Honorable Mr. Papanikolaou,
A few hours after the entombment of elder Joseph, you posted at your website an article with the title “Funeral of Blessed Elder Joseph of Vatopedi – A Smile From Eternity“, describing in a few words the event aided by a few pictures. [transl's note: original greek article]
The photograph of the reposed, who is smiling not only with his lips but with all the expression of his face, made a great impression on people, which we can see from the articles and comments in numerous web-sites.
One can indeed come across dead people with a glowing face, a peacful expression, but with never a smile. On the one hand all the spiritual fathers say that the time of death is horrifying for man. On the other hand we read in the book of the Sayings of the desert Fathers that even the most advanced ones , out of humility, did not let down their guard before enter eternal life, where there is no longer any danger.
In addition, Elder Joseph had a major heart problem and he was very debilitated by this illness. So how did he repose smiling?
The answer is: NO, he didn’t repose smiling, but HE SMILED AFTER HIS REPOSE.
After a conversation of us with some fathers of the monastery, we convey to you the story of the event.
The two monks that were with him until the very last moment, sprinted to the abbot, Elder Ephraim, to let him and the rest of the fathers know about the repose of Elder Joseph and the former two didn’t pay attention to the reposed, who was left with his mouth half-open.
Thus, they came back to the cell, to prepare the reposed according to the monastic. Elder Ephraim ordered them to leave his face uncovered. The fathers tried to close his mouth, but as it was quite late, his mouth remained open. They even tied a gauze around his head, so that his mouth would remain closed, but after they removed it his mouth opened up again. About 45 minutes had already gone, by since he had passed away.
-Elder, what should we do, it looks bad with the mouth open?
-Leave him as he is, do not cover his face!
They sewed him inside his monastic mantle as according to monastic custom. The whole procedure so that he was put inside the mantle and sewed in took another 45′. Then, they cut off the cloth around his face –according to the order- and found the elder as everybody can see him now, smiling.
Did he listen to them and granted them this litle favour, so that he didn’t hurt their feelings? Or, was it that he wanted to grant us an indication what he saw and let us know the state in which he is now?
The smile of elder Joseph of Vatopedi, is the first supernatural event after his repose and has become a great consolation for everybody.
Panayiotis Koutsou
from: vatopaidi.wordpress.com
Octavian Dărmănescu
Dacă ar fi lăsaţi, cetăţenii cimitirului s-ar urca pe gardurile lui şi ar urla în şosea, celor vii, angajaţi în depăşiri, marele adevăr: nu mai aveţi timp! Timpul, pervers, înaintează încet, ca uleiul scăpat dintr-o sticlă spartă, iar apoi se varsă-n moarte. Moartea vegetează în noi, ne rumegă degetele-n somn cu gingiile ei hâde. Mut şi rece, mortul este întruparea ireversibilului, a tragismului experienţei fizice a sufletului. Mortul are înscrise pe faţă toate răspunsurile, cei disponibili le citesc şi iau aminte. Moartea se ţine scai de viaţă, între ele s-a legat o cumetrie sigură. Ne-am legat cu moartea prin certificatul de naştere, avem dreptul la repaus veşnic, creştem, avem de lucru, suntem încadraţi în câmpul morţii. Moartea aruncă în penibil toate actele individului, le zădărniceşte, îşi râde de ele. Omul în rut stă cu ea pe umeri, moartea, lăsată pe labe în mine, cel mai viu dintre cei vii.
Pentru moarte nu bea nimeni? Moartea este sfârşitul istoriei trupului. Atunci îngerul coboară şi îţi cere buletinul de identitate, tu îl cauţi livid prin haine, devenite instantaneu boarfe, viaţa ta înşirată anonim sub un bec de 60 a luat sfârşit. Rămâne memoria trupului, milioanele de metri cubi de aer umpluţi provizoriu şi razant cu aparatul tău digestiv, unic, care putea să asimileze şi zece sarmale la o masă. Rămân textele tale preţioase, din care rudele vor aţâţa focul sub varză, la pomană, rămâne hoitul şi umbra lui, agăţată de el sinistru de vie. Moartea este difuzorul insuportabil care îţi spune că trăieşti pe datorie, calp şi ilegal. Corpul, cel în care te refugiezi ca să scapi de această sentinţă teribilă, este doar unul dintre miliardele asemenea, transformate, prin instinctul de conservare, în fortăreţe ale egoismului şi singurătăţii. Condamnat zilnic la moarte, îţi faci, inconştient, rate pe treizeci de ani, sperând că ele, într-un fel, îţi vor împinge dezastrul şi mai departe.
Scumpi defuncţi, vă transmitem nişte coniac! Moartea este expresionistă, mesajele ei le poţi citi în gesturile nebunului, în răsfrângerile luminii, în coitul perfect al iubirii interzise. Viaţa este sora geamănă a morţii. La rândul ei, moartea e ca înmormântarea, plină de viaţă, de vii, de prapori veseli, de urlete zgomotoase, de mese întinse. Vase comunicante, viaţa şi moartea se preling călduţ pe duşumeaua enormă a istoriei, până o vor acoperi pe toată. Norocul istoric e, ca orice noroc, proletar, gregar, navetist, de aici şi penibilul şi lipsa de gramatică a candidaţilor la el. Trecutul e istoria morţilor, prezentul, întâmplările celor cu un picior deja în groapă. Chiar şi la o sută de ani, moartea vine prea devreme, senzaţia vieţii şi afacerile cu ea ne ţin ocupaţi mereu, chiar şi dacă numai la toaletă. Grija, boala, taxele, vecinii sunt viaţa, te ţin mereu în priză, moartea e îngropată adânc, la capătul pământului.
Ia lasă, cioaro, scripca aia, ia uitaţi-vă, bre, cum stă moartea pe bradul cela de nuntă! Moartea e gaura neagră din turul vieţii, e lupul sanitar al hoiturilor noastre unse cu creme antirid. Trăim în complicitate, ar trebui să fim striviţi la fiecare pas. Sentimentul morţii se naşte atunci când copilul se descoperă în oglindă pentru prima dată. Moartea este cel mai mare scandal. Raportată la ambiţiile omului, la frumuseţea femeii, la chicotul copiilor, finalitatea pe care o aduce moartea este de nesuportat: o mână de oase scoase din când în când pentru a face loc altora, rude terestre. Moartea la persoana întâi este doar o amânare. Am fost cruţat pe moment, chiar dacă voi mai trăi încă cincizeci de ani. Scadenţa se impune, murim singuri, chiar dacă tot satul ni s-a strâns în curte. Mai mult, nimereşti la groapă un preot care te laudă din oficiu, de-abia te ştie, vă faceţi amândoi de râs, ştiu oamenii ce poamă ai fost.
Har vouă, celor ce ronţăiţi lumina! Pentru religioşi, moartea este doar fizică, Domnu-i în Potir, destinul în cioburile parbrizului de după accident – oricum, ca să ajungi la Rai, trebuie să treci prin cimitir. Pentru atei, după moarte urmează doar câţiva metri cubi de pământ, tasaţi atent, ca să vină bine. Ateii nu pot gândi moartea până la capăt decât afară, la aer, pe balcon. Ei sunt speriaţi de moarte, de aceea nu vor să se rateze material. Gloria morţii fizice este pentru ei atât de ireversibilă, încât aici nu le rămâne decât petrecerea timpului în mod agreabil şi instructiv. În genere, ateii şi medicii legişti filozofează cel mai bine despre moarte, primii la beţie, ceilalţi la morgă. Morga este, dintre toate instituţiile de învăţământ, cea mai practică academie. Morga e vie ca un stadion la unsprezece metri, morţii sunt vii şi le citeşti pe frunte. Moartea e inventivă, mereu nouă şi cochetă, după ce gâtuie un om, îşi taie mereu unghiile. Ea pune viermi în trupuri şi furnici pe lucruri, are câte o regie pentru fiecare dintre noi. În interes operativ, ea nu alege, ci culege, ia cu pumnii, nu se satură nicicând.
Totuşi, moartea, acel dric motorizat, acea mocăniţă funerară, de la învierea lui Iisus Hristos, se plimbă goală pe traseul vieţii. De ce? Pentru că Marele Dulgher nu face sicrie!
Sursa: Laurentiu Dumitru
Stelian Gomboş
Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber… Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:
- Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
- La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
- Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”
- Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
- Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.
Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!… Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!…
O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…
Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!…
Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!…
Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”.
Sursa: Laurentiu Dumitru
Soferi care vand bilete fictive, autocare fara licenta pentru transport de persoane, modificari neanuntate ale rutelor sunt cateva dintre problemele cu care se confrunta romanii care merg spre Spania sau care se intorc de aici in tara natala.
Ziaristii spanioli de la El Mundo au realizat un reportaj care dezvaluie calvarul prin care trec calatorii romani pe ruta Spania-Romania la bordul unor autocare fara licenta.
Foarte multe persoane care au mers cu asemenea autocare neautorizate au spus ca au fost abandonate in Franta sau la sute de kilometri distanta de destinatia pentru care au platit.
In Spania sunt 13 firme romanesti care efectueaza calatorii pe ruta Spania-Romania, la preturi cuprinse intre 90 si 100 de euro cu posibilitatea de a lua mult mai mult bagaj decat la avion.
Acest lucru transforma autocarul in varianta preferata a romanilor de a calatori in tara, cu toate ca pe traseu fac trei zile, noteaza El Mundo.
Tot mai multe firme pirat au aparut in ultimii ani in statiile de autobuz din principalele orase, care ofera preturi cu 50% mai mici, a declarat un responsabil de la Eurolines.
“Romanii trnasporta adesea carne de porc prin intermediul autobuzelor fara licenta”, a mai spus acesta.
El a mai declarat ca o alta modalitate a soferilor pentru a-si creste beneficiile este de a umple pana la refuz autocarul.
Romanii spun ca de multe ori calatoresc ca sobolanii. “Intr-un autocar am calatorit 70 de persoane, ca sobolanii”, spune un roman.
Ei mai afirma ca la intrarea in Ungaria, pentru a scapa de controale, soferii le cer romanilor cinci euro de persoana pentru a da spaga.
Sursa: ziare.com
