Octavian Dărmănescu

Faţa e un bun inalienabil? Nu şi sufletul. El se poate împărţi, la cerere, în două, în trei, în nouă, ca o tavă cu piftie. Scuza? Nu ne putem exprima decât cu o mască pe faţă. Importanţa măştii este incredibilă. Dacă am spune mereu ce gândim, istoria ar accelera, prin război, până ne-am distruge. Ipocrizia va salva lumea. De ce? Pentru că ipocritul se serveşte de cuvânt. Cuvântul e trupul speranţei, vehiculul ei invincibil. Atât timp cât verbul circulă, moartea e departe. Ipocritul e conştient de aceasta şi vorbeşte, promite, minte, ca să nu-l mai vezi deloc. El este omul fumigenă, îşi provoacă fumul în care se va ascunde, rămâi doar cu primul cadru, cel în care ţi-a zâmbit.

Ipocritul este un caz conştient de dedublare. Dacă ar fi să înscriem în acte pe cei doi, ar trebui să-l speli pe faţă şi pe cel din oglindă, să-l duci la toaletă, să-l culci chiar în acelaşi pat cu nevasta ta, dată ţie de primărie; pe scurt, s-ar crea multe probleme tehnice şi menajere. Aşa că e mai bine ca până acum, pe ascuns.

Ipocrizia este un bruiaj continuu pe care cei doi din tine şi-l fac pentru a se sabota, un război perfid al mâinii drepte contra celei stângi, noaptea, în somnul cel greu. Ipocrizia este o expoziţie permanentă de sentimente colorate ca o revistă de modă, e fantezistă, mereu nouă, ca adolescentul, care-şi schimbă viaţa la fiecare tunsoare. Ipocrizia e o mască din felii de castraveţi. Râdem de frică, din obligaţie sau din interes? Portretul ipocritului este o faţă ovală de tenor cu nasul mare. El nu se bucură prea tare, că se dă de gol. El are acea echilibristică preţioasă de a nu riposta emoţional la vorbe şi la fapte. Ipocritul se ascunde în el ca o clemă de păr, ca o stridie. Cu prognoza meteo în nări, ca vânzătorii ambulanţi, cu senzorii de câştig pe spate, ipocritul se face invizibil pentru a ajunge în piscul interesului lui. Odată ajuns acolo, el se face vizibil şi ia o morgă de om plictisit, rutinat deja de lucrurile de care se freacă. Ipocritul este amabil la serviciu, deci violent acasă. Aproapele ipocritului este întotdeauna un client care strânge o mână de ajutor vicleană, plină de psoriazis, cea a ipocritului.

Ipocrizia e benefică în toate sectoarele de producţie: în arta de mâna a doua, în politică, la toate palierele, în sport, când cazi cu talent lângă poarta adversă. Oricum, minciuna face viaţa mai uşoară, e un joc, un fel de blocare ludică în copilărie. Conştiinţă supraelastică a ipocritului îi accesează posesorului, natural şi fără nici un ban, toate palierele deghizării pe care studenţii la Actorie le învaţă în ani grei de carte. De fapt, ipocritul este un creator întors pe dos, o continuă maşină de pufuleţi, o arteziană de confetti, o pompă de umflat roţi de tricicletă.

Ipocrizia genetică a individului, este, în genere, efectul instinctului de conservare, o lege a subzistenţei într-o lume rea, croită prost. Ipocritul îşi justifică, îşi periază ipocrizia, şi-o botează diplomaţie. Ipocrizia acoperă rezonabil vieţile calpe, ea este un bun de utilitate publică, un vehicul comic către o tragedie mai discretă, numită falsitate.

Ipocritul nu recunoaşte că nu ştie, el inventează pe loc răspunsuri, ca profesorii înghesuiţi de o întrebare grea. Ipocritul care se respectă ţine minte tot ce-a înşirat, le leagă la cap şi gata campania electorală! Cei mai mulţi nu-şi bat capul însă cu emanaţiile lor false, îşi trăiesc viaţa şi se urinează vesel în bazin, în timp ce fac serioşi pluta. Ipocritul are abilitatea opţiunii, ca un joc Lego. Dacă vrea, poate fi un comunist mai roşu decât moţul releului, dacă vrea, te poate băga într-o stare de perfectă ceaţă londoneză, capitalistă. Pentru a delapida totul, poate părea un contabil frigid în capul căruia luna apune rece, un serios care e nevoit, din raţiuni paternale, să îşi ducă copilul la circ. Adăpostit sub egida umanismului, ipocritul te face de parale din două vorbe. Lui îi place viaţa, iar când e nevoit să moară, rămâne cel puţin cu mulţumirea că va fi regretat. Fierbinte ca un termoplonjon, el va minţi până la capăt, până când va mai rămâne din poli numai un cubuleţ de gheaţă.

Ipocritul este un stabilizator social. Buruienile sunt şi ele bune la ceva, ţin pământul să nu fugă.

sursa: Laurenţiu Dumitru

[...]

După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,

Sfânta Evanghelie, pe care o ascultăm în această Duminică, ne spune că Mântuitorul plecase din Iudeea şi se afla în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan (Matei XIX, 1). În preajma Lui, mulţime de bărbaţi, femei, copii. Le vindecă bolnavii, le răspunde la întrebări. Atunci, fariseii Îl ispitesc, zicându-I: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, Domnul a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Şi adaugă Mântuitorul: Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 4-6) Mântuitorul arată astfel chipul divin al unităţii soţului şi soţiei adâncind taina şi zicând: nu mai sunt doi, ci un trup (vs.6). La întâmpinarea fariseilor că, totuşi, Moise a poruncit să-i dea soţiei carte de despărţire şi să o lase (vs.7, cf. Deuteronom XXIV, 1), Mântuitorul dă acest răspuns întemeietor: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei XIX, 8-9). Unitatea soţ-soţie este aşadar indisolubilă, de nedesfăcut, purtând pecetea unităţii divine.

Ascultând un asemenea cuvânt, luminos şi dătător de mângâiere, femeile, mamele de faţă îşi aduc copiii la Iisus să-i binecuvânteze. Însăşi prezenţa copiilor era pentru toţi dovada unităţii harice dintre soţ şi soţie. În copil se adevereşte tăria neclintită a cuvântului dumnezeiesc: ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 6) Poţi împărţi orice în caz de divorţ, numai copilul nu poate fi împărţit; din această unitate sfântă nu se mai poate smulge nici tatăl, nici mama. În rodul lor, cei doi rămân una pe veci şi despărţirea poartă judecată şi osândă veşnică. – Acum, copiii se grăbeau spre Domnul. Ucenicii îi ceartă. Iisus însă le spune: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo (Matei XIX, 13-15). Prezenţa lui Iisus atrăgea, îndeosebi pe cei nevinovaţi. Nu-i silea. Nevinovăţia Lui chema nevinovăţia lor şi nevinovăţia lor îi mâna spre Izvorul ei.

Cu aceasta am ajuns la cuvântul Sfintei Evanghelii de astăzi: Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). – După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu – Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos – pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină.

Mai departe, Iisus spune tânărului: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Tânărul întreabă: Care? Mântuitorul răspunde simplu, aducându-i aminte de poruncile, deodată, vechi şi mereu actuale: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei XIX, 17-19). Mântuitorul nu mai repetă primele patru porunci ale Decalogului (Ieşirea XX, 2-11), care îl aşează pe om în faţa lui Dumnezeu, pentru că tânărul credea şi se închina lui Dumnezeu. I le spune însă pe celelalte, în care stau faţă în faţă om cu om. Iar noi, oamenii, am ajuns să ne şi ucidem unii pe alţii. Şi înţelegem noi, oare, că atunci când cineva ucide pe semenul său, el ucide mai întâi viaţa în el însuşi? În acest adânc înţeles, Mântuitorul dezvăluie că poruncile au fost date mai ales pentru a opri distrugerea vieţii. Fiecare dintre poruncile dumnezeieşti este o „doctorie” pentru apărarea şi păstrarea vieţii. Oare, o mamă, când ucide pruncul în sânul ei, înţelege că ucide în ea conştiinţa de maică a vieţii? La fel şi atunci când cineva îşi ucide fratele… Precum şi celelalte porunci – să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi… – toate îndreaptă privirile spre păzirea vieţii. Şi încă la rădăcina ei duhovnicească, pentru că acolo a apărut, mai întâi, moartea. Adam a murit mai întâi duhovniceşte, spiritual, şi apoi cu trupul, când moartea, prin patimi, a ajuns în trup. În acest înţeles curat al cuvântului dumnezeiesc învaţă rugăciunea Bisericii: „Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta…” [Sfânta Liturghie, rugăciune citită în taină de preot în timpul Apostolui - notă radugo].

Atunci tânărul a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? – Împlinea el cu adevărat poruncile divine dacă simţea că-i lipseşte ceva esenţial: legătura cu Izvorul vieţii? Nu cumva le împlinea el doar după literă şi nu după Duh? Nu cumva socotea el „poruncile” ca şi mulţi dintre noi, o rămăşiţă depăşită a trecutului? Dar e de ajuns să ne întrebăm: am dus noi la plinătate fie şi una măcar dintre ele? Am ajuns noi bunăoară să nu mai ucidem? Şi mai adânc: voia, cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci (I Petru I, 23). A trăi în voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi în timpul lui Dumnezeu, „nici în urmă, nici înainte faţă de epoca Lui, ci la ora lui Dumnezeu, căci nu există anotimp pentru eternitate”.

Totuşi, în răspunsul lui, resimţi la tânăr şi chemarea spre o treaptă mai înaltă a vieţii. De aceea Domnul îi răspunde: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. (Matei XIX, 21) – Domnul îi arată această cale. A urmat-o? Precum citim: auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (vs. 22). – Tristeţea îi dezvăluia rana lui lăuntrică: pe de o parte suspinul, dorul de viaţă îl mistuia; pe de altă parte, avuţia acestei lumi îl ţinea legat.

Dar, despre ultima parte a acestei Sfinte Evanghelii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne va fi cuvântul la Duminica a XXX-a după Rusalii, când întâlnirea Domnului cu tânărul bogat se reciteşte şi după Sfântul Evanghelist Luca (XVIII, 18-30).

Acum să culegem, odată mai mult, rodul vieţii din cele asculate ca un început de urcuş duhovnicesc: de la păzirea poruncilor, spre desăvârşirea în Hristos. Şi să cugetăm: Tânărul se depărta trist de Mântuitorul, căci avea multe avuţii şi multe gânduri. Iar Iisus, privind la el cu dragoste (Marcu X, 21), îl chema duhovniceşte. – Cum răspundem noi astăzi la chemarea iubirii lui Iisus?

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.

sursa: mystagogia

Izvoarele si cauzele deprimarii

Care este, dupa credinta ortodoxa, cauza si sustinatorul acestei boli sufletesti si care sunt pricinile ei ? Inainte de a ne referi la toate acestea, trebuie sa reamintim ca nu urmeaza sa ne referim la elementele medicale sau privitoare la trup. Nu este o tema medicala. Nu vorbim despre microbi, virusi sau imunitate, ci este vorba de o tema cu adevarat duhovniceasca. Astfel, credinta noastra il considera ca principal responsabil si intretinator al bolii pe diavol si puterile sale, iar deprimarea ca pe o actiune diavoleasca. Citim in Sfanta Scriptura despre depresia lui Saul, care provenea de la un duh viclean (I Regi 16,14-l5).

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Cea mai daunatoare dintre actiunile diavolesti este covarsitoarea stare de urat”, intelegand prin aceasta deprimarea, si continua: “pentru aceasta diavolul pe cel pe care-l stapaneste prin aceasta-l stapaneste” (Barrille, p. 380).

Evanghelia este de acord ca diavolul este izvorul deprimarii si scrie: “diavolul intristarii… ia si usuca orice bucurie a sufletului” (Filocalia I, p. 50-51). Sfantul Casian intareste faptul ca exista un diavol al deprimarii si ne indeamna sa luptam impotriva lui zicand: “O importanta nevointa este de a ne impotrivi diavolului deprimarii” (Filocalia I, 74-76). Scrie si Sfantul Dorotei: “…Sigur acea deprimare a fost din cauza inrauririi diavolilor si ispita aceea a provenit din invidia lor” (RG. 88,1681).

Scrie Sfantul Nil: “Vicleanul duh al deprimarii… insfaca sufletul” (RG. 79, 1453 D). Si Sfantul Antioh adauga: “Nelegiuitul diavol al deprimarii apuca si prinde sufletul” (RG. 89,1509a). Si ca sa nu ma intind prea mult, trebuie sa insist asupra faptului ca toti parintii ortodocsi sunt de acord in aceasta privinta. Insa Ortodoxia nu se opreste la aceste observatii, ci cerceteaza cum primeste omul influenta pricinuitorului bolii, a diavolului, si cum reactioneaza la aceasta expunere.

Asa, spre exemplu, o alta cauza a deprimarii care il aduce pe om sub influenta diavolului este si sentimentul de vinovatie sau mustrarea constiintei, care apare din pricina greselilor si a pacatelor savarsite si din lipsa unei corecte actiuni care sa le indeparteze, a caintei si a Spovedaniei. Asa persista depresia in mod intens si conduce chiar si la sinucidere. O pilda cunoscuta ni se prezinta in Noul Testament, unde Iuda, din pricina ca se lasase coplesit de sentimentele de vinovatie, s-a lasat impins pana la sinucidere, in timp ce exista pocainta, pe care insa nu a dorit-o (Matei 27, 3-5).O alta pilda graitoare despre depresie ca urmare a sentimentului de vinovatie o gasim in Vechiul Testament prin primul ucigas si fratricid de pe pamant, Cain. Cain nu s-a sinucis, dar a trait o viata chinuita de o infricosatoare stare de deprimare. (Facere 3,1-l6).

Sfantul Ioan Scararul vorbeste despre deprimare ca urmare a simtamantului de vinovatie: “Exista deprimarea care izvoraste din ingreuna-rea constiintei, cauzata de multimea pacatelor; omul traieste intr-o mahnire de nesuportat, deoarece s-a umplut intru totul cu multimea relelor sufletesti. Mai ales din cauza acestei greutati are sentimentul ca se scufunda in adancul disperarii” (RG. 88,1032-l033).Insa nu numai sentimentul vinovatiei si mustrarile constiintei sunt cele care provoaca deprimarea. Exista si alte cauze. De cea mai mare importanta este egoismul omului, adica mandria lui si ingamfarea, precum spune Sfantul Ioan Scararul: “Exista si deprimarea care ni se intampla noua, oamenilor, din cauza mandriei si a egoismului”.

O alta cauza foarte serioasa a deprimarii este viata comoda, viata traita pentru placeri. Oricat ar parea de exagerat la prima vedere, invatatura ortodoxa a Bisericii postitoare si nevoitoare staruie si spune prin gura de aur a Sfantului Ioan: “Viata traita in senzualitate si placeri il duce pe om la deprimare. Cu atat mai mult cu cat aceasta viata de placere naste deprimarea ca tristete, cu akedie, cu boli si, in afara de asta, de multe ori fara sa existe vreo cauza. (RG. 62, 604). Acelasi sfant ne vorbeste de o alta cauza a deprimarii: lipsa unei ocupatii, lipsa preocuparilor, lenea cu alte cuvinte, zicand: “Dar ce ? Crezi ca nu patimesc deprimarea aceia carex traiesc o viata fara de lucrare? Gresesti.” Ca pilda sustine ca bogatia si puterea sunt si ele pricini ale deprimarii. in mod special frica pe care o au bogatii de a nu-si pierde bogatia, si puternicii de a nu-si pierde puterea si scaunul. Sfanta Scriptura face legatura intre bogatie si insomnie, care au ca o consecinta evidenta deprimarea, zicand: “Privegherea celui bogat topeste trupul lui si grija lui strica somnul. Grija privegherii goneste atipirea si ca o boala grea alunga somnul” (Isus Sirah 31,1,2).

O alta pricina care naste deprimarea este lacomia omului si nesatiul de a dobandi alte si alte bunuri. Si ori patimesc deprimare ca nu le pot strange, ori patimesc cand, odata stranse, apare indestularea sau saturarea si constatarea ca sufletul nu s-a saturat de vreme ce grabnic se obisnuieste cu bunatatile. Si sfarsesc in ceea ce am spus la inceput din Vechiul Testament: “Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune” (Ecclesiast 1, 2). Este graitoare intamplarea pe care am auzit-o intr-o cuvantare si pe care gasesc potrivit sa o adaug in acest loc.

Un luxos iaht a ancorat intr-o dupa-amiaza intr-un micut port din Grecia. Cei care sedeau la cafeneaua din port s-au minunat de bogatia lui. Pe prora lui statea scris: Melancolia. Oamenii au asteptat sa iasa calatorii, insa n-a iesit nimeni. A ramas cinci zile iahtul in port. Doar de doua ori a iesit un om trist, dupa cum isi tragea pasii, si a mers pana la primul magazin, a cumparat cina aproape nezicand nimic si s-a intors pe vasul sau cu acelasi mers deznadajduit. Frumosul si luxosul sau iaht de care poate se plictisise nu a putut sa-l scoata din deprimarea care-l chinuia.

Pilduitor, alte cauze ale deprimarii sunt invidia si gelozia. Omul care e gelos si invidios pe aproapele sau pentru bunurile materiale sau duhovnicesti ale acestuia este nefericit. Traieste mereu in tristete. Si nu va iesi niciodata din aceasta fara sa iasa mai intai din celelalte doua. Si chiar dupa aceasta poate cadea iarasi in invidie si gelozie. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Nimic nu e mai rau decat invidia si gelozia”. “Nimic nu e mai rau decat sa fie muscat, ars sau topit de invidie omul ca altul traieste in belsug” (RG. 59, 23). Si in alta parte zice: “O, invidie… care esti cui ascutit in inima. Caci ce cui se-nfige atat de mult si strapunge inima ca invidia ?”. Zice si Marele Vasile: “De ce te mahnesti, omule, tu, cel ce ai invidia inlauntrul tau?”

O alta cauza a deprimarii pe care o cunoaste Ortodoxia sunt patimile omului, numite in mod curent vicii: alcoolismul, jocurile de noroc, neinfranarea sexuala, lacomia pantecelui, iubirea banilor, setea de glorie (iubirea de slava) si, in ultimii ani, drogurile. Aici inseram textul Cuviosului Nil, cel care frumos scrie: “Nu poate exista deprimare atunci cand patimile nu exista… Acela care izgoneste patimile izgoneste si deprimarea. Pe cel pe care nu l-a biruit placerea lumeasca, pe acesta nu-l biruieste nici deprimarea. Deoarece acela care scapa de placerea patimilor nu poate fi stapanit de deprimare” (RG. 79,1456).

In sfarsit, cad prada deprimarii din cauza impartirii, imprastierii sau a scindarii interioare oamenii neincetat extrovertiti, oamenii tulburati din exterior, de imagini, impresii, calatorii, cunostinte, privelisti, ocupatii etc. Despre acestia graieste Cuviosul Nil Ascetul ca “parasesc locul unde locuiesc, il schimba repede, nu si deprimarea inimii lor… Cu nimic nu o micsoreaza. Ba dimpotriva, o hranesc si o cresc, o intaresc si-i dau multe forme” (RG. 79, 189-l92). “Nu vor iesi spre bine cunoscand din toate si traind nestatornic… Si schimband si locuinta din loc in loc, din pat in pat, semanand cu iepurii” (RG. 79, 224). Intocmai cu cei care au patima flecarelii (barfirii) interioare si a gandurilor rele, despre care spune Sfantul Pimen: “Cred ca tac in timp ce inima lor ii osandeste pe ceilalti. Acestia nu tac, ci neincetat palavragesc in adancul lor” (Pateric, p. 88). Altfel spus, e vorba de cei care nu au comuniune cu ceilalti oameni si traiesc in singuratate, doar cu propriul sine si cu cele ale sinelui. Deci putem spune ca de deprimare sufera toti cei care nu au credinta si nadejde in Dumnezeu.

Urmarile deprimarii

Urmarile deprimarii sunt infricosatoare. Sa vedem observatiile si constatarile Bisericii Ortodoxe despre acestea. Scrie Sfantul Casian: “Duhul deprimarii intuneca sufletul si de cum ramane asupra vreunuia, nu-l lasa sa gandeasca drept, ci stramb, si il impiedica prin orice faptura… De asemenea, nu-l lasa sa studieze si sa-i invete pe altii. Si numai e om rabdator si bland, ci cuprins de nervozitate. Simte ura pentru fiecare fapta buna. Si sfarseste in… disperare. Omul se indeparteaza de orice buna intalnire si urmareste singuratatea si nu accepta sfaturi nici chiar de la prietenii adevarati… De vreme ce deprimarea preia sub controlul ei intregul suflet, il umple de amaraciune si nepasare. Si il indeamna pe om sa-i evite pe ceilalti oameni pe motiv ca acestia sunt cauzele ravasirii. Si nu-l lasa pe om sa recunoasca faptul ca nu din exterior, ci dinlauntrul sau isi trage radacinile boala”.

Si continua Sfantul Casian: “Urmarile deprimarii vin de la duhul viclean si acestea sunt dezamagirea, ura, contrazicerea, deznadejdea, nelinistea in rugaciune. Sa ne luptam deci impotriva acestui duh al deprimarii pentru a-l indeparta din inima noastra” (Filocalia gr., voi. I, 74-76). Despre urmarile deprimarii vorbeste Cuviosul Nil, zicand: “Cand deprimarea biruieste sufletul omului, paralizeaza vioiciunea si rabdarea lui si-l intuneca. Deprimarea este o piedica in calea oricarei izbanzi” (RG. 79,1453D).

Sa vedem si descrierea unui sfant care a cunoscut in viata sa deprimarea. Este avva Doro-thei, care continua aici o istorisire a sa: “In timp ce eram inca acolo… am suferit pentru prima data de o deprimare insuportabila si simteam o enorma sila si stramtorare ca si cum as fi inceput sa-mi dau sufletul. Desigur, acea deprimare a fost din cauza lucrarii diavolilor si acea ispita venea din invidia diavolilor. Ma simteam foarte ingreunat, intunecat, nemangaiat, neavand nici o odihna, ci de peste tot simteam intristare, simteam ca ma sufoc. Din fericire, a venit repede harul lui Dumnezeu in sufletul meu, pentru ca traiam ceva ce nimeni nu poate suporta” (RG. 88,1581).

De urmarile deprimarii tine si akedia. Despre aceasta vorbeste iar Sfantul Casian cand zice: “Duhul akediei este legat si lucreaza indeaproape cu duhul deprimarii. Este infricosator si greu acest diavol si lucreaza in om slabiciune si mo-leseala si ingrozire si il umple de scarba pentru locul unde locuieste si pentru casnicii si fratii sai si pentru orice lucrare; pana si pentru citirea Sfintei Scripturi. Aduce in mintea omului gandul de fuga si peregrinare… Alaturi de toate astea ii starneste o foame imensa… Il face nestatornic, visator, lenes si nelucrator… Acest senti-ment foarte greu de suportat il cunostea foarte bine Sfantul Apostol Pavel, ca un doctor intelept, si dorea sa-l scoata cu radacini cu tot din sufletul tuturor.

Si ne-a aratat cauzele din care ia nastere, zicand urmatoarele: “Fratilor, va poruncesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa va feriti de orice frate care umbla fara de randuiala si nu dupa predania pe care ati primit-o de la noi. Caci voi insiva stiti cum trebuie sa va asemanati noua, caci noi n-am umblat fara randuiala intre voi, nici n-am mancat de la cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda am lucrat noaptea si ziua ca sa nu impovaram pe cineva dintre voi. Nu doar ca n-avem putere, ci ca sa ne dam pe noi insine pilda voua, spre a ne urma. Caci si cand ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance. Pentru ca auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic, ci iscodind” (II Tesaloniceni 3, 6-11). invatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, lucra ziua si noaptea, cu silinta si osteneala, pentru a nu ingreuna pe careva. Deci ce trebuie sa facem noi atunci cand vine si ne cucereste akedia (sila) de orice lucrare?… Apoi ne arata limpede paguba care ne vine din ake-die. Deoarece din nelucrare (datorita akediei) ia nastere curiozitatea, si din curiozitate neoranduiala, si din neoranduiala toate relele… Si aceasta o spun Sfintii Parinti, ca acel care se indeletniceste cu lucrarea de multe ori se lupta cu un singur diavol si il biruieste pe acesta. insa cel care sufera de akedie si ramane nelucrator (fara sa se indeletniceasca cu vreo lucrare) este luat in stapanire de mii de diavoli” (Filocalia gr. vol. I, 76-78).

Sfantul Ioan Scararul scrie despre akedie, care are aproape aceleasi simptome cu deprimarea: “Akedia este paralizarea sufletului si slabirea mintii, trandavia si nepasarea pentru orice lupta, ura fata de orice munca. Cel care (monah) sufera de akedie ii fericeste pe oamenii din lume, il condamna pe Dumnezeu ca nu este milostiv si iubitor de oameni, are oboseala in vremea rugaciunii… Akedia creeaza de multe ori, indeosebi dimineata, dureri de cap, febra, ingrozire, tulburari de stomac” (RG. 88, 860).

In sfarsit, cea mai grava si infricosatoare urmare a deprimarii este moartea. Si moartea sufletului, dar si moartea trupului prin sinucidere. Spune Apostolul Pavel: “intristarea lumii (lumeasca) aduce moartea” (II Corinteni 7,10).

Inainte de a trece mai departe, trebuie sa subliniez cat de corecte sunt observatiile invataturilor ortodoxe despre aceasta boala, deprimarea: ele sunt valabile de 1500-2000 de ani si pana astazi, precum se arata si din aceste putine texte. Diagnosticul exact al simptomelor, precum s-a vazut, nu difera mult de cel al medicinii moderne, caci cu cat citim din insemnarile medicale contemporane legate de aceasta tema nu gasim nimic in plus.

Leacurile deprimarii

Credinta ortodoxa nu face insa doar constatari, asa cum nici doctorii buni nu pun doar diagnosticul, ci trec mai departe la practica terapeutica (a vindecarii). Asa si Biserica: intrebuinteaza leacuri si vindeca deprimarea.

Deprimarea, precum am spus mai inainte, este considerata de catre Ortodoxie ca o boala foarte grava. insa nu incurabila. Si aceasta deoarece Marele Doctor al sufletelor si al trupurilor noastre, Dumnezeu, a daruit si bucuria. Bucuria vine din urmatoarele: Insusi Iisus ofera obositilor si dezamagitilor acestei vieti odihna si vindecarea ca pe un dar pentru toti cei care I-au cerut-o apropiindu-se de EL “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Si nu se opreste aici. Daruieste leacuri specifice acestei boli suflete sti.

Daruieste pacea de care au atata nevoie cei deprimati: “Pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze” (Ioan 14, 27). Daruieste dragoste, ca tamaduire a fricii, zicand: “in iubire nu este frica” (I Ioan 4,18). Si comuniunea persoanelor, exprimare a dragostei. Spune Sfantul Ioan Casian: “Pentru vindecarea deprimarii, Ziditorul tuturor si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, singurul care cunoaste bine ranile sufletului, ne indeamna nu sa rupem legaturile cu oamenii, ci sa taiem relele gasite in interior. Deprimarea se vindeca prin cercetarea oamenilor evlaviosi” (Filocalia gr. vol. I, pp. 74-76). Daruieste bucuria. Insusi Hristos daruieste bucuria Sa ca pe ceva negrait. “Bucuria Mea sa fie in voi si bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 15,11).

Daruieste credinta, zicand fiecarui deprimat si infricosat: “Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 26). Daruieste nadejdea, sfatuind prin gura Sfantului Apostol Pavel: “Bucurati-va in nadejde” si in alta parte: “Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde” (I Tesaloniceni, 13). Daruieste rugaciunea si din rugaciune incredintarea de ajutorul dumnezeiesc, zicand si promitand: “Toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi” (Matei 21, 22).

Daruieste viata virtuoasa. Zice Sfantul Ioan Gura de Aur: “Exista o singura cale de a scapa omul din aceasta boala, deprimarea: vietuirea in virtute” (RG. 2,604). Daruieste Duhul Sfant cu roadele Lui, care sunt: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Galateni 5, 22-23), acelea care ii lipsesc celui deprimat. Deprimarea, spune Sfantul Casian, se vindeca cu rugaciune, cu nadejdea la Dumnezeu, cu citirea cuvantului lui Dumnezeu si cu buna intovarasire” (Filocalia gr. vol. I, pp. 74-76).

Daruieste harul, mila si iertarea pacatelor ca leacuri contra sentimentului de vinovatie si izbavirea de greutatea coplesitoare a constiintei vinovate tuturor celor care cu pocainta se apropie de Dumnezeu si de Tainele Sale in Biserica: Taina Spovedaniei (a marturisirii) urmareste iertarea pacatelor si impacarea omului vinovat cu Dumnezeu; Taina Sfintei impartasanii spre “lasarea pacatelor si viata de veci”, in unirea rastignitului Dumnezeu – plinatatea vietii si a sanatatii in comuniunea oamenilor singuri cu aproapele, cu toti fratii, membri ai Bisericii; Taina Sfantului Maslu, spre lasarea pacatelor si minunata vindecare a fiecarei boli si, bineinteles, si a deprimarii.

Pocainta si credinta prin care bolnavul participa la Taine sunt izbavitoare. Este cunoscuta replica Domnului Iisus Hristos, Cel care o rostea dupa fiecare minunata vindecare: “Credinta ta te-a mantuit” (Matei 9, 22).

Daruieste pocainta, unul dintre cele mai puternice leacuri in vindecarea deprimarii. Toti deprimatii care au experimentat pocainta, adica intoarcerea adevarata, s-au vindecat cu desavarsire si chiar degraba.

Daruieste invatatura conform careia cunoas-terea de sine sau, dupa Dumnezeu, osandirea de sine sau plangerea de sine, asociata cu smerenia si amintirea de Dumnezeu, dezleaga deprimarea si daruiesc pace si alinare, precum spune Sfantul Isihie: “Atunci cand ne intristeaza multe ganduri irationale, vom gasi usurare si bucurie cand ne plangem si ne osandim pe noi insine cu sinceritate si usurinta sau cand le des-coperim Domnului la fel cum le-am spune oamenilor. Si cu siguranta vom gasi odihna in oricare situatie” (Filocalia, vol. I, p. 203). Si incuviinteaza Sfantul Grigorie Palama ca “plangerea de sine… umple sufletul de o fericita bucurie” (Filocalia gr. voi. IV, p. 109).

Daruieste Biserica si viata bisericeasca nu doar ca simplu medicament, ci ca pe cel mai actual si desavarsit loc de vindecare, pentru toate suferintele sufletesti si mai ales pentru deprimare. Daruieste dumnezeiescul cult ca un balsam impotriva deprimarii. Sfanta Liturghie, toate sfintele slujbe si randuieli sunt ocazii ale adevaratei bucurii si sarbatori a nefericitelor suflete. Sunt prilejuri de alinare si vindecare prin harul dumnezeiesc care se imparte ca dar bolnavilor iubitori de slujbe.

Daruieste vindecatorii, care sunt parintii duhovnicesti. Acestia au fost daruiti de Dumnezeu, au fost binecuvantati de Acesta ca sa vindece pe cei suferinzi de suferintele sufletesti. Numai ca acestia nu sunt foarte multi si este nevoie sa fie cautati de catre bolnav.

In sfarsit, daruieste minunea. Minunea vindecarii care vine pe negandite ca har dumnezeiesc, ca dar al lui Dumnezeu atunci cand toate leacurile materiale sau spirituale nu pot lecui deprimarea. Si bine va face omul sa astepte minunea lui Dumnezeu. Sa il vindece Dumnezeu miraculos ca si pe multi alti suferinzi, orbi, paralitici, surzi, muti.

Scrie Sfantul Isihie catre Teodul: “Atunci cand suntem in stare de deprimare, de disperare si deznadajduire, trebuie sa facem ceea ce a facut si David, adica sa incepem rugaciunea noastra catre Dumnezeu si sa descoperim deprimarea noastra Domnului. Trebuie sa ne marturisim lui Dumnezeu deoarece poate cu intelepciune sa randuiasca starea noastra si sa usureze povara noastra si sa ne izbaveasca din coplesitoarea deprimare” (Filocalia, voi. I, Ed. Gradina Maicii Domnului, p. 203).

Asa are Biserica noastra leacuri din belsug pentru a vindeca oamenii deprimati, care singuri renunta la medicamente si se restabilesc deplin.

Arhimandritul Spiridonos Logothetis

Sursa: crestinortodox.ro

Sa ai credinta fara sa te manifesti ca atare, fara sa faci parte integranta dintr-o parohie, dintr-o comunitate, dintr-o fratietate a altor crestini, care se aduna in biserica sa slujeasca Sfanta Liturghie, adica sa-L aiba pe Hristos in mijlocul lor si in ei insisi, este o mare ineptie. Nu e nimeni credincios si nu poate nimeni sa creada in Dumnezeu – daca socotesti credinta ca relatie perso­nala cu Dumnezeu – in afara legaturii sale prin slujbe si printr-o rugaciune personala, care este continuarea slujbelor.

Dar nu poti sa te rogi numai acasa si sa spui: “N-am nevoie de biserica, fiindca eu sunt in relatie cu Dumnezeu numai personal.” Trebuie sa te duci la biserica, pentru ca numai acolo te poti intalni cu toti in starea cea mai inalta pe care ne-o putem imagina, a comuniunii intre oameni.

Niciodata in lumea aceasta oamenii nu sunt mai adunati, mai infratiti si mai uniti ca la Liturghie. Liturghia ne uneste unii cu altii si cu Hristos, ne da puterea lui Dumnezeu ca noi sa continuam o viata crestina si acasa, prin rugaciunea personala, prin faptele bune si prin post, prin tot ceea ce facem. Liturghia este baza, fundamentul. Nu se poate o viata crestina sanatoasa si normala care sa faca abstractie de Liturghie.

S-ar putea sa fie oameni care sa se roage numai in casele lor, dar stiti ce superficial e crestinismul si credinta lor? Atat de superficial incat ei nu vor fi niciodata crestini cu adevarat. Or crestinul nu poate sa faca abstractie de slujba Bisericii, mai cu seama de Liturghie, de impartasirea cu Hristos euharistie. Hristos in Liturghie este puntea ontologica intre cer si pamant, intre Dumnezeu si om.

Cine crede ca-L poate inlocui pe Hristos din Liturghie cu unul sentimental, moral, numai asa cum il au sectele, un Hristos pe care il cautam in cantece populare batand din palme si dansand in ritmul acestei muzici s.a.m.d., acela se intalneste cu un Hristos mai mult cu numele decat cu puterea, cu viata si cu darurile Sale pe care le primim in Liturghie.

Sigur ca este posibil orice in lumea aceasta, si tocmai de aceea sunt atatea secte si atatia oameni care gandesc atat de diferit, pentru ca au iesit din acest centru de gravitatie care este pentru viata crestina Euharistia, Liturghia, slujba Bisericii. Si atunci, daca nu mai e Euharistie, daca nu mai e Biserica cu slujbele ei, o Biserica in continuitatea Bisericii apostolice, atunci poti sa inveti orice, poti sa-ti permiti orice, poti sa ti-L imaginezi pe Hristos oricum. Te duci, deschizi Biblia si ti se pare ca e asa si pe dincolo; asa fac toti oamenii azi. Or singura cale normala de traire autentica a lui Hristos este calea slujbei, calea Liturghiei, calea Euharistiei, care se continua in viata noastra personala de familie si de lucru si de tot ceea ce facem in lumea aceasta.

IPS Serafim Joanta

Sursa: crestin ortodox

Sfanta noastra Biserica Ortodoxa a fost totdeauna conservatoare si fidela traditiilor religioase si practicilor ei de cult provenite de la Mantuitorul si Sfintii Apostoli si ulterior imbogatite si adaptate de Sfintii Parinti spre statornica lor indeplinire, in vederea satisfacerii nevoilor religios-morale ale obstii credinciosilor si a promovarii vietii lor duhovnicesti.

Prin cult, Biserica da expresie sentimentelor si ideilor religioase ale credinciosilor si raspunde nevoilor lor sufletesti. Prin mijlocirea cultului divin, ea “revarsa asupra noastra harurile Sfantului Duh, ne transmite cele mai subtile invataturi dogmatice si ne invata sa cinstim pe Dumnezeu cu cinstirea pe care o savarseau cei mai mari sfinti ai lui Dumnezeu”.

Toata gama variata a actelor si formelor de cult tind spre realizarea acestui scop. O alta forma de exteriorizare a fondului sufletesc o constituie materia cultica. Sfintita si binecuvantata prin rugaciune de catre un episcop sau preot, aceasta materie indeplineste un dublu rol. In primul rand ea serveste ca mijloc sau instrument de transmitere a puterii supranaturale, fiind purtatoare de har, iar in al doilea rand, reprezinta un semn simbolic in raport cu adevarurile dumnezeiesti pe care Biserica le zugraveste in chip figurat si le intipareste in mintea credinciosilor. Firea umana nu poate intui si asimila o idee sau un adevar de credinta fara a le exemplifica in forme si formule concrete. Din acest motiv, “cultul nostru are nevoie de obiecte sensibile care sa sprijine credinta noastra, sa destepte dragostea noastra, sa nutreasca nadejdea noastra, sa stimuleze atentia noastra si sa ne uneasca pe toti in acelasi cuget si in aceeasi simtire a dragostei crestinesti”. Aceasta functie simbolico-educativa este secundara, deoarece scopul principal al intrebuintarii materiei cultice (a apei, vinului, untdelemnului, Sfantului Mir) este in primul rand cel sacramental, de impartasire a puterii sfinti-toare, a harului si binecuvantarii lui Dumnezeu.

Numai doua dintre materii si anume, tamaia folosita la cadiri si ceara utilizata la lumanari au o destinatie aparte, tinand mai mult de functia latreutica si didactico-educativa a cultului, decat de cea harismatica. Biserica a intrebuintat, intotdeauna in slujbele ei de cult, lumanari confectionate din ceara, fiindca “ceara se culege de albina din cele mai curate si binemirositoare flori, iar albina era considerata de cei vechi, tipul virginitatii. De aceea, ceara simbolizeaza trupul lui Hristos, fructul corpului Sfintei Maria, virginei celei pline de mireasma tuturor virtutilor”.

Deci, cu exceptia acestor doua elemente naturale (tamaia si ceara), toate celelalte materii cultice care intra in componenta ritualului Sfintelor Taine si ierurgii servesc in primul rand ca instrumente si mijloace purtatoare si transmitatoare de putere supranaturala, iar pe plan secundar, ele indeplinesc si rolul de indicator de semnificatii simbolice, de exemplu: apa de la Botez inseamna curatire, Sfantul Mir, in a doua Taina a Bisericii ce se administreaza dupa Botez, inseamna sfintire si intarire, untdelemnul de la Sfantul Maslu simbolizeaza tamaduirea trupului si curatirea sufletului.

Prin urmare, functia propriu-zisa a materiei Tainelor nu este in esenta aceea de a preinchipui (ceea ce presupune lipsa celui “preinchipuit”), ci de a descoperi si a face partas cu cel descoperit, pentru ca, in ritul liturgic, actele de cult si simbolurile nu sunt simple inchipuiri analogice ale realitatii dumnezeiesti, ci impartasiri efective ale acestei realitati.

Biserica a respins conceptia pagana ca materia este rea in sine si invatatura crestina nu a facut niciodata disociere intre spirit si materie. Toata lumea materiala a fost zidita de Dumnezeu spre folosul omului si fiecare particica din materie apartine Lui (Fac. IX, 2-3). Dupa incheierea actului creator al universului, “a privit Dumnezeu toate cate afacut si, iata, erau bune foarte” (Fac. I, 31). Caderea in pacat a protoparintilor a atras dupa sine atat pervertirea firii umane cat si distrugerea armoniei si frumusetii sadite de Dumnezeu in firea inconjuratoare. Sfantul Apostol Pavel spune ca “faptura a fost supusa desertaciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nadejde” (Rom. VIII, 20), insa tot el marturiseste ca aceasta faptura “se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu ” (Rom. VIII, 21). Acest lucru s-a realizat prin intruparea Mantuitorului, temeiul indumnezeitii noastre dupa har si a restaurarii obiective a intregii creatii. Unirea lui Dumnezeu cu creatura este taina atotcuprinzatoare a mantuirii noastre. Modelul mantuirii divine este Dumnezeu-Omul: “Si Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi” (Ioan I, 14). Deci, Dumnezeu isi asuma existenta materiala cu scopul de a o duce la Dumnezeu. La intruparea Sa din Prea Curata Fecioara, Mantuitorul primeste in unitatea ipostasului Sau trup material asemenea noua, la Botezul Sau in apa Iordanului Se atinge de firea apelor pentru a sfinti intreaga zidire iar pe orbul din nastere il vindeca prin intermediul materiei. Prin intruparea si lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, natura a redobandit, concomitent cu omul, posibilitatea de a fi restabilita in curatia, integritatea, armonia si frumusetea ei originara, si, din acest moment, creatia intreaga si-a recapatat destinul ei firesc de a se sfinti si desavarsi in drumul ei ascendent spre perfectiune, spre starea in care “Dumnezeu va fi totul in toate” (I Cor. XV, 28), caci “asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru III, 13).

Aceasta este vocatia omului si a lumii empirice conceputa de Dumnezeu ca o combinatie minunata de spirit si materie. “Perspectiva reala, scopul real pentru lume, este acela ca toata materia sa sa fie spiritualizata, adica sa capete un sens spiritual, si tot ceea ce este spiritual sa fie in trupare”. In acest proces al trasfigurarii si spiritualizarii intregii creatii prin lucrarea Sfantului Duh este implicat in mod inevitabil si omul, cand prin modul sau de vietuire, exercita o influenta nociva sau binefacatoare asupra mediului si in primul rand asupra lui insusi. Trupul sau material este “ca o haina si ca o imbracaminte a sufletului. Daca trupul va fi dat de suflet desfranarii, ajunge necurat. Dar daca va locui impreuna cu un suflet sfant ajunge templu al Duhului Sfant”. Marea tragedie consta in faptul ca omul in loc sa devina stapanul materiei si sa o aduca lui Dumnezeu patrunsa de spirit, a devenit sclavul ei. In calitatea sa de veriga de legatura intre lumea materiala si cea spirituala, omul devine agent voit al lucrarii lui Dumnezeu asupra creatiei, in vederea transfigurarii si purificarii ei. Insa Omul care a devenit prin excelenta mediul puterii sfintitoare a lui Dumnezeu asupra materiei si asupra celorlalti oameni este Hristos. Din Hristos se extinde in fiecare Sfanta Taina, puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin cuvant, gesturi rituale si materie. “Pe acest mister al mantuirii prin Hristos, a primit Biserica sarcina sa-l reprezinte si sa-l reproduca in cultul sau, pentru ca sa se mijloceasca in chip mistic si real mantuirea tuturor oamenilor, care, pana la sfarsitul veacurilor, vor sa se alature la el prin credinta si prin viata lor”.

Asa se explica faptul de ce Sfintele Taine au o parte vazuta si una nevazuta, constand din elemente materiale si spirituale. Materia intrebuintata in ritul Tainelor (apa, vinul, painea si untdelemnul) devine strabatuta de puterea suprasensibila (energie divina) in urma rostirii rugaciunii de invocare a Sfantului Duh asupra ei. Prin materiile folosite in Taine, Hristos patrunde cu Trupul Sau, sau cu energia trupului Sau curat, in trupul nostru, ca sa puna si in trupul nostru inceputul sfintirii, care se infaptuieste treptat si ca urmare a stradaniilor duhovnicesti depuse de primitorii Tainelor. Prin lucrarile ei sfintitoare, Biserica ne apare ca un “laborator” prin care materia firii inconjuratoare impreuna cu omul se purifica de zgura pacatului, se reinnoieste si se spiritualizeaza prin revarsarea energiilor divine necreate.

Prin Biserica – imparatia harului divin – Duhul Sfant lucreaza sfintirea -intregii fapturi. Ea se roaga pentru sfintirea lumii materiale in folosul omului: “Pentru buna intocmire a vazduhului, pentru imbelsugarea roadelor pamantului…”. Duhul Sfant, “Datatorul de viata” este invocat in slujba Aghesmei sa sfinteasca apa, sa o elibereze de puterea celui rau si “sa-i dea harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului”. “Apa obisnuita, daca primeste invocarea Sfantului Duh si a lui Hristos si a Tatalui, capata putere de sfintire”. Prin aceasta daruire de har si lumina, natura intreaga devine “izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca”, pentru ca apa sfintita patrunde si invioreaza intreaga faptura. Prin stropirea cu apa sfintita, toate elementele naturii (cu care omul vine in atingere) se binecuvanteaza: florile, fructele, iarba campului, tarinile, livezile si lanurile din care omul isi procura hrana, roadele pamantului, casele si lucrurile din ele si tot ceea ce este util si de trebuinta vietii omului. Sfanta noastra Biserica a randuit rugaciuni de sfintire si binecuvantare a tuturor acestor lucruri materiale, pe temeiul actelor savarsite de Mantuitorul, Care, in timpul activitatii Sale mesianice a binecuvantat painea, vinul, apa, holdele etc.

In cele ce urmeaza vom vorbi numai despre materiile intrebuintate exclusiv la oficierea serviciilor divine si despre insemnatatea lor in cult si in viata crestina.

1) Painea are o intrebuintare frecventa in cultul divin public ortodox, fiind folosita ca materie de baza la savarsirea Sfintei Euharistii in cadrul Sfintei Liturghii, precum si la oficierea altor slujbe bisericesti cum ar fi Litia si parastasul.

Originea intrebuintarii painii in cadrul serviciului religios dateaza inca de la inceputurile omenirii. in istoria sfanta a Vechiului Testament se spune ca Melchisedec, regele Salemului, care era preot al Dumnezeului Celui Preainalt (Fac. XIV, 18) si prototip al Mantuitorului, i-a adus lui Avraam, ca ofranda de multumire, paine si vin, apoi le-a binecuvantat. Dumnezeu ii da dispozitie lui Moise sa puna pe masa la altar “painile punerii inainte” (Ies. XIV, 30), iar lui Aaron ii porunceste “sa aduca jertfa prinosului de paine din aluaturi coapte in cuptor” si anume “paini de faina buna de grau” (Lev. II, 4). “Painea coapta prin foc arata cum ca Dumnezeu fiind, cu totul S-a unit cu noi si ne-a dat noua din puterea Lui si din lucrarea Lui”, spune un mare talcuitor al cultului ortodox. Cu acest inteles a intrat painea si in Uzul cultului divin (al Noului Testament), primind o conotatie strict legata de intruparea si activitatea Mantuitorului.

Deoarece painea este alimentul nutritiv indispensabil intretinerii vietii pamantesti, Mantuitorul ne-a aratat ca pentru dobandirea vietii celei vesnice trebuie in mod indispensabil sa ne unim cu El, “painea cea vie, care S-a pogorat din cer” si care “da viata lumii” (Ioan VI, 51). Asa cum painea este absolut necesara pentru viata trupului, tot asa de importanta si necesara pentru viata sufletului este “painea cea cereasca si paharul vietii”, adica Sfanta Euharistie prin care ne unim realmente cu El, caci “Sfantul Trup al lui Hristos face vii sau da viata celor in care vine si ii sustine spre nestricaciune, unindu-Se cu trupurile noastre”, spune un Sfant Parinte al Bisericii.

In discursul sau euharistie cu prilejul inmultirii celor cinci paini in pustie (Matei XIV, 15-23; Ioan VI, 1-14) Mantuitorul anticipeaza de fapt ceea ce avea sa instituie la Cina cea de Taina. De aceea a si spus despre Sine: “Eu sunt painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi si cel ce crede in Mine nu va inseta niciodata” (Ioan VI, 35). In Vechiul Testament painea si vinul au servit ca prototipuri ale Trupului si Sangelui Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar acum, in Legea Harului, potrivit testamentului Mantuitorului (Luca XXII, 19), ele au fost alese ca materii de jertfa pentru oficierea Sfintei Liturghii, si, in momentul Epiclezei, adica a rostirii rugaciunii de invocare a Sfantului Duh, aceste elemente se sfintesc si se prefac in Trupul si Sangele Domnului. “In aceasta prezenta reala sub forma painii si a vinului, in aceasta primire intru ale Sale a sacrificiilor noastre materiale si spirituale, in aceasta mijlocire a cultului nostru de adorare, in aceasta lucrare si continuare a operei Mantuitorului prin Liturghia Bisericii se concentreaza misterul liturgic adevarat si real”.

Prefacerea minunata a elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului are loc in clipa rostirii rugaciunii Epiclezei si anume, in actul binecuvantarii acestora. Minunea este savarsita de Duhul Sfant in mod similar cu zamislirea fara de samanta a Fiului lui Dumnezeu in pantecele Sfintei Maria. “Dupa cum toate cate a facut Dumnezeu le-a facut cu energia Sfantului Duh, tot astfel si acum, energia Duhului lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decat credinta”. “Cum imi va fi mie aceasta – zice Sfanta Fecioara -pentru ca eu nu cunosc barbat?” (Luca I, 34). Iar Arhanghelul Gavriil ii raspunde: “Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri” (Luca I, 35). “Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul lui Hristos si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt mai presus de cuvant si de cuget”.

Dupa momentul sfintirii si prefacerii Cinstitelor Daruri in Trupul si Sangele Domnului, painea si vinul nu-si pierd proprietatile lor materiale, fiindca trasaturile caracteristice ale painii si ale vinului raman in continuare aceleasi: mirosul, gustul, compozitia, culoarea, adica insusirile lor fizice si chimice. Deci, minunea prefacerii in Sfintele Daruri nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele lumii create, fiindca transformarea elementelor nu afecteaza natura lor fizica. “Trupul lui Hristos, infatisandu-se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia. Painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmicitatii corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire, in aceasta lume”.

Sfanta Euharistie este taina unirii si cresterii noastre in Hristos. Ea este negraitul dar dumnezeiesc prin care “Hristos ne uneste cu Sine, facandu-ne asemenea Lui si imprimand in noi starea capabila de jertfa, puterea invierii si a slavei vesnice”, adica puterea de a birui pacatul din noi si de a propasi in viata cea virtuoasa. Aceasta “mancare duhovniceasca, sprijinind inima, conduce pe om spre viata vesnica, pe care fagaduieste sa ne-o daruiasca Hristos insusi, zicand: “… pe care Fiul Omului ova da voua”, impletind omenescul cu ceea ce e dumnezeiesc”.

Pentru a dobandi aceasta hrana spirituala ne rugam neincetat in Rugaciunea Domneasca, zicand: “painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi” (Matei VI, 11). Insasi esenta materiei din care este alcatuita painea, poarta in ea bogatia acestor semnificatii duhovnicesti. In primul rand, painea este alimentul rezultat din munca staruitoare si obositoare a omului. Prin cate prefaceri nu trece ea pana sa ajunga sa fie consumata? Tot astfel si pe plan spiritual, pentru a primi cu vrednicie Trupul lui Hristos prin impartasire, se cere din partea credinciosului o pregatire sufleteasca prealabila concretizata in infranare, curatie, pocainta, iertare, marturisirea pacatelor si dezlegarea data de preotul duhovnic, rugaciune si alte fapte bune.

In al doilea rand, painea simbolizeaza insasi fiinta si viata omului menite sa se implineasca dupa modelul treimic de viata. “Trei lucruri se afla inchipuite in painea dospita, insemnand cele trei parti ale sufletului intru cinstea Treimii. Faina cu aluat inseamna botezul, iar sarea inseamna gandul si invatatura Cuvantului”. O interpretare analoaga, in sensul acesta, ne-o da si Sfantul Ioan Gura de Aur. In al treilea rand, ideea de paine unica analizata in realitatea tainei euharistice ne releva cea mai izbutita imagine a Bisericii sub aspectul ei dogmatic, de comunitate ecleziala. Aceasta idee ne este infatisata admirabil de sugestiv in literatura patristica. Sfantul Ioan Gura de Aur o plasticizeaza intr-un mod cat se poate de graitor si convingator in omiliile sale “Ce devin cei ce se impartasesc? Trupul lui Hristos, spune el. Nu multe trupuri, ci un singur trup. Caci dupa cum painea este unirea mai multor boabe adunate, asa incat sa nu se arate grauntele, ci ca sa fie acele graunte fara ca in unire sa fie vadita deosebirea dintre ele, tot astfel si noi ne unim cu altii si cu Hristos. Ca tu nu te hranesti dintr-un trup, iar acela din altul, ci toti din acelasi”. Simbolismul evocator al speciilor euharistice este redat la fel de ingenios si in Didahie, unde este zugravita tot atat de elocvent taina unitatii Bisericii si a comuniunii tuturor membrilor ei cu Hristos prin impartasirea din acelasi Potir. “Dupa cum aceasta paine este raspandita pe munti si adunata a devenit una, astfel sa fie si Biserica Ta de la marginile pamantului in imparatia Ta”.

Tinand seama de aceste aspecte fundamentale pentru slujirea liturgica si viata religioasa in general, Biserica a dispus prin hotararile ei canonice sa nu se aduca in sfantul altar pentru serviciul divin decat paine, vin, untdelemn, apa, tamaie si lumanari, iar prescura sa fie preparata din “faina de grau curata, dospita si indulcita cu sare”. Painea ce se aduce de catre credinciosi in sfantul altar sub forma de panisoare mici si rotunde, numite prescuri sau prosfore (care in greceste inseamna “proaducere” sau “aducere inainte’”) au imprimate pe ele un sigiliu sau pecete pe care este intiparit semnul lui Iisus, adica sfanta cruce inchisa intr-un patrat avand incrustate in interiorul lui literele de la inceput ale numelui Mantuitorului: is. Hr. Ni. Ka., care inseamna Iisus Hristos biruieste. Aceste prescuri inchipuie mana din pustie si painea pregatita de Sfintii Apostoli pentru Cina cea de Taina. Ele trebuie pregatite din “grau curat pentru ca Domnul nostru Iisus Hristos si-a asemanat Trupul Sau cu graul si nu cu alta samanta; ele trebuie sa fie din faina curata, dospite si sarate, pentru ca dupa Sfantul Ioan Hrisostom, faina este corpul, dospeala este sufletul, sarea este mintea, iar apa este duhul. Prin urmare daca ar lipsi una din insusirile acestea, prescura n-ar putea insemna corp viu si nu s-ar putea intrebuinta la jertfa adusa in amintirea lui Iisus Hristos. Rotunjimea prescurii inchipuie sfintenia nemarginita a lui Dumnezeu, iar sigiliul in patru muchii deasupra painii, inseamna cele patru parti ale lumii pentru care preotul aduce sfanta jertfa”.

Rotunjimea prescurii mai inseamna nemarginirea divinitatii, adica infinitatea lui Dumnezeu, iar colacul care se ofera in dar la slujba inmormantarii si a parastasului inchipuie vesnicia. “Prin aducerea colacilor rotunzi pentru jertfa se inchipuie nazuinta noastra de a adera la darul lui Dumnezeu cel fara de inceput si fara de sfarsit, spre castigarea vietii de veci”.

Prima prescura din care preotul scoate la Sfanta Proscomidie Sfantul Agnet inchipuie pe Maica Domnului. Bucatile de paine rezultate din restul prescurilor din care s-a proscomidit se impart credinciosilor la sfarsitul Sfintei Liturghii sub forma de anafura sau antidor, denumire care arata ca anafura se da ”in loc de dar” credinciosilor care nu se pot impartasi la Sfanta Liturghie. Anafura simbolizeaza pe Sfanta Fecioara, care a ramas prezenta in mijlocul comunitatii din Ierusalim dupa inaltarea Dumnezeiescului ei Fiu la cer. De aceea, atunci cand preotul binecuvinteaza anafura rosteste formula: “Pentru rugaciunile Preasfintei Maicii Tale Doamne Iisuse Hristoase, binecuvinteaza painea aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, amin”. Painea se mai intrebuinteaza si la slujba Litiei, sub denumirea de artos sau simplu, litie. Aceste paini binecuvantate de catre preot prin rostirea rugaciunii speciale (din partea a doua a ritualului sujbei) simbolizeaza cele cinci paini cu care Mantuitorul a saturat cei cinci mii de barbati in pustie (Matei XIV, 17-21). Cat priveste calitatile si efectele painii binecuvantate la Litie, in Liturghie se spune ca “este izbavitoare de toate relele pentru cel ce o va lua cu credinta”.

2) Vinul este si el un element natural cu rol bine definit in cult, fiind folosit alaturi de paine in primul rand la Sfanta Liturghie pentru prefacerea lui in Sfantul Sange al Domnului, apoi la slujba cununiei, a Litiei si la slujbele funebre (inmormantare, parastas, panihida).

Intrebuintarea lui in cult impreuna; cu painea este justificata de semnificatia lui mistagogica si de sensul tipologic pe care ni-l dezvaluie aceste doua elemente. Ele simbolizeaza fiinta noastra sufleteasca si trupeasca si sunt icoane sau prototipuri ale Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos. inainte de a I le oferi lui Dumnezeu ca dar de jertfa (la Sfanta Liturghie) ele inchipuie “parga vietii noastre” pe care o consacram Lui, pentru ca El sa ne dea in schimb merindea vietii celei vesnice, adica Sfantul Sau Trup si Sange de viata facator. “Se cuvine deci ca darul nostru sa nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se da in schimb, ci sa fie macar in parte inrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se da in schimb fiind viata, atunci si darul nostru trebuie sa fie oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si imparte contradarul, este Unul si Acelasi: Dreptul Judecator”. In felul acesta, ca si painea, vinul adus de credinciosi reprezinta semnul vazut prin care se arata ca ei iau parte cu adevarat la jertfa euharis tica care se aduce in numele lor la Sfanta Liturghie si ca isi aduc obolul lor la ea, caci: “desi provine din mai multe boabe, el devine dupa tescuire un singur tot, o singura bautura sfanta, insemnand si el, ca si painea, unirea crestinilor in Hristos”.

In Vechiul Testament vinul era considerat aliment cu efect tamaduitor si intaritor pentru organismul omului ca si untdelemnul asa cum se poate observa din parabola samarineanului milostiv care, dupa ce a legat ranile celui cazut intre talhari, “a turnat pe ele untdelemn si vin” (Luca X, 34). Sfantul Apostol Pavel il sfatuieste pe ucenicul sau Timotei sa consume putin vin pentru invigorarea trupului (I Tim. V, 23).

La nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), Mantuitorul preface apa in vin, marcand prin aceasta minune, sensul innoitor si ziditor al Tainei Casatoriei, menita sa produca o transformare interioara in viata celor doi miri care incep sa-si cladeasca reciproc o noua soarta. Sensul spiritual al minunii este relevant si Sfantul Andrei Criteanul il subliniaza cu pregnanta: “in Cana la nunta, apa in vin prefacand, a aratat Hristos intaia minune, ca si tu sa te prefaci, o, suflete”. Insusi Mantuitorul S-a asemanat pe Sine cu butucul vitei, iar pe ucenicii Sai si pe toti cei ce-l urmeaza Lui i-a comparat cu mladitele (Ioan XV, 5), aratand ca El este izvorul vietii si al mantuirii sufletelor noastre.

Prima atestare documentara despre intrebuintarea la Sfanta Liturghie a painii si a vinului si despre rostirea rugaciunii de binecuvantare si sfintire a acestor materii o gasim in Apologia I a Sfantului Iustin Martirul scrisa intre anii 150-160 iar a doua mentiune despre folosirea acestor elemente in ritul euharistie este consemnata in Constitutiile apostolice scrisa in a doua jumatate a sec. IV.

Vinul pentru savarsirea Dumnezeiestii Liturghii, adica a Sfintei Taine a Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie “sa fie de struguri, curat, adica sa nu fie amarui, nici muced, nici otetit, nici cu gust de vas, iar apa sa fie curata si proaspata”. Numai preotul oficiant care liturghiseste toarna peste vin apa la proscomidie, inchipuind sangele si apa care au curs; din coasta Mantuitorului, cand a fost impuns cu sulita pe cruce.

Caldura, adica apa calda, binecuvantata, pe care preotul o toarna in sfantul potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri (in momentul chinonicului), are mai multe semnificatii simbolice. Dupa opinia celor mai autorizati interpreti, ea inchipuie in primul rand apa care a curs din coasta Mantuitorului odata cu sangele, insa, spre deosebire de cea turnata la proscomidie, este calda, pentru a ne da senzatia, in clipa impartasirii, ca sorbim din insasi sangele viu si cald ce a izvorat din coasta cea de viata datatoare a Domnului. Un Sfant Parinte spune de altfel: “ca precum din coasta cea vie si sfanta au purces ambele elemente (vinul si apa) pline de caldura, tot asa si apa foarte calda, turnata in momentul impartasirii, suplineste chipul desavarsit al misterului, incat cei care se impartasesc din sanul Potirului sa simta ca se ating de insasi coasta cea izvoratoare de viata”. Caldura turnata in Sfantul Sange simbolizeaza totodata si caldura Duhului celui de viata facator, aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sfantul trup, ca si de dumnezeiescul suflet. in ambele cazuri “prin folosirea apei si a vinului reunite in aceeasi bautura, Biserica scoate in relief misterul intruparii (la proscomidie) si aminteste in felul acesta (la chino-, nic) de unirea umanitatii cu divinitatea Stapanului”, pentru a reprezenta si mai expresiv maretul act al invierii Domnului, simbolizat putin inainte prin punerea particelei IS in sfantul potir. in sfarsit, dupa unii liturgisti, turnarea caldurii in sfantul potir mai inseamna si “pogorarea Sfantului Duh peste Biserica”, in ziua Cincizecimii, iar dupa altii, inchipuie caldura credintei cu care trebuie sa ne impartasim.

Vinul binecuvantat la Litie impreuna cu celelalte ofrande (paine, grau si untdelemn) reprezinta prinosul sau ofranda adusa de noi lui Dumnezeu din roadele pamantului si din elementele principale ale hranei noastre, dupa pilda jertfei adusa la inceputul omenirii de catre Abel si dupa modelul jertfelor nesangeroase aduse la templul Legii Vechi, care constau din grau, vin si untdelemn (Num. XVIII, 12).

Vinul se mai intrebuinteaza si la slujba Cununiei si la randuiala sfintirii bisericii. Paharul cu vin, pe care il binecuvanteaza preotul si din care apoi gusta mirii, inchipuie bucuria si veselia duhovniceasca a nuntii. El mai simbolizeaza unitatea si indisolubilitatea casatoriei, adica soarta comuna a viitorilor soti, pe care o vor impartasi impreuna, atat in clipele de bucurie cat si in necazuri si suparari.

In cadrul ritualului sfintirii bisericii, se spala Sfanta Masa cu apa calda, apoi se toarna pe ea vin amestecat cu apa spre “a insemna faptul ca Golgota in locul careia este Prestolul, s-a spalat cu sangele si cu apa ce au curs din coasta Mantuitorului”.

Obiceiul de a se stropi cu vin trupurile mortilor sau de a se turna in groapa (la cimitir) ori pe pardoseala bisericii (la parastas) simbolizeaza aromatele cu care a fost uns si imbalsamat trupul Domnului cand a fost coborat in mormant. Colacul si vinul aduse de membrii familiei celui raposat sunt simboluri ale trupului acestuia mutat de la noi, iar gustarea din paharul cu vin de toti cei prezenti la oficierea slujbei inmormantarii sau a parastasului inchipuie comuniunea in credinta si in dragoste cu cel adormit:

3) Graul intrebuintat la pregatirea colivei inchipuie insusi trupul mortului “care se seamana ca un graunte in pamant si putrezand, va invia iarasi precum rasare graul din pamant”. Deci coliva este marturia evidenta a credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor (Ioan XII, 24; I Cor. XV, 42-44). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

In semn de comuniune sau legatura sufleteasca cu raposatul, la binecuvantarea colivei de catre preot, rudele si cunoscutii raposatului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganand-o in maini apoi gusta toti din ea “inchipuind prin aceasta faptul ca legatura dragostei ramane pururea, fiind si noi partasi cu dansul, precum in moarte asa si la inviere”.

Pe langa valoarea simbolica, icoana a invierii trupurilor, coliva mai are si o argumentare istorica, amintindu-le crestinilor de azi ca in timpul persecutiei imparatului Iulian Apostatul (a II-a jumatate a sec. IV), cand toate legumele din pietele publice au fost stropite cu sange de la animalele jertfite idolilor, ca sa-i spurce pe crestini, Sfantul Teodor Tiron s-a aratat in vedenie episcopului Eudoxie si l-a indemnat sa-i convinga pe crestini sa refuze cumpararea unor astfel de alimente spurcate si sa prepare, ca mijloc

de hrana, grau fiert indulcit cu miere, pentru a nu-si intina trupurile si sufletele si a-si pastra constiinta curata”.

4) Apa este un element natural de o importanta covarsitoare in cultul divin, intrebuintandu-se amestecata cu vinul la Sfanta Liturghie, apoi ca materie la slujba Tainei Sfantului Botez si la oficierea Agheasmei Mari si Agheasmei Mici, iar ca apa sfintita este utilizata la savarsirea ierurgiilor in cadrul carora se binecuvanteaza si se sfintesc obiectele de cult si toate cele necesare intretinerii si dezvoltarii vietii omenesti: lucrurile casnice, vietatile si roadele pamantului. Circuitul apei in natura si rolul ei in cultivarea vietii organice este arhicunoscut. Ca si painea, apa este un element material absolut necesar imbunatatirii si prosperarii vietii omului; ea potoleste setea, regland procesele biologice din organism si intarind puterea de munca a trupului, spala ne-curatia, fiind simbolul cel mai expresiv al puritatii si curatirii spirituale si este indispensabila vietii casnice si gospodaresti.

In Vechiul Testament apa era socotita ca simbol al curatiei si al impacarii si instrument al lucrarii dumnezeiesti (potopul, trecerea prin Marea Rosie precum si spalarile si curatirile levitice care prefigurau sfintirea si mantuirea din Legea Harului).

In Noul Testament apa sfintita a devenit mijloc purtator si transmitator al puterii curatitoare si sfintitoare a Duhului Sfant, un adevarat vehicol al harului. “Pentru ce a numit Domnul apa harul cel duhovnicesc? Pentru ca apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor, pentru ca apa ajuta la cresterea ierbii si a vietuitoarelor, pentru ca din cer se coboara apa ploi lor”, spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Deci, ceea ce in Vechiul Testa ment reprezenta simbol si inchipuire, in Biserica crestina a devenit intru chipare reala. “Apa este inceputul lumii, iar Iordanul inceputul Evangheliilor. Prin mare se elibereaza Israel din mana lui Faraon, iar prin baia apei prin cuvantul lui Dumenzeu se elibereaza lumea din pacat”.

Mantuitorul a sfintit firea apelor prin botezul Sau in apa Iordanului, prin umblarea pe mare pe deasupra apelor si prin minunea prefacerii apei in vin la nunta din Cana Galileii. El a incredintat Apostolilor si urmasilor acestora misiunea de a tamadui slabiciunile si neputintele poporului prin stropirea cu agheasma si ungerea cu untdelemn sfintit. Atat untdelemnul cat si apa sfintita prin rugaciune au “putere lucratoare spre pastrarea sanatatii, spre vindecarea bolilor, spre izgonirea demonilor, spre indepartarea a toata cursa diavoleasca, prin Hristos, nadejdea noastra”. Sfintirea apei si a untdelemnului sunt atribuite Sfantului Apostol Matia. “in privinta apei si a untdelemnului, eu Matia, poruncesc: Episcopul sa binecuvanteze apa si untdelemnul, iar de nu e prezent el, atunci sa binecuvanteze un preot, asistat de un diacon”. Efectele harice ale apei sfintite sunt mentionate si in rugaciunile de sfintire, atat in cele de la slujba Agheasmei Mici si a Agheasmei Mari cat si in cele la slujba Tainei Sfantului Botez.

Prin stropirea cu apa sfintita, credinciosii dobandesc folos sufletesc si trupesc, vindecare de boli indepartarea duhurilor rele si intarirea sanatatii… “Aceasta apa sfintita, pe care Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe feluri de lucrari, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc; se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti si gandurile cele rele; mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si se indrepteaza spre rugaciune; bolile se gonesc si da sanatate sufleteasca si trupeasca. Si mai pe scurt: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare”, se spune in insemnarile introductive de la inceputul slujbei Agheasmei Mici.

Agheasma Mare sfintita in ziua Bobotezei si in ajunul praznicului poseda, intr-o masura mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare, pe care am spus ca le are Agheasma Mica, pentru ca Agheasma Mare este sfintita si binecuvantata printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. Aceasta apa se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand a fost scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas special, numit si agheasmatar, si este folosita de preot cu prilejul savarsirii serviciilor litugice, mai cu seama a sfintirilor si consacrarilor. Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele credinciosilor si pe locuitorii acestora in ajunul Bobotezei si tot cu ea se stropesc persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate, curatite si binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la botezul copiilor, la randuiala curatirii fantanii spurcate sau a vaselor spurcate, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea Crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. Cu Agheasma mare se stropesc si se binecuvanteaza holdele, tarinile, viile si gradinile bantuite de daunatori.

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Asa cum afirma si Sfintii Parinti ai Bisericii “firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l racoreasca duhovniceste pe om si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu”.

Acum este timpul nou al transfigurarii creatiei, pentru ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit in lume pentru a inlocui materia naturala cu una supranaturala, ci pentru a o restabili si implini ca mijloc de comuniune cu Dumnezeu. Asa binecuvantata la botez si la slujba Agheasmei si painea si vinul transubstantiate in Sfanta Euharistie, iau locul ansamblului creatiei, reprezentand intreaga creatie, dar asa cum va fi ea la sfarsit, cand ea se va sfarsi in Dumnezeu, cand El va fi totul in toate. Apele creatiei, poluate prin pacat, devenite simbol al mortii, sunt acum aratate ca fiind ape ale Iordanului, ca un inceput de creatie noua si de mantuire. “Duhul Sfant, datator de viata, care la inceput “se purta pe deasupra apelor” coboara iarasi la ele; si apele — si prin acestea lumea intreaga — devin ceea ce trebuia sa fie la creatie: viata omului in comuniune cu Dumnezeu. Vremea mantuirii incepe, noi suntem martori si partasi ai acestui nou inceput si pentru aceasta ii multumim lui Dumnezeu”.

5) Untedelemnul este un produs vegetal, folosit ca aliment in pregatirea hranei, ca element vindecator, ca substanta de iluminat si ca materie de cult. in cult, untdelemnul este intrebuintat inca din cele mai vechi timpuri, in Vechiul Testament se aducea la altar Domnului, ca ofranda de jertfa, pe langa paine, vin si untdelemn (Lev. II, 2). Cu untdelemn erau unsi arhiereii, profetii si regii, inchipuind prin aceasta milostivirea si indurarea lui Dumnezeu (Iftegi X, 1; XVI, 13; III Regi XIX, 16; IV Regi IX, 3). In multe pasaje ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, untdelemnul apare ca simbol al binecuvantarii lui Dumnezeu, al pacii, al puterii, al tariei si al biruintei (Fac. VIII, 11; I Regi X, 1; III Regi I, 45 si XIX, 16). In scrierile profetice si in parabola samarineanului milostiv, untdelemnul este infatisat ca mijloc vindecativ (Isaia I, 9; Luca X, 34) iar in pilda celor 10 fecioare este simbolul intelepciunii si al faptelor milei trupesti si sufletesti.

In cultul divin, untdelemnul se foloseste la Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor si a caselor, la miruirea credinciosilor si la Taina Sfantului Maslu si intra ca element de baza in compozitia Sfantului Mir. “Untdelemnul care aliniaza si tamaduieste ranile cele trupesti, inchipuie mila si indurarea lui Dumnezeu asupra slabiciunilor noastre. Pentru aceea, untdelemnul care se aprinde in candele ori se binecuvanteaza la randuiala Litiei spre ungerea crestinilor, se aduce la Dumnezeiasca Liturghie intru iertfa spre castigarea milei lui Dumnezeu intru neputintele noastre cele sufletesti si trupesti”. Ungerea cu untdelemn sfintit este o practica de cult cu caracter pedagogic. “Preotul ungand fruntile credinciosilor cu untdelemn sfintit in numele Prea Sfintei Treimi, doreste ca noi toti sa purtam in sufletele noastre untdelemnul dragostei catre Domnul si sa fim slobozi de tot raul, ca unii ce suntem insemnati cu numele lui Dumnezeu”. Untdelemnul cu care se unge si se binecuvanteaza casa este “semnul milei si al indurarii lui Dumnezeu manifestata in acordarea sanatatii celor ce vor sa petreaca in casa”, iar cand se toarna pe trupul raposatului, in chipul Sfintei Cruci, in clipa cand se coboara in groapa, reprezinta “semnul savarsirii nevointelor vietii si semn ca raposatul s-a nutrit cu untdelemnul harului si al indurarilor dumnezeiesti”.

La Taina Sfantului Botez si a Sfantului Maslu, untdelemnul are o destinatie si semnificatie aparte. Cel de la Botez, binecuvantat si sfintit prin invocarea numelui lui Dumnezeu intr-o rugaciune speciala “capata atat de mare putere, incat nu numai ca si printr-o ardere curateste toate urmele pacatelor dar alunga si toate puterile cele nevazute ale vicleanului”.

Cat priveste ungerea pruncului nou botezat cu “untdelemnul bucuriei”, talcuitorii cultului i-au atribuit diferite sensuri si interpretari. Unii, pornind de la explicarea textului rugaciunii de sfintire, sustin ca acest untdelemn, care este roada maslinului “inseamna mantuirea noastra, izbavirea din moarte si pecetea Facatorului de viata Duh” si totodata “chipul milostivirii, al milei si al harului dumnezeiesc”, prin care catehumenul (pruncul) este izbavit din robia pacatului, asa cum ramura de maslin, adusa in corabia lui Noe de catre porumbel, era semnul impacarii si al izbavirii din potop (Fac. VIII, 11), caci apa, asa cum am specificat mai inainte, a fost prefigurarea botezului, iar porumbelul, preinchipuirea Duhului Sfant (Matei III, 16).

Altii afirma ca, ungerea baptismala este semnul vazut al preotiei universale (spirituale) conferita tuturor crestinilor prin botez, semnul ca odata cu “spalarea Botezului”, “ne lepadam de noi insine si chiar de viata noastra (de mai inainte), ca sa devenim numai ai lui Dumnezeu”, iar altii considera ca aceasta ungere inseamna “re-crearea omului, a trupului sau, a madularelor, a simturilor. Prin cadere omul a intunecat in el imaginar si slava nespusa a lui Dumnezeu. El a pierdut frumusetea spirituala; el a intunecat chipul. Trebuie deci refacut si restabilit. Botezul nu priveste numai sufletul ci omul in intregime. Botezul este in primul rand reconstituirea omului in integritatea lui, realcatuirea sufletului si a trupului. Untdelemnul bucuriei este pentru ungerea apei si a trupului omului, pentru impacarea cu Dumnezeu si in Dumnezeu, cu lumea”.

Dupa altii, aceasta ungere imita pe cea a atletilor din arenele si jocurile olimpice, “chemand in chip simbolic pe cel ce se boteaza la luptele cele sfinte, in care intra el sub Hristos, ca sub un comandant”. In sfarsit, dupa altii, ungerea cu untdelemn a catehumenilor simbolizeaza aromatele cu care a fost uns trupul Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul se va ingropa, prin botez, impreuna cu Hristos si va invia cu El.

Untdelemnul care alcatuieste materia Tainei Sfantului Maslu este simbol al indurarii divine si din clipa in care este “binecuvantat de preoti cu invocarea lui Dumnezeu, devine sfant, plin de dumnezeiescul dar al Sfantului Duh, ca si apa Botezului… El poate lumina si sfinti impreuna cu sufletele si trupurile, vindeca ranile, inlatura bolile, curateste noroiul pacatului si are puterea de a ne impartasi mila si bunatatea lui Dumnezeu”. De aceea, untdelemnul ramas de la maslu, ca si faina binecuvantata atunci, trebuie pastrate cu cinste, in loc curat si ales si intrebuintate in scopuri religioase.

De regula, untdelemnul este folosit la miruit sau pus in candela sa arda, fie in casa, fie in biserica, iar in cele mai obisnuite cazuri este introdus in faina de grau, pentru a se pregati turte sau painisoare din care i se da bolnavului sa consume pe nemancate.

6. Sfantul Mir este untdelemn amestecat cu vin natural si cu diferite arome, in numar de 38, sfintit de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, in Joia Patimilor, la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, care se savarseste atunci. El se intrebuinteaza indata dupa Sfantul Botez cand se administreaza Sfanta Taina a Mirungerii, la sfintirea bisericilor si la sfintirea antimiselor, iar actul sfintirii lui constituie una din formele prin care o Biserica nationala autocefala isi afirma independenta si autocefalia. Sfintirea se savarseste la anumite intervale de ani, de regula ori de cate ori se simte nevoia, slujba oficiindu-se dupa o anumita randuiala care poarta titlul “Tipic la facerea si sfintirea Sfantului si Marelui Mir in Joia Mare”.

Multimea ingredientelor care intra in compozitia Sfantului Mir simbolizeaza abundenta si varietatea darurilor Sfantului Duh, care se revarsa asupra credinciosului in momentul ungerii cu Sfantul Mir, odata cu rostirea formulei: “Pecetea darului Sfantului Duh “, precum si asupra bisericilor si antimiselor sfintite prin el. Ungerea cu Sfantul Mir este necesara pentru intarirea si cresterea duhovniceasca a celui renascut la viata cea noua prin botez (Gal. III, 27). Aceasta ungere sfanta ne ajuta sa conlucram cu harul mantuitor dobandit prin Taina Botezului. Fara Mirungere, Botezul nu este deplin savarsit, spune Sfantul Simeon al Tesalonicului. “Cu Botezul ne nastem a doua oara prin Duh si ne curatim de pacate, dar nu castigam si arvunele Darului, nici mireasma vietii si nici pecetea Duhului. Deci, precum trebuie sa ne botezam tot astfel trebuie sa ne ungem si cu Sfantul Mir”. Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat este deci semnul vazut al impartasirii lui reale din darurile Sfantului Duh, Care S-a pogorat, in chip vazut, mai intai asupra Mantuitorului (in chip de porumbel) la botez si apoi asupra Sfintilor Apostoli (in chip de limbi de foc) la Cincizecime iar acum ni se comunica si noua, dupa botez, sub chipul vazut al Sfantului Mir, in-vestindu-ne “darul de a ne face mai buni printr-o evlavie mai puternica sau prin cresterea curateniei sufletesti, prin sporirea dragostei si a smereniei”.

Pe langa primirea puterii de a practica virtutea, Sfantul Mir confera noului botezat darul “preotiei universale” la care face referire Sfantul Apostol Petru (I Petru II, 9), asa deci calitatea de uns al Domnului, cu misiunea de a aduce “jertfe duhovnicesti” adica de a fi impreuna lucratori si slujitori cu Hristos, participand la preotia Sa si la imparatia Sa (II Cor. VI, 16), “curatindu-ne pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu” (II Cor. VII, 1).

Sfantul Mir se administreaza independent de Botez numai in cazul primirii ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie, dupa ce, in prealabil, acestia renunta in mod public la invatatura lor eronata si falsa si revin la dreapta credinta.

Nou-botezatii, pecetluiti cu “arvuna Duhului Sfant” prin ungerea cu Sfantul Mir, primesc harul si puterea de a adanci si dezvolta darurile spirituale dobandite prin Taina Sfantului Botez. In ritualul sfintirii locasului de cult, ungerea misterioasa cu Sfantul Mir a Sfintei Mase, a peretilor altarului si a bisericii, inchipuie ungerea pe care a savarsit-o Moise la cortul sfant”.

7) Tamaia este sucul (rasina) unor arbori, care ajungand in contact cu aerul, se incheaga la fel ca si rasina brazilor. Ea era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca un prinos sfant, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului.

In cultul Vechiului Testament, trebuia sa se aduca dimineata si seara sacrificii de tamaie pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in templu, numit “altarul tamaierii” (Ies. XXX, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Ies. XXX, 34). Proorocul Maleahi (cap. I, 11) prezice ca, dupa venirea lui Mesia, se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

In cultul crestin, intrebuintarea tamaiei o intalnim inca din cele mai vechi timpuri. In canonul 3 apostolic se precizeaza ca la serviciul liturgic “nu se aducea altceva la altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte”. Sfantul Apostol Pavel in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi “spre miros de buna mireasma” (Efes. V, 2), iar la II Cor. II, 15, vorbind despre apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu “buna mireasma”.

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala Liturghiei Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar; mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosite la cadire.

Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si lai alte sfinte slujbe si manifestari de cult, ca: procesiuni, vohoade, inmormantari etc. Obligatia tamaiei o aveau diaconii; de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit in iconografie cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, imbalsamand aerul si alungand miasmele, tamaia in Sfanta Scriptura este privita ca.un simbol al rugaciunilor pioase, care, asemenea fumului de tamaie se ridica in sus, ca unul dintre cele mai pretioase daruri de jertfa aduse lui Dumnezeu (vezi Ps. 140, 2).

Astfel de daruri au fost aduse si pruncului Iisus de catre magi: aur, smirna si tamaie. Smirna este tot un fel de tamaie, insa mai de pret si cu un miros mai placut decat al tamaiei.

Tamaierea are doua intelesuri: cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, ea este semn de veneratie si respect, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu-Tatal, simbolizeaza mila si harul Sfantului Duh care ni se trimite de sus, dupa cum spune in rugaciunea de binecuvantare a tamaiei. Precum am spus mai sus ea este simbolul rugaciunilor noastre, care se inalta spre Dumnezeu ca fumul de tamaie. Cei douazeci si patru de batrani din viziunea Sfantului Ioan Evanghelistul au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alaute si nastrape de aur pline de tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apoc. V, 8).

Acelasi inteles il au si cuvintele Psalmistului cand zice: “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele (este ca o) jertfa de seara” (Ps. 140,2).

Deci tamaia inchipuie prinosul rugaciunilor noastre si mireasma Duhului Sfant, “ea insemnand “chipul Duhului” cel datator de viata”. Cand se cadeste la serviciile divine, tamaia reprezinta o jertfa bine placuta ce se aduce inaintea lui Dumnezeu in semn de cinstire si multumire pentru toate darurile si binefacerile Sale.

Lumina in biserica Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, a oferit omului negraite daruri si bunatati pentru a-i face viata mai nobila si mai placuta. Unul dintre aceste daruri este si lumina, care este atat de benefica si necesara pentru viata si activitatea omului, cat si pentru toate vietuitoarele si plantele. Ea da viata si roada semanaturilor, straluceste si dezmiarda pajistile, lanurile, livezile si ponoarele, improspateaza atmosfera si are o influenta binefacatoare asupra psihicului omului. De aceea, multe popoare din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii si al focului, aducand prin aceasta un semn de recunostinta luminii raspandite de astre si de foc, asa cum au fost de exemplu, mezii, persii, egiptenii si romanii. in urma sapaturilor arheologice facute pe locurile unde existau in antichitate templele religioase ale diferitelor popoare pagane, s-a constatat ca aceste locasuri de inchinare erau luminate prin foc in timpul savarsirii cultului.

In Vechiul Testament, aprinderea facliilor si a candelelor in timpul oficierii cultului religios era o practica indatinata, cu caracter obligatoriu (les. XXVII, 20; XXX; 8). Insusi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa aprinda candelele de la sfesnicul adunarii (Ies. XL, 4), ca sa arda “de seara pana dimineata” (Ies. XXVII, 21) iar Aaron sa se preocupe de indeplinirea acestei misiuni “Vorbeste cu Aaron si-i spune: Cand vei pune candelele in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata Lui, sa aprinzi in el sapte candele. Si a facut Aaron asa: a aprins in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata lui, sapte candele, cum poruncise Domnul lui Moise” (Num. VIII, 2). De asemenea, in templul lui Solomon se gaseau 10 sfesnice de aur inaintea Sfintei Sfintelor (III Regi VII, 49).

In Noul Testament observam ca, atunci cand Mantuitorul a serbat Cina cea de Taina, spre seara, au fost folosite lumini pentru luminarea foisorului. De asemenea, Sfantul Apostol Pavel, pe cand se afla in Troia, a savarsit frangerea painii si a prelungit lungul sau cuvant pana al miezul noptii si “in camera de sus, erau multe lumini aprinse” (Fapte XX, 7-8).

Din scrierile patristice si marturiile istorice aflam ca lumina a fost utilizata in cult inca de la inceputurile erei crestine, ca ofranda adusa lui Dumnezeu, fiind privita ca jertfa, si simbol, intrucat ea simbolizeaza viata si pe, Dumnezeu insusi izvorul vietii, Care indrepteaza caile noastre. Lumina inseamna lumina credintei si a cunostintei noastre, lumina adevarului, a bucuriei si a sperantei, lumina harului, lumina invataturii si a mantuirii.

Lumina a patruns in cultul divin si din motive de necesitate, pentru a lumina adunarile liturgice, care, in perioada persecutiilor se organizau in special noaptea, cat si pentru a da mai multa solemnitate slujbelor bisericesti.

Lumanarea, cu intelesul de faclie a dreptei credinte si semn distinctiv al pastrarii neintrerupte a legaturii cu Hristos, il insoteste pe credincios in toate manifestarile sale cultice si religioase incepand de la leagan cand il imbraca in “haina cea luminoasa si nestricacioasa” a botezului si pana la capataiul mormantului.

Alaturi de lumanari, Biserica Ortodoxa foloseste in cultul divin si candele, cu una, doua sau mai multe lumini, asa cum si sfesnicele in care se asaza lumanarile prezinta unul sau mai multe brate. Candela reprezinta ca si lumanarea aceeasi oferire a jertfei de lumina ce se degaja din “untdelemnul bucuriei”. Cand este impodobita cu mai multe lumini, capata o semnificatie simbolica aparte. De pilda: sfesnicul si candela cu o singura lumina inchipuie unitatea Dumnezeirii, cele cu doua lumini, cele doua firi (omeneasca si dumnezeiasca) ale Mantuitorului; cele cu trei lumini, Sfanta Treime; cele cu patru lumini, pe cei patru evanghelisti sau cele patru laturi ale lumii; cele cu sapte lumini, cele sapte daruri ale Sfantului Duh (Isaia XI, 1-2; Gal. V, 22) sau cele sapte Taine; cele cu douasprezece lumini pe cei 12 Apostoli etc. Candelele, ca si lumanarile asezate in fata sfintelor icoane, in biserici si in casele credinciosilor, ard ziua si noaptea, ca expesie vadita a jertfei ce insoteste rugaciunea si nevointa spirituala in viata crestina, pre-dispunand sufleteste pe credincios la interiorizare si luminare launtrica, asa cum ele lumineaza interiorul incaperii si alunga intunericul noptii.

Pornind de la aceste analogii, unii interpreti ai cultului au atribuit o multime de sensuri simbolice luminii. in primul rand ea simbolizeaza pe Dumnezeu, Care ne da viata si ne lumineaza toate caile vietii noastre. Dumnezeu este lumina in inteles superlativ, adica perfectiunea insasi, care intruneste in persoana sa toate virtutile la modul absolut. El este Sfantul prin definitie (I Petru 1, 16), bunatatea desavarsita, intelepciunea necuprinsa, puterea nemarginita etc. Pentru creaturile umane, Dumnezeu este “Parintele luminilor” care ne da din plinatatea vietii Sale. “Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” (Ps. 26, 1). Avand aceasta convingere nestramutata, credinciosul se roaga astfel: “trimite lumina Ta si adevarul Tau” (Ps. 42, 3), “ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps. 35, 9), iar dupa primirea Sfintei impartasanii, canta: “Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc…”.

Mantuitorul se identifica pe Sine cu Lumina cea spirituala si vesnica pe care “intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5) si ii indeamna pe oameni sa vietuiasca in lumina sfintelor si dumnezeiestilor Lui porunci si invataturi (Ioan 3, 19-21; 8, 12; 12, 35-36). La Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, preotul slujitor inalta sfesnicul cu lumini insemnand cu el crucis, zicand: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor!”. Acest act anticipeaza lumina bucuriei, a vietii si a mantuirii pe care a revarsat-o Hristos in lume prin invierea Sa. De aceea, in noaptea slavitului Praznic al Pastilor, preotul striga “veniti de luati lumina”, invitandu-i pe credinciosi sa guste din sublimul bucuriei luminii Care a restaurat integral faptura umana si a descoperit sensul adevarat al existentei omenesti si al intregii fapturi, caci “acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele dedesubt”, asa cum canta biserica in catavasiile sarbatorii.

Chiar daca sfesnicele si candelabrele au fost introduse in locasurile de cult din ratiuni practice, pentru a ilumina si impodobi interiorul bisericii mai ales pe timp de noapte la slujbele Vecerniei si ale Privegherii sau Deniilor, Sfintii Parinti au gasit alte analogii si semnificatii in legatura cu intrebuintarea luminii in cult, punand-o mereu in legatura cu Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea neapropiata”: “Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui si la sfarsitul zilei; caci Hristos este soarele adevarat si ziua adevarata. Si apunand si (sfarsindu-se) ziua luminii, cand ne rugam si cerem ca sa vina peste noi iarasi lumina, imploram venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii vesnice”.

Deci, lumina materiala simbolizeaza pe Hristos, izvorul luminii spirituale si a vietii vesnice. Ea mai simbolizeaza lumina credintei adevarate, nadejdea, iubirea, viata, bucuria duhovniceasca si sentimentul nostru de adoratie si respect pe care il nutrim fata de Dumnezeu, intr-un cuvant, podoaba omului launtric, care trebuie sa se manifeste in viata ca “fiu al luminii” (Efes. 5, 9; I Tes. 5, 5). Aceasta vointa de a ne descoperi fiecare ca lumina a lui Dumnezeu si semenilor o exprimam si in actul aprinderii . lumanarilor in biserica sau a prezentarii lor la sfantul altar o data cu aducerea pomelnicelor de vii sau de morti. “Lumanarea cea adusa si aprinsa inseamna curatia noastra care se cuvine sa o avem si mai simbolizeaza jertfa cea fara prihana si smerenia noastra”.

La slujba inmormantarii, cand il insotim pe raposat cu lumanari aprinse, ii aratam iubirea noastra si comuniunea cu el, fiindca cel adormit continua sa fie viu, ramanand el insusi o lumina ce trece la lumina cea deplina si vesnica.

Lumanarea pe care preotul i-o da nasului la botez, dupa cufundarea de trei ori a pruncului in apa, simbolizeaza lumina interioara a harului impartasit acum in lucrarea tainei si preinchipuite candela faptelor bune cu care noul botezat va intampina pe Mirele Hristos, ca si fecioarele intelepte din pilda evanghelica. Tot la fel si facliile aprinse pe care le tin in maini nasii la cununie, reprezinta simbolul curatiei mirilor si al luminii darului dum nezeiesc.

In general “lumanarile in biserica sunt icoana bucuriei si a cunoasterii lui Dumnezeu”, Ele “inchipuiesc stelele cele luminoase de pe fata cerului si precum acestea, asa si lumina facliilor este icoana mangaierii celei sufletesti, pentru ca biserica este icoana cerului”, adica a paradisului de sus. Dupa unii talcuitori, “luminile care ard in biserica crestina inseamna lumina Evanghelici pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor pentru a vedea calea adevarului”, iar dupa altii, “este simbolul recunoasterii ca noi suntem crestini si, in acest sens, simbolul respectului nostru catre Dumnezeu ca Parintele Luminilor si catre Fiul, Care este Lumina lumii. Ea este simbolul credintei care lumineaza mintea intru cunoasterea luminii spirituale si a iubirii sfinte care incalzeste inima si inalta sentimentul nostru de adorare catre Cel Prea inalt. Ea este simbolul triumfului, al adevarului si al vietii crestine asupra lucrurilor intunericului”. Acest mesaj este un indemn necontenit de a stinge din noi intunericul patimilor, mandria si egoismul in chistat care se interpun ca o ceata vascoasa peste ochii mintii si a cunostintelor noastre si de a face loc sa patrunda tot mai mult lumina credintei, a smereniei si a iubirii de oameni, singurele virtuti care innobileaza si transfigureaza viata noastra crestineasca, facand dintr-insa un mediu transparent al izvorului nesecat de lumina si de iubire, care este Dumnezeu, caci “Dumnezeu, care este cu adevarat lumina dupa fiinta, se face cu adevarat lumina in cei ce umbla in El prin virtuti. Dumnezeu care este lumina prin fire se afla in noi care suntem lumina prin imitare precum se afla modelul in chipul care-i facut dupa el”.

Modelul este Hristos, “Soarele dreptatii”, din care izvoraste bogatia razelor tuturor virtutilor crestine si fiecare virtute este o trasatura a chipului Lui ce se imprima in fiinta celui ce-si modeleaza viata dupa exemplul Sau. in omul imbunatatit se Stravede tot mai clar chi-: pul Bunatatii divine a lui Hristos Dumnezeu care lucreaza dinlauntrul omului. De aceea, “lumanarea sau candela pusa la icoana sfantului ne arata ca sfantul este lumina dupa impartasire, precum e si sufletul lui, sfesnic viu si stralucitor”. Orice candela aprinsa, asezata in fata icoanei sfantului trezeste in noi emotii mistice si simtiri de pocainta, indemnandu-ne sa imitam pilda virtutilor lui. “Lumina candelei este dulce, lina, tainica si desteapta in noi sentimentele pietatii. Lumina mistica influenteaza mai mult asupra sentimentelor omenesti decat lumina stralucitoare, de aceea bisericile romanesti au ferestrele lor mici in afara, ca piosul sa primeasca o lumina linistita” si tainica.

Deschizand perspectiva imparatiei luminii, Biserica Ortodoxa ne arata ca toti suntem chemati sa urcam pe treptele desavarsirii, ca sa devenim unii altora, lumina, bucurie, mangaiere prin manifestarea iubirii reciproce, pentru ca dincolo, in viata viitoare sa ne impartasim de Lumina cea neinserata. “Aceasta lumina negraita ne va fi atunci vesmant, mancare, bautura, veselie, bucurie si peste tot viata vesnica”.

Deci, in cultul si spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, lumina transmite un mesaj de mare actualitate pentru credinciosi. Ea ne inspira sugestia si indemnul de a ne stradui cu totii sa devenim “fii ai luminii, incercand ce este bine placut Domnului, pentru ca roada luminii este in orice bunatate, dreptate si adevar” (Efes. V, 8-10).

Arhim. lect. dr. Vasile Miron

Sursa: crestin ortodox

Biserica Sfanta Sofia, aflata in Istanbul – vechiul Constantinopol – este o fosta biserica crestina, si o fosta moschee musulmana, in prezent servind doar pe post de muzeu. Biserica Sfanta Sofia este recunoscuta mondial drept una dintre cele mai mari si impresionante cladiri din lume.

Biserica este cunoscuta sub denumirea de “Haghia Sophia” sau “Sfanta Intelepciune”.

Sfanta Sofia – prima mare capodopera a stilului bizantin

Din pacate, nimic nu a mai ramas din prima biserica ridicata pe acest loc, in secolul al IV-lea, de catre imparatul Constantin cel Mare. Constantin a fost primul imparat si crestin si intemeietorul orasului care ii poarta numele – Constantinopol. Imparatul isi numea orasul si cu numele de “Noua Roma”. Biserica Sfanta Sofia este una dintre multele biserici ridicate de catre imparat pe intreg cuprinsul imperiului sau.

La scurt timp dupa daramarea primei biserici, o a doua a fost ridicata de catre fiul sau, Constantiu si de catre imparatul Teodosie cel Mare. Aceasta biserica nu a avut nici ea o istorie prea lunga, fiind arsa intr-un incendiu din timpul revoltelor rascoalei Nika, in anul 532. Din aceasta biserica se mai pastreaza doar unele fragmente, expuse astazi in muzeul catedralei.

Sfanta Sofia – marturia evlaviei imparatului Justinian

Sfanta Sofia a fost construita maret, in forma ei actuala, intre anii 532 si 537, sub purtarea de grija a imparatului Justinian I. Iustinian a inceput constructia ei in anul 532, pe unul din dealurile orasului Constantinopol.

Pentru a construi biserica, Iustinian a importat materiale speciale de constructie, de pe tot cuprinsul Imperiului. Marmura alba si galbena au fost aduse pe vase, iar sculptori, tamplari, zidari si mozaicari au inceput sa lucreze pentru a crea aceasta bijuterie a crestinatatii in numai cinci ani.

Cand biserica a fost terminata, cupola si tavanul sau au fost in intregime poleite cu aur, a carui sralucire se reflecta in fiecare suprafata lustruita. Tonalitatile coloanelor de marmura erau atat de delicate, incat l-au facut pe un istoric al timpurilor, Procopius, sa le asemene cu o pajiste inflorita.

Splendoarea bisericii s-a diminuat treptat, de-a lungul istoriei, insa in momentul ei de apogeu, dupa terminarea acesteia, se spune ca imparatul Justinian ar fi exclamat urmatoarele: ”Solomone, te-am intrecut!”.

Arhitectii impresionantei biserici sunt Isidor de Milet si Anthemiu de Tralles, care indeplineau si functia de profesori de geometrie la Universitatea din Constantinopol. Aceasta este unul dintre cele mai bune exemple ale arhitecturii bizantine, abundand in mozaicuri, coloane de marmura si vestminte.

Basilica lui Justinian este, in acelasi timp, culmea dezvoltarii arhitecturii antice tarzii, si prima capodopera a noului stil bizantin. Influentele intalnite in compozitia acesteia, atat cele liturgice cat si cele arhitecturale, au ajuns, in scurt timp, sa fie larg raspandite in lumea crestina rasariteana, romano-catolica, dar si musulmana.

Pentru mai bine de 900 de ani, Biserica Sfanta Sofia a fost folosita drept scaun episcopal de catre Patriarhul Ortodox de Constantinopol. Totodata, biserica a gazduit si cele mai mari sinoade bisericesti si ceremonii imperiale. Structura acesteia a fost grav avariata de catre o serie de cutremure de pamant. Domul original al acesteia s-a surpat in urma unui cutremur de pamant din anul 558, urmatorul dom picand si el in anul 563. Alte surpari au mai avut loc si in anii 989 si 1346.

In anul 1204, mareata Biserica Sfanta Sofia a fost jefuita si dezbracata complet de podoabele sale de catre cruciati. Acest eveniment, care a lipsit biserica constantinopolitana de relicve foarte pretioase, a tensionat si mai mult relatiile dintre cele doua Biserici – de Rasarit si de Apus. Multe dintre bogatiile furate de catre cruciati din Biserica Sfanta Sofia pot fi vazute astazi in interiorul Basilicii Sfantului Marcu din Venetia.

Se spune ca slujbele tinute in Sfanta Sofia erau atat de grandioase incat participarea la una din aceste slujbe a determinat delegatia cneazuluiVladimir I sa opteze pentru crestinarea rusilor de catre Patriarhia de Constantinopol.

Sfanta Sofia – minunata biserica scapa nedaramata, dar ajunge moschee

In pofida tuturor greutatilor prin care a trecut cladirea, Biserica Sfanta Sofia a functionat pe post de biserica pana in ziua de marti, 29 mai 1453, cand sultanul Mohammed al II-lea – Cuceritorul – a intrat triumfator in orasul Constantinopol.

Sultanul a ramas uimit de frumusetea Bisericii Sfanta Sofia, hotarand transformarea bisericii in moschee imperiala. Cuceritorul a tratat cu respect Sfanta Sofia – se spune ca inainte de a intra pentru prima oara in biserica, Mohammed si-a turnat o mana de tarana pe cap, in semn de umilinta. Inauntru, a contemplat maretia bisericii si, vazand cum un soldat spargea pardoseala de marmura, l-a lovit cu sabia.

Biserica Sfanta Sofia a fost folosita pe post de moschee imperiala a orasului Istambul timp de aproape 500 de ani. Aceasta a fost folosita drept model pentru ulterioarele moschei din Istambul – Moscheea Albastra, Moscheea Suleiman, Moscheea Shehzade si Moscheea Rustem Pasha.

La inceput, turcii nu au modificat multe lucruri in mareata biserica. Pentru transformarea bisericii in moschee, ei au adaugat, pentru inceput, doar un “mihrab” (o nisa de rudaciune, pe peretele ce indica directia spre orasul Mecca), un “minbar” (amvon) si un minaret de lemn.

Dupa oarecare vreme, toate imaginile reprezentate in mozaicurile bisericii au fost acoperite cu tencuiala, ca urmare a unui ordin islamic de interzicerea a reprezentarilor artistice ale persoanelor.

Sultanul Mohammed al II-lea a construit o “madrasa” (o scoala religioasa) in apropierea moscheei. Adaugiri ulterioare au avut loc sub urmatorii sultani. O serie de restaurari masive au fost conduse de catre Mimar Sinan, in timpul domniei sultanului Selim al II-lea, acum luand forma Loja Imperiala si un nou minaret.

Mimar Sinan a construit si mausoleul lui Selim al II-lea, situat in sud-estul moscheei, in anul 1577, iar mai apoi, in anul 1600, mausoleele sultanilor Murad al III-lea si Mohammed al III-lea, care se afla in apropierea primului mentionat.

Mahmud I a ordonat si el restaurarea moscheei in anul 1739, tot acum adaugandu-se acesteia si o fantana pentru spalarile ritualice, o scoala koranica, o bucatarie si o librarie. Din acest moment, moscheea ajunge sa fie vazuta drept un important centru social.

Cea mai importanta restaurare a moscheei – Biserica Sfanta Sofia – a avut loc intre anii 1847 si 1849, cand sultanul Abdulmecid al II-lea a apelat la ajutorul arhitectilor suedezi Gaspare si Guiseppe Fossati. Cei doi frati au consolidat domul si boltile, au indreptat coloanele, restaurand si decoratiile interioare si exterioare.

Descoperirea minunatelor mozaicuri ale Bisericii Sfanta Sofia a fost ajutate si de catre cei doi frati Fossati, care au scos la lumina o parte din mozaicuri, curatandu-le si descriindu-le in caietul lor de lucarari. Fratii Fossatis au adaugat si rondelurile caligrafice care se mai pot observa si astazi atarnand in cladire – ele au inlocuit altele mai vechi. Aceste cercuri au fost realizate de caligraful Kazasker Izzet Efendi.

Sfanta Sofia – secularizarea moscheei si infiintarea actualului muzeu

In anul 1934, sub presedintele turc Kemal Ataturk, Biserica Sfanta Sofia a fost secularizata si transformata in muzeu – Muzeul Sfanta Sofia sau “Muzeul Ayasofya”. Covorasele liturgice folosite pentru rugaciune au fost indepartate, scotand la lumina minunata marmura a podelei.

Cu toate acestea, mozaicurile nu au fost bagate prea mult in seama, cladirea ramanand, inca o buna bucata de vreme, nu foarte ingrijita. Unele dintre cercurile caligrafice au fost mutate in alte moschei, dintre acestea ramanand in Biserica Sfanta Sofia doar opt la numar.

In anul 1993, o comisie UNESCO ajunsa in Turcia a ramas profund intristata vazand proasta stare a acestei minunate bijuterii mondiale: tencuiala se descprindea de pe pereti, marmura era murdara, ferestrele erau pe alocuri sparte, tablourile si mozaicurile afectate intr-o masura mai mica sau mai mare, iar acoperisul foarte prost izolat impatriva apei.

Curatarea bisericii, a acoperisului si intreaga lucrare de restaurare a cladirii are loc si astazi; multi dintre vizitatori au intalnit in plin centrul bisericii o uriasa schela ce atinge varful domului.

Sfanta Sofia – indrazneata arhitectura a lui Isidor si Anthemiu

Chiar in fata intrarii in Biserica Sfanta Sofia se afla o serie de ghiulele de tun din piatra. Aceste pietre sunt chiar cele folosite de catre Mohammed Cuceritorul in lupta sa victorioasa din anul 1453, in urma careia a cucerit orasul.

Biserica Sfanta Sofia are un plan clasic de basilica. Planul de baza al bisericii are o latime de 70 de metri si o lungime de 75 de metri. Aceasta suprafata este acoperita de un dom cu diametrul de 31 de metri – acest dom este doar cu foarte putin mai mic decat cel al Panteonului din Roma.

Cupola centrala este o adevarata minune arhitectonica, atat prin marimea ei (diametrul de 31 de metri), cat si prin inaltimea la care e ridicata (54 de metri), datorita careia pare suspendata in vazduh. Uriasul dom este luminat de cele 40 ferestre aflate la baza ei.

Uriasul dom este sustinut de patru sectiuni triunghiulare de piatra care rezolva problema sprijinirii bazei sale rotunde pe o forma patrata. Fiecare dintre aceste triunghiuri care sprijina domul sunt impodobite cu cate un serafim. Greutatea domului se trasmite prin mijlocirea acestor triunghiuri celor patru coloane uriase situate in colturile absidelor. Datorita acestei tehnici arhitecturale, domul pare ca pluteste deasupra a patru arce uriase.

In capetele vestice si estice, deschizaturile arcuite sunt extinse in semi-domuri. Peretii plati ai interiorului sunt numiti timpane, fiecare dintre ei purtand 12 ferestre largi asezate pe cate doua randuri, sapte in randul de jos si cinci in randul de sus.

Toate suprafetele interiorului sunt captusite cu bucatele de marmura policroma – verde, alba, purpurie si aurie. In exterior, peretii simplu tencuiti arata mai bine multimea comasata a boltilor si a domurilor.

Cercurile infatisand caligrafii islamice, care atarna de jur-imprejurul maretului dom inca din secolul al XIX-lea, fac un contrast intererant cu fundalul de mozaicuri crestine scoase la lumina. Numele inscrise in aceste opt cercuri din lemn caligrafiate sunt urmatoarele: Allah si Muhammad (flancand absida centrala), primii patru califi Abu Bakr, Umar, Uthman si Ali (situate in cele patru colturi ale domului) si cei doi nepoti ai lui Mohammed, Hasan si Husayn (atarnand in nava).

Sfanta Sofia – minunatele mozaicuri de valoare mondiala

Mozaicurile bizantine, de o frumusete impresionanta, sunt scoase la lumina treptat, pana acum vazand lumina doar cele din registrele superioare, la care se poate ajunge doar urcand imensele scari din biserica. Acest lucru se datoreaza repulsiei islamice fata de crestinism.

Musulmanii nu vor sa scoata la lumina mozaicurile din nava si din incaperile centrale pentru a nu predomina fata de elementele lor islamice. Cladirea, fiind folosita pe post de moschee timp de 500 de ani, are inca multe orgolii, impiedicand astfel scoaterea la lumina a unor bogatii mondiale.

In perioada in care Biserica Sfanta Sofia era folosita pe post de locas de cult, atat de catre crestini, iar mai apoi de catre musulmani, punctul ei central il constituia absida estica, crestinii avand altarul mereu indreptat spre est, iar musulmanii indreptat spre orasul Mecca – fata de Istambul, orasul Mecca este situat spre est, deci ambele altare au fost situate in acelasi loc. Cele mai frumoase panorame ale uriasei cladiri se intind inaintea privitorului din acest loc care aduna in el multe beneficii.

La nivelul inferior al bisericii, cele mai multe dintre reprezentarile artistice dateaza din perioada islamica. In absida centrala se pastreaza inca un frumos “mihrab” de marmura, care indica directia spre Mecca. Scarile ce urca putin mai sus, care pornesc din dreapta mihrab-ului, duc spre un amvon din care se predica la unele slujbe. In stanga mihrab-ului se afla Loja Imperiala, construita de catre fratii Fossati, care au restaurat in intregime Biserica Sfanta Sofia, in anii 1800.

Privind in sus, din acest loc, se poate vedea un minunat mzaic ce o infatiseaza pe Fecioara Maria cu Pruncul. In partea dreapta se vede inca Arhanghelul Gavriil, partial avariat. Gavriil, aflat in partea dreapta, trebuia sa corespunda Arhanghelului Mihail, aflat in partea stanga, insa acesta din urma este aproape in intregime pierdut.

Cele mai cunoscute mozaicuri din Biserica Sfanta Sofia sunt cele aflate in registrele superioare, in galerii. Galeria Sudica, unde se afla mozaicurile mari, era folosite pentru sinoadele bisericesti. In vremea in care Biserica Sfanta Sofia era folosita pe post de moschee, aceste galerii erau folosite de catre femei, in vremea slujbelor acestea neavand voie sa stea laolalta cu barbatii.

Astazi, aceste galerii – balcoanele si etajele laterale – ofera vizitatorilor o foarte buna priveliste asupra navei, din toate unghiurile acesteia, cat si o foarte buna vedere a unora dintre cele mai renumite mozaicuri bizantine din lume.

Cel mai cunoscut mozaic din Biserica Sfanta Sofia este scena numita “Deises” – Rugaciune – acesta fiind primul dintre cele aflate in Galeria Sudica, in care se ajunge trecand prin Usa de Marmura. Sceana ni-L infatiseaza pe Hristos Pantrocrator, flancat de catre Fecioara Maria si de catre Sfantul Ioan Botezatorul.

In capatul Galeriei Sudice se afla doua mozaicuri biznatine suflate cu aur. In partea stanga se vad infatisati imparatul Contantin al IX-lea Monomahul si imparateasa Zoe, intre care sta asezat Hristos, iar in partea dreapta se vad infatisati imparatul Ioan al II-lea Comnenul si imparateasa Irina, in mijlocul carora sta asezata Fecioara Maria cu Pruncul.

Usa de iesire din Biserica Sfanta Sofia, una moderna astazi, este numita “Vestibulul Razboinicilor” – numele ii vine de la faptul ca in timpul in care imparatul statea la slujbe, aici stateau garzile sale imperiale.

In registrul superior, in spatele vizitatorului ce se indreapta spre iesire, se infatiseaza in toate splendoarea lui un minunat mozaic cu Fecioara Maria si imparatii Constantin si Justinian. Imparatul Constantin cel Mare ii inchina Fecioarei Maria modelul orasului pe care l-a infiintat aici – Constantinopol, iar imparatul Justinian ii inchina acesteia Biserica Sfanta Sofia, pe care acesta a reconstruit-o din temelie. Acest mozaic dateaza probabil din secolul al X-lea.

Restaurarile si reparatiile din Biserica Sfanta Sofia continua si astazi. Intre timp, vizitatorii pot admira interiorul, care este in mare masura la fel cum era cand a slujit drept biserica ultima oara. Aceasta s-a intamplat in seara zilei de 28 mai 1453, cand imparatul Constantin al XI-lea a primit Sfanta Impartasanie pentru ultima oara. Intuia ca in cateva ore miile de turci condusi de Mehmet al II-lea vor escalada zidurile orasului pentru a-l cuceri.

Sursa: crestn ortodox

Şcoala românească s-a născut în Mânăstire!

Bucuresti- 21 August 2009 – Asociaţia “Lăcaşuri Ortodoxe” non-profit, neguvernamentală, apolitică, cu personalitate juridică potrivit legii (înreg. CIF 25492592/ 28.04.2009) în ideea “apărării intereselor membrilor săi, a protecţiei şi promovării valorilor ortodoxe” (extras din actul constitutiv al asociaţiei) demarează Campania publică de susţinere a demersului Patriarhiei Române privind menţinerea Religiei ca disciplină obligatorie în şcoli, invitând Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe dar şi ale celorlalte culte recunoscute în România, în susţinerea acestei iniţiative, în această scurtă perioadă, în care au loc în viaţa politică a ţării dezbateri pe marginea acestei teme.

Prin demersul său, Patriarhia Română reaminteşte că, potrivit art. 32. alin. (7) din Constituţia României, „în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. Acest drept constituţional redobândit după 1990 reprezintă un act de dreptate şi o reparaţie morală faţă de abuzurile comise în această privinţă de regimul comunist ateu în anul 1948, când disciplina religie a fost îndepărtată din învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

Amintim în acest sens că, prin predarea religiei, se urmăreşte realizarea unui climat moral-creştin care să contribuie la buna înţelegere şi armonie în societate, exact în perioada în care Comunitatea Europeană demonstrează şi solicită asigurarea acestuia din partea statelor membre.

„Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă”, susţinea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul din cadrul campaniei “Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”.

Lansăm, prin urmare, astăzi, 21 august 2009, apelul nostru către Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe şi ale celorlalte culte religioase, de a se coaliza în vederea susţinerii menţinerii statutului Religiei ca disciplină şcolară parte a trunchiului comun, în învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

Asociaţia „Lăcaşuri Ortodoxe” este o asociaţie non-profit, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, cu personalitate juridică potrivit legii (înreg. CIF 25492592/ 28.04.2009) având ca scop “apărarea intereselor membrilor săi, protecţia şi promovarea valorilor ortodoxe” (extras din actul constitutiv al asociaţiei).

Adeziunile Dvs. pot fi trimise pe adresa (Adresa de email este ascunsa din motive de securitate) ((Adresa de email este ascunsa din motive de securitate)) sau prin tel/fax: 021.352.85.62 şi mobile: 0729.00.19.00 (vodafone) – 0741.111.283 (orange)

www.lacasuriortodoxe.ro

sursa: comunicate de presa

A ver, vamos a ver! Me gustaría vuestra ayuda, vuestra opinión.

Seré un escéptico o lo que crean pero alguien puede explicarme: ¿Qué tiene de especial esta gripe? ¿Acaso morirán cientos de millones? ¿No hubiera sido mejor dejar que el virus infectara la gente en verano y no esperar a que llegara el invierno, que es cuando las gripes son más letales?

España es un ejemplo de lo que se está haciendo en el resto del mundo, ¡y eso que este país tiene uno de los mejores sistemas de salud pública! No quiero ni pensar en los países en los que la salud es un verdadero negocio, como los Estados Unidos.

¿No os parece mucha coincidencia que uno de los dos medicamentos que recomienda la OMS para combatir esta gripe es el Tamiflu? ¿No es mucha coincidencia que Donald Rumsfeld (secretario de defensa bajo el mandato de George Bush) en los noventa formaba parte del comité directivo de laboratorios Gilead, laboratorio que llegó a un acuerdo con laboratorios Roche para fabricar y distribuir el Tamiflu hasta el 2016 a cambio de una comisión del 10% de las ventas totales?

¿No es muy extraño que George Bush destinara en el 2005 un presupuesto del cual 1,200 millones de dólares estaban destinados a la ex compañía de Rumsfeld para elaborar 20 millones de dosis de Tamiflu con el supuesto objetivo de evitar dos millones de muertes en Estados Unidos a causa de la gripe aviar. ¿Saben cuántos murieron? CERO.

Pero creo que lo más ilustrativo es este vídeo que me recomendó un amigo, lo veo objetivo e imparcial ¿qué opináis?

Experţii europeni au stabilit patru ipoteze în care virusul A/H1N1 ar putea evolua în statele UE. În cea optimistă, mor 40.000 de oameni, în cea pesimistă – 3,5 milioane.

Între 40.000 şi 3,5 milioane de europeni ar putea muri din cauza gripei A/H1N1, arată un raport publicat marţi de Centrul European pentru Controlul Bolilor Transmisibile (CECBT).

Experţii europeni iau în calcul patru scenarii în care virusul ar putea evolua în această iarnă şi propun grupurile-ţintă de populaţie care ar trebui să fie vaccinate cu prioritate. Copiii sub doi ani şi personalul medical sunt în fruntea listei de priorităţi. Specialiştii români spun că în România se va ţine cont de recomandările europene când se va decide care sunt cei care vor beneficia de vaccinul ce va fi gata la noi cel mai devreme în luna noiembrie.

Cele patru variante de lucru

În cel mai optimist caz, virusul gripei noi va evolua aşa cum s-a întâmplat în acest an în SUA: numărul de bolnavi (rata de atac) va fi între 10% şi 20% din populaţie, cu puţine infecţii la persoanele în vârstă şi cu decese la cele care aveau boli cronice. În rândul bătrânilor, decesele vor fi mai reduse decât în cazul gripei de sezon, pentru că ei se pare că au deja ceva imunitate la A/H1N1.

În cea de-a doua variantă luată în calcul de CECBT, numărul de bolnavi va fi între 5% şi 10% din populaţie, mai ales copii şi tineri. Decesele sunt mai numeroase în rândul vârstnicilor cu boli cronice. Cel de-al treilea scenariu estimează o evoluţie asemnătoare cu cea a gripei din Hong Kong, din 1968.

„Numărul de cazuri a fost ridicat la toate grupele de vârstă, însă cel a deceselor a fost moderat”, arată experţii europeni. În cel mai grav scenariu, gripa nouă va evolua asemeni cele spaniole din 1918. Atunci, rata de atac a fost ridicată, 35% din populaţie luând virusul, iar numărul de decese a fost, de asemenea, ridicat: 3% dintre tinerii bolnavi au murit 6% dintre cei care făceau din grupuri vulnearabile.

Copiii şi bolnavii cronic, prioritari la vaccinare

În acelaşi raport dat publicităţii marţi, specialiştii europeni recomandări privind lista celor care trebui să beneficieze prioritar de vaccinare.

„Decesele înregistrate acum la femei gravide, copii mici şi la cei cu boli cronice îi fac prioritari la imunizare. Mai exact, grupurile la risc sunt: persoanele sub 65 de ani cu boli cronice precum cele respiratorii, cardiovasculare, diabet, hepatită, copiii sub 2 ani şi femeile gravide. Ar trebui imunizaţi angajaţii din sistemul sanitar, dar şi copiii de vârstă şcolară, în rândul cărora numărul de îmbolnăviri este ridicat”, se mai arată în documentul prezentat de CECBT.

Lista diferă de cea recomandată pentru gripa de sezon mai ales în ceea ce-i priveşte pe bătrânii de peste 65 de ani. Datele colectate până acum arată că aceştia par să aibă un risc mai mic de a face gripă nouă, probabil datorită unei imunităţi, dar sunt indicii că cei care se îmbolăvesc fac forme mai grave decât tinerii.

Specialiştii români spun că recomadările experţilor europeni vor fi luate în considerare şi la noi. „Avem discuţii în acest moment privind lista de priorităţi la vaccinare, dar nu avem o decizie finală. Vom ţine cont atât de recomandările europene, cât şi de cele ale Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii”, afirmă medicul Adriana Pistol, şefa Centrului român pentru Controlul Bolilor Transmisibile.

Sursa: Evenimentul zilei