Al treilea si ultimul fragment din capitolul “TRADITIA ORTODOXA“, din “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, primul volum de cuvinte duhovnicesti ale Cuviosului Paisie Aghioritul:

“- Parinte, cum oare unele locuri au oameni buni?

- Pentru ca au existat acolo oameni buni, care au lasat oranduiala buna si ea se continua acolo. Nu pamantul este cel ce scoate oameni buni. Atunci cand un loc are o traditie buna sau rea, ea se continua. In Epir era un sat oarecare, la granita cu Albania, in care locuitorii lui mergeau la Vecernie, la Sfanta Liturghie si chiar la Pavecernita atunci cand se facea. Si traiau raiul inca din aceasta viata, iar in cealalta vor merge in el. Acestia s-au folosit pe ei insisi, au ajutat si urmatoarea generatie si au creat o continuitate buna. Si atunci cand oamenii se afla intr-o traditie buna, ea se continua. Pe cand in satul vecin toti furau. Din satul acela a iesit un preot, dar si acela fura icoane din biserica. Si nu ca in acest sat pamantul era altfel, ci oamenii aveau acel rau obicei. Au lasat astfel un obicei rau, care se continua si acum. Este trebuinta de multa osteneala ca sa se introduca acolo o traditie buna. Si uita-te, atunci cand cineva este rau, toti incearca sa dovedeasca ca nu este din partile lor si ii cauta originea. Iar cand cineva este sfant, fiecare cauta sa apuce mai intai si sa-l faca a lui. Ca pe Sfantul Cozma Etolianul. Desi este din Grecia continentala, l-au pus printre sfintii epiroti, deoarece tatal lui era din Gramenohoria Epirului; si aceasta vrand-nevrand Sfantul.

Am cunoscut un crestin care atunci cand vorbea isi misca mereu degetul cu nervozitate. Dupa aceea si copiii lui isi miscau degetul atunci cand vorbeau, si aceasta pentru ca si copiii imprumuta toate obiceiurile tatalui lor. Le copiaza intocmai. Dar scopul este sa ia cineva numai binele, pentru ca altfel se invesniceste raul. Imi aduc aminte de unul care a mers la o manastire de sine, dar acolo nu se simtea multumit sufleteste si voia sa plece. Atunci staretul lui i-a spus: “Mai fa putina rabdare, caci lucrurile se vor schimba“. Iar ucenicul sau i-a spus: “Parinte, dar cum se vor schimba lucrurile? Caci ucenicul Batranului cutare este exact ca Batranul lui. Ucenicul cutaruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?“. Cand intr-o manastire sau intr-o obste exista un rau vechi si ucenicii nu au nelinistea cea buna si copiaza tot ceea ce afla, atunci se invesniceste o stare rea. In timp ce, daca exista nelinistea cea buna la ucenici, atunci se poate schimba o stare rea si sa se faca buna. In felul acesta se pot invesnici si binele si raul.

Ceea ce am inteles este ca toate acestea pe care le avem astazi, fie carti patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mica insemnatate, adica asemenea ramasitelor care raman dupa culesul strugurilor. De aceea trebuie sa luam aminte ca sa se pastreze putin aluat. Si fiindca suntem crestini, avem mare datorie si nu avem dreptul sa lasam o traditie rea.

Cu cativa ani mai inainte (s-a spus in 1992) la Geneva, s-au adunat cativa teologi, profesori universitari etc., si au facut un pre-sinod. Au propus sa se desfiinteze postul Nasterii Domnului si al Sfintilor Apostoli si din Postul Mare sa taie vreo doua saptamani, deoarece si asa lumea nu posteste. Au mers profesori si de aici. Atat de mult m-am suparat atunci cand au venit si mi-au spus acestea, incat am strigat la ei: “Va dati seama ce faceti? Daca unul este bolnav, este indreptatit sa manance, nu se afla sub canon. Daca unul nu este bolnav, dar a mancat din slabiciune, sa se smereasca si sa spuna: Dumnezeule, iarta-ma ca am gresit!. Nu-l va spanzura Hristos. Dar daca nu este bolnav, atunci sa tina postul. Cel indiferent mananca orice si nu-l intereseaza. Asadar lucrurile merg normal. Daca cei mai multi nu tin posturile, si mai ales fara un motiv serios, si mergem sa-i odihnim pe acestia si sa desfiintam posturile, de unde vom sti cum va fi generatia urmatoare? Se poate sa fie mai buna si va putea tine o astfel de scumpatate. Cu ce drept sa le desfiintam pe toate acestea, daca lucrurile sunt simple?”.

Apusenii au o ora de post inainte de Sfanta Impartasanie. Vom merge si noi cu duhul acesta? Sa ne binecuvantam slabiciunile si caderile noastre? Nu avem dreptul ca din pricina slabiciunilor noastre sa facem un crestinism dupa masura noastra. Si putini de ar fi cei ce pot, trebuie ca pentru ei sa se tina randuiala. Bolnavul, daca se afla intr-un mediu strain, sa manance fara sa-l vada ceilalti, ca sa nu se sminteasca. Sa-si ia, de pilda, iaurtul sau si sa-l manance acasa. Cineva mi-a spus: “Dar aceasta este fatarnicie“. “De ce nu te duci in piata sa pacatuiesti, ii spun, ca sa fii mai sincer?“. Cum le mai infatiseaza pe toate diavolul! Facem o Ortodoxie a noastra si explicam in felul acesta pe Sfintii Parinti si Evanghelia. In vremea noastra cand exista atatia oameni culti, ar trebui sa straluceasca Ortodoxia. Vedeti un singur sfant, precum Nicodim Aghioritul, cate a facut. Cate cuvinte nu a scris, cate carti, toate sinaxarele. Stia toate bibliotecile pe de rost. Si nu avea nici multiplicator, nici computer.

Pe cat poate cineva, sa se faca un crestin corect. Atunci va avea simtire duhovniceasca. Mult-putin, il va durea si de Ortodoxie si de Patria sa si va simti si datoria care o are ca grec. Asadar, de acum inainte daca va afla ceva, se va interesa, se va nelinisti, se va ruga. Dar daca va trebui sa i se spuna mereu: “Intereseaza-te de aceasta, intereseaza-te de cealalta“, va fi ca o roata patrata care trebuie mereu impinsa ca sa mearga inainte. Scopul este ca omul sa se impinga singur dinlauntru. Atunci se va rostogoli usor, ca roata cea rotunda. Si daca cineva devine un crestin adevarat, este impins dinlauntru, dupa care Dumnezeu il va lumina si va cunoaste si mai mult despre un anumit lucru decat cel care il studiaza; si nu numai atat, ci va cunoaste mult mai multe lucruri. Unul ca acesta stie nu numai pe cele scrise, dar si pe cele ce se gandesc sa le scrie. Ati inteles? Vine iluminarea dumnezeiasca si atunci toate lucrarile lui sunt minunate.

Mostenirea atat de pretioasa pe care ne-a lasat-o Hristos nu avem dreptul sa o facem sa dispara in zilele noastre! Vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu de aceasta. Noi, acest neam mic, am crezut in Mesia si ni s-a dat binecuvantarea sa luminam toata lumea. Vechiul Testament s-a tradus in limba greaca cu mai bine de o suta de ani mai inainte de venirea lui Hristos. Cate au tras primii crestini! Viata lor se primejduia mereu. Ce nepasare exista astazi!... Si tocmai astazi, cand putem lumina neamurile fara sa simtim durere, si fara sa ni se primejduiasca viata noastra, sa devenim mai nepasatori?

Astazi avem putina pace, dar stii cate au tras cei de demult pentru a ne bucura de ea? Cati nu s-au jertfit? Astazi nu am fi avut nimic daca nu s-ar jertfit aceia. Si fac o comparatie: cum au putut atunci sa pastreze credinta, desi li se primejduia viata, si cum astazi, fara nici o silire, pe toate le niveleaza. Toti cei care nu si-au pierdut libertatea lor nationala nu inteleg aceasta. Eu le spun: “Dumnezeu sa pazeasca sa nu vina barbarii si sa ne necinsteasca!“, iar ei imi spun: “Si ce vom pati?“. Auzi vorba?… Oameni de nimic! Astfel de oameni sunt astazi. Da-le bani, masini si nu-i intereseaza nici de credinta, nici de cinste, nici de libertate.

Ca greci, Ortodoxia noastra o datoram lui Hristos si Sfintilor Mucenici si Parinti ai Bisericii noastre, iar libertatea noastra o datoram eroilor Patriei, care si-au varsat sangele pentru noi. Suntem datori sa cinstim si sa pastram aceasta mostenire sfanta si nu s-o facem sa dispara in zilele noastre. Este pacat sa se piarda un astfel de neam! Si vedem acum ca, precum inainte de a incepe un razboi, se face mobilizarea rezervistilor prin scrisori personale, tot astfel si Dumnezeu prin chemari personale Isi aduna oamenii Sai, ca sa se pastreze ceva aluat si sa se mantuiasca faptura Sa. Nu va lasa Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omeneste, iar pentru ceea ce nu putem face omeneste, sa facem rugaciune ca sa ne ajute Dumnezeu.

Mai tarziu oamenii vor pretui faptul ca astazi crestinii tin cinstea, credinta si toata maretia Bisericii. Si veti vedea ca se vor intoarce iarasi la cele vechi. Tot astfel cum s-a intamplat si cu pictura. Intr-o vreme nu puteau intelege arta bizantina si loveau picturile de pe pereti cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche si s-o refaca, pictand alte icoane, ale Renasterii. Acum, dupa atatia ani, recunosc valoarea artei bizantine. Multi care nici macar nu au evlavie, chiar si atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel si toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, incet-incet le vor cauta.

Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au invatat muzica bizantina. Mai demult greu gaseai unul care sa stie muzica bizantina. Acum chiar si copiii mici stiu, si tocmai aceasta ii pune pe ganduri pe ceilalti. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusete deosebita, mladieri dulci. Unele subtiri ca ale privighetoarei, altele ca valul usor, iar altele dau maretie deosebita cantarii. Toate redau si accentueaza intelesuri dumnezeiesti. Cu toate acestea rar auzi aceste mladieri frumoase. Cei mai multi care canta, le rostesc incomplet, ciuntite, sablonate. Lasa goluri, gauri. Si ceea ce este mai grav este ca le canta fara accent. Ma mir, oare aceste carti ale lor nu au accente? Sunt fara accente, ca gramatica de astazi? Le canta cu desavarsire superficial, fara intonatie, ca si cum ar fi trecut cu valatucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), si nu iese nimica. Unii canta, dar fara nici o simtire a inimii, de parca ar suiera. Altii le intoneaza pe toate cu putere, sacadat si intepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevarat, canta ori cu desavarsire fara vlaga, ori prea puternic! Nu te inalta launtric, nu te schimba, desi atat de dulce este muzica curat bizantina! Ea linisteste sufletul, il inmoaie. Psalmodierea adevarata este o revarsare a starii duhovnicesti launtrice. Este desfatare dumnezeiasca! Adica inima se bucura de Hristos si omul vorbeste lui Dumnezeu cu o inima imbatata de veselie. Cand cel care canta traieste cantarea, participa cineva la ceea ce canta, atunci se schimba in sensul cel bun, si el insusi si cei care-l asculta. Cu multi ani in urma un oarecare cantaret batran a mers la Sfantul Munte si s-a facut de ras. Parintii cantau traditional. L-au luat si pe acesta sa cante impreuna cu ei, dar el nu facea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le stia. Aghioriotii le aveau din traditie. Dupa aceea a intrat la ganduri si acesta si altii cativa. A intrat nelinistea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cantareti batrani care cantau dupa traditie si au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.

Si turcii au luat muzica de la Bizant atunci cand au venit in Asia Mica. De aceea cantarile turcesti misca sufletul intr-un anumit fel, si poporul spune: “Sa canti turceste, sa vorbesti frantuzeste si sa scrii greceste“. Si aceasta nu inseamna ca toti turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, canta cu sete, din toata inima. Unii dintre ai nostri nu stiu ca amanedele (cantari laice turcesti) sunt bizantine si spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adancurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine.

- Parinte, cum le plac catolicilor cantarile acompaniate de orga?

- Ma intrebi cum de le plac? “Secularizare“, iti spun aceia. Iti aduci aminte de acele calugarite catolice din Franta, care cantau la Inviere “Hristos a inviat” si dansau un dans modern cu o icoana? Faceau … Pastile! Icoana o tinea stareta lor. Schimbare, schimbare si vezi unde au ajuns. Am auzit odata un monah tanar cantand o doxologie putin ciudata. “Bine, mi-am spus in sinea mea, dar ce este aceasta pe care o canta?“. Iar dupa aceea l-am intrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, imi spune, dar am indreptat-o”. “Ai indreptat-o?“, il intreb. “Bine, dar nu am si eu dreptul sa indrept?“, imi spune. “Sa faci o doxologie a ta, daca vrei, dar sa nu strici una deja facuta“. S-a dus, a facut niste schimbari la ea si dupa aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuinta de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa faca ceva al sau si sa-si puna si numele, are dreptul. Dar sa ia si sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu stie pictura si merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa faca o icoana a sa, nu sa distruga o alta icoana (…)”.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Sursa: Război întru cuvânt

– comunicat de presă –

Cu privire la imaginile difuzate pe internet în care este prezentată o ceremonie a Ordinului Cavalerilor de Malta, desfăşurată în Biserica Barnovschi din Iaşi, facem următoarele precizări:

1. Acest moment s-a desfăşurat pe data de 28 septembrie 2009, fără ştirea şi fără aprobarea Centrului Eparhial Iaşi.

2. Biserica Ortodoxă are rânduielile sale de ordin liturgic, dar o astfel de ceremonie nu este prevăzută în cultul nostru. De aceea, astfel de ritualuri nu pot primi binecuvântare din partea Bisericii.

3. În momentul de faţă se cercetează implicarea preotului paroh de la Biserica Barnovschi în cele întâmplate.

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

Maslinul si reverenda

Prin anul 1972 se discuta subiectul schimbarii imbracamintei preotesti si cativa preoti de mir voiau sa ia binecuvantare de la Staret ca sa nu mai poarte reverenda. Unul din ei l-a vizitat pe Staret si a inceput sa-i spuna: “Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume” si alte neghiobii asemenatoare. Staretul nu a reusit sa-l convinga. La sfarsit i-a spus: “Vino maine si-ti voi raspunde”.

In acea noapte Staretul a facut rugaciune, iar dimineata, cand a venit preotul, i-a aratat un maslin pe care il decojise intentionat. A lasat in varf cateva crengute retezate, facandu-l sa semene oarecum cu preotii fara reverenda care au numai putina barba. Atunci Staretul l-a intrebat: “Iti place copacul asa cum este decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda”. Preotul a fost convins si a plecat multumind Staretului care, printr-o plida simpla, l-a facut sa lepede conceptiile lui lumesti.

Deasupra trunchiului de maslin decojit, Staretul a incrustat cu cutitul urmatoarele cuvinte: “Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face…” si “Preotul fara rasa nu este de rasa”.

Fireste, copacul, dupa aceea, s-a uscat, dar el a ramas o pilda pentru folosul multora. Dar mai ales Staretul, prin acest mod sugestiv, a contribuit la zadarnicirea acestor tendinte antitraditionale.

Dupa mai multi ani, un candidat la preotie l-a intrebat pe Staret: “Care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda?” Staretul i-a raspuns: “Exista multe motive. Dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda este  un motiv suficient”.

(Ieromonahul Isaac,  “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”)

Sursa: Război întru cuvânt

Rugăciune către Sfântul şi purtătorul de Dumnezeu părinte ierarh Ioan Maximovici cel nou, Făcătorul de minuni din Shanghai şi America (de vest)

O, preaiubite ierarhe Ioane, cât ai trăit printre noi ai văzut cu adevărat viitorul ca şi cum ar fi fost prezent, lucrurile depărtate ca şi cum ar fi fost apropiate inimii şi cugetele oamenilor ca şi cum ar fi fost ale tale.

Ştim că în acestea ai fost luminat de Dumnezeu, cu care ai fost de-a pururi unit împreunat în rugăciune, şi cu care şezi acum pe veci.

Aşa cum odată ai auzit plângerile turmei tale celei împrăştiate dinainte ca ei să îţi poată vorbi, aşa şi acum ascultă cererile noastre şi le du în faţa Domnului.

Ai trecut la viaţa veşnică, în cealaltă lume, şi totuşi nu eşti, cu adevărat, departe de noi, căci Raiul este mai aproape de noi decât sufletele noastre.

Arată-ne nouă, care ne simţim înspământaţi şi singuri aceeaşi milostivire pe care odată ai arătat-o celor orfani şi înfioraţi.

Dă-ne nouă, celor care am căzut în păcat, rătăcire şi deznădejde aceeaşi aspră, dar iubitoare povaţă pe care ai dat-o odată turmei tale celei alese.

În tine vedem asemănarea vie a Făcătorului nostru, duhul viu al Evangheliei şi temeiul credinţei noastre.

În viaţa curată pe care ai dus-o în vremurile noastre păcătoase vedem o pildă de virtute, un izvor de călăuzire şi inspiraţie.

Văzând harul ce s-a revărsat asupra ta, ştim că Dumnezeu nu şi-a părăsit slujitorii.

Noi suntem cei ce ne-am îndepărtat de El şi noi trebuie să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum tu ai făcut .

Cu rugăciunile tale, o, binecuvântate, încredinţează-ne că o să sporim în năzuinţa noastră către lăcaşul cel ceresc, îndreptându-ne dorul către lucrurile cele de sus, lucrând în rugăciune şi virtute, războindu-ne cu atacurile firii noastre celei căzute.

Cere mila Domnului, ca într-o zi să ne alăturăm ţie în Împărăţia Sa.

Pentru că dorinţa noastră cea mai adâncă este să vieţuim de-a pururi cu El, cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi acum , şi pururea , şi în vecii vecilor. Amin.

———————————————————————————————–

Canonizarea Sfântului Ioan Maximovici

Sursa: blogul  dedicat Sf Ioan Maximovici

Putine inchisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum cainii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat particele din ramasitele fostilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate in nadejde si in viata

“Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”

Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului “Inaltarea Sfintei Cruci”. Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: “Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura – mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.

O lopata de lut

Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.

O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. “S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia”, spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. “Astia-s toti. Zece”, zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: “Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?”. “Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor”, sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre ’49 si ’53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.

Parintele Augustin

S-a apucat de plouat in Aiud, cu stropi mari, care cad piezis, sub vantul subtire. Orasul, trist si chircit intre blocurile lui gri, miroase a pomi infloriti. In 60 de ani, cati s-au scurs de la primele mucenicii, nu s-a schimbat prea mult. Doar ca la Rapa Robilor nu mai e groapa de gunoi, nici crescatorie de porci, ca pana de curand. Pe coasta a crescut o gradina de cruci, la un capat cu o biserica, la celalalt cu monumentul martirilor anticomunisti si un schit de maici. Peste nestiute oase de sfinti au fost asezati morti noi.

Cele patru maici de la schit si duhovnicul lor, parintele Augustin Varvaruc, se roaga, zi si noapte, pentru toti. La ceasurile trebuincioase, clopotul mare al schitului imprastie pe vale un bocet neobisnuit. In cate o seara, chemarea lui e urmata de oamenii care locuiesc in blocurile meschine de la marginea Gropii Sfintilor.
Barbat inalt, voinic, cu fata luminata de doi ochi mari, parintele Augustin e botosanean de obarsie si are abia 30 de ani. Vorbeste cand repede, cand molcom, ca o apa de munte, dar mereu cu un patos de dincolo de cuvinte.
S-a calugarit in urma cu sapte ani, la manastirea Petru Voda (Piatra Neamt). Era student la Teologie, cand l-a cunoscut pe parintele Iustin Parvu, staretul de la manastirea neamteana, si din prima clipa si-a spus: “Parintele acesta va hotari viata mea”. Era muncit de multe ispite si ar fi vrut sa se calugareasca, dar ii era teama sa nu fie o prea mare incercare pentru sufletul sau. “M-am apucat duhovniceste de picioarele parintelui, asa cum se prinde un copil de picioarele tatalui sau. Dragostea mea pentru parintele era asa de mare, incat imi spuneam ca, daca moare parintele, trebuie sa mor si eu. Citisem in Pateric ca ucenicii unor parinti, dupa moartea acestora, s-au rugat sa fie luati si ei, si au murit la 40 de zile”, povesteste parintele Augustin. Era o mare primejdie pentru sufletul sau, caci atunci cand idolatrizezi un om te indepartezi de Dumnezeu. Parintele Iustin a stiut si s-a purtat cu el cu mare delicatete. L-a calugarit, l-a sustinut mereu si, incet, incet, l-a facut sa-si indrepte dragostea spre sfintii inchisorilor si spre Dumnezeu, care si-a aratat puterea in ei. Prin bunavointa episcopului Andrei al Albei, l-a trimis sa fie duhovnic la Aiud. Aici, parintele Augustin simte mereu ocrotirea sfintilor si depaseste orice greutate. “Mai ales cand intru seara, in chilie, mi se curata pe loc sufletul si mintea de tot ce-i rau, imi piere oboseala si orice suparare”. La inceput, nu intelegea de unde vine starea asta de bine, dar a aflat ca la temelia chiliei sale au fost gasite sfinte moaste. Minunile locului incepeau chiar cu el. La scurta vreme, din initiativa parintelui Parvu si a arhiepiscopului Andrei, s-a pus piatra de temelie a unei ctitorii unice: Memorialul de la Aiud, o manastire mare, cu o biserica adevarata si cu un centru de cercetari martirologice.
“In manastire ne vom cinsti sfintii, iar in centrul de martirologie se va scrie istoria patimirii noilor mucenici sub comunisti. Asa nu numai ca se va afla istoria, dar va fi si crezuta, pentru ca sfintii fac minuni”.

“Sa nu ne razbunati!”

Sunt asa de multe lucruri despre care l-as intreba pe parintele Augustin, dar nu stiu de ce, inainte de toate, vreau sa-mi arate locul unde se crede ca a fost ingropat Mircea Vulcanescu – una dintre cele mai stralucite minti interbelice si un martir pentru Hristos. A murit pe 28 octombrie 1952, la Aiud, salvand viata unui student.

Era o toamna teribil de rece, iar cei doi detinuti fusesera pedepsiti, fiind bagati, aproape goi, intr-o camera de beton, fara incalzire si nimic pe care sa te asezi. Frigul smulgea carnea de pe ei. Le inghetasera fetele si nu mai puteau vorbi, picioarele le amortisera si nu mai reuseau sa se miste prin camera, sa se incalzeasca. Mintile le erau cuprinse incet, incet, de o ceata groasa. Mai puternic, Mircea Vulcanescu mai rezista sa stea in picioare, dar studentul a cazut la pamant. Fara ezitare, filosoful s-a asezat pe pardoseala inghetata tragand corpul tanarului peste al sau, ca sa nu se imbolnaveasca. Studentul a supravietuit, dar Mircea Vulcanescu si-a dat sufletul in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat, pe patul de moarte, un testament cutremurator, de adevarat mucenic: “Sa nu ne razbunati!”.
Parintele Augustin merge cu pasi de pisica, cu grija celui care stie ca ar putea calca pe sfinte moaste. Desi e un drum proaspat facut cu lama buldozerului, il urmez rusinat, ca si cum as trece peste morminte. La o cotitura, se ridica din iarba o cruce sobra, din lemn sculptat, avand un acoperis ca de poarta maramureseana. Ne reculegem cateva clipe, desi nu e sigur ca acolo se afla osemintele marelui invatat. Pot fi ale altor sfinti ai Aiudului, ca parintele Daniil (cunoscut ca scriitor sub numele de Sandu Tudor), sau parintele Ilarion Felea, marele duhovnic al Clujului.
“Rapa asta este plina de osemintele unor mari intelectuali si preoti, sfintiti prin mucenicie. Numai Dumnezeu a facut ca unii din ei sa nu-si sfarseasca viata aici. Din mila Lui, o parte din ei au trait pana dupa decembrie 1989 si au depus marturie despre ce s-a intamplat in gulagul romanesc.”

Moarte cu miros de rai

Merg cu parintele Augustin la osuar, unde se afla parte din ramasitele pamantesti ale detinutilor ingropati pe Rapa Robilor. In partea cea mai de jos a monumentului, perete in perete cu altarul bisericii, se afla o incapere de cativa metri, ocrotita de o mare icoana a Maicii Domnului. Pe icoana, sub acoperamantul Nascatoarei de Dumnezeu, cativa sfinti sunt in zeghe si cu lanturi la picioare.

Chipurile lor exprima, cu un realism aproape insuportabil, starile prin care au trecut mucenicii de la Aiud: suferinta deznadajduita, speranta, credinta, extazul vorbirii cu Dumnezeu. In dreptul mainilor Maicii Domnului, doua candele ard permanent, iar despre uleiul din ele se spune ca face minuni. De o parte si de alta a icoanei, pe rafturi de sticla, sunt asezate cuminti oase sfinte. Pana la ele, peretii sunt acoperiti cu nume. Intr-un colt, ca o dovada a crimei, o usa de celula ferecata in fier. Are numarul 29…
Traiesc sentimente confuze: revolta, mila, dar si o pace neasteptata. Aerul palpita straniu, desi nu e nici o fereastra deschisa, miroase ca o gradina cu Mana Maicii Domnului.
Privirea imi este atrasa de un craniu auriu, parca spalat in miere. Parintele Augustin imi explica: “Dupa dintii perfecti, era tanar, nu avea mai mult de 28 de ani”. Un tanar care avea viitorul in fata si nadajduia sa se bucure de viata. Poate ca se indragostise si visa la o familie, poate ca isi luase doctoratul si promitea sa fie un mare profesor, poate ca tocmai in noaptea cand a fost arestat se intorcea de la o intalnire cu prietenii, unde a ras pentru ultima data.

Il rog pe parintele Augustin sa-mi spuna ce stie despre cum au murit cei ale caror oseminte le vad. Mai multi medici au cercetat moastele si, dupa urmele gasite pe ele, au descifrat caznele la care au fost supusi. Parintele isi face semnul crucii inainte de a lua in maini fiecare os, apoi il saruta cu evlavie. “Sfantului acesta i-a fost smulsa, cu un cleste, o aschie de os din femur, dar nu de tot, ci numai atat cat sa-i dea dureri groaznice. Probabil ca i s-a aplicat aceasta tortura cu putin timp inainte de a muri, pentru ca osul nu s-a mai refacut”. Ca la o lectie sumbra, de anatomie, parintele imi vorbeste si despre alte oase: o mandibula de om tanar, cu dinti tociti, de batran, pentru ca sfantul a scrasnit de durere in multe torturi; un craniu lovit cu o maciuca cu cuie, care insa nu intrau adanc, sa omoare, ci doar sa provoace dureri crancene; un alt craniu cu osul fruntii si osul cefei plesnite de lovituri; un altul lovit cu o ranga deasupra urechii drepte, pana ce osul a intrat in creier. “Medicii spun ca tortionarii stiau exact cum sa loveasca, pentru ca durerea sa fie maxima, dar cel schingiuit sa nu moara. Deseori insa, dupa multe batai, mureau”.
Ochii parintelui se intuneca a plans, chiar daca stie ca jertfa n-a fost zadarnica: martirii Aiudului s-au sfintit prin suferinta, iar azi vindeca suferinta prin locul pe care l-au castigat langa Dumnezeu.

“Te cheama Ioan?”

De vreun an, doi, au inceput sa se petreaca minuni cu sfintele moaste de la Rapa Robilor. Prima a fost la manastirea Frasinei. Parintele Valerian (fostul actor Dragos Paslaru) a cerut, printr-un intermediar, particele din sfintele moaste. Cand i-au fost aduse, monahul a plans de bucurie. In timp ce se indrepta spre chilia sa, sa puna darul la adapost, a auzit o voce din spate: “Ioan”.

S-a intors si n-a vazut pe nimeni. Pentru un moment, a crezut ca face cineva o gluma cu el, dar, fiind luminat de Dumnezeu, a deschis capacul raclitei, a privit sfintele moaste si a intrebat: “Te cheama Ioan?”. Si aceeasi voce i-a raspuns: “Da”.
Parintele Augustin vorbeste cu glasul aburit de emotie. N-a fost doar o singura minune la Frasinei! Un alt calugar de la manastirea valceana a vrut, si el, sfinte moaste de la Aiud. Parintele Augustin i-a dat, iar dupa o vreme, moastele au inceput sa raspandeasca un miros divin in chilie. Cei doi monahi de la Frasinei au hotarat atunci sa puna toate moastele la un loc, intr-o raclita, si au facut Acatistul Sfintilor Marturisitori. “In timpul acatistului, sfintii si-au schimbat mireasma. A devenit diferita, ca si cum mirosul de trandafir s-ar fi schimbat in miros de crin. Iar dupa terminarea acatistului, au revenit la vechea mireasma”.
Mai tarziu, parintele Augustin a incredintat mai multor maici de la Petru Voda particele dintr-un trup pe care l-a gasit pe cand sapa o groapa pentru stins varul. Dupa o luna de rugaciuni, sfintele moaste din chilia uneia dintre maici au izvorat mir. “Sunt semne ale lui Dumnezeu ca trebuie sa-i cinstim pe acesti sfinti. Dar sa stiti ca inca si mai mari minuni ni s-au aratat.”

Vindecari miraculoase

* Pe 2 ianuarie anul acesta, au venit la Aiud surorile unui barbat in varsta de 40 de ani din Bucuresti, grav bolnav. I-au spus plangand parintelui Augustin ca fratele lor a fost operat pe creier, ca se afla in coma si ca medicii nu-i mai dau nici o sansa. Femeile aflasera ca untdelemnul care arde in candelele din osuar face minuni.

Parintele le-a dat o sticluta si le-a spus sa il unga pe cap pe bolnav, facand semnul sfintei cruci, insotit de o rugaciune: “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pentru rugaciunile sfintilor de la Aiud, tamaduieste pe fratele nostru”. Asa au facut, iar a doua zi medicii s-au razgandit si l-au operat din nou pe bolnav. La trei zile dupa interventie, era pe picioarele lui. “In Joia Mare din acest an, a venit la Aiud toata familia acelui barbat, cu el in frunte, sa multumeasca sfintilor. Omul condusese masina de la Bucuresti pana aici, fara probleme. Sfintii fac mari minuni pentru cei care au credinta puternica”, spune parintele Augustin.
* Tot la inceputul anului, doi tineri, sot si sotie din Cluj, insotiti de duhovnicul lor, au venit sa se roage la sfintele moaste de la Aiud si au cerut putin untdelemn din candele. Isi doreau foarte mult un copil. “Le-am dat, spunandu-le sa isi faca semnul crucii cu untdelemn pe frunte si sa se roage Maicii Domnului si sfintilor de la Aiud. In saptamana luminata au revenit sa multumeasca, caci sotia era insarcinata”.
* O femeie din Targu Jiu suferea de mai multe boli si era in pragul deznadejdii, dupa ce medicii nu-i aflasera leacul. Un preot de la Muntele Athos a trimis-o la Aiud. A venit, mai mult moarta decat vie, avand, printre altele, rani urate la ambele picioare, pe care diabetul le intindea si adancea tot mai mult. Parintele Augustin i-a dat ulei din candela sfintilor si a invatat-o ce rugaciuni sa spuna. In doua saptamani, au inceput sa i se inchida ranile si sa se simta mai bine cu tot trupul. “Asa a vrut Dumnezeu, ca femeia aceasta, care avea o viata crestineasca frumoasa, era spovedita si impartasita, sa se vindece doar cu ulei din candela martirilor de la Aiud. Ca prin aceasta vindecare sa fie preamariti sfintii inchisorilor”.

Evlavia populara

Sfintele moaste de la Aiud sunt tot mai cerute la manastiri din tara, dar si la Muntele Athos. Staretul arhim. Gheorghe Kapsanis de la manastirea Grigoriu de la Sfantul Munte – ctitorie a domnitorului Stefan cel Mare – a trimis un curier cu o scrisoare, in care cerea sfinte moaste de la Rapa Robilor. “Cand au ajuns sfintele moaste la Manastirea Grigoriu, toata obstea era la poarta, cu preotii imbracati in vesmintele de slujba, cu lumanari aprinse, intampinand astfel sfintii. Si au depus sfintele moaste in biserica, la loc de mare cinste, sa se inchine acolo si obstea, si pelerinii”.
Clopotul canta de vecernie. Usa deschisa de la osuar lasa amurgul sa dea o alta stralucire sfintelor oase. In candele, flacarile se inalta ca doua mici flori de crin.
N-am nici o neputinta trupeasca, slava lui Dumnezeu, dar ma uit cu inteles la parintele Augustin. Sfintia sa intelege, zambeste si imi pune cate o lingurita de untdelemn auriu in cateva sticlute. Le primesc cu sentimentul ca tin in palme sangele sfintilor.

Contul unde se pot face donatii pentru Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci” care va coordona realizarea “Centrului Memorial Rapa Robilor” de la Aiud, jud. Alba: Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci” – str. Eroilor nr. 3, Aiud, jud. Alba, cod 515200, cod fiscal: RO 17113330
Cont IBAN: RO45RNCB0005021158770001, deschis la BCR, Sucursala Aiud.

Claudiu Tarziu

Sursa: Formula As