Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol.

Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Sursa: Pr Savatie Baştovoi

În vremea romanilor, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea de azi), era organizat ca o provincie, numită Scythia Minor (Sciţia Mică). În apropiere de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea) se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine, care se numea altădată Halmyris. Aici au pătimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului Diocleţian, preotul Epictet şi tânărul Astion. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea împăratului Diocleţian trăia, undeva “în părţile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Între altele, sunt descrise vindecarea fiicei unui dregător, care era paralitică, a unui om stăpânit de duhuri necurate şi a unei femei oarbe, care şi-a recăpătat vederea.

Actul martiric istoriseşte, apoi, întâlnirea dintre Epictet şi tânărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiică a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu, adevăratul Tată al tuturor pământenilor şi la Biserica întemeiată de Fiul Său care este adevărata noastră Mamă. A doua zi, în revărsatul zorilor, tânărul Astion a venit din nou la preotul Epictet, rugându-l ca, din clipa aceea, să-l socotească un “catehumen”, adică un om care se pregăteşte pentru primirea Botezului, urmând ca, după puţine zile, să-l şi aducă, prin această Sfântă Taină, la credinţa cea adevărată. L-a mai rugat, de asemenea, ca după primirea botezului, să plece degrabă amândoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndrepta Duhul Sfânt, pentru ca tatăl lui să nu-i păteze, prin lacrimile sale, conştiinţa lui de nou ucenic al lui Hristos. Epictet a îndeplinit dorinţa tânărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungând “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romana Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Se înţelege că părinţii lui Astion, copleşiţi de durere, au început să-l caute peste tot, dar nu au izbutit să afle nimic despre soarta lui.

 După ce s-au stabilit în Halmyris, “puterea cerească a început să săvârşească, prin sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. De pildă, a vindecat pe fiul unei femei care era surdo-mut, minune care a impresionat atât de mult pe halmyrieni, încât au venit la Hristos cam o mie dintre ei. Dar însuşi tânărul Astion a primit din partea lui Dumnezeu darul facerii de minuni. Între altele, a vindecat – prin rugăciune – un om chinuit de un duh necurat, precum şi pe un om căzut de la o mare înălţime.

 Actul martiric povesteşte, în continuare, cele ce s-au petrecut la vreo 17 ani după aşezarea lor în Halmyris. Venind în cetate comandantul militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus, unul dintre locuitorii păgâni ai cetăţii l-a înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca, după apusul soarelui, “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i pună în fiare (lanţuri) şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cântând psalmi şi rostind rugăciuni. Au hotărât amândoi ca la interogatoriul ce li se va lua să nu răspundă decât prin cuvintele: “Suntem creştini, acesta ne este numele; nu suntem altceva decât slujitori ai adevăratului Dumnezeu”. În dimineaţa zilei următoare, Latronianus a poruncit să se pregătească un loc de judecată în mijlocul cetăţii, iar “crainicii să cheme cu mare strigăt mulţimea poporului la o privelişte atât de blestemată şi de înspăimântătoare”. Şi, venind Latronianus la scaunul de judecată, abia putea să-i privească, pentru că feţele lor străluceau ca soarele, fiind luminate de harul Domnului. Întrebându-i de numele şi ţara lor, ei au răspuns aşa cum s-au înţeles, dar au făcut, în mai multe rânduri, şi o nouă mărturisire de credinţă: “Suntem creştini, o tirane; facă-se voia Dumnezeului nostru cu noi”. Au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi, sfâşiaţi cu cârlige de fier şi arşi cu făclii aprinse. Şi cu toate acestea, ei “răbdau cu suflet mare aceste schingiuiri”, după cum spune Actul martiric. Unul dintre judecători, cu numele Vigilantius (Vigilantiu), a fost aşa de impresionat în faţa atâtor suferinţe şi a mărturisirii credinţei lor, încât, în a patra zi după arestarea lor, a intrat la ei în închisoare şi a mărturisit că doreşte şi el să se numere printre creştini.

Cei doi întemniţaţi au fost aduşi iarăşi în faţa lui Latronianus şi întrebaţi dacă s-au hotărât să aducă jertfe zeilor. Ei au declarat din nou că sunt şi rămân creştini. Au urmat chinuri şi mai îngrozitoare, fiind aruncaţi într-un cazan în care s-au turnat smoală şi grăsime în clocot. Văzând că toate sunt zadarnice, Latronianus a poruncit să fie ţinuţi 30 de zile în închisoare, fără mâncare şi fără apă. Cu toate acestea, nu li s-a întâmplat nimic rău, ci dimpotrivă, ei cântau mereu psalmi şi se rugau Domnului.

După trecerea celor 30 de zile, preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au fost duşi iarăşi în faţa lui Latronianus, – care îi numea “diavoli” – cerându-le să aducă jertfă zeilor, cu ameninţarea că, în caz de împotrivire, vor fi decapitaţi. Au declarat şi acum, cu acelasi curaj, că sunt creştini şi că au scos din oameni – cu ajutorul lui Hristos – tocmai pe demonii pe care îi cinsteau ei, păgânii. Auzind aceste “cuvinte de ocară”, Latronianus a poruncit să li se zdrobească feţele cu pietre, apoi să fie bătuţi cu vergi de frasin până când îşi vor da duhul. Şi pe când răbdau şi aceste noi chinuri, drepţii Epictet şi Astion nu ziceau decât cuvintele: “Doamne, Dumnezeul nostru, facă-se voia Ta cu noi”. Atunci Latronianus, văzând statornicia lor în credinţă, a poruncit să fie scoşi din cetate şi să li se taie capetele cu sabia. Iar ei, pe când erau duşi, cântau: “Laudaţi numele Domnului, laudaţi slugi pe Domnul” (Psalmul 134, 1), “fiindcă s-a făcut voia Domnului nostru cu noi în toate”. Ajunşi la locul osândei, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar mulţimea care era de faţă a răspuns “Amin”. La rugămintea lor, călăii au tăiat mai întâi capul lui Astion, apoi Epictet s-a aşezat peste trupul lui şi, îndată, i s-a tăiat şi lui capul. Era într-o zi de 8 iulie. Epictet avea pe atunci aproape 60 de ani, iar Astion către 35.

Pe când cei de faţă aduceau slavă şi cinstire lui Dumnezeu, “deodată trupurile sfinţilor martiri s-au făcut la vedere albe ca zăpada şi, datorită prea marii străluciri, păreau ca razele soarelui; toţi cei care se ştiau că sunt stăpâniţi de vreo neputinţă, îndată ce din credinţă se atingeau de trupurile lor, sau din dragoste faţă de Dumnezeu le sărutau, imediat se îndepărta de la ei toată neliniştea şi durerea”. Iar la apusul soarelui, Vigilantius cu toată casa sa şi alţi creştini au venit în ascuns şi au luat trupurile celor doi martiri şi, stropindu-le cu mirodenii scumpe şi cu smirnă, le-au îngropat într-un loc de cinste, cu cântări de psalmi şi cu toată evlavia. La mormântul lor s-au petrecut, apoi, “multe semne şi minuni, spre lauda numelui lui Hristos”. Ucigaşul Latronianus a înnebunit chiar a doua zi, încât cei din jurul lui au fost nevoiţi să-l lege de mâini şi de picioare şi să-l închidă, iar după două zile a murit în chinuri cumplite.

 Actul martiric mai istoriseşte că, pe când erau chinuiţi cei doi mărturisitori, a apărut în Halmyris un străin care l-a recunoscut pe Astion în faţa scaunului de judecată. A urcat de îndată în corabie şi s-a dus până în oraşul în care trăiau părinţii săi, Alexandru şi Marcelina. Le-a povestit toate cele ce a văzut, ca şi de credinţa cea nouă pe care o mărturisea cu atâta tărie fiul lor. Îndată, mama sa a zis că vrea să devină şi ea creştină şi, dacă va fi nevoie, va primi şi martiriul. Însoţit de trei tineri slujitori, s-au urcat pe o corabie, îndreptându-se spre “ţara sciţilor”, în cetatea Halmyris. Dar ei au sosit prea târziu, abia a treia zi după înmormântarea sfinţilor mucenici. Astion i se arătase noaptea în vis lui Vigilantius, rugându-l să iasă întru întâmpinarea părinţilor săi. Ducându-se la ţărmul mării, i-a şi întâlnit acolo şi i-a dus la casa lui să se odihnească. Apoi,Vigilantius, vreme de o săptămână, le-a vorbit despre învăţătura cea nouă a lui Iisus Hristos, Cel Căruia fiul lor şi bătrânul preot Epictet i-au închinat şi jertfit propria lor viaţă. Şi, după ce le-a binevestit lor pe Domnul, un preot cu numele Bonosus, care stătea ascuns, “ferindu-se de cruzimea persecuţiilor”, s-a rugat mult pentru ei şi i-a făcut “catehumeni”. Iar la 40 de zile de la venirea lor în Halmyris, au fost botezaţi de un episcop cu numele Evangelicus, probabil din oraşul Tomis. Acesta a rămas cu ei opt zile, apoi “s-a dus în altă cetate, care era în apropiere”. Curând, noii creştini, Alexandru şi Marcelina, s-au reîntors în ţara lor, luând cu ei pe dreptcredinciosul Vigilantius şi pe cinstitul preot Bonosus. Ajungând acasă, şi-au împărţit toată averea săracilor, aşa cum se cădea aleşilor lui Dumnezeu.

Pentru noi, românii, Actul martiric al lui Epictet şi Astion are o mare însemnătate, fiindcă este cea mai veche lucrare scrisă pe teritoriul ţării noastre. Unii cărturari socotesc ca însuşi Vigilantius ar fi întocmit o primă istorisire a pătimirii celor doi martiri, pe scurt, iar mai târziu au fost adăugate alte paragrafe. S-a scris în limba latină, vorbită şi de strămoşii noştri daco-romani.

 Să ne rugăm, dar, acestor doi mucenici care au suferit pe pământul ţării noastre, zicând: “Călcând la pământ dulceţile cele râvnitoare ale celor de jos, v-aţi ridicat prin dar către dumnezeiasca înălţime a muceniciei, pătimitorilor Epictet şi Astion, luminători ai lumii. Pentru aceea, ne rugăm să ne apăraţi pe noi de întunericul păcatelor şi de boale, rugându-vă Dumnezeului tuturor pentru noi”. (O sedealnă la mucenici).

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca…

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii deze­chilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale“. In opinia Suveranului Pontif, aceasta entitate, care ar constitui “un grad superior de organizatie la scara internationala, pentru gestionarea globalizarii”, ar trebui “sa procedeze la o dezirabila dezarmare integrala, la asigurarea securitatii alimentare, la protejarea mediului si la reglarea fluxurilor migratorii”. Totodata, enciclica papala, devenita o traditie in Biserica Catolica de peste un secol, solicita construirea unei ordini sociale care sa se conformeze ordinii morale, “interconectarii dintre sferele morale si sociale, legaturii dintre sferele civile, economice si politice, asa cum se prevede in Carta Natiunilor Unite”. Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”, se mai spune in text (Cf. Ziua).

Intr-adevar, aceste conceptii sunt identice cu principiile dreptatii sociale de tip social-democrat, cele care au stat la baza marilor “reforme” din sec. XX care au dus la cresterea controlului statal in dauna libertatii persoanelor si comunitatilor. Exemplul cel mai cunoscut si mai revendicat in zilele noastre este New Deal, vestitul program de contracarare a crizei economice din anii ‘30 ai secolului trecut. In zilele noastre, exponentii acestui masiv program similar unuia de mituire electorala a oamenilor amenintati de criza sunt liderii socialisti Barack Obama, Gordon Brown, Lula da Silva, J. M. Barroso, N. Sarkozy precum si ceilalti lideri inregimentati obiectivelor expuse in cadrul ultimului G20 (Cf. Presa Ortodoxa: În galop către falimentul mondial. Explicaţiile reale ale crizei economice).

Dupa cum observa si romano-catolicul Raymond J. de Souza, Papa Benedict pledeaza pentru o masiva redistribuire a averilor, sisteme de asigurari sociale protective, intarirea uniunilor sindicale si, in general, pentru o revigorare a sistemului welfare state din occident (Cf. National Post). Or, acest model social este unul de pura inspiratie socialista, si, mai mult ecat atat, dovedit a fi falimentar si cu efecte sociale perverse de neocolit. Mai mult, pastrand populismul cu caracter religios observat si cu alte ocazii, Papa Benedict afirma ca aceste masuri trebuie luate pentru ca oamenii (de fapt, barbatii si femeile, ca sa fie corect politic) sa nu mai fie tratati ca parti oarecare ale masinariilor economice, ci ca fiinte de demnitate umana deplina si egala. Nobile deziderate! Dar, oare, nu voiau si Marx, Engels si chiar Lenin sa elibereze omul din exploatarea sa de catre om, de alienare, de angoasa de a nu se gasi in ordinea sociala dreapta? Evident, toate masurile preconizate mai sus au nevoie de o interventie statala masiva, si neaparat, organizata la nivel planetar.

Daca pana in acest moment am observat o serie de declaratii si actiuni ale liderilor politici ai marilor puteri care reclamau cat mai fatis instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, Vaticanul a dat, prin recenta declaratie a Papei Benedict, primul semnal puternic al alinierii depline a institutiilor clericale la construirea acestei ultime utopii. E drept ca semnale ale inhamarii marilor religii la scopurile globaliste (“realizarea unitatii spirituale a tuturor oamenilor“) ale elitelor masonice au curs cu abundenta in ultima vreme (vezi, de pilda: Lucrările Congresului Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale; Religiile, noua ordine si noua criza; Obama – discurs “religios” la Cairo; ”Religiile” – angrenate intens in procesul de legitimare a “guvernarii globale”; Patriarhul ecumenic la Parlamentul european, nota Razboi intru Cuvant), insa declaratia sefului Vaticanului surprinde prin cel putin trei caracteristici generale:

1. Solemnitatea si caracterul oficial si de autoritate al declaratiei. Afirmatiile Papei Benedict au fost facute in cadrul unei enciclice sociale, un document teologic de 150 pagini, finalizat, ni se spune, dupa doi ani si jumatatate de munca. Aceasta este, asadar, parerea oficiala a Bisericii Catolice asupra problemelor cu care se confrunta societatea actuala, stiind prea bine ca papa, in ecleziologia catolica, este capul “Bisericii” si ca afirmatiile sale oficiale pe chestiuni de credinta sunt pretins infailibile. (Dupa cum aflam chiar din Enciclopedia Catolica, o enciclica este in primul rand un document destinat primatilor, arhiepiscopilor si episcopilor Bisericii Universale, precum si credinciosilor, abordand o problema de actualitate pentru a o transa printr-un cuvant de autoritate. Enciclica, acest tip de scrisoare apostolica, dupa cum o caracterizeaza sursa citata, a fost din ce in ce mai folosita in ultimele trei pontificate, reprezenand modul cel mai frecvent mod de luare de atitudine a Vaticanului. In ceea ce priveste caracterul de autoritate dogmatica intrinsec enciclicelor, acestea nu contin in mod automat greutatea unei pronuntari papale ex-catedra si nici a unei autoritati infailibile. Cu toate acestea, Enciclopedia Catolica afirma ca autoritatea infailibila poate decurge din contextul documentului, precum si a tipului de limbaj folosit in enciclica).

Asadar, Papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic in a promova conceptiile masonice ale elitelor mondiale in structura Bisericii Catolice. Neriscand o pronuntare ex-cathedra, a ales forma unei enciclice, o forma de prestigiu si autoritate indeajuns de mare pentru a da greutate istorica acestui cuvant papal, lasand insa judecarea caracterului infailibil sa reiasa din tipul de adresare folosit. Asadar, prin Papa Benedict, Biserica Catolica si-a afirmat viziunea categorica a necesitatii instaurarii unei autoritati mondiale politice efective.

2. Caracterul imperativ si concret al instaurarii autoritatii politice mondiale. Liderii politici au fost destul de vagi in declaratiile legate de instaurarea unui guvern mondial, referindu-se la el ca la o necesitate istorica, fara sa insiste insa, mai indeaproape, asupra formei si caracterului pe care ar putea sa il ia. De fapt, guvernul mondial pare a fi, ca altadata comunismul, o stafie care bantuie lumea. Ii lipseste deocamdata caracterul de concretete, de iminenta legica si determinista pe care i-a dat-o un Marx. Dar cine, in timpurile noastre, pare ca isi asuma rolul esential al profetului care sa anunte imperioasa necesitate a nasterii sale? Unul din primele personaje-simbol de talie mondiala (cu exceptia jurnalistilor si liderilor de opinie, a filosofilor si a altor manipulatori de cuvinte) care a dat un raspunsul clar este, iata, papa, un lider ultra-vizibil al unui cult cu peste un bilion de aderenti, aproximativ 1/6 din totalul populatiei si detinand, mai ales, un capital simbolic urias, deci si o posibilitate imensa de a influenta opinia publica mondiala.

Si, spre deosebire de declaratiile vagi ale politicienilor, Papa Benedict nu ezita sa sublinieze si sa puna accentul pe aspectele concrete ale unei astfel de autoritati:

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii dezechilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale”… Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”… Autoritatea va detine de asemenea “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile de catre diferitele parti“, la fel ca “masurile coordonate adoptate de catre diverse forumuri internationale”.

Practic, in enciclica intitulata “Caritas in veritate”, Papa Benedict se refera la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reala de coercitie. Caci ce poate insemna “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile” decat ca aceasta autoritate politica mondiala va detine puterea coercitiva de a-si pune in aplicare scopurile?

3. Autoritatea mondiala nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politica noua. Avand in vedere faptul ca acestei autoritati i se cere, de catre Papa Benedict, sa aiba putere reala, de coercitie, ca mecanism de aplicare a deciziilor sale, reiese ca ea va fi diferita de Organizatia Natiunilor Unite si de Uniunea Europeana, o entitate politica dotata cu toate caracteristice suveranitatii statale. ONU este o organizatie care intruneste toate statele lumii, dar care nu are deloc instrumentele necesare implementarii deciziilor sale. Rezolutiile sale nu au caracter de drept international, de facto, fiind incalcate cu usurinta de membrii sai.

Spre deosebire de ONU, UE, construita in alta filosofie si cu alte metode, a reusit sa aglutineze statele europene si sa le inghita intr-o mreaja a reglementarilor si institutiilor supra-statale care le-a golit de suveranitate nationala efectiva. Reglementarile europene, care au in multe cazuri un caracter totalitar (in sensul unei reglementari exhaustive asupra tuturor aspectelor vietii politice, sociale, culturale, economice) se aplica obligatoriu in statele membre. Ceea ce lipseste insa deocamdata Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondiala (fatalmente, oricat s-ar largi, Europa este doar Europa) si latura puternic coercitiva, adica existenta acelei politii si acelei armate care sa completeze caracterul de supra-stat si sa confere aurei totalitare si latura politieneasca. In orice caz, latura politieneasca este in plina constructie si in U.E.

In enciclica papala de fata, observam ca se vorbeste special de o entitate politica ce va fi caracterizata prin 1) cuprinderea mondiala si 2) prin existenta unei forte coercitive care sa garanteze ca nu va fi niciun loc autonom si indepenent de autoritatea mondiala pe acest sarman glob pamantesc.

Contextul in care a fost data publicitatii aceasta enciclica este si el foarte important.

Am analizat recent semnificatia ultimului G20, institutie de intrunire si de luat decizii globale (care a depasit in importanta mai vechiul G8, forma restransa de intrunire a unor mari puteri si al carui deces oficial este pe cale de a fi anuntat), memorabil pentru predica antihristica tinuta de primul mininstru Gordon Brown nicaieri altundeva decat in Catedrala Saint Paul. Atunci s-au evidentiat obiectivele trasate de elita mondiala: schitarea unei structuri de control financiar globale, a unei monezi mondiale si a unei banci mondiale. Discursul lui G. Brown a venit sa completeze aceasta schita a noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine de tip nou, neintalnit in ideologiile progresist-utopice de pana acum (caracterizate de materialism stiintific) – o interpretare hiliasta si sincretista a preceptelor evanghelice. Un socialism religios, adica.

Ei bine, enciclica Papei vine sa aprobe aceasta viziune si chiar sa puncteze mai departe de ambitiile devoalate pana acum de liderii mondiali. Acest lucru va da un imbold ideologic puternic urmatoarei intruniri G20, care va avea loc in aceasta toamna. Pe de alta parte, asistam la reconfigurari ale relatiilor de tip diplomatic intre statele lumii dar si intre marile confesiuni crestine.

In ceea ce priveste politica internationala, asistam de la trecerea de la un model confrontational, competitional, la unul al “armoniei si bunei intelegeri intre state si popoare”. Astfel, de la etapa razboiului rece de pe vremea comunismului, trecand prin etapa devalmasiei globale si a “jandarmului mondial SUA” (dar si a modelului tip UE, foarte apropiat de doctrina Obama), am ajuns la o etapa care este doar schitata, deocamdata: aceea a consensului global intre toate puterile lumii obtinut prin evolutia spectaculoasa si charismatica a unui lider “providential” (gen Obama).

Astfel, chiar in aceste zile a avut loc vizita presedintelui american Barack Obama in Rusia. Intrebat fiind de un jurnalist cu privire la doctrina Obama asupra politicii extrene americane, liderul american a creionat noua imagine pe care SUA vrea sa si-o imprime lumii, strans legata de stilul acestui personaj-cheie in dezvoltarea noii ordini mondiale: astfel, SUA ar deveni nu o forta hegemonica (cum a fost jocul propagandistic din timpul mandatului Bush), ci un catalizator, prin negociere, al noilor puteri mondiale (Rusia, China, India etc.) pentru a indeplini, impreuna, aceleasi obiective politice: combaterea incalzirii globale, combaterea terorismului (obiectiv asumat si de UE), combaterea crizei economice (fiind aratata cu degetul libertatea economica) precum si alte “combateri” care necesita, nu-i asa, abdicarea de la libertatile civile, de la suveranitatea nationala si de la relatiile economice libere de control.

Mai mult, Obama a vorbit despre resetarea relatiilor dintre SUA si Rusia, ceea ce ar marca un eveniment istoric. Practic, daca pana acum, de bine de rau, elitele mondiale dadeau impresia unei bipolaritati (razboiul rece), sau multipolaritati (situatia incerta dupa anii ‘90, cu SUA, de o parte, Rusia de cealalta, China, Japonia, India, Brazilia, undeva intr-o zona gri si UE ca entitate mondiala “model”, aflata totusi in siajul SUA), de acum toate se inscriu, asumat si oficial, pe acelasi drum “istoric”: al intemeierii noii ordini mondiale, sau al autoritatii mondiale “reale”. Undeva, in margine, exista “baietii rai” ai acestei povesti propagandistice de amploare: Iranul, Coreea de Nord si “teroristii” din muntii Pakistanului.

Paralel cu aceste reconfigurari de politica externa, are loc o reconfigurare a relatiilor dintre Biserica Ortodoxa si “Biserica” romano-catolica. De fapt, o reconfigurare are loc chiar in cadrul Bisericii Ortodoxe. Odata cu noul patriarh Kirill al Rusiei, exista semnale tot mai puternice de apropiere si re-negociere intre Patriarhia Moscovei si cea a Constantinopolului. Finalitatea acestor apropieri rezida in organizarea Marelui Sinod Pan-Ortodox ale carui auspicii se anunta deja a fi catastrofale pentru ortodoxie prin obiectivele reformatoare si moderniste asumate. In mod cert, intai-statatorii ortodocsi, cum au si aratat, de altfel, in precedenta intrunire pan-ortodoxa, vor gira, la randul lor, crearea autoritatii mondiale politice, reale si cu putere efectiva de aplicare a deciziilor…

Vechile neintelegeri, asadar, intre patriarhatele ortodoxe, se vor a fi rapid rezolvate, de aceea una din temele pe care s-a discutat inainte de Marele Sinod a fost legat chiar de starea canonica a diasporei ortodoxe, teren pe care au izbucnit mai multe conflicte intre Constantinopol si Moscova. Se cauta, asadar, rezolvarea problemelor ce tin de interesele si puterea fiecarui scaun patriarhal.

Pe de alta parte, relatiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe si Vatican se incalzesc pe zi ce trece. Fara sa mai punem la socoteala Constantinopolul, al carui patriarh este un obisnuit al messelor catolice, exista semnale puternice de prietenie care au fost emise catre Vatican de catre patriarhiile sau capitalele din Rusia, Romania, Ucraina si Bielorusia. Atat de institutiile politice cat si de institutiile ecleziastice. Practic,vizite dipomatice au fost inregistrate, in ultimii doi ani, de catre aproape toti sefii de stat respectivi, fiecare vizita soldandu-se si cu o invitatie adresata Papei de a vizita tarile in cauza. Invitatiile au fost reiterate uneori de institutiile clericale autohtone. Recent, si Moscova a inceput sa se apropie de Vatican la nivel de stat. La noi in tara, relatiile cu Vaticanul au fost punctate in mod deosebit, datorita faptului ca s-au celebrat 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al Doilea. Ambasadorul roman de la Vatican a aratat ca este posibila inclusiv o vizita a Papei Benedict in Romania, undeva in a doua parte a anului 2009.

Biserica Ortodoxa Rusa s-a apropiat si ea puternic de Vatican, motivand (motivatie ce se regaseste si in justificarile ecumenismelor facute de patriarhul nostru) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secularismului si imoralitatii. Dar acest lucru inseamna ca Biserica Ortodoxa nu este Biserica deplina, de vreme ce are nevoie de instrumente precum ecumenismul si de relatii cu ereticii pentru a da marturia evanghelica lumii. Este o mare amagire si inselare, care, din pacate, are succes la multi oameni de buna credinta dar naivi, a spune ca, pentru a combate unele flageluri, e nevoie sa alegem un rau mai mic, anume acela al unirii cu ereticii. De fapt, asistam la aceeasi logica a sistemului care lucreaza la doua maini: pe de o parte avem amenintarea, raul (terorismul, secularismul), pe de alta avem iesirea, solutia (suspendarea libertatilor civile, totalitarismul, si ecumenismul, sau unitatea intru minciuna dintre religii).

Iata asadar cateva din implicatiile enciclicei sociale a Papei Benedict, precum si contextul politic international si confesional in care a aparut aceasta. Clamarea papala a unei autoritati mondiale “reale si efective” are loc intr-un context de schimbare a paradigmei politicii internationale de la una de tip competitional la una de tip consensual, resuscitata de un lider charismatic, si intr-un context de reconfigurare a relatiilor interne ale Bisericii Ortodoxe suprapuse peste o apropiere tot mai accelerata de Vatican.

Elitele mondiale, politice si clericale, vorbesc necontenit si obsesiv de pace, intelegere si justitie sociala. Lumea a intrat intr-o febrila pregatire, politica si “spirituala”. O pregatire a celui asteptat, a celui care va reprezenta solutia intruparii acestor idealuri utopice care, nu-i asa, promit instaurarea Raiului pe pamant. Pregatire pentru cine? Autoritate mondiala pregatita pentru cine?

Ioan Bucur

Sursa: Război întru cuvânt

Octavian Dărmănescu

Stimaţi telespectatori, nu vă mai abţineţi! Abstinenţa este dăunătoare libidoului şi bunei dispoziţii. Fermoarul s-a inventat chiar pentru dumneavoastră, s-a dus de mult dictatura nasturilor. Bucuraţi-vă de beneficiile tehnicii, nu mai ascultaţi la zvonurile moraliştilor de apă dulce! Nu s-a dovedit cum că morala are vicii de funcţionare? Vă mulţumim, aşadar, pentru solicitudinea cu care ne urmăriţi. Întotdeauna aţi avut încredere în programele noastre de divertisment. Ne-a sosit la redacţie o informaţie incertă: supraomul lui Nietzsche va avea cearcăne şi burtă. Rândul 12, vă rog, nu mai plângeţi, concursul de parapantă pentru supraponderali nu se va amâna. Drum hazliu, atenţie, cad premii. Cronometraţi-vă satisfacţia, în această emisiune toţi vor pleca acasă cu ceva!

Invitatul din această seară este un binecunoscut prieten al nostru, domnul Haplea. Aplauze pentru domnul Haplea! (…) Domnule Haplea, cităm din jurnalul dumneavoastră: „Între 1985-1989 am mâncat numai pe partea dreaptă”. Vă mai amintiţi acele vremuri? Da, bună seara şi bine v-am mâncat. Erau timpuri grele, după cum ştiţi. Am luat această decizie în semn de protest faţă de cozile interminabile la care nu puteam sta pe motiv de ameţeală. Oricum, tirurile cu roşii verzi nu picau decât spre seară, aşa că trebuia să ştii când să vii şi unde să te-aşezi. Coada ne-a călit şi ne-a crescut la sânul ei cald, în rândurile ei strânse am devenit imuni la frig şi la ploaie. De acolo am învăţat un lucru important în viaţă: nu lăsa pe nimeni să-ţi ţină rândul. Acela ori nu te va mai cunoaşte, ori se va plictisi şi va pleca în scurt timp. Domnule Haplea, care sunt cele mai frumoase amintiri din epoca de tristă amintire? Da, vă mulţumesc pentru întrebare, sunt puţine, şi doar una îmi mai stăruie în minte. Şi anume, împodobirea, alături de cei dragi, a porcului de Crăciun. Era un moment unic, aveam porcul in integrum, nu ne mai umileam, ca în cursul anului, la alimentara, pentru nişte amărâţi de adidaşi.

Dar să uităm acele vârste frugale. Ne spuneaţi înainte de emisiune că citiţi multă poezie. Da, poezia este pentru mine un divertisment plăcut, ştiţi, ajută bine la digestie. Pot spune că am şi preferinţe. Nu de mult am dat de un poem despre iubirea dintre două hamsii, regăsită, după o eternă căutare, în tingirea cu mălai. Ştiţi, m-a impresionat la modul plăcut. Domnule Haplea, bănuiesc că, adorator pasionat al poeziei, vă place să visaţi. Aţi ghicit, îmi place mult să visez, artificial sau nu. Când eram mai tânăr fumasem toate cămăşile de cânepă din lada de zestre a bunicii. Acum visez mai scump, dar mai bine. Bunăoară aseară, după cină, la un trabuc ilegal, când se făcea că pluteam pe un samovar înclinat într-o mare de ceai negru. Dragi prieteni, nu vă puteţi închipui în ce tărâm de vis am naufragiat. Se făcea că mă plimbam aiurit, salivând din toate papilele, printre munţi de îngheţată pe care păşteau mii de vaci Milka. Din pământ creşteau enorme calupuri de salam Gourmet, râurile clocoteau de ţuică fiartă, clăi întregi de vată pe băţ îmi ţineau calea. Contemplam cu nesaţ primăvara arteziană din miile de tigăi cu floricele, când, la un moment dat, un bulevard rulant din hârtie igienică mi s-a deschis în faţa ochilor. Nu mă putem opune atracţiei cu care eram împins în marele sul care se împacheta cu o viteză ameţitoare. M-am trezit ud leoarcă, mulţumit pe cinste de adrenalina pe care o secretasem din belşug.

Aplauze pentru domnul Haplea, bravul nostru erou! (…) Domnule Haplea, ce părere aveţi despre societatea în care trăim. Stimată doamnă, e praf pentru că e plictis prea mare! Cine ne opreşte de la o porţie dublă de mititei legată de trei halbe de bere rece? Viaţa merită trăită, dacă îmi permiteţi, mâncată. Coana Lucsiţa a lui nenea Iancu, gurmanda din La moşi, a făcut şpagatul şi şi-a fracturat biletul de tramcar. Noi ce să ne fracturăm? Suntem asiguraţi cu acte în regulă, maţele noastre creţe nu pot crăpa aşa de repede. Mâncaţi tot şi colectaţi replici! Ascultaţi-mă pe mine, cu timpuri ca astea nu vă mai întâlniţi. Ce pax romana, ce La belle epoque ? Trăim timpul mâncării ieftine şi multe, nu mai staţi pe gânduri! E rece sosul? Nu-i nimic, se încălzeşte-n burtă! E verde para? Nu-i nimic, se coce-n gură. Nu mai staţi pe gânduri, că uite, ne trezim cu Apocalipsa.

Domnule Haplea, ce sfaturi le daţi telespectatorilor noştri? Dragi prieteni, nu vă mai abţineţi! Omul este proprietarul dreptului de a mânca. Este unul dintre drepturile noastre fiziologice, cel mai scump, deci cel mai hăituit la vremuri de restrişte! Mâncaţi cu încredere orice vă place, viaţa e scurtă! Vi se apleacă? Nu-i nimic. La aplecat, lămâie, la leşin, descântec. Stimaţi gurmanzi, evitaţi foietajele şi consumaţi cu încredere halvaua. După ce aţi trecut prin aceste mici indispoziţii vă puteţi relua liniştiţi prânzurile voastre preferate. Mâncaţi orice, totul se poate găsi, cumpăra, mânca. Personal, sunt înnebunuit după e-uri. Fără e-uri ciocolata n-ar mai fi ciocolată, sucul n-ar mai fi original. La vederea carminului de salam, după mine cea mai interesantă culoare, toţi pictorii ar trebui să-şi încline şevaletele. Poftă bună şi sărbători carbogazoase!

Sursa: Laurenţiu Dumitru