Înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS fac parte dintr-un “sindicat internaţional al crimei”, controlat de bancherii care administrează şi rezerva federală a Statelor Unite. Acest grup este pe cale să comită “cel mai mare genocid biologic” din lume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1. Sunt câteva dintre acuzaţiile pe care jurnalista austriacă Jane Burgermeister le aduce unor oficiali ONU şi OMS, într-un dosar depus la FBI, informează site-ul de ştiri javno.com.

Burgermeister, care în aprilie 2009 a dat în judecată două companii farmaceutice din Austria, pentru producerea unui vaccin contaminat pentru gripa aviară, acuză acum OMS şi ONU de bioterorism. Mai mult ea intenţionează să ceară interzicerea măsurilor de vaccinare forţată a populaţiei din SUA şi alte ţări afectate de gripa porcină.

Potrivit reporterului, grupul a lansat un virus creat artificial, pentru a elimina o parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vânzarea vaccinului, prin companiile farmaceutice.

Virusul gripei aviare, eliberat intenţionat

În aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare la faptul că laboratoarele Baxter au eliberat în mod intenţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Se pare că virusul ar fi fost livrat de către OMS către 16 laboratoare din patru ţări. Deşi, în aceste situaţii, securitatea trebuie să fie maximă, fiind vorba de substanţe cu risc biologic ridicat, procedura de siguranţă nu a fost respectată.

Baxter, presupus a fi unul din cele mai sigure laboratoare biologice din lume, nu a facut paşii de bază în securizarea celor 72 kg de agent patogen, clasificat ca fiind armă biologica securizată, permiţând amestecarea acestuia cu virusul gripei umane simple şi trimiţăndu-l în Orth, pe Dunăre.

Citiţi detalii despre acţiunea în judecată a companiilor farmaceutice, pe blogul jurnalistei

Eliberarea acestor viruşi permite OMS să declare nivelul 6 de pandemie şi să distribuie vaccinuri împotriva virusurilor. În aceste vaccinuri, spune jurnalista, pot fi introduse substanţe letale, prin care o mare parte din populaţie ar fi eliminată.

Pandemie fabricată mediatic, pentru a elimina populaţia prin vaccin

Mai mult, arată Burgermeister, guvernul american a introdus în mod sistematic, încă din 2008, măsuri menite să îngrădească libertăţile constituţionale, astfel încât, la timpul potrivit, să poată recurge la măsura vaccinării forţate. Media joacă, uneori fără să vrea, un rol important, convingând populaţia de gravitatea situaţiei.

Miza este, potrivit jurnalistei, preluarea controlului asupra Americii de Nord pentru a exploata resursele naturale de aici. Procesul s-ar putea repeta ulterior şi pentru alte regiuni ale lumii.

Burgermeister notează că cifrele reprezentând numărul deceselor din cauza “gripei porcine” sunt irelevante şi există claritate cu privire la modul în care s-a ajuns la acest număr de decese. Nu există potenţial pandemic decât în cazul în care se procedează la vaccinarea în masă, în intenţia de a proteja populaţia.

Pentru a-şi sprijini afirmaţiile, jurnalista dă exemplul unui vaccin împotriva gripei aviare, al companiei Novartis, cara a obţinut licenţa şi care a omorât, în 2008, 21 de oameni fără adăpost în Polonia şi a avut o rată semnificativă de efecte secundare.

sursa: Antena 3

Gripa porcina are efecte nebanuite asupra ritualurilor credinciosilor din Marea Britanie si Portugalia. Daca un episcop anglican recomanda bisericilor sa nu mai folosesca apa sfintita de la intrarea in lacasuri, Biserica Catolica din Portugalia a decis sa dea azima in mana, si nu in gura, asa cum cere ritualul.

Incercand să limiteze răspandirea pandemiei de gripă porcină, un episcop britanic a recomandat bisericilor să nu mai folosească apa sfinţită, informează AFP, preluata de Antena 3. Saptesprezece persoane infectate cu AH1N1 au murit in Marea Britanie.

“O parte din biserici au la intrare un vas cu apă sfinţită, iar oamenii işi inmoaie un deget in el şi işi fac cruce”, a precizat reverendul John Gladwin, episcop de Chelmsford.

“Această apă ar putea să ajungă uşor sursă de contaminare şi de răspandire a acestui virus. Practica va trebui suspendată”, a declarat reverendul. După dispariţia pandemiei vasele vor fi puse in funcţiune din nou şi “numai preotul va bea vinul din potir”, a recomandat Gladwin.

Acesta le-a mai sugerat preoţilor să le recomande credincioşilor ce au simptome de gripă să rămană in casă.

Totuşi “activitatea continuă” in cadrul bisericii anglicane” şi “intenţia noastră nu este de a provoca panică sau de a exagera gravitatea situaţiei in acest stadiu”, a mai spus episcopul anglican.

Portughezii recomanda preotilor sa nu mai dea azima in gura credinciosilor

Biserica Catolică portugheză a hotărat să schimbe cateva ritualuri pentru a evita răspandirea virusului A(H1N1), recomandandu-le preoţilor, printre altele, să dea azima credincioşilor in mană, nu in gură, aşa cum se face de obicei, transmite AFP, preluata de NewsIn.

“Azima va fi dată in mană, iar preoţii vor fi nevoiţi să se cureţe pe maini”, a declarat preotul Vitor Feytor Pinto, responsabil de problemele de sănătate in Biserica portugheză.

Ritualul “imbrăţişarea păcii va fi inlocuit de un simplu salut din cap, iar vasele cu aghiasmă vor fi golite”, a adăugat Pinto, precizand că “săptămana viitoare, toţi preoţii portughezi vor fi informaţi in timpul conferinţei episcopale cu privire la aceste indrumări”, stabilite in coordonare cu autorităţile sanitare portugheze.

Un episcop britanic a sfătuit deja bisericiile să nu mai pună apă sfinţită in vase, in incercarea de a limita răspandirea pandemiei de gripă porcină in Marea Britanie, unde 29 persoane contaminate cu virusul A(H1N1) au murit.

De la inceputul lunii mai, autorităţile portugheze au diagnosticat 107 persoane infectate cu gripă porcină, dintre care 104 şi-au “reluat viaţa normală”, potrivit unui bilanţ al Ministerului Sănătăţii dat publicităţii joi.

Virusul, care conţine tulpini de gripă umană, porcină şi aviară, a contaminat oficial peste 100.000 de persoane şi a provocat moartea a peste 429, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care a declarat pandemie la 11 iunie.

Guvernul portughez a autorizat joi cumpărarea a şase milioane de doze de vaccin impotriva gripei porcine, care vor fi disponibile cel tarziu in luna ianuarie şi vor costa 45 de milioane de euro. Aceste şase milioane de doze vor permite vaccinarea a trei milioane de persoane, adică aproape o treime din populaţia portugheză.

Sursa: Ziua

Astăzi, 15.07.09, a început la Lyon în Franţa cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene (15 – 21 iulie 2009) cu tema ‘Chemaţi la o singură speranţă în Hristos’. Întâistătorul Bisericii Ortodoxe din Albania, Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi Vice-Preşedinte al Conferinţei va deschide Conferinţa cu un referat pe tema „În calitate de creştini îndrăznim să sperăm”. În mod deosebit se va referi la nevoia de colaborare şi de dialog între Bisericile Creştine din Europa, pentru realizarea scopului comun, care nu este altul decât promovarea mesajului lui Hristos în societatea contemporană. Acesta este de altfel şi aspiraţia declarată a Conferinţei, care a împlinit cincizeci de ani de activitate. (A se citi: realizarea în plan religios a ceea ce se pregăteşte deja în plan politic – o guvernare mondială cu „o religie a viitorului”, tot mondială. Dar foarte probabil că ar fi fost problematic dacă această Conferinţă s-ar fi numit, mai transparent, dar in acord cu realele ei intentii, „Chemaţi la o singură credinţă în Hristos”: o credinţă pluri-religioasă sau una ortodoxă?)

Afisul filmului propagandistic Hope, recomandat de organizatorii Conferintei de la Lyon participantilor pentru a fi diseminat in tarile de provenienta.

Printre cei care participa la realizarea filmului se numara, din partea ortodcsilor romani, pr. Constantin Necula. Co-participant alaturi de acesta sunt si cateva figuri feminine, “episcopese” ale unor denominatiuni protestante. Astfel, a doua figura dinspre stanga, ultimul rand, chiar langa pr. Necula, se numeste Margot Kaessmann, conduce ca “episcop” Luteranii Evanghelici din Germania si o adevarata vedeta “carismatica” de TV. Iata asadar care este fie si numai unul dintre “fratii episcopi” si interlocutorii proeminenti ai ierarhilor ortodocsi din CEC (CBE); iata cu ce “biserici crestine” isi doresc PF Daniel si IPS Irineu (secondati de soldatei credinciosi de tipul pr. Necula) sa se/ne uneasca pentru a fi mai… europeni! Inca nu ne trazneste Dumnezeu? Inca ne mai rabda sacrilegiile?

Observam, de asemenea, ca aceasta unire este prezentata in mod similar in care este creionata, in enciclica Papei Benedict, realizarea fraternitatii intregii umanitati: pe baza valorilor fundamentale universale ale dreptatii, pacii si a dialogului. Hristos este folosit doar ca acoperire pentru naivii (fara scuze, totusi) care mai cred si acum in buna credinta a arhitectilor noii ordini mondiale…

(a se vedea si scurtele noastre glosari pe marginea unei stiri din ziarul Lumina referitoare la acest eveniment, la: Da, putem sa-l reinviem pe Stalin! Acum la scara planetara)

(instantanee de la intalniri anterioare ale CEC: Sibiu, 2007 si Trondheim, 2003)

Creştinismul, spune Anastasie al Albaniei, este religia păcii, iubirii şi reconcilierii şi poate să-i ajute pe europeni să înfrunte dificilele probleme ale conjuncturii actuale.

Noi, Prea Fericite, ştim din catehismul Bisericii noastre că adevăratul creştinism sau Ortodoxia este Biserica, nu „bisericile”, pentru că – privind mai în profunzime – din punct de vedere dogmatic expresia Biserica Creştin-Ortodoxă este un dublu-pleonasm; şi aceasta pentru că există o singură Biserică, un singur creştinism şi o singură Ortodoxie. Şi „În calitate de creştini, îndrăznim să sperăm”, numai atunci când avem dreapta credinţă cu toţii. Când şi celelalte 126 de „biserici” (protestanţi, anglicani şi vechi-catolici) şi celelalte 43 de organisme religioase participante vor primi Sfântul Botez în Biserica Una pe care o mărturisim în Crez, numai atunci vom îndrăzni să sperăm. Pentru că speranţa creştină presupune credinţa – cum va spune mâine Patriarhul României - dar nu una oarecare, ci dreapta-credinţă (Ortodoxia).

Se mai accentuează că scopul de bază al Conferinţei este o prezenţă dinamică a Bisericilor în evoluţia Europei şi o mărturie mai convingătoare a speranţei creştine în lumea contemporană. La Conferinţă vor susţine referate Patriarhul Daniel al României (mâine, 16 iulie, cu titlul ‘Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire’), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (duminică, 19 iulie) şi alţii.

În cadrul lucrărilor Conferinţei se vor revizui structurile organizatorice ale Conferinţei, se va hotârî programul pentru următorii şase ani (2009-2015) şi se va prezenta bilanţul pe anteriorii şase ani, bilanţ care a fost catalogat ca pozitiv. La Conferinţă participă 126 de „Biserici” din toată Europa (ortodocşi, protestanţi, anglicani şi vechi-catolici), şi alte 43 de organisme religioase.

Împlinirea tocmai în acest an a 735 de ani de la falsul Sinod unionist de la… Lyon din 1274 şi participarea ecumenistă a Patriarhului României la cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene, care are loc tot la Lyon, între 15 – 21 iulie 2009, ne poate binecuvânta tuturor o meditaţie asupra paginii de istorie pe care a scris-o Sinodul de la Lyon (din 1274) în marea carte de istorie a monahilor nevoitori în Sfântul Munte al Athonului.

Împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), pentru a obţine intervenţia papei Grigorie al X-lea (1271-1276) şi mai târziu a lui Ioan al XX-lea (1276-1277) pe lângă Carol Andegavico pentru a-şi opri atacurile împotriva Bizanţului, a purces la unirea celor două biserici, care a fost proclamată pe 6 iunie 1274 în urma Sinodului de la Lyon din Franţa. Însă această faptă a împăratului a declanşat un război intern care a durat până în 1281, pentru că atât clerul, cât şi poporul, se împotriveau puternic acestei politici unioniste. Împăratul întrebuinţa împotriva celor ce se opuneau măsuri deosebit de aspre: impozite grele şi confiscări de averi, pedepse şi umilinţe publice. Ajutat şi de patriarhul latinocugetător Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), a încercat să impună unirea cu forţa. Victimele acestei prigoane au fost şi monahii de la Sfântul Munte Athos. Prezentăm în continuare într-o traducere inedită din limba bulgară:

PĂTIMIREA SFINŢILOR 26 DE CUVIOŞI MUCENICI
DE LA MĂNĂSTIREA ZOGRAFU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Pe când împărăţea (la Constantinopol) împăratul bizantin Alexios Duka Murzdufla latinii – cu mare oaste – au cuprins Constantinopolul şi alte multe oraşe şi sate din Bizanţ.

Mulţi ani (1204-1261), Imperiul Bizantin a fost sub stăpânirea latinilor catolici şi se afla într-o stare jalnică[1]. Astfel era şi atunci când latinii catolici au fost alungaţi din Constantinopol în vremea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Supărat şi văzând insistentele lor încercări de a ataca din nou imperiul, Mihail Paleologul a trimis o mare reprezentanţă către papa Romei cu scrisori secrete scrise de el însuşi, în care – printre altele – scria:

„Pentru toate câte V-au făcut trufaşii sciţi (bulgarii) noi nu suntem vinovaţi, deoarece le-au făcut din propria lor iniţiativă. De aceea şi noi ne temem de ei. Noi însă, bine urmând şi mai înainte Bisericii Romane, nu am încetat să credem, să mărturisim şi să cugetăm ca şi Voi. Rugămu-Vă aşadar să ne ajutaţi ca unii ce suntem de aceeaşi credinţă cu Voi… Dacă nu veţi alerga a ne ajuta şi a ne apăra, atunci numele Nostru va dispărea de pe pământ, iar Voi veţi fi certaţi pentru aceasta de Dumnezeu Atotţiitorul”.

Când trimişii au ajuns la Roma, toţi conducătorii apuseni s-au înarmat şi au hotărât să pornească spre Constantinopol, dar nu ca să-l ajute pe Mihail Paleologul cel de un cuget cu ei, ci ca să-l nimicească. În drumul lor spre Constantinopol au intrat în Muntele Athos cel cu nume sfânt şi au început să vâneze pe toţi cei ce trăiau acolo. Latinii catolici au năpădit mai întâi asupra Lavrei Sfântului Atanasie şi le-au propus monahilor să se unească cu credinţa lor pentru a avea împărtăşire cu ei. Monahii s-au temut şi nu au înţeles bine cuvintele Apostolului: „Lăsaţi loc mâniei” şi prin mijlocirea unui afurisit ieromonah al lor au primit această propunere, s-au unit cu ei şi astfel şi-au salvat vieţile. Mai târziu însă, Dumnezeu i-a certat şi i-a pedepsit pe aceşti monahi [2].

După aceea, latinii catolici au mers la Lavra Ivirului şi au cerut monahilor de acolo să se unească şi ei cu dânşii. Monahii acestei mănăstiri nu numai că nu au primit aceasta, dar i-au şi dojenit pe necredincioşi şi după cuvântul Apostolului i-au anatematizat (Gal. 1,8) pentru inovaţia lor. Când au auzit aceasta cei fără de lege s-au mâniat din cale afară şi i-au scos afară din mănăstire pe toţi fraţii şi umflându-i pe o corabie pe cei mai bătrâni i-au înecat în mare. Astfel, fericiţii monahi au luat cununa muceniciei şi a mărturisirii pentru că nu au cedat în faţa celor fără de lege. Pe cei mai tineri dintre ei, care se născuseră în Iviria (Georgia), i-au dus robi în Italia, unde după ce i-au dezbrăcat de hainele călugăreşti i-au vândut evreilor.

De la Lavra Ivirului latinii catolici au mers la Lavra Vatopedi. Aici au găsit numai monahi bolnavi şi foarte bătrâni. Când i-au întrebat despre ceilalţi, ei le-au răspuns:

- Se ascund în gropi şi în tufişuri ca să-şi păstreze credinţa şi ca să nu se întineze cu nelegiuiţii.

După ce i-au ucis pe aceşti Sfinţi Mărturisitori, latinii catolici au dat năvală imediat împrejurul mănăstirii. Când l-au găsit pe întâistătător împreună cu alţi monahi, la început i-au sfătuit „politicos” se devină de acelaşi cuget cu ei. Dar unul dintre monahi le-a spus: „Mai bine să bineplăcem lui Hristos, decât lui Antihrist”. Ei au răspuns: „Oare noi nu suntem ai lui Hristos, ci ai lui Antihrist?”. Sfântul le-a zis: „Da, pentru că oricine se împotriveşte Evangheliei lui Hristos este Antihrist şi el însuşi este cel care vă ajută acum. Ce împărtăşire poate să existe între lumină şi întuneric? Noi niciodată nu vom trece la voi!”

Pnevmatomahii, când au auzit toate acestea, şi-au înfundat urechile şi nu numai că nu au crezut în adevărul credinţei ortodoxe, dar şi-au întins mâinile lor cele fărădelege asupra păzitorilor Legii şi i-au spânzurat pe toţi aceşti monahi chiar în locul în care i-au găsit. De atunci şi până astăzi acest loc se numeşte Furkovunio, adică muntele spânzurătorilor.

După aceasta, latinii catolici au trecut de cealaltă parte a Sfântului Munte şi s-au apropiat de Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se numeşte şi Zografu. Stareţul acestei mănăstiri, Cuviosul Toma, aflase cu câteva zile mai înainte de năvălirea necredincioşilor eretici în Sfântul Munte, ca şi de muncile pe care le-au suferit fraţii săi monahi.

El era încurajat de următoarea minune: Un monah bătrân şi îmbunătăţit trăia în via mănăstirii, care se află la jumătate de oră depărtare în partea de Sud-Vest a mănăstirii. Acesta avea în chilia sa o icoană a Maicii Domnului înaintea căreia în fiecare zi tămâia şi citea Imnul Acatist (al Bunei Vestiri), pe care grecii îl numesc „heretismii”. De aceea şi până astăzi acest loc se numeşte „Herovo”. Atunci când de Dumnezeu urâţii catolici au năvălit în Sfântul Munte cu gânduri rele şi au ieşit din corăbiile lor, acest bătrân plăcut lui Dumnezeu, spunând după obiceiul lui înaintea icoanei Maicii Domnului „Bucură-te!”, a auzit din sfânta icoană următoarele cuvinte: „Bucură-te şi tu, Bătrâne! Dar fugi repede de aici ca să nu te găsească nenorocirea! Mergi şi spune fraţilor din mănăstire să se zăvorască, deoarece catolicii cei de Dumnezeu urâţi au năvălit în acest loc binecuvântat de mine şi sunt deja aproape”. Bătrânul a căzut înaintea icoanei şi a zis: „Cum pot eu, o, Stăpână, să te las pe tine, Apărătoarea mea?” Glasul din icoană i-a răspuns la aceste cuvinte: „Nu te îngriji de mine, ci mergi mai repede!”

Când Bătrânul a pornit spre mănăstire ca să vestească ceea ce i-a poruncit Apărătoarea Athosului, icoana prin mijlocirea unei negrăite puteri îl depăşi, veni în mănăstire şi se aşeză deasupra porţilor ei. Când a ajuns la porţi şi a văzut deasupra lor sfânta icoană, s-a minunat Bătrânul şi a povestit tuturor despre descoperirea ce i se făcu. Monahii, când au văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au auzit despre această preaslăvită minune, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică.

Iar stareţul, aflând din acestea ce nenorocire avea să vină asupra fraţilor mănăstirii, începu să-i sfătuiască să privegheze şi să nu se teamă. Le spunea:

- Părinţilor şi fraţilor! Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit un duh al robiei, ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit. Noi ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iar dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom şi fi slăviţi, pentru că cred că pătimirile vremii de acum nu sunt nimic faţă de acea slavă ce ni se va descoperi(Cf. Rom. 8: 14-18). De aceea, vă spun împreună cu Apostolul: Câţi sunteţi puternici cu Duhul şi nu vă temeţi de munci rămâneţi cu mine în Sfânta Mănăstire. Câţi însă vă temeţi, ascundeţi-vă puţin timp împreună cu vasele Bisericii până va trece urgia ereticilor, ca nu cumva să cădeţi şi să huliţi din puţinătate de suflet.

Atunci, câţiva din cei care se temeau de munci s-au ascuns în gropi, în peşteri şi în tufişuri, iar sfântul stareţ împreună cu ceilalţi monahi s-au închis în turn. Au făcut aceasta nu de frică, ci pentru a folosi timpul rămas – chiar dacă puţin – spre mustrarea nelegiuitului eres. Chinuitorii au înconjurat mănăstirea din toate părţile şi au început a striga la monahii din turn:

- Deschide-ne, Doamne, deschide!

Preacuviosul stareţ le-a răspuns:

- Nu vă ştim! De unde sunteţi?

Chinuitorii au continuat:

- Suntem robii lui Hristos şi am venit să vă luminăm şi pe voi întunecaţii şi rătăciţii ca
să vă întoarceţi pe calea cea dreaptă

Sfântul le-a spus iarăşi:

- Îndepărtaţi-vă de la noi, voi care lucraţi fărădelegea, pentru că spune Apostolul: Chiar dacă şi înger din cer v-ar binevesti altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema! (Gal. 1:8). Ce alt dascăl mai vreţi? Alt dascăl vor doar aceia care în chip vădit fac nebunii. Spuneţi-ne învăţătura voastră şi dacă aceasta este de la Dumnezeu, noi ne vom uni cu voi şi vă vom primi ca pe nişte fraţi. Dacă însă nu e de la Dumnezeu, plecaţi de la noi!

La acestea ereticii au răspuns:

- Noi suntem de la Dumnezeu şi credem în Domnul Iisus Hristos şi propovăduim Sfânta Evanghelie. Suntem trimişii Prea Fericitului Papă al Romei, care este Capul Bisericii, ca să vă spunem şi vouă celor fără de minte ceea ce voi nu înţelegeţi, ca să vă înţelepţiţi şi să cunoaşteţi rânduielile bisericeşti şi să citiţi corect în Sfântul Simbol al Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…” - că Preasfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, iar la proscomidie să aduceţi azimă, iar nu pâini; preoţii voştri să-şi radă bărbile ca să nu păcătuiască în dumnezeiasca slujbă, deoarece ei sunt mirii Bisericii. Dacă îndepliniţi toate acestea, veţi lua iertare de la Atotţiitorul, iar noi de bucurie pentru a voastră pocăinţă vă vom milui. Dacă nu, vă vom distruge fără milă, ca să nu mai trăiţi degeaba pe pământ.

După ce au spus aceste blasfemii şi altele asemenea acestora, ereticii aşteptau răspunsul cuvioşilor. Aceştia le-au răspuns înapoi:

- Noi vrem să aflăm Adevărul şi nu dăm importanţă smintelilor şi nebuniilor voastre, pentru că nu ne temem de ameninţările voastre. Scris este că numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, în timp ce de oameni nu trebuie să ne temem. De aceea vă spunem cu îndrăzneală: Nimeni nu poate să ni se împotrivească, dacă Dumnezeu, Care este drept şi iubeşte dreptatea este cu noi. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie spune: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Şi iarăşi: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor ca să fie cu voi în veci – Duhul Adevărului”. Şi iarăşi: „Acestea vi le-am spus pe când eram cu voi. Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate cele ce v-am spus”.

Cuvioşii Părinţi, ca să dovedească adevărul şi să astupe gurile celor ce spun că „Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul” au repetat de câteva ori aceste cuvinte. În afara acestora au adăugat şi alte dovezi, spunând:

- Dacă nu credeţi acestora, o, pnevmatomahilor, aflaţi de la Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Ioan, care L-a văzut pe Sfântul Duh, pogorându-Se ca un porumbel din cer şi rămânând peste Fiul. Învăţaţi-vă din aceasta că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Această învăţătură o are Maica noastră, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi îi adapă pe toţi fiii ei cu cele care curg nu din Eden, ci din dumnezeiasca lui Hristos gură care spune: „Propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” şi „cel care va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi”. Şi iarăşi: „Pentru că vă spun: orice păcat şi hulă se vor ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. Şi „cel care va spune cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va spune împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici aici, nici în veacul ce va să fie”. Pentru că toţi Proorocii, Apostolii şi Dascălii, învăţaţi de Duhul Sfânt, au botezat, au propovăduit şi au învăţat pe oameni să recunoască pe cei patru Evanghelişti din cele patru margini ale lumii, adică pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar cel care va adăuga un al cincilea evanghelist, să fie anatema. „Cel care va sminti pe vreunul din aceşti fraţi ai Mei prea mici – zice Mântuitorul – va fi vrednic de muncă”. Dar cel care va sminti întreaga lume – cum faceţi voi – cum se va îndreptăţi ca să scape de dreapta pedeapsă? Care din cele şapte de Dumnezeu alese Soboare spune că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul? Şi care dintre acestea a legiuit că trebuie să aducem azimă şi să ne tăiem părul şi bărbile cum vreţi voi? Tu, pnevmatomahule (luptătorule împotriva Duhului), care eşti plin de alte şapte duhuri viclene, în care Hristos ne înveţi să credem? Tu nu Evanghelia propovăduieşti, ci învăţătura lui Antihrist. Un al cincilea evanghelist nu aflăm; în afară de Mahomed saracinul, înaintemergătorul lui Antihrist care înainte de eresul vostru cel de moarte purtător a semănat zâzanie. Cât priveşte jertfele voastre cele moarte săvârşite cu azimă, acesta este obicei iudaic. Dar voi veţi zice: Nu cumva Hristos nu încins şi cu toiag în mână – după Scripturi – a mâncat Paştile? Da, vom spune şi noi: El a mâncat Paştile, dar l-a desfiinţat după cum a făcut şi cu tăierea împrejur şi cu altele. Apoi (după Paştile cele iudaice), când a şezut cu cei doisprezece ucenici ai Săi în foişorul din Sion, a legiuit Paştile Sale. La Cină, El a luat pâine, a binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor Săi şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Iată adevărata Taină. S-a scris: A luat pâine [3], adică pâine dospită şi nu azimă după cum faceţi voi în chip nelegiuit şi liturghisiţi, întărind eresul lui Apolinarie.

Aceste cuvinte ale fericiţilor bărbaţi au fost atât de neplăcute catolicilor pe cât de neplăcute sunt pentru lup pietrele azvârlite cu praştia. De aceea, alergând, au dat foc din toate părţile sfintei mănăstiri. Pricina tuturor acestor pătimiri însă, era nelegiuitul şi necredinciosul Paleolog, acest nou Nabucodonosor.

Cuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi fiind înconjuraţi de foc în turn, înălţau către Hristos Dumnezeu ultima lor rugăciune asemenea celor trei sfinţi tineri (din cuptor):

- Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Unule Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care ca un miel neprihănit Te-ai dat pe Tine însuţi spre junghiere pentru neamul omenesc, Tu, Doamne, Care Ţi-ai vărsat Preacuratul Tău Sânge pentru Biserica Ta şi ai zis că nici puterile iadului nu o vor birui, păzeşte această Biserică a Ta de lupii care o nimicesc. Înmulţeşte, Doamne, moştenirea Ta în toată lumea, de la o margine la alta a pământului. Alegerea Preasfintei Maicii Tale păzeşte-o pururea neclintită şi nebiruită; pe cei ce trăiesc în ea sfinţeşte-i, proslăveşte-i împreună cu tine şi miluieşte-i; locaşurile Sfinţilor Tăi ridică-le din nou spre slava ta şi spre a noastră pomenire. Primeşte această rugăciune din buzele noastre întru miros de bună-mireasmă şi milostiv fii nouă, după cum ca un milostiv ai primit jertfa lui Avraam şi arderile de tot ale lui Ieftae, ca un bun şi iubitor de oameni.

Iar după sfârşitul acestei rugăciuni s-a auzit un glas din cer:

- Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri!

Când au auzit acest glas neaşteptat, chinuitorii s-au înfricoşat foarte, dar întunericul care acoperea ochii lor cei înţelegători nu le-a îngăduit să priceapă minunea, deoarece Sfântul Duh hulit de ei nu a împrăştiat acest întuneric. Astfel, fericiţii Părinţi şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Au fost omorâţi prin foc la anul 1276, iar după un manuscris grecesc ce se află în Protaton, la Iviron şi Vatopedi la 10 octombrie 1280.

Sfinţii Mucenici Zografiţi sunt 26 la număr, dintre care 22 de monahi şi 4 laici, ale căror nume sunt necunoscute. Numele monahilor însă sunt următoarele: Toma, Varsanufie, Chiril, Miheea, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Iosif, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian şi Partenie eclesiarhul. Primul dintre ei – Toma – era stareţul şi el discutase cu catolicii papistaşi, iar ultimul – Partenie eclesiarhul – a rămas în turnul cel înfierbântat şi a fost coborât pe pământ viu. El a povestit fraţilor întorşi toate cele ce s-au întâmplat în turn. După ce a trăit încă treizeci de zile şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu pe 10 noiembrie şi a luat cununa muceniciei împreună cu fraţii săi deja adormiţi.

Când şi-au sfârşit nelegiuirea, catolicii cei fără de lege s-au împrăştiat plini de sălbăticie în tot Sfântul Munte, aşa încât nici o mănăstire, turn, schit sau chilie călugărească nu le-a scăpat. Au distrus şi au ars toate, iar averile mănăstirilor le-au furat. În cele din urmă au năvălit cu multe stricăciuni şi asupra Protatonului… Au făcut şi aici mari vărsări de sânge, distrugând şi arzând toate aşezările. După multe schingiuiri, l-au spânzurat pe preacuviosul Protos [4] [Sfantul Cosma, n.n.] inaintea Protatonului, în partea dinspre mare, la locul numit Halkos.

De aici, nelegiuiţii catolici au trecut în cealaltă parte a Athosului, către sud, unde monahii mănăstirii Xiropotamu i-au primit cu ramuri în mâini şi i-au heretisit cu cuvintele: Pacea lui Hristos să fie cu voi! Catolicii le-au răspuns: Este şi va fi! Şi au intrat imediat împreună cu monahii în mănăstire. Aici au dăruit o parte din comorile furate şi s-au declarat ctitori ai acestei mănăstiri. Monahii (ce sminteală!) s-au unit cu ereticii! Dar Dumnezeu, în timpul rugăciunii, când au rostit ecfonisul „Pentru Arhiepiscopul nostru din Roma şi pentru binecredinciosul nostru Împărat…” a căutat din cer şi a cutremurat pământul. Locul unde se aflau nevrednicii monahi, ca şi zidurile mănăstirii şi toate clădirile s-au dărâmat ca şi zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua Navi. A rămas înclinat doar o parte dintr-un zid spre a servi ca învăţătură generaţiilor viitoare. Mulţi din catolici au murit pe loc în acest cutremur. Alţii însă, văzând această înfricoşătoare minune, au fugit ruşinaţi şi înfricoşaţi la corăbiile lor. Alţii însă pocăindu-se au rămas şi s-au făcut monahi în Athos. Ruşinaţi de Dumnezeu, monahii mănăstirii Xiropotamu şi-au înţeles fărădelegea, plângeau cu amar şi ca nişte pui fără cuiburi rătăceau prin păduri şi prin munţi fără a avea unde să-şi plece capetele, pentru că mănăstirea lor era distrusă cu desăvârşire din cauza fărădelegilor lor. Tot atunci a încetat şi minunea care până atunci avea loc în această mănăstire întru cinstea şi slava Sfinţilor 40 de Mucenici. Iată care era această minune!

Când pururea pomenitul şi fericitul împărat Romano Lecapenul a zidit şi a împodobit catoliconul (biserica mare) mănăstirii a chemat un arhiereu pentru sfinţire. În timpul sfinţirii, când arhiereul a zis cuvintele „în numele celor 40 de Mucenici…” s-a întâmplat o minune. În partea de jos a Sfintei Mese a răsărit o mânătarcă mare cu 40 de picioruşe şi 40 de pălăriuţe, în formă de măr, după numărul Sfinţilor Mucenici. Odată răsărită, această mânătarcă a început să se întindă în jurul Sfintei Mese. Pentru această preaslăvită minune toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe mucenicii Lui. Toţi bolnavii care se aflau atunci acolo şi au mâncat din acea plantă s-au vindecat pe loc. Vestea despre această minune s-a întins în toată împrejurimea. Bolnavii care veneau aici pentru mânătărci ca să se tămăduiască se vindecau, iar toţi care nu puteau să vină la mănăstire, trimiţând daruri, primeau părticele din acea plantă de Dumnezeu dăruită, pe care mâncându-le se tămăduiau. De multa lume care venea aici, planta se termina pe 9 martie, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de Mucenici, pentru a răsări tot atunci din nou. Această minune întrecea minunea de la Scăldătoarea oilor – Vitezda. Acolo se tămăduia doar cel care intra primul în apă (după tulburarea ei), pe când planta aceasta îi vindeca pe toţi şi pretutindeni pe cei care gustau din ea. Pe cât de binefăcătoare era minunea, pe atât diavolul – vrăjmaşul creştinismului ortodox, care dintru început urăşte binele – deoarece nu putea să sufere vederea acestei minuni, începu să se frământe până când în cele din urmă i se îndeplinise voia. El i-a amăgit pe sărmanii monahi să se unească la aceeaşi masă cu pnevmatomahii. De atunci, din pricina aceasta, minunea a încetat.

Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce urăsc adevărul. Astfel i-au răsplătit nelegiuiţii pnevmatomahi pe de Dumnezeu urâţii monahi pentru împărtăşirea cu ei. Orice jertfă a necredincioşilor e neplăcută lui Dumnezeu. Dacă ei cred că vor fi în numărul celor aleşi, iată că Dumnezeu le arată contrariul. Pentru ceea ce au făcut aceşti nelegiuiţi nu au dreptul să se mândrească, căci după cum au fost ruşinaţi atunci, astfel vor fi ruşinaţi şi la a doua Venire a lui Hristos. Ortodocşii însă, chiar dacă pătimesc în această lume, nădăjduiesc să primească bunurile gătite lor de către Hristos Dumnezeu, lucru care cu adevărat se va împlini…

După plecarea pnevmatomahilor, monahii ascunşi au ieşit din ascunzătorile lor şi s-au întors la aşezările lor distruse şi arse. Au plâns cu amar pe fraţii lor morţi. Tot Muntele Athos, asemenea Rahilei, îşi plângea copiii. Şi cine n-ar fi plâns văzând toate aceste grozăvii? Bocetul şi plângerea ajunseră până la cer, când monahii – împreună cu David – spuneau:

„Dumnezeule, venit-au neamurile cele de altă lege în locurile Preacuratei Maicii Tale, întinat-au Biserica Ta cea sfântă, dat-au trupurile cuvioşilor robilor Tăi mâncare păsărilor şi fiarelor, vărsat-au sângele lor ca apa în jurul locaşurilor lor şi nu era cine să-i îngroape. Varsă urgia Ta peste neamurile care Te hulesc şi peste ţările care s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, căci am sărăcit foarte. Ajută-ne nouă, Dumnezeule Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău. Doamne, izbăveşte-ne pe noi pentru numele Tău, curăţeşte păcatele noastre ca să nu zică nicicând cei de altă credinţă: Unde este Dumnezeul lor? Şi să vadă ochii noştri răzbunarea lor, pentru că au vărsat sângele robilor Tăi. Iar noi robii Tăi Te vom slăvi, Dumnzeule, în veac şi vom vesti din neam în neam slava Ta, slăvitele mărturisiri şi Predanii ale Sfinţilor Părinţilor noştri”.

Nelegiuitul împărat Mihail Paleologul, care plănuia să vină în Sfântul Munte şi să distrugă Ortodoxia de aici, nu a reuşit, pentru că împărăţia sa a căzut degrab… Într-o expediţie împotriva lui Ioan Duşan, craiul Serbiei, s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1282 a murit în tabăra sa, lângă oraşul Ber, neunit cu Biserica apuseană şi afurisit de cea Răsăriteană.

Fiul său, Andronic Paleologul, care era cu el, din cauza constrângerii poporului, nu îndrăzni să-l îngroape pe tatăl său cu onoruri împărăteşti, ci a poruncit să fie îngropat noaptea într-o mănăstire din apropiere. Văduva lui Mihail, Teodora, a fost nevoită să editeze o enciclică în care face o adevărată mărturisire a credinţei ortodoxe:

„Împărăţia mea – scrie ea – urăşte şi consideră urâciune această lucrare – unirea – care de curând s-a întâmplat în Biserică şi a tulburat-o în întregime… După cum Biserica lui Dumnezeu l-a judecat pe patriarhul Vekkos pentru dogmele sale urâte lui Dumnezeu şi împreună cu el şi pe Melitiniot şi pe Metohiti – cei de un cuget cu el – şi i-a afurisit, astfel şi Împărăţia mea… din toate preferă frica de Dumnezeu şi ascultarea faţă de Biserică, consfinţeşte şi primeşte această hotărâre şi nimeni nu mă va obliga să fac pomeniri pentru sufletul soţului şi domnului meu.”

Pomenirea Mucenicilor care au mărturisit atunci se prăznuieşte împreună cu toţi sfinţii pustnici aghioriţi în prima Duminică după Duminica Tuturor Sfinţilor. În mod deosebit însă se prăznuieşte pomenirea Cuvioşilor Mucenici Iviriţi în Sfânta Mănăstire Iviron şi a Vatopedinilor în Sfânta Mănăstire Vatopedi. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate este ca pomenirea Cuvioşilor noştri Mucenici să se prăznuiască şi în Mănăstirea noastră deosebi… Aceasta au simţit-o şi au vrut-o înşişi fraţii… Şi această dorinţă a lor s-a îndeplinit când cu bunăvoinţa lui Dumnezeu – contrar aşteptărilor – Mănăstirea noastră a trecut de la idioritmie la viaţa chinovială. Atunci a început să se prăznuiască vrednica de cinste pomenire a acestor sfinţi conform dorinţei lor pe care au exprimat-o în rugăciunea lor către Domnul cu puţin timp mai înainte de a muri în văpaie: „Doamne, ridică locaşurile sfinţilor Tăi spre slava Ta şi a noastră pomenire!”.

Turnul unde au mărturisit Sfinţii Cuvioşi Mucenici şi unde a rămas întreagă şi nestricată icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu „Înainte-vestitoarea” s-a păstrat în parte până în 1873. Deoarece turnul acoperea aripa nordică a mănăstirii şi se primejduia să cadă de mulţimea anilor se impunea dărâmarea lui. Dar pentru a fi păstrată pentru totdeauna amintirea nevoinţei martirice a mucenicilor, toţi fraţii Mănăstirii Zografu au hotărât într-un suflet să ridice în acelaşi loc un monument, lucru care s-a şi întâmplat în acelaşi an 1873. Monumentul trebuia să fie sfinţit în ziua serbării pomenirii Mucenicilor. În ajun, după apusul soarelui, a început privegherea de toată noaptea. Noaptea era fără lună şi pe cer se zăreau doar stelele. De jur împrejur împărăţea tăcerea. În timpul slujbei – exact la miezul nopţii – când după întâia Catismă a început să se citească „Viaţa şi martiriul Sfinţilor Mucenici Zografiţi”, deodată, deasupra bisericii s-a arătat un stâlp de foc. Acesta lumina mănăstirea şi toată împrejurimea cu o lumină atât de puternică încât se puteau zări şi cele mai mici lucruri. Acest stâlp minunat a rămas deasupra bisericii pentru 3-4 minute şi apoi s-a mutat din nou pentru câteva minute deasupra monumentului. A început apoi să se înalţe şi, prefăcându-se în formă de cerc, încununa de sus ca o cunună monumentul şi locul unde au fost martirizaţi Sfinţii Mucenici. Această preaslăvită minune a continuat aproximativ 15 minute. Martorii oculari ai acestei minuni au fost părinţii şi fraţii mănăstirii, dar şi mulţi dintre închinători – pustnicii şi locuitorii schiturilor de primprejur care veniseră la Zografu pentru praznic.

Astfel, Atotputernicul Dumnezeu – prin acest semn ceresc arătat deasupra monumentului ce marchează sfântul loc martiric al monahilor mărturisitori în această zi a pomenirii lor – a arătat lămurit tuturor cât de bineplăcută Îi este nevoinţa acestor luptători pentru credinţa cea adevărată şi credincioşia lor faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă… Preacurata, Preabinecuvântata, pururea Fecioara, Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, care prin mijlocirea icoanei sale a prevestit pe nevoitorii ei monahi despre năvălirea nepoftiţilor, sălbaticilor şi lui Dumnezeu urâţilor catolici, a mărturisit astfel deosebita ei bunăvoinţă faţă de toţi cei care o cinstesc în chip ortodox şi a arătat cât de urâţi ei şi dumnezeiescului ei Fiu sunt cei care prin foc şi cu săbii şi prin orice fel de siluire propovăduiesc împreună cu credinţa ortodoxă şi ghiveciul nedreptelor lor învăţături şi rătăciri.

(traducere din limba bulgară de monahii Arsenie şi Leontie în Mănăstirea Zografu din cartea „Vieţile sfinţilor bulgari”, Ed. Sf. Mănăstiri a Sf. Mare Mc. Gheorghe – Zografu, Sfântul Munte, 2002, pp. 59-76)

NOTE:

[1] Expediţiile cruciate, care la suprafaţă aveau ca scop eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina de barbari, în realitate au fost folosite de către papii Romei pentru îndeplinirea scopurilor lor – să supună Răsăritul ortodox stăpânirii spirituale a Romei. Papalitatea îi întrebuinţa pe cruciaţi pentru a sădi romano-catolicismul în aceste ţări. Clericii catolici au transmis ura lor faţă de Răsăritul ortodox şi cruciaţilor, aşa încât ortodocşii au pătimit de la latinii catolici tot atât de mari stricăciuni câte au suferit mai apoi şi din partea turcilor. Creştinii ortodocşi s-au îngrozit de necinstirile şi profanările pe care le-au făcut cruciaţii în sfintele locaşuri. La căderea Tesalonicului (1185) şi a acestei Cetăţi imperiale (1204), fanatismul latinilor catolici a ajuns la astfel de măsuri că ar fi greu de crezut de către cineva, dacă nu ar fi existat documente apreciabile şi vrednice de crezare care să dovedească răutăţile cruciaţilor.

Conform relatării istoricului grec Nichita Honiatis (sec. XII – XIII) „latinii aruncau la pământ icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, le călcau în picioare – după ce luau de pe ele podoabele – şi le aruncau la răspântii sau le foloseau pentru întreţinerea focului în loc de lemne. Unii dintre ei se urcau pe Sfânta Masă, dansau deasupra ei, cântând ca nişte barbari…cântări... Unul dintre comandanţi intră cu calul în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Mirul care izvora din mormântul mucenicului îl scoteau în vase şi oale, îl puneau în tigăi pentru a prăji peştele şi îşi lustruiau cizmele ş.a. În biserică vorbeau cu glas tare, strigau urât, îi prindeau pe credincioşi de gât pentru a întrerupe sfintele cântări, cântau cântări ruşinoase şi lătrau ca nişte câini.” Alţi scriitori bisericeşti din această perioadă, ca mitropolitul Evstratie al Tesalonicului, completează relatările despre urgiile latinilor catolici în Tesalonic.

Căderea Constantinopolului a fost de asemenea însoţită de înfricoşătoare episoade de fanatism religios. Din nou, după mărturia lui Nichita Honiatis, contemporan acestui eveniment, sacrilegiile latinilor catolici au fost incredibile. „Moaştele diferiţilor Sfinţi Mucenici erau împrăştiate în fel de fel de locuri necurate. Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos îl aruncau şi îl vărsau pe pământ. Luaseră Sfintele Vase pentru întrebuinţarea lor casnică. Preţioasa Sfântă Masă a Bisericii Sfânta Sofia cruciaţii au făcut-o bucăţi şi au împărţit-o între ei… Pretutindeni pe unde treceau cavalerii apuseni făceau urgii nemaiauzite”. Dacă papii au făcut vreodată observaţii asupra siluirilor latinilor catolici în Răsărit, aceasta nu a fost decât o manevră diplomatică din partea lor. În expediţiile lor, papii vedeau o strălucită modalitate de a-şi întări autoritatea lor spirituală şi în Răsărit şi de a catoliciza popoarele ortodoxe de aici.

(După P.I. Maliţki, „Istoria Bisericii creştine”, Sofia, 1932, vol. III, pp. 4-6)

[2] După o tradiţie locală monahii afurisiţi care s-au unit şi au liturghisit cu catolicii au fost îngropaţi într-o peşteră pe ţărmul regiunii ce aparţine Marii Lavre într-un loc ascuns pentru a nu fi văzuţi de oameni. După cum mărturisesc unele relatări vrednice de crezare şi anumite fotografii, până şi astăzi cadavrele lor zac acolo neputrezite şi înnegrite la culoare asemenea cărbunelui, iar feţele lor au o înfăţişare groaznică, demonică, spre înfricoşare şi pildă tuturor celor ce le văd şi spre amintirea apostaziei lor.

[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos” care în greceşte înseamnă „pâine dospită”. Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură se întrebuinţează cuvântul „azimon” (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi – conform literaturii rabinice – nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.

La început pâinea Dumnezeieştii Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus, ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.

[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la alte mănăstiri ca „primus inter pares” (primul între egali). În a doua jumătate a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului Munte, la număr de 20.

sursa: Război întru cuvânt

AVERTISMENT. Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că gripa porcină nu poate fi oprită şi că toate ţările au nevoie de vaccin.

Oficialii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) au anunţat luni că toate ţările au nevoie de vaccinul împotriva gripei porcine, în condiţiile în care răspândirea virusului A/H1N1 este în acest moment „de neoprit”. Anunţul a fost făcut de Marie-Paul Kieny, unul dintre directorii OMS, care a avertizat că medicii, infirmierii şi personalul auxiliar de îngrijire trebuie să fie vaccinaţi cu prioritate „pentru a menţine în funcţiune sistemele de sănătate”.

Virusul a contaminat până în prezent 100.000 de persoane din întreaga lume şi a ucis cel puţin 429, potrivit statisticilor OMS. Datele oficiale sunt mult sub nivelul situaţiei reale. Organizaţia, care nu a publicat niciun bilanţ global de o săptămână, a solicitat ţărilor celor mai afectate să nu mai efectueze în mod sistematic analize de laborator. Specialiştii consideră mult mai utilă crearea unor instrumente de măsurare a tendinţei generale a pandemiei, scrie AFP.

Vaccinul vine la toamnă, doar pentru cei bogaţi

Oficialul OMS a precizat că vaccinul împotriva gripei porcine ar trebui să fie gata în septembrie-octombrie. La începutul lunii, coordonatorul Organizaţiei Panamericane pentru Sănătate, Cuauhtemoc Ruiz, estima că laboratoarele care lucrează la fabricarea vaccinului vor fi capabile să producă „2,5 miliarde de doze în şase luni”. Deşi toate ţările sunt îndemnate să ia măsuri, prioritate la vaccinare vor avea statele dezvoltate.

Directoarea generală a OMS, Margaret Chan, a deplâns, ieri, faptul că ţările sărace vor fi dezavantajate. „Capacităţile de producţie a vaccinului nu sunt infinite, şi, din nefericire, insuficiente pentru 6,8 miliarde de oameni”, a apreciat Chan.

Sursa: Evenimentul zilei

Parohia ortodoxă română din Girona – Catalunya are ca ocrotitor pe Sf Prooroc Ilie. Vă aducem la cunoştiinţa programul bisericii cu ocazia acestei sărbători.

Hramul anul acesta se va organiza în ziua de duminică, 19 iulie la locaţia actuală a capelei catolice din strada Doctor Ferran,nr.34, Salt-Girona.

Duminica 19 iulie

Ora 8,30 – Utrenia

Ora 10,00 – Sf Liturghie

Ora 12,30 – Agapa

Luni 20 iulie

Ora 8,30 – Utrenia

Ora 10,00 – Sf Liturghie

Sursa: Parohia Sf Ilie – Girona

Rasaritul se teme de demoni; Apusul se joaca cu demonii.

Miliarde de fapturi omenesti din Rasarit se pazesc la fiecare pas, ca sa nu se ciocneasca cu vreun demon. Ni­manui acolo nu i s-au “inventat” de­monii – despre demoni acolo se stie – si demonii acolo se simt in fiecare zi si in fiecare ceas, inca de la prima gene­ratie de oameni.

Apusul este pamantul descoperi­rilor. Dupa multele descoperiri, ca­re aduc moartea ori castiguri negustoresti, Apusul a descoperit si faptul ca exista demoni. Si aceasta a rabufnit tocmai in veacul nostru (al XX-lea). Pentru Apus nu exista ceva pe care toti sa-l socoteasca drept adevar. Totul acolo se imparte pe “domenii”, pe partide si secte. Tot astfel si cu descoperirea ca exista fiinte spirituale netrupesti. Ea nu este recunoscuta in intregime de oamenii din Apus si i-a fost randuit locul doar intr-o secta apuseana a unor oameni care se numesc “spiritisti”. Spiritistii se man­dresc cu faptul ca lor le este dat sa vorbeasca cu duhurile. Ei se bucura ca mentin legatura cu lumea spiritu­ala. Sar in sus de bucurie, fara sa stie insa ca lumea lor este condusa de ca­tre satana.

Rasariteanul nu simte ingerii, du­hurile bune ale lui Dumnezeu, pazito­rii si ocrotitorii oamenilor. El de mult a incetat sa-i mai perceapa. A ramas doar cu duhurile rele, care ii fac rau si pe care trebuie sa le imbuneze cu jert­fe – in fiecare zi, da, in fiecare zi.

Sunt deja cateva sute de ani de cand Apusul a incetat sa mai simta, sa mai constientizeze atat ingerii, cat si demonii. De aceea a si primit evan­ghelia spiritista cu mirarea omului care a stiut ceva, insa a uitat si iarasi si-a adus aminte. Odinioara, Apusul a crezut atat in ingeri, cat si in demoni, insa, cu timpul, el a risipit aceste doua averi ale sale. Astazi demonii i se arata doar prin spiritisti ori apusea­nul ii percepe prin hipnoza. Percepe duhurile, insa nu le deosebeste. Cu bucurie se inchina el tuturor duhuri­lor care i se arata ca fiind fiinte spiri­tuale bune.

I s-a tocit, prin urmare, simtul sau de discernamant si de cunoastere.

Rasaritul nu are perceptia duhuri­lor bune. Apusul nu percepe deose­birea duhurilor bune de cele rele. Ra­saritul se apara de duhurile rele prin jertfe – jertfe neincetate inaintea idoli­lor de piatra ori de lemn. Apusul (spiritist) se daruie tuturor duhurilor ca­re i se arata fie prin medium, fie prin vrajitori. Si tuturora el le da deplina crezare.

Rasaritul este pesimist aproape pe de-a-ntregul. De ce? Pentru ca are cunostinta de duhurile rele, insa n-a cunoscut nimic despre Bunul Dum­nezeu. Cunoaste si simte pe propria piele si cu sufletul sau prezenta si ac­tiunea demonilor celor rai, insa nu simte prezenta Bunului Dumnezeu, Care poate sa-i izgoneasca pe demo­nii cei rai si sa-i apere pe oameni.

Apusul spiritist este optimist in mod superficial. Superficial pe de-a-ntregul si pe de-a-ntregul lipsit de minte. Spiritistii ajung la cunoas­terea de Dumnezeu prin intermediul demonilor; nu prin intermediul Fiului lui Dumnezeu, Hristos Cel intru­pat; cu ajutorul demonilor, care li se arata prin mediumuri, vrajitori si altii asemenea acestora. Prin urmare ate­istii de mai ieri, spiritistii, afla de la diavol ca exista Dumnezeu si suflet. Iar aceasta cunoastere ii surprinde intr-atata, incat ei, rupti de societate, cheama duhurile ca sa le vorbeasca si sa le profeteasca ceva bun. Iata, pe acest nisip alunecos este intemeiata credinta lor.

Spiritistii vad insa in aceasta o “sti­inta” moderna, un fel de “descoperi­re” contemporana. Daca ar fi citit ei Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura, ar fi aflat ca Cel Preainalt a atras aten­tia oamenilor inca de pe vremea lui Moise sa se delimiteze de spiritism (Iesire 18,11).

Marele Rasarit se afla sub puterea demonilor; dar si Apusul spiritist este tot sub puterea demonilor. Prin urma­re, demonocratia stapaneste in ambele emisfere ale pamantului, care se ri­dica impreuna impotriva Ortodoxiei si, in particular, impotriva Balcanilor. Ne vine in minte o intrebare: dorim oare sa ne situam intre doua varietati ale demonocratiei? Nu, in niciun caz.

Nu intre, ci mai presus.

Cunoastem ca exista o lume spiri­tuala. Cunoastem ca exista duhuri re­le. Exista insa si duhuri bune. Exista Bunul Dumnezeu, Care este mai pu­ternic decat toate duhurile luate impreuna. Cu numele lui Hristos, al Maicii Domnului si al Sfintei Cruci, noi punem pe fuga duhurile cele re­le, iar prin rugaciune atragem spre noi duhurile cele bune, ingerii lui Dumnezeu, care ne pazesc si ne aju­ta, in acest mod ne ridicam mai pre­sus decat paganii si decat Rasaritul pesimist.

Pe de alta parte, noi nu ne bucuram de orice aparitie a duhurilor de pe lu­mea cealalta, pentru ca stim ca aces­tea s-ar putea sa fie duhuri rele, care ne pot ispiti si indeparta de la calea mantuirii. inca si mai putin chemam duhurile de pe lumea cealalta, cau­tand de la ele sfaturi si prorociri des­pre evenimentele viitoare; caci cel ce face una ca aceasta nu este placut lui Dumnezeu. Noi ne punem nadejdea insa in imparatul ingerilor, in Dom­nul Cel Preainalt, Creatorul nostru si Parintele nostru Cel ceresc si nu avem partasie hoteasca de El prin lumea spirituala. in acest fel noi, balcanicii, ne inaltam mai presus decat Apusul spiritist.

Si, precum Mantuitorul nostru este mai presus de Rasarit si de Apus, tot astfel si noi sa ne straduim sa nu ne aflam stransi la mijloc intre acestea, ci, cu ajutorul lui Hristos, intotdeauna sa ne inaltam mai presus de ele.

Mai presus de Rasarit si mai pre­sus de Apus!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Sursa: crestinortodox

Cea mai potrivita metoda de intarire a muschilor abdominali o constituie metaniile. Nu rade, asa este! Cand cineva face metanii folosul este dublu, si pentru sufletul si pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseste pentru ca, prin metanii, cere iertare si mila Domnului, iar trupul, pentru ca, astfel, isi intareste muschii abdominali si se fortifica. Iti recomand sa faci cat mai multe metanii. Incepe cu un numar redus, apoi adauga altele in fiecare zi, pana ajungi in punctul in care sa simti ca poti rezista. Insusi organismul ne instiinteaza limitele rezistentei lui si, atunci, stabilim numarul de metanii in functie de rezistenta.

Apoi, desi nu e obligatoriu, putem mentine constant numarul de metanii in fiecare zi. Aceasta depinde de numerosi factori, ca dispozitia sufleteasca, oboseala, starea de sanatate etc. Important este inceputul, pe de o parte, iar pe de alta parte, e importanta si pocainta care trebuie sa insoteasca metaniile, pocainta pentru multele noastre pacate, pentru care trebuie sa ne cerem iertare de la Domnul cu toata puterea sufletului si a trupului. Daca putem, sa zicem in timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieste-ma!Asa este cel mai bine. Si Domnul nu numai ca ne va auzi, dar ne va si ierta, intrucat cerem iertarea nu doar cu buzele, ci si cu trupul si din tot sufletul, indiferent daca acesta e aproape de Hristos ori prins in mrejele pacatului. Caci Hristos nu S-a rastignit pentru credinciosi si oameni fara pata, ci pentru ne-credinciosi si pacatosi ca noi.

Prin metanii, si trupul participa la rugaciune, rezultand astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esential in existenta, forma si tamaduirea bolilor.

Nu exista gimnastica mai buna decat metaniile. Dupa ce ne-am facut cruce ingenunchiem, atingem pamantul cu fruntea, apoi ne ridicam, facand aceasta iar si iar, in timp ce sufletul suspina in fata lui Dumnezeu, rostind rugaciunea vamesului: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului! Sau orice alta rugaciune pe care ne va lumina Duhul Sfant sa o rostim. Dupa metanii urmeaza bucurie mare, usurare, pace in suflet, iar trupului nu-i va mai ramane nici un singur madular nefolosit si nepus la lucru. Parintele, pentru a accentua importanta metaniilor, spunea ca dupa cum ne-o arata Evanghelistul, Hristos Insusi a facut si El metanii cand Se afla in gradina Ghetsimani, cazand cu fata la pamant si apoi ridicandu-Se. Metaniile fac bine si sufletului si trupului. De aceea ascetii nu patesc cu una cu doua infarcturi ori alte boli de inima etc., intrucat, prin metanii, arterele si vasele de sange se pastreaza excelent, iar sufletul se linisteste, spulberand supararile. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiasca, si nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, inainte de a adormi, alunga din minte grijile de zi cu zi, se linistesc si dorm mult mai bine.

Sa faceti la rugaciune cate metanii puteti, chiar daca obositi. Cand rugaciunea e insotita si de jertfa, devine mai eficienta si mai placuta lui Dumnezeu, sfatuia parintele.

 Fragment extras din Parintele Porfirie – Antologie de sfaturi si indrumari, Editura Bunavestire, Bacau.

sursa: Calin Dragan

Într-un timp în care se fac descoperiri extraordinare în domeniul ştiinţelor de orice fel, există ţări în care oamenii mor de foame la propriu. Este cazul Coreei de Nord şi a unor state africane şi asiatice. Problema unei crize alimentare de mari proporţii care ar putea apărea în viitor este una care preocupă pe toată lumea. Capital.ro a stat de vorbă cu unul dintre cei mai avizaţi oameni în problema crizei alimentare: Abdolreza Abbassian, secretar al Grupului Interguvernamental pentru Alimente şi Cereale, organism ce face parte din Food and Agriculture Organization (FAO) din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Capital.ro: Există analişti care spun că actuala criză economică va fi urmată de o criză alimentară. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Abdolreza Abbassian: Este posibil, dar lucrurile nu sunt întotdeauna corelate în mod automat. Este adevărat că nu au mai fost crize severe ca aceasta, însă crizele economice anterioare nu au fost urmate în mod necesar de crite alimentare. Diferenţa, de data aceasta, este că, înainte să înceapă criza economică, încercam să evităm o criză alimentară de proporţii, însă odată apărută criza economică, problemele legate de alimente au trebuit cumva amânate, pentru că prioritatea, acum, era aceea de a rezolva chestiunile economice. Aşadar,  pericolul unei crize alimentare nu a dispărut şi se poate amplifica oricând.

Capital.ro: Aşadar, consideraţi că actuala criză economică poate determina o eventuală criză alimentară sau aceasta din urmă poate apărea oricum?

A.A.: Sunt multe lucruri pe care cele două crize le au în comun, însă este foarte important să distingem între criză la nivel global şi criză la nivel de ţară. În multe ţări există o criză alimentară, preţurile alimentelor sunt foarte ridicate, iar numărul oamenilor înfometaţi este din ce în ce mai mare. În general, în aceste state, criza alimentară are cauze economice. Deci, în ţările sărace, probleme apărute în urma crizei economice au dus la apariţia unei crize alimentare. La nivel global, însă, dacă ne uităm la cerere şi ofertă, relaţia dintre cele două crize devine mai puţin importantă.

Preţul petrolului nu poate fi prezis!

Capital.ro: Consideraţi că finalul crizei financiare va aduce cu sine şi un preţ mai mare al petrolului, dat fiind faptul că cererea va începe să crească? În consecinţă, cu un preţ mai mare al petrolului ar putea creşte şi preţul alimentelor…

A.A.: Nu putem prezice preţul petrolului, aşa cum nu putem prezice nici preţul alimentelor. Putem spune doar că, într-adevăr, cotaţiile petrolului influenţează piaţa alimentelor. Este adevărat că odată cu criza cererea s-a diminuat, în special în ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), însă nimeni nu poate să demonstreze că preţul petrolului de aproximativ 150 de dolari pe baril din vara anului trecut reflecta realitatea cererii sau era bazat alţi factori, inclusiv speculaţii. Aşadar, pentru că nu ştim cum anume se reflectă cererea în preţul petrolului, nu putem spune dacă preţul actual, de aproximativ 60 de dolari, este prea mare sau prea mic. Şi pentru că nu ştim acest lucru, este dificil de spus dacă peste un an sau doi, când economia îşi va reveni, petrolului va fi 70 de dolari sau, dimpotrivă, de 30 de dolari. Logica şi situaţiile precedente ne spun, însă, că odată ce PIB-ul statelor dezvoltate va începe să crească, preţul petrolului va începe şi el să urce.

Eşti expus crizei alimentare dacă produci mai puţin decât consumi

Capital.ro: Care sunt ţările cele mai expuse unei crize alimentare?

A.A.: Statele cele mai expuse crizei alimentare sunt acelea care produc mai puţină mâncare decât consumă. În majoritatea lor, acestea se află în Africa, excluzând Africa de Sud. Acestea sunt dependente de producţia externă, iar problema este amplificată de faptul că nu dispun întotdeauna de capacitatea de a cumpăra de pe pieţele externe. Această situaţie o avem şi în America Latină şi în Asia.

Capital.ro: Ce şanse sunt să apară o criză alimentară în Europa sau în Europa de Est?

A.A.:  Situaţia Europei este un pic relativă. Dacă punem Europa în context global, putem spune că situaţia din zonă este bună. Dacă o comparăm cu ea însăşi, Europa a început să aibă probleme în urmă cu 2 ani şi a fost nevoită să importe produse agricole. Cu toate acestea, Europa este alimentată corespunzător cererii, motiv pentru care nu există niciun motiv de îngrijorare.

Nu putem spune că vreo ţară din Europa ar putea intra în criză alimentară pentru că s-ar afla în situaţia în care oamenii să ajungă la foamete din cauza incapacităţii de a-şi procura hrana, deşi există probleme legate de preţul ridicat al produselor alimentare. Este adevărat, de asemenea, că sunt situaţii în care producţia agricolă a scăzut din cauza vremii, dar acest tip de probleme nu pot fi considerate drept criză.

Cu ochii pe agricultură

Capital.ro: În ce măsură sunt guvernele lumii interesate să prevină o criză alimentară de proporţii? Câţi bani se duc în această direcţie şi câţi ar fi trebuit să se ducă?

A.A.:  Anul trecut, FAO a organizat un summit la Roma, ca răspuns la creşterea rapidă a preţurilor la alimente. Liderii lumii au pledat pentru creşterea producţiei alimentare. Problema este că din octombrie-noiembrie lumea a început să vorbească mai mult de criza economică şi mai puţin de criza alimentară. Este un pic prea devreme să spunem, aşadar, câţi bani s-au investit în prevenirea acestei crize şi câţi ar fi trebuit să se cheltuiască. Se pare însă că agricultura devine, din ce în ce mai mult, o prioritate pentru guvernele lumii, ceea ce este un semn pozitiv. În special în Africa, statele investesc fonduri pentru creşterea producţiei alimentare. Deci, semne există. E adevărat că, repet, toată lumea este atentă mai mult la provocările aduse de criza economică. 

Capital.ro: Există ţări mari precum China sau Japonia care au cumpărat terenuri agricole foarte mari în ţări sărace precum Indonezia sau Sudan. Vorbim despre milioane de hectare de teren arabil. Nu credeţi că la un moment dat acest lucru va duce la un monopol care va avea ca efect o creştere nejustificată a preţurilor alimentelor?

A.A.: Explicaţia este una cât se poate de simplă: când criza economică a început să se extindă cu repeziciune, ţări foarte mari precum China au început să caute alte căi de a-şi asigura necesarul de hrană, China fiind un stat care are o populaţie foarte mare de hrănit. Astfel, că această operaţiune a fost, oarecum, ceva natural, pentru a-ţi asigura hrana.

Realitatea este însă că acest tip de operaţiune nu este ceva cu totul şi cu totul nou. Este adevărat că nu s-a întâmplat niciodată la acest nivel, însă acest tip de achiziţii a mai avut loc şi în perioada anterioară. Ideea e că nu s-au cumpărat terenuri arabile doar în ţările sărace. China, de exemplu, are foarte mult pământ arabil în Brazilia, care nu este o ţară deloc săracă. Până la urmă, vorbim de ţări care nu doresc decât să investească în Africa, în Asia, sau chiar în statele membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI). Important este că odată cu achiziţionarea unor terenuri arabile de aşa mari dimensiuni, o ţară bogată aduce în respectiva ţară săracă tehnologie, metode inovatoare de a face agricultură, ceea ce este un lucru pozitiv şi benefic pentru acel stat care, altfel, nu ar fi avut mijloacele necesare să exploateze la modul optim acele terenuri.

Capital.ro: Aşadar, consideraţi că acest lucru nu ar putea aduce în niciun fel vreun prejudiciu unor stat precum Sudan?

A.A.: Cred că dacă toate operaţiunile sunt făcute bine, în concordanţă cu legislaţia naţională şi normele internaţionale, pot fi aduse numai beneficii. Dacă, însă, totul se face cu uşile închise, într-o totală lipsă de transparenţă şi cu încălcarea normelor, atunci avem toate motivele să fim îngrijoraţi.

 Iranianul Abdolreza Abbassian lucrează pentru FAO din 1990 şi este responsabil cu monitorizarea situaţiilor legate de cerere şi furnizare de alimente.

De asemenea, analizează politicile naţionale şi internaţionale legate de programe de ajutor alimentar. Înainte să lucreze pentru FAO, a lucrat timp de 3 ani la FMI şi 2 ani la OECD.

Sursa: Capital

Un vaccin împotriva gripei porcine ar putea fi testat până luna viitoare, urmând să fie distribuit în octombrie în Statele Unite, au anunţat reprezentanţi ai serviciilor americane de sănătate joi, într-o întâlnire care a vizat stabilirea unei strategii de luptă împotriva virusului.

“Sperăm să testăm un vaccin la începutul lui august”, a anunţat Anthony Fauci, directorul Institutului naţional pentru Alergii şi Boli Infecţioase, într-o întâlnire la care au participat reprezentanţi sanitari, medicali şi ai comunităţii publice, lângă Washington.

Secretarul american al Sănătăţii, Kathleen Sebelius, a declarat că acest vaccin împotriva virusului A H1N1 ar putea fi distribuit la scară largă până la mijlocul lunii octombrie.

Aceasta a adăugat că vaccinul va fi comandat de Guvernul federal şi ditribuit fiecăruia dintre cele 50 de state americane pentru a fi inoculat persoanelor celor mai vulnerabile şi mai ales tinerilor, afectaţi cel mai puternic de virusul gripei porcine.

În lume, mai multe laboratoare farmaceutice lucrează la realizarea unui vaccin împotriva gripei A H1N1.

În Franţa, negocierile dintre mai multe laboratoare şi stat ar trebui să se încheie în zilele următoare, pentru a se trece la achiziţia vaccinului. Acestea vor fi finanţate cu jumătate din sumă de Casa de Asigurare de sănătate.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), 100.000 de persoane au fost infectate de virusul A H1N1 în 137 de ţări, iar 440 au murit de la începutul pandemiei.

Printre ţările cele mai afectate se află Statele Unite, cu 170 de decese, şi Mexicul, unde 121 de persoane au murit din cauza virusului.

Sursa: Mediafax

Autoritatile din Marea Britanie se pregatesc sa vaccineze intreaga populatie impotriva virusului gripal A/H1N1, dupa ce, vineri, s-a constatat primul deces provocat de aceasta boala, la un pacient fara antecedente medicale, informeaza The Telegraph in editia online. Pana la 20 de milioane de persoane vor fi vaccinate in acest an, iar restul populatiei, anul viitor.

Decizia Serviciului National britanic de Sanatate (NHS) vine dupa ce, in urma cu doua zile, un barbat din Essex, care nu prezenta probleme de sanatate anterioare, a murit in urma infectarii cu A/H1N1, fiind primul caz de deces din insula in care este vorba exclusiv despre efectele virusului gripei porcine.

Un nou vaccin ar putea fi produs in numai cinci zile, iar oficialii din sanatate preconizeaza ca pana la 20 de milioane de persoane ar putea fi vaccinate pana la sfarsitul acestui an. Alte 90 de milioane de doze de vaccin, care sunt asteptate sa soseasca in Marea Britanie in urmatoarele saptamani, sunt asigurate pentru restul populatiei, care va fi vaccinata, cel mai probabil, anul viitor.

Guvernul britanic a comandat doze de vaccin pentru intreaga populatie, iar medicii au fost anuntati sa se pregateasca pentru una dintre cele mai mari campanii nationale de vaccinare din ultimii 50 de ani. “Daca virusul sufera mutatii, poate deveni mult mai periculos, si trebuie sa le oferi oamenilor imunitate”, a explicat Peter Holden, un oficial din domeniul sanatatii.

Sursa: Hotnews

de Arhim. Antipa Dinescu

Între anii 1852 şi 1866, s-a întemeiat din nou Sfân­ta Monastire Românească Prodromu, în Sfântul Mun­te A­thos, unde s-au făcut multe cheltuieli, cu ini­ţiativa pri­mu­lui Sta­reţ, a Prea Cuvioşiei Sale Părintelui Nifon Ie­ro­schi­mo­na­hul, însoţit de primii săi ucenici, Nec­tarie Iero­schi­monahul şi ceilalţi ostenitori, vred­nici de toată pomenirea şi la­u­da, şi cu ajutorul chel­tu­ielilor prin­cipalilor fondatori, Mă­ria Sa Grigorie Ghica Voie­vod, Domnitorul Moldovei, şi al Măriei Sale Ale­xan­dru Ghica, Caimacamul Munte­niei, şi al Mitropo­liţilor So­fro­nie al Moldovei şi Nifon al Mun­te­niei, pre­cum şi cu concursul întregii naţiuni române, după cum se vede lămurit în istoricul acestei Sfinte Mo­nastiri, in­titulat Istoria Sfintei Monastiri Române Prodro­mu din Sfântul Munte Athos.

În cursul zidirii acestei Sfinte Chinovii, Părintele Sta­­reţ Nifon, plin de râvnă duhovnicească şi dragoste că­tre Maica Domnului, întotdeauna se gândea în ce chip ar putea dobândi o sfântă icoană a Maicii Dom­nu­lui făcă­toare de minuni, care să fie spre mângâiere confrăţimii şi a vizitatorilor, şi totodată protectoare şi de grijă purtă­toare acestei sfinte noi monastiri, precum se află şi la celelalte sfinte mari locaşuri din Sfântul Mun­te.

Şi fiindcă alt mijloc nu era, ca să poată din al­tă par­te a-şi satisface dorinţa, a alergat cu fierbinţi lacrimi către însăşi Maica Domnului şi prea iubitul ei Fiu, dulcele Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nos­tru, ce­rând mila şi aju­torul Său, ca zugrăvind o icoană nouă a Maicii Domnului, să o proslăvească cu faceri de minuni.

Aşa arzând cu inima, neliniştit zi şi noapte, îm­pins fiind de o putere nevăzută, îşi făcea feluri de idei, cum ar putea pune în lucrare o aşa sfântă hotărâre. În cele din urmă, vorbind cu mai mulţi zugravi [pictori de icoane] din cei de la Sfântul Mun­te, le propuse să zugrăvească pe scân­­­­dură de chi­paros icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe pe stân­ga, punându-le şi oarecare con­di­ţii, să le păzească în ti­m­pul cât vor lucra la zu­gră­virea icoa­nei; dar fiindcă nu prea erau nici meşteri buni, deoa­rece în timpu­rile acelea nu se găseau zu­gravi iscusiţi în Sfântul Munte, şi pă­rân­du-li-se că nu o să poată păzi condiţiile propuse, nu se învoi cu nici unul, şi astfel rămase iar în nelinişte.

În anul 1863, pentru neapăratele necesităţi ale Sfin­tei Monastiri, mergând în România, Părintele Ni­fon, înso­ţit de Părintele Nectarie Ieroschimonahul, to­va­răşul său şi îm­pre­ună-ostenitor la noua fundaţie, şi ajun­gând în Iaşi, un­de a stat mai mult timp, nu încetă cer­ce­tând vreun bun zugrav, care ar fi primit să zu­gră­vească icoana Maicii Dom­­nului, în condiţiile ce-şi în­chipuise a-l obliga să le păzească în timpul zugrăvirii.

În sfârşit, din Pronia lui Dumnezeu, Care hotărâse ca sfântul nou locaş românesc să fie înzestrat cu un nepre­ţuit odor sfânt, cu această sfântă, preastrălucită şi nea­se­mă­nată icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pli­nă de dar şi de toată frumuseţea, Pro­tec­toarea şi de gri­jă purtătoarea noastră, iconomisi a afla de un bătrân şi bun zugrav român, anume Iordache Ni­colau, proprietar în ora­şul Iaşi, cu care intră în vorbă pentru zugrăvirea icoa­nei Maicii Domnului, arătân­du‑i şi condiţiile următoare: să zu­­grăvească Icoana Maicii Domnului, cu Dom­nul Iisus Hristos prunc în braţe pe stânga, cât va putea mai bine şi mai frumos, în mărime de 1 m şi 10 cm, pe scân­dură de lemn de tei; şi în tot timpul cât va lucra, să fa­că ru­gă­ciu­ne către Maica Domnului, citind Acatistul sau Paraclisul în toate zilele, şi să nu mănânce, nici să bea mai înainte de lu­cru, iar după mâncare să nu mai lucreze, şi să se păzească în curăţenie trupească până la terminare, să fie mărturisit la duhovnic şi să nu aibă ceartă şi urâciu­ne cu nimeni.

Evla­viosul zugrav primi cu bucurie zi­se­le condiţii, dar se umi­lea, zicând că-i tre­mură mâinile de bătrâneţe şi că nu mai poa­te zugră­vi aşa bine şi curat ca al­tă­dată; Părinţii îl în­curajau însă să aibă credinţă şi să se si­lească, că-i va ajuta Mai­ca Dom­nu­lui. Şi aşa, bunul şi cu­cer­nicul bătrân zu­grav a în­ce­put cu multă evlavie a lucra fru­mos şi cu bună sporire, astfel că, în câtva timp, a ter­mi­nat veşmin­tele şi ce­lelalte părţi ale icoanei, lăsând ca Sfin­te­le Feţe să le fa­că pe urmă, după cum este sistemul artei zugrăvirii. După ce a terminat de zugrăvit, cum s-a pri­ce­put mai bi­ne, veş­mintele şi câmpul, a început a lucra la Sfintele Feţe a Mai­cii Domnului şi a lui Dumnezeu Pruncul, Domnul Iisus Hristos, silindu-se cu toată punerea ca să le facă pe cât va pu­tea mai bine; însă în ziua aceea, după multă oste­neală, îl apucă seara fără vreun rezul­tat, şi astfel lă­să lu­crul cam mâhnit.

A doua zi, plin de zel, se apu­că de di­mi­neaţă a lu­cra cu toată silinţa, că doar ar pu­tea reuşi să îndrepte Sfintele Feţe şi să le termine; căci ardea cu su­fletul de dragostea duhovnicească pe care avea să vadă Sfân­ta Icoană făcută aşa precum doreau şi Pă­rinţii. Cu toată punerea lui şi cu tot zelul ce avea, lucrul ie­şea din contra; că nu numai că n-a putut să le îndrepte, ci şi mai rău le-a schimonosit, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe şi urâte, ieşite din cuviincioasele măsuri, având o înfăţişare întru totul neplăcută.

Văzând bietul zugrav că după atâta os­teneală, tre­cân­du-i mai toată ziua, nu putu face ni­mic, se mâhni din adâncul inimii şi, nepricepându-se ce să mai facă, încetă de a mai lucra, văitându-se în sine şi zicând: „Păcat de osteneala mea şi de postul pe care l-am suferit atâtea zile, în zadar lucrând fără nici un folos du­hov­ni­cesc la această icoană! Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu, poate nu este vo­inţa Maicii Domnului să fac eu icoana aceasta, pe care cu atâta evlavie o cere Părintele Nifon; nu ştiu ce să zic! Că eu cu rugăciuni şi post, cu toată pu­nerea şi dragostea, de atâta timp mă muncesc şi nu pot face nimic! De atâta vre­­me mă os­te­nesc să îndrept Sfintele Feţe, şi parcă mi-am ieşit din minte, căci mai rău le-am mâzgălit; ori că mi-am uitat meşteşugul…”

Pe de altă parte, Părintele Nifon, arzând cu dorul să va­dă Sfânta Icoană terminată, se duse în ziua aceea, îm­pre­u­nă cu Părintele Nectarie, să vadă cum lucrează zugra­vul la icoană, dacă o face bine şi frumoasă, şi găsi pe zu­grav mâh­nit, că nu putea isprăvi nimic; şi văzând icoana, ră­ma­seră în­tristaţi şi în mirare, socotind în sine, ca nişte oa­meni, că nu este voia lui Dumnezeu şi a Mai­cii Dom­nu­lui ca Sfân­tul nou Locaş Românesc Pro­dro­mu să se întă­reas­că prin a­ceastă Sfântă Icoană şi să aibă un dar şi mân­gâiere du­hov­ni­cească şi ocrotire pen­tru cei ce cu fri­ca lui Dumnezeu şi cu dragoste se vor nevoi într-însul, pre­cum şi ajutor şi răs­plă­tire bine­făcătorilor şi milui­to­ri­lor Sfintei Mo­­nastiri. În­să nu fu după mica lor părere, ci Maica Dom­nului pre­gă­tea un mai mare dar şi mângâiere decât socoteau ei; căci ce­rea cu umilinţă mila lui Dumnezeu.

Apoi le povesti şi bătrânul zugrav ce a suferit şi câ­tă osteneală şi-a dat, ca să poată face o lucrare bună şi plă­cută, şi cum n-a putut reuşi întru nimic. Părinţii îl mai încurajară însă cu cuvinte duhov­ni­ceşti, ca să nu-şi piardă evlavia, ci să mai încerce o dată a îndrepta şi săvârşi Sfin­tele Feţe; şi de nu va putea face ni­mic, să o lase aşa pre­cum va ieşi, că noi, zice, îţi vom plă­ti osteneala şi o vom lua; mai roagă-te şi dumneata cu fier­binţeală, ca să-ţi ajute Maica Domnului să isprăveşti bine şi frumos.

Se întâmplase să vină acolo şi Părintele Grigorie Ie­ro­monahul, ucenicul Prea Sfinţitului Arhiereu Nil Pen­­ta­po­leos din Sfântul Munte, şi văzând icoana în aşa stare, zi­se: „Păcat de osteneala şi cheltuiala ce faceţi cu această icoa­nă. Ce, voiţi să o duceţi la Sfântul Munte? Dar nu gă­siţi acolo zugravi mai buni, să faceţi o icoană frumoasă, cum se cuvine şi după cum doriţi?!”.

Părinţii îi răspunseră că nu pot lăsa pe zugrav în pa­gubă, ci că, plătindu-i acestuia ce se înţeleseseră, o vor dărui la vreo bi­serică săracă din Iaşi.

După aceea, Părinţii au plecat la Metoc, iar zu­gra­­vul a acoperit icoana cu o pânză curată şi, încuind cu che­ia uşa camerei unde lucra, s-a retras foarte scâr­bit, ne­mân­când nimic în ziua aceea, ci tot închinân­du‑se să-i lu­mi­neze Dumnezeu mintea şi rugându-se să-i ajute a ter­mi­na frumos Feţele Sfintei Icoane.

A doua zi, sculându-se mai de dimineaţă şi lu­ând che­ia, a deschis uşa camerei unde lucra Sfânta Icoa­nă şi a în­ceput a găti cele trebuincioase pentru zu­grăvit, având mul­­tă dorinţă şi râvnă să se apuce de lu­cru; şi, făcând câ­te­va metanii, se închină şi se rugă Maicii Domnului să-i ajute ca să nu pătimească precum ieri.

Şi aşa, mergând să înceapă lucrul, a ridicat pânza de pe Sfânta Icoană; şi – o, minunile Maicii lui Dum­ne­zeu! – văzu, înspăimântat, că Sfintele Feţe sunt cu de­să­vâr­şi­re în­dreptate şi bine încuviinţate, pline de dum­ne­zeiesc har şi ve­selie, după cum se vede şi până acum la această Sfântă Icoană a Prea Curatei Maici a lui Dum­nezeu, care nu alt­fel, ci în adevăr cu dumnezeiască mi­nune sunt săvârşite!

Această preaslăvită minune văzând-o bătrânul zu­grav şi ucenicii săi, foarte se minunară şi pro­slă­viră pe Mai­ca Domnului, că Sfinţia sa singură cu mi­nu­ne dum­ne­zeiască şi-a proslăvit Sfânta sa Icoană, în Prea Curata şi Sfânta sa Faţă şi a Prea Iubitului său Fiu.

Această minune, spre mai bună încredinţare, a în­tă­rit-o [zugravul] prin act sigilat şi iscălit cu propria sa mâ­nă, pe care l-a dat Părinţilor şi care se păstrează în arhi­va Monastirii Pro­dro­mu din Sfântul Munte, unde se află şi Sfân­­ta Icoană; iar cu­prinsul lui este acesta:

„Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zu­grăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu în­săşi mâna mea, la care a urmat o minune preaslă­vită, în mo­dul următor: după ce am isprăvit veşmintele, după meş­te­­şugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lu­crez Feţele Mai­­cii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Christos; du­pă ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, pri­vind eu la chipuri, cu totul a eşit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâh­nit, socotind că mi-am uitat meş­te­şugul; şi aşa, fiind seară, m-am culcat scârbit, ne­mân­când nimic în ziua aceea, so­cotind că a doua zi, sculân­du‑mă, să mă apuc mai cu dinadinsul.

După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am fă­cut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lu­mineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, şi când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Mai­cii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese de­să­vâr­şit pre­cum se vede; şi eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fără numai am dat lus­trul cu­viincios, deşi cu greşeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea aces­tei Sfin­te Icoane.

Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iaşi”

Minunea aceasta s-a întâmplat noaptea, spre 28 Iu­nie; iară pomenirea minunatei zugrăviri a acestei Sfinte Icoa­­ne s-a pus la 12 Iulie, fiindcă la 13 avem Soborul Ar­han­ghe­lu­lui Gavriil, care, ca unul ce întotdeauna este slu­ji­tor de a­proa­pe al Maicii Domnului, credem că tot prin el s-a să­vâr­şit şi această minune. Pe lângă aceasta, era cu greu să se pu­nă două praznice cu privegheri de toată noap­tea unul du­pă altul, adică la 28 şi 29 Iunie, când se prăznuiesc şi Sfin­ţii Apostoli Petru şi Pavel. Şi s-a aşezat să se facă praznic mare, cu privegheri de toată noaptea, care se nu­meşte şi cel de-al doi­lea praznic al Monastirii Române Pro­­dromu, adică al Sfin­tei Icoane a Mai­cii Domnului „Pro­dromiţa”.

Minunea aceasta, după cum am zis, văzând-o zu­gra­vul, s-a minunat şi, cu spaimă privind, nu se pri­ce­pea cum s‑a făcut aceasta. Asemenea şi ucenicii lui, vă­zând, i‑a cu­prins mirarea şi au început a chema prietenii şi vecinii de prin preajmă ca să vadă, şi îndată s-a umplut casa zugra­vu­lui de lume multă, care se minuna de pro­slă­virea Sfintei Icoa­ne, şi toţi se închinau, aprinzând lu­mânări, îndulcin­du-se du­hovniceşte de privirea Sfin­te­lor Feţe, aşa de bine în­cu­vi­in­ţate şi minunate, pline de har şi o frumuseţe nea­se­mă­­na­tă, care deodată impune evlavie şi respect oricărui pri­vi­to­r.

Părinţii Nifon şi Nectarie cu ceilalţi, fiind la Me­to­cul Monastirii din oraşul Iaşi, îngrijoraţi şi întristaţi, ne­şti­ind nimic de această minune, fără de veste văd că vine u­nul din ucenicii zugravului foarte repede, zicând în gura ma­re: „Să trimiteţi curând să ia Sfânta Icoană, fiindcă în noaptea a­ceasta singură s-a zugrăvit, şi s-a adunat lume mul­tă, în­cât nu mai încape, privind la minunea Sfintei Icoane!”. Deo­camdată Părinţii nu cre­deau cele zise de ves­ti­tor, şi cu gân­dul acesta au trimis pe Părintele Dositei Schi­mo­na­hul, în­grijitorul Me­to­cu­lui, şi ajungând ei la casa zu­gravului, nu puteau intra să va­dă Sfânta Icoană de îm­bul­zeala po­po­rului; deci în­da­tă, luând o trăsură şi învelind Sfânta Icoa­nă cu o pânză curată, au adus-o la Metoc, ur­mând şi po­porul. Iar în Me­toc venind, au închis porţile curţii şi n‑au mai lă­sat pe nimeni să intre, până se vor sfătui ce este de făcut.

Apoi grabnic au făcut cunoscut Sfintei Mitropolii de această minune; şi venind însuşi Prea Sfinţitul Mi­tro­po­lit Calinic Miclescu, cu câţiva clerici, fiind aproape Me­tocul de Sfânta Mitropolie, au văzut cu toţii Sfânta Icoană şi, cre­zând, s-au închinat cu toată evlavia, minunându-se şi zi­când: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica Dom­nului prin această minunată şi proslăvită Icoană a Sa!”. Apoi [Mitropolitul] a dat bi­necuvântare ca să se sfinţească apa; şi îndată a năvălit lume mul­tă la Metoc, spre închi­narea Sfintei Icoane, cerând a se citi acatiste şi a se face aghes­muire, stro­pindu-se şi bând cu cre­dinţă şi evlavie.

Şi îndată a în­ce­put darul Maicii lui Dum­ne­zeu a lu­cra prin Sfânta Icoană şi a face minuni pe care, din cele mul­te, puţine le vom spune aici, câte s-au putut ţine minte cu de-a­mă­nuntul, spre slava lui Dumnezeu şi a Prea Cu­ratei Maicii Sale, şi pentru ca să nu mâniem pe Dum­ne­zeu, tăcând adevărul; că pe unele le-au văzut cu ochii lor Pă­rinţii Nifon şi Nectarie, împreună cu alţi fraţi ai noştri, cât timp au stat cu Sfânta Icoană în ţară, iar altele s-au văzut de toţi Părinţii, când s-a dus Sfânta Icoană la Monastire, în Sfântul Munte, şi s-a pus în biserica mare.

Un om avea albeaţă pe amândoi ochii, încât se ve­­deau luminile ochilor lui ca laptele de albe; şi adu­cân­du‑l, s‑a închinat la Sfânta Icoană; şi stropindu-l şi spă­lându‑i ochii cu agheasmă, i-au dat de a şi băut, lu­ând şi acasă ca să bea şi să se mai spele, spunându-i să aibă credinţă la Maica Domnului; şi aşa făcând, pes­te trei zile a venit ca să mulţumească Maicii lui Dum­ne­zeu, arătându-şi ochii că s-au curăţit şi vedeau lu­mi­nat.

Un alt om avea lepră peste tot trupul, încât era nu­mai bube; şi închinându-se cu credinţă, bând şi stro­pindu-se cu agheasmă, a căzut lepra de pe trupul său ca nişte solzi şi s-a curăţit.

Un boier a venit şi a spus că fiul său, acum de trei zile, numai pentru că suflă se mai cunoaşte cum că este viu, şi zace în pat cu totul mort. Deci, rugându-se Maicii Domnului la Sfânta Icoană, cu credinţă, cu la­crimi şi cu evlavie, a luat agheasmă şi, stropind copi­lul, dându-i şi în gură puţină ca să bea, îndată s-a deş­teptat şi s-a sculat cu totul sănătos. Apoi, de bucurie, l-a adus tatăl său de s-a închinat la Sfânta Icoană şi a mulţumit Maicii lui Dumne­zeu cu lacrimi şi cu daruri.

Acestea şi altele multe: bolnavi de friguri, surzi, cu dureri de cap şi de măsele, de ochi, de vătămături, în­dră­ciţi, care suferă de boala copiilor şi alte multe fe­luri de boli s-au tămăduit prin această Sfântă Icoană, pe care mi­nuni Părinţii de la Metoc nu le-au mai în­sem­nat, fiind prea ocupaţi şi obosiţi de îmbulzeala po­porului, care ce­rea neîncetat a le citi paraclise, aca­tiste şi agheasme, încât nu puteau să ţină cont de cine cu ce se foloseşte, şi mai a­les că erau ameninţaţi de oră­şeni a le opri Icoana acolo, zi­când că lor li se cuvine, fiindcă în Iaşi s-a făcut minu­nea cu zugrăvirea Dum­ne­ze­ieştilor Feţe. Acestea înţele­gând Părinţii Nifon şi Nec­tarie, şi văzând că se înmulţeşte po­porul, venind ne­încetat, s-au temut să nu se facă prea mare zvon, să se intereseze autorităţile şi să le oprească Sfânta Icoană, astfel că, luând-o cu grăbire, au plecat spre Sfântul Munte.

Plecând din Iaşi, au venit cu Sfânta Icoană în ora­şul Huşi. Dar şi acolo, mare minune! Cum a simţit po­porul? Căci seara târziu au sosit la Episcopie, şi a doua zi, când s‑a luminat, tot oraşul a prins de veste, ca şi cum le-ar fi vestit cineva, şi îndată s-a umplut Epis­co­pia de popor. În­să Părinţii şi de aci îndată au plecat, te­mându-se ca nu cum­va să-i urmărească de la Mi­tro­po­lie, că acum se în­şti­in­ţase şi Domnitorul Ioan Cuza şi zicea: „Să se oprească Sfânta Icoană, fiindcă s-a făcut mi­nunea în ţară!”.

De acolo au mers în oraşul Bârlad, şi au dus Sfânta Icoană în casa Doamnei Ecaterina Şuţu, care cu multă dra­goste şi cucernicie a primit-o. Aci, aflând Pro­toiereul, a poftit pre Părinţi să aducă Sfânta Icoană în catedrala ora­şului, ca să se închine lumea mai cu în­lesnire. Mer­gând cu Sfânta Icoană în biserică, şi înce­pând a se în­chi­na mulţimea din acel oraş, iarăşi a să­vârşit şi acolo multe minuni, dintre care vom spune pe una mai însemnată.

Era în oraş un învăţător şi înţelept bine pregătit în şti­inţele profane, care avea la şcoala lui pe fiii celor mai însemnate persoane de acolo, şi spuneau despre dân­sul bâr­lădenii că este foarte de treabă şi cinstit, însă nu are evlavie la cele sfinte, şi la biserică nu merge, fără numai la Sfintele Paşti. Acela, auzind de venirea Sfintei Icoane, a trimis trăsura sa, rugând pe Părinţi să facă osteneală să meargă cu Sfânta Icoană la casa lui; dar Părinţii nu au voit, trimiţându-i răspuns că mai cuviincios este să vie el la Sfânta Icoană. Astfel, a trimis trăsura în trei rân­duri, ca să meargă părinţii cu Icoana la el; şi mai rugându-i pe Pă­rinţi şi alte persoane de vază, s-au îndemnat aceştia a mer­ge cu Icoana la dânsul, pentru folosul sufletului lui. Deci, când au voit să ia Părinţii Sfânta Icoană şi să o pună în trăsură, aşa de grea s-a făcut încât abia patru oameni cu mare gre­u­tate au dus-o până la trăsură, iar când au voit să o pu­nă în trăsură, a trosnit aşa de tare tocul în care era Sfân­ta Icoană încât toţi s-au spăimântat, şi caii de la tră­­su­ră au tresărit, iar tocul Icoanei s-a desfăcut din toate în­che­ieturile lui. Atunci au cunoscut toţi că nu voieşte Mai­ca lui Dumnezeu să meargă acolo unde nu era evlavie şi credinţă, ci numai o iscodire şi defăi­ma­re; iară înapoi în­tor­când-o, doi oameni au adus-o prea uşor.

Asemenea, o cucoană evlavioasă greu bolnavă, fi­ind afară la moşie, auzind de Sfânta Icoană şi de mi­nunile pe care le face, voia să meargă în oraş ca să i se închine şi să ceară sănătate la Maica Domnului, dar se temea să se suie în tră­su­ră, ca să nu moară pe drum, până în oraş. I s-a arătat Mai­ca Domnului în chipul acestei Sfin­te Icoane în vis, po­runcindu-i să se scoale curând şi să vie la Bârlad, ca să se închine Maicii Domnului şi să se binecuvânteze de la Sfânta Icoană; şi cum s-a suit în trăsură, îndată s-a simţit sănătoasă, şi venind la Pă­rinţi, a mărturisit, zicând: „Cu adevărat, pe această Sfântă Icoană o am văzut astă-noapte în vis, care mi-a zis să viu cât mai degrabă la Bâr­lad, să apuc închinarea ei, şi acum iată-mă cât sunt de să­nătoasă!”. Şi ea dădu slavă Maicii Domnului.

De acolo au venit Părinţii cu Sfânta Icoană la Ga­laţi şi au pus-o în Biserica Sfinţilor Împăraţi. La această bi­serică, un zugrav lucra meşteşugul său şi, văzând el îm­bul­zeala poporului care se închina şi admira Sfânta Icoa­nă, i s-a părut ceva străin şi a început a-i ocărî pe oa­meni, fă­cân­du‑i înşelaţi şi proşti, care nu cunosc nimic. „Au doa­ră nu credeţi voi basmelor călugăreşti! Nu vă amăgiţi, că greşiţi; un bun pictor poate să zu­gră­vească o icoa­nă mult mai fru­moasă ca aceasta” – şi altele mai multe zicea.

Acestea bârfind, însuşi se uita cu obrăznicie la fa­ţa Sfintei Icoane, ocărând poporul în gura mare. Şi iată că, deo­dată, Maica lui Dumnezeu, prin schimbarea feţei sale atât l-a îngrozit, încât s-a înfricoşat cu totul, şi apoi el sin­gur s-a făcut propovăduitor poporului, zi­cân­du‑le să crea­dă că într-adevăr Sfânta Icoană cu mi­nu­ne dum­ne­ze­ias­că este zugrăvită, că face semne mai pre­sus de fire şi este fă­cătoare de minuni.

După plecarea Sfintei Icoane din Iaşi, a ur­mat o preaslăvită minune, de mare mirare în acel ţinut.

Un evreu cu soţia şi copiii ţinea un han la drum; acel evreu, ducându-se după negoţul său, a lăsat în han pe soţia sa cu copiii şi o slugă. S-a întâmplat însă şi a murit evreul acolo unde s-a dus, şi un alt prieten al lui, ase­me­nea evreu, îngropându-l, a luat marfa şi banii ră­maşi, adu­cân­du-le evreicei, soţiei mortului, spunân­du‑i de întâm­pla­­rea morţii bărbatului ei. Iară după ce s-a dus acel evreu străin, vrăjmaşul a pus în mintea slugii ca să omoare pe evreică şi, luându-i averea, să se ducă de acolo. Deci pân­dind o noapte când evreica era sin­gură numai cu copiii, a in­trat la dânsa pe când dormea şi a început a o ameninţa că o va omorî de nu-i va da banii pe care-i are; ea, văzând pri­mej­dia, şi după toate rugăminţile nefolosind nimica, a scos tot ce avea şi i-a dat, numai să-şi scape viaţa. Luând sluga ace­ea banii şi lucrurile date, a intrat în altă grijă, so­cotind că evreica are să spună oricui va veni în han, şi va fi vă­dit. Deci, ca să fie fără de grijă, a socotit în gândul său să o spân­zure; şi, gătind acela spânzurătoarea, evreica se ru­ga către dânsul ca să o lase cu viaţă; el însă îşi căuta de pla­nul său. Între acestea şi-a adus aminte evreica de aceas­tă Sfân­tă Icoa­nă şi de minunile ei, precum auzise de pe la tre­cători, fiindcă străbătuse această veste pretutindeni, şi la acea ne­voie a început cu lacrimi a se ruga ca o creştină, zi­când: „Maica Domnului, dacă Chipul Tău cu adevărat s-a zu­gră­­vit cu dumnezeiască minune, precum am auzit, şi tu eşti ade­vărată Născătoare de Dumnezeu, izbăveş­te‑mă de aceas­tă primejdie, şi atunci voi crede şi mă voi boteza cu toată casa mea!”. Acestea şi alte mai multe zi­cându-le fe­meia, cu mare plân­gere, sluga s-a apropiat de ea, gata să-i pună laţul de gât, dar, socotind el că este prea sus şi nu o va pu­tea ri­di­ca, l-a lăsat puţin mai jos şi apoi, suindu-se pe scaun, a pus laţul în gâtul său, să vadă de este potrivit; şi, cu slo­bozirea lui Dumnezeu, a călcat strâmb pe scaun şi îndată a sărit [scaunul] de sub pi­cioa­rele lui, rămânând singur spânzurat. Vă­zând evreica această minune, a rămas încremenită de fri­că şi, so­co­tind minunea, a crezut cu toa­tă casa ei şi s-a bo­tezat du­pă cum făgăduise.

La plecarea Părinţilor Nifon şi Nectarie din Ga­laţi cu Sfânta Icoană, aproape de pornire fiind, s-a fă­cut chi­pul Sfin­tei Icoane „ca ghermesit”, adică valuri de-a cur­me­zi­şul obrazului, ca asudată; apoi, intrând într-un vapor aus­tri­ac, „Loid”, se mirau toţi cei de acolo de chi­pul cel mi­­nu­nat al Maicii Domnului, nu numai pa­sagerii creştini orto­docşi, dar şi matrozii, cinstindu-l şi închinându-i-se.

Ajungând Părinţii cu Sfânta Icoană în Sfântul Mun­­te, la schela Monastirii româneşti, au trimis veste sus, la Monastire, ca să se pogoare preoţii îmbrăcaţi în sfintele veşminte, cu cântări şi tămâieri, spre întâm­pi­na­rea Sfintei Icoane; şi aşa, ducând-o cu mare pompă în sunetul clo­po­te­lor, au aşezat-o în Sfânta Biserică Ca­te­drală, unde se ve­de până azi şi toţi câţi intră i se închină cu mul­tă evla­vie şi o să­ru­tă. După aceasta, cu sfatul de obşte, s-a făcut rânduială şi s-a întocmit slujbă, ca să i se facă pomenire în fiecare an cu multă pompă şi mi­lostenii, la toţi câţi se vor aduna din toate părţile.

Se afla pe atunci în Monastire un monah topit de boală, cu numele Inochentie, care numai prin suflare se cu­noş­tea că este viu, de trei săptămâni nemâncat, şi nu mai pu­tea vorbi nicidecum. Dar cum a intrat Sfânta Icoa­nă în Monastire, ca dintr-un somn s-a trezit şi a cunoscut că a venit Icoa­na Maicii Domnului, cu care împreună darul şi îndu­ră­rile sale. Deci a cerut ca să-l ducă în biserică şi, închi­nân­du-se, acestea a grăit către Sfânta Icoană: „Maica lui Dum­nezeu, de-mi este de fo­los să mai trăiesc, însănă­to­şeş­te-mă, căci cred că poţi, iar de nu, fie voia ta; cum vo­ieşti, Stă­pâ­na mea, şi cum cu­noşti, aşa fă cu mine!”. A­cestea zicându-le, s-a întors la chilia sa, vesel şi plin de duhovnicească bu­cu­rie; însă nu a spus nimic, ci îndată a cerut cămaşă cu­rată, ca să se schimbe, apoi a cerut să se îmbrace în toată rân­du­iala monahicească, că era schimnic, şi să se îm­păr­tă­şească cu preacuratele Taine. După aceea, trecând ca un ceas de când se închinase la Sfânta Icoană, şi-a dat duhul şi s-a dus să stea înaintea înfricoşatului Ju­de­cător, având drept protectoare pe însăşi Mama lui Hris­tos Dum­­nezeu, spre a‑i mijloci fericirea veşnicei Împărăţii Cereşti.

Un alt monah din Monastire, anume Serghie, cre­zân­du-şi minţii sale şi bizuindu-se în sineşi, a ieşit din Mo­nastire, nespunând nimănui, şi a intrat într-o peş­te­ră pus­tie, cu socoteală ca să se apuce de o nevoinţă că­lu­gă­reas­că mai mare. Odată, rugându-se el după obi­cei, s-a po­­gorât deasupra capului său un luceafăr; şi sta aşa în ve­de­rea ochilor lui, însă el îşi făcea canonul său, în­cu­ra­jân­du-se; apoi acel luceafăr atât de tare a trăs­nit încât mo­na­hul, plin de spaimă, a căzut la pă­mânt ca un mort; şi toc­mai după trei zile s-a deşteptat, însă surd cu desăvârşire şi de tot slăbit; şi cum a putut, a venit la Monastire şi a măr­tu­risit întâmplarea ispitei drăceşti, dar nu auzea nici­de­cum, ci numai prin scri­soare se înţelegea cu ceilalţi. Vă­zân­du-l părinţii şi fă­cân­du-li-se milă de el, l-au dus în bi­se­rică, la Sfânta Icoană a Maicii Domnului, şi înălţând cu di­nadinsul ru­găciuni de umilinţă pentru el, l-a vindecat Maica lui Dumnezeu, redându-i auzul ca şi dintâi.

Altădată, [pe] un meşter dintre cei ce lucrau în Mo­na­stire, după neîncercate judecăţile lui Dumnezeu, l-a a­pu­cat un duh necurat, care foarte rău îl muncea; şi adu­cân­­du-l fraţii dinaintea Sfintei Icoane, citindu-i Acatistul şi Pa­raclisul, grabnic s-a izbăvit omul de acea bântuială dră­­cească.

În Moldova s-au făcut multe minuni de la Maica Domnului prin această Sfântă Icoană, [pe] care, pre­cum am zis mai sus, Părinţii nu s-au gândit să le în­semneze cu de-amănuntul, fiind cuprinşi de mare bu­cu­rie şi îndestu­laţi că au câştigat un asemenea nepreţuit şi scump odor pen­tru Sfânta Monastire din nou în­te­me­iată, care nu avea cu ce să se proslăvească; iar cele spuse sunt numai care s-au văzut cu ochii de Părinţii noştri şi le-au ţinut minte, iar al­tele ni le-au spus cei care s-au folosit de la această Sfân­tă Icoană.

Am dat scrierii aceste puţine, întru slava Maicii lui Dumnezeu şi spre folosul celor care nu cunosc mi­nunea zu­grăvirii acestei Sfinte Icoane, împlinind din par­te da­to­ria pe cât am putut. Şi mărturisim şi credem cu toată inima că Maica lui Dumnezeu, pentru bună­ta­tea sa, spre folosul ce­lor ce cred şi o cinstesc cu credinţă şi cu dragoste, pu­ru­rea a săvârşit şi săvârşeşte minuni, până la sfârşitul veacului.

Într-un an, la 10 Iulie, călugării Monastirii rânduiţi a pes­cui pentru a întâmpina pe musafirii ce vin în ziua de 12 Iulie, la serbarea Sfintei Icoane a Maicii Dom­nu­lui, s-au pogorât la mare, unde au schela, ca să pună mrejele în mare pentru pescuit, deşi în timpul ve­rii ni­meni dintre pescari nu pune mreje în mare, fiindcă apa es­te caldă şi peştele umblă prin apă pe deasupra, iar mre­jele se depun pe fundul mării, şi de aceea nu se prin­de; însă călugării, fiind trei la număr, au zis: „Noi să cer­căm şi să punem mrejele, şi Maica Domnului puternică este a-şi procura peşte la sărbătoarea Icoanei Sfinţiei sa­le”. Iar u­nul dintre aceşti trei monahi, fiind cam cu îndoială, a în­drăznit a zice în sinea sa: „Dacă icoana aceasta a Mai­cii Domnului s‑a zugrăvit cu minune, după cum spun Părin­ţii, apoi să facă să se prindă peşte la sărbătoarea ei, în timpul acesta de vară”. Şi aşa au pus în mare cinci bucăţi de mreji, câte şaizeci de stânjeni bucata, şi le-au lăsat nu trei ceasuri, după obicei, ci cinci, ca să pescuiască bine; apoi începură a le scoate, şi nu găseau într-o bucată de mreajă decât patru sau cinci peştişori mici; aşa au ur­mat la toate bucăţile de mreji; atunci au scos bucata cea mai de pe urmă şi, văzând că nu scoseseră peştele tre­bu­in­cios în celelalte, se mâhniră că Maica Domnului nu a voit să le aju­te a prinde peşte la sărbătoarea sa; iar când scoaseră acum mreaja mai mult de jumătate, iată că Maica Dom­nului, deşi îşi pierduseră orice nădejde, nu i-a lăsat îm­pu­ţinaţi, ci le arătă mi­nunile Sfinţiei sale spre bucuria lor şi întărirea în credinţă, că dintr-un capăt de mreajă au scos 30 oca de peşte! Şi vă­zând aceasta, s-au bucurat şi au slăvit pe Maica Dom­nului, cerându-şi iertare de în­doiala şi încercarea lor.

Mărimea acestei Sfinte Icoane este de 1 m şi 10 cm în lungime, iar lăţimea după proporţie. Nu este fă­cută du­pă asemănarea vreuneia dintre icoanele făcătoare de mi­nuni, ci după un nou model al zugravului, pre­cum l-a in­spirat Dumnezeu. Faţa Maicii Domnului şi [cea] a Domnului sunt în culoarea grâului, nasul, gura şi bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iar ochii atâta dar au, ca [şi] cum ar sorbi inima privitorilor; cu toa­te acestea, căutătura este cu stăpânire. Privind cu în­ţe­lepciune şi cu luare-aminte la această Sfântă Icoană, se va vedea caracter îm­pă­rătesc de mare neam, amestecat cu stăpânire şi cu blândeţe, de un­de se arată că este închipuită prea după asemănare Maica lui Dumnezeu, şi plină de dar dumne­zeiesc, la care ni­meni nu poate privi fără să simtă în ini­ma sa dulceaţă du­hovnicească, bucurie şi umilinţă, fără numai de nu va fi vreun om prea împietrit la inimă şi întunecat la minte, ca să nu simtă nimica dintru acestea; că numai din privirea ei se încredinţează fiecare cum că nu este săvârşită de mână omenească, precum mărturisesc şi străinii care vin de o văd. Şi nu stă numai într-un chip Sfânta ei Fa­ţă, ci uneori se cam smoleşte, iar alteori se cam în­găl­be­neşte, luminând; iar la sărbătorile cele împă­ră­teşti, când se face priveghere de toată noaptea, şi mai ales la ser­barea Sfintei Icoane, atât este de veselă şi strălucită încât privitorilor nu li se pare că văd chip, ci ca [şi] cum ar privi pe însăşi ade­vă­rata Maica lui Dumnezeu.

Este aşezată în strană mare, bine şi împodobit lu­cra­tă, pusă lângă sfeşnicul împărătesc din partea stân­gă, bi­ne şi frumos gătită, cu salbă de galbeni mari şi alte mo­ne­de, cruci şi ace de aur cu diamante şi măr­gă­ritare, şi alte multe feluri de podoabe, date de evlavioşi şi de bunii creş­tini, care aşteaptă de la Maica Domnului mare dar şi pla­tă, atât în lumea aceasta, cât şi în cea vii­toare. Stă ma­iestuos şi veselă privirilor tuturor, atră­gându-i cu nesaţ, pre­cum odi­ni­oară a văzut-o Sfântul Dionisie Areopagitul în Sfântul Sion; asemenea şi aci, în Sfântul Munte, a vă­zut-o, deştept [treaz] fiind, în dumne­ze­ias­că vedenie, cuviosul Mar­cu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, şezând pe sca­un ca o Îm­pă­ră­tea­să, înconjurată de îngeri şi de ar­han­gheli şi de toţi cu­vioşii Sfântului Munte, slăvind-o şi în­chi­nându-i-se, care avea palate de aur înalte, către partea ce se zice Vigla, în care loc acum, cu ajutorul său, s-a făcut Sfânta Monastire Ro­mânească din temelie, întru slava Fiului Său, pentru mân­­tuirea monahilor români şi a tuturor cre­din­cioşilor or­to­docşi creştini ce vieţuiesc într-însa cu frica lui Dum­­ne­zeu şi dragoste creştinească.

Binecuvântaţi creştini, fii ai Sfintei Biserici a Ră­să­ri­tului, de voiţi a vă încredinţa despre neisprăvitele de mâ­nă omenească chipuri ale Maicii Dom­nului nos­tru Iisus Hristos, vă veţi încredinţa din înseşi ade­ve­ri­ri­le şi vred­ni­cele de credinţă dovezi desluşite şi întărite de ce­le mai în­sem­nate şi de bun neam persoane ale locului. Nu es­te cu putinţă de a mărgini pe Cel nemărginit şi a cu­prin­de pe Cel ce toate le cuprinde; noi numai aceasta pu­tem cu­noaşte şi înţelege, că dreapta Domnului nu în­ce­tează de a revărsa darurile Sale cele dumnezeieşti şi pre­ţi­oa­se asu­pra noastră, a românilor, spre adeverirea şi întă­ri­rea cre­din­ţei. Să vină înţelepţii lumii, care cu agerimea cea as­cu­ţi­tă a min­ţii lor au des­co­perit adâncurile firii. Să vi­nă teo­lo­gii Bisericii, care, cu povăţuirea Duhului Sfânt, ur­măresc a­dân­cimile dum­nezeieştilor Scripturi. Veniţi toţi îm­potriva grăi­to­ri­lor de rău şi vedeţi că, pe câte sunt razele soa­relui, pe atâ­tea sunt şi nenumăratele dovezi ce adeveresc cum că această Sfântă şi de minuni făcătoare Icoană este cu ade­vă­rat neisprăvită de mână omenească; şi oricum ar fi fă­cut Dumnezeu această minune, sau ori în ce scop, nu este omului slobod a ispiti, ca nu cumva să se mâ­nie pe el Domnul şi să piară din calea cea dreaptă. De este întru acest chip, sau într-un alt chip minunea a­ceasta, este a lui Dumnezeu faptă.

„Dreapta Domnului a făcut putere.”

Nu vă minunaţi, iubiţi ascultători, că dovezile, pe cât încape mintea omului, se înfăţişează celor ce voiţi a lua o mi­că desluşire; iar dacă cineva va fi mai mult isco­di­tor, acela să ia aminte ce se zice prin gura proorocului: „A Mea este izbânda, zice Domnul”. Credeţi şi nu is­pi­tiţi, că Dum­ne­zeu e Cel ce a făcut de a înfrunzit toiagul lui Aaron; Cel ce a făcut de a izvorât apa răcoroasă din piatra seacă în pus­tie, şi a făcut de s-au aflat scrise fără mână de om ta­blele Legii; tot Acela a isprăvit şi chipul Prea Curatei Mai­cii Lui şi al Său. Chiar însuşi preais­cusitul zugrav nu se putea dumiri, că ar fi avut oare­care prevestire, că aceas­tă sfinţită Icoană are a se săvârşi nevăzut de dumnezeiască putere, iar nu de stri­că­cioa­sele mâini ale omului muritor. Şi dacă prin umbrele Apostolilor se făceau multe minuni în po­poa­re, mai pre­sus de firea omenească, cu atât mai mult se cu­vi­ne a cre­de că Icoanele Prea Curatei Fecioare, Maica lui Dum­­ne­zeu, fac şi mai pre­sus de fire minunate minuni. Că de multe ori mir în­des­tulat izvorăşte din ele, iar uneori la­crimi curg din ochii lor, şi de multe ori pe mări că­lă­to­resc, după cum şi Sfântul Munte Athos are nu puţine Sfinte Icoane de astfel de mi­nuni fă­că­toare, nu numai a Prea Cu­ratei Maici a lui Dum­ne­zeu, ci şi ale plăcuţilor lui Dumne­zeu Sfinţi, ce stau ca nişte turnuri şi slăvite mo­nu­mente, spre apărarea aces­tui de Dumnezeu păzit loc. Şi cine poa­te spune nenu­mă­ra­te­le minuni ale Sfin­telor Icoane în toa­tă lumea, nu numai la creştini, ci şi chiar la pă­gâni? Acestea n-au încetat a da să în­ţe­lea­gă că Biserica Ră­să­ritului în­vaţă drept cuvântul ade­vă­ru­lui. Şi precum ne­nu­măratele mi­nuni ale Sfintelor Icoane sunt scrise, aşij­de­rea înmiite sunt cele care n-au fost însemnate de condeiul ome­nesc. Că precum soarele nu poa­te împrăştia razele sale în tot locul, de asemenea nici omul nu poate aşa lesne a afla de­spre toate minunile fă­cute de Dum­ne­zeu pe pământ. Nu­mai cei ce cunosc şi se în­deletnicesc cu citirea şi cer­cetarea Sfin­tei şi Dumnezeieştii Scripturi le pot afla din parte.

Citim că-n zilele dreptslăvitorilor împăraţi greci [bi­zantini] Le­on [VI] Înţeleptul şi Alexandru, fratele lui, fiii îm­păratului Ma­chedon [Vasile Macedoneanul], era o ase­me­­nea Sfântă Icoană la una dintre monastirile Constanti­nopolului.

În vremea domniei Iaroslavului, în zilele lui Pe­tru Movilă, Mitropolitul Kievului [sec. XVII], s-a aflat o ase­me­nea Sfân­tă Icoană la Volga, iar până astăzi se vede la Tolga, în vechea catedrală.

Vedem, în Lavra Pecerska, că şapte icoane cu ase­menea dar şi nevăzută mână s-au zugrăvit, pe care vă­zân­du-le egumenul că pentru rugăciunile Sfân­tului Ali­pie (zugravul din a lor monastire) s-au făcut, a dat laudă lui Dumnezeu, închinându-se toţi acelor Sfinte Icoane ne­fă­cute de mână, a Domnului şi a Prea Curatei Maicii Lui, şi ale Sfinţilor din vechime; iar dintre aceste şapte Sfinte Icoa­ne, pe ace­ea a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu a luat-o Vo­ie­vo­dul Vla­dimir şi o a trimis la Rostov, şi stă acolo până astăzi.

La acelaşi Sfânt Alipie vedem că a venit îngerul Domnului, întru a sa casă, şi a zugrăvit icoana Ador­mi­rii Maicii lui Dumnezeu; şi întrebând îngerul pe Sfân­tul Ali­pie de mai lipseşte ceva icoanei, el i-a răspuns că este de­să­vârşită, ca una ce s-a făcut cu minune dum­nezeiască.

De asemenea, şi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan a zu­grăvit o icoană a sa, învăţând pe un copil, anume Gu­sar, care zugrăvea în palatul împărătesc din Con­stan­ti­no­pol, şi s-a mirat împăratul şi toţi ai săi de meşteşugul cel iscusit.

În Lida, satul ce este ca la 18 mile de Ierusalim, au fă­cut o biserică Apostolii lui Hristos Petru şi Ioan; acolo s-a aflat o icoană a Prea Curatei Fecioare ţinând în braţe pe Iisus, făcută din darul Sfântului Duh, în viaţă fiind Prea Sfânta Stăpână, şi pe care văzând-o aceasta, a binecuvân­tat-o, ca să fie darul Fiului său cu acea Sfântă Icoană, ca­re, până în zilele lui Iulian Paravatul [Apostatul? – sec. IV], a făcut nenumărate minuni.

Iarăşi la Lida, în biserica făcută de Eneia şi de cei şaptezeci de apostoli, care s-a ridicat în numele Năs­că­toa­rei de Dumnezeu, încă în viaţă fiind Stăpâna, şi pe care, din pizmă, evreii voiau să o risipească, iar împreună cu ei şi în­chi­nă­torii de idoli. Dar, după porunca stăpâ­ni­to­rului cetăţii a­ce­leia, s-a pecetluit uşa bisericii; şi după trei zile des­chi­zând-o, au aflat zugrăvită – dar nefăcută de mână – icoana Maicii lui Dumnezeu, de trei coţi înal­tă, haina a­vân­d-o al­bastră, iar deasupra acelei haine, alta de porfiră; fiind scri­se deasupra ei aceste vorbe: „Maria, Maica Îm­pă­ra­tu­lui Hristos din Nazaret”. Şi nenumărate minuni s-au săvârşit de această Sfântă Icoană.

În zilele Împăratului Tiberie şi ale Patriarhului Ser­ghie [sec. VII], s-a zugrăvit nevăzut pe pânză chipul lui Iisus Hris­tos, în casa unei văduve, Maria din Meletin, unde şi nenu­mă­rate minuni s-au făcut de la această Sfântă Icoană.

În zilele vieţuirii Sale pe pământ, Împăratul Îm­pă­ra­ţi­lor, Domnul nostru Iisus Hristos, rugându-Se în Mun­te­le Măslinilor, a asudat cinstită Faţa Lui; şi luând o basma de la unul dintre ucenicii Săi şi ştergându-Se, în­dată nevăzut s‑a întipărit cinstită Faţa Lui pe acea basma; şi cine poate spu­ne cu amănuntul minunile câte le-a săvârşit acel chip dumnezeiesc?

Şi ca să nu vă îngreunez, nu am adus mărturii cu de-amănuntul; dar văzând că, faţă de cele pome­nite mai sus, mulţi stau nedumerindu-se şi zic că nu s-a mai auzit de icoane nezugrăvite de mâini omeneşti, de aceea am fost silit să mai aduc o mică încredinţare; iar voind ci­ne­va mai mult a cerceta, gata sunt mii de do­vezi despre Sfin­tele Icoane, şi lesne a le aduce înainte. Însă nouă ni se cuvine a zi­ce, cu Sfânta lui Hristos Biserică: „Mută să fie gura pă­gâ­ni­lor, care nu se închină cinstitei Icoanei Tale, celei zu­gră­vi­te şi săvârşite cu darul Du­hului Sfânt, dat Prea Curatei Fecioare, Maicii lui Dum­nezeu!”.

Să se minuneze tot auzul omenirii, şi glasuri de bu­curie şi de mulţămire cu dorire să se înalţe preadul­ce­lui nos­tru Ziditor, Care ne-a dăruit astfel de mijlocitori şi veş­nice monumente pe pământ. Pentru aceea şi noi toţi îm­preună, popoare, seminţii şi limbi, laudă Îm­pă­rătesei Ce­rului să‑i aducem, în ziua aceasta preavestită a praz­ni­cu­lui nostru; că astăzi puterile cele nevăzute ale cerurilor din cer au căutat şi cu noi nevăzut prăz­nuiesc. Astăzi s-a îm­plinit pro­orocia lui David, care zi­ce: „Să se veselească ce­rurile şi pământul să se bucure”, că iată, pe amândouă le-a pri­mit cea cu dar dăruită, şi spre cântarea acestei Sfinte Icoa­ne poftesc astăzi ochii evlaviosului vostru cuget, o, preaiu­bitoare de serbare adunare.

Aşadar, îndrăznesc a vă ruga, în numele Celui pe Ca­re-L vedem pe această Sfântă Icoană, ţinându-Se de Prea Cu­ra­ta Sa Maică în sfintele ei braţe, ca să răs­pundă oricui se bizuieşte a zice ceva împotriva dumnezeieştilor minuni!… Dumnezeu, pentru îndu­ră­rile milei Sale, ne-a dă­­ruit luminare nouă, celor ce eram întru întunericul puţi­nei credinţe, sau, mai bine-zis, ne-a dăruit mântuire nouă, celor păcătoşi, chiar dina­intea ochilor noştri.

Veniţi dar şi vă apropiaţi, iubiţilor binecre­din­cioşi, şi mai ales voi, care sunteţi de faţă în această Sfântă Bi­se­ri­că; şi vă rog, luaţi bine seama la această Sfântă Icoană şi vedeţi cât este de plină de daruri! Şi toţi veţi zice că este chip de Dumnezeu lucrat, al fru­mu­seţii cerului, şi aleasă să­vârşire a atotţiitoarei mâini a lui Dumnezeu. Au nu se pa­re că cerul a închis în faţa ei tot seninul şi toată fru­mu­se­ţea stelelor? Şi cine poate tâlcui însuşirile acestei Sfinte Fe­ţe, când a văzut pe al ei binevestitor Arhanghel ho­tă­rân­d-o a fi plină de daruri? Şi ce nu are acest fecioresc chip, care să nu fie plin de curăţenie, de respect şi sfin­ţenie?

Se pare că în această Sfântă şi de minuni făcătoare Icoană, a făcut Pronia cea dumnezeiască o minunată adu­nare a tu­turor harurilor şi o însufleţită alcătuire a tuturor fru­mu­se­ţilor cereşti şi pământeşti.

Fiindcă, după cum măr­­tu­ri­sesc Sfinţii Părinţi şi vred­nicii de credinţă isto­riografi, Epi­fanie şi Nichifor, despre chipul cel trupesc al Prea Cu­ra­tei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu, era Prea Sfân­tă încă de când vieţuia pe pământ, întru acest fel: era ve­de­rea feţei ei ca vederea grăuntelui de grâu, părul galben, ochii ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin; sprân­­ce­nele ei erau plecate şi ales de negre, nasul potrivit, bu­zele ca floarea trandafirului, faţa nu rotundă, nici scur­tă, ci puţin alun­gită, mâinile şi de­ge­tele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât mă­sura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multă cuviinţă legat.

Asemenea şi preadulcele ei Fiu, Domnul Iisus, avea unele ase­mă­nări cu trăsăturile ce­lei ce L-a născut.

Acum, preaiubiţi ascultători ai Maicii lui Dum­ne­zeu, vedeţi împlinirea trăsăturilor chipului ei în Sfântă Icoana sa. Duhul Sfânt a încununat-o pe Prea Curata Fe­cioară cu mulţimea darurilor, precum Solo­mon o vesteşte în Cân­tarea Cântărilor, numind-o Mireasă şi aşa zi­cân­du‑i: „Ia­tă, fru­­moa­să eşti, iubita mea. Părul tău ca tur­mele ca­pre­lor care s-au suit din Galaad. Capul tău precum Carmilul; co­siţele capului tău ca mohorâtul împă­ră­tesc le­gat în că­lă­torii; ochii tăi ca niş­te bălţi ale râului Esevon; buzele tale ca o funie roşie. Miere şi lapte am vă­zut sub limba ta. Din­­ţii tăi ca nişte tur­me din cele tunse, gâtlejul tău ca niş­te vin bun, obrazul tău ca al unei tur­tu­rele frumoase, gru­majii tăi şi umerii tăi ca nişte gher­da­nuri, sânul tău mult mai frumos decât grâul şi vi­nul, ca doi iezi de că­pri­oară gemeni, care pasc în crini; pân­tecele tău stog de grâu îngrădit cu crini”.

Acestea toate sunt semne ale dumnezeieştilor dăru­iri şi cunoştinţe date de către Duhul Sfânt Fecioarei Ma­ria. Şi Acelaşi Sfânt Duh a încununat cu o mulţime de da­ruri şi Sfânta Icoană a Prea Curatei Maici a lui Dumne­zeu. Şi vă rog, creştinilor dreptslăvitori, credeţi numai ce­ea ce vedeţi şi vă veţi mântui, că greu este a lovi cu picio­rul îm­po­triva boldurilor! Şi cu bucurie privind, să ne în­chi­năm Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi a Fiului ei, ce­lei cu dumnezeiască minune săvârşite, care are feţele ve­sele ca nişte labirinturi întru care rătăceşte toată cu­ge­ta­rea omenească, de care şi Duhul Sfânt se minunează, vă­zând măririle Fecioarei, şi zice: „Tu, iubita mea, fru­moa­sa mea, porumbiţa mea, care eşti întru acoperământul pie­trei, arată-mi faţa ta şi mă fă să aud glasul tău; că dul­ce este glasul tău şi faţa ta frumoasă”.

Apoi noi, ne­vred­ni­cii, noi, necărturarii şi neînvă­ţa­ţii, ce vom putea zice, când şi pe ritori ca pe nişte peşti îi lasă fără de glas, nu­mai prin tăcere lă­u­dând-o?!

O, negrăită milostivire şi adânc de bunătate a Atot­puternicului Dumnezeu, cum şi în cele mai de pe urmă vea­curi lucrează minuni mai presus de fire, pen­tru fo­lo­sul şi mântuirea neamului creştinesc! Cum, cu nepome­ni­re de rău pentru păcatele noastre, ne iubeşte aşa de mult, ico­nomisind chipul mântuirii noastre, cu atâtea feluri de bi­nefaceri, şi dăruindu-ne cu aşa mari şi nepreţuite daruri sfinte, prin care cu înlesnire şi îndrăzneală să mijlocim ce­le de folos şi iertarea pă­catelor, de la milostivirea Sa cea iubitoare de oameni!

Mare dar şi de multă însemnătate şi adâncă cu­ge­tare duhovnicească este, socotind harul cu care Dum­ne­zeu a înzestrat şi a întărit acest Sfânt Locaş, cu această Sfântă şi plină de daruri Icoană a Maicii Dom­nului, spre mân­gâ­ierea şi fericirea neamului românesc, pe care nicio­dată nu l-a părăsit, ci din veci l-a iubit, l-a ocrotit, l-a înăl­ţat şi cu multe şi mari bunătăţi şi bine­faceri l-a dăruit şi l-a proslă­vit; pentru care toţi cei ce cunosc istoria stră­mo­şească se vor minuna, cum prin atâtea nebiruite şi nesu­fe­rite nevoi trecând, pe toate cu bărbăţie, prin darul şi aju­to­rul lui Dumnezeu le-a biruit, păstrând libertatea şi au­tonomia în cele de aici, iar în cele viitoare răsplătirea faptelor celor bu­ne, cu veşnica fericire întru Împărăţia Cerurilor.

Pentru multa dragoste şi datornicul respect pe care se cu­vine a le avea şi a le da Prea Sfintei Născătoare de Dum­ne­zeu, mijlocirea şi nădejdea mântuirii noastre, şi ca să nu ră­mână în uitare şi în nebăgare de seamă această Sfântă Icoană cu minune zugrăvită şi făcătoare de minuni a Mai­cii Domnului, Prea Cuvioşia Sa, Pă­rin­tele Nifon, supe­rio­rul [stareţul], în înţelegere cu Părinţii din Sfân­ta Chinovie, a ho­tă­rât ca în toţi anii, în ziua de 12 Iu­lie, să se facă serbare ma­re cu priveghere de toată noaptea, în cinstea şi amin­ti­rea minunatei zugrăviri a Sfintelor Feţe, a Maicii lui Dum­nezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, cele închi­puite în această Sfântă Icoană, împodobind ser­barea cu cântări şi laude, cu mulţumiri şi cereri către Prea Sfânta Năs­că­toa­re de Dum­nezeu, întâmpinând cu dra­goste pe toţi câţi se vor aduna din toate părţile, ospă­tându-i şi împărţind mi­lostenie la cei săraci.

Mulţumită dar, fraţilor, să dăm lui Dumnezeu, pen­tru această preaslăvită şi nouă minune, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, precum vedem prin Sfintele Scrip­turi; drept aceea, noi toţi câţi ne-am adu­nat la această sfân­tă şi veselitoare serbare a Maicii lui Dumnezeu, că­zând înaintea acestei Sfinte Icoane a ei, ce-şi are în­chi­puite feţele cu minune, să strigăm cre­din­cioşi:

Prea Sfân­tă Stăpână de Dumnezeu Năs­că­toare şi pururea Fecioa­ră Marie, protectoarea şi apără­toa­rea noas­tră, cerem a ta nebiruită apărare; Împă­ră­teasa Ce­rului şi a pământului, ce­ea ce ai cu dreptate numele de Prodromiţa, adică Îna­in­temergătoare, în­tă­reşte-ne întru lucrarea fapte­lor bune şi ne du de mână întru împărăţia cea cerească; povăţuieş­te‑ne pe toţi dreptcredincioşii creş­tini, spre a ve­dea şi veşnic a ne îndulci de mărirea Fiului Tău şi Dum­ne­zeului nostru, că binecuvântată şi preaslăvită eşti în vecii ve­cilor. Amin. [*]

[*] Textul a fost preluat din volumul Prodomu – Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 49-78. Volumul respectiv a fost îngrijit de Răzvan Codrescu. Titlul original complet: Minunile Maicei Domnului „Prodromiţa” sau Minunea ce s-a făcut cu zugrăvirea Sfintei Icoane a Maicei Dom­nului de la Monastirea română „Prodromul” din S-tu Munte Athos şi alte multe minuni ce s-au făcut dupe zugrăvire. Istorisirea minunilor şi a altor Sfinte Icoane ce se află în Sfânta Monastire, adu­nate şi lu­crate de Arhimandritul Antipa Dinescu, superiorul Sfintei Monastiri. Textul iniţial – Luna Iulie, în 12 zile: Istorisire pentru minunata zugrăvire a Sfintei Fă­­­­că­toare de minuni Icoane a Prea Sfintei, Prea Cu­ra­tei, bi­necuvântatei, slă­vitei Stăpânei noastre, de Dum­­­nezeu Năs­cătoarei şi pururea Fecioarei Maria, care s-a săvâr­şit cu dumne­ze­ias­că minune, pronu­mi­tă „Pro­dro­miţa” a fost tipărit în volumul Slujba praznicului sfintei şi de minuni făcătoarei icoane a Maicii Domnului numită Prodromiţa, Tiparniţa Gutenberg, Bucureşti, 1900.

Sursa: Danion Vasile

“Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei“.

Pentru plansul duhovnicesc

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia (Mt. 5:4).

“Iata imi vad inima intr-o lupta: Cum voi vorbi despre sfantul plans contemporanilor mei? Stiu ca ei vor socoti o rusine ca un om in toata firea sa planga pentru orice pricina. Da, cu adevarat, este rusinos a plange, dar numai atunci cand este vorba de lucruri trecatoare: de cariera, de avere, de privilegii sau de starea sociala, de sanatate si altele asemenea lor. Insa plansul despre care vom vorbi atinge legatura noastra cu vecinicul Dumnezeu: el apartine unui alt plan al fiintei. El izvoraste atunci cand se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. Acesta ne-a cercetat… inima ni s-a umplut de dragostea cea nestricacioasa iar mintea a cutremurat-o cu o noua viziune… El ne-a rapit duhul in taramul fiintarii nefacute. Focul rugaciunii din Ghethsimani – impreuna-patimirea cu intreaga zidire in suferinta – s-a apropiat de faptura noastra firava, iar aceasta s-a daruit deplin stapanirii Iubirii care a cercetat-o. Cu un astfel de plans au plans Apostolii si Parintii nostri, primind cereasca binecuvantare. Acest foc a fost aruncat pe pamantul inimii noastre de insusi Hristos (cf. Lc. 12:49; 22:44 si 24:32).

Foarte rar se revarsa peste noi sfanta putere a Dragostei ce izvoraste de la Dumnezeu intr-o astfel de masura: cu neputinta este firii noastre, in starea ei de fata, a purta aceasta flacara. De obicei renasterea noastra incepe cu ivirea Luminii Nezidite care ne dezvaluie viziunea tainei despartirii noastre de Dumnezeu, iar inima, in afara de plans – nu are alt mijloc de a-si exprima umilinta, adica iubirea sa indurerata inaintea lui Dumnezeu.

Naiv este cel ce crede ca va putea strabate calea, urmand lui Hristos, fara lacrimi. Ia o nuca uscata, pune-o sub o presa puternica, si vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemanator se intampla cu inima noastra atunci cand focul nevazut al cuvantului lui Dumnezeu o parjoleste din toate partile. Impietritu-s-a inima noastra in egoismul ei de fiara si, ce este mai rau, in spasmul mandriei sale. Dar cu adevarat exista un astfel de Foc (cf. Lc. 12:49) in stare sa topeasca pana si metalele cele mai tari, si pietrele.

Cela ce niciodata de-a lungul vietii sale nu a cercat apropierea acestui Foc pana la sine, nu va intelege despre ce este vorba aci. Primul cuvant al propovaduirii evanghelice: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia Cerurilor” (Mt. 4:17), ne cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti. Aceasta schimbare este cu putinta nu altfel decat prin contopirea doririi noastre infocate cu lucrarea Focului ceresc care ne inmoaie inima, si odata inmuiata, se faureste din nou sub loviturile unui puternic ciocan.

Plansul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decat plansul sufletesc. El tine de o neintrerupta gandire la Dumnezeu si de o dureroasa intristare pentru despartirea de El. Plansul sufletesc, patimas, ucide trupul, ii stinge vioiciunea, atunci cand cel duhovnicesc curata omul de patimi purtatoare de moarte si prin aceasta il invie pe de-a-ntregul. Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei.

A crede ca preschimbarea firii noastre, propovaduita de Evanghelie, este cu putinta fara plans – poate numai cel care nu a simtit niciodata puterea ucigasa ce o are pacatul asupra noastra. Din amar, in inceputurile pocaintei noastre, plansul se preschimba apoi in lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiesti. Iar acesta este semnul ca rugaciunea noastra a fost auzita si ca prin lucrarea ei suntem purtati intr-o viata noua, de acum ne-stricacioasa.

Plansul duhovnicesc este un fenomen de ordin ceresc, incerc, dar nu-mi pot aminti – am plans eu oare vreodata dupa coacerea varstei mele? Si doar viata mea a coincis cu groaznicele evenimente ale veacului nostru. De multe ori m-am aflat nu numai in situatii grele, dar cu adevarat in primejdii de moarte. Cand insa, prin ivirea Luminii, eu am zarit adancul caderii mele, atunci a inceput un plans pe care nu-l puteam opri: era mai puternic decat mine in deznadejdea care ma atinsese. La inceput plangeam pentru mine insumi, ingrozit de propria cadere; mai tarziu – pentru oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compatimire pentru nefericita lor stare a necunoasterii lui Dumnezeu. La Athos insa, si mai ales in pustie, in vremea Razboiului (al Doilea), amar plangeam pentru lume in intregul sau.

Multa vreme am purtat in minte: “infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui Viu” (Evr. 10:31). Si cumplit lucru este parasirea de catre Dumnezeu. In afara Dumnezeului Iubirii – totul este fara sens: sufletul se vede aruncat in intunerecul mortii (vezi 1 Cor. 13:1-3). Frica din pricina acestui intunerec este chinuitoare, pentru faptul ca el nu este numai in afara mea, ci se afla si inlauntrul meu. Cand insa Lumina Nefacuta ma slobozeste din iadul meu launtric, atunci de la mine se indeparteaza toata patima si inteleg ca Domnul cel Atotputernic ma poate face si pe mine domn, dupa chipul Domniei Sale: slobod de toata stapanirea straina, de neranit de orice rautate.

O data cu schimbarea starii mele launtrice se insotesc si schimbari in caracterul plansului. Uneori si inima si mintea traiesc o minunata liniste, iar lacrimile devin “dulci” din dragoste. Cand insa Duhul Domnului se indeparteaza de la mine si suflul vietii nemuritoare se stinge in mine, atunci o oarecare framantare si chiar o groaza patrund in inima. Rugaciunea lua forma unei deznadajduiri apasatoare si se intampla ca zaceam ceasuri intregi cu fata la pamant. Cuprins de neputinta, ma intindeam pe patul meu tare; lacrimile nu incetau sa curga, dar mintea tacea neputincioasa.

As fi dorit sa vorbesc despre aceste stari cat se poate de simplu, dar atunci s-ar fi ascuns de la cititor nestavilita putere a “starilor” care, fara tagada, depasesc masura omului, caci sant un dar de Sus.

“Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina Lui, in duh si in adevar trebuie a se inchina” (Io. 4:24). Cuvintele lui Hristos: “in duh si in adevar” este ingaduit a le intelege in doua sensuri: in “Duhul Adevarului, Carele de la Tatal purcede” (cf. Io. 15:26), si in duhul si adevarul proprii omului care se pocaieste (cf. 1Io. 1:8-10). Duhul Sfant se pogoara asupra omului, iar acesta, chipul lui Dumnezeu fiind, sub lucrarea Dumnezeiescului Adevar, insusi devine adevarat.

Unirea noastra fiintiala cu Dumnezeul Iubirii presupune contopirea a doua voiri: a lui Dumnezeu si a omului. Unirea insasi se savarseste in starea dragostei. Dumnezeu-Duhul Personal si omul-persoana se unesc intru una in Actul cel vecinic al Vietii Dumnezeiesti. Astfel cunoastem noi pe Dumnezeu.

A dobandi aceasta Dragoste este telul ultim al nevointei crestine. Atingerea lui se insoteste de o cale lunga si grea. Dar a cerca cercetarea lui Dumnezeu cu putere mare este cu putinta prin darul de Sus, in anumite momente cand sufletul, in avantul caintei pentru pacate, devine primitor Luminii ce se pogoara asupra lui de la Dumnezeu. Insa aceste prime cercetari inca nu constituie starea pe veci dobandita de catre cei mantuiti. Ele nu sunt decat “bogatia nedreapta” – “mamona nedreptatii”, care ni se poate lua, din pricina necredinciosiei. Insa a pazi acest har, a ramane credincios in toate cele ce ne-a invatat, nu este cu putinta fara un adanc plans de ani de zile (cf. Lc. 16:9-12). Cine gandeste altfel, pe acela Parintii nostri nu l-ar incuviinta.

Iar noi ne straduim a ramane in predania sfintei vieti mostenite de la ei. Calea Domnului este astfel: El se arata omului care nefatarnic se pocaieste, iar omul primeste Dragostea Lui in Lumina Nezidita, in chip nevremelnic. Repetam tot mereu acelasi cuvant – Dragoste, insa ea cuprinde fiintial si intelepciunea cea mai presus de lume, si maretia netarmurita, cu nemasurata smerenie proprie ei, si frumusetea atotbiruitoare, si pacea adanca. Cercetand pe om, Dumnezeu prin insasi aceasta il face partas Fiintei Sale de nedescris prin cuvinte pamantesti. Ne cuprinde o singura dorire: astfel a dobandi Dragostea Dumnezeiasca pe care am cunoscut-o, incat sa devina firea noastra in veci neinstrainata.

Cand Dumnezeu vede ca de acum nimic in toata lumea nu mai poate din nou sa smulga sufletul de la Dragostea Sa (cf. Rom. 8:35-39), atunci incepe o perioada a incercarilor, este drept grele, dar fara de care ar ramane necunoscute adancurile chipurilor Fiintarii zidite si nezidite. “Aspra” este aceasta incercare: o sabie nevazuta te taie de la iubitul Dumnezeu, de la cea neapusa a Sa Lumina. Omul se afla lovit de moarte in toate planurile fiintarii sale. Nimic nu poate intelege: unde este pricina faptului ca acea “unire a dragostei”, care paruse finala intr-o rugaciune asemenea celei din Ghethsimani, s-a preschimbat in iadul parasirii de catre Dumnezeu? Raspunsul acestei nedumeriri il aflam in al doisprezecelea capitol al Epistoliei catre Evrei, mai cu seama stihurile 26 pana la 29. Dar mai nainte si mai presus de toate avem “pilda” pe insusi Hristos: pe Golgotha, pironit pe cruce, El a intrebat pe Tatal: “De ce M-ai parasit?” – si indata: “Savarsitu-s-a; si plecand capul, si-au dat duhul” (Mt. 27:46; Io. 19:30).

Si astfel ne este descoperita Taina Dragostei lui Dumnezeu: deplinatatea desertarii premerge deplinatatii desavarsirii.

Dragostea, a carei flacara a aruncat-o Hristos in sufletul omului, are o uimitoare insusire: ea il povatuieste in adancuri si in inaltimi, nimanui altuia de patruns; ii da stapanire asupra a toata suferinta si chiar a mortii; il arunca de multe ori intr-o netarmurire de nedescris – unde se va afla “singur”, chinuindu-se in tanjirea de a vedea din nou Lumina iubitului Dumnezeu.

Astfel este procesul curatirii firii noastre molipsite de iadul luciferic. Calea lui Hristos duce de la chipul relativ, vecinie clatinat al fiintarii, catre imparatia cea absoluta, neclatita. Duhului omului ii este propriu a se nelinisti atunci cand se vede taiat de la dragostea desavarsita a Tatalui – urmarea caderii. Chipul lui Dumnezeu – omul, cauta Bunul absolut, sfant, nestramutat. Si cine va putea descrie dragostea pentru El? Cine va afla cuvinte indestulate spre a infatisa macar o umbra a acelei dureri care cearca sufletul atunci cand se desparte de Dumnezeu?

Si nimic altceva decat numai sfanta dragoste va izvori lacrimi din inima crestinului. Scriptura zice ca Iisus, “…iubind pre ai Sai cari erau in lume, pana in sfarsit au iubit pre ei” (Io. 13:1). Si numai acest “pana in sfarsit” explica sudoarea Sa insangerata din Ghethsimani. Acolo unde dragoste nu este, lacrimi nu vor fi, chiar daca nevointa va lua forme extreme: meditatii staruitoare, posturi indelungate, conditii aspre de vietuire in indepartare de restul lumii. Astfel de pilde nu putine aflam si in Occidentul Crestin, si in Orientul necrestin.

Atunci cand duhul smerit ne stapaneste, lacrimile se revarsa din adancul inimii. Despre acest plans vorbeste Hristos: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Mt. 5:3-4). Cu ce mangaiere? In cazul de fata – cu mangaierea ce purcede de la Duhul Sfant, pe Care Hristos L-a numit Mangaietorul; mangaiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci fiintial, care tine de vecinicia Dumnezeiasca.

Daca acum ma voi abate de la imprejurarile de obste, theologice si ascetice, spre unele “amanunte” ale experientei de multe veacuri a nevoitorilor crestini, o voi face cat mai pe scurt cu putinta. Plansul duhovnicesc isi schimba caracterul potrivit starii in care nevoitorul petrece: sunt lacrimi dulci, din apropierea Dumnezeului Dragostei, care imbratiseaza intreg omul. Cel mai adesea insa se traieste plansul de mijloc, unde se amesteca bucuria si tristetea. La inceputul pocaintei precumpanesc lacrimile amare, nascute sau din constiinta propriei robii fata de patimile pacatoase, sau din pricina imputinarii harului simtit, sau amarei parasiri de Dumnezeu. Este cu putinta plansul impreuna-patimirii pentru omenire si chiar pentru intreaga faptura. Sub toate aceste chipuri, plansul duhovnicesc spala omul de toate intinaciunile care il covarsisera in viata zilnica, innoieste in el puterea nazuintei catre Pacea Dumnezeiasca. Plansul iubirii catre Dumnezeu il face intreg partas Iubitului Stapan: mintea, sufletul si chiar trupul – toate se contopesc intru una, intr-o miscare puternic impreunata catre Lumina cea Nezidita. Un astfel de plans rupe cercul stramt al fiintarii pamantesti, indrumand duhul omului catre sferele ceresti, slobozit de silnicia patimilor pacatoase; ne impartaseste experienta nepatimirii, sfintirea intregii noastre “alcatuiri”.

Lipsa plansului, dupa invatatura Parintilor nostri este un semn ca rugaciunea noastra inca nu a atins prima sa treapta de inaltare catre Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce s-au desertat lacrimile trupesti, poate fi data o alta rugaciune, fara cuvinte, ca un lin simtamant al harului Duhului Sfant inlauntrul nostru, cand pacea “carea covarseste toata mintea” (Flp. 4:7) umple inima. O astfel de contemplare subtire imbratiseaza omul de obicei dupa rugaciunea in care el a adus jertfa dragostei lui Dumnezeu pana la capat.

Plansul duhovnicesc este prisosul vietii ce creste furtunos din puterea iubirii, pe cand cel “sufletesc” omoara fiii pamantului. Pronia m-a adus sa traiesc intr-o tara unde din copilarie se invata a nu plange; unde plansul se dispretuieste ca nevrednic de omul civilizat. Nu se poate sa nu cinstesti aceasta cultura, dar nu se cade sa uitam ca ea tine de situatia in care picioarele ne sunt puternic lipite de scoarta pamantului. Nici parintii nevoitori nu plang pentru lipsa bunurilor pamantesti, dar totusi insista asupra neaparatei trebuinte a plansului duhovnicesc, fara de care nu se va inmuia inima impietrita in patimi, neputincioasa a iubi cu evanghelica iubire.

Mintea crestinului care plange este cu de-a-ntregul indreptata catre taramul veciniciei Dumnezeiesti. Caci numai despre aceasta este vorba in poruncile lui Hristos. Multe imprejurari de nesuportat celor ce traiesc viata banala a acestei lumi, pentru cel ce plange, precum zice porunca lui Dumnezeu, trec neobservate: saracia nu il infricoseaza, nu il injosesc jignirile si defaimarile din partea fiilor acestui veac, nici alte lovituri ale soartei vremelnice, caci nu numai mintea, ci si picioarele ii sunt ridicate cu mult deasupra pamantului. El compatimeste cu semenii, se intristeaza pentru ei inaintea lui Dumnezeu, insa nu le impartaseste interesele, fiind insuflat in nazuinta sa catre Adevarul cel nestramutat.

Plansul cu adevarat duhovnicesc este urmarea lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu el se pogoara asupra noastra Lumina cea Nezidita. Inima, iar mai apoi si mintea, dobandesc in sine puterea de a cuprinde intreaga omenire, de a iubi intreaga faptura. Plansul duhovnicesc nu este fara tel: el este indreptat catre Dumnezeu, si in Dumnezeu petrecand omul, in rugaciunea pentru omenire, cu lacrimi compatimeste lumea intreaga. Parintii sfatuiesc a ocroti acest dar prin paza poruncilor, pentru a nu scarbi Duhul Sfant cu vreun pacat oarecare, insa nu este cu putinta a-l “cultiva”, caci el nu se cuprinde in hotarele firii noastre zidite: este un har, iar harul lui Dumnezeu nu sta sub obladuirea noastra.

Se intampla ca lacrimile dragostei sa se dea din belsug si sa curga siroaie. Dar in perioadele parasirii de catre Dumnezeu totul inlauntrul nostru se usuca, si doar de se va aduna in ochiul nostru vreo picatura, asemenea unei picaturi de sange fierbinte dintr-o inima ranita. Cela ce nu a cercat asupra sa lucrarea Focului de Sus (Lc. 12:49), acela nu va intelege cele spuse.

Iarasi indraznesc sa amintesc ca nevoitorii stau in fata judecatii lui Dumnezeu cu frica: vorba este nu despre lucruri grabnic trecatoare, ci despre vecinicia – sau in Lumina Fetei Celui Preainalt, sau in “intunerecul cel mai dinafara” (Mt. 25:30). In vartutea celor spuse, ei devin nesimtitori fata de situatia lor pamanteasca: mintea le este in Dumnezeu, iar cand se pogoara “mangaierea” de la Parintele luminilor, atunci cel ce plange, usor iarta toate nedreptatile suferite, caci duhul ii este inaltat de la pamant la cer, si in Duhul Sfant el devine in stare a iubi pana si pe vrajmasi.

Unul din Staretii de la Athos, in cuvantarile sale despre rugaciune vorbea despre felurimea plansului, judecand dupa lucrarea fiecaruia asupra omului. El a socotit pana la douasprezece feluri de plans. Si eu, ca si toti ceilalti, am cunoscut feluritele chipuri ale plansului de-a lungul a multor ani ai pocaintei mele deznadajduite, dar nu mi-a venit niciodata gandul sa le numar.

“Si acum, zice Domnul Dumnezeul nostru: intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu post, cu plangere si cu tanguire” (Ioil 2:12). “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” – zis-a Domnul pentru toate veacurile. Ba chiar El insusi, “in zilele trupului Sau, cu strigare tare si cu lacrami, cereri si rugaciuni a adus catre Cela ce putea sa mantuiasca pre El din moarte, si S-a auzit pentru buna-cucernicie” (cf. Evr. 5:7). Si tuturor, si fiecaruia ce nazuieste catre Dumnezeiasca vecinicie, sta inainte anume aceasta cale: “cu strigare tare si cu lacrami”, pentru a se mantui de moartea ce ne tine legati – pacatul“.

(Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

CONVERTIREA ETERODOCSILOR* SI MISCAREA ECUMENISTA

Una dintre cele mai interesante comunicări care au avut loc la Congresul Teologic Inter-Ortodox de la Tesalonic din 20-24 septembrie 2004 cu tema: „Ecumenism: Naştere – Aşteptări – Dezminţiri“, a fost şi comunicarea ieromonahului aghiorit Alexie de la Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos, el însuşi un convertit. Textul complet al acestei comunicări a fost următorul:

Introducere

Hristos este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”, iar după cum însemnează Sfântul Ioan Gură de Aur, „harul se sălăşluieşte în toţi, neîntorcându-se … nici dinspre iudeu, nici dinspre elin, nici dinspre barbar, nici dinspre scit, nici dinspre liber, nici dinspre rob. De toţi se apropie la fel şi cu aceeaşi cinste”. Chiar dacă astăzi, unele neamuri au un nume diferit, Hristos Îşi continuă lucrarea Sa de mântuire a oamenilor, chemând în Biserica Ortodoxă pe mulţi [oameni], care au fost crescuţi în comunităţi de creştini eterodocşi. Cazurile lor sunt variate şi se aseamănă, dacă le sintetizează cineva, cu un covor multicolor [alcătuit] din minunatele intervenţii ale dumnezeiescului har şi din taina inimii omeneşti.

Există multe cauze pentru care cineva, care aparţine unei confesiuni eterodoxe, vine la Ortodoxie, dar cel mai important factor este întotdeauna prezenţa harului dumnezeiesc, care zideşte în felurite chipuri, atingând sufletul fiecărui om, care este receptiv la iluminare, şi călăuzindu-l să caute Adevărul. După aceea, el vinde tot ce are în stăpânirea sa, cu scopul de a câştiga mărgăritarul cel de preţ, credinţa noastră ortodoxă.

Cred că mi s-a cerut să vorbesc despre această temă, pentru că din multa milă a lui Dumnezeu, dumnezeiescul har a atins şi inima mea, călăuzindu-mă la început în Biserica Ortodoxă, iar în cele din urmă în Sfântul Munte, chiar dacă am crescut într-o comunitate americană protestantă mică şi de asemenea într-un mic oraş din Statele Unite, unde nicicând nu am întâlnit o parohie ortodoxă, nicicând nu am avut nici cel mai mic contact cu vreun creştin-ortodox.

Biserica cea Una şi cum lucrează dumnezeiescul har

Când eram tânăr, eram învăţaţi că toate confesiunile creştine sunt în esenţă la fel şi că diferenţele dintre ele sunt neimportante. Cu toate acestea, experienţa m-a făcut să supun unei critici această învăţătură centrală a mişcării ecumeniste. Când eram de paisprezece ani şi urmăream o lecţie la o Şcoală Catehetică, într-o biserică metodistă, mai exact în biserica în care bunicul meu fusese mai demult pastor, i-am pus catehetului meu următoarea întrebare: „De ce trebuie să fiu metodist şi nu romano-catolic, sau prezbiterian, sau baptist? Cum pot să ştiu că metodiştii deţin Adevărul?” Catehetul meu însă, nu mi-a dat un răspuns satisfăcător şi de atunci a început lungul meu drum de căutare a Adevărului.

Acum văd că drumul meu de căutare a avut multe semne comune cu cel al altor căutători, care la fel au ajuns de la eterodoxie la Ortodoxie, şi din aceste semne comune, ca şi din experienţa mea personală, aş vrea să schiţez dintru început dragostei voastre motivele principale, mult-puţin comune, pentru care un eterodox vine la Ortodoxie, iar în al doilea rând să semnalez câteva consecinţe pe care le are această convertire a lui la Ortodoxie, atât cât priveşte implicarea (a se citi blocarea – n. tr.) noastră în mişcarea ecumenistă. Din cauza lipsei de timp, nu voi putea da multe exemple, dar acestea se află în mai lunga mea comunicare scrisă, care va fi preluată în actele Congresului.

La cei mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, printre care sunt şi eu, observăm acele caracteristici deosebite, care aparţin tuturor acelora care au primit darurile pocăinţei. Acestea ne sunt cunoscute din pocăinţa noastră personală şi sunt inima înfrântă şi smerită, o hotărâre matură a cuiva de a afla Adevărul numaidecât, indiferent de costuri, un cuget smerit, care îi permite să vadă viaţa dintr-un alt unghi optic, o dispoziţie de a face comparaţii între ceea ce avea şi ceea ce descoperă, iar în cele din urmă, o hotărâre statornică de a-şi schimba viaţa.

Este acea „durere a inimii”, care îi face capabili pe eterodocşi să nu se mai încreadă în propria lor logică, în propriile lor opinii şi în propriile lor simţăminte, astfel încât să poată să ia serios în vedere insistenţele Bisericii Ortodoxe, să exercite o critică asupra propriilor lor crezuri şi să se întrebe: ce are cea mai mare valoare în viaţă?

Avva Varsanufie cel Mare spune că „fără osteneala inimii, nimeni nu câştigă deosebirea gândurilor”. Aceasta este valabil şi pentru orice fel de deosebire (discernământ – n. tr.). Încercările, necazurile, ispitele care aduc durere în inimă, sunt printre cele mai mari binefaceri ale lui Dumnezeu, deoarece creează condiţiile potrivite, ca să aibă loc o problematizare, o reconsiderare a poziţiilor şi, eventual, o întoarcere către Ortodoxie. La mulţi, primii paşi spre Ortodoxie au loc atunci când, în urma unui traumatism fizic sau sentimental, aleargă la Dumnezeu căutând mângâiere.

Cei ce vin la Ortodoxie

La cei care sunt legaţi mai adânc de confesiunea lor eterodoxă, durerea inimii se naşte de obicei dintr-o criză personală în legătură cu confesiunea lor, care după cum descoperă uneori, nu reflectă Creştinismul Evangheliei. Un important număr de episcopalişti, laici şi clerici, au început să caute ieşirea afară din anglicanism după criza care a izbucnit în legătură cu hirotonia femeilor. Pentru foşti evanghelişti, ca Peter Guilquist, care s-au încurcat în organizaţia misionară Campus Crusade, nereuşita de a atrage în mod consecvent, prin prozelitism, oameni la credinţa în Hristos, i-a făcut să se întrebe asupra valorii existenţei acestei organizaţii, fapt care i-a călăuzit la căutarea Bisericii Noului Testament, o căutare care a luat sfârşit în 1967 prin intrarea lor în Ortodoxie.

În alţii, chiar întâlnirea cu Ortodoxia provoacă o criză, care îi face să se întrebe despre adevărul crezului lor. A existat un număr de convertiţi la Ortodoxie, care şi-au început drumul spre Ortodoxie într-un mod negativ, adică încercând să dovedească că Ortodoxia este greşită. Unul din aceştia a fost p. Thomas Avramis, care, cu toate că a crescut într-un mediu grec-ortodox, mai târziu, în liceu, s-a încurcat în nişte grupări protestante şi a fost convertit. Ca să poată el însuşi să întoarcă pe ortodocşi, dar ca să se convingă şi el însuşi că Ortodoxia este o credinţă greşită, a început să studieze cărţi referitoare la Ortodoxie. Consecinţa a fost exact contrarie. S-a convins el însuşi că Ortodoxia deţine Adevărul.

Odată pentru totdeauna, acum, cineva a primit smerit Biserica Ortodoxă ca pe instituţia dumnezeiesc-omenească, care are o autoritate unică în viaţă; în ceea ce priveşte mântuirea sa, trecerea de la consimţământul inimii la întoarcerea practică la credinţa cea adevărată, este nevoie şi de o altă virtute, pe care Sfântul Clement, episcopul Romei, o numeşte „tărie a afierosirii şi a ţintei”. Convingerea că nimic nu este mai important decât faptul de a intra cineva în Biserică şi de a se lupta să reuşească în acest scop, este necesară pentru acela care caută Biserica, aşa încât să depăşească obstacolele, prin care vicleanul duh cu siguranţă va încerca să-l aducă pe calea lui. Putem să vedem această putere a afierosirii la mulţi dintre aceia care vin la Ortodoxie. Îmi amintesc că, după studierea timp de şase luni a fiecărei cărţi ortodoxe disponibile în biblioteca Universităţii din Chicago, şi chiar înainte de a fi vizitat vreo parohie ortodoxă, am zis în mine însumi: „Voi face tot ce este necesar pentru a deveni ortodox, chiar dacă va trebui să-mi schimb cetăţenia şi să devin rus sau grec, sau să învăţ rusa sau greaca”. În final, într-o oarecare măsură, am sfârşit prin a le face pe amândouă.

Dumnezeiescul har

Însă oricât de important ar fi ca cineva să caute smerit Adevărul, cu inimă înfrântă şi să I se supună Acestuia de voie, factorul principal într-o convertire la Ortodoxie este dumnezeiescul har. Sfântul Atanasie cel Mare, în lucrarea sa „Despre Întrupare”, relatează următoarele: „Mântuitorul lucrează în oameni atât de măreţ şi zilnic îi convinge în chip nevăzut să se apropie de credinţa în El şi să se supună toţi învăţăturii Sale, o atât de mare mulţime, din toate părţile, şi dintre cei care locuiesc în Elada şi dintre aceia care locuiesc în ţările barbare”. Şi în timp ce, în acord cu Părinţii Bisericii, harul nu lucrează în om, în adâncul sufletului său, înainte de Botez, cu toate acestea, harul poate să mişte pe cel nebotezat spre binele care se lucrează în afara inimii.

Desigur, harul lucrează în multe feluri în sufletele care sunt receptive Adevărului. În unele cazuri, e o carte potrivită care cade în mâini potrivite la timpul potrivit. În timpul primului meu an la Colegiu am citit „Fraţii Karamazov” şi am rămas uluit de frumuseţea unui creştinism pe care nu-l mai întâlnisem niciodată înainte. Aceea era perioada în care, pentru prima oară, conştient, am fost atras spre Ortodoxie. La alţi convertiţi a fost studiul Istoriei Bisericeşti cel care i-a adus în tinda Bisericii.

Însă în afara studiului, mulţi au simţit atracţia harului şi în timpul şederii lor la sfintele slujbe. Odată, unii au intrat superficial într-o biserică ortodoxă şi au fost robiţi de frumuseţea şi de harul picturii. Când am intrat pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am văzut icoana lui Hristos şi l-am auzit pe preot că spunea ectenia „…pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, am înţeles că îmi găsisem locul şi pe deasupra Biserica pe care o căutam din tinereţile mele.

Este adevărat, de asemenea, că fiecare convertit la Ortodoxie simte că este trezit ca dintr-un somn adânc de harul lui Hristos într-un fel sau altul. Ca şi fiul risipitor, îşi vine în sine, face comparaţie între casa Tatălui său şi ţara păcătoasă unde trăieşte şi ia hotărârea de a se întoarce înapoi acasă. Unii compară rânduiala şi structura Bisericii Ortodoxe cu confuzia care predomină în sânurile Protestantismului. Alţii pun faţă în faţă continuitatea istorică a Ortodoxiei cu lipsa continuităţii istorice în Protestantismul contemporan. Alţii, accentuează prezenţa în Ortodoxie a instrumentelor şi mijloacelor de a război cineva păcatul şi absenţa lor în confesiunile eterodoxe. Compară, pun faţă în faţă şi hotărăsc. Astfel, în cele din urmă, persoana care provine dintr-o altă confesiune îşi completează catehizarea şi prin harul lui Dumnezeu se botează în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Procesul convertirii

De aici înainte nu trebuie să aibă importanţă pentru cineva care intră în Biserică, ce era înainte, pentru că, după Sfântul Ilarion „singurul lucru care este important şi mântuitor pentru el este că devenind membru al Bisericii, a devenit deja mădular al Trupului lui Hristos”. Din această clipă, a Botezului, procesul convertirii continuă încă sub forma vieţii de pocăinţă în Biserică. Tot ce s-a întâmplat acum, în procesul de convertire a cuiva la Ortodoxie (durere a inimii, căutare smerită a voii lui Dumnezeu şi o hotărâre de a se face în continuare voia lui Dumnezeu) va trebui să fie continuat, în Biserică, în cursul vieţii de pocăinţă, pentru că viaţa de pocăinţă este şi ea o viaţă de căutare, de fiecare clipă, a voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi după cum este un mare păcat să facem ceva care să împiedice pocăinţa altcuiva, tot aşa este un mare păcat să împiedicăm venirea cuiva la Ortodoxie, fie prin viaţa noastră neatentă, fie prin faptele noastre, fie prin cuvintele noastre.

Ecumenismul

Acum, un ecumenism care se preface că diferenţele reale dintre Ortodoxie şi eterodoxie sunt neimportante, cade într-adevăr într-un păcat atât de înfricoşător şi pentru că neagă Adevărul, pentru care atât de mulţi foşti eterodocşi creştini s-au luptat ca să-L găsească şi pentru că încearcă să închidă uşa acelora care încă Îl caută. Nu trebuie să ne ademenească masca zâmbitoare a ecumenismului. Ecumenismul este potrivnic oricărui pas al cuiva care caută Adevărul şi urmăreşte intrarea sa în Biserica lui Hristos. Ecumenismul încurajează sentimentul ce izvorăşte dintr-o unire în aparenţă şi nu din umilinţă şi din viaţa de pocăinţă. Descurajează căutarea Adevărului, acceptând indirect existenţa şi primirea minciunii. Ecumenismul nu este stăpânit de smerenia care îngăduie să se facă auzită şi o altă voce diferită de a lui, în special, atunci când aceasta descoperă minciuna lui. Ecumenismul îngăduie comparaţii, dar nu concluzii care să demonstreze că o anumită tradiţie creştină, în opoziţie cu alta sau cu altele, este mai autentică. În cele din urmă, ecumenismul descurajează orice acţiune fermă, care s-ar împotrivi scopurilor sale pe care le urmăreşte. Într-adevăr, cuvintele lui Hristos către farisei s-au împlinit şi cu ecumeniştii:

„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Căci nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”.

Cum să ajutăm?

Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte pe fiecare din noi cum să ajutăm pe cei care se află în afara Bisericii. Spune despre cel care se află în Biserică:

„Nu poţi face minuni şi să-l convingi? Cu acestea pe care deja le ai să încerci să-l convingi, adică prin iubirea de oameni, prin sprijin, prin blândeţe, prin buna tratare şi prin toate celelalte”.

Cu alte cuvinte, trebuie să-i atragem pe eterodocşi cu acea ospitalitate şi iubire, care sunt caracteristice Ortodoxiei. Drumul întoarcerii nu este deloc uşor şi cei care se luptă singuri au nevoie de ajutorul nostru, de sprijinul nostru, de dragostea noastră. În acelaşi timp însă, trebuie să propovăduim „cuvântul tare” al Adevărului, chiar dacă acest lucru este dureros. Adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Corabie mântuitoare, este „preţioasa noastră piatră din capul unghiului, cea aleasă, vrednică de cinste”, care dintotdeauna a fost şi întotdeauna va fi „piatră de poticneală şi piatră de sminteală”. Nu trebuie să ne mire faptul că acei foşti eterodocşi care au venit la Ortodoxie sunt cei mai mari potrivnici ai ecumenismului. Pentru ecumenişti, convertiţii la Ortodoxie este exact ca o palmă peste obraz, de vreme ce însăşi convertirea lor demonstrează inexistenţa unei zone neutre între Biserică şi confesiuni. Pentru convertiţi, participarea lor la ecumenism va fi, pentru ei, împlinirea cuvântului: „După cum câinele când se întoarce la borâtura lui devine urât, tot aşa şi cel fără de minte când prin răutatea sa se întoarce la păcatul său”. Convertiţii sunt adânc familiarizaţi cu boala duhovnicească, care, în societăţile eterodoxe, este provocată de necredinţa în învăţătura lui Hristos. Nu pot fi înşelaţi de cuvintele dulci de iubire, care sacrifică Adevărul sau de cuvintele goale despre o unitate care în realitate nu există. Pocăinţa lor pentru apartenenţa lor la comunităţile eterodoxe s-a făcut pentru ei un izvor de cunoaştere. Nu vor îngădui ecumenismului să dispreţuiască această cunoaştere. Şi această poziţie a lor nu este o poziţie negativă. Dimpotrivă, provine din dragostea lor faţă de Hristos, din dragostea lor faţă de Biserică, din dragostea lor faţă de Adevăr şi din dragostea lor faţă de toţi cei care sunt înăuntru şi în afara Bisericii.

Din dragoste respingem ecumenismul, deoarece dorim să oferim eterodocşilor exact ceea ce Domnul ne-a dăruit nouă tuturor în chip bogat în Sfânta Biserică Ortodoxă, adică prilejul de a deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, „copii ai Luminii” şi moştenitori ai Împărăţiei pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe El”.

Ieromonahul Alexie de la Mănăstirea Karakalu,

Sfântul Munte Athos

(Preluat şi tradus de monahul Leontie din săptămânalul Uniunii Panelenice Ortodoxe – Orthodhoxos Typos din 15 oct. 2004, p. 3-4)

* se numeşte eterodox orice creştin de altă confesiune decât cea ortodoxă; eterodocşi sunt, de pildă, monofiziţii, catolicii şi protestanţii (n. tr.)

Sursa: Război întru cuvânt

Să nu uitaţi nici o clipă că toaca este înaintemergătorul harului prin rugăciune, este rugăciunea încifrată în sunetul ei unic şi devenită astfel simbol al zidirii spirituale” – Parohul Octavian Smădu

Se apropie cu sfioşenie de toaca instalată în faţa altarului, se închină adânc de trei ori în faţa ei, se concentrează câteva clipe, cu ochii închişi, şi apoi sarabanda sunetelor porneşte năvalnic. Timp de un minut şi jumătate, pentru copilul ce mânuieşte ciocănelele cu o dexteritate incredibilă nu mai există decât simfonia unică a sunetelor ţâşnite din scândura din lemn de paltin. Când termină, se mai închină o dată, face o plecăciune juriului şi se topeşte apoi în mulţimea din biserică.

Pe parcursul câtorva ore, ritualul e repetat de aproape o sută de copii, participanţi la a treia ediţie a unui eveniment unic în lume: festivalul-concurs internaţional de bătut toaca, desfăşurat la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Victoria (Braşov). Tinerii reprezintă aproape toate judeţele ţării, dar şi Bisericile ortodoxe surori din Franţa, Italia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Grecia, Siria şi Canada. Luni, în prima zi, au avut „învăţătură” cu părintele Octavian Smădu, parohul bisericii şi cel care a pus pe picioare festivalul, care le-a vorbit despre ceea ce însemnă toaca în tradiţia de cult a Bisericii Ortodoxe şi despre istoria ei, atestată documentar încă din secolul al patrulea.

„Să nu uitaţi nici o clipă că toaca este înaintemergătorul harului prin rugăciune, este rugăciunea încifrată în sunetul ei unic şi devenită astfel simbol al zidirii spirituale”, şi-a încheiat părintele lecţia. A doua zi, marţi, în biserica devenită neîncăpătoare, copiii, începători sau deja „profesionişti” premiaţi la ediţiile anterioare, trec la „proba de foc”, împărţiţi pe grupe vârstă, de la grădiniţă până la clasa a VIII-a. Primul este un prichindel de trei ani din Siria, Selim Issa, care, nerăbdător să ajungă mai repede la toacă, mai, mai să-şi piardă keffi-ul de pe cap. Înhaţă ciocănelele şi porneşte să izbească frenetic, căutând din priviri încurajarea asistenţei.

Oprit cu greu la expirarea timpului, se întoarce triumfător lângă părinţii săi – funcţionari la Ambasada Siriei din Bucureşti –, care spun că ei sunt musulmani, ca şi micuţul, dar n-au avut nimic împotrivă ca acesta să participe la un eveniment creştin, „pentru că Dumnezeu e unul singur, iar credinţa în El e aceeaşi, indiferent dacă te rogi în moschee sau în biserică”. Acelaşi lucru îl spun şi părinţii lui Iulian Ad, şi el sirian get-beget, în pofida numelui cu rezonanţă românească: „Noi suntem sirieni creştini, suntem de 10 ani în România, cu afaceri, iar Iulian e un nume de împărat creştin”.

Tot creştin ortodox e şi Pierre Ioan Legere, o zvârlugă de 4 ani care reprezintă Franţa. Mama lui e făgărăşeancă, tatăl – francez, locuiesc la Paris, iar pasiunea pentru bătut toaca şi-a descoperit-o acum un an, când părinţii l-au adus în vacanţă la bunici. „De atunci ne-a înnebunit, a primit de la bunică-su, care e preot, o pereche de ciocănele şi bate cu ele cât e ziua de lungă, în tot ce nimereşte”, se amuză mama sa. Tot „stranier” e şi Bogdan Tănăsie, reprezentantul Canadei, unde părinţii săi, originari din Victoria, s-au stabilit în urmă cu mai mulţi ani. Are 11 ani şi zice că pasiunea pentru toacă şi-a descoperit-o acum doi ani, când a şi participat la prima ediţie a festivalului, la care a luat o menţiune, „deşi nu m-am

prea putut pregăti, că abia venisem în vacanţă la bunici”. De atunci însă s-a perfecţionat, bunicul, epitrop la biserică, i-a făcut rost şi de o „minitoacă” pe care a luat-o acasă, în Canada, şi pe care exersează cel puţin o jumătate de oră pe zi. De câteva ori şi-a arătat priceperea şi la o biserică ortodoxă de lângă Ottawa, unde ar vrea să bată toaca măcar la sărbători, „că altfel e mai greu, biserica e departe, la peste o oră de mers cu maşina”. Din acest punct de vedere, reprezentanţii Greciei, Mirel Gavrilă şi sora lui Alexandra, sunt mult mai norocoşi, îşi pot etala măiestria la biserică ori de câte ori vor.

Reprezintă Grecia în concurs, dar de fapt sunt braşoveni, iar „ucenicia” şi-au făcut-o pe toaca bisericii greceşti ortodoxe de sub Tâmpa. Mirel are 9 ani, sora sa are 14 şi amândoi sunt deja nişte „consacraţi”, având la activ premiul I la ambele ediţii precedente ale concursului. „Mirel a fost primul cu pasiunea asta, eu m-am molipsit de la el, acum facem şi concursuri în familie, ne «arbitrează» părinţii, dar el e mai bun şi câştigă mereu”, recunoaşte Alexandra. „Pe mine m-a învăţat toaca o măicuţă de la Mănăstirea Cârţişoara şi uite că m-a învăţat bine, am luat premiul întâi!”, se laudă în gura mare o frumuseţe de o şchioapă, îmbrăcată într-un superb costum popular de Drăguş. O cheamă Ioana Râpeanu, are 7 ani şi e şi ea „meşteră” la toacă, nu e sărbătoare în Drăguş la care să nu fie chemată să bată toaca la biserică.

Se scuză că nu mai poate sta la „interviu” şi pleacă în fugă la un „schimb de experienţă” cu două concurente mai mari, Blanka Plavsici, reprezentanta Serbiei, şi Anastasia Costea, din Caransebeş, cu care s-a împrietenit la ediţia de anul trecut. Ambele au 13 ani, sunt din familii de preoţi şi eleve la licee de muzică, lucru care le-a ajutat mult când au început să „studieze” toaca. „Toaca e ceva cu totul special şi unic, ca să te poţi apropia de ea trebuie să-i simţi vibraţia cu sufletul, pentru că sunetul ei este primul care îţi trezeşte şi îţi zideşte crediţa în Dumnezeu!”, îngână ele în şoaptă vorbele călugărului Teofil, de la Mănăstirea „Brâncoveanu” din Sâmbăta, făcându-şi cu evlavie semnul crucii.

Sursa: Adevărul