă şi distrusă mare parte din localitate. Acest declin continuă în anul 1785; în Coslada mai locuiau doar 64 de persoane, formând 6 familii.
Începând cu secolul al XIX-lea, Coslada se dezvoltă. Ajunge să aibă 264 de locuitori în 1864, grupaţi în 66 de familii, pentru ca adevărata dezvoltare să se petreacă după 1950: 3.695 de locuitori în 1960, 13.412 locuitori în 1970, 33.434 de locuitori în 1975, 53.952 de locuitori în 1980.
Coslada are două sărbători locale: Fiestas Menores de San Isidro (Sărbătorile mici, de Sfântul Isidro), în data de 15 mai, şi Fiestas Mayores en honor de la Patrona de Coslada, Nuestra Seńora del Amor Hermoso (Sărbătorile mari, în cinstea protectoarei Cosladei, Maica Domnului a Frumoasei Iubiri), în al doilea sfârşit de săptămână al lunii iunie. Spre deosebire de alte localităţi ale Spaniei, Coslada s-a dezvoltat relativ recent, aşa se explică faptul că toate cele nouă biserici catolice sunt construcţii noi, ce nu dispun de spaţii mari care să poată fi oferite spre slujire.
„A sluji înseamnă a te dedica total celorlalţi“
Misiunea înseamnă slujire. Adică, nu a da ceea ce e la suprafaţă, în sens social, nu atitudinea paternalistă a celui care ajută fără a conduce spre o schimbare. „A sluji însemnă a ne dedica în mod total persoanelor, liberându-le şi ajutându-le să crească duhovniceşte. Înseamnă a cunoaşte şi asuma lucrurile juste pentru care luptă oamenii. Înseamnă a ne dedica în sprijinul lor. A ne dedica în mod total persoanelor, stându-le aproape. Dacă a se servi (în sensul de a se folosi) de alţii este principiul oricărei sclavii, a sluji pe alţii este principiul însuşi al eliberării. Când ai înţeles că eşti iubit de Dumnezeu, nu poţi face altceva decât să iubeşti“, afirmă părintele paroh din Coslada.
„Aceasta încercăm să facem aici. Eu, ca preot, sprijinit de familie din această perspectivă, mi-am conceput misiunea în comunitatea din Coslada. În concordanţă cu aceste principii ne-am structurat strategia misionară.“ Între activităţile pe care comunitatea a reuşit să le desfăşoare, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Timotei al Spaniei şi Portugaliei, se numără: organizarea de seri duhovniceşti, cu vizionarea de filme documentare şi artistice pe teme duhovniceşti, aghiografice şi biblice (ex.: Pe urmele Sfântului Nectarie în Eghina, Ne vorbeşte părintele Cleopa, Cuvinte duhovniceşti de la părinţii Arsenie Papacioc, Teofil Părăian, Rafail Noica, Viaţa Sfântului Dimitrie, Viaţa Sfântului Gheorghe, Călătorie în Ţara Sfântă); organizarea conferinţei Să mărturisim Ortodoxia, gândind şi trăind frumos!, cu participarea părintelui arhimandrit Teofil Părăian şi a părintelui Ilarion Urs de la Mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), precum şi a expoziţiei de fotografie Coslada – Ortodoxia românească în imagini.
Comunitatea românească s-a implicat şi în: campania anti-avort – Avortul – soluţie de moment, consecinţe de durată, Avortul – rana de moarte a iubirii, Avortul înseamnă ucidere, ocazie cu care s-au împărţit peste 4.000 de pliante tematice; campania de donare de sânge: Dă o şansă vieţii!, având ca partener Crucea Roşie – Spania, în urma căreia au devenit donatori permanenţi zeci de credincioşi ai parohiei; participarea la întruniri pe teme privind promovarea luptei antidrog în rândul tinerilor emigranţi şi a violenţei domestice, precum şi susţinerea programului Coslada limpia, toate organizate de Departamentul de emigraţie al Primăriei Coslada, în colaborare cu diverse ONG-uri; susţinerea de cuvinte de învăţătură şi cateheze pe aceste teme sociale şi pe alte teme de actualitate, organizarea de festivităţi pentru copii cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului şi a Naşterii Domnului, organizarea de activităţi pentru doamnele din parohie, cu ocazia Bunei Vestiri şi a Duminicii Mironosiţelor – sunt câteva dintre proiectele în care au fost implicaţi românii ortodocşi.
De asemenea, au fost organizate activităţi culturale, precum lansarea cărţii Spania – Trei milenii de istorie a cunoscutului autor Antonio Domínguez Ortiz, în traducerea domnului Gheorghe Vinţan, a spectacolului de colinde Deschide uşa, creştine!, cu participarea domnului Ştefan Hruşcă.
Pentru nevoile misionare ale credincioşilor au fost întocmite: o foaie parohială lunară, numită Lumina din Cuvânt, care a apărut doar în două numere; Buletinul parohial săptămânal, aflat la a 36-a apariţie; pliante în limbile română şi spaniolă despre: Taina Sfântului Botez, Taina Sfintei Cununii, Sfânta Taină a Spovedaniei, Îndrumarul de spovedanie, parastas, sfeştanie, în care, pe lângă aspectele privind semnificaţia tainei, au fost inserate şi aspectele practice; un pliant de prezentare a parohiei în limbile română şi spaniolă; broşura de prezentare a Bisericii Ortodoxe – Biserica Ortodoxă, câteva aspecte ale creştinismului bizantin.
În pregătire pentru acest an se află tipărirea unei broşuri cu viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie, ediţie bilingvă româno-spaniolă, precum şi a unei broşuri de prezentare a vieţii parohiale, tot ediţie bilingvă.
Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, locul unde se păstrează identitatea românească
Un proiect care funcţionează de acum un an este Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, care în acest moment numără 40 de copii, grupaţi pe trei categorii de vârstă. Coordonatorul şcolii parohiale este doamna preoteasă, profesoara Gina Cimpoca, sprijinită de doamna Romana Rădulescu, profesor universitar. Şcoala are program în fiecare sâmbătă, iar în cadrul orelor de curs se predau cunoştinţelor elementare de catehism, limba şi literatura română, istoria românilor şi geografia României. Anual, cel mai silitor absolvent primeşte o bursă de 500 de euro, iar primii trei din fiecare grupă beneficiază de tabără gratuită. Printre activităţile extraşcolare sunt organizate excursii, participări la diverse activităţi comunitare şi parohiale.
Parohia din Coslada este înfrăţită duhovniceşte cu parohia „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“ din Girona (Spania), care îl are ca paroh pe părintele Mihai Solomon, un distins preot al eparhiei, iubitor şi apărător al valorilor Ortodoxiei, alături de distinsa sa familie, precum şi cu parohia „Acoperământul Maicii Domnului“ din Toledo (Spania), care îl are ca paroh pe părintele Florin Voinea.
Relaţii deosebite există şi cu parohia greacă „Sf. Apostol Andrei“ din Madrid, unde se află şi sediul Mitropolitului grec de Spania şi Portugalia, Înalt Preasfinţitul Policarp, un prieten al comunităţii.
„Să nu uităm că parohia noastră este una foarte tânără, dar cu oameni credincioşi, mulţumită cărora s-au putut împlini toate cele pe care le-am pomenit şi pentru care am un mare cuvânt de gratitudine. Nimic nu se poate face însă fără ajutorul lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui. Noi nu facem altceva decât să ne străduim să păstrăm credinţa şi să dăm o mărturie cât se poate de autentică asupra identităţii noastre de români, creştini şi ortodocşi“, mărturiseşte părintele Cimpoca.
Sursa: Ziarul Lumina
Vaticanul nu exclude suspendarea audientelor generale ale papei Benedict al XVI-lea, la care participa saptamanal mii de pelerini din intreaga lume, pentru a limita riscul propagarii virusului gripei porcine, a anuntat un oficial de la Vatican, informeaza NewsIn “Nu este exclus ca Vaticanul sa hotarasca suspendarea pentru moment a evenimentelor care atrag multimi, daca OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii – n.red.) da indicatii in acest sens sau daca astfel de masuri sunt adoptate in Italia”, a declarat Giovani Rocchi, responsabil cu problemele de sanatate de la Vatican. “Am hotarat sa respectam protocolul obisnuit, ca in fiecare an, in ceea ce priveste vaccinarea. (…) De indata ce vaccinul impotriva gripei porcine va fi disponibil, vom propune un nou ciclu” de vaccinare, a explicat Rocchi pentru editia de sambata a publicatiei ”Osservatore Romano”.
Audientele generale ale papei sunt suspendate in prezent, pentru ca suveranul pontif se afla in vacanta, la Val d’Aoste, pana la sfarsitul acestei luni. Peste doua milioane de persoane au participat in 2008 la audientele generale si speciale ale papei, cat si la slujbele pe care Benedict al XVI-lea le-a oficiat in piata San Piedro sau in fata resedintei sale de vara, Castelul Gandolfo.
- 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinti romani ai inchisorilor comuniste, de la care am avea enorm de invatat, daca am dori sa-l cinstim sincer si ne-ideologic, cautand a-l urma in Duh si-n Adevar -
“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).
(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 – la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)
Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :
Partea I
“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava – intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit. Read the rest of this entry »
In ciuda crizei economice, romanii din Spania continua sa isi gaseasca locuri de munca si formeaza cel mai numeros colectiv de straini care contribuie la serviciile de asigurari sociale.
Potrivit unui raport elaborat de Ministerul spaniol al Muncii, aproape 390.000 de romani au fost angajati aici anul trecut, informeaza Si Se Puede.
In schimb, numarul ecuadorienilor care si-au gasit un loc de munca in Spania a scazut in ultimul an cu 15,6%. Si numarul marocanilor a scazut cu 10,4%.
Potrivit lui Miguel Fonda Stefanescu, presedintele Federatiei Asociatiilor de romani din Spania (Fedrom), romanii au gasit de munca in domenii diferite cum ar fi industria, constructiile sau sectorul serviciilor.
Chinezii si indienii sunt singurii care ii urmeaza pe romani in ceea ce priveste gasirea de locuri de munca in Spania.
Sursa: ziare.com
Din predica Parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica vindecarii a doi orbi si un mut din Capernaum:
“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:
Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).
Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.
Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.
Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.
Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.
Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.
Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.
Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!
Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.
Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc.Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.
Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.
Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.
În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.
Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.
[...]
“Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere, aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa. Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.
Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.
Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală“.
(Din: “Daruind vei dobandi” )
Sursa: Război întru cuvânt
Deşi sînt atent la tot ceea ce se întîmplă în jurul proiectului de la Aiud, m-am reţinut să-mi exprim public părerea din mai multe motive. Mai întîi, pentru că este vorba de un loc cu o neînchipuită încărcătură duhovnicească şi istorică, un loc cu adevărat sfînt şi sfinţitor, de care ar trebui să ne apropiem cu o evlavie pe măsură. În al doilea rînd, pentru că încă mai sînt în viaţă parte din martirii care au pătimit în acel loc, dar şi în alte locuri de suferinţă şi de jertfă creştină care s-au înmulţit în România prin lucrarea celui rău şi a slujitorilor lui. Aşadar, a vorbi despre lucruri atît de înalte nu mi s-a părut cuviincios, atîta vreme cît sînt încă în viaţă oamenii care sînt cei mai în măsură să vorbească: martirii înşişi.
De la o zi la alta şi de la an la an se pare însă că tocmai martirii rămaşi în viaţă sînt excluşi din sfatul cu privire la „proiectul Aiud”. Deoarece însăşi nevoia de a ridica un „monument” al „victimelor” comunismului (prefer cuvîntul jertfă), a venit foarte tîrziu, aproape prea tîrziu, avînd în vedere că între timp mulţi dintre supravieţuitorii iadului comunist din România s-au mutat la Domnul, se creează, vrei nu vrei, impresia că acest „complex” sau „monument” are menirea de a îngropa mai întîi toţi martorii, ca mai apoi să ia calea unui muzeu fără viaţă şi personalitate.
În acest sens glasul acelor puţini supravieţuitori ai calvarului comunist, care se aude azi doar în condiţii de „samizdat”, este perfect îndreptăţit. România nu are nevoie de un muzeu al comunismului şi nici de un centru de cercetări, România are nevoie de un loc viu al cinstirii martirilor din acest neam în duh creştin, prin rugăciune şi liturghie, aidoma cinstirii martirilor din primele secole, cinstire care era nedespărţită de liturghie.
Altminteri, ne-am putea trezi ca acest „muzeu” şi „centru de cercetări”să se transforme într-un loc fără coloană duhovnicească, areligios şi paraconfesional, sau că, ceea ce iarăşi nu este exclus, va deveni, în timp, un loc de cinstire al unui alt popor şi alte religii. Acest lucru nu este deloc exclus în condiţiile în care tot mai mulţi cercetători evrei susţin tot mai deschis că teroarea comunistă, ca şi nazismul, a fost îndreptată cu precădere împotriva evreilor. Verva şi puterea de persuasiune a unor astfel de cercetători este bine cunoscută, ei fiind susţinuţi şi de legislaţia care clasifică orice polemică referitoare la istoria evreilor drept un act de antisemitism.
Avînd în vedere timiditatea cu care BOR îşi afirmă solidaritatea cu martirii anticomunişti, tolerînd atacuri inadmisibile ale comunităţii evreieşti la adresa martirilor noştri, scenariul expus este posibil. Nu mai departe decît în toamna trecută martirii anticomunişti au fost numiţi, în jargonul comunist de altă dată, „bandiţi” şi „antisemiţi” de către directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului din România. Expunerea fotografiilor celor pe care ortodocşii îi cinstesc ca martiri a fost catalogată o sfidare la adresa poporului evreu. Drept urmare expoziţia „Destine de martiri” a fost închisă cu scandal la Iaşi.
Mă întreb cum va fi tolerat un memorial al martirilor creştini-ortodocşi, cînd pînă şi simpla expunere a fotografiilor lor într-o expoziţie temporară a stîrnit atîta scandal, fiind închisă cu brutalitate? De aceea, cred că proiectul de la Aiud va fi unul extraconfesional, mai exact unul ce nu va avea ca scop principal cinstirea martirajului creştin. Cel mai probabil, cercetările ce se vor face acolo, pentru că tot trebuie să existe un centru de cercetări, se vor ocupa de partea exotică a lucrurilor, cum ar fi clasificarea tipurilor şi a uneltelor de tortură, a urmelor violenţei rămase pe oase, a descrierii perimetrelor celulelor şi a materialelor din care au fost construite. Dar cred că nu se va vorbi deloc sau aproape deloc despre motivul pentru care oamenii erau închişi acolo şi schingiuiţi, principalul motiv fiind acela de a crede în Hristos şi de a i se închina Lui ca unui Dumnezeu.
Avem toate motivele să credem că monumentul de la Aiud, dacă va urma proiectul arhitectonic de tip masonic, precum şi conceptul de centru de studii, s-ar putea transforma în cel mult 20 de ani într-un loc în care nu doar liturghia ortodoxă, ci pînă şi rostirea cuvîntului „ortodox” vor fi considerate o sfidare, aşa cum au fost considerate crucile polonezilor şi sîrbilor morţi la Auschwitz, fiind în cele din urme scoase.
Iată de ce cererea martirilor care au pătimit la Aiud, clerici şi laici, de a întemeia pe locul suferinţei lor şi a fraţilor lor de suferinţă a unui lăcaş de cinstire prin rugăciune şi liturghie, şi nu a unui centru ce cercetare rece şi străin de duhul Ortodoxiei, este o condiţie principială şi profetică. Îndărătnicia cu care această condiţie este înfruntată tocmai pe linie bisericească nu face decît să confirme suspiciunile ridicate în ultima vreme faţă de ceea ce a devenit „proiectul Aiud”.
În condiţiile în care muzeul Holocaustului, prevăzut a fi ridicat în Bucureşti, constituie un angajament şi un demers oficial al statului Român, este regretabil că recunoaşterea martirajului creştin din timpul comunismului nu este recunoscut prin lege, iar proiectul de la Aiud nu este unul al statului Român, ci unul mixt, incluzînd, înafara Arhiepiscopiei de Alba, unele organizaţii şi persoane cel puţin dubioase.
Cinstirea memoriei colective a Bisericii trebuie să devină un drept recunoscut prin lege în România, la fel ca cinstirea memoriei Holocaustului, pentru a evita atacurile sau amestecul din partea unor persoane sau grupuri străine.
Este de datoria Bisericii Ortodoxe Române să ceară printr-o adresare oficială recunoaşterea prin lege a martirajului creştin în perioada comunistă, aşa cum au făcut-o evreii, care şi-au delimitat foarte clar victimele propriului popor, dînd astfel o încărcătură religioasă şi naţională suferinţei pe care au îndurat-o, din varii motive, de-a lungul istoriei.
Atîta vreme cît chestiunea martirajului creştin din România comunistă nu va fi rezolvată prin lege, iar asta nu se va întîmpla dacă BOR nu va face demersuri oficiale în acest sens, confuziile smintitoare de tipul celor iscate în cazul proiectului Aiud vor rămîne nerezolvate. Patriarhia Română trebuie să instituie în regim de urgenţă o comisie care să formuleze în detalii proiectul de lege care să fie înaintat instanţelor statului român. Principalii consultanţi ai acestei comisii trebuie să fie în mod obligatoriu foştii deţinuţi politici, iar clericii dintre ei trebuie să se bucure de un statut aparte, în sensul de a-şi fi dublat propria suferinţă cu experienţa duhovniciei, experienţă din care cunosc profund şi nemijlocit frămîntările societăţii civile româneşti.
Cum se poate ca supravieţuitorii Holocaustului evreiesc să fie consultaţi în probleme de geopolitică la scară mondială şi să-şi permită să înfrunte Guverne, de fiecare dată cu succes, cum este cazul domnului Elie Wiesel, a cărui părere figurează frecvent alături de preşedintele SUA şi a altor lideri mondiali, iar supravieţuitorii Holocaustului creştin să fie trataţi cu dispreţ chiar şi atunci cînd nu cer nimic mai mult decît să fie consultaţi într-o problemă care îi priveşte în primul rînd pe ei şi pe cei alături de care au suferit? Ce-i lipseşte, de pildă, părintelui Iustin Pîrvu pentru a fi un Elie Wiesel al românilor, după cei 17 ani de chinuri? S-ar părea că nimic. Şi totuşi…
Sursa: pr Savatie Baştovoi
Octavian Dărmănescu
Carieristul arată mai bine din profil, el este un recidivist care s-a încurcat incestuos cu propriul destin. Nu te pune cu el, că e în stare să calce pe cadavre pentru a înainta „înainte”! Carieristul are singurătatea terifiantă a sfeclei care a crescut pe tăcute, fără ajutor, are liniştea expertă a dentistului în faţa cariei. El plugăreşte pe ogorul ambiţiei lui ca un iobag legat de glie, s-a băgat argat la el însuşi, are acea pace de slugă care te face să înghiţi orice cu drag. Carieristul este satelitul carierei sale. Acest tip a avut probleme încă din clasele primare: nu înţelegea de ce nu e primul când se striga catalogul, ar fi dorit un nume de Amza, Aldea, Agarici chiar. Ahtiat după titluri şi distincţii, această boală îi poate aduce peste ani un accesoriu anal indispensabil, scaunul de ministru. Carieristul este victima unei lumi tâmpite, care l-a învăţat că trebuie să faci ceva în viaţă. Cu diplomele pe pereţii soacrei, carieristul dă orice să se mai pozeze o dată cu sutana de licenţiat. El îşi face în colţul sufletului său forestier, îmbâcsit de acarienii patalamalelor sale, un mic altar închinat strădaniei lui. El este, după cum i-au spus neamurile, un om ambiţios, bravo lui.
Semnaţi condica şi la intrare, şi la ieşire! Carieristul politic este spaima lui Nietzsche, supraomul diabetic, gândacul de hotel cu dinţii puşi. Statul lui Hegel şi căţelul său fidel, carieristul. Acest tip are vocaţie pentru mişcările bruşte, de la un partid la altul. Oricum, are copii, e dator să se ducă acasă cu un partid, deh, obiectul muncii… Şi nu uitaţi: lumea trece, cadrele rămâne! Carieristul se blindează cu diplome pentru a ascunde un handicap major, lipsa simţului practic. Îşi dă viaţa pentru un post mai sus, apoi, din stilou, vinde bogăţia boborului şi îl încarcă de biruri. Nu-i pasă dacă ţara ia foc, important era să nu explodeze pe tura lui. O liftă vândută ambiţiei lui de a ajunge tot mai sus, că jos e prea înghesuit şi miroase a transpiraţie.
Om mic, birou mare. Carieristul didactic, cu antreu la nume, poreclit şi prof.dr.doc, este un tocilar care se încălzeşte numai la rutină, emite aceleaşi lucruri la distanţă de un an unor juni care chiar îl invidiază pentru modul lui de existenţă. Am aflat că există printre tocilari unii care, îndopaţi de atâta carte, nu mai ştiu nimic. Alţii, de la catedră, îşi expun palmele şi fac exegeză la viaţa lor chinuită: am muncit mult ca să nu le am bătătorite! Carieristul nu suferă emulaţia, iar atunci când este legat de trenuleţul ei furios, de-abia aşteaptă prima haltă. Are sub cămaşă toate facultăţile terminate, tatuate pe umăr. E narcisist, îşi mângâie oglinda din servietă cu un gest de proprietate aproape paternală, aşa cum îţi recunoşti maşina în parcare.
Carieriştii sunt mici şi răi, asta pot. Au o curiozitate funciară, aproape feminină, şi sunt înclinaţi spre bârfă. Ahtiaţi după ştiri, ei urmăresc strategic schimbările de personal şi se ţin mereu în priză, ca frigiderul. Carieristul e un experiment al comunismului, mândru rebut al capitalismului. Prizează spirtul din cariocă şi se vede în locul şefului, îşi protejează rutina, acvariul în care se crede cel mai liber şi fericit om. E revanşard, ar fi în stare să-şi scoată certificat medico-legal chiar şi pentru o palmă de la neamuri.
Carieristul a dat un ban, dar a stat în faţă: din fereastră în fereastră, labirintic, până la orizontul final, cimitirul Ghencea 2 văzut dinspre Domneşti. A fost un om ambiţios, Dumnezeu să-l ierte!
Sursa: Laurenţiu Dumitru
