“Sa nu facem un crestinism dupa masura noastra!”
Al treilea si ultimul fragment din capitolul “TRADITIA ORTODOXA“, din “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, primul volum de cuvinte duhovnicesti ale Cuviosului Paisie Aghioritul:
“– Parinte, cum oare unele locuri au oameni buni?
– Pentru ca au existat acolo oameni buni, care au lasat oranduiala buna si ea se continua acolo. Nu pamantul este cel ce scoate oameni buni. Atunci cand un loc are o traditie buna sau rea, ea se continua. In Epir era un sat oarecare, la granita cu Albania, in care locuitorii lui mergeau la Vecernie, la Sfanta Liturghie si chiar la Pavecernita atunci cand se facea. Si traiau raiul inca din aceasta viata, iar in cealalta vor merge in el. Acestia s-au folosit pe ei insisi, au ajutat si urmatoarea generatie si au creat o continuitate buna. Si atunci cand oamenii se afla intr-o traditie buna, ea se continua. Pe cand in satul vecin toti furau. Din satul acela a iesit un preot, dar si acela fura icoane din biserica. Si nu ca in acest sat pamantul era altfel, ci oamenii aveau acel rau obicei. Au lasat astfel un obicei rau, care se continua si acum. Este trebuinta de multa osteneala ca sa se introduca acolo o traditie buna. Si uita-te, atunci cand cineva este rau, toti incearca sa dovedeasca ca nu este din partile lor si ii cauta originea. Iar cand cineva este sfant, fiecare cauta sa apuce mai intai si sa-l faca a lui. Ca pe Sfantul Cozma Etolianul. Desi este din Grecia continentala, l-au pus printre sfintii epiroti, deoarece tatal lui era din Gramenohoria Epirului; si aceasta vrand-nevrand Sfantul.
Am cunoscut un crestin care atunci cand vorbea isi misca mereu degetul cu nervozitate. Dupa aceea si copiii lui isi miscau degetul atunci cand vorbeau, si aceasta pentru ca si copiii imprumuta toate obiceiurile tatalui lor. Le copiaza intocmai. Dar scopul este sa ia cineva numai binele, pentru ca altfel se invesniceste raul. Imi aduc aminte de unul care a mers la o manastire de sine, dar acolo nu se simtea multumit sufleteste si voia sa plece. Atunci staretul lui i-a spus: “Mai fa putina rabdare, caci lucrurile se vor schimba“. Iar ucenicul sau i-a spus: “Parinte, dar cum se vor schimba lucrurile? Caci ucenicul Batranului cutare este exact ca Batranul lui. Ucenicul cutaruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?“. Cand intr-o manastire sau intr-o obste exista un rau vechi si ucenicii nu au nelinistea cea buna si copiaza tot ceea ce afla, atunci se invesniceste o stare rea. In timp ce, daca exista nelinistea cea buna la ucenici, atunci se poate schimba o stare rea si sa se faca buna. In felul acesta se pot invesnici si binele si raul.
Ceea ce am inteles este ca toate acestea pe care le avem astazi, fie carti patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mica insemnatate, adica asemenea ramasitelor care raman dupa culesul strugurilor. De aceea trebuie sa luam aminte ca sa se pastreze putin aluat. Si fiindca suntem crestini, avem mare datorie si nu avem dreptul sa lasam o traditie rea.
Cu cativa ani mai inainte (s-a spus in 1992) la Geneva, s-au adunat cativa teologi, profesori universitari etc., si au facut un pre-sinod. Au propus sa se desfiinteze postul Nasterii Domnului si al Sfintilor Apostoli si din Postul Mare sa taie vreo doua saptamani, deoarece si asa lumea nu posteste. Au mers profesori si de aici. Atat de mult m-am suparat atunci cand au venit si mi-au spus acestea, incat am strigat la ei: “Va dati seama ce faceti? Daca unul este bolnav, este indreptatit sa manance, nu se afla sub canon. Daca unul nu este bolnav, dar a mancat din slabiciune, sa se smereasca si sa spuna: Dumnezeule, iarta-ma ca am gresit!. Nu-l va spanzura Hristos. Dar daca nu este bolnav, atunci sa tina postul. Cel indiferent mananca orice si nu-l intereseaza. Asadar lucrurile merg normal. Daca cei mai multi nu tin posturile, si mai ales fara un motiv serios, si mergem sa-i odihnim pe acestia si sa desfiintam posturile, de unde vom sti cum va fi generatia urmatoare? Se poate sa fie mai buna si va putea tine o astfel de scumpatate. Cu ce drept sa le desfiintam pe toate acestea, daca lucrurile sunt simple?”.
Apusenii au o ora de post inainte de Sfanta Impartasanie. Vom merge si noi cu duhul acesta? Sa ne binecuvantam slabiciunile si caderile noastre? Nu avem dreptul ca din pricina slabiciunilor noastre sa facem un crestinism dupa masura noastra. Si putini de ar fi cei ce pot, trebuie ca pentru ei sa se tina randuiala. Bolnavul, daca se afla intr-un mediu strain, sa manance fara sa-l vada ceilalti, ca sa nu se sminteasca. Sa-si ia, de pilda, iaurtul sau si sa-l manance acasa. Cineva mi-a spus: “Dar aceasta este fatarnicie“. “De ce nu te duci in piata sa pacatuiesti, ii spun, ca sa fii mai sincer?“. Cum le mai infatiseaza pe toate diavolul! Facem o Ortodoxie a noastra si explicam in felul acesta pe Sfintii Parinti si Evanghelia. In vremea noastra cand exista atatia oameni culti, ar trebui sa straluceasca Ortodoxia. Vedeti un singur sfant, precum Nicodim Aghioritul, cate a facut. Cate cuvinte nu a scris, cate carti, toate sinaxarele. Stia toate bibliotecile pe de rost. Si nu avea nici multiplicator, nici computer.
Pe cat poate cineva, sa se faca un crestin corect. Atunci va avea simtire duhovniceasca. Mult-putin, il va durea si de Ortodoxie si de Patria sa si va simti si datoria care o are ca grec. Asadar, de acum inainte daca va afla ceva, se va interesa, se va nelinisti, se va ruga. Dar daca va trebui sa i se spuna mereu: “Intereseaza-te de aceasta, intereseaza-te de cealalta“, va fi ca o roata patrata care trebuie mereu impinsa ca sa mearga inainte. Scopul este ca omul sa se impinga singur dinlauntru. Atunci se va rostogoli usor, ca roata cea rotunda. Si daca cineva devine un crestin adevarat, este impins dinlauntru, dupa care Dumnezeu il va lumina si va cunoaste si mai mult despre un anumit lucru decat cel care il studiaza; si nu numai atat, ci va cunoaste mult mai multe lucruri. Unul ca acesta stie nu numai pe cele scrise, dar si pe cele ce se gandesc sa le scrie. Ati inteles? Vine iluminarea dumnezeiasca si atunci toate lucrarile lui sunt minunate.
Mostenirea atat de pretioasa pe care ne-a lasat-o Hristos nu avem dreptul sa o facem sa dispara in zilele noastre! Vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu de aceasta. Noi, acest neam mic, am crezut in Mesia si ni s-a dat binecuvantarea sa luminam toata lumea. Vechiul Testament s-a tradus in limba greaca cu mai bine de o suta de ani mai inainte de venirea lui Hristos. Cate au tras primii crestini! Viata lor se primejduia mereu. Ce nepasare exista astazi!... Si tocmai astazi, cand putem lumina neamurile fara sa simtim durere, si fara sa ni se primejduiasca viata noastra, sa devenim mai nepasatori?
Astazi avem putina pace, dar stii cate au tras cei de demult pentru a ne bucura de ea? Cati nu s-au jertfit? Astazi nu am fi avut nimic daca nu s-ar jertfit aceia. Si fac o comparatie: cum au putut atunci sa pastreze credinta, desi li se primejduia viata, si cum astazi, fara nici o silire, pe toate le niveleaza. Toti cei care nu si-au pierdut libertatea lor nationala nu inteleg aceasta. Eu le spun: “Dumnezeu sa pazeasca sa nu vina barbarii si sa ne necinsteasca!“, iar ei imi spun: “Si ce vom pati?“. Auzi vorba?… Oameni de nimic! Astfel de oameni sunt astazi. Da-le bani, masini si nu-i intereseaza nici de credinta, nici de cinste, nici de libertate.
Ca greci, Ortodoxia noastra o datoram lui Hristos si Sfintilor Mucenici si Parinti ai Bisericii noastre, iar libertatea noastra o datoram eroilor Patriei, care si-au varsat sangele pentru noi. Suntem datori sa cinstim si sa pastram aceasta mostenire sfanta si nu s-o facem sa dispara in zilele noastre. Este pacat sa se piarda un astfel de neam! Si vedem acum ca, precum inainte de a incepe un razboi, se face mobilizarea rezervistilor prin scrisori personale, tot astfel si Dumnezeu prin chemari personale Isi aduna oamenii Sai, ca sa se pastreze ceva aluat si sa se mantuiasca faptura Sa. Nu va lasa Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omeneste, iar pentru ceea ce nu putem face omeneste, sa facem rugaciune ca sa ne ajute Dumnezeu.
Mai tarziu oamenii vor pretui faptul ca astazi crestinii tin cinstea, credinta si toata maretia Bisericii. Si veti vedea ca se vor intoarce iarasi la cele vechi. Tot astfel cum s-a intamplat si cu pictura. Intr-o vreme nu puteau intelege arta bizantina si loveau picturile de pe pereti cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche si s-o refaca, pictand alte icoane, ale Renasterii. Acum, dupa atatia ani, recunosc valoarea artei bizantine. Multi care nici macar nu au evlavie, chiar si atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel si toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, incet-incet le vor cauta.
Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au invatat muzica bizantina. Mai demult greu gaseai unul care sa stie muzica bizantina. Acum chiar si copiii mici stiu, si tocmai aceasta ii pune pe ganduri pe ceilalti. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusete deosebita, mladieri dulci. Unele subtiri ca ale privighetoarei, altele ca valul usor, iar altele dau maretie deosebita cantarii. Toate redau si accentueaza intelesuri dumnezeiesti. Cu toate acestea rar auzi aceste mladieri frumoase. Cei mai multi care canta, le rostesc incomplet, ciuntite, sablonate. Lasa goluri, gauri. Si ceea ce este mai grav este ca le canta fara accent. Ma mir, oare aceste carti ale lor nu au accente? Sunt fara accente, ca gramatica de astazi? Le canta cu desavarsire superficial, fara intonatie, ca si cum ar fi trecut cu valatucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), si nu iese nimica. Unii canta, dar fara nici o simtire a inimii, de parca ar suiera. Altii le intoneaza pe toate cu putere, sacadat si intepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevarat, canta ori cu desavarsire fara vlaga, ori prea puternic! Nu te inalta launtric, nu te schimba, desi atat de dulce este muzica curat bizantina! Ea linisteste sufletul, il inmoaie. Psalmodierea adevarata este o revarsare a starii duhovnicesti launtrice. Este desfatare dumnezeiasca! Adica inima se bucura de Hristos si omul vorbeste lui Dumnezeu cu o inima imbatata de veselie. Cand cel care canta traieste cantarea, participa cineva la ceea ce canta, atunci se schimba in sensul cel bun, si el insusi si cei care-l asculta. Cu multi ani in urma un oarecare cantaret batran a mers la Sfantul Munte si s-a facut de ras. Parintii cantau traditional. L-au luat si pe acesta sa cante impreuna cu ei, dar el nu facea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le stia. Aghioriotii le aveau din traditie. Dupa aceea a intrat la ganduri si acesta si altii cativa. A intrat nelinistea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cantareti batrani care cantau dupa traditie si au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.
Si turcii au luat muzica de la Bizant atunci cand au venit in Asia Mica. De aceea cantarile turcesti misca sufletul intr-un anumit fel, si poporul spune: “Sa canti turceste, sa vorbesti frantuzeste si sa scrii greceste“. Si aceasta nu inseamna ca toti turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, canta cu sete, din toata inima. Unii dintre ai nostri nu stiu ca amanedele (cantari laice turcesti) sunt bizantine si spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adancurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine.
– Parinte, cum le plac catolicilor cantarile acompaniate de orga?
– Ma intrebi cum de le plac? “Secularizare“, iti spun aceia. Iti aduci aminte de acele calugarite catolice din Franta, care cantau la Inviere “Hristos a inviat” si dansau un dans modern cu o icoana? Faceau … Pastile! Icoana o tinea stareta lor. Schimbare, schimbare si vezi unde au ajuns. Am auzit odata un monah tanar cantand o doxologie putin ciudata. “Bine, mi-am spus in sinea mea, dar ce este aceasta pe care o canta?“. Iar dupa aceea l-am intrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, imi spune, dar am indreptat-o”. “Ai indreptat-o?“, il intreb. “Bine, dar nu am si eu dreptul sa indrept?“, imi spune. “Sa faci o doxologie a ta, daca vrei, dar sa nu strici una deja facuta“. S-a dus, a facut niste schimbari la ea si dupa aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuinta de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa faca ceva al sau si sa-si puna si numele, are dreptul. Dar sa ia si sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu stie pictura si merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa faca o icoana a sa, nu sa distruga o alta icoana (…)”.
Sursa: Război întru cuvânt
