O VIATÃ DE MARTIR

Parintele Ilie s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crapaturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea Cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.

A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori, asemenea parintelui Dumitru Staniloaie, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor mort la inchisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosingherilor Nicodim Mandita, Arsenie Boca, Benedict Ghius, tanarului Constantin Oprisan mort la inchisoarea Pitesti,

Valeriu Gafencu si a multor altora. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964,este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de vietile sfintilor.

Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.

Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.

Dupa cum a spus, parintele Ilie trece la cele vesnice exact la 22 Iulie, acelasi an (1983).Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, ceea ce s-a implinit.

Moastele pr. Ilie Lacatusu

Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.

Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea.

DOVADA DE DINCOLO DE MORMANT

Moastele parintelui Ilie Lacatusu au fost descoperite in data de 29 Septembrie 1998.

Trupul neputred al sfantului, in greutate de 7-8 kg, a fost gasit la 15 ani dupa moartea sa, in conditiile corespunzatoare sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul, pe care privind-ul nu provoaca spaima, ci bucurie duhovniceasca, dand impresia unui om care doarme.

O alta minune de acest fel este descoperirea, in aceleasi conditii, in anul 1980, a moastelor Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, care a vietuit in pustia Hozevei, din Tara Sfanta, si care a fost canonizat in anul 1992.

Asemenea moastelor Sfantului Ilie Lacatusu, in Romania mai sunt moastele: Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sfantului Dimitrie Basarabov din Bucuresti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Arges, Sfantului Iosif de la Partos.

Parintele Lacatusu in tinerete

INCHIS, DAR LIBER

Parintele Ilie era un om al rugaciunii. Indiferent de ce se intampla in jurul sau, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugaciunea lui era profunda si neincetata, ceea ce-l facea sa vada lucrurile mai clare, in profunzimea lor, mai aproape de Adevar.

Era un bun sfatuitor si nu se implica decat in probleme de ordin duhovnicesc. Statea mereu retras si medita, iar de cate ori aparea cate o problema in cadrul inchisorii, mereu gasea solutia duhovniceasca spre salvarea colegilor de suferinta.

Multi dintre detinuti nu rezistau presiunilor psihice si fizice la care erau supusi, de aceea unii incercau sa evadeze, altii intentionau sa se sinucida, iar altii sa se lepede de Hristos, pentru a scapa de chinuri. Foamea si suferinta atinsesera culmi maxime.

In aceste imprejurari, parintele Lacatusu pe multi ii imbarbata, altora le era alinare, facand ca sfaturile sale sa fie un bun leac pentru cei inchisi impreuna cu el.

Cu toate presiunile ce se faceau asupra lor, rugaciunea si rabdarea, iubirea, nadejdea sau mai ales credinta, il ajutau pe parintele Ilie sa-si mentina pacea interioara, ramanand astfel neclintit in fata urii si a rautatii, a violentei si a tuturor lucrarilor cu adevarat demonice ce se exercitau asupra

celor intemnitati. Mereu gasea solutii pacificatoare, iar impotriva ighemonii inchisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vina era ca nu putea fi reeducat.

CULTUL SFANTULUI MÃRTURISITOR

Cazul parintelui Lacatusu a starnit o vie si fireasca senzatie in mass-media, dar mai ales in randul credinciosilor.

Mai multe asociatii non-guvernamentale au cerut Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce inseamna trecerea parintelui Ilie in randul sfintilor Bisericii Ortodoxe Romane, in calendar si la sfintele Slujbe.

Vestea aflarii moastelor parintelui Ilie Lacatusu s-a raspandit in toate colturile tarii. Credinciosi, calugari si preoti il cinstesc pe parintele Ilie ca pe un sfant si se roaga pentru grabnica canonizare.

Astfel, prima icoana a Sfantului Ilie Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda. Staretul manastirii, protos. Iustin Parvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de inchisoare (17 ani) si, cunoscandu-l pe parintele Ilie, a ramas profund impresionat de viata sa duhovniceasca.

In prezent moastele parintelui Ilie se afla in cripta de la cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giulesti (Bucuresti), unde a fost inmormantat, intr-un sicriu nou, din sticla, pentru a putea fi vazut de oricine.

Multi credinciosi, preoti, calugari si chiar unii arhierei au fost si merg in continuare sa se inchine si sa-i ceara ajutorul sfantului marturisitor.

Este foarte important de inteles ce inseamna parintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de traire crestina a acestor vremuri, in care ni se arata ca inca se mai poate dobandi Harul Duhului Sfant.

Sursa: Hotnews

_____________________________________________________________________________

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

- Nu mai erau rigide?

- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

- Nu se vedeau semne de putrefacţie…

- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.

- În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?

- Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Moastele pr. Ilie se afla in cripta cimitirului din cartierul Giulesti

Ca urmare a anchetei de amploare desfasurate de procurorii DIICOT in cazul clinicii de fertilizare in vitro Sabyc din Capitala, Colegiul Medicilor a anuntat ca a solicitat inchiderea unitatii medicale inca din 2008. Presedintele Colegiului, prof. dr. Vasile Astarastoaie, a declarat pentru Realitatea TV ca “la Sabyc s-au incalcat norme elementare ale eticii medicale. Unor oameni saraci, vulnerabili, li s-au cumparat parti din trup, fara sa fie informati despre riscuri si fara sa li se spuna ca fac parte dintr-un studiu de cercetare”.

Vasile Astarastoaie a declarat ca ancheta Colegiului Medicilor in cazul clinicii Sabyc a inceput in 2006, finalizandu-se in 2008. In decizia definitiva a comisiei superioare de ancheta, Colegiul a solicitat inchiderea clinicii. “Atat la Global Art (implicata in 2005 intr-un scandal international cu trafic de embrioni – n.red.) cat si la Sabyc, am constatat ca s-au incalcat norme elementare ale eticii medicale”, a declarat Astarastoaie.

“Spre deosebire de Global Art, cei de la Sabyc si-au acoperit activitatea cu un protocol de cercetare, un studiu. Un act nul din punct de vedere al legilor romanesti, intrucat nu indeplinea prevederile Legii 17/2001, norme privind selectia voluntarilor sau o comisie independenta de etica.”

Mai mult, medicii israelieni care activau pana zilele acestea in cadrul clinicii nu au drept de libera practica pe teritoriul Romaniei. “Nu pot sa-mi explic faptul ca s-a continuat aceasta activitate dupa finalizarea anchetei noastre in 2008″, a spus presedintele Colegiului Medicilor.

Oameni saraci, vulnerabili, carora li s-au cumparat parti din trup

Despre donatorii trecuti pe la clinica Sabyc, Astarastoaie spune ca sunt “persoane vulnerabile – oameni saraci, carora li s-au cumparat parti din trup, fara sa fi fost informate de riscuri.” Acordul pe care il semnau, mai spune seful Colegiului, continea numerosi termeni medicali pe care un om obisnuit nu ii intelege.

In plus, “oamenilor nu li s-a spus ca fac parte dintr-un studiu de cercetare, li s-au dat banii si li s-au prelevat parti din trupul lor”. Ceea ce au facut medicii de la Sabyc, mai spune Astarastoaie, este comparabil cu practicile medicilor de la Auschwitz. Retragerea dreptului lor de a practica medicina ar fi, in opinia mea, sanctiunea suprema pentru ce au facut”, a conchis presedintele Colegiului Medicilor.

Ce presupune interventia de prelevare de ovule (sau ovocite – celule germinative feminine)

Interventia incepe cu un tratament de injectii cu hormoni timp de doua saptamani. Astfel, organismul donatoarei va fi capabil sa creeze mai multe ovocite. Dupa cele doua saptamani, are loc recoltarea, o interventie chirurgicala sub anestezie totala in care ovarul donatoarei este intepat pentru fiecare dintre cele 10 pana la 20 de ovocite pe care le-a produs in urma tratamentului hormonal.

Pe langa posibilele tulburari hormonale, riscurile estimate de medici in cazul acestor interventii pornesc de la infectii locale sau pierderea unui ovar pana la riscul crescut de cancer.

Fertilizarea In Vitro – FIV – presupune recoltarea ovocitului preovulator, recoltarea spermatozoizilor, prepararea lor pentru fecundatie, fecundatia in vitro si reimplantarea ovulului rezultat.

Trafic cu ovule la clinica Sabyc din Capitala. Trei persoane au fost retinute, MAE israelian incearca sa obtina eliberarea lor

Procurorii DIICOT deruleaza zilele acestea o ancheta de amploare privind traficul de ovule desfasurat de clinica Sabyc din Capitala. Zeci de medici, angajati si clienti ai Sabyc sunt audiati in acest caz, iar trei persoane au fost deja retinute. La noi in tara, traficul de ovule este ilegal: organizarea sau efectuarea prelevarii de celule umane pentru transplant, in scopul obtinerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infractiune.

Scandalul international Global Art

O alta firma din Romania a fost implicata intr-un scandal legat de materialul genetic, in 2005. Cazul traficului cu embrioni comandati prin posta a fost dezvaluit de BBC News, dupa ce o tanara de 19 ani, donatoare de ovule la clinica Global Art s-a confruntat cu serioase probleme de sanatate.

In urma anchetei desfasurate de autoritatile romane, s-a descoperit ca Global Art SRL facea trafic cu embrioni si sperma umana. Timp de mai multi ani, cel putin 400 de femei au donat ovule, contra unor sume cuprinse intre 200-300 de dolari.

In cele din urma, procurorii DIICOT au decis neinceperea urmaririi penale in acest dosar, intrucat traficul de ovule nu era incadrat ca infractiune – acestea nu puteau fi catalogate nici ca organe, nici ca tesuturi. Abia in aprilie 2006 au fost incluse in anexele legislative si “celulele de origine umana”, caz in care organizarea sau efectuarea prelevarii pentru transplant, in scopul obtinerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infractiune.

Sursa: Hotnews

Ultimele 2 capitole din cartea “Razboiul nevazut“a Sf. Nicodim Aghioritul:

Cap. XXVI.

Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre

“Daca vei cadea vreodata in vreo greseala iertata, in lucru, ori in cuvant, daca te vei tulbura de vreun lucru petrecut tie, vei face vreo prigoana, pornire de nerabdare, iscodire, banuiala, ori vei cadea in trandavie, nu trebuie sa te tulburi, nici sa te deznadajduiesti ori intristezi, gandind la ceea ce ai facut, ca nu mai poti iesi din astfel de neputinte si ca imperfectiunile tale sunt cauza acestora. Uneori, te tulburi la gandul ca nu umbli in adevar in Duhul si in calea Domnului. Atunci iti incarci sufletul cu mii de spaime.

Ce urmeaza de aici? Te rusinezi a sta inaintea lui Dumnezeu, a indrazni, ca si cum n-ai fi pazit credinta ce esti dator a o tine si-ti pierzi timpul cugetand la aceste lucruri. Atunci examinezi: cat ai stat in fiecare greseala, daca ai cedat, daca le-ai voit ori nu, de ai lepadat acel gand si cele asemenea lor. Si cu cat gandesti, atat te intristezi mai mult. In aceeasi masura dezgustul, supararea si necazul de a te marturisi.Iar cand mergi la marturisire te marturisesti cu o frica impovaratoare si dupa ce vei petrece multa vreme cu marturisirea, tot nu poti avea pace in suflet, caci ti se pare a nu le fi spus pe toate. Astfel traiesti o viata amara si nelinistita, cu putin rod si-ti pierzi vremea. Aceasta ia nastere ca sa nu stim molesirea noastra din fire si sa nu cunoastem felul in care trebuie sa ne tocmim cu Dumnezeu.

Adica, mai bine sa folosim o smerita pocainta si intoarcere la Dumnezeu, cand s-ar intampla sa cadem intr-unul din pacatele zise iertate, iar nu de moarte, decat sa luam o amaraciune si tulburare din cauza lor. Am zis, pacate iertate, caci mai obisnuit in ele cade sufletul ce traieste dupa felul descris aici, intelegand numai pe cei cu viata duhovniceasca, doritori de progres si-s fara pacate de moarte.

Celor ce traiesc in mod ticalos, cu pacate de moarte, vatamand cate putin pe Dumnezeu, trebuie sa le dau alta invatatura. Lor nu le merge leacul amintit. Ei trebuie sa se supere si sa planga cu durere, totdeauna sa faca mari sfortari de a-si cerceta constiinta lor si a se marturisi pentru a nu pierde, din cauza si lenea lor, datoria si mantuirea necesara.

Deci, ca sa vorbim de linistea si pacea ce trebuie s-o aiba totdeauna slujitorul si robul lui Dumnezeu, adaugam: Aceasta intoarcere si pocainta sa fie toata asezata in nadejdea catre Dumnezeu, bineinteles nu numai pentru greselile usoare si zilnice, ci si pentru cele mari si mai grele din cele obisnuite, in care cateodata cade si servul lui Dumnezeu, dupa slobozire, din cauza celor facute nu numai din moliciune si neputinte ci uneori si din rea vointa.[1]

Zdrobirea ce tulbura mintea celui duhovnicesc, nu aduce vreodata desavarsire in suflet daca nu se va uni cu nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea e necesara intai celor ce doresc a iesi din ticalosiile lor, ci si a dobandi o inalta treapta de virtuti, mare dragoste si unire cu Dumnezeu, pe care multi barbati duhovnicesti nevoind sa o inteleaga stau totdeauna cu o inima si cu o minte mai deznadajduita si nu vor sa inainteze ori sa primeasca mai mari daruri de la Dumnezeu, ce le sunt gatite din zi in zi. De multe ori traiesc o viata nemernica, nefolositoare si vrednica de plans. Ei nu vor sa urmeze decat inchipuirile lor. Nu vor sa imbogateasca adevarata si mantuitoarea invatatura, ce ii indrepteaza in calea imparateasca a bunelor virtuti crestine si la pacea lasata noua de Hristos, cand zice: ”Pace las voua; Pacea mea dau voua’‘ (Ioan. 14, 26). Apoi acestia sunt datori totdeauna, in vreo suparare din cauza unor indoieli ce urmeaza stiintei lor, sa asculte de parintele duhovnicesc ori de altcineva destul de in stare a da asemenea sfaturi. Aici sa se consacre si sa se odihneasca deplin.

Cap. XXVII.

Sufletul sa fie in pace, sa progreseze si sa nu piarda timpul

Sa faci ce ti-am spus in cap. XXVI, part. I, adica: ori cand vei vedea ca ai cazut in vreo greseala din cele iertate, mai mica ori mai mare, chiar de ti se intampla aceasta de milioane de ori, nu te supara, nu te tulbura si nu-ti pierde mult timp a o cerceta. Ci indata cunoscand ce ai lucrat smereste-te si vazandu-ti neputinta, intoarce-te cu dragoste la Dumnezeu si cu gura ori cu mintea, zi:

‘‘Domnul meu, n-am facut decat ceea ce sunt. Nu se putea astepta de la mine decat aceste neajunsuri. Si, daca n-ar fi fost bunatatea Ta care sa-mi ajute si sa nu ma paraseasca, nu m-as fi oprit numai la ele. Iti multumesc ca m-ai slobozit si suferi durere pentru ceea ce am savarsit, neraspunzand darului Tau. Iarta-ma si-mi da dar a nu Te mai vatama si a nu ma mai desparti prin ceva de Tine. Tie doresc a-Ti sluji si a ma supune totdeauna.”

Dupa ce vei face aceasta, nu-ti pierde timpul a gandi ca Dumnezeu nu te-a iertat, ci cu credinta mergi inainte, urmandu-ti obisnuitele nevointe ca si cum n-ai fi cazut in nicio greseala. Fa aceasta nu numai odata ci de sute de ori, iar de e nevoie in orice clipa, cu aceeasi indrazneala pana la urma ca la inceput, caci astfel faci mare cinste bunatatii lui Dumnezeu, pe Care trebuie sa-L socoti intotdeauna bun, prea indurat, ce covarseste inchipuirea ta. In acest fel, progresul tau nu va fi impiedicat, ci va merge inainte si nu-ti vei pierde zadarnic timpul si rodul.

Chiar intr-unul din neajunsurile de mai sus poti ramane in pace, daca procedezi astfel: indeamna-te cu o forta launtrica a-ti cunoaste nemernicia ta si a te smeri inaintea lui Dumnezeu. Sa cunosti apoi si indurarea lui Dumnezeu facuta cu tine, a-L iubi, si a-I inalta nenumarate multumiri si slavoslovii. Din aceasta cadere te vei inalta mai mult, cu ajutorul dat de Dumnezeu.

Trebuie sa ia seama la aceasta cei ce se supara, se indoiesc cand gresesc, pentru a vedea cat de mare este orbirea lor. Caci umbland cu atata paguba isi pierd timpul. De aceea le si dam acest avertisment, care-i o veche cheie cu care sufletul poate deschide mari comori si intr-un timp scurt se imbogateste cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea, impreuna cu cel fara de inceput al Lui Parinte si cu prea Sfantul Duh, acum si in vecii vecilor. Amin”.

——————————————————–

Nota:

[1] Foarte buna e invatatura aceasta. Caci robul lui Dumnezeu cade vreodata, fie in greselile usoare si obisnuite, fie in cele mai grele decat acestea, numite in general iertate, nu de moarte. Una este pacatul iertat, altceva a avea aplecare si pornire spre el si deseori a-l si savarsi. De pacate iertate nu sunt scutiti nici sfintii, dupa canonul 125, 126 si 127 al Sf Sinod din Cartagena. Ei cad uneori fie prin necunostinta, fie prin cunostinta si vointa, din cauza neputintei omenesti.

Dar nu trebuie a avea pornire spre dansele, ci sa lupte totdeauna a-si curati sufletul de astfel de inclinare, pentru a nu-si pierde buna placere catre Dumnezeu. Caci desi Dumnezeu nu pedepseste pacatele iertate, cu munca vesnica, totusi ele ii sunt neplacute si urate, atat ele cat si cei ce le fac.

Pe langa aceasta, greselile iertate molesesc puterile sufletului, strica evlavia, opresc darul lui Dumnezeu, deschid usa ispitelor, si astfel omoara sufletul, il fac neputincios. Mai ales cand cineva sta mult intr-insele cu vointa si inclinare. Una este a spune cineva odata ori de doua ori o minciuna usoara, alta a minti in orice imprejurare si a simti placere si bucurie in acest fel de greseala. Cand mustele iau numai odata dintr-o mirodenie n-o altereaza, dar de se opresc pe ea, si mor acolo, o strica toata si o imputesc, cum zice Solomon: ”Daca mor mustele strica dulceata untului de lemn”. Tot astfel si pacatele usoare, cele iertate, stand mult timp in suflet strica toata cucernicia si buna starea lui.

Sursa: Război întru cuvânt

“Sa stii ca cine doreste sa-si faca livada intr-un loc salbatic are nevoie de 4 lucruri:

1) sa taie lastarii si crengile copacilor neroditori.

2) sa-i taie si sa le scoata radacinile, pentru ca daca radacinile raman, rasar apoi alti lastari.

3) in locul copacilor salbatici sa sadeasca pomi roditori.

4) sa-i pazeasca de animale si de vitregii pana le cresc radacinile, se fac mari si dau roade. Si tu, frate, ca sa dobandesti cainta adevarata ai nevoie de 4 lucruri:

1) Sa tai lastarii si crengile pacatului, adica sa fii hotarat din toata inima sa nu mai pacatuiesti niciodata si sa te tii departe de orice fapta si lucrare a pacatului, asa cum te-ai tine departe de moarte si de iad, pentru ca lastarii si crengile sunt faptele noi ale pacatului. te va tine departe de pacat vorbirea neintrerupta cu Dumnezeu, amintirea mortii, amintirea Judecatii lui Dumnezeu si a iadului, deasa marturisire si deasa impartasire cu sfintele taine, daca nu esti oprit. Mai cu seama Sfanta Impartasanie te va ajuta sa ocolesti toate prilejurile de a gresi. Te va ajuta de asemenea foarte mult daca vei evita tovarasiile rele si persoanele cu care ai pacatuit si, mai ales, acele tovarasii si prietenii care-ti fac rau sufletului.

2) Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca.

Si spune Sfantul Vasile cel Mare: “Asa cum, atunci cand vrei sa tai o planta dar ii lasi radacinile, ea va rasari din nou, tot asa si cel ce voieste a se curata de pacate, trebuie mai intai sa lepede pricinile pacatului, aceasta fiindca pacatele se nasc unele din altele si nu sunt despartite“.

Neincetata trebuie sa fie durerea inimii, fiindca neincetata este si pocainta. De aceea, frate, si tu trebuie sa ai mereu durere in inima. Cu cat o ai mai mult, cu atat ai si mai multa pocainta. Cum dispare durerea, cum se departeaza de la tine si pocainta, cum spune si Gheorghios Karessios dimpreuna cu ceilalti teologi. De aceea Sfantul Isaac zice ca: “nici o virtute nu este mai inalta decat pocainta, pentru ca pocainta nu se sfarseste nicicand” (Cuvantul 55).

(…)

Aceasta pentru ca in fiecare zi si in fiecare noapte pacatuim, toti oamenii, cand cu cuvantul, cand cu ganduri viclene, ganduri de hula si rusinoase, maniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toti sa avem inima indurerata si zilnic sa ne caim pentru aceste pacate si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele noastre trecute, ci si pentru cele de acum si pentru cele de fiecare zi.

Sfantul Isaac Sirul intareste prin cuvantul sau: “Trebuie sa stim ca in orice vreme, in aceste douazeci si patru de ceasuri cat tin ziua si noaptea, avem nevoie de pocainta” (Cuvantul 20).

Frate, daca vesnic ai in inima aceasta tristete sfasietoare, sa stii ca mult bine face sufletului, pogorand si adunand mintea in inima si nelasand-o sa-si mai aminteasca de rele si de pacate, caci se stie ca daca ne doare vreo parte a corpului, mintea noastra este acolo.

Aceasta strapungere va face inima sa verse otrava si carligul pacatului pe care le-a inghitit. O va inmuia, o va smeri si o va face sa se dezlipeasca repede de patimile si de inclinatiile pe care le dobandise prin pacat. Inima pacatosului este impietrita si nesmerita si fara strapungere nu se poate smeri si nici inmuia, cum se spune: “Inima indaratnica sfarseste rau“ (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 26). Aceasta strapungere va urca in fata Domnului Savaot si aproape ca-L va sili sa-ti ierte pacatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul si durerea mea este in fata lui Dumnezeu” (Isaia). (…)

Aceasta strapungere te va face sa mananci si sa bei altceva decat mancai si beai inainte de a te pocai, sa te imbraci si sa dormi cu totul altfel si sa-ti schimbi felul de viata. Astfel trebuie sa traiasca cei ce s-au pocait, in smerenie, adica plangand, in putinatate si in saracie. Asa cum bolnavii nu au acelasi fel de viata cu cei sanatosi, cum zice Sf. Grigorie de Nissa in Cuvantul sau despre pocainta: “Nu trebuie ca unul care spune ca este bolnav sa traiasca ca cei sanatosi, pentru ca intr-un fel traieste un bolnav si altfel un om cu sanatatea nestirbita“. Si zice tot el in alta parte: “Ii fagaduim lui Dumnezeu sa ne pocaim, dar faptele noastre nu arata ca ne ostenim si ca suferim, ci ca traim la fel cum traiam pe cand pacatuiam (…) Ne pocaim numai cu numele si nu cu fapta si cainta noastra nu da roade“.

(…)

Aceasta suferinta nu este atat de amara incat sa te duca in pragul disperarii, pentru ca o durere care duce la deznadejde trebuie alungata ca una ce vine de la diavol. Strapungerea aceasta este dulce si aduce bucurie, fiind unita cu speranta mantuirii, cu o preadulce cucernicie si smerenie, cu lacrimi si usurarea cugetului.

De aceea Sf. Ioan Scararul spune in alta parte: “Eu, atunci cand ma gandesc la smerenie sunt mirat. Cum de se impletesc suferinta si durerea cu bucuria si fericirea, ca mierea cu ceara? Ce invatam de aici? Ca smerenia si cucernicia sunt Darul Domnului si ca sufletul smerit si cucernic simte o bucurie adevarata, pentru ca Dumnezeu Insusi, in chip tainic, ii mangaie pe cei cu inima zdrobita“. (Cuvantul 7 – Despre intristare)

In sfarsit, strapungerea iti va smulge din inima deprinderile rele si obiceiul de a pacatui si iti va aduce adevarata pocainta de care vorbeste Sf. Grigorie de Nissa. Va face sa dispara cu totul nu numai pacatul in fapte, ci si dispozitia si pornirile inimii spre pacat, gandurile pacatoase, ispitele si atacurile vrajmasului asupra cugetului. “Pocainta este dezlegarea si stergerea celor ce erau inainte, faptuite sau cugetate” (Cuvant despre pocainta).

O, intristare atat de dulce ce vine din cainta cea adevarata prin harul dumnezeiesc! Intristare ce aduce bucurie si-l face pe om neispitit sau greu de miscat spre pacat. Fericita intristare ce vine din fericirea neintristata!

Ai invatat, frate:

1) cum sa tai vlastarii si ramurile pacatului, infranandu-te cu hotarare de la pacat.

2) cum sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului avand inima intristata.

3) invata acum cum trebuie sa-ti sadesti in inima in locul copacilor neroditori si salbatici, pomi buni si roditori, sa sadesti adica virtuti in locul pacatelor. Sa sadesti smerenie in locul trufiei, infranare in locul lacomiei, milostenie in locul iubirii de arginti, blandete in locul rautatii si cruzimii, feciorie si cumintenie in locul patimilor carnii, dreptate in locul nedreptatii si al pradalniciei, adica sa dai si ce este al tau. Sa sadesti iubirea si dragostea frateasca in locul pizmei si urii, pazirea si lucrarea poruncilor lui Dumnezeu in locul calcarii.

Caci nu este de ajuns pentru mantuire, frate, si nici pentru dobandirea caintei adevarate numai sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului si sa lasi apoi locul sterp, ci trebuie sa sadesti acolo unde a fost pacat copacii si florile virtutilor. Daca-ti lasi inima necultivata, o vor napadi iarasi spinii si copacii salbatici ai pacatului. Asa te indeamna Duhul Sfant prin gura psalmistului David. Asadar trebuie sa ocolesti relele si sa faci cele bune. “Fereste-te de rau si fa binele” (Ps. 33, 13).

4) In ultimul rand, dupa ce-ti sadesti aceste virtuti in inima, trebuie sa le ingrijesti cat de mult poti, pana ce vor prinde bine radacini, adica pana ce vor deveni obiceiuri, practicandu-le neintrerupt, asa cum mai inainte obiceiuri iti devenisera patimile si pacatele. Sa le ingrijesti pana ce vor inflori si vor rodi mantuirea, cainta adevarata si iertarea pacatelor tale. Daca nu le ingrijesti, vine samanta neghinei, diavolul, si, in timp ce dormi si n-ai habar de nimic, ti le smulge din inima si-ti pune in locul lor rautatile lui.

Iarasi, daca nu sadesti aceste virtuti cu toata grija, se intorc patimile. De aceea, parintii au numit patimile “cele care se intorc usor“. Si cand se intorc si gasesc tarina inimii cultivata si lucrata, prind radacini mai usor decat cele dintai si astfel “si starea de pe urma a omului aceluia se face mai rea decat cea dintai” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, sa nu ti se intample niciodata.

Acestea patru alcatuiesc, frate, adevarata pocainta. Prin ele o poti dobandi. Biserica Il roaga pe Dumnezeu in cateva rugaciuni anume randuite, sa ne dea dar: “Binevoieste a ne aduce la pocainta cea adevarata“. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada ca Dumnezeu ti-a iertat cu adevarat pacatele si s-a impacat cu tine”.

Sursa: Război întru cuvânt

Înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS fac parte dintr-un “sindicat internaţional al crimei”, controlat de bancherii care administrează şi rezerva federală a Statelor Unite. Acest grup este pe cale să comită “cel mai mare genocid biologic” din lume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1. Sunt câteva dintre acuzaţiile pe care jurnalista austriacă Jane Burgermeister le aduce unor oficiali ONU şi OMS, într-un dosar depus la FBI, informează site-ul de ştiri javno.com.

Burgermeister, care în aprilie 2009 a dat în judecată două companii farmaceutice din Austria, pentru producerea unui vaccin contaminat pentru gripa aviară, acuză acum OMS şi ONU de bioterorism. Mai mult ea intenţionează să ceară interzicerea măsurilor de vaccinare forţată a populaţiei din SUA şi alte ţări afectate de gripa porcină.

Potrivit reporterului, grupul a lansat un virus creat artificial, pentru a elimina o parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vânzarea vaccinului, prin companiile farmaceutice.

Virusul gripei aviare, eliberat intenţionat

În aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare la faptul că laboratoarele Baxter au eliberat în mod intenţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Se pare că virusul ar fi fost livrat de către OMS către 16 laboratoare din patru ţări. Deşi, în aceste situaţii, securitatea trebuie să fie maximă, fiind vorba de substanţe cu risc biologic ridicat, procedura de siguranţă nu a fost respectată.

Baxter, presupus a fi unul din cele mai sigure laboratoare biologice din lume, nu a facut paşii de bază în securizarea celor 72 kg de agent patogen, clasificat ca fiind armă biologica securizată, permiţând amestecarea acestuia cu virusul gripei umane simple şi trimiţăndu-l în Orth, pe Dunăre.

Citiţi detalii despre acţiunea în judecată a companiilor farmaceutice, pe blogul jurnalistei

Eliberarea acestor viruşi permite OMS să declare nivelul 6 de pandemie şi să distribuie vaccinuri împotriva virusurilor. În aceste vaccinuri, spune jurnalista, pot fi introduse substanţe letale, prin care o mare parte din populaţie ar fi eliminată.

Pandemie fabricată mediatic, pentru a elimina populaţia prin vaccin

Mai mult, arată Burgermeister, guvernul american a introdus în mod sistematic, încă din 2008, măsuri menite să îngrădească libertăţile constituţionale, astfel încât, la timpul potrivit, să poată recurge la măsura vaccinării forţate. Media joacă, uneori fără să vrea, un rol important, convingând populaţia de gravitatea situaţiei.

Miza este, potrivit jurnalistei, preluarea controlului asupra Americii de Nord pentru a exploata resursele naturale de aici. Procesul s-ar putea repeta ulterior şi pentru alte regiuni ale lumii.

Burgermeister notează că cifrele reprezentând numărul deceselor din cauza “gripei porcine” sunt irelevante şi există claritate cu privire la modul în care s-a ajuns la acest număr de decese. Nu există potenţial pandemic decât în cazul în care se procedează la vaccinarea în masă, în intenţia de a proteja populaţia.

Pentru a-şi sprijini afirmaţiile, jurnalista dă exemplul unui vaccin împotriva gripei aviare, al companiei Novartis, cara a obţinut licenţa şi care a omorât, în 2008, 21 de oameni fără adăpost în Polonia şi a avut o rată semnificativă de efecte secundare.

sursa: Antena 3

Gripa porcina are efecte nebanuite asupra ritualurilor credinciosilor din Marea Britanie si Portugalia. Daca un episcop anglican recomanda bisericilor sa nu mai folosesca apa sfintita de la intrarea in lacasuri, Biserica Catolica din Portugalia a decis sa dea azima in mana, si nu in gura, asa cum cere ritualul.

Incercand să limiteze răspandirea pandemiei de gripă porcină, un episcop britanic a recomandat bisericilor să nu mai folosească apa sfinţită, informează AFP, preluata de Antena 3. Saptesprezece persoane infectate cu AH1N1 au murit in Marea Britanie.

“O parte din biserici au la intrare un vas cu apă sfinţită, iar oamenii işi inmoaie un deget in el şi işi fac cruce”, a precizat reverendul John Gladwin, episcop de Chelmsford.

“Această apă ar putea să ajungă uşor sursă de contaminare şi de răspandire a acestui virus. Practica va trebui suspendată”, a declarat reverendul. După dispariţia pandemiei vasele vor fi puse in funcţiune din nou şi “numai preotul va bea vinul din potir”, a recomandat Gladwin.

Acesta le-a mai sugerat preoţilor să le recomande credincioşilor ce au simptome de gripă să rămană in casă.

Totuşi “activitatea continuă” in cadrul bisericii anglicane” şi “intenţia noastră nu este de a provoca panică sau de a exagera gravitatea situaţiei in acest stadiu”, a mai spus episcopul anglican.

Portughezii recomanda preotilor sa nu mai dea azima in gura credinciosilor

Biserica Catolică portugheză a hotărat să schimbe cateva ritualuri pentru a evita răspandirea virusului A(H1N1), recomandandu-le preoţilor, printre altele, să dea azima credincioşilor in mană, nu in gură, aşa cum se face de obicei, transmite AFP, preluata de NewsIn.

“Azima va fi dată in mană, iar preoţii vor fi nevoiţi să se cureţe pe maini”, a declarat preotul Vitor Feytor Pinto, responsabil de problemele de sănătate in Biserica portugheză.

Ritualul “imbrăţişarea păcii va fi inlocuit de un simplu salut din cap, iar vasele cu aghiasmă vor fi golite”, a adăugat Pinto, precizand că “săptămana viitoare, toţi preoţii portughezi vor fi informaţi in timpul conferinţei episcopale cu privire la aceste indrumări”, stabilite in coordonare cu autorităţile sanitare portugheze.

Un episcop britanic a sfătuit deja bisericiile să nu mai pună apă sfinţită in vase, in incercarea de a limita răspandirea pandemiei de gripă porcină in Marea Britanie, unde 29 persoane contaminate cu virusul A(H1N1) au murit.

De la inceputul lunii mai, autorităţile portugheze au diagnosticat 107 persoane infectate cu gripă porcină, dintre care 104 şi-au “reluat viaţa normală”, potrivit unui bilanţ al Ministerului Sănătăţii dat publicităţii joi.

Virusul, care conţine tulpini de gripă umană, porcină şi aviară, a contaminat oficial peste 100.000 de persoane şi a provocat moartea a peste 429, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care a declarat pandemie la 11 iunie.

Guvernul portughez a autorizat joi cumpărarea a şase milioane de doze de vaccin impotriva gripei porcine, care vor fi disponibile cel tarziu in luna ianuarie şi vor costa 45 de milioane de euro. Aceste şase milioane de doze vor permite vaccinarea a trei milioane de persoane, adică aproape o treime din populaţia portugheză.

Sursa: Ziua

Astăzi, 15.07.09, a început la Lyon în Franţa cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene (15 – 21 iulie 2009) cu tema ‘Chemaţi la o singură speranţă în Hristos’. Întâistătorul Bisericii Ortodoxe din Albania, Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi Vice-Preşedinte al Conferinţei va deschide Conferinţa cu un referat pe tema „În calitate de creştini îndrăznim să sperăm”. În mod deosebit se va referi la nevoia de colaborare şi de dialog între Bisericile Creştine din Europa, pentru realizarea scopului comun, care nu este altul decât promovarea mesajului lui Hristos în societatea contemporană. Acesta este de altfel şi aspiraţia declarată a Conferinţei, care a împlinit cincizeci de ani de activitate. (A se citi: realizarea în plan religios a ceea ce se pregăteşte deja în plan politic – o guvernare mondială cu „o religie a viitorului”, tot mondială. Dar foarte probabil că ar fi fost problematic dacă această Conferinţă s-ar fi numit, mai transparent, dar in acord cu realele ei intentii, „Chemaţi la o singură credinţă în Hristos”: o credinţă pluri-religioasă sau una ortodoxă?)

Afisul filmului propagandistic Hope, recomandat de organizatorii Conferintei de la Lyon participantilor pentru a fi diseminat in tarile de provenienta.

Printre cei care participa la realizarea filmului se numara, din partea ortodcsilor romani, pr. Constantin Necula. Co-participant alaturi de acesta sunt si cateva figuri feminine, “episcopese” ale unor denominatiuni protestante. Astfel, a doua figura dinspre stanga, ultimul rand, chiar langa pr. Necula, se numeste Margot Kaessmann, conduce ca “episcop” Luteranii Evanghelici din Germania si o adevarata vedeta “carismatica” de TV. Iata asadar care este fie si numai unul dintre “fratii episcopi” si interlocutorii proeminenti ai ierarhilor ortodocsi din CEC (CBE); iata cu ce “biserici crestine” isi doresc PF Daniel si IPS Irineu (secondati de soldatei credinciosi de tipul pr. Necula) sa se/ne uneasca pentru a fi mai… europeni! Inca nu ne trazneste Dumnezeu? Inca ne mai rabda sacrilegiile?

Observam, de asemenea, ca aceasta unire este prezentata in mod similar in care este creionata, in enciclica Papei Benedict, realizarea fraternitatii intregii umanitati: pe baza valorilor fundamentale universale ale dreptatii, pacii si a dialogului. Hristos este folosit doar ca acoperire pentru naivii (fara scuze, totusi) care mai cred si acum in buna credinta a arhitectilor noii ordini mondiale…

(a se vedea si scurtele noastre glosari pe marginea unei stiri din ziarul Lumina referitoare la acest eveniment, la: Da, putem sa-l reinviem pe Stalin! Acum la scara planetara)

(instantanee de la intalniri anterioare ale CEC: Sibiu, 2007 si Trondheim, 2003)

Creştinismul, spune Anastasie al Albaniei, este religia păcii, iubirii şi reconcilierii şi poate să-i ajute pe europeni să înfrunte dificilele probleme ale conjuncturii actuale.

Noi, Prea Fericite, ştim din catehismul Bisericii noastre că adevăratul creştinism sau Ortodoxia este Biserica, nu „bisericile”, pentru că – privind mai în profunzime – din punct de vedere dogmatic expresia Biserica Creştin-Ortodoxă este un dublu-pleonasm; şi aceasta pentru că există o singură Biserică, un singur creştinism şi o singură Ortodoxie. Şi „În calitate de creştini, îndrăznim să sperăm”, numai atunci când avem dreapta credinţă cu toţii. Când şi celelalte 126 de „biserici” (protestanţi, anglicani şi vechi-catolici) şi celelalte 43 de organisme religioase participante vor primi Sfântul Botez în Biserica Una pe care o mărturisim în Crez, numai atunci vom îndrăzni să sperăm. Pentru că speranţa creştină presupune credinţa – cum va spune mâine Patriarhul României - dar nu una oarecare, ci dreapta-credinţă (Ortodoxia).

Se mai accentuează că scopul de bază al Conferinţei este o prezenţă dinamică a Bisericilor în evoluţia Europei şi o mărturie mai convingătoare a speranţei creştine în lumea contemporană. La Conferinţă vor susţine referate Patriarhul Daniel al României (mâine, 16 iulie, cu titlul ‘Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire’), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (duminică, 19 iulie) şi alţii.

În cadrul lucrărilor Conferinţei se vor revizui structurile organizatorice ale Conferinţei, se va hotârî programul pentru următorii şase ani (2009-2015) şi se va prezenta bilanţul pe anteriorii şase ani, bilanţ care a fost catalogat ca pozitiv. La Conferinţă participă 126 de „Biserici” din toată Europa (ortodocşi, protestanţi, anglicani şi vechi-catolici), şi alte 43 de organisme religioase.

Împlinirea tocmai în acest an a 735 de ani de la falsul Sinod unionist de la… Lyon din 1274 şi participarea ecumenistă a Patriarhului României la cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene, care are loc tot la Lyon, între 15 – 21 iulie 2009, ne poate binecuvânta tuturor o meditaţie asupra paginii de istorie pe care a scris-o Sinodul de la Lyon (din 1274) în marea carte de istorie a monahilor nevoitori în Sfântul Munte al Athonului.

Împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), pentru a obţine intervenţia papei Grigorie al X-lea (1271-1276) şi mai târziu a lui Ioan al XX-lea (1276-1277) pe lângă Carol Andegavico pentru a-şi opri atacurile împotriva Bizanţului, a purces la unirea celor două biserici, care a fost proclamată pe 6 iunie 1274 în urma Sinodului de la Lyon din Franţa. Însă această faptă a împăratului a declanşat un război intern care a durat până în 1281, pentru că atât clerul, cât şi poporul, se împotriveau puternic acestei politici unioniste. Împăratul întrebuinţa împotriva celor ce se opuneau măsuri deosebit de aspre: impozite grele şi confiscări de averi, pedepse şi umilinţe publice. Ajutat şi de patriarhul latinocugetător Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), a încercat să impună unirea cu forţa. Victimele acestei prigoane au fost şi monahii de la Sfântul Munte Athos. Prezentăm în continuare într-o traducere inedită din limba bulgară:

PĂTIMIREA SFINŢILOR 26 DE CUVIOŞI MUCENICI
DE LA MĂNĂSTIREA ZOGRAFU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Pe când împărăţea (la Constantinopol) împăratul bizantin Alexios Duka Murzdufla latinii – cu mare oaste – au cuprins Constantinopolul şi alte multe oraşe şi sate din Bizanţ.

Mulţi ani (1204-1261), Imperiul Bizantin a fost sub stăpânirea latinilor catolici şi se afla într-o stare jalnică[1]. Astfel era şi atunci când latinii catolici au fost alungaţi din Constantinopol în vremea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Supărat şi văzând insistentele lor încercări de a ataca din nou imperiul, Mihail Paleologul a trimis o mare reprezentanţă către papa Romei cu scrisori secrete scrise de el însuşi, în care – printre altele – scria:

„Pentru toate câte V-au făcut trufaşii sciţi (bulgarii) noi nu suntem vinovaţi, deoarece le-au făcut din propria lor iniţiativă. De aceea şi noi ne temem de ei. Noi însă, bine urmând şi mai înainte Bisericii Romane, nu am încetat să credem, să mărturisim şi să cugetăm ca şi Voi. Rugămu-Vă aşadar să ne ajutaţi ca unii ce suntem de aceeaşi credinţă cu Voi… Dacă nu veţi alerga a ne ajuta şi a ne apăra, atunci numele Nostru va dispărea de pe pământ, iar Voi veţi fi certaţi pentru aceasta de Dumnezeu Atotţiitorul”.

Când trimişii au ajuns la Roma, toţi conducătorii apuseni s-au înarmat şi au hotărât să pornească spre Constantinopol, dar nu ca să-l ajute pe Mihail Paleologul cel de un cuget cu ei, ci ca să-l nimicească. În drumul lor spre Constantinopol au intrat în Muntele Athos cel cu nume sfânt şi au început să vâneze pe toţi cei ce trăiau acolo. Latinii catolici au năpădit mai întâi asupra Lavrei Sfântului Atanasie şi le-au propus monahilor să se unească cu credinţa lor pentru a avea împărtăşire cu ei. Monahii s-au temut şi nu au înţeles bine cuvintele Apostolului: „Lăsaţi loc mâniei” şi prin mijlocirea unui afurisit ieromonah al lor au primit această propunere, s-au unit cu ei şi astfel şi-au salvat vieţile. Mai târziu însă, Dumnezeu i-a certat şi i-a pedepsit pe aceşti monahi [2].

După aceea, latinii catolici au mers la Lavra Ivirului şi au cerut monahilor de acolo să se unească şi ei cu dânşii. Monahii acestei mănăstiri nu numai că nu au primit aceasta, dar i-au şi dojenit pe necredincioşi şi după cuvântul Apostolului i-au anatematizat (Gal. 1,8) pentru inovaţia lor. Când au auzit aceasta cei fără de lege s-au mâniat din cale afară şi i-au scos afară din mănăstire pe toţi fraţii şi umflându-i pe o corabie pe cei mai bătrâni i-au înecat în mare. Astfel, fericiţii monahi au luat cununa muceniciei şi a mărturisirii pentru că nu au cedat în faţa celor fără de lege. Pe cei mai tineri dintre ei, care se născuseră în Iviria (Georgia), i-au dus robi în Italia, unde după ce i-au dezbrăcat de hainele călugăreşti i-au vândut evreilor.

De la Lavra Ivirului latinii catolici au mers la Lavra Vatopedi. Aici au găsit numai monahi bolnavi şi foarte bătrâni. Când i-au întrebat despre ceilalţi, ei le-au răspuns:

- Se ascund în gropi şi în tufişuri ca să-şi păstreze credinţa şi ca să nu se întineze cu nelegiuiţii.

După ce i-au ucis pe aceşti Sfinţi Mărturisitori, latinii catolici au dat năvală imediat împrejurul mănăstirii. Când l-au găsit pe întâistătător împreună cu alţi monahi, la început i-au sfătuit „politicos” se devină de acelaşi cuget cu ei. Dar unul dintre monahi le-a spus: „Mai bine să bineplăcem lui Hristos, decât lui Antihrist”. Ei au răspuns: „Oare noi nu suntem ai lui Hristos, ci ai lui Antihrist?”. Sfântul le-a zis: „Da, pentru că oricine se împotriveşte Evangheliei lui Hristos este Antihrist şi el însuşi este cel care vă ajută acum. Ce împărtăşire poate să existe între lumină şi întuneric? Noi niciodată nu vom trece la voi!”

Pnevmatomahii, când au auzit toate acestea, şi-au înfundat urechile şi nu numai că nu au crezut în adevărul credinţei ortodoxe, dar şi-au întins mâinile lor cele fărădelege asupra păzitorilor Legii şi i-au spânzurat pe toţi aceşti monahi chiar în locul în care i-au găsit. De atunci şi până astăzi acest loc se numeşte Furkovunio, adică muntele spânzurătorilor.

După aceasta, latinii catolici au trecut de cealaltă parte a Sfântului Munte şi s-au apropiat de Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se numeşte şi Zografu. Stareţul acestei mănăstiri, Cuviosul Toma, aflase cu câteva zile mai înainte de năvălirea necredincioşilor eretici în Sfântul Munte, ca şi de muncile pe care le-au suferit fraţii săi monahi.

El era încurajat de următoarea minune: Un monah bătrân şi îmbunătăţit trăia în via mănăstirii, care se află la jumătate de oră depărtare în partea de Sud-Vest a mănăstirii. Acesta avea în chilia sa o icoană a Maicii Domnului înaintea căreia în fiecare zi tămâia şi citea Imnul Acatist (al Bunei Vestiri), pe care grecii îl numesc „heretismii”. De aceea şi până astăzi acest loc se numeşte „Herovo”. Atunci când de Dumnezeu urâţii catolici au năvălit în Sfântul Munte cu gânduri rele şi au ieşit din corăbiile lor, acest bătrân plăcut lui Dumnezeu, spunând după obiceiul lui înaintea icoanei Maicii Domnului „Bucură-te!”, a auzit din sfânta icoană următoarele cuvinte: „Bucură-te şi tu, Bătrâne! Dar fugi repede de aici ca să nu te găsească nenorocirea! Mergi şi spune fraţilor din mănăstire să se zăvorască, deoarece catolicii cei de Dumnezeu urâţi au năvălit în acest loc binecuvântat de mine şi sunt deja aproape”. Bătrânul a căzut înaintea icoanei şi a zis: „Cum pot eu, o, Stăpână, să te las pe tine, Apărătoarea mea?” Glasul din icoană i-a răspuns la aceste cuvinte: „Nu te îngriji de mine, ci mergi mai repede!”

Când Bătrânul a pornit spre mănăstire ca să vestească ceea ce i-a poruncit Apărătoarea Athosului, icoana prin mijlocirea unei negrăite puteri îl depăşi, veni în mănăstire şi se aşeză deasupra porţilor ei. Când a ajuns la porţi şi a văzut deasupra lor sfânta icoană, s-a minunat Bătrânul şi a povestit tuturor despre descoperirea ce i se făcu. Monahii, când au văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au auzit despre această preaslăvită minune, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică.

Iar stareţul, aflând din acestea ce nenorocire avea să vină asupra fraţilor mănăstirii, începu să-i sfătuiască să privegheze şi să nu se teamă. Le spunea:

- Părinţilor şi fraţilor! Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit un duh al robiei, ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit. Noi ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iar dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom şi fi slăviţi, pentru că cred că pătimirile vremii de acum nu sunt nimic faţă de acea slavă ce ni se va descoperi(Cf. Rom. 8: 14-18). De aceea, vă spun împreună cu Apostolul: Câţi sunteţi puternici cu Duhul şi nu vă temeţi de munci rămâneţi cu mine în Sfânta Mănăstire. Câţi însă vă temeţi, ascundeţi-vă puţin timp împreună cu vasele Bisericii până va trece urgia ereticilor, ca nu cumva să cădeţi şi să huliţi din puţinătate de suflet.

Atunci, câţiva din cei care se temeau de munci s-au ascuns în gropi, în peşteri şi în tufişuri, iar sfântul stareţ împreună cu ceilalţi monahi s-au închis în turn. Au făcut aceasta nu de frică, ci pentru a folosi timpul rămas – chiar dacă puţin – spre mustrarea nelegiuitului eres. Chinuitorii au înconjurat mănăstirea din toate părţile şi au început a striga la monahii din turn:

- Deschide-ne, Doamne, deschide!

Preacuviosul stareţ le-a răspuns:

- Nu vă ştim! De unde sunteţi?

Chinuitorii au continuat:

- Suntem robii lui Hristos şi am venit să vă luminăm şi pe voi întunecaţii şi rătăciţii ca
să vă întoarceţi pe calea cea dreaptă

Sfântul le-a spus iarăşi:

- Îndepărtaţi-vă de la noi, voi care lucraţi fărădelegea, pentru că spune Apostolul: Chiar dacă şi înger din cer v-ar binevesti altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema! (Gal. 1:8). Ce alt dascăl mai vreţi? Alt dascăl vor doar aceia care în chip vădit fac nebunii. Spuneţi-ne învăţătura voastră şi dacă aceasta este de la Dumnezeu, noi ne vom uni cu voi şi vă vom primi ca pe nişte fraţi. Dacă însă nu e de la Dumnezeu, plecaţi de la noi!

La acestea ereticii au răspuns:

- Noi suntem de la Dumnezeu şi credem în Domnul Iisus Hristos şi propovăduim Sfânta Evanghelie. Suntem trimişii Prea Fericitului Papă al Romei, care este Capul Bisericii, ca să vă spunem şi vouă celor fără de minte ceea ce voi nu înţelegeţi, ca să vă înţelepţiţi şi să cunoaşteţi rânduielile bisericeşti şi să citiţi corect în Sfântul Simbol al Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…” - că Preasfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, iar la proscomidie să aduceţi azimă, iar nu pâini; preoţii voştri să-şi radă bărbile ca să nu păcătuiască în dumnezeiasca slujbă, deoarece ei sunt mirii Bisericii. Dacă îndepliniţi toate acestea, veţi lua iertare de la Atotţiitorul, iar noi de bucurie pentru a voastră pocăinţă vă vom milui. Dacă nu, vă vom distruge fără milă, ca să nu mai trăiţi degeaba pe pământ.

După ce au spus aceste blasfemii şi altele asemenea acestora, ereticii aşteptau răspunsul cuvioşilor. Aceştia le-au răspuns înapoi:

- Noi vrem să aflăm Adevărul şi nu dăm importanţă smintelilor şi nebuniilor voastre, pentru că nu ne temem de ameninţările voastre. Scris este că numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, în timp ce de oameni nu trebuie să ne temem. De aceea vă spunem cu îndrăzneală: Nimeni nu poate să ni se împotrivească, dacă Dumnezeu, Care este drept şi iubeşte dreptatea este cu noi. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie spune: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Şi iarăşi: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor ca să fie cu voi în veci – Duhul Adevărului”. Şi iarăşi: „Acestea vi le-am spus pe când eram cu voi. Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate cele ce v-am spus”.

Cuvioşii Părinţi, ca să dovedească adevărul şi să astupe gurile celor ce spun că „Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul” au repetat de câteva ori aceste cuvinte. În afara acestora au adăugat şi alte dovezi, spunând:

- Dacă nu credeţi acestora, o, pnevmatomahilor, aflaţi de la Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Ioan, care L-a văzut pe Sfântul Duh, pogorându-Se ca un porumbel din cer şi rămânând peste Fiul. Învăţaţi-vă din aceasta că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Această învăţătură o are Maica noastră, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi îi adapă pe toţi fiii ei cu cele care curg nu din Eden, ci din dumnezeiasca lui Hristos gură care spune: „Propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” şi „cel care va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi”. Şi iarăşi: „Pentru că vă spun: orice păcat şi hulă se vor ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. Şi „cel care va spune cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va spune împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici aici, nici în veacul ce va să fie”. Pentru că toţi Proorocii, Apostolii şi Dascălii, învăţaţi de Duhul Sfânt, au botezat, au propovăduit şi au învăţat pe oameni să recunoască pe cei patru Evanghelişti din cele patru margini ale lumii, adică pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar cel care va adăuga un al cincilea evanghelist, să fie anatema. „Cel care va sminti pe vreunul din aceşti fraţi ai Mei prea mici – zice Mântuitorul – va fi vrednic de muncă”. Dar cel care va sminti întreaga lume – cum faceţi voi – cum se va îndreptăţi ca să scape de dreapta pedeapsă? Care din cele şapte de Dumnezeu alese Soboare spune că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul? Şi care dintre acestea a legiuit că trebuie să aducem azimă şi să ne tăiem părul şi bărbile cum vreţi voi? Tu, pnevmatomahule (luptătorule împotriva Duhului), care eşti plin de alte şapte duhuri viclene, în care Hristos ne înveţi să credem? Tu nu Evanghelia propovăduieşti, ci învăţătura lui Antihrist. Un al cincilea evanghelist nu aflăm; în afară de Mahomed saracinul, înaintemergătorul lui Antihrist care înainte de eresul vostru cel de moarte purtător a semănat zâzanie. Cât priveşte jertfele voastre cele moarte săvârşite cu azimă, acesta este obicei iudaic. Dar voi veţi zice: Nu cumva Hristos nu încins şi cu toiag în mână – după Scripturi – a mâncat Paştile? Da, vom spune şi noi: El a mâncat Paştile, dar l-a desfiinţat după cum a făcut şi cu tăierea împrejur şi cu altele. Apoi (după Paştile cele iudaice), când a şezut cu cei doisprezece ucenici ai Săi în foişorul din Sion, a legiuit Paştile Sale. La Cină, El a luat pâine, a binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor Săi şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Iată adevărata Taină. S-a scris: A luat pâine [3], adică pâine dospită şi nu azimă după cum faceţi voi în chip nelegiuit şi liturghisiţi, întărind eresul lui Apolinarie.

Aceste cuvinte ale fericiţilor bărbaţi au fost atât de neplăcute catolicilor pe cât de neplăcute sunt pentru lup pietrele azvârlite cu praştia. De aceea, alergând, au dat foc din toate părţile sfintei mănăstiri. Pricina tuturor acestor pătimiri însă, era nelegiuitul şi necredinciosul Paleolog, acest nou Nabucodonosor.

Cuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi fiind înconjuraţi de foc în turn, înălţau către Hristos Dumnezeu ultima lor rugăciune asemenea celor trei sfinţi tineri (din cuptor):

- Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Unule Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care ca un miel neprihănit Te-ai dat pe Tine însuţi spre junghiere pentru neamul omenesc, Tu, Doamne, Care Ţi-ai vărsat Preacuratul Tău Sânge pentru Biserica Ta şi ai zis că nici puterile iadului nu o vor birui, păzeşte această Biserică a Ta de lupii care o nimicesc. Înmulţeşte, Doamne, moştenirea Ta în toată lumea, de la o margine la alta a pământului. Alegerea Preasfintei Maicii Tale păzeşte-o pururea neclintită şi nebiruită; pe cei ce trăiesc în ea sfinţeşte-i, proslăveşte-i împreună cu tine şi miluieşte-i; locaşurile Sfinţilor Tăi ridică-le din nou spre slava ta şi spre a noastră pomenire. Primeşte această rugăciune din buzele noastre întru miros de bună-mireasmă şi milostiv fii nouă, după cum ca un milostiv ai primit jertfa lui Avraam şi arderile de tot ale lui Ieftae, ca un bun şi iubitor de oameni.

Iar după sfârşitul acestei rugăciuni s-a auzit un glas din cer:

- Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri!

Când au auzit acest glas neaşteptat, chinuitorii s-au înfricoşat foarte, dar întunericul care acoperea ochii lor cei înţelegători nu le-a îngăduit să priceapă minunea, deoarece Sfântul Duh hulit de ei nu a împrăştiat acest întuneric. Astfel, fericiţii Părinţi şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Au fost omorâţi prin foc la anul 1276, iar după un manuscris grecesc ce se află în Protaton, la Iviron şi Vatopedi la 10 octombrie 1280.

Sfinţii Mucenici Zografiţi sunt 26 la număr, dintre care 22 de monahi şi 4 laici, ale căror nume sunt necunoscute. Numele monahilor însă sunt următoarele: Toma, Varsanufie, Chiril, Miheea, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Iosif, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian şi Partenie eclesiarhul. Primul dintre ei – Toma – era stareţul şi el discutase cu catolicii papistaşi, iar ultimul – Partenie eclesiarhul – a rămas în turnul cel înfierbântat şi a fost coborât pe pământ viu. El a povestit fraţilor întorşi toate cele ce s-au întâmplat în turn. După ce a trăit încă treizeci de zile şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu pe 10 noiembrie şi a luat cununa muceniciei împreună cu fraţii săi deja adormiţi.

Când şi-au sfârşit nelegiuirea, catolicii cei fără de lege s-au împrăştiat plini de sălbăticie în tot Sfântul Munte, aşa încât nici o mănăstire, turn, schit sau chilie călugărească nu le-a scăpat. Au distrus şi au ars toate, iar averile mănăstirilor le-au furat. În cele din urmă au năvălit cu multe stricăciuni şi asupra Protatonului… Au făcut şi aici mari vărsări de sânge, distrugând şi arzând toate aşezările. După multe schingiuiri, l-au spânzurat pe preacuviosul Protos [4] [Sfantul Cosma, n.n.] inaintea Protatonului, în partea dinspre mare, la locul numit Halkos.

De aici, nelegiuiţii catolici au trecut în cealaltă parte a Athosului, către sud, unde monahii mănăstirii Xiropotamu i-au primit cu ramuri în mâini şi i-au heretisit cu cuvintele: Pacea lui Hristos să fie cu voi! Catolicii le-au răspuns: Este şi va fi! Şi au intrat imediat împreună cu monahii în mănăstire. Aici au dăruit o parte din comorile furate şi s-au declarat ctitori ai acestei mănăstiri. Monahii (ce sminteală!) s-au unit cu ereticii! Dar Dumnezeu, în timpul rugăciunii, când au rostit ecfonisul „Pentru Arhiepiscopul nostru din Roma şi pentru binecredinciosul nostru Împărat…” a căutat din cer şi a cutremurat pământul. Locul unde se aflau nevrednicii monahi, ca şi zidurile mănăstirii şi toate clădirile s-au dărâmat ca şi zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua Navi. A rămas înclinat doar o parte dintr-un zid spre a servi ca învăţătură generaţiilor viitoare. Mulţi din catolici au murit pe loc în acest cutremur. Alţii însă, văzând această înfricoşătoare minune, au fugit ruşinaţi şi înfricoşaţi la corăbiile lor. Alţii însă pocăindu-se au rămas şi s-au făcut monahi în Athos. Ruşinaţi de Dumnezeu, monahii mănăstirii Xiropotamu şi-au înţeles fărădelegea, plângeau cu amar şi ca nişte pui fără cuiburi rătăceau prin păduri şi prin munţi fără a avea unde să-şi plece capetele, pentru că mănăstirea lor era distrusă cu desăvârşire din cauza fărădelegilor lor. Tot atunci a încetat şi minunea care până atunci avea loc în această mănăstire întru cinstea şi slava Sfinţilor 40 de Mucenici. Iată care era această minune!

Când pururea pomenitul şi fericitul împărat Romano Lecapenul a zidit şi a împodobit catoliconul (biserica mare) mănăstirii a chemat un arhiereu pentru sfinţire. În timpul sfinţirii, când arhiereul a zis cuvintele „în numele celor 40 de Mucenici…” s-a întâmplat o minune. În partea de jos a Sfintei Mese a răsărit o mânătarcă mare cu 40 de picioruşe şi 40 de pălăriuţe, în formă de măr, după numărul Sfinţilor Mucenici. Odată răsărită, această mânătarcă a început să se întindă în jurul Sfintei Mese. Pentru această preaslăvită minune toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe mucenicii Lui. Toţi bolnavii care se aflau atunci acolo şi au mâncat din acea plantă s-au vindecat pe loc. Vestea despre această minune s-a întins în toată împrejurimea. Bolnavii care veneau aici pentru mânătărci ca să se tămăduiască se vindecau, iar toţi care nu puteau să vină la mănăstire, trimiţând daruri, primeau părticele din acea plantă de Dumnezeu dăruită, pe care mâncându-le se tămăduiau. De multa lume care venea aici, planta se termina pe 9 martie, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de Mucenici, pentru a răsări tot atunci din nou. Această minune întrecea minunea de la Scăldătoarea oilor – Vitezda. Acolo se tămăduia doar cel care intra primul în apă (după tulburarea ei), pe când planta aceasta îi vindeca pe toţi şi pretutindeni pe cei care gustau din ea. Pe cât de binefăcătoare era minunea, pe atât diavolul – vrăjmaşul creştinismului ortodox, care dintru început urăşte binele – deoarece nu putea să sufere vederea acestei minuni, începu să se frământe până când în cele din urmă i se îndeplinise voia. El i-a amăgit pe sărmanii monahi să se unească la aceeaşi masă cu pnevmatomahii. De atunci, din pricina aceasta, minunea a încetat.

Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce urăsc adevărul. Astfel i-au răsplătit nelegiuiţii pnevmatomahi pe de Dumnezeu urâţii monahi pentru împărtăşirea cu ei. Orice jertfă a necredincioşilor e neplăcută lui Dumnezeu. Dacă ei cred că vor fi în numărul celor aleşi, iată că Dumnezeu le arată contrariul. Pentru ceea ce au făcut aceşti nelegiuiţi nu au dreptul să se mândrească, căci după cum au fost ruşinaţi atunci, astfel vor fi ruşinaţi şi la a doua Venire a lui Hristos. Ortodocşii însă, chiar dacă pătimesc în această lume, nădăjduiesc să primească bunurile gătite lor de către Hristos Dumnezeu, lucru care cu adevărat se va împlini…

După plecarea pnevmatomahilor, monahii ascunşi au ieşit din ascunzătorile lor şi s-au întors la aşezările lor distruse şi arse. Au plâns cu amar pe fraţii lor morţi. Tot Muntele Athos, asemenea Rahilei, îşi plângea copiii. Şi cine n-ar fi plâns văzând toate aceste grozăvii? Bocetul şi plângerea ajunseră până la cer, când monahii – împreună cu David – spuneau:

„Dumnezeule, venit-au neamurile cele de altă lege în locurile Preacuratei Maicii Tale, întinat-au Biserica Ta cea sfântă, dat-au trupurile cuvioşilor robilor Tăi mâncare păsărilor şi fiarelor, vărsat-au sângele lor ca apa în jurul locaşurilor lor şi nu era cine să-i îngroape. Varsă urgia Ta peste neamurile care Te hulesc şi peste ţările care s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, căci am sărăcit foarte. Ajută-ne nouă, Dumnezeule Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău. Doamne, izbăveşte-ne pe noi pentru numele Tău, curăţeşte păcatele noastre ca să nu zică nicicând cei de altă credinţă: Unde este Dumnezeul lor? Şi să vadă ochii noştri răzbunarea lor, pentru că au vărsat sângele robilor Tăi. Iar noi robii Tăi Te vom slăvi, Dumnzeule, în veac şi vom vesti din neam în neam slava Ta, slăvitele mărturisiri şi Predanii ale Sfinţilor Părinţilor noştri”.

Nelegiuitul împărat Mihail Paleologul, care plănuia să vină în Sfântul Munte şi să distrugă Ortodoxia de aici, nu a reuşit, pentru că împărăţia sa a căzut degrab… Într-o expediţie împotriva lui Ioan Duşan, craiul Serbiei, s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1282 a murit în tabăra sa, lângă oraşul Ber, neunit cu Biserica apuseană şi afurisit de cea Răsăriteană.

Fiul său, Andronic Paleologul, care era cu el, din cauza constrângerii poporului, nu îndrăzni să-l îngroape pe tatăl său cu onoruri împărăteşti, ci a poruncit să fie îngropat noaptea într-o mănăstire din apropiere. Văduva lui Mihail, Teodora, a fost nevoită să editeze o enciclică în care face o adevărată mărturisire a credinţei ortodoxe:

„Împărăţia mea – scrie ea – urăşte şi consideră urâciune această lucrare – unirea – care de curând s-a întâmplat în Biserică şi a tulburat-o în întregime… După cum Biserica lui Dumnezeu l-a judecat pe patriarhul Vekkos pentru dogmele sale urâte lui Dumnezeu şi împreună cu el şi pe Melitiniot şi pe Metohiti – cei de un cuget cu el – şi i-a afurisit, astfel şi Împărăţia mea… din toate preferă frica de Dumnezeu şi ascultarea faţă de Biserică, consfinţeşte şi primeşte această hotărâre şi nimeni nu mă va obliga să fac pomeniri pentru sufletul soţului şi domnului meu.”

Pomenirea Mucenicilor care au mărturisit atunci se prăznuieşte împreună cu toţi sfinţii pustnici aghioriţi în prima Duminică după Duminica Tuturor Sfinţilor. În mod deosebit însă se prăznuieşte pomenirea Cuvioşilor Mucenici Iviriţi în Sfânta Mănăstire Iviron şi a Vatopedinilor în Sfânta Mănăstire Vatopedi. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate este ca pomenirea Cuvioşilor noştri Mucenici să se prăznuiască şi în Mănăstirea noastră deosebi… Aceasta au simţit-o şi au vrut-o înşişi fraţii… Şi această dorinţă a lor s-a îndeplinit când cu bunăvoinţa lui Dumnezeu – contrar aşteptărilor – Mănăstirea noastră a trecut de la idioritmie la viaţa chinovială. Atunci a început să se prăznuiască vrednica de cinste pomenire a acestor sfinţi conform dorinţei lor pe care au exprimat-o în rugăciunea lor către Domnul cu puţin timp mai înainte de a muri în văpaie: „Doamne, ridică locaşurile sfinţilor Tăi spre slava Ta şi a noastră pomenire!”.

Turnul unde au mărturisit Sfinţii Cuvioşi Mucenici şi unde a rămas întreagă şi nestricată icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu „Înainte-vestitoarea” s-a păstrat în parte până în 1873. Deoarece turnul acoperea aripa nordică a mănăstirii şi se primejduia să cadă de mulţimea anilor se impunea dărâmarea lui. Dar pentru a fi păstrată pentru totdeauna amintirea nevoinţei martirice a mucenicilor, toţi fraţii Mănăstirii Zografu au hotărât într-un suflet să ridice în acelaşi loc un monument, lucru care s-a şi întâmplat în acelaşi an 1873. Monumentul trebuia să fie sfinţit în ziua serbării pomenirii Mucenicilor. În ajun, după apusul soarelui, a început privegherea de toată noaptea. Noaptea era fără lună şi pe cer se zăreau doar stelele. De jur împrejur împărăţea tăcerea. În timpul slujbei – exact la miezul nopţii – când după întâia Catismă a început să se citească „Viaţa şi martiriul Sfinţilor Mucenici Zografiţi”, deodată, deasupra bisericii s-a arătat un stâlp de foc. Acesta lumina mănăstirea şi toată împrejurimea cu o lumină atât de puternică încât se puteau zări şi cele mai mici lucruri. Acest stâlp minunat a rămas deasupra bisericii pentru 3-4 minute şi apoi s-a mutat din nou pentru câteva minute deasupra monumentului. A început apoi să se înalţe şi, prefăcându-se în formă de cerc, încununa de sus ca o cunună monumentul şi locul unde au fost martirizaţi Sfinţii Mucenici. Această preaslăvită minune a continuat aproximativ 15 minute. Martorii oculari ai acestei minuni au fost părinţii şi fraţii mănăstirii, dar şi mulţi dintre închinători – pustnicii şi locuitorii schiturilor de primprejur care veniseră la Zografu pentru praznic.

Astfel, Atotputernicul Dumnezeu – prin acest semn ceresc arătat deasupra monumentului ce marchează sfântul loc martiric al monahilor mărturisitori în această zi a pomenirii lor – a arătat lămurit tuturor cât de bineplăcută Îi este nevoinţa acestor luptători pentru credinţa cea adevărată şi credincioşia lor faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă… Preacurata, Preabinecuvântata, pururea Fecioara, Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, care prin mijlocirea icoanei sale a prevestit pe nevoitorii ei monahi despre năvălirea nepoftiţilor, sălbaticilor şi lui Dumnezeu urâţilor catolici, a mărturisit astfel deosebita ei bunăvoinţă faţă de toţi cei care o cinstesc în chip ortodox şi a arătat cât de urâţi ei şi dumnezeiescului ei Fiu sunt cei care prin foc şi cu săbii şi prin orice fel de siluire propovăduiesc împreună cu credinţa ortodoxă şi ghiveciul nedreptelor lor învăţături şi rătăciri.

(traducere din limba bulgară de monahii Arsenie şi Leontie în Mănăstirea Zografu din cartea „Vieţile sfinţilor bulgari”, Ed. Sf. Mănăstiri a Sf. Mare Mc. Gheorghe – Zografu, Sfântul Munte, 2002, pp. 59-76)

NOTE:

[1] Expediţiile cruciate, care la suprafaţă aveau ca scop eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina de barbari, în realitate au fost folosite de către papii Romei pentru îndeplinirea scopurilor lor – să supună Răsăritul ortodox stăpânirii spirituale a Romei. Papalitatea îi întrebuinţa pe cruciaţi pentru a sădi romano-catolicismul în aceste ţări. Clericii catolici au transmis ura lor faţă de Răsăritul ortodox şi cruciaţilor, aşa încât ortodocşii au pătimit de la latinii catolici tot atât de mari stricăciuni câte au suferit mai apoi şi din partea turcilor. Creştinii ortodocşi s-au îngrozit de necinstirile şi profanările pe care le-au făcut cruciaţii în sfintele locaşuri. La căderea Tesalonicului (1185) şi a acestei Cetăţi imperiale (1204), fanatismul latinilor catolici a ajuns la astfel de măsuri că ar fi greu de crezut de către cineva, dacă nu ar fi existat documente apreciabile şi vrednice de crezare care să dovedească răutăţile cruciaţilor.

Conform relatării istoricului grec Nichita Honiatis (sec. XII – XIII) „latinii aruncau la pământ icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, le călcau în picioare – după ce luau de pe ele podoabele – şi le aruncau la răspântii sau le foloseau pentru întreţinerea focului în loc de lemne. Unii dintre ei se urcau pe Sfânta Masă, dansau deasupra ei, cântând ca nişte barbari…cântări... Unul dintre comandanţi intră cu calul în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Mirul care izvora din mormântul mucenicului îl scoteau în vase şi oale, îl puneau în tigăi pentru a prăji peştele şi îşi lustruiau cizmele ş.a. În biserică vorbeau cu glas tare, strigau urât, îi prindeau pe credincioşi de gât pentru a întrerupe sfintele cântări, cântau cântări ruşinoase şi lătrau ca nişte câini.” Alţi scriitori bisericeşti din această perioadă, ca mitropolitul Evstratie al Tesalonicului, completează relatările despre urgiile latinilor catolici în Tesalonic.

Căderea Constantinopolului a fost de asemenea însoţită de înfricoşătoare episoade de fanatism religios. Din nou, după mărturia lui Nichita Honiatis, contemporan acestui eveniment, sacrilegiile latinilor catolici au fost incredibile. „Moaştele diferiţilor Sfinţi Mucenici erau împrăştiate în fel de fel de locuri necurate. Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos îl aruncau şi îl vărsau pe pământ. Luaseră Sfintele Vase pentru întrebuinţarea lor casnică. Preţioasa Sfântă Masă a Bisericii Sfânta Sofia cruciaţii au făcut-o bucăţi şi au împărţit-o între ei… Pretutindeni pe unde treceau cavalerii apuseni făceau urgii nemaiauzite”. Dacă papii au făcut vreodată observaţii asupra siluirilor latinilor catolici în Răsărit, aceasta nu a fost decât o manevră diplomatică din partea lor. În expediţiile lor, papii vedeau o strălucită modalitate de a-şi întări autoritatea lor spirituală şi în Răsărit şi de a catoliciza popoarele ortodoxe de aici.

(După P.I. Maliţki, „Istoria Bisericii creştine”, Sofia, 1932, vol. III, pp. 4-6)

[2] După o tradiţie locală monahii afurisiţi care s-au unit şi au liturghisit cu catolicii au fost îngropaţi într-o peşteră pe ţărmul regiunii ce aparţine Marii Lavre într-un loc ascuns pentru a nu fi văzuţi de oameni. După cum mărturisesc unele relatări vrednice de crezare şi anumite fotografii, până şi astăzi cadavrele lor zac acolo neputrezite şi înnegrite la culoare asemenea cărbunelui, iar feţele lor au o înfăţişare groaznică, demonică, spre înfricoşare şi pildă tuturor celor ce le văd şi spre amintirea apostaziei lor.

[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos” care în greceşte înseamnă „pâine dospită”. Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură se întrebuinţează cuvântul „azimon” (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi – conform literaturii rabinice – nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.

La început pâinea Dumnezeieştii Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus, ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.

[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la alte mănăstiri ca „primus inter pares” (primul între egali). În a doua jumătate a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului Munte, la număr de 20.

sursa: Război întru cuvânt

AVERTISMENT. Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că gripa porcină nu poate fi oprită şi că toate ţările au nevoie de vaccin.

Oficialii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) au anunţat luni că toate ţările au nevoie de vaccinul împotriva gripei porcine, în condiţiile în care răspândirea virusului A/H1N1 este în acest moment „de neoprit”. Anunţul a fost făcut de Marie-Paul Kieny, unul dintre directorii OMS, care a avertizat că medicii, infirmierii şi personalul auxiliar de îngrijire trebuie să fie vaccinaţi cu prioritate „pentru a menţine în funcţiune sistemele de sănătate”.

Virusul a contaminat până în prezent 100.000 de persoane din întreaga lume şi a ucis cel puţin 429, potrivit statisticilor OMS. Datele oficiale sunt mult sub nivelul situaţiei reale. Organizaţia, care nu a publicat niciun bilanţ global de o săptămână, a solicitat ţărilor celor mai afectate să nu mai efectueze în mod sistematic analize de laborator. Specialiştii consideră mult mai utilă crearea unor instrumente de măsurare a tendinţei generale a pandemiei, scrie AFP.

Vaccinul vine la toamnă, doar pentru cei bogaţi

Oficialul OMS a precizat că vaccinul împotriva gripei porcine ar trebui să fie gata în septembrie-octombrie. La începutul lunii, coordonatorul Organizaţiei Panamericane pentru Sănătate, Cuauhtemoc Ruiz, estima că laboratoarele care lucrează la fabricarea vaccinului vor fi capabile să producă „2,5 miliarde de doze în şase luni”. Deşi toate ţările sunt îndemnate să ia măsuri, prioritate la vaccinare vor avea statele dezvoltate.

Directoarea generală a OMS, Margaret Chan, a deplâns, ieri, faptul că ţările sărace vor fi dezavantajate. „Capacităţile de producţie a vaccinului nu sunt infinite, şi, din nefericire, insuficiente pentru 6,8 miliarde de oameni”, a apreciat Chan.

Sursa: Evenimentul zilei