Cu ocazia vizitei pastorale a Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Franţa (9-17 iulie 2009), Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale lasează noul ei website oficial: www.mitropolia.eu.

Cu un design agreabil şi practic, www.mitropolia.eu vine să înlocuiască, într-o formă nouă şi practică, vechiul site al Mitropoliei – www.mitropolia-paris.ro -, care şi-a făcut datoria de informare şi comunicare timp de 7 ani, care va continua să existe pe net timp de câteva săptămâni, interval necesar pentru ‘predarea ştafetei’ pe Internet.

Noul site web al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale – www.mitropolia.eu – va permite accentuarea dimensiunii de informare, printr-un puternic modul de ştiri, actualităţi, dosare. De asemenea, un modul de media facilitează publicarea galeriilor de imagini, fişierelor audio şi video.

Sursa: mitropolia.eu

În perioada 9-17 iulie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, însoţit de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, va efectua o vizită canonică în Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale cu sediul la Paris şi va participa la cea de-a treisprezecea Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene, care va avea loc la Lyon, între 15 – 21 iulie 2009.

Dintre momentele principale ale vizitei menţionăm:

Joi, 9 iulie 2009, la Centrul de Studii Ecumenice ISTINA va avea loc lansarea cărţii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel ‘La joie de la fidélité’ (Bucuria fidelităţii), apărută recent la editura pariziană CERF. Cu acest prilej, Preafericirea Sa va susţine prelegerea cu tema ‘Teologie ortodoxă şi spiritualitate eclesială’.

Seara, va avea loc ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de către Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris. Cu această ocazie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române va susţine o prelegere cu tema ‘Libertate şi responsabilitate în Biserică’.

Vineri, 10 iulie 2009, la Catedrala ortodoxă română cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail (situată în cartierul Latin din Paris, str. Jean de Beauvais nr. 9), Patriarhul României şi delegaţia însoţitoare se vor întâlni cu membri ai Adunării Episcopilor Ortodocşi din Franţa.

Sâmbătă, 11 iulie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va sfinţi biserica Centrului mitropolitan ortodox român de la Limours (situat lângă Paris), iar Duminică, 12 iulie 2009, va resfinţi Altarul Catedralei Mitropolitane Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris şi va săvârşi Sfânta Liturghie.

Miercuri, 15 iulie 2009, la Lyon, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române va participa la festivitatea de deschidere a celei de-a treisprezecea Adunări Generale a Conferinţei Bisericilor Europene cu tema ‘Chemaţi la o singură speranţă în Hristos’. A doua zi, 16 iulie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va susţine o cuvântare cu titlul ‘Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire’.

În program mai sunt prevăzute o vizită oficială la Ambasada României la Paris, întrevederi cu reprezentanţi ai unor Biserici Ortodoxe surori şi ai altor Biserici creştine, precum şi vizitarea unor obiective religioase şi culturale din Paris.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol.

Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Sursa: Pr Savatie Baştovoi

În vremea romanilor, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea de azi), era organizat ca o provincie, numită Scythia Minor (Sciţia Mică). În apropiere de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea) se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine, care se numea altădată Halmyris. Aici au pătimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului Diocleţian, preotul Epictet şi tânărul Astion. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea împăratului Diocleţian trăia, undeva “în părţile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Între altele, sunt descrise vindecarea fiicei unui dregător, care era paralitică, a unui om stăpânit de duhuri necurate şi a unei femei oarbe, care şi-a recăpătat vederea.

Actul martiric istoriseşte, apoi, întâlnirea dintre Epictet şi tânărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiică a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu, adevăratul Tată al tuturor pământenilor şi la Biserica întemeiată de Fiul Său care este adevărata noastră Mamă. A doua zi, în revărsatul zorilor, tânărul Astion a venit din nou la preotul Epictet, rugându-l ca, din clipa aceea, să-l socotească un “catehumen”, adică un om care se pregăteşte pentru primirea Botezului, urmând ca, după puţine zile, să-l şi aducă, prin această Sfântă Taină, la credinţa cea adevărată. L-a mai rugat, de asemenea, ca după primirea botezului, să plece degrabă amândoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndrepta Duhul Sfânt, pentru ca tatăl lui să nu-i păteze, prin lacrimile sale, conştiinţa lui de nou ucenic al lui Hristos. Epictet a îndeplinit dorinţa tânărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungând “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romana Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Se înţelege că părinţii lui Astion, copleşiţi de durere, au început să-l caute peste tot, dar nu au izbutit să afle nimic despre soarta lui.

 După ce s-au stabilit în Halmyris, “puterea cerească a început să săvârşească, prin sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. De pildă, a vindecat pe fiul unei femei care era surdo-mut, minune care a impresionat atât de mult pe halmyrieni, încât au venit la Hristos cam o mie dintre ei. Dar însuşi tânărul Astion a primit din partea lui Dumnezeu darul facerii de minuni. Între altele, a vindecat – prin rugăciune – un om chinuit de un duh necurat, precum şi pe un om căzut de la o mare înălţime.

 Actul martiric povesteşte, în continuare, cele ce s-au petrecut la vreo 17 ani după aşezarea lor în Halmyris. Venind în cetate comandantul militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus, unul dintre locuitorii păgâni ai cetăţii l-a înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca, după apusul soarelui, “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i pună în fiare (lanţuri) şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cântând psalmi şi rostind rugăciuni. Au hotărât amândoi ca la interogatoriul ce li se va lua să nu răspundă decât prin cuvintele: “Suntem creştini, acesta ne este numele; nu suntem altceva decât slujitori ai adevăratului Dumnezeu”. În dimineaţa zilei următoare, Latronianus a poruncit să se pregătească un loc de judecată în mijlocul cetăţii, iar “crainicii să cheme cu mare strigăt mulţimea poporului la o privelişte atât de blestemată şi de înspăimântătoare”. Şi, venind Latronianus la scaunul de judecată, abia putea să-i privească, pentru că feţele lor străluceau ca soarele, fiind luminate de harul Domnului. Întrebându-i de numele şi ţara lor, ei au răspuns aşa cum s-au înţeles, dar au făcut, în mai multe rânduri, şi o nouă mărturisire de credinţă: “Suntem creştini, o tirane; facă-se voia Dumnezeului nostru cu noi”. Au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi, sfâşiaţi cu cârlige de fier şi arşi cu făclii aprinse. Şi cu toate acestea, ei “răbdau cu suflet mare aceste schingiuiri”, după cum spune Actul martiric. Unul dintre judecători, cu numele Vigilantius (Vigilantiu), a fost aşa de impresionat în faţa atâtor suferinţe şi a mărturisirii credinţei lor, încât, în a patra zi după arestarea lor, a intrat la ei în închisoare şi a mărturisit că doreşte şi el să se numere printre creştini.

Cei doi întemniţaţi au fost aduşi iarăşi în faţa lui Latronianus şi întrebaţi dacă s-au hotărât să aducă jertfe zeilor. Ei au declarat din nou că sunt şi rămân creştini. Au urmat chinuri şi mai îngrozitoare, fiind aruncaţi într-un cazan în care s-au turnat smoală şi grăsime în clocot. Văzând că toate sunt zadarnice, Latronianus a poruncit să fie ţinuţi 30 de zile în închisoare, fără mâncare şi fără apă. Cu toate acestea, nu li s-a întâmplat nimic rău, ci dimpotrivă, ei cântau mereu psalmi şi se rugau Domnului.

După trecerea celor 30 de zile, preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au fost duşi iarăşi în faţa lui Latronianus, – care îi numea “diavoli” – cerându-le să aducă jertfă zeilor, cu ameninţarea că, în caz de împotrivire, vor fi decapitaţi. Au declarat şi acum, cu acelasi curaj, că sunt creştini şi că au scos din oameni – cu ajutorul lui Hristos – tocmai pe demonii pe care îi cinsteau ei, păgânii. Auzind aceste “cuvinte de ocară”, Latronianus a poruncit să li se zdrobească feţele cu pietre, apoi să fie bătuţi cu vergi de frasin până când îşi vor da duhul. Şi pe când răbdau şi aceste noi chinuri, drepţii Epictet şi Astion nu ziceau decât cuvintele: “Doamne, Dumnezeul nostru, facă-se voia Ta cu noi”. Atunci Latronianus, văzând statornicia lor în credinţă, a poruncit să fie scoşi din cetate şi să li se taie capetele cu sabia. Iar ei, pe când erau duşi, cântau: “Laudaţi numele Domnului, laudaţi slugi pe Domnul” (Psalmul 134, 1), “fiindcă s-a făcut voia Domnului nostru cu noi în toate”. Ajunşi la locul osândei, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar mulţimea care era de faţă a răspuns “Amin”. La rugămintea lor, călăii au tăiat mai întâi capul lui Astion, apoi Epictet s-a aşezat peste trupul lui şi, îndată, i s-a tăiat şi lui capul. Era într-o zi de 8 iulie. Epictet avea pe atunci aproape 60 de ani, iar Astion către 35.

Pe când cei de faţă aduceau slavă şi cinstire lui Dumnezeu, “deodată trupurile sfinţilor martiri s-au făcut la vedere albe ca zăpada şi, datorită prea marii străluciri, păreau ca razele soarelui; toţi cei care se ştiau că sunt stăpâniţi de vreo neputinţă, îndată ce din credinţă se atingeau de trupurile lor, sau din dragoste faţă de Dumnezeu le sărutau, imediat se îndepărta de la ei toată neliniştea şi durerea”. Iar la apusul soarelui, Vigilantius cu toată casa sa şi alţi creştini au venit în ascuns şi au luat trupurile celor doi martiri şi, stropindu-le cu mirodenii scumpe şi cu smirnă, le-au îngropat într-un loc de cinste, cu cântări de psalmi şi cu toată evlavia. La mormântul lor s-au petrecut, apoi, “multe semne şi minuni, spre lauda numelui lui Hristos”. Ucigaşul Latronianus a înnebunit chiar a doua zi, încât cei din jurul lui au fost nevoiţi să-l lege de mâini şi de picioare şi să-l închidă, iar după două zile a murit în chinuri cumplite.

 Actul martiric mai istoriseşte că, pe când erau chinuiţi cei doi mărturisitori, a apărut în Halmyris un străin care l-a recunoscut pe Astion în faţa scaunului de judecată. A urcat de îndată în corabie şi s-a dus până în oraşul în care trăiau părinţii săi, Alexandru şi Marcelina. Le-a povestit toate cele ce a văzut, ca şi de credinţa cea nouă pe care o mărturisea cu atâta tărie fiul lor. Îndată, mama sa a zis că vrea să devină şi ea creştină şi, dacă va fi nevoie, va primi şi martiriul. Însoţit de trei tineri slujitori, s-au urcat pe o corabie, îndreptându-se spre “ţara sciţilor”, în cetatea Halmyris. Dar ei au sosit prea târziu, abia a treia zi după înmormântarea sfinţilor mucenici. Astion i se arătase noaptea în vis lui Vigilantius, rugându-l să iasă întru întâmpinarea părinţilor săi. Ducându-se la ţărmul mării, i-a şi întâlnit acolo şi i-a dus la casa lui să se odihnească. Apoi,Vigilantius, vreme de o săptămână, le-a vorbit despre învăţătura cea nouă a lui Iisus Hristos, Cel Căruia fiul lor şi bătrânul preot Epictet i-au închinat şi jertfit propria lor viaţă. Şi, după ce le-a binevestit lor pe Domnul, un preot cu numele Bonosus, care stătea ascuns, “ferindu-se de cruzimea persecuţiilor”, s-a rugat mult pentru ei şi i-a făcut “catehumeni”. Iar la 40 de zile de la venirea lor în Halmyris, au fost botezaţi de un episcop cu numele Evangelicus, probabil din oraşul Tomis. Acesta a rămas cu ei opt zile, apoi “s-a dus în altă cetate, care era în apropiere”. Curând, noii creştini, Alexandru şi Marcelina, s-au reîntors în ţara lor, luând cu ei pe dreptcredinciosul Vigilantius şi pe cinstitul preot Bonosus. Ajungând acasă, şi-au împărţit toată averea săracilor, aşa cum se cădea aleşilor lui Dumnezeu.

Pentru noi, românii, Actul martiric al lui Epictet şi Astion are o mare însemnătate, fiindcă este cea mai veche lucrare scrisă pe teritoriul ţării noastre. Unii cărturari socotesc ca însuşi Vigilantius ar fi întocmit o primă istorisire a pătimirii celor doi martiri, pe scurt, iar mai târziu au fost adăugate alte paragrafe. S-a scris în limba latină, vorbită şi de strămoşii noştri daco-romani.

 Să ne rugăm, dar, acestor doi mucenici care au suferit pe pământul ţării noastre, zicând: “Călcând la pământ dulceţile cele râvnitoare ale celor de jos, v-aţi ridicat prin dar către dumnezeiasca înălţime a muceniciei, pătimitorilor Epictet şi Astion, luminători ai lumii. Pentru aceea, ne rugăm să ne apăraţi pe noi de întunericul păcatelor şi de boale, rugându-vă Dumnezeului tuturor pentru noi”. (O sedealnă la mucenici).

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca…

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii deze­chilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale“. In opinia Suveranului Pontif, aceasta entitate, care ar constitui “un grad superior de organizatie la scara internationala, pentru gestionarea globalizarii”, ar trebui “sa procedeze la o dezirabila dezarmare integrala, la asigurarea securitatii alimentare, la protejarea mediului si la reglarea fluxurilor migratorii”. Totodata, enciclica papala, devenita o traditie in Biserica Catolica de peste un secol, solicita construirea unei ordini sociale care sa se conformeze ordinii morale, “interconectarii dintre sferele morale si sociale, legaturii dintre sferele civile, economice si politice, asa cum se prevede in Carta Natiunilor Unite”. Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”, se mai spune in text (Cf. Ziua).

Intr-adevar, aceste conceptii sunt identice cu principiile dreptatii sociale de tip social-democrat, cele care au stat la baza marilor “reforme” din sec. XX care au dus la cresterea controlului statal in dauna libertatii persoanelor si comunitatilor. Exemplul cel mai cunoscut si mai revendicat in zilele noastre este New Deal, vestitul program de contracarare a crizei economice din anii ‘30 ai secolului trecut. In zilele noastre, exponentii acestui masiv program similar unuia de mituire electorala a oamenilor amenintati de criza sunt liderii socialisti Barack Obama, Gordon Brown, Lula da Silva, J. M. Barroso, N. Sarkozy precum si ceilalti lideri inregimentati obiectivelor expuse in cadrul ultimului G20 (Cf. Presa Ortodoxa: În galop către falimentul mondial. Explicaţiile reale ale crizei economice).

Dupa cum observa si romano-catolicul Raymond J. de Souza, Papa Benedict pledeaza pentru o masiva redistribuire a averilor, sisteme de asigurari sociale protective, intarirea uniunilor sindicale si, in general, pentru o revigorare a sistemului welfare state din occident (Cf. National Post). Or, acest model social este unul de pura inspiratie socialista, si, mai mult ecat atat, dovedit a fi falimentar si cu efecte sociale perverse de neocolit. Mai mult, pastrand populismul cu caracter religios observat si cu alte ocazii, Papa Benedict afirma ca aceste masuri trebuie luate pentru ca oamenii (de fapt, barbatii si femeile, ca sa fie corect politic) sa nu mai fie tratati ca parti oarecare ale masinariilor economice, ci ca fiinte de demnitate umana deplina si egala. Nobile deziderate! Dar, oare, nu voiau si Marx, Engels si chiar Lenin sa elibereze omul din exploatarea sa de catre om, de alienare, de angoasa de a nu se gasi in ordinea sociala dreapta? Evident, toate masurile preconizate mai sus au nevoie de o interventie statala masiva, si neaparat, organizata la nivel planetar.

Daca pana in acest moment am observat o serie de declaratii si actiuni ale liderilor politici ai marilor puteri care reclamau cat mai fatis instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, Vaticanul a dat, prin recenta declaratie a Papei Benedict, primul semnal puternic al alinierii depline a institutiilor clericale la construirea acestei ultime utopii. E drept ca semnale ale inhamarii marilor religii la scopurile globaliste (“realizarea unitatii spirituale a tuturor oamenilor“) ale elitelor masonice au curs cu abundenta in ultima vreme (vezi, de pilda: Lucrările Congresului Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale; Religiile, noua ordine si noua criza; Obama – discurs “religios” la Cairo; ”Religiile” – angrenate intens in procesul de legitimare a “guvernarii globale”; Patriarhul ecumenic la Parlamentul european, nota Razboi intru Cuvant), insa declaratia sefului Vaticanului surprinde prin cel putin trei caracteristici generale:

1. Solemnitatea si caracterul oficial si de autoritate al declaratiei. Afirmatiile Papei Benedict au fost facute in cadrul unei enciclice sociale, un document teologic de 150 pagini, finalizat, ni se spune, dupa doi ani si jumatatate de munca. Aceasta este, asadar, parerea oficiala a Bisericii Catolice asupra problemelor cu care se confrunta societatea actuala, stiind prea bine ca papa, in ecleziologia catolica, este capul “Bisericii” si ca afirmatiile sale oficiale pe chestiuni de credinta sunt pretins infailibile. (Dupa cum aflam chiar din Enciclopedia Catolica, o enciclica este in primul rand un document destinat primatilor, arhiepiscopilor si episcopilor Bisericii Universale, precum si credinciosilor, abordand o problema de actualitate pentru a o transa printr-un cuvant de autoritate. Enciclica, acest tip de scrisoare apostolica, dupa cum o caracterizeaza sursa citata, a fost din ce in ce mai folosita in ultimele trei pontificate, reprezenand modul cel mai frecvent mod de luare de atitudine a Vaticanului. In ceea ce priveste caracterul de autoritate dogmatica intrinsec enciclicelor, acestea nu contin in mod automat greutatea unei pronuntari papale ex-catedra si nici a unei autoritati infailibile. Cu toate acestea, Enciclopedia Catolica afirma ca autoritatea infailibila poate decurge din contextul documentului, precum si a tipului de limbaj folosit in enciclica).

Asadar, Papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic in a promova conceptiile masonice ale elitelor mondiale in structura Bisericii Catolice. Neriscand o pronuntare ex-cathedra, a ales forma unei enciclice, o forma de prestigiu si autoritate indeajuns de mare pentru a da greutate istorica acestui cuvant papal, lasand insa judecarea caracterului infailibil sa reiasa din tipul de adresare folosit. Asadar, prin Papa Benedict, Biserica Catolica si-a afirmat viziunea categorica a necesitatii instaurarii unei autoritati mondiale politice efective.

2. Caracterul imperativ si concret al instaurarii autoritatii politice mondiale. Liderii politici au fost destul de vagi in declaratiile legate de instaurarea unui guvern mondial, referindu-se la el ca la o necesitate istorica, fara sa insiste insa, mai indeaproape, asupra formei si caracterului pe care ar putea sa il ia. De fapt, guvernul mondial pare a fi, ca altadata comunismul, o stafie care bantuie lumea. Ii lipseste deocamdata caracterul de concretete, de iminenta legica si determinista pe care i-a dat-o un Marx. Dar cine, in timpurile noastre, pare ca isi asuma rolul esential al profetului care sa anunte imperioasa necesitate a nasterii sale? Unul din primele personaje-simbol de talie mondiala (cu exceptia jurnalistilor si liderilor de opinie, a filosofilor si a altor manipulatori de cuvinte) care a dat un raspunsul clar este, iata, papa, un lider ultra-vizibil al unui cult cu peste un bilion de aderenti, aproximativ 1/6 din totalul populatiei si detinand, mai ales, un capital simbolic urias, deci si o posibilitate imensa de a influenta opinia publica mondiala.

Si, spre deosebire de declaratiile vagi ale politicienilor, Papa Benedict nu ezita sa sublinieze si sa puna accentul pe aspectele concrete ale unei astfel de autoritati:

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii dezechilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale”… Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”… Autoritatea va detine de asemenea “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile de catre diferitele parti“, la fel ca “masurile coordonate adoptate de catre diverse forumuri internationale”.

Practic, in enciclica intitulata “Caritas in veritate”, Papa Benedict se refera la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reala de coercitie. Caci ce poate insemna “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile” decat ca aceasta autoritate politica mondiala va detine puterea coercitiva de a-si pune in aplicare scopurile?

3. Autoritatea mondiala nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politica noua. Avand in vedere faptul ca acestei autoritati i se cere, de catre Papa Benedict, sa aiba putere reala, de coercitie, ca mecanism de aplicare a deciziilor sale, reiese ca ea va fi diferita de Organizatia Natiunilor Unite si de Uniunea Europeana, o entitate politica dotata cu toate caracteristice suveranitatii statale. ONU este o organizatie care intruneste toate statele lumii, dar care nu are deloc instrumentele necesare implementarii deciziilor sale. Rezolutiile sale nu au caracter de drept international, de facto, fiind incalcate cu usurinta de membrii sai.

Spre deosebire de ONU, UE, construita in alta filosofie si cu alte metode, a reusit sa aglutineze statele europene si sa le inghita intr-o mreaja a reglementarilor si institutiilor supra-statale care le-a golit de suveranitate nationala efectiva. Reglementarile europene, care au in multe cazuri un caracter totalitar (in sensul unei reglementari exhaustive asupra tuturor aspectelor vietii politice, sociale, culturale, economice) se aplica obligatoriu in statele membre. Ceea ce lipseste insa deocamdata Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondiala (fatalmente, oricat s-ar largi, Europa este doar Europa) si latura puternic coercitiva, adica existenta acelei politii si acelei armate care sa completeze caracterul de supra-stat si sa confere aurei totalitare si latura politieneasca. In orice caz, latura politieneasca este in plina constructie si in U.E.

In enciclica papala de fata, observam ca se vorbeste special de o entitate politica ce va fi caracterizata prin 1) cuprinderea mondiala si 2) prin existenta unei forte coercitive care sa garanteze ca nu va fi niciun loc autonom si indepenent de autoritatea mondiala pe acest sarman glob pamantesc.

Contextul in care a fost data publicitatii aceasta enciclica este si el foarte important.

Am analizat recent semnificatia ultimului G20, institutie de intrunire si de luat decizii globale (care a depasit in importanta mai vechiul G8, forma restransa de intrunire a unor mari puteri si al carui deces oficial este pe cale de a fi anuntat), memorabil pentru predica antihristica tinuta de primul mininstru Gordon Brown nicaieri altundeva decat in Catedrala Saint Paul. Atunci s-au evidentiat obiectivele trasate de elita mondiala: schitarea unei structuri de control financiar globale, a unei monezi mondiale si a unei banci mondiale. Discursul lui G. Brown a venit sa completeze aceasta schita a noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine de tip nou, neintalnit in ideologiile progresist-utopice de pana acum (caracterizate de materialism stiintific) – o interpretare hiliasta si sincretista a preceptelor evanghelice. Un socialism religios, adica.

Ei bine, enciclica Papei vine sa aprobe aceasta viziune si chiar sa puncteze mai departe de ambitiile devoalate pana acum de liderii mondiali. Acest lucru va da un imbold ideologic puternic urmatoarei intruniri G20, care va avea loc in aceasta toamna. Pe de alta parte, asistam la reconfigurari ale relatiilor de tip diplomatic intre statele lumii dar si intre marile confesiuni crestine.

In ceea ce priveste politica internationala, asistam de la trecerea de la un model confrontational, competitional, la unul al “armoniei si bunei intelegeri intre state si popoare”. Astfel, de la etapa razboiului rece de pe vremea comunismului, trecand prin etapa devalmasiei globale si a “jandarmului mondial SUA” (dar si a modelului tip UE, foarte apropiat de doctrina Obama), am ajuns la o etapa care este doar schitata, deocamdata: aceea a consensului global intre toate puterile lumii obtinut prin evolutia spectaculoasa si charismatica a unui lider “providential” (gen Obama).

Astfel, chiar in aceste zile a avut loc vizita presedintelui american Barack Obama in Rusia. Intrebat fiind de un jurnalist cu privire la doctrina Obama asupra politicii extrene americane, liderul american a creionat noua imagine pe care SUA vrea sa si-o imprime lumii, strans legata de stilul acestui personaj-cheie in dezvoltarea noii ordini mondiale: astfel, SUA ar deveni nu o forta hegemonica (cum a fost jocul propagandistic din timpul mandatului Bush), ci un catalizator, prin negociere, al noilor puteri mondiale (Rusia, China, India etc.) pentru a indeplini, impreuna, aceleasi obiective politice: combaterea incalzirii globale, combaterea terorismului (obiectiv asumat si de UE), combaterea crizei economice (fiind aratata cu degetul libertatea economica) precum si alte “combateri” care necesita, nu-i asa, abdicarea de la libertatile civile, de la suveranitatea nationala si de la relatiile economice libere de control.

Mai mult, Obama a vorbit despre resetarea relatiilor dintre SUA si Rusia, ceea ce ar marca un eveniment istoric. Practic, daca pana acum, de bine de rau, elitele mondiale dadeau impresia unei bipolaritati (razboiul rece), sau multipolaritati (situatia incerta dupa anii ‘90, cu SUA, de o parte, Rusia de cealalta, China, Japonia, India, Brazilia, undeva intr-o zona gri si UE ca entitate mondiala “model”, aflata totusi in siajul SUA), de acum toate se inscriu, asumat si oficial, pe acelasi drum “istoric”: al intemeierii noii ordini mondiale, sau al autoritatii mondiale “reale”. Undeva, in margine, exista “baietii rai” ai acestei povesti propagandistice de amploare: Iranul, Coreea de Nord si “teroristii” din muntii Pakistanului.

Paralel cu aceste reconfigurari de politica externa, are loc o reconfigurare a relatiilor dintre Biserica Ortodoxa si “Biserica” romano-catolica. De fapt, o reconfigurare are loc chiar in cadrul Bisericii Ortodoxe. Odata cu noul patriarh Kirill al Rusiei, exista semnale tot mai puternice de apropiere si re-negociere intre Patriarhia Moscovei si cea a Constantinopolului. Finalitatea acestor apropieri rezida in organizarea Marelui Sinod Pan-Ortodox ale carui auspicii se anunta deja a fi catastrofale pentru ortodoxie prin obiectivele reformatoare si moderniste asumate. In mod cert, intai-statatorii ortodocsi, cum au si aratat, de altfel, in precedenta intrunire pan-ortodoxa, vor gira, la randul lor, crearea autoritatii mondiale politice, reale si cu putere efectiva de aplicare a deciziilor…

Vechile neintelegeri, asadar, intre patriarhatele ortodoxe, se vor a fi rapid rezolvate, de aceea una din temele pe care s-a discutat inainte de Marele Sinod a fost legat chiar de starea canonica a diasporei ortodoxe, teren pe care au izbucnit mai multe conflicte intre Constantinopol si Moscova. Se cauta, asadar, rezolvarea problemelor ce tin de interesele si puterea fiecarui scaun patriarhal.

Pe de alta parte, relatiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe si Vatican se incalzesc pe zi ce trece. Fara sa mai punem la socoteala Constantinopolul, al carui patriarh este un obisnuit al messelor catolice, exista semnale puternice de prietenie care au fost emise catre Vatican de catre patriarhiile sau capitalele din Rusia, Romania, Ucraina si Bielorusia. Atat de institutiile politice cat si de institutiile ecleziastice. Practic,vizite dipomatice au fost inregistrate, in ultimii doi ani, de catre aproape toti sefii de stat respectivi, fiecare vizita soldandu-se si cu o invitatie adresata Papei de a vizita tarile in cauza. Invitatiile au fost reiterate uneori de institutiile clericale autohtone. Recent, si Moscova a inceput sa se apropie de Vatican la nivel de stat. La noi in tara, relatiile cu Vaticanul au fost punctate in mod deosebit, datorita faptului ca s-au celebrat 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al Doilea. Ambasadorul roman de la Vatican a aratat ca este posibila inclusiv o vizita a Papei Benedict in Romania, undeva in a doua parte a anului 2009.

Biserica Ortodoxa Rusa s-a apropiat si ea puternic de Vatican, motivand (motivatie ce se regaseste si in justificarile ecumenismelor facute de patriarhul nostru) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secularismului si imoralitatii. Dar acest lucru inseamna ca Biserica Ortodoxa nu este Biserica deplina, de vreme ce are nevoie de instrumente precum ecumenismul si de relatii cu ereticii pentru a da marturia evanghelica lumii. Este o mare amagire si inselare, care, din pacate, are succes la multi oameni de buna credinta dar naivi, a spune ca, pentru a combate unele flageluri, e nevoie sa alegem un rau mai mic, anume acela al unirii cu ereticii. De fapt, asistam la aceeasi logica a sistemului care lucreaza la doua maini: pe de o parte avem amenintarea, raul (terorismul, secularismul), pe de alta avem iesirea, solutia (suspendarea libertatilor civile, totalitarismul, si ecumenismul, sau unitatea intru minciuna dintre religii).

Iata asadar cateva din implicatiile enciclicei sociale a Papei Benedict, precum si contextul politic international si confesional in care a aparut aceasta. Clamarea papala a unei autoritati mondiale “reale si efective” are loc intr-un context de schimbare a paradigmei politicii internationale de la una de tip competitional la una de tip consensual, resuscitata de un lider charismatic, si intr-un context de reconfigurare a relatiilor interne ale Bisericii Ortodoxe suprapuse peste o apropiere tot mai accelerata de Vatican.

Elitele mondiale, politice si clericale, vorbesc necontenit si obsesiv de pace, intelegere si justitie sociala. Lumea a intrat intr-o febrila pregatire, politica si “spirituala”. O pregatire a celui asteptat, a celui care va reprezenta solutia intruparii acestor idealuri utopice care, nu-i asa, promit instaurarea Raiului pe pamant. Pregatire pentru cine? Autoritate mondiala pregatita pentru cine?

Ioan Bucur

Sursa: Război întru cuvânt

Octavian Dărmănescu

Stimaţi telespectatori, nu vă mai abţineţi! Abstinenţa este dăunătoare libidoului şi bunei dispoziţii. Fermoarul s-a inventat chiar pentru dumneavoastră, s-a dus de mult dictatura nasturilor. Bucuraţi-vă de beneficiile tehnicii, nu mai ascultaţi la zvonurile moraliştilor de apă dulce! Nu s-a dovedit cum că morala are vicii de funcţionare? Vă mulţumim, aşadar, pentru solicitudinea cu care ne urmăriţi. Întotdeauna aţi avut încredere în programele noastre de divertisment. Ne-a sosit la redacţie o informaţie incertă: supraomul lui Nietzsche va avea cearcăne şi burtă. Rândul 12, vă rog, nu mai plângeţi, concursul de parapantă pentru supraponderali nu se va amâna. Drum hazliu, atenţie, cad premii. Cronometraţi-vă satisfacţia, în această emisiune toţi vor pleca acasă cu ceva!

Invitatul din această seară este un binecunoscut prieten al nostru, domnul Haplea. Aplauze pentru domnul Haplea! (…) Domnule Haplea, cităm din jurnalul dumneavoastră: „Între 1985-1989 am mâncat numai pe partea dreaptă”. Vă mai amintiţi acele vremuri? Da, bună seara şi bine v-am mâncat. Erau timpuri grele, după cum ştiţi. Am luat această decizie în semn de protest faţă de cozile interminabile la care nu puteam sta pe motiv de ameţeală. Oricum, tirurile cu roşii verzi nu picau decât spre seară, aşa că trebuia să ştii când să vii şi unde să te-aşezi. Coada ne-a călit şi ne-a crescut la sânul ei cald, în rândurile ei strânse am devenit imuni la frig şi la ploaie. De acolo am învăţat un lucru important în viaţă: nu lăsa pe nimeni să-ţi ţină rândul. Acela ori nu te va mai cunoaşte, ori se va plictisi şi va pleca în scurt timp. Domnule Haplea, care sunt cele mai frumoase amintiri din epoca de tristă amintire? Da, vă mulţumesc pentru întrebare, sunt puţine, şi doar una îmi mai stăruie în minte. Şi anume, împodobirea, alături de cei dragi, a porcului de Crăciun. Era un moment unic, aveam porcul in integrum, nu ne mai umileam, ca în cursul anului, la alimentara, pentru nişte amărâţi de adidaşi.

Dar să uităm acele vârste frugale. Ne spuneaţi înainte de emisiune că citiţi multă poezie. Da, poezia este pentru mine un divertisment plăcut, ştiţi, ajută bine la digestie. Pot spune că am şi preferinţe. Nu de mult am dat de un poem despre iubirea dintre două hamsii, regăsită, după o eternă căutare, în tingirea cu mălai. Ştiţi, m-a impresionat la modul plăcut. Domnule Haplea, bănuiesc că, adorator pasionat al poeziei, vă place să visaţi. Aţi ghicit, îmi place mult să visez, artificial sau nu. Când eram mai tânăr fumasem toate cămăşile de cânepă din lada de zestre a bunicii. Acum visez mai scump, dar mai bine. Bunăoară aseară, după cină, la un trabuc ilegal, când se făcea că pluteam pe un samovar înclinat într-o mare de ceai negru. Dragi prieteni, nu vă puteţi închipui în ce tărâm de vis am naufragiat. Se făcea că mă plimbam aiurit, salivând din toate papilele, printre munţi de îngheţată pe care păşteau mii de vaci Milka. Din pământ creşteau enorme calupuri de salam Gourmet, râurile clocoteau de ţuică fiartă, clăi întregi de vată pe băţ îmi ţineau calea. Contemplam cu nesaţ primăvara arteziană din miile de tigăi cu floricele, când, la un moment dat, un bulevard rulant din hârtie igienică mi s-a deschis în faţa ochilor. Nu mă putem opune atracţiei cu care eram împins în marele sul care se împacheta cu o viteză ameţitoare. M-am trezit ud leoarcă, mulţumit pe cinste de adrenalina pe care o secretasem din belşug.

Aplauze pentru domnul Haplea, bravul nostru erou! (…) Domnule Haplea, ce părere aveţi despre societatea în care trăim. Stimată doamnă, e praf pentru că e plictis prea mare! Cine ne opreşte de la o porţie dublă de mititei legată de trei halbe de bere rece? Viaţa merită trăită, dacă îmi permiteţi, mâncată. Coana Lucsiţa a lui nenea Iancu, gurmanda din La moşi, a făcut şpagatul şi şi-a fracturat biletul de tramcar. Noi ce să ne fracturăm? Suntem asiguraţi cu acte în regulă, maţele noastre creţe nu pot crăpa aşa de repede. Mâncaţi tot şi colectaţi replici! Ascultaţi-mă pe mine, cu timpuri ca astea nu vă mai întâlniţi. Ce pax romana, ce La belle epoque ? Trăim timpul mâncării ieftine şi multe, nu mai staţi pe gânduri! E rece sosul? Nu-i nimic, se încălzeşte-n burtă! E verde para? Nu-i nimic, se coce-n gură. Nu mai staţi pe gânduri, că uite, ne trezim cu Apocalipsa.

Domnule Haplea, ce sfaturi le daţi telespectatorilor noştri? Dragi prieteni, nu vă mai abţineţi! Omul este proprietarul dreptului de a mânca. Este unul dintre drepturile noastre fiziologice, cel mai scump, deci cel mai hăituit la vremuri de restrişte! Mâncaţi cu încredere orice vă place, viaţa e scurtă! Vi se apleacă? Nu-i nimic. La aplecat, lămâie, la leşin, descântec. Stimaţi gurmanzi, evitaţi foietajele şi consumaţi cu încredere halvaua. După ce aţi trecut prin aceste mici indispoziţii vă puteţi relua liniştiţi prânzurile voastre preferate. Mâncaţi orice, totul se poate găsi, cumpăra, mânca. Personal, sunt înnebunuit după e-uri. Fără e-uri ciocolata n-ar mai fi ciocolată, sucul n-ar mai fi original. La vederea carminului de salam, după mine cea mai interesantă culoare, toţi pictorii ar trebui să-şi încline şevaletele. Poftă bună şi sărbători carbogazoase!

Sursa: Laurenţiu Dumitru

La întrunirea de la Belgrad, a Adunării Interparlamentare a Ortodoxiei, a fost adoptată o rezoluţie intitulată “provocările cu care se confruntă populaţia ortodoxă din Kosovo şi Metohia, care urmează să fie trimisă la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Reprezentanţii a 24 de ţări au adoptat cu unanimitate de voturi o rezoluţie ce urmează a fi trimisă tuturor organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale pertinente”, a spus Aleksandar Cotric, membru al delegaţiei Parlamentului din Serbia la Adunarea Interparlamentară a Ortodoxiei.

El a spus că rezoluţia afirmă suveranitatea şi integritatea teritorială a Serbiei şi importanţa Rezoluţiei 1244 a Naţiunilor Unite, şi că a adresat un apel tuturor ţărilor, ca acestea să arate îndurare şi atenţie în ceea ce priveşte recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo.

Adunarea Interparlamentară a Ortodoxiei lansează astfel un apel vizavi de modul în care are loc discriminarea populaţiei ortodoxe din Kosovo şi Metohia, urmărind permisiunea de apărare a dreptului la viaţă şi la proprietăţile personale ale tuturor ortodocşilor din Provincie, a mai anunţat Cotric.

De asemenea, membrii au relansat un apel in vederea protejarii patrimoniului cultural şi spiritual în Kosovo şi Metohia.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

În Astana, pe data 1 iulie, Preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, a deschis cel de-al 3-lea Congres al liderilor religiilor tradiţionale din întreaga lume.

Evenimentul este dedicat întrebărilor cu privire la rolul liderilor religioşi în clădirea unei lumi bazate pe toleranţă, respect reciproc şi colaborare.

Peste 400 de reprezentanţi ai mai multor organizaţii religioase, şi proeminente figuri politice, participă la Congres.

Preşedintele Israelului, Shimon Peres, care se află într-o vizită de stat în Kazahstan, a participat la reuniune în calitate de invitat de onoare.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Biserica Ortodoxă Rusă afirma că principalul obiectiv al Patriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, în vizita din Turcia, consta in restabilirea relaţiilor cu Patriarhia de Constantinopol şi in discutarea mai multor puncte de interes comun.

“Patriarhul Kirill doreşte ca această vizită să deschidă o nouă pagină în relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol. Trebuie să renunţăm la confruntări şi conflicte şi să cream un sistem de încredere reciprocă, încât Bisericile Locale să formeze o adevărată familie”, a declarat şeful Departamentului pentru Relaţii Externe al Bisericii, Arhiepiscopul Ilarion de Volokolamsk, adresându-se jurnaliştilor, într-un comentariu nascut în contextul întâlnirii dintre Patriarhului Kirill şi ambasadorul turc în Rusia, Halil Akinci.

Potrivit Arhiepiscopului Ilarion, viitoarele relaţii dintre cele două Biserici trebuie să ducă la evitarea unor situaţii similare cu cea dezvoltată în Estonia, în 1996. Arhiepiscopul a specificat apoi: “Constantinopolul şi-a proclamat în mod unilateral competenţa şi aceasta a dus la o situaţie de conflict, care încă nu s-a soluţionat.”

“Sperăm ca Patriarhii celor două mari biserici surori, prin comunicare, să descopere modul in care pot fi de acord cu noul format al relaţiilor, care să excludă astfel de neînţelegeri şi să se bazeze pe încredere reciprocă totală şi dragoste fraternă”, a spus Arhiepiscopul Hilarion.

De asemenea, acesta a mai amintit că Patriarhul Kirill a subliniat în mai mute rânduri, că “victoria” în dialogul inter-ortodox este imposibilă doar prin participarea unei singure părţi. Conform Arhiepiscopului, un astfel de dialog ar trebui să aibă ca scop victoria în atingerea unui rezultat acceptabil pentru amble parti.

“Patriarhul Kirill va merge la Constantinopol cu sentimente şi intenţii sincere si calduroase. Sperăm ca această vizită să îl ajute pe Patriarhul Constantinopolului, să rezolve problemele din interior şi, ne aşteptăm ca vizita să fie un real succes”, a declarat oficialul Bisericii Ruse.

Patriarhul Kirill a plănuit o vizită în Turcia, în perioada 4-6 iulie, 2009.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Patriarhia Moscovei salută închiderea afacerilor cu jocuri de noroc din toată ţara, şi îndeamnă societatea la ajutorarea victimelor dependenţei de aceste jocuri.

“Suntem foarte bucuroşi că am înregistrat o victorie asupra afacerilor cu jocuri de noroc în ţară, am câştigat această luptă împreună – autorităţile, societatea, oamenii de ştiinţă, pedagogii, jurnaliştii, clerul, forţele de aplicare a legii”, a spus şeful Departamentului Sinodal – Biserică şi Societate – din cadrul Patriarhiei Moscovei, Arhipăstorul Vsevolod Chaplin, către Interfax.

Potrivit pr.Vsevolod, “liderii statului şi ai mai multor agenţii guvernamentale şi-au demonstrat clar poziţia, care a coincis cu cea a marii majorităţi a oamenilor.”

“Oamenii sunt obosiţi de jocurile de noroc, sunt obosiţi de numeroasele tragedii umane cauzate de pasiunea pentru aceste jocuri”, a spus preotul subliniind că “reclamele luminoase ale sălilor de jocuri de noroc şi ale cazinourilor promiteau bani „uşori”, dar ascundeau, într-un mod dezgustător, realitatea.”

“Ştim din mass-media şi, chiar şi eu, din propria mea experienţă de preot, că multe persoane şi-au cheltuit până şi ultimii lor cenţi pe jocuri de noroc. Această pasiune a condus la situaţia în care mai multe persoane au trăit o adevărată tragedie în viaţă, unii chiar sinucigându-se când s-au trezit îngropaţi în datorii”, a spus pr. Vsevolod.

Acesta consideră că “jocurile de noroc, afişate la fiecare colţ de stradă, i-au lipsit pe oameni de libertate, făcându-i să asculte de acele promisiuni înşelătoare.”

“Astăzi este un final, este clar că această situaţie a luat sfârşit şi demonstrăm astfel, din nou, că suntem o societate destul de puternică, capabilă să facă faţă celor care au vrut să facă bani pe seama naivităţii unor oameni, provocând adevărate tragedii umane”, a spus acesta agenţiei, în cadrul aceluiaşi interviu.

Parintele a amintit că mulţi reprezentanţi ai clerului ortodox, şi laicii activi, în “toţi aceşti ani, au discutat despre necazurile cauzate de jocurile de noroc şi despre oamenii care, naivi sau slabi, au participat la aceste jocuri; despre rudele sau prietenii care i-au adus la Biserică, înapoi, pe jucătorii dependenţi”.

“Mulţi dintre aceşti oameni sunt nemultumiţi, ei au nevoie de ajutorul preoţilor şi al medicilor şi, mai ales, de al membrilor familiei acestora.

Avem nevoie de ei, pentru a le reda adevăratul sens al vieţii, ajutându-i să simtă dragostea si grija celor din jurul lor. Asta, pentru a nu permite ca o dependenţă să poată fi înlocuită de o alta; să se întărească, pentru a înţelege că sunt mult mai multe lucruri interesante şi demne în viaţă decât pierderea timpului cu jocuri de noroc, consum de alcool, droguri sau abuzul scufundării în lumea virtuală a divertismentului”, a mai spus preotul.

Sursa: Lacasuri ortodoxe

Ambasadorul SUA în Rusia, John Beyrle, consideră că factorul religios rămâne unul dintre cei mai importanţi in apropierea dintre cele două ţări.

“Desigur, relaţiile pozitive dintre liderii noştri şi guverne sunt foarte importante, dar nu este îndeajuns.

Avem nevoie de o temelie bună, prin contacte între naţiunile noastre”, a spus ambasadorul, la o întâlnire cu Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, astăzi vineri 3 iulie 2009.

Conform ambasadorului, Biserica Ortodoxă Rusă “este cea mai indicata în fixarea acestei baze, vizand relaţiile dintre noi, iar acest lucru este important nu numai pentru naţiunile noastre, ci pentru întreaga umanitate.”

Beyrle este de acord cu Patriarhul: “americanii şi ruşii au multe în comun, ambele ţări sunt multiconfesionale şi profund credincioase.”

Ambasadorul SUA, a citat, in acest sens, unele date:
- 91% dintre americani cred în Dumnezeu sau într-o putere supremă
- peste 50% dintre americani se roagă în fiecare zi.

Prin urmare, concluzionează acesta, tradiţia spirituală “ne poate aduce mai aproape unul de celălalt.”

Sursa: Lacasuri ortodoxe

“Se înăsprise din nou regimul, atît cel alimentar, cît şi cel igienic. Lipsă de mîncare, lipsă de medi­ca­men­te, iar pen­tru cele cîteva minute de plimbare se zi­di­se, în cele două sînuri ale T-ului, cîte o rozetă ro­tun­dă, împărţită în camere triunghiulare, în care să se poa­tă plimba cîte o celulă. Pereţii de beton erau atît de înalţi încît nu se putea vedea dintr-o cameră în alta.
Ieşise o cameră la plimbare. Eu mă aflam din nou pe latura scurtă a T-ului din dreapta şi priveam prin găurile ja­lu­zelelor la cei care se plimbau.
La un moment dat, am văzut un deţinut – a cărui ca­me­ră ieşise la plimbare în timp ce el se afla la in­fir­merie – în­dreptîndu-se mai întîi spre camera de plim­ba­re, în care se afla celula sa, cum îi indicase gar­di­anul care-l aducea de la infirmerie, dar apoi făcînd o în­toarcere bruscă şi în­drep­tîndu-se spre gardul de sîrmă ca­re înconjura zona de lîn­gă zidul închisorii.
Ajuns la gard, s-a urcat pe el şi privea drept la sol­da­tul de pe turelă, care se aşezase deja în genunchi, cu puşca îndreptată spre el, gata să tragă.
În acelaşi moment, a început strigătul deţinuţilor din celular:
– Nu trage!… Nu trage!… Nu trage!…
Nenorocitul de soldat stătea cu degetul pe tră­gaci, dar încă nu trăgea.
– Nu tragi? Stai că tragi tu!
Spunînd acestea, deţinutul a sărit de pe gard în zona ara­tă, fără să facă însă nici un pas mai departe spre zid.
– Nu trage!… Nu trage!… Nu trage!… – urla de a­cum toată închisoarea. Pînă şi gardianul care condu­cea plim­barea striga din toată puterea: «Nu trage!… Nu trage, mă!…»
În zadar. Deşi era cît se poate de evident că, şi de-ar fi a­juns la zid, ca să treacă peste el avea nevoie de sca­ră. Din poziţia de drepţi, în care s-a aşezat după ce a sărit în arătură, el n-a făcut nici un pas mai departe, ci se uita fix la soldat.
Nenorocitul de soldat român n-a înţeles nimic din toa­te acestea. Să fi fost el atît de orbit de vechea zicală a io­ba­gului, că «Dacă mi se dă ordin, şi pe tata-l împuşc!», încât să nu-şi fi dat seama că cel care-i stătea în faţă voia să se sinucidă?
– Nu trage!… Nu trage!… Nu trage!…
Şi totuşi, a tras. Şi nu mai jos, la picioare, ci drept în piept. Îndată am văzut, din celula din ca­re priveam, pata de sînge din spate şi pe om pră­buşindu-se la pă­mînt.
Din acel moment, strigătul «Nu trage!» s-a preschim­bat în urlet de acuză: «Criminalilor!… Crimi­na­li­lor!… Crimi­na­­li­lor!». Era atît de înfierbîntată lumea încît, dacă ar fi venit cineva cu o mitralieră să ne împuşte pe toţi cei din celule, nici unul nu s-ar fi oprit din stri­gă­tul: «Criminalilor!».
S-au strîns aiudenii pe podul din faţa închisorii, iar de la etajul III, cineva, care-l cunoştea pe cel îm­puş­cat, striga, ca să audă cei de pe pod: «Să ştiţi că a fost împuşcat Ioan Popa de la Copşa Mică. Face în­chi­soare din anul 1941, iar acum, fiind greu bolnav, s-a dus la infirmerie să ia medica­men­te şi nu i-au dat».
– Criminalilor!… Crimi­na­li­lor!… Criminalilor!…
La un moment dat, au apărut conducătorii pe­ni­ten­cia­rului, în frunte cu directorul cel nou, Koller, cu gîn­dul să-l ridice de acolo.
– Huo!… Huo!… Huo!… Criminalilor!… Huo!… Cri­mi­­­na­li­­lor!… – strigam toţi, din întreg celularul, ca şi de la secţia a doua şi de la Zarca.
Koller cu ai lui au fugit, ca să apară apoi cu doi gar­dieni cu o targă, care l-au ridicat şi l-au dus, în ace­leaşi stri­găte indignate ale întregii închisori: «Criminalilor!… Cri­mi­­na­li­lor!… Cri­minalilor!…»
Strigătele au durat în jur de o jumătate de oră, ca să se stingă apoi treptat, o dată cu aşezarea umbrelor serii.
Şi a urmat tăcerea preschimbată în priveghere, după stră­buna noastră datină românească. N-aş putea spune cîţi au dormit în acea noapte din întreaga închisoare. În celula noastră, cel puţin, nu s-a mai închis nici un ochi, toată noaptea. Şi eram şase persoane.
Drama aceasta a avut loc în mai sau iunie 1957. Ceea ce îmi aduc bine aminte e că a fost cea din urmă din cele vă­zute şi petrecute de mine la Aiud…”

(Din Închisorile unui preot ortodox, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 188-190)

Sursa: Răzvan Codrescu

Părintele Vasile Gavrilă spune că persecuţia perfidă a vechiului regim împotriva creştinilor îşi face încă simţite efectele în ţara noastră, mulţi români neasumându-şi obligaţiile moral-religioase pe care le au. Are „cuvânt cu putere multă”, după cum scrie în Evanghelie (Marcu 1, 22), charismă şi, în plus, priză la tineri. Slujeşte într-o biserică din centrul Bucureştilor şi are o emisiune ce se bucură de audienţă la postul public de televiziune – „Duhovnicul de la miezul nopţii”. Părinte Vasile Gavrilă vede deseori lucruri pe care noi, cei copleşiţi de problemele cotidiene, le ignorăm cu bună ştiinţă.

Spre exemplu, oameni ale căror vieţi păreau distruse de alcool şi droguri, dar care s-au salvat şi au început să performeze după ce au găsit înţelegere şi sprijin în cadrul lăcaşelor de cult. Aceste cazuri nu sunt deloc puţine, cum ar putea crede unii, dar sunt numeroşi aceia care trec nepăsători pe lângă ele.

Părintele Vasile Gavrilă avertizează că românii au ieşit „căldicei” din punct de vedere spiritual după deceniile de totalitarism, dar este convins că tinerii de astăzi au un potenţial enorm pentru a schimba la faţă România. Fără a încerca să-i menajeze pe ierarhi, el explică limpede că, de multe ori, aşteptările noastre în privinţa oamenilor Bisericii sunt exagerat de mari, dacă ţinem cont de presiunile şi persecuţiile la care au fost supuşi înainte de 1989.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut în 1962, la Gura Caliţei, judeţul Vrancea.
•    Este căsătorit şi are cinci copii.
•    A urmat Seminarul Teologic la Buzău.
•    A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti (1990).
•    Este doctor în Teologie, cu studii de cercetare în Franţa şi Anglia.
•    A predat la Seminarul din Bucureşti şi la Facultăţile de Teologie din Constanţa şi Craiova.
•    Este preot la Biserica Sfântul Nicolae – Paraclis Universitar (fosta Biserică Rusă).

Adevărul: Cum vi se par românii de azi faţă de momentul decembrie ’89?

Vasile Gavrilă: Cred că ar putea avea mai multe repere, dar acestea trebuie găsite. Ni se oferă „modele”, însă noi trebuie să le căutăm pe cele autentice. Autentice sunt puţine. Înainte de Revoluţie cred că erau repere care veneau din trecut, erau oameni bine formaţi, alcătuiţi, altoiţi pe o mentalitate a societăţii interbelice, cu o pregătire foarte solidă, cu o pregătire morală, cu o formaţie morală. Dar aceia erau greu de găsit. Astăzi sunt mai uşor de găsit. Cine caută cu adevărat repere, cred că poate să găsească.

Credinţa s-a conservat mai bine în perioada comunistă decât în aceea care a urmat?

Nu cred că putem trage o concluzie de acest gen. Lucrurile trebuie nuanţate. Într-adevăr, în perioada comunistă s-au conservat anumite aspecte legate de credinţă, de biserică. Atunci, cine îşi manifesta credinţa o făcea cu un risc, cu o puternică asumare. Însă nu trebuie să neglijăm – uitându-ne acum în urmă, trăgând o linie – cum am ieşit noi cu credinţa, cu Biserica, după perioada comunistă, ce s-a conservat, ce s-a păstrat.

După 1990 au fost anumite riscuri. Suntem ca în perioada persecuţiilor primare şi după edictul dat de Constantin cel Mare, păstrând proporţiile. Atunci creştinătatea s-a confruntat cu o persecuţie directă, foarte dură, apoi a intervenit libertatea. În perioada comunistă, creştinătatea s-a confruntat la început cu o persecuţie dură, dar apoi cu o persecuţie perfidă. Liderii comunişti au spus ei înşişi: „Stop cu martirajul, nu trebuie să mai facem martiri! Hai să-i compromitem!“ Şi a început compromiterea în rândul creştinilor, până la infiltrarea în sânul Bisericii.

Cu alte cuvinte „Dezbină şi stăpâneşte!”…

Aici din nou a intrat în cursă acel proverb vechi şi autentic: „Divide et impera!“ Dar, într-adevăr, a ieşit o biserică puţin întărită, pentru că venea după o perioadă de persecuţie. Însă oamenii înşişi aveau multe compromisuri, nu neapărat la nivel ierarhic, ci la un nivel simplu de tot. Spre exemplu, acela de a fi creştin şi de a avea şi carnetul de membru de partid. Mi-aduc aminte că în satul meu natal se făcea şedinţa de partid Duminica după Liturghie.

Se părea că totul este în ordine. Din punctul meu de vedere, şi cred că şi al altora, nu era în ordine, pentru că era un compromis. N-am putea spune că atunci Biserica era mai puternică decât acum. Aş spune că acum a sosit momentul în care trebuie să căutăm adevărul adevărat şi nu adevărul care iese din compromis. Acum avem posibilitatea să subliniem şi să abordăm creştinismul la reperele lui maximale. Cred că după evenimentele din decembrie 1989 am ieşit puţin căldicei.

„Biserica trebuie să dea urgent repere copiilor”

Cât a rămas credinţă şi cât este superstiţie în sufletele românilor?

E o problemă veche, nu numai de acum. Înainte de 1990 – eram elev la seminar şi apoi student – mi-am dat seama că era foarte multă superstiţie. Tot ceea ce înseamnă obiceiuri populare la noi, la români, majoritatea, dacă nu 100% sunt de sorginte păgână. Am venit cu acest bagaj şi va trebui să curăţăm credinţa de aceste superstiţii. Azi mulţi români, neavând o educaţie elementar-religioasă, în special ortodoxă, se agaţă de superstiţii crezând că au atins filonul credinţei.

Mi s-a întâmplat odată să am o discuţie cu un profesor universitar de la Politehnică care era de acord şi susţinea, de exemplu, punerea banului în mâna mortului la înmormântare şi încerca să argumenteze teologic, dar nu era de acord cu elementele foarte importante din rânduiala slujbei înmorâmântării şi relativiza foarte multe lucruri fundamentale. La noi, din păcate, sunt multe superstiţii care se împletesc cu credinţa. Datoria noastră, a preoţilor, este să arătăm adevărul, autenticitatea credinţei, iar a credincioşilor să caute adevărul.

De ce Ortodoxia nu este vizibilă în acţiunile sociale?

Este foarte adevărat. E un regret că este aşa, până la un punct. Să nu uităm că în Principatele Române erau mitropoliţi care făceau şcoli de fete şi şcoli de băieţi, în timp ce în Marea Britanie fetele nu aveau acces la şcoală. Tot în Principatele Române funcţionau spiţerii, adică farmacii. Să nu uităm că, înainte de instaurarea regimului comunist, pe lângă mănăstiri erau bolniţe, pentru cei săraci, un fel de spitale mici.

A venit nenorocirea asta cu comunismul, iar toate acestea au fost confiscate. Or, acum trebuie să le recuperăm. Biserica nu propovăduieşte o împărăţie terestră, ci una a cerurilor. Şi spune foarte clar Mântuitorul Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ I-aş provoca aici pe fraţii mei, preoţii, şi societatea să căutăm bine şi autentic împărăţia cerurilor, că are Dumnezeu grijă să le rezolve şi pe celelalte. Cu alte cuvinte, să căutăm lucrarea Mariei din Evanghelie şi implicit se va împlini şi a Marthei. Da, este bine să fie prezentă Biserica în societate, dar Biserica trebuie mai mult să se constituie ca un reper, să dea repere pentru copii şi pentru tineri. Aici Biserica trebuie să investească urgent!

Cum îi percepeţi pe tineri?

Pe tineri îi percep în calitate de preot, dar şi în calitate de profesor. Am predat la Seminarul Teologic şi la Facultatea de Teologie. Mi-am dat seama că avem în faţă un potenţial extraordinar, care nu este bine călăuzit, iar cei care au intenţii diabolice – pentru că trebuie să recunoaştem că astfel de forţe există, şi nu numai în societatea românească, ci peste tot – îi canalizează spre rău. Tinerii sunt înfometaţi şi însetaţi după lucruri extraordinare.

În 1990, părintele Stăniloae a spus că are mare încredere în tineri pentru că ei vor merge cu demersul lor până la capăt, nu se vor opri undeva unde noi, din păcate, ne-am oprit. Şi vor căuta autenticul. Eu găsesc astăzi că sunt foarte mulţi tineri care doresc acest lucru. Mi s-a întâmplat chiar şi cu tineri care erau drogaţi, ameţiţi de alcool, care au avut nişte experienţe năstruşnice, în urma întâlnirii să devină nişte oameni extraordinari. Am constatat apoi că fac studii universitare şi că vor să ducă o viaţa creştină autentică.

De ce nu vine mai mult Biserica către astfel de tineri şi se menţine într-o pasivitate comodă?

Aici Biserica a fost găsită descoperită în anii 90. În primul rând pentru că a fost nevoită să se închidă înlăuntrul ei, nu i s-a permis să iasă prea mult în afară. Asta e realitatea! Dacă voiai, de exemplu, să mergi ca preot într-un spital înainte de Revoluţie, la intrare trebuia să dezbraci haina preoţească până treceai de portar, iar după ce ajungeai în salon puteai să-ţi pui veşmântul pentru a împărtăşi sau a spovedi pe cineva.

Biserica a fost tot mai izolată. În 1990, când am mers în spital, văzând că pot să intru îmbrăcat în preot, mi-am dorit să pot fi mai tânăr, să studiez medicina, ca să îmbin cele două dimenisiuni: doctor de suflet şi doctor de oameni. Biserica nu avea exerciţiu şi nici preoţii nu au fost suficient de pregătiţi psihologic de către şcoală. Foarte mulţi erau timoraţi din cauza regimului, care ne spunea că suntem nişte retrograzi, că suntem în afara societăţii. A fost acest complex. După 40 de ani de comunism, fiii acestui neam nu puteau să dea oameni charismatici – şi asta o vedem în toate segmentele societăţii – care să răspundă la toate provocările societăţii.

Dar este vorba şi despre comoditate…

Cred că este şi o comoditate, din păcate. Trebuie să recunoaştem acest lucru! Mai este şi o autosuficienţă, care ne costă foarte mult şi ne va costa. Pentru faptul că va veni o vreme când nu va mai fi suficient să fie preotul în Biserică, ci va trebui să iasă. Preotul trebuie să iasă şi să dialogheze. E nevoie aici de pregătire intelectuală mult mai susţinută. Va fi nevoie de o pregătire psihologică, de înţelegere a provocărilor şi de o deschidere, de un spirit de jertfă misionar. Fără acestea nu putem face nimic.

„Bisericile se golesc!”

Autosuficienţa Bisericii poate fi cauzată de faptul că aproape 90% din populaţie este ortodoxă?

Este primul motiv pentru care noi, oamenii Bisericii, dormim pe această autosuficienţă. Însă va fi lovitura de bumerang, pentru că ne înşelăm crezând că suntem creştin-ortodocşi atâţia. Suntem creştin-ortodocşi numai după certificatul de botez, nu în trăire. Poate apărea fenomenul părăsirii Bisericii, cum de altfel se vede mai ales în mediul rural. Bisericile se golesc! Trebuie să fim foarte conştienţi de acest aspect. În unele sate se construiesc biserici, în altele – nu, chiar se părăginesc.

În oraşe, dacă ar fi să facem o analiză, am vedea că procentul celor care participă duminică la Liturghie este foarte mic. Ne îmbătăm cu apă rece crezând că bisericile sunt încă pline. Sunt pline momentan. Dar lovitura de bumerang nu este cu efect numai terestru.

E cea mai puternică lovitură asupra cărei noi, preoţii, trebuie să fim atenţi. Această lovitură este una veşnică. Şi anume, dacă eu sunt rânduit să fiu preot într-o comunitate de 1.000 sau 2.000 de oameni, iar la biserică vin doar 100 sau 200, Hristos mă va întreba şi de ceilalţi. Şi asta este foarte grav şi dormim pe această autosuficienţă, neconştientizând responsabilitatea pe care o avem. Pentru că nimeni nu ne trezeşte.

Oare laicatul n-ar putea activa „Biserica luptătoare”?

Nu numai că ar putea… Are datoria să o facă! În biserica în care slujesc din 1992, confruntându-mă cu nişte obiceiuri încetăţenite în acest lăcaş, potrivnice credinţei, am spus că este bine să ne analizăm poziţia. Şi am zis: „Fraţi creştini, a sosit momentul ca noi, preoţii, să ridicăm ştacheta şi să cerem credincioşilor să fie credincioşi creştin-ortodocşi autentici, iar dumneavoastră aveţi nu numai datoria, dar şi dreptul să spuneţi că nu vreţi preoţi năimiţi, ci preoţi adevăraţi! Aveţi voie să cereţi preoţilor să fie cum trebuie şi vă rog să vă exercitaţi acest drept!“ Şi este firesc.

Un lucru negativ legat de activitatea unui preot este observat şi sancţionat mult mai repede de către comunitate…

Nu numai lucrurile negative trebuie sancţionate şi nu numai la asta aş vrea să ne rezumăm. Aş vrea ca o comunitate să provoace puţin păstorul, să-şi conştientizeze rolul şi dimensiunea eclezială. Din păcate, nici preoţii nu-şi asumă greşelile comunităţii, şi nici comunitatea nu-şi asumă greşeala preotului. De multe ori, se disociază şi sunt pe poziţii antagoniste şi intră într-o luptă. Nu e bine, trebuie să fie ceva constructiv. De ce o comunitate să nu-şi facă o şcoală, o grădiniţă? De ce să nu se îngrijească de bolnavii din comunitatea respectivă şi de ce să nu se îngrijească de sănătatea duhovnicească a celor din comunitate?

Ne înşelăm crezând că suntem creştin-ortodocşi atâţia. Suntem creştin-ortodocşi numai după certificatul de botez, nu în trăire.

„Aş înfiinţa o şcoală particulară patronată de Biserică”

Avem vreo grădiniţă creştin-ortodoxă, de pildă? Catolicii au.

Până acum nu am reuşit. Sunt încercări foarte timide. Deşi la nivel de Patriarhie este o iniţiativă. Cred că se mişcă prea greu sistemul. Pentru a ne mişca trebuie să plecăm din celula mică, din comunitate.

Să fie de vină „moştenirea bizantină”?

Dacă am fi conştienţi de valorile perioadei bizantine, am descoperi valorile din perioada respectivă, aşa cum unii istorici au descoperit şi au scris. Cred că aici ne confruntăm cu propria noastră mentalitate, cu comoditatea noastră, care uneori aproape te scoate din minţi. Când vezi câtă nevoie este, câtă provocare este şi cât potenţial uman este, pur şi simplu nu înţelegi de ce trenează lucrurile. Eu am lansat un proiect în acest sens de doi ani. Aş vrea să înfiinţăm o şcoală particulară, patronată, asumată de Biserică. Vă mărturisesc că este foarte greu.

Ar fi o premieră…

În primul rând este foarte greu din punct de vedere al mentalităţii. Când am lansat această idee, majoritatea au fost în expectativă şi au spus: „Să nu fim noi primii. Las` să meargă alţii, iar dacă merge bine, mergem şi noi!“ Numai că primii nu erau niciunii.

După care ne-am blocat în probleme administrative, începând de la un acord de principiu de la diferite instituţii până la găsirea unui spaţiu – sunt spaţii care nu sunt deloc bine administrate, care sunt închiriate pentru fel de fel de activităţi, dar sub nicio formă nu am găsit înţelegere pentru o şcoală. De ce? Pentru că apărea un element de concurenţă, ceva nou. Până la elementul financiar. Dacă, de exemplu, am conştientiza cât de importantă este formarea copilului, a noilor generaţii, n-ar mai fi o problemă financiară.

Acum este şi criză financiară…

Lucrurile mari, nu numai în societatea românească, ci în istoria omenirii, s-au făcut în momente de criză. Nu în momente de bunăstare, când se încheie cu aroganţă conturile, când se distrează lumea. Haideţi să ne gândim la poporul român! Ştefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare război, când lumea nu era bogată. Dimpotrivă, era secătuită din punct de vedere material. Lumea a început să-şi deblocheze mentalităţile şi nădăjduiesc să-mi duc la capăt acest proiect.

Contează mai mult în biserică „bănuţul văduvei” decât milionul de euro?

Da, cântăreşte mai mult, pentru că este constant. Unde binecuvântează Dumnezeu, puţinul ajunge, devine îndestulător. Şi am această încredere. Dar bineînţeles nu ne putem baza pe vise, trebuie să fim realişti şi să cumpănim bine lucrurile.

Lucrurile mari, nu numai în societatea românească, ci în istoria omenirii, s-au făcut în momente de criză.

„Biserica trebuie să aibă rol de arbitru”

Cum ar trebui să se raporteze Biserica la stat, la zona politică?

Biserica, mai ales acum, dar nu numai acum, trebuie să aibă rolul de arbitru. Nu este nici deasupra statului, nici sub stat. Să nu uităm că Biserica este alcătuită din cetăţenii unui stat, nu e o instituţie, e o comunitate, iar cetăţenii devin fii ai Bisericii. Deci fiii Bisericii sunt cetăţenii statului. Nu putem să ne disociem şi să spunem: acum sunt om politic, acum nu mai sunt om politic. Acum am o orientare politică şi nu pot merge la biserică, acum merg la biserică şi nu mă exprim din punct de vedere politic. Iar la nivel de instituţie, Biserica Ortodoxă Română trebuie să aibă rolul de arbitru.

Nu este cam riscant?

Ce face un arbitru? El sanţionează spunând: „Nu este bine!“ Dar nepărtinitor. Asta este fundamental. Dacă arbitrul este părtinitor într-o problemă, sau cu o formaţiune, sau cu un segment, s-a compromis, pentru că îşi pierde credibilitatea. Şi atunci, societatea, lumea, îşi pierde reperul fundamental, ceea ce este foarte grav.

Atât pentru lume, cât şi pentru Biserică. De ce pentru Biserică? Îşi pierde credibilitatea în faţa Lui Dumnezeu! Aici intervine cuvântul foarte grav al Mântuitorului Iisus: „Cine sminteşte pe aceşti fraţi mai mici ai mei, decât să-i fi smintit mai bine i se lega o piatră de moară de gât şi ar fi fost aruncat în mare. Sau mai bine nu s-ar fi născut“ Vă daţi seama cât de important este rolul?! Întâi de toate Biserica trebuie să-şi descopere acest rol şi să fie capabilă să-l gestioneze.

Poate România să exporte spiritualitate în UE?

Nu este un vis. Nu este nici arma cu care ne ducem noi la Bruxelles, este bogăţia aşteptată de la noi. Vă dau două mărturii. În Şcoala europeană de la Bruxelles se predă religie ortodoxă. Iar noi, românii, ne grăbim să scoatem icoanele şi religia din şcoli pentru că se supără Comisia Europeană. Eu am stat de vorbă cu profesoara care predă religie ortodoxă. Ce înseamnă asta? Că e posibil, că e nevoie.

Şi unde e nevoie, dacă a avut cine să dăruiască, este un lucru extraordinar. Al doilea argument este acesta: Raiul promis de ideologia materialistă a cam luat sfârşit şi în Occident. Lumea a fost atrasă de materialism, iar la ora actuală, din mărturiile străinilor pe care i-am întâlnit în Occident, manifestă o foame şi o sete duhovnicească extraordinare. Ştiţi ce mi-a spus un cetăţean francez? Că se bucură de faptul că societatea franceză trece printr-o criză economică, pentru că a văzut că societatea începe să se umanizeze. Au început şi ei să se desprindă de pseudovalorile materiale şi să descopere spiritualitatea ortodoxă. Este o mare provocare pentru Biserica Ortodoxă.

Aceşti oameni trebuie căutaţi…

Exact, trebuie cătutaţi, iar noi, Biserica Ortodoxă, trebuie să dăm o mărturie.

De ce nu dă Biserica o mărturie?

O dă! Eu am văzut în Occident comunităţi ortodoxe extraordinare, care sunt în formare. Am avut întâlniri cu oameni care mi-au dat sentimentul că au o dorinţă de a trăi ortodox, duhovniceşte mult mai profund decât noi aici. Nu mă refer numai la români, ci la cei care gravitează în jurul lor. Am fost odată la Paris, la înmormântarea unei tinere studente, iar cei care erau implicaţi din punct de vedere social, din partea societăţii, au rămas uimiţi de sobrietatea, tăria de care a dat dovadă comunitatea ortodoxă de la Paris. Pur şi simplu s-au alăturat acestei comunităţi.

„Tradiţionaliştii şi ecumeniştii trebuie să dialogheze”

Aripa aşa-zis conservatoare a Ortodoxiei nu agrează apropierea de zona protestantă, catolică, occidentală. Cât e realitate şi cât e mit în chestiunea conflictului dintre „tradiţionalişti” şi „ecumenişti”?

Există şi la nivel de mentalitate, pentru că unii au fost educaţi în spiritul tradiţionalist, iar alţii într-unul un pic mai deschis. Există, să spunem aşa, două orientări. Însă acest conflict a fost, cel puţin în ultimul timp, diabolizat. Nu ar trebui să existe nicio tensiune. Cei care se revendică tradiţionalişti nu-şi găsesc propria identitate. Ei se ascund în spatele unor tradiţii foarte stricte, rigide. Sunt şi în tabăra cealaltă mult prea deschişi care nu îşi găsesc identitatea. Eu cred că în sânul Bisericii acest conflict a fost alimentat de anumiţi formatori de opinie, mă refer la unii credincioşi, cu studii teologice. Apoi a fost diabolizat de inconştienţa atât a unora, cât şi a celorlalţi, pentru că nu au ieşit la dialog.

Se pare că nu se doreşte dialogul…

Nu se acceptă dialogul! Deja se pune o etichetă: aceştia sunt „încuiaţi”, iar aceştia sunt „ecumenişti” şi „masoni”. Şi s-a terminat dialogul! Nedându-ne seama că noi am pierdut terenul pe care trebuie să ne întâlnim: în biserică, la rugăciune şi la Liturghie. Aproape că este de neconciliat întâlnirea lor. Nu se poate realiza nici măcar la Liturghie, pentru că se văd compromişi unii pe ceilalţi.

Unii mitropoliţi refuză să-şi dea sărutarea frăţească cu mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit cu greco-catolicii…

Din punctul meu de vedere, acest impas poate fi uşor depăşit. S-ar putea ca cineva să mă acuze de superficialitate. Punctul meu de vedere este acesta: ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae Corneanu a fost un accident. Cineva poate să spună „un precedent”. Deocamdată nu putem vorbi de un precedent. Astfel de accidente au fost în istoria bisericească foarte multe. Cei care spun că nu-şi pot da sărutare frăţească cu mitropolitul Nicolae Corneanu îşi dau sărutare frăţească cu alţi mitropoliţi, alţi întâistătători de comunităţi ortodoxe din toată lumea, care au făcut cel puţin gesturi de genul celui pe care l-a făcut Nicolae Corneanu.

Da, dar este vorba probabil despre clerul Bisericilor vechi orientale…

Am să aduc în discuţie un element pe care l-am discutat şi cu o tabără şi cu alta. Când s-a dizolvat Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, după 1917, acesta a dat o circulară în care fiii acestei biserici erau sfătuiţi – având în vedere că urma să se instaureze regimul bolşevic – dacă vor merge dincolo de graniţele ţării, să se împărtăşească în bisericile romano-catolice. Nimeni nu ştie lucrul acesta dintre tradiţionalişti. Această hotărâre a fost abrogată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse într-o şedinţă de acum aproximativ trei ani.

Credincioşii, evident, nu au făcut acel lucru. Poate fi considerat un moment de criză, un accident foarte grav, mult mai grav decât cel făcut de mitropolitul Nicolae Corneanu. Nimeni nu s-a şifonat de acest lucru. Credincioşii au rămas în albia Bisericii Ortodoxe. Cred că şi noi, dacă ştim să gestionăm şi să nu diabolizăm acest accident, putem să rămânem mai departe în albie, ca să nu ne dezbinăm. Pentru că mi-e teamă că putem face o dezbinare. Bun, un mitropolit are o atitudine.

E a lui, e problema lui, iar el va rezolva această problemă în sânul Sinodului Mitropolitan. Iar Sfântul Sinod al BOR ar trebui să ia o atitudine corectă, dreaptă, conformă cu canoanele şi cu rolul pe care îl are în păstrarea dreptei credinţe, atitudine pe care să o facă publică, pentru liniştirea spiritelor. Nădăjduiesc că se va termina această criză, iar noi credincioşii nu avem nicio problemă. Pe noi nu are cum să ne afecteze, mergem mai departe. Nu suntem coordonaţi de un mitropolit, ci de un sinod şi, în definitiv, la conducerea Bisericii este Hristos.

„Ni se dă perspectiva unui Satan imens şi a unui Hristos micuţ”

Ce părere aveţi despre paşapoartele biometrice?

În discuţia asta este foarte mult mit, dar şi realitate în aceeaşi măsură, dar nu cea pe care o vedem noi. Realitatea e mult mai ascunsă. În ceea ce descoperim noi, în tot ceea ce s-a scris şi s-a discutat pe marginea acestei probleme, este mult mit, iar realitatea este ascunsă de o pseudorealitate.

Satan îşi pregăteşte terenul, să-şi împlinească „numărul”. El este un măscărici, un actor slab, sărac, un clovn. Dar el îşi face numărul, nu pentru că este puternic, ci pentru că Hristos îi permite. Atunci e necesar să înţelegem că trebuie să-l lăsăm să-şi facă numărul şi să fim alături de Cel Care poate să-l biruie. Şi Cine poate să-l biruie? Hristos. Noi nu trebuie să căutăm meşteşugul lui Satan, ci trebuie să fim alături de Hristos, prezenţi în casa Lui, şi El ne va învăţa, ne va atenţiona.

În Grecia se scrie despre paşapoartele biometrice încă din 1986…

Da, aşa este. În Grecia au fost voci care au atras atenţia, cum au fost părintele Porfirie şi părintele Paisie Aghioritul, care este invocat acum de cei care întreţin această tensiune extraordinară. Ambii îi atenţionează însă: „Aţi ajuns să-i îmbolnăviţi pe oameni şi să le produceţi insomnii cu chestiile astea. Dar mai lăsaţi povestea asta!“ Aşa cum s-a exprimat un părinte, din toată această maculatură şi din internet, ne apare o perspectivă a unui Satan imens şi a unui Hristos micuţ, ascuns printre rânduri.

Aproape nici nu-L descoperim, nici nu-L intuim, nici nu ştim unde este. În schimb, ştim sigur unde este Satan, dar nu ştim unde este Hristos. Realitatea este că Satan îşi pregăteşte terenul, iar noi nu ne pregătim duhovniceşte cum ar trebui, prin rugăciune, prin asceză creştină adevărată, prin iubire frăţească, nu prin dezbinare. Pentru că el, la ora actuală, deja începe să ne stăpânească foarte uşor pe noi creştinii. Ne dezbinăm prin propriile vicii. Cine dintre cei care susţin şi sunt speriaţi de paşapoartele biometrice este dispus să renunţe la cele câteva telefoane mobile cu care umblă în buzunar, la laptopuri, la reţele de internet? Câţi sunt dispuşi?

Dar nu e blamabil să ai celular şi laptop, chiar şi cleric fiind…

Nu am spus asta. Dar şi prin internet suntem expuşi, şi prin telefonie mobilă. Noi trebuie să ne pregătim, să nu ne despărţim de Hristos. Iar în ceea ce priveşte implantul de microcipuri, din punctul meu de vedere nu putem fi de acord. Întâi de toate pentru că este foarte riscant şi în al doilea rând pentru faptul că aceasta este o formă de control foarte avansată. Este o formă de anulare a personalităţii, a libertăţii, a identităţii umane. Nu mai spun de identitatea nostră creştină.

Mulţi s-au întrebat de ce România s-a grăbit să fie prima ţară care introduce paşapoarte biometrice…

Este bună întrebarea aceasta. Cred că din cauza inconştienţei oamenilor politici, a nepregătirii lor crase, a neînţelegerii multor lucruri, a mentalităţii poporului. Poporul trebuia pregătit, trebuia discutat acest lucru. Nu se poate ca după o foamete să-i pui la dispoziţie omului mâncare cât poate el să mănânce, pentru că se îmbolnăveşte şi moare. Toate acestea trebuiau făcute pas cu pas. Nu vedeţi că nu suntem în stare să ne alegem nişte reprezentanţi în Parlamentul European?! Şi atunci, suntem în stare să gestionăm această problemă a paşapoartelor biometrice? Nu suntem!

Sunt români care iau în glumă toată această controversă…

Foarte mulţi inconştienţi sunt dispuşi şi chiar s-au grăbit să spună că îşi implantează microcipuri şi în frunte. Inconştienţi fiind, nu ştiu ce se întâmplă! Nu sunt pregătiţi. Iar alţii, foarte reticenţi, spun că cipul într-un paşaport sau într-un carnet de conducere este pecetea lui Antihrist. Nu e pecetea, însă e un pas pregătitor. Dar tot atâţia paşi pregătitori sunt şi structurile europene sau societatea de consum, pe care o devorăm, din care ne îndestulăm cu voluptate. Şi tot atâţia paşi în direcţia asta sunt toate comodităţile oferită de societatea de astăzi.

„Românul a pierdut frica Lui Dumnezeu”

De ce credeţi că e atât de mare agresivitatea românilor?

Mi-este foarte greu să vă răspund. Şi eu îmi pun această întrebare. Nu găsesc un răspuns clar. Încerc să-mi explic doar. Mai ales în ultimul timp ne confruntăm cu o agresivitate extraordinară, care uneori frizează bestialitatea. Am stat şi m-am întrebat ce fel de structură pot să aibă aceşti oameni, pentru că nu numai dimensiunea creştină şi ortodoxă nu se împacă şi nu poate să stea la masă cu această agresivitate.

Parcă am ieşit din dimensiunea asta. Cred că sunt mulţi factori. Cred că românul a pierdut ceea ce se numeşte „frica Lui Dumnezeu”. Când spun lucrul acestea mă refer la sensibilitatea, la delicateţea de a nu deranja ceva ce e deasupra ta, ce e suprem. Parcă s-a închis într-un egoism feroce şi parcă devorează tot în jur. Cred că a pierdut contactul cu această dimensiune care îl sensibilizează, care îl umanizează, îl înfrumuseţează, îl înnobilează, îl împodobeşte. Aşa a ajuns românul la această stare de răutate. În societatea românească, în această duritate, bădărănie, iertată să-mi fie expresia, întâlneşti din loc în loc şi flori extraordinare, nişte exemple cu totul şi cu totul deosebite.

De ce mai vedem în Adunarea Naţională Bisericească politicieni sau oameni de afaceri?

E o întrebare la care nu ştiu dacă pot să răspund pentru că nu sunt responsabil de alcătuirea Adunării Naţionale Bisericeşti. Însă, ca preot şi creştin îmi permit să dau un răspuns. Sunt politicieni oportunişti care, din când în când, îşi aduc aminte că sunt creştini. Înaintea alegerilor europarlamentare am văzut sloganuri de genul „Tu contezi pentru mine“, „Împreună la bine şi la rău“. La fel se manifestă şi în raport cu Biserica şi reuşesc să se infiltreze pentru că dă bine la popor ca să apară acolo. Şi dacă e posibil să-şi spună cuvântul şi acolo.

Oamenii de afaceri, de asemenea. Dacă ar fi nişte oameni de afaceri serioşi, sobri, cu un trecut onorabil, cu un prezent onorabil şi cu un viitor pe măsură, i-aş felicita şi ar fi bineveniţi, pentru că ar reuşi să-şi canalizeze viaţa altfel. Asta este abilitatea omului politic. Întrebarea mea este: de ce noi, oamenii Bisericii, le permitem? Cred că trebuie să punem odată punct, iar acolo să fie într-adevăr oameni care să reprezinte Biserica. Iar dacă există un om politic onorabil, atunci are ce căuta. Altfel, compromite Biserica, Adunarea Naţională Bisericească şi pentru noi este o sfidare. Nu mă simt deloc comod cu prezenţa lor acolo.

„Se încearcă inocularea ideii că românii vor numai circ”

Cum vă explicaţi că aveţi un rating atât de bun la emisiune pe care o realizaţi – „Duhovnicul de la miezul nopţii”?

Îmi explic prin faptul că mi-am dat seama că românii nu vor numai pâine şi circ. Vor unii să ne inoculeze această idee… Foarte mulţi dintre români doresc ceva autentic, duhovnicesc, cultural, spiritual, istoric, ceva care să-i zidească, care să-i formeze. Este foarte necesară prezenţa unor personalităţi care să dea glas unor valori şi să dea o mărturie. Nu toţi avem această harismă. Decât să dăm o pseudomărturie sau să nu dăm ceea ce trebuie, mai bine să fim rezervaţi. Mass-media trebuie să ştie cui adresează invitaţia, iar Biserica, pe cine recomandă. Nu ca o cenzură, ci din dorinţa de a da acestui neam însetat valori adevărate.

Este de bun augur existenţa unui trust media al Patriarhiei?

Este de bun augur, însă nu este suficient; de asemenea, ar trebui lucrat mai profesionist şi oferite mărturii autentice, mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Acest trust se adresează strict credincioşilor. Este nevoie de o penetrare firească în celelalalte trusturi, laice, care se adresează tuturor.

Emisiunea mea de la TVR Cultural o pot urmării cei care se uită la acest post. Credincioşii fideli ai Bisericii Ortodoxe Române care prind postul de televiziune sau de radio Trinitas accesează direct şi ştiu exact la ce oră este Liturghia, o dezbatere sau ştirile din domeniul Bisericii. Însă este nevoie de o mărturie puternică în celelalte trusturi. Cred că efectul este mai mare. Este şi mai aşteptată prezenţa în aceste trusturi din partea publicului, a cititorilor, a telespectatorilor.

Sursa: Adevărul

Gheronda Iosif adormit

Cuviosul Serafim adormit

“- Parinte, adesea se vorbeste despre “innoire in Biserica”, ca si cum Biserica imbatraneste si are nevoie de innoire!

- Da, a imbatranit!… Dar chiar si cei care nu au evlavie, dar au putina minte, nu sunt de acord cu innoirile pe care le fac acum, ci cauta sa afle cel vechi. Nu-i misca deloc, de pilda, icoanele noi, ci isi dau seama de valoarea icoanei vechi. Si asta o fac cei ce au putina minte. Cu cat mai mult cei ce au evlavie. De aici sa intelegi ce gresit este ceea ce spun despre “innoire” etc.

Astazi, daca cineva incearca sa tina putin traditia, sa tina posturile, sa nu lucreze in sarbatori, sa fie evlavios, vorbesc despre el: “Unde se afla acesta? S-au dus lucrurile acestea. Acestea au fost pentru atunci!”. Si daca le raspunzi ceva, iti vor spune: “In ce epoca traiesti? Acestea nu se mai fac acum”. Incet-incet le iau ca basme. Dar ce spune (Scriptura)? “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este Acelasi“. Daca nu poate cineva sa le tina, cel putin sa spuna: “Dumnezeule, am gresit!”. Atunci Dumnezeu il va milui. Dar acum, desi este stapanit de slabiciune, se impune celuilalt, pentru ca este mustrat de constiinta. Ia un demonizat si pune-l intr-o atmosfera duhovniceasca. Vei vedea ca se va intoarce incolo si incoace. Nu va putea sta intr-un loc, deoarece este silit de atmosfera. La fel si acestia: sunt mustrati de constiinta, sunt siliti si incearca sa-si calce constiinta lor, de aceea spun acestea. Si valorile le ponegresc si incearca sa le inlocuiasca cu non-valori. Mare perversiune exista in lume! Frumusetea duhovniceasca o socotesc uratenie. Adica pentru mireni frumusetea duhovniceasca este uratenie lumeasca. Iata, daca iei un calugar si-i tai parul, cat de urat se face! Dar aceasta uratenie mirenii o considera frumusete.

Si uita-te, acum se lupta cu Biserica, se nevoiesc pentru distrugerea ei. Ei bine, nu cred, invata ateismul. Dar sa nu recunoasca binele ce il face Biserica si sa lupte cu ea? Lucrul acesta arata multa rautate. Sa nu recunoasca, de pilda, ca Biserica apara copiii, ii ajuta sa nu devina haimanale, ci oameni buni? Acestia imping pe copii la rau, ingaduie in mod liber catastrofa copiilor. In timp ce Biserica invata: “Tanarul sa fie cuminte, sa-i respecte pe ceilalti, sa se pastreze curat, ca sa ajunga un om corect in societate“. Dar lucrurile vor veni iarasi la locul lor. In Rusia, o batrana se ruga in genunchi intr-o biserica langa o coloana. Merge o femeie tanara, ce era si mare om de stiinta, si-i spune: “Acestea sunt lucruri depasite”. “La aceasta coloana unde ma rog si plang eu acum, vei veni dupa o vreme tu si vei plange. Ale voastre vor veni si vor trece; vor veni si vor trece, dar crestinismul nu va trece niciodata” – i-a raspuns bunica.

Respect fata de traditie. Multi Sfinti Mucenici, atunci cand nu stiau dogma, spuneau: “Cred ceea ce au hotarat Sfintii Parinti“. Daca cineva spunea asta, marturisea! Adica nu stiau sa aduca dovezi prigonitorilor pentru credinta lor si sa-i convinga, ci avea incredere in Sfintii Parinti. Se gandea: “Cum sa nu am incredere in Sfintii Parinti? Acestia au fost si mai cu experienta, mai virtuosi si sfinti. Cum sa primesc eu o neghiobie? Cum sa sufar sa huleasca cineva pe Sfintii Parinti? Sa avem incredere in traditie. Astazi, din pacate, a intrat politetea europeana si vor sa arate ca fac binele. Vor sa arate superioritatea, dar in cele din urma merg inspre a se inchina diavolului celui cu doua coarne.

“Sa existe o religie” - iti spun, si le niveleaza pe toate. Au venit si la mine unii si mi-au spus: “Toti cei care credem in Hristos, sa facem o religie”. “Asta este ca si cum am lua aur si arama, aur de atatea carate si toate cele ce au fost separate de el, si sa le amestecam din nou si sa facem una. Este corect sa le amestecam iarasi? Intrebati un aurar: E bine sa amestecam zgura cu aurul? S-a dus atata lupta, ca sa straluceasca dogma”. Sfintii Parinti au stiut ceva atunci cand au interzis legaturile cu cel eretic. Dar astazi spun: “Nu numai cu cel eretic, dar si cu budistul si cu inchinatorul la foc si cu inchinatorul la diavol sa ne rugam. Trebuie ca si ortodocsii sa se afle la rugaciunile si conferintele lor. Este o prezenta”. Ce prezenta? Le rezolva toate cu ratiunea si justifica cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede ca si problemele duhovnicesti pot intra in Piata Comuna.

Unii dintre ortodocsi, usori la minte, si care vor sa faca proiecte, “misiune”, convoaca conferinte cu eterodocsii, ca sa faca zgomot si cred ca astfel vor scoate in fata Ortodoxia, prin a deveni adica o salata impreuna cu cei rai slavitori. Dupa aceea super zelotistii incep si apuca cealalta extrema. Spun si hule despre Tainele celor de pe stil nou, etc si smintesc greu suflete care au evlavie si sensibilitate ortodoxa. Eterodocsii, pe de alta parte, vin la conferinte, fac pe dascalul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l afla la ortodocsi, il trec prin atelierul lor, pun vopseaua si firma lor si-l prezinta ca prototip. Si lumea ciudata de azi este miscata de astfel de lucruri ciudate, dupa care se distruge duhovniceste. Dar Domnul, atunci cand va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii si Grigorii Palama, care vor aduna pe toti fratii nostri cei smintiti, ca sa marturiseasca credinta ortodoxa si sa intareasca traditia si sa dea bucurie mare Maicii noastre Biserica.

Daca am fi trait dupa Sfintii Parinti, toti am fi avut deplina sanatate duhovniceasca, pe care ar fi invidiat-o toti eterodocsii si astfel si-ar fi lasat inselaciunile lor bolnavocioase si s-ar fi mantuit fara predica. Aceasta, deoarece ei, acum nu se mai misca de traditia noastra patristica sfanta, ci vor sa vada si continuitatea noastra patristica, inrudirea noastra adevarata cu Sfintii nostri. Ceea ce se impune fiecarui ortodox este sa puna nelinistea cea buna si in heterodocsi, sa inteleaga adica faptul ca ei se afla in inselare, ca sa nu-si odihneasca in mod mincinos gandul lor si sa se lipseasca si in aceasta viata de binecuvantarile bogate ale Ortodoxiei si in cealalta viata de si mai multele si vesnicile binecuvantari ale lui Dumnezeu. Vin acolo la Coliba mea unii tineri catolici cu o foarte buna dispozitie, gata sa cunoasca Ortodoxia. “Vrem sa ne spui ceva, ca sa ne folosim duhovniceste” – imi spun. “Uitati-va, le spun, luati Istoria Bisericii si veti vedea ca odinioara am fost impreuna si dupa aceea unde ati ajuns. Asta va va ajuta mult. Faceti asta, si alta data, vom discuta multe“.

Mai demult oamenii respectau ceva, pentru ca era de la bunicul, si-l pastrau ca obiect de valoare. Am cunoscut un judecator foarte bun. Casa lui era simpla si-l odihnea nu numai pe el, ci si pe vizitatori. Odata mi-a spus: “Acum cativa ani, Parinte, cunoscutii mei ma luau in ras pentru mobila veche ce-o am. Acum vin si le admira ca antichitati. In timp ce eu o folosesc si ma bucur de ea, pentru ca imi aduce aminte de tatal meu, de mama, de bunica, de bunici, si ma misca, aceia aduna diferite lucruri vechi, fac saloane ca magazinele de lucruri vechi, ca prin ele sa-si uite oarecum stresul lor lumesc”. Mai demult o moneda oricat de mica era tinuta ca o mare avere, caci era de la mama, sau de la bunicul. Astazi, daca are cineva de la bunicul sau o lira Gheorghe, de pilda, si daca are o diferenta de 100 de drahme fata de lira Victoria, o da si o schimba. Nu pretuieste, nu ia in seama nici pe mama, nici pe tatal sau. Incet-incet intra acest duh european si ne ia pe toti inainte.

Imi aduc aminte ca atunci cand am mers pentru prima data in Sfantul Munte, la o obste era staret un batranel ce avea multa evlavie. Tinea din batran in batran, de evlavie, nu numai culioanele “batranilor” lui, ale celor ce au locuit mai inainte acolo, dar si calupurile cu care se faceau culioanele. Avea si carti vechi si diferite manuscrise si le pastra legate frumos in biblioteca, pe care o avea inchisa bine ca sa nu se prafuiasca. Cartile acelea nu le folosea; le tinea inchise. “Eu nu sunt vrednic sa citesc astfel de carti, spunea. Voi citi cele simple, Patericul, Scara“. Dupa aceea a venit un monah tanar – care n-a ramas in Sfantul Munte – si-i spune: “Ce aduni aici, gunoaie?” A luat calupurile sa le arunce, sa le arda. Plangea sarmanul batranel: “Acestea sunt de la mosul meu, spunea, ce te deranjeaza? Avem atatea camere; lasa-le intr-un coltisor“. Din evlavia ce-o avea, tinea nu numai cartile, obiectele, culioanele, dar chiar si acele calupuri! Atunci cand exista respect fata de lucrurile mici, exista mult respect si fata de cele mari. Si cand nu exista respect fata de cele mici, nu exista nici fata de cele mari. In felul acesta au pastrat traditia Sfintii Parinti”.

(Fragment din cap. “Traditia Ortodoxa” din cartea

Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)