Să păstrăm credinţa ortodoxă şi comuniunea românească
Duminică, 16 august 2009, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte – pentru prima dată la nivelul întregii Patriarhii Române – Duminica românilor migranţi. Cu acest prilej, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a adresat românilor migranţi şi familiilor lor următorul mesaj:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preţuind mărturia creştinească şi românească a fiilor şi fiicelor duhovniceşti care lucrează sau studiază în străinătate, în şedinţa sa de lucru din 25-26 februarie 2009 a luat hotărârea ca, în fiecare an, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) să fie celebrată ca Duminica românilor migranţi, această duminică fiind înscrisă în calendarul bisericesc la rubrica Date Importante şi inclusă în programele liturgice şi pastoral-misionare ale fiecărei eparhii.
Rostul principal al acestei duminici speciale, celebrată anul acesta pentru prima oară la nivelul întregii Patriarhii Române, este de a spori dragostea creştină şi conlucrarea frăţească, astfel ca munca sau studiul departe de ţară, în străinătate, să nu devină îndepărtare sau înstrăinare spirituală între românii din aceeaşi familie sau din aceeaşi parohie din România. În Duminica românilor migranţi din acest an, celebrată în ziua de 16 august, cei de acasă şi cei veniţi de departe au prilejul de a se ruga împreună la Sfânta Liturghie. Astfel, toţi preoţii de la parohii şi mănăstiri sunt chemaţi să se roage în mod deosebit pentru românii din străinătate, care acum au venit în vacanţă, ca Mântuitorul nostru Hristos să-i izbăvească de încercări sau necazuri, să-i ajute să-şi păstreze credinţa ortodoxă şi identitatea românească, şi să cultive ajutorarea frăţească.
Prin mijloacele specifice, Biserica îşi manifestă grija pentru nevoile spirituale şi materiale pe care le au cei rămaşi acasă, în România, mai ales copiii, bătrânii, bolnavii şi săracii. Ne gândim cât de greu trebuie să le fie familiilor care, din sărăcie materială sau din alte motive, se află separate, fie prin plecarea la muncă în străinătate a unuia dintre părinţi, fie prin plecarea ambilor părinţi, lăsând copiii în grija bunicilor şi a rudelor din România sau uneori în grija nimănui. Cultivând bucuria reîntoarcerii acasă, Biserica îndeamnă la rugăciune pe toţi fiii ei duhovniceşti pentru ca cei aflaţi în această situaţie să-şi revadă familia reunită cât mai curând cu putinţă.
Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi românii migranţi pentru ca şederea şi activitatea lor în străinătate să se împlinească în pace şi sănătate, în bună înţelegere cu cei din jur şi în apărarea bunului nume de creştin şi de român.
Cu aleasă preţuire, părinteşti binecuvântări şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu,
† DANIEL
Patriarhul Bisercii Ortodoxe Române
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
“Sa stii ca cine doreste sa-si faca livada intr-un loc salbatic are nevoie de 4 lucruri:
1) sa taie lastarii si crengile copacilor neroditori.
2) sa-i taie si sa le scoata radacinile, pentru ca daca radacinile raman, rasar apoi alti lastari.
3) in locul copacilor salbatici sa sadeasca pomi roditori.
4) sa-i pazeasca de animale si de vitregii pana le cresc radacinile, se fac mari si dau roade. Si tu, frate, ca sa dobandesti cainta adevarata ai nevoie de 4 lucruri:
1) Sa tai lastarii si crengile pacatului, adica sa fii hotarat din toata inima sa nu mai pacatuiesti niciodata si sa te tii departe de orice fapta si lucrare a pacatului, asa cum te-ai tine departe de moarte si de iad, pentru ca lastarii si crengile sunt faptele noi ale pacatului. te va tine departe de pacat vorbirea neintrerupta cu Dumnezeu, amintirea mortii, amintirea Judecatii lui Dumnezeu si a iadului, deasa marturisire si deasa impartasire cu sfintele taine, daca nu esti oprit. Mai cu seama Sfanta Impartasanie te va ajuta sa ocolesti toate prilejurile de a gresi. Te va ajuta de asemenea foarte mult daca vei evita tovarasiile rele si persoanele cu care ai pacatuit si, mai ales, acele tovarasii si prietenii care-ti fac rau sufletului.
2) Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca.
Si spune Sfantul Vasile cel Mare: “Asa cum, atunci cand vrei sa tai o planta dar ii lasi radacinile, ea va rasari din nou, tot asa si cel ce voieste a se curata de pacate, trebuie mai intai sa lepede pricinile pacatului, aceasta fiindca pacatele se nasc unele din altele si nu sunt despartite“.
Neincetata trebuie sa fie durerea inimii, fiindca neincetata este si pocainta. De aceea, frate, si tu trebuie sa ai mereu durere in inima. Cu cat o ai mai mult, cu atat ai si mai multa pocainta. Cum dispare durerea, cum se departeaza de la tine si pocainta, cum spune si Gheorghios Karessios dimpreuna cu ceilalti teologi. De aceea Sfantul Isaac zice ca: “nici o virtute nu este mai inalta decat pocainta, pentru ca pocainta nu se sfarseste nicicand” (Cuvantul 55).
(…)
Aceasta pentru ca in fiecare zi si in fiecare noapte pacatuim, toti oamenii, cand cu cuvantul, cand cu ganduri viclene, ganduri de hula si rusinoase, maniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toti sa avem inima indurerata si zilnic sa ne caim pentru aceste pacate si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele noastre trecute, ci si pentru cele de acum si pentru cele de fiecare zi.
Sfantul Isaac Sirul intareste prin cuvantul sau: “Trebuie sa stim ca in orice vreme, in aceste douazeci si patru de ceasuri cat tin ziua si noaptea, avem nevoie de pocainta” (Cuvantul 20).
Frate, daca vesnic ai in inima aceasta tristete sfasietoare, sa stii ca mult bine face sufletului, pogorand si adunand mintea in inima si nelasand-o sa-si mai aminteasca de rele si de pacate, caci se stie ca daca ne doare vreo parte a corpului, mintea noastra este acolo.
Aceasta strapungere va face inima sa verse otrava si carligul pacatului pe care le-a inghitit. O va inmuia, o va smeri si o va face sa se dezlipeasca repede de patimile si de inclinatiile pe care le dobandise prin pacat. Inima pacatosului este impietrita si nesmerita si fara strapungere nu se poate smeri si nici inmuia, cum se spune: “Inima indaratnica sfarseste rau” (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 26). Aceasta strapungere va urca in fata Domnului Savaot si aproape ca-L va sili sa-ti ierte pacatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul si durerea mea este in fata lui Dumnezeu” (Isaia). (…)
Aceasta strapungere te va face sa mananci si sa bei altceva decat mancai si beai inainte de a te pocai, sa te imbraci si sa dormi cu totul altfel si sa-ti schimbi felul de viata. Astfel trebuie sa traiasca cei ce s-au pocait, in smerenie, adica plangand, in putinatate si in saracie. Asa cum bolnavii nu au acelasi fel de viata cu cei sanatosi, cum zice Sf. Grigorie de Nissa in Cuvantul sau despre pocainta: “Nu trebuie ca unul care spune ca este bolnav sa traiasca ca cei sanatosi, pentru ca intr-un fel traieste un bolnav si altfel un om cu sanatatea nestirbita“. Si zice tot el in alta parte: “Ii fagaduim lui Dumnezeu sa ne pocaim, dar faptele noastre nu arata ca ne ostenim si ca suferim, ci ca traim la fel cum traiam pe cand pacatuiam (…) Ne pocaim numai cu numele si nu cu fapta si cainta noastra nu da roade“.
(…)
Aceasta suferinta nu este atat de amara incat sa te duca in pragul disperarii, pentru ca o durere care duce la deznadejde trebuie alungata ca una ce vine de la diavol. Strapungerea aceasta este dulce si aduce bucurie, fiind unita cu speranta mantuirii, cu o preadulce cucernicie si smerenie, cu lacrimi si usurarea cugetului.
De aceea Sf. Ioan Scararul spune in alta parte: “Eu, atunci cand ma gandesc la smerenie sunt mirat. Cum de se impletesc suferinta si durerea cu bucuria si fericirea, ca mierea cu ceara? Ce invatam de aici? Ca smerenia si cucernicia sunt Darul Domnului si ca sufletul smerit si cucernic simte o bucurie adevarata, pentru ca Dumnezeu Insusi, in chip tainic, ii mangaie pe cei cu inima zdrobita“. (Cuvantul 7 – Despre intristare)
In sfarsit, strapungerea iti va smulge din inima deprinderile rele si obiceiul de a pacatui si iti va aduce adevarata pocainta de care vorbeste Sf. Grigorie de Nissa. Va face sa dispara cu totul nu numai pacatul in fapte, ci si dispozitia si pornirile inimii spre pacat, gandurile pacatoase, ispitele si atacurile vrajmasului asupra cugetului. “Pocainta este dezlegarea si stergerea celor ce erau inainte, faptuite sau cugetate” (Cuvant despre pocainta).
O, intristare atat de dulce ce vine din cainta cea adevarata prin harul dumnezeiesc! Intristare ce aduce bucurie si-l face pe om neispitit sau greu de miscat spre pacat. Fericita intristare ce vine din fericirea neintristata!
Ai invatat, frate:
1) cum sa tai vlastarii si ramurile pacatului, infranandu-te cu hotarare de la pacat.
2) cum sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului avand inima intristata.
3) invata acum cum trebuie sa-ti sadesti in inima in locul copacilor neroditori si salbatici, pomi buni si roditori, sa sadesti adica virtuti in locul pacatelor. Sa sadesti smerenie in locul trufiei, infranare in locul lacomiei, milostenie in locul iubirii de arginti, blandete in locul rautatii si cruzimii, feciorie si cumintenie in locul patimilor carnii, dreptate in locul nedreptatii si al pradalniciei, adica sa dai si ce este al tau. Sa sadesti iubirea si dragostea frateasca in locul pizmei si urii, pazirea si lucrarea poruncilor lui Dumnezeu in locul calcarii.
Caci nu este de ajuns pentru mantuire, frate, si nici pentru dobandirea caintei adevarate numai sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului si sa lasi apoi locul sterp, ci trebuie sa sadesti acolo unde a fost pacat copacii si florile virtutilor. Daca-ti lasi inima necultivata, o vor napadi iarasi spinii si copacii salbatici ai pacatului. Asa te indeamna Duhul Sfant prin gura psalmistului David. Asadar trebuie sa ocolesti relele si sa faci cele bune. “Fereste-te de rau si fa binele” (Ps. 33, 13).
4) In ultimul rand, dupa ce-ti sadesti aceste virtuti in inima, trebuie sa le ingrijesti cat de mult poti, pana ce vor prinde bine radacini, adica pana ce vor deveni obiceiuri, practicandu-le neintrerupt, asa cum mai inainte obiceiuri iti devenisera patimile si pacatele. Sa le ingrijesti pana ce vor inflori si vor rodi mantuirea, cainta adevarata si iertarea pacatelor tale. Daca nu le ingrijesti, vine samanta neghinei, diavolul, si, in timp ce dormi si n-ai habar de nimic, ti le smulge din inima si-ti pune in locul lor rautatile lui.
Iarasi, daca nu sadesti aceste virtuti cu toata grija, se intorc patimile. De aceea, parintii au numit patimile “cele care se intorc usor“. Si cand se intorc si gasesc tarina inimii cultivata si lucrata, prind radacini mai usor decat cele dintai si astfel “si starea de pe urma a omului aceluia se face mai rea decat cea dintai” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, sa nu ti se intample niciodata.
Acestea patru alcatuiesc, frate, adevarata pocainta. Prin ele o poti dobandi. Biserica Il roaga pe Dumnezeu in cateva rugaciuni anume randuite, sa ne dea dar: “Binevoieste a ne aduce la pocainta cea adevarata“. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada ca Dumnezeu ti-a iertat cu adevarat pacatele si s-a impacat cu tine”.
Sursa: Război întru cuvânt
Cuvant al Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex, ucenicul Sfantului Siluan, preluat de la: www.crestinortodox.ro:
“Omul este faptura cea mai desavarsita a zidirii lui Dumnezeu. Setea de a cunoaste mereu mai adanc maretia chemarii noastre celei “mai inainte de intemeierea lumii” nu trebuie sa dea ragaz de odihna mintii si inimii noastre, ci sa sporeasca neincetat “in flecare zi, pana ce putem sa zicem: astazi! ca nimeni dintre noi sa nu se invartoseze cu inselaciunea pacatului“. Cea mai mare vrednicie a omului sta in facerea sa “dupa chipul si dupa asemanarea” lui Dumnezeu si in chemarea de a-L iubi “pe Domnul Dumnezeul sau cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu tot cugetul sau“. Desi este zidire, omul a primit porunca sa devina Dumnezeu.
In rai, cei intai ziditi erau inainte de cadere incununati “cu slava si cu cinste“. “Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau“. Purtau un vesmant duhovnicesc si stateau intorsi cu duhul catre Arhetipul lor, Dumnezeu, Care, la randul Sau, li se punea pe Sine inainte spre a fi urmat intru impartasire. Ei nu simteau rusine inaintea Domnului. insa, cand privirea lui Adam a ramas tintuita asupra lumii zidite, iar mai apoi a calcat porunca, el a fost dezgolit de haina luminoasa a suflarii dumnezeiesti. Atunci “li s-au deschis ochii amandurora, si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperaminte“.
Tot atunci a patruns rusinea in viata oamenilor, care au pierdut cinstea duhovniceasca si nu au suferit prezenta binefacatorului Dumnezeu. Pentru aceasta “s-au ascuns… de la fata Domnului Dumnezeu“. Insa indepartarea de Dumnezeu si instrainarea de viata Lui au cunoscut o asemenea masura, incat omul a ajuns sa se asemene dobitoacelor celor fara de minte si sa-si spuna in adancul inimii sale sfasiate ca “nu este Dumnezeu“.
Prin caderea lui Adam, firea omului a fost ranita de moarte inca din rai. Ea a fost supusa stricaciunii si mortii. Cand Isaia a vazut, in lumina lumii celei de sus, adevarata dimensiune a acestei caderi, a infatisat-o in cuvinte astfel: “Din crestet si pana la talpile picioarelor nu-i nici un loc sanatos; totul este numai plagi, vanatai si rani pline de puroi, necuratate, nemuiate cu untdelemn si nelegate“. Omul a suferit o mare pervertire si a cazut intr-un fel de vietuire impotriva firii.
Tocmai aceasta boala a firii omenesti vine sa o tamaduiasca Hristos. Luand asupra Lui neputintele noastre, prin Patima cea de bunavoie si invierea Sa, El a dat viata firii noastre celei omorate de pacat. Este scris in Vechiul si in Noul Legamant: “Duhul Domnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati si sa vestesc anul placut Domnului”.
Deci, Hristos Se aduce pe Sine lumii ca adevaratul doctor si tamaduitor al firii omenesti. Lupta tamaduirii omului cazut a fost purtata de catre Noul Adam, “care, pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei“. Cu alte cuvinte, rabdand rusinea crucii, Hristos a sters rusinea noastra si ne-a mantuit. El insusi insa spune: “Nu cei sanatosi au nevoie de doctori, ci cei bolnavi… ca n-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta“. Domnul cheama la pocainta pe “cei bolnavi” si pe pacatosi. Prin urmare, tamaduirea se leaga nedespartit de pocainta.
Binevestirea lui Hristos incepe prin cuvintele: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor“. Aceste cuvinte refac dialogul dintre Dumnezeu si oameni, care fusese curmat in rai prin neascultarea celor intai ziditi. Ele se rostesc acum in perspectiva unei noi creatii, a unui neam nou – al carui incepator este insusi Ziditorul Hristos. Incat pocainta este mijlocul prin care se sterge pacatul si, in cele din urma, se plineste cuvantul cel dintru inceput al lui Dumnezeu pentru om: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra“.
Dar pentru a se pocai si a se tamadui de patimi, omul trebuie sa-si cunoasca pacatul. Departe de Dumnezeu, el se afla in intuneric si este cu neputinta sa-si vada masura caderii sale. Insa, atunci cand prin credinta in Hristos primeste cuvantul lui Dumnezeu, primeste in acelasi timp in inima sa flacara cereasca a harului dumnezeiesc. In acea clipa se lumineaza si dobandeste un nou fel de contemplare.
Aceasta contemplare este indoita. Pe de o parte, focul acesta face sa prinda chip in inima credinciosului icoana cereasca a Cuvantului Celui ce l-a zidit pe el; pe de alta parte, descopera saracia duhovniceasca si abisul intunericului in care se afla omul prin caderea sa. Contemplarea aceasta este darul minunat al cerului si nu conteneste sa-l insufle pe om spre pocainta. Ea naste inlauntrul sau setea de a lepada “toata spurcaciunea si prisosinta rautatii” si de a se intoarce cu pocainta la casa Tatalui sau Cel din ceruri.
Cea mai insemnata piedica in calea luminarii si a indoitei contemplari este mandria. Aceasta impietreste inima si intuneca vederea duhovniceasca a sufletului, astfel incat sa nu mai desluseasca pacatul in fiinta si in dimensiunea lui metafizica. Il inchide pe om in el insusi si il imbata cu placerea lucifericii indumnezeiri de sine. Il duce la un gol apasator, la robia iadului si la iesirea din minti. Cand omul, inrobit de sila patimii mandriei, scapa catre cele din afara cautand o cumpanire pentru pustiirea sa in lumea care il inconjoara, se adanceste intr-o mai mare stricaciune si pierzanie, facandu-se in stare de orice crima sau pacat.
In aceasta stare tragica, omul infrunta o infricosata sfasiere: el ar putea fie sa se ascunda “de la fata Domnului Dumnezeului” sau si, de buna seama, sa moara “in pacatele lui“, nesuferind povara rusinii pentru pacatosenia sa, fie sa asculte de chemarea lui Hristos la pocainta, lepadand logica sa stricata, cu care isi indreptateste caderea. Precum am aratat mai sus, primirea cuvantului Domnului ii aduce luminarea, dimpreuna cu indoita contemplare si simtire. Pe de o parte, acestea ii pun inainte sfintenia si neprihanita iubire a lui Hristos, iar pe de alta parte, intunericul pacatului si ratacirea patimilor nasc frica.
Aceasta luminare a harului nu-i aduce sufletului numai contemplare, ci ii daruieste si puterea de a face pasul catre marturisire. Indata ce credinciosul ajunge sa-si cunoasca pacatul, nu il ascunde, ci isi marturiseste caderea inaintea fetei lui Dumnezeu. Aduce pacatul sau la lumina, iar aceasta il sterge. Aici este cuprinsa puterea tainei spovedaniei. “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea“.
Prin pocainta si spovedanie inaintea lui Dumnezeu, marturisim mai intai un mare si universal adevar, anume adevarul caderii noastre. Am putea spune ca daca exista o imprejurare in care omul se arata fara greseala inaintea ochilor Domnului, este aceea in care isi marturiseste pacatosenia sa. Atunci omul este adevarat intru totul. Iar cand este adevarat, atrage pe Duhul Adevarului, care il poarta pe credincios la o adanca simtire a saraciei sale duhovnicesti si il calauzeste apoi spre pocainta. Acelasi Duh Sfant daruieste, totodata, tamaduire si indreptare.
Prin pocainta si marturisire crestinul recunoaste, de asemenea, mantuitoarea lucrare a lui Dumnezeu, si marturiseste ca isi pune nadejdea nu in om, nici in inger, ci in insusi Hristos, Cel ce l-a rascumparat cu sangele jertfei Sale.
Pocainta si spovedania sunt crucea pe care o ridica cel credincios pentru indreptatirea si mantuirea lui; aceasta este marturisirea practica a credintei sale. Insa Domnul instiinteaza mai dinainte: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau“. Cu alte cuvinte, cel ce se va rusina a-L primi pe Hristos ca Dumnezeu Cel rastignit si Mantuitor, si a primi cuvantul Crucii, Evanghelia Sa, ca putere a lui Dumnezeu “spre mantuirea a tot celui ce crede“, va vedea cum si Hristos Se va rusina sa-l primeasca pe el in ziua slavitei Sale veniri.
Intr-alt loc, Domnul spune iarasi: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri“. Din cuvintele de mai sus ale Domnului este limpede ca marturisirea si ridicarea Crucii Sale, care sunt cu putinta prin alipirea la Trupul lui Hristos si capata chip intr-o lume care “zace sub puterea celui rau“, sunt insotite de rusine.
Marturisirea este anevoioasa, insa are o mare putere si este mantuitoare in vesnicie. Indemnandu-l pe om catre marturisire inaintea fetei Sale, Hristos il cinsteste pe acesta, facandu-l deopotriva cu Sine insusi. Daca omul nu-L primeste, atunci si El, la randul Sau, il va lepada pe om. Aceasta judecata, oricat de aspra ar parea, este in acelasi timp si nespus de ingaduitoare. Omul nu este decat rob, in vreme ce Hristos este Domnul tuturor. El Se arata aspru pentru a ne insufla teama si a ne mantui de rusinea osandei si a pierzaniei. Este ingaduitor, pentru a ne acoperi cu rusinea izvorata din recunostinta pentru marele dar al mantuirii, si astfel, cu marime de suflet, sa indepartam ocara de a ne arata nemultumitori. Rusinea si ocara pe care le rabda cineva ridicand Crucea lui Hristos in aceasta viata, calauzesc la recunoasterea aceluia de catre Domnul; astfel, cele doua se prefac in har al infierii si putere a vietii vesnicei imparatii a Tatalui si a ingerilor Sai.
Aceeasi cinstire i se aduce in taina spovedaniei omului care a fost necinstit de pacat. Credinciosul rabda rusinea dinaintea unui preot duhovnic intocmai-patimitor cu el. Indata ce-si vede faradelegea, nu o ascunde, ci o marturiseste Domnului, impotriva sa. Pentru rusinea la care este supus prin fapta pocaintei sale, Domnul iarta “necredinta inimii” lui si il innoieste prin harul mantuirii vesnice.
Cu cat mai adanca este rusinea ce insoteste marturisirea pacatelor la spovedanie, cu atat mai mare este puterea si harul pe care le va primi omul spre innoirea vietii lui. Adevarul acestui cuvant este marturisit de predania tuturor veacurilor, pana in zilele noastre. Prin spovedanie se innoiesc si se mantuiesc credinciosii inlauntrul Bisericii. Este de prisos sa spunem cu cata cinste il inconjoara preotul duhovnic pe pacatosul care se spovedeste, de vreme ce acesta are de partea sa cerul intreg care se bucura “pentru un pacatos care se pocaieste“.
In Taina Spovedaniei, rusinea nu numai ca este un lucru sanatos si firesc, dar marturiseste in acelasi timp ca fapta aceasta a pocaintei se aduce din inima, ca este de bunavoie si de o adanca smerenie. Cel ce se pocaieste adevarat la spovedanie, ia asupra sa in intregime raspunderea pentru caderile sale si nu se indreptateste pe sine, precum a facut Adam in rai. El nu arunca raspunderea asupra lui Dumnezeu sau a aproapelui, ci rabda smerit si cu barbatie rusinea pacatelor sale celor facute cu voie.
Aceasta fapta binecinstitoare il vindeca pe om de cancerul mandriei si aseaza in el smerenia, care grabeste harul tamaduitor al lui Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har“.
Spovedania trebuie sa se faca in deplina libertate. Marturisirea de bunavoie a pacatului arata ca omul nu il voieste si nu il imbratiseaza. El ramane in duhul pe care il vadeste rugaciunea Cincizecimii: “Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim“. Savarsirea spovedaniei il pregateste pe credincios sa primeasca harul Sfantului Duh, care in cele din urma va inghiti pacatul. Prin pocainta si spovedanie, omul invata sa aiba o dreapta asezare si aplecare catre Dumnezeu. Este povatuit, adica, la cunoasterea voii dumnezeiesti si, in felul acesta, afla calea vietii.
Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii?
Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta “sa vada cine este Iisus“. Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, “s-a suit intr-un sicomor“.
Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin “intoarcerea impatrita“. Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, “s-a facut mantuire casei” lui Zaheu.
Cum s-a lucrat puterea marii taine a acestei minuni si prefacerea acestui nedrept intai-statator intre vamesi intr-un om drept, in care a aflat odihna bunavoirea lui Dumnezeu si a carui casa a fost rasplatita cu pacea lui Iisus? Lucrul este lesne de inteles.
Zaheu n-a tinut seama de parerea multimii si a luat asupra sa rusinea. A fost luat in ras pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a facut pe Domnul sa ia aminte spre el, pentru ca a aflat in Zaheu o oarecare inrudire duhovniceasca cu Sine insusi. Era la vremea in care Domnul Iisus urca la Ierusalim spre a fi osandit si a patimi pentru mantuirea lumii. Calatorea catre ocara crucii. Dar si Zaheu, in chip prorocesc, s-a asezat pe sine pe calea lui Hristos si a rabdat rusine. Astfel, Zaheu L-a aflat indata pe Domnul nu numai ca insotitor pe cale, ci si ca impreuna-mesean in casa sa. Vizita Domnului a adus pace si har de mantuire casei lui Zaheu. Mai inainte de toate, insa, a largit inima sa “impatrit“, astfel incat sa i se indrepteze viata.
Cuvantul “impatrit” nu inseamna nimic altceva decat partasia lui Zaheu la taina adancimii, inaltimii, lungimii si latimii Crucii. Cu alte cuvinte, asezarea lui Zaheu pe calea Domnului i-a adus acestuia largirea existentei in chip “impatrit“, adica l-a nascut din nou in nemarginirea vietii dumnezeiesti. Aceeasi cale smerita este invatata din Evanghelie in Pilda Vamesului si a Fariseului si in cea a Fiului risipitor.
Pastrand ca temei cele de mai sus, intelegem lamurit de ce Taina Sfintei Spovedanii are un atat de mare har si putere innoitoare. Datorita impacarii sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-si de bunavoie rusinea pacatelor sale. Aceasta fapta de vitejie a credintei este socotita de Domnul ca rasplata a multumirii si a recunostintei pentru rusinea crucii pe care El insusi a rabdat-o pentru noi.
Toti dreptii Vechiului Legamant au cunoscut in chip prorocesc aceasta latura a tainei Crucii. Cand, de pilda, tanarului si dreptului imparat al lui Israil, Iosia, i s-a citit pentru intaia data cartea legii, pe care nu o cunoscuse mai inainte, s-a aflat intru mare uimire si “si-a sfasiat hainele sale“.
Simtind indepartarea lui Israil de la calea parintilor si venirea maniei lui Dumnezeu, a trimis soli catre prorocita Hulda, pentru a afla voia Domnului cu el si cu poporul sau. Atunci, acea dreapta femeie i-a prorocit ca asupra poporului apostat vor veni intr-adevar relele si mania lui Dumnezeu. Ea a mai spus, insa, ca Domnul l-a iertat pe rege, intrucat credea in cuvintele cartii legii si “s-a muiat inima lui“, smerindu-se “inaintea Domnului” si plangand. Pentru aceasta el nu va vedea relele ce aveau sa vina, ci va fi dus cu pace la mormant si se va alatura parintilor sai. Astfel, adanca rusine a inimii l-a mantuit pe rege si l-a indreptatit inaintea judecatii Domnului.
Dorind mantuirea noastra, Hristos nu a tinut seama de Sine. Precum spune Scriptura, “ocarile celor ce il ocarasc pe El au cazut asupra Sa“, si s-au lucrat chiar “afara din tabara“. Cu alte cuvinte, ocara lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra a fost desavarsita. Asemenea si noi, atunci cand purtam ocara pacatelor noastre in spovedanie, “afara din tabara” bunei pareri a lumii si impotriva cugetelor ei, se cuvine “sa aducem pururi lui Dumnezeu jertfa de lauda“. In acest chip, credinciosul isi arata multumirea catre incepatorul mantuirii sale si se aseaza pe sine pe calea Domnului. Il afla pe Hristos, care este Calea.
Atunci Domnul devine tovarasul de calatorie al omului ce se pocaieste, ii impartaseste acestuia har si ii innoieste viata. Precum deja am aratat, innoirea pe care o primim prin Taina Spovedaniei este pe masura rusinii pe care o purtam atunci cand ne dezgolim pe noi insine inaintea Domnului si inaintea slujitorului Sau. Iar Domnul il imbraca pe pacatosul renascut cu haina harului dumnezeiesc si cu darul vietii vesnice.
Precum s-a spus oarecand, Dumnezeu “nu judeca de doua ori“. Daca traim sub judecata cuvantului lui Dumnezeu si purtam ocara spovedaniei noastre, atunci scapam de judecata ce va sa fie in zilele cele mai de pe urma; “Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni. Ci s-a mutat din moarte la viata“.
Parintii spun ca “cel ce ia asupra-si de bunavoie prihanirea de sine, alearga catre Patimile lui Hristos“. Pilda cea mai potrivita este talharul cel bun. Prin prihanirea de sine, el a prefacut crucea sa personala in Cruce a lui Hristos si s-a mantuit chiar in aceeasi zi. Adevarata prihanire de sine atribuie intotdeauna slava lui Dumnezeu, iar ocara celui cazut. “Dumnezeu se vadeste intru adevarul Sau, pe cand tot omul intru minciuna“. Ea umple inima celui ce se pocaieste cu recunostinta si cu simtirea ca “pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” si in dar i-a mantuit pe cei raucinstitori.
Vorbind despre cantarea celor trei tineri din cuptorul cel de foc, marele Ierarh Ioan Hrisostom spune ca rugaciunea de multumire este cea care se insoteste cu prihanirea de sine.
Prin pocainta si spovedanie, lepadam cugetul carnii si primim cugetul “care era si in Hristos Iisus“. Acest cuget este cu totul smerit si L-a calauzit de bunavoie pe Domnul pana in partile cele mai de jos ale pamantului, spre a afla si a mantui pe cei legati in iad. Calatoria lui Hristos este opusa celei a lui Adam. Altfel spus, Adam a voit sa se inalte prin sine si sa devina deopotriva cu Dumnezeu, iar din pricina aceasta a cazut in fundul pierzaniei. Insa cel ce se pocaieste calatoreste catre cele de jos, dupa pilda Celui de-al doilea Adam, Domnul. Si, cand ajunge la nimicnicirea cea prin smerenie, devine materie potrivita pentru o facere din nou. Este lucrul Dumnezeului crestinilor sa zideasca din nimic.
Inainte de lucrarea pocaintei, omul are toate puterile sale firesti intoarse catre pamantul “din care a fost luat“. Mintea sa este dezbinata si revarsata catre zidire. Traieste un gol launtric, iar menirea sa ramane neimplinita. Este purtat spre abisul nimicului. Adevarata pocainta si smerita spovedanie se insotesc intotdeauna cu zdrobirea inimii. Aceasta zdrobire se face cu durere adanca pentru uraciunea caderii. indurerarea si rusinea pentru pacat ara pamantul neroditor al inimii si dezradacineaza din ea patimile de necinste, tamaduind si unind puterile sufletului, astfel incat acesta sa poata implini porunca iubirii dumnezeiesti si sa stea inaintea Domnului “in duh si adevar“.
Pe pamant nu exista sfarsit al pocaintei. Fiii lui Dumnezeu nu contenesc a se curata pe ei insisi prin Taina Spovedaniei, caci “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El“.
Sursa:Război întru cuvânt
