The photograph of the reposed, who is smiling not only with his lips but with all the expression of his face, made a great impression on people, which we can see from the articles and comments in numerous web-sites.
One can indeed come across dead people with a glowing face, a peacful expression, but with never a smile. On the one hand all the spiritual fathers say that the time of death is horrifying for man. On the other hand we read in the book of the Sayings of the desert Fathers that even the most advanced ones , out of humility, did not let down their guard before enter eternal life, where there is no longer any danger.
In addition, Elder Joseph had a major heart problem and he was very debilitated by this illness. So how did he repose smiling?
The answer is: NO, he didn’t repose smiling, but HE SMILED AFTER HIS REPOSE.
After a conversation of us with some fathers of the monastery, we convey to you the story of the event.
The two monks that were with him until the very last moment, sprinted to the abbot, Elder Ephraim, to let him and the rest of the fathers know about the repose of Elder Joseph and the former two didn’t pay attention to the reposed, who was left with his mouth half-open.
Thus, they came back to the cell, to prepare the reposed according to the monastic. Elder Ephraim ordered them to leave his face uncovered. The fathers tried to close his mouth, but as it was quite late, his mouth remained open. They even tied a gauze around his head, so that his mouth would remain closed, but after they removed it his mouth opened up again. About 45 minutes had already gone, by since he had passed away.
-Elder, what should we do, it looks bad with the mouth open?
-Leave him as he is, do not cover his face!
They sewed him inside his monastic mantle as according to monastic custom. The whole procedure so that he was put inside the mantle and sewed in took another 45′. Then, they cut off the cloth around his face –according to the order- and found the elder as everybody can see him now, smiling.
Did he listen to them and granted them this litle favour, so that he didn’t hurt their feelings? Or, was it that he wanted to grant us an indication what he saw and let us know the state in which he is now?
The smile of elder Joseph of Vatopedi, is the first supernatural event after his repose and has become a great consolation for everybody.
Dacă ar fi lăsaţi, cetăţenii cimitirului s-ar urca pe gardurile lui şi ar urla în şosea, celor vii, angajaţi în depăşiri, marele adevăr: nu mai aveţi timp! Timpul, pervers, înaintează încet, ca uleiul scăpat dintr-o sticlă spartă, iar apoi se varsă-n moarte. Moartea vegetează în noi, ne rumegă degetele-n somn cu gingiile ei hâde. Mut şi rece, mortul este întruparea ireversibilului, a tragismului experienţei fizice a sufletului. Mortul are înscrise pe faţă toate răspunsurile, cei disponibili le citesc şi iau aminte. Moartea se ţine scai de viaţă, între ele s-a legat o cumetrie sigură. Ne-am legat cu moartea prin certificatul de naştere, avem dreptul la repaus veşnic, creştem, avem de lucru, suntem încadraţi în câmpul morţii. Moartea aruncă în penibil toate actele individului, le zădărniceşte, îşi râde de ele. Omul în rut stă cu ea pe umeri, moartea, lăsată pe labe în mine, cel mai viu dintre cei vii.
Pentru moarte nu bea nimeni? Moartea este sfârşitul istoriei trupului. Atunci îngerul coboară şi îţi cere buletinul de identitate, tu îl cauţi livid prin haine, devenite instantaneu boarfe, viaţa ta înşirată anonim sub un bec de 60 a luat sfârşit. Rămâne memoria trupului, milioanele de metri cubi de aer umpluţi provizoriu şi razant cu aparatul tău digestiv, unic, care putea să asimileze şi zece sarmale la o masă. Rămân textele tale preţioase, din care rudele vor aţâţa focul sub varză, la pomană, rămâne hoitul şi umbra lui, agăţată de el sinistru de vie. Moartea este difuzorul insuportabil care îţi spune că trăieşti pe datorie, calp şi ilegal. Corpul, cel în care te refugiezi ca să scapi de această sentinţă teribilă, este doar unul dintre miliardele asemenea, transformate, prin instinctul de conservare, în fortăreţe ale egoismului şi singurătăţii. Condamnat zilnic la moarte, îţi faci, inconştient, rate pe treizeci de ani, sperând că ele, într-un fel, îţi vor împinge dezastrul şi mai departe.
Scumpi defuncţi, vă transmitem nişte coniac! Moartea este expresionistă, mesajele ei le poţi citi în gesturile nebunului, în răsfrângerile luminii, în coitul perfect al iubirii interzise. Viaţa este sora geamănă a morţii. La rândul ei, moartea e ca înmormântarea, plină de viaţă, de vii, de prapori veseli, de urlete zgomotoase, de mese întinse. Vase comunicante, viaţa şi moartea se preling călduţ pe duşumeaua enormă a istoriei, până o vor acoperi pe toată. Norocul istoric e, ca orice noroc, proletar, gregar, navetist, de aici şi penibilul şi lipsa de gramatică a candidaţilor la el. Trecutul e istoria morţilor, prezentul, întâmplările celor cu un picior deja în groapă. Chiar şi la o sută de ani, moartea vine prea devreme, senzaţia vieţii şi afacerile cu ea ne ţin ocupaţi mereu, chiar şi dacă numai la toaletă. Grija, boala, taxele, vecinii sunt viaţa, te ţin mereu în priză, moartea e îngropată adânc, la capătul pământului.
Ia lasă, cioaro, scripca aia, ia uitaţi-vă, bre, cum stă moartea pe bradul cela de nuntă! Moartea e gaura neagră din turul vieţii, e lupul sanitar al hoiturilor noastre unse cu creme antirid. Trăim în complicitate, ar trebui să fim striviţi la fiecare pas. Sentimentul morţii se naşte atunci când copilul se descoperă în oglindă pentru prima dată. Moartea este cel mai mare scandal. Raportată la ambiţiile omului, la frumuseţea femeii, la chicotul copiilor, finalitatea pe care o aduce moartea este de nesuportat: o mână de oase scoase din când în când pentru a face loc altora, rude terestre. Moartea la persoana întâi este doar o amânare. Am fost cruţat pe moment, chiar dacă voi mai trăi încă cincizeci de ani. Scadenţa se impune, murim singuri, chiar dacă tot satul ni s-a strâns în curte. Mai mult, nimereşti la groapă un preot care te laudă din oficiu, de-abia te ştie, vă faceţi amândoi de râs, ştiu oamenii ce poamă ai fost.
Har vouă, celor ce ronţăiţi lumina! Pentru religioşi, moartea este doar fizică, Domnu-i în Potir, destinul în cioburile parbrizului de după accident – oricum, ca să ajungi la Rai, trebuie să treci prin cimitir. Pentru atei, după moarte urmează doar câţiva metri cubi de pământ, tasaţi atent, ca să vină bine. Ateii nu pot gândi moartea până la capăt decât afară, la aer, pe balcon. Ei sunt speriaţi de moarte, de aceea nu vor să se rateze material. Gloria morţii fizice este pentru ei atât de ireversibilă, încât aici nu le rămâne decât petrecerea timpului în mod agreabil şi instructiv. În genere, ateii şi medicii legişti filozofează cel mai bine despre moarte, primii la beţie, ceilalţi la morgă. Morga este, dintre toate instituţiile de învăţământ, cea mai practică academie. Morga e vie ca un stadion la unsprezece metri, morţii sunt vii şi le citeşti pe frunte. Moartea e inventivă, mereu nouă şi cochetă, după ce gâtuie un om, îşi taie mereu unghiile. Ea pune viermi în trupuri şi furnici pe lucruri, are câte o regie pentru fiecare dintre noi. În interes operativ, ea nu alege, ci culege, ia cu pumnii, nu se satură nicicând.
Totuşi, moartea, acel dric motorizat, acea mocăniţă funerară, de la învierea lui Iisus Hristos, se plimbă goală pe traseul vieţii. De ce? Pentru că Marele Dulgher nu face sicrie!
Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber… Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:
- Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
- La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
- Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”
- Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
- Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.
Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!… Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!…
O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…
Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!…
Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!…
Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”.
Soferi care vand bilete fictive, autocare fara licenta pentru transport de persoane, modificari neanuntate ale rutelor sunt cateva dintre problemele cu care se confrunta romanii care merg spre Spania sau care se intorc de aici in tara natala.
Ziaristii spanioli de la El Mundo au realizat un reportaj care dezvaluie calvarul prin care trec calatorii romani pe ruta Spania-Romania la bordul unor autocare fara licenta.
Foarte multe persoane care au mers cu asemenea autocare neautorizate au spus ca au fost abandonate in Franta sau la sute de kilometri distanta de destinatia pentru care au platit.
In Spania sunt 13 firme romanesti care efectueaza calatorii pe ruta Spania-Romania, la preturi cuprinse intre 90 si 100 de euro cu posibilitatea de a lua mult mai mult bagaj decat la avion.
Acest lucru transforma autocarul in varianta preferata a romanilor de a calatori in tara, cu toate ca pe traseu fac trei zile, noteaza El Mundo.
Tot mai multe firme pirat au aparut in ultimii ani in statiile de autobuz din principalele orase, care ofera preturi cu 50% mai mici, a declarat un responsabil de la Eurolines.
“Romanii trnasporta adesea carne de porc prin intermediul autobuzelor fara licenta”, a mai spus acesta.
El a mai declarat ca o alta modalitate a soferilor pentru a-si creste beneficiile este de a umple pana la refuz autocarul.
Romanii spun ca de multe ori calatoresc ca sobolanii. “Intr-un autocar am calatorit 70 de persoane, ca sobolanii”, spune un roman.
Ei mai afirma ca la intrarea in Ungaria, pentru a scapa de controale, soferii le cer romanilor cinci euro de persoana pentru a da spaga.
Cum poate sa se explice atunci acest straniu fenomen, ca multi inraiti impotriva aproapelui lor, dupa ce se razbuna, nu numai ca nu se rusineaza de acest prizonierat al diavolului, dar chiar se si lauda cu el ?! Aceasta se explica printr-un singur lucru: prin deznadajduita orbire morala a celor inraiti.
“Mare nebunie este – spune sfantul si inteleptitul de Dumnezeu Tihon de Zadonsk – ca sa se laude omul cu aceea de care ar trebui sa se intristeze!” Aceasta arata cat de adanci sunt stricaciunile in constiinta celor care urasc dumnezeiestile concepte morale. Sa te bucuri de ceva la care numai demonii isi freaca palmele cu bucurie, sa te lauzi cu ceva de care ingerii plang, sa tresari pentru acel lucru care a ingropat dragostea de frati, sa te mangai cu aceea ca ai implinit voia satanei – toate acestea nu arata, oare, la tine sataniceasca asezare a sufletului? O, adanc ar trebui sa se caiasca cei ce zac inselati in groapa razvratirilor si vrajbelor, si nu sa se laude cu aceasta!
Zugravind depravarea sufleteasca a celor aflati in vrajba, Sfantul Tihon de Zadonsk spune intristat: “Cei ce aduc paguba aproapelui lor devin calcatori ai sfintei si dumnezeiestii legi, pe Dumnezeu, marele si infricosator Atottiitor, il manie, pe sine in zapisul satanei se trec si vesnicelor munci se fagaduiesc; si cu aceasta faradelege se lauda!”
Aceasta rautate intuneca ochiul sufletesc, incat sarmanul om sa nu vada clar pieirea sa. Si astfel pacatuieste indoit: si face pacatul, si se lauda cu el: “Iata, i-am dat sa inteleaga, sa ma cunoasca mai bine cine sunt eu!” Bine, el te-a cunoscut cine esti, cunoaste si rautatea ta, stie ca tu l-ai vatamat; insa tu te cunosti pe tine, unde esti si in ce stare te afli? Stii tu ca mai mult pe tine decat pe el te-ai vatamat? Lui i-ai vatamat trupul, iar tie sufletul. Din cauza clevetirii tale, de el se scarbeste lumea si-l osandeste, dar pe tine te osandeste insusi Dumnezeu!
Pe el l-ai aruncat in necinstire si umilinta vremelnica, dar pe tine in cea vesnica! Asculta cum canta despre tine Psalmistul: “Pentru ce, puternice, te lauzi cu rautatea ta?” Si insemneaza, adaugand mai apoi: “Pentru aceasta Dumnezeu te va dobora pana in sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau, si radacina ta din pamantul celor vii! (Psalmi 51, 4). Pentru aceasta Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Cand noi ne inraim si viclenim impotriva altora, atunci impotriva noastra ne ascutim singuri sabia si ne aducem mult mai multa vatamare noua insine decat altora.”
Multi ajung, din pricina inrairii, pana la atata nebunie si orbire, ca prefera sa se pagubeasca pe ei insisi decat sa ramana nerazbunati. “Eu, spune, voi pieri, insa il voi zdrobi!” Ce vorbesti intru mania ta, sarmana si oarba faptura? Chiar tu insuti vrei sa pieri, numai ca sa piara fratele tau, pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit? Ia seama cine si al carui duh lucreaza in tine! Nu duhul aceluia care si pe sine s-a pierdut, si pe protoparintii nostri i-a pierdut, si impreuna cu ei si pe noi? El intotdeauna insufla raul ca sa ne piarda. Hristos vrea sa te mantui si tu, si el (fratele tau); iar tu vrei sa te pierzi si pe tine, si pe acela.
Insa ia seama impotriva cui te inalti si te inarmezi! El spune: “Cine nu este cu Mine este impotriva Mea!” (Matei 12, 30). Odata cu pieirea ta, tu urmaresti si pieirea aproapelui, si pentru aceasta nu esti cu Hristos, ci impotriva lui Hristos, Care intr-atata doreste, sa te mantui si tu, si aproapele tau, caci pentru aceasta Si-a varsat sangele Sau; si prin aceasta arati ca gandesti asemenea cu acel duh al rautatii, care urmareste sa te duca la pieire si pe tine, si pe aproapele tau, si intreaga lume, prin orice mijloc.
Si, in focul maniei tale, tu strigi: “Voi pieri eu, dar si pe el il voi rapune!” Se intelege, tu poti pe tine insuti sa te pierzi, daca doresti aceasta, insa nu si pe aproapele tau, caci el traieste cu harul si cu ajutorul Celui Preainalt. Si nu-ti vei da tu, oare, seama cum este acea pieire pe care o doresti atat pentru tine, cat si pentru aproapele tau? Intinde mana ta in foc si vei cunoaste in parte ce este chinul. Daca acest foc mic nu poti sa-l rabzi, cum vei rabda in vesnicul foc, care arde dar nu lumineaza, care sta aprins si nu se mistuie, care te munceste insa nu ajungi sa mori? Cu un astfel de foc, inrosit precum fierul pana la incandescenta, vor fi cuprinsi cei rai daca nu se pocaiesc si vor fi dogoriti si munciti atat pe dinafara, cat si pe dinauntru, fara de sfarsit! Insa cel orbit de rautate nu vede aceasta si striga in mania sa: “Voi pieri si eu, dar nici el nu va mai fi!”
“O, rautate, fiica diavolului! Rautate, cum orbesti tu pe cel sarman! Pe sine insusi doreste cel rau sa se piarda, numai ca sa piara si aproapele sau. Nu poate sa fie mai mare nebunie decat aceasta: ca sa cauti, prin pieirea ta, pieirea aproapelui! Multi dintre cei rai se abtin de la peste, lapte, oua, unt – lucruri pe care Dumnezeu nu le-a interzis, ci chiar a ingaduit sa se intrebuinteze cu multumire si rugaciune; si aceeasi oameni rai doresc sa inghita de vie faptura lui Dumnezeu. Multi, in zilele de miercuri si de vineri, nu mananca nimic, insa de rautate nu incearca nici macar un minut sa posteasca, din care pricina Dumnezeu ii va rasplati cu munca cea vesnica. Asa de mare si strasnic rau este dusmania! Atat de dezastruos ia prizoniera inima si orbeste mintea ura! Ea e acel viciu propriu diavolului, prin care el insusi se pierde si pe altii urmareste sa-i traga in acea pieire.” (Sfantul Tihon de Zadonsk)
Odata m-am intalnit cu un cunoscut pe care nu-l mai vazusem demult si a inceput el sa-mi povesteasca tot felul de istorii duhovnicesti, de nelinisti si ispite care il incearca. Mi-a zis ca se duce des pe la parinti duhovnicesti din Romania si ca unul din ei este duhovnicul lui.
Pe urma imi zice ca are niste probleme si m-a intrebat daca nu cunosc vreun staret vazator cu duhul. Zic: “nu stiu daca-i vazator cu duhul, dar te-as sfatui sa mergi la parintele SelafiiI (de la Noul Neamt), pentru ca, chiar daca nu-i vestit, e un duhovnic cu mare intelepciune”.
Pe de alta parte, ma gandesc, imi vorbeste despre lucruri atat de inalte, umbla pe la manastiri si nu a inteles ca nu staretii vazatori cu duhul ne mantuiesc, ci indeplinirea randuielilor crestine. Dar pe urma ma gandesc, de ce sa-l judec pe om, poate, intr-adevar, a ajuns asa de sus, incat are nevoie de sfaturile unui staret iscusit, chiar daca nu-i calugar, ca si mirenii de multe ori ii intrec in lucrare pe calugari. Zic: “hai vina odata la noi la manastire si eu voi vorbi cu batranul sa te primeasca”.
Intr-o seara m-am pomenit ca a venit cu o masina cunoscutul acesta al meu. Zice: “unde-i staretul, ca eu trebuie sa ma intorc tot in seara asta”. Zic: “poate stati pana maine, ca parintele e la slujba si nu stiu cum o sa-i spun sa ne primeasca, ma gandesc ca-i obosit, ca-i batran si bolnav”.
L-am chemat in biserica si i-am zis sa stam pana se termina slujba. Ne-am pus in spatele parintelui, care statea pe scaunelul sau, rugandu-se pe matanii. Zic in gandul meu: “da-te aici mai langa batran si te va vedea el ce ganduri ai si, daca este voia lui Dumnezeu, te va primi, dar daca nu, nu te va primi”.
Cand sa iasa batranul din biserica, m-am dus repede la el si mi-am luat blagoslovenie. Chiar cu o zi inainte eu venisem din Romania si parintele mi-a zis sa intru pe la el, sa-i mai povestesc ce-am vazut si ce-am auzit, asa face cu toti care vin din vreo calatorie, ca sa fie la curent cu toate. Ma apropii de caruciorul batranului si zic:
- Blagosloveste, parinte.
- Cine-i?
- Sunt eu, Savatie. Am aici un frate mirean care are niste nelinisti si vrea sa te intrebe cate ceva.
- N-aud, frate, duceti-va la un preot.
Chileinicul s-a uitat la mine zambind si eu am inteles ca batranul nu vrea sa vorbeasca.
Intr-un fel ma gandeam ca s-a mahnit saracul om, ca a facut atata drum degeaba, dar, pe de alta parte, ma gandeam ca este vreun dedesubt in toata intamplarea asta. Merg alaturi de el spre masina si gandesc: “batranul, pe de o parte, mi-a zis ca nu aude, iar pe de alta, l-a trimis la un preot, cred ca stie el de ce a spus asta, l-o fi citit cand am stat in spatele lui in biserica”.
- Ei, se vede ca asa a fost voia lui Dumnezeu, imi zice el la despartire, cam intristat.
- Tu cand te-ai marturisit ultima data? il intreb.
- Da, nu m-am mai marturisit demult. Ultima data m-am marturisit un an in urma si atunci nu la preot.
Ei, zic eu in gandul meu, ai un an de cand nu te marturisesti si umbli dupa stareti vazatori cu duhul, lata de ce batranul ne-a trimis la un preot, ca sa faci elementarul care se cere de la un crestin si pe urma sa alergi dupa lucruri inalte. Ai vrut stareti vazatori cu duhul, iata ca te-a vazut cu duhul. Dar nu i-am mai spus lui despre asta, ca sa nu-i fac suparare. Dumnezeu singur ii va descoperi toate la vremea potrivita.
Un documentar extrem de interesant care prezinta o serie intreaga de dovezi stiintifice in favoarea tezei unui Pamant tanar. Deasemenea, sunt prezentate dovezi solide care explica o serie intreaga de fenomene geologice plecand de la efectele pe care le-ar fi avut asupra planetei o catastrofa de aploarea marelui potop biblic. Recomandam acest material celor care doresc o alternativa serioasa in contra parerilor pro-evolutioniste prezentate pe diferitele canale media ale BOR.
Patriarhul Ecumenic, liniştind poporul credincios după împotrivirile ridicate de „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” proclamă: NU VOM AJUNGE LA EUHARISTIA COMUNĂ ŞI LA POTIRUL COMUN CU ETERODOCŞII! NU AVEM ÎNVĂŢĂTURĂ DOGMATICĂ ŞI MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ COMUNĂ!
Poziţia de mai sus a Patriarhului Ecumenic este prima „biruinţă” a celor care se opun dialogurilor teologice cu catolicii. Se pare că recenta proclamare a Mărturisirii de Credinţă de către Mitropoliţi, Teologi, Stareţi, Ieromonahi şi Profesori Universitari, în ciuda unor împotriviri ale unor reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice şi ale altora şi mai dinamice din partea anti-unioniştilor, are consecinţe „binefăcătoare” pentru Credinţa şi Biserica Ortodoxă.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care niciodată nu a făcut o declaraţie publică asupra mersului Dialogurilor şi, mai ales, a celui cu catolicii, s-a văzut îndatorat să proclame că: „De vreme ce nu avem învăţătură dogmatică şi mărturisire (de credinţă) comună, nu putem să avem nici Euharistie comună, nici Potir comun cu ei”. Prin această declaraţie care încearcă să ne liniştească pe toţi, răstoarnă teoria reprezentantului Fanarului că aceia care semnează calda Mărturisire de Credinţă, pe care am publicat-o cu săptămâni în urmă în «Ο.Τ.», sunt noi-împotrivitori („νεοενιστάμενοι” sau „noi-opozanţi”; în Grecia „ενιστάμενοι” sunt numiţi vechii calendarişti care sunt schismatici), cu urmarea existenţei unor puternice împotriviri (rezistenţe) din partea clericilor şi teologilor. Patriarhul Ecumenic declară în esenţă că, dacă nu vom ajunge la o învăţătură dogmatică şi la o mărturisire (de credinţă) comună cu eterodocşii, nu vom ajunge niciodată la Euharistia comună şi la Potirul comun. Însă lasă să se înţeleagă în mod clar că dialogurile vor continua cu scopul vindecării dezbinărilor.
În consecinţă, lupta tuturor celor care se opun dialogurilor şi care se exprimă fie prin prezentul ziar săptămânal „O.T.”, fie prin «Θεοδρομία», fie prin intermediul altor publicaţii, a adus primele consecinţe pozitive: Declaraţia Patriarhului Ecumenic că nu vom ajunge la Euharistia comună şi la Potirul comun. Declaraţia Patriarhului Ecumenic a avut loc în timpul predicii sale către comunitatea din Lyon (Franţa) în timpul Dumnezeieştii Liturghii, care s-a săvârşit cu prilejul celei de a 13-a Adunări Generale a Conferinţei Bisericilor Europene în Franţa.
În predica sa, Patriarhul Ecumenic a accentuat printre altele: „Am venit la Lyon din Constantinopol, din Fanar, care este casa noastră părintească, a tuturor! Şi vă aducem iubirea, rugăciunea şi binecuvântarea Bisericii Mame! Am venit să vedem preadoritele voastre feţe, să ne bucurăm de propăşirea voastră” – a spus Patriarhul Ecumenic, adresându-se membrilor comunităţii elin-ortodoxe din oraşul francez, care în trecutul îndepăratat a fost colonie a elinilor din Rodos. „Suntem încredinţaţi şi de faptul că, prin neobosita grijă pastorală a bunului vostru Arhipăstor şi iubitului frate şi co-liturghisitorului nostru, a IPS Emanuel, Mitropolitul Galiei şi a evlavioşilor Dvs. preoţi din toate timpurile, vă străduiţi să păstraţi ca pe lumina ochilor moştenirea părinţilor voştri, care este Credinţa Creştină Ortodoxă pe de o parte, cea pentru care Sfinţii Mucenici din Lyon şi-au vărsat sângele şi, desigur, alţii, milioane, în întreaga lume, din antichitate până în zilele noastre, iar, pe de altă parte, marea tradiţie culturală elenă, limba şi civilizaţia, care, într-un fel sau altul, se află la bazele civilizaţiei Europei contemporane”, a subliniat Patriarhul Ecumenic. În continuare s-a referit la prezenţa altor întâistătători şi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe Locale la luminoasa Dumnezeiască Liturghie – festivă şi praznicală. „Prezenţa reprezentanţilor altor Biserici Ortodoxe la Dumnezeiasca Liturghie de astăzi, subliniază exact acest adevăr: Că toţi ortodocşii suntem o casă, un suflet, o inimă, o gură, indiferent de obârşia etnică şi de diferenţele de limbă şi cultură! Din nefericire, acest lucru nu se întâmplă cu toţi aceia care îşi mărturisesc credinţa în Hristos la modul general”.
Întâistătătorul Ortodoxiei s-a referit la rătăcire, la schisme, la diviziuni, care au rănit şi rănesc, precum a spus, trupul Bisericii. „De vreme ce nu avem o învăţătură dogmatică şi o mărturisire (de credinţă) comună, nu putem să avem nici Euharistie comună, nici Potir comun împreună cu ei, şi acest lucru ne întristează profund, dar Îl întristeazăă încă şi mai mult pe Însuşi Hristos, Care doreşte ca toţi să fim Una, precum este El împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh”. În acest cadru, a explicat Patriarhul Ecumenic, se realizează dialogul Bisericii Ortodoxe cu Bisericile şi Confesiunile Eterodoxe în scopul vindecării dezbinărilor. „Ne facem datoria iubirii, dialogând cu respect şi responsabil cu cei din afara sânului Bisericii Ortodoxe, şi-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe, precum ştie El. Avem datoria de a nu ne izola egoist în autosuficienţa noastră, primejduindu-ne să fim osândiţi cu cei care „ţin adevărul întru nedreptate”, deoarece comoara adevărului, pe care am moştenit-o, aparţine tuturor, şi cu cât mai mulţi se împărtăşesc din ea, cu atât mai mult va creşte Trupul lui Hristos şi mai mare va fi plata noastră de la Hristos!” După ce a amintit că prima Biserică a Ortodoxiei participă la Conferinţa Bisericilor Europene, care a fost înfiinţată acum 50 de ani şi că a 13-a Adunare Generală are loc de miercurea trecută în Lyon, Patriarhul Ecumenic a subliniat: „În criza cu multe feţe din zilele noastre – morală, socială, ecologică, economică şi, în principal, spirituală, pentru noi creştinii nu există limita disperării! Hristos, Evanghelia Sa, Biserica Lui, sunt incontestabil singura speranţă! Şi această speranţă trebuie să ne-o însuşim nu numai noi europenii, ci toate popoarele pământului! Rugaţi-vă, fraţilor şi iubiţi fii în Domnul, ca Duhul Sfânt să îndrume spre lumina acestei speranţe pe tot omul!”.
Încheindu-şi predica, a binecuvântat şi a urat încă o dată comunităţii elin-ortodoxe să-şi continue luminosul drum şi în viitor. Patriarhul Ecumenic s-a aflat în Lyon cu scopul de a participa la manifestările care au avut loc în cadrul celei de-a 13-a Conferinţe a Bisericilor Europene şi a împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Consiliului Bisericilor Europene. La aeroport a fost primit de Mitropolitul Emanuel al Franţei şi de Cardinalul Philippe Barbarin, Arhiepiscop de Lyon, care, în 2004, cu binecuvântarea papei Ioan Paul al II-lea, s-a deplasat la Constantinopol cu o misiune deosebită. Într-un gest simbolic, dar plin de semnificaţii, cardinalul Philippe Barbarin, pe 13 aprilie 2004 – în ziua împlinirii a 800 de ani de la prima cădere a Constantinopolului – a cerut Bisericii Ortodoxe, Patriarhei Ecumenice şi Patriarhului Bartolomeu, iertare publică pentru distrugerea, pe care au provocat-o capitalei cruciaţii celei de-a IV-a Cruciade în anul 1204. Ceremonia a avut loc în Sala Tronului Patriarhal din Fanar, imediat după o Sfântă Liturghie specială care s-a săvârşit sub protia Patriarhului Ecumenic, în cinstita şi sfânta Biserică Patriarhală a Sfântului Gheorghe.
(sursa: „Orthodoxos Typos” via blogul O viata frumoasa, nr. 1793 din 24 iulie 2009, pp. 1 şi 5; traducere: Lmh)
Profesorii de religie din şcolile publice din Italia au anunţat că vor face recurs privind o decizie a tribunalului administrativ, prin care acestia sunt exclusi din consiliile de clasă iar religia nu are acelasi statut cu celelalte materii.
Ruscica Orazio, secretar al Uniunii Autonome a Profesorilor de religie (SNAD), a declarat la Radio Vatican că nu acceptă ca elevii, după orele de instruire săptămânală catolică, propuse de şcoală, să nu îşi vadă lucrarea recompensată la sfârşitul anului, cu puncte, asa cum se intampla dealtfel la celelalte materii.
Tribunalul Administrativ din Lazio a răspuns cererii formulate de 24 de asociaţii laice şi confesiuni non-catolice, luand decizia ca religia catolica sa fie predata fără a contribui insa la media generala, astfel profesorii neputând practic să mai participe la consiliile de clasă.
Orele săptămânale de predare a religiei catolice nu sunt obligatorii în Italia, dar sunt prevăzute în mod explicit în înţelegerea din 1929 dintre biserică şi stat.
O mare parte a elevilor participă la orele de instruire religioasă, în special în învăţământul primar şi gimnazial şi trebuie să li se ofere posibilitatea obţinerii de puncte în plus pentru examene, în acelaşi mod în care isi aduc aportul si celelalte materii opţionale.
“Acordarea de puncte nu constituie nici un atentat la libertate, nici la principiul secularismului”, a spus Ruscica: “Este pur şi simplu o recunoaştere a faptului că studentul a investit pe parcursul anului” şi că “are cunostinte”.
Episcopul Diego Coletti, preşedinte al Comisiei Episcopale Italiene pentru Educaţie Catolică a estimat la rândul său, într-un interviu acordat Radio Vatican, că decizia instanţei e “nefondată”.
Francezii se declară a fi catolici, din ce în ce mai puţin (64% în 2009, faţă de 81% în 1952), avand varste inaintate fata de media populaţiei şi fiind mai apropiaţi de UMP, conform unui sondaj Ifop publicat sâmbătă în “Le Monde”.
Acest declin al populaţiei catolice s-a produs mai ales începând cu mijlocul anului 1970, fiind înregistrată o scădere de la 87% în 1972 la 76% în 1978, şi a fost constant în ultimii douăzeci de ani. Studiul s-a bazat pe analize istorice Ifop şi pe acumularea de baze de date, în perioada 2005 – 2009.
Numărul a ceea ce Ifop numeşte “messalisants” (oameni care declară că merg la messă în fiecare duminică) a scăzut chiar mai mult, de la 27% în 1952 la 4,5% în 2009, subliniază Ifop.
Potrivit sondajului, declinul catolicismului a fost demonstrat, în principal, în timpul ultimilor douăzeci de ani, prin creşterea numărului de persoane care se declară fără religie. Aceştia reprezentau 21% din populaţie, în 1987 faţă de 28% în 2009. În aceeaşi perioadă, cota protestanţilor a crescut de la 1% la 3%, iar cea a altor religii, inclusiv a islamului, de la 3% la 5%.
Comparativ cu starea populaţiei, catolicii se disting în primul rând prin vârsta piramidală. Dintre aceştia, doar 23% sunt sub 35 de ani, 50% fiind peste vârsta de 50 de ani. Aceste diferenţe cresc atunci când ne referim la catolicii practicanţi: 16% sub vârsta de 35 de ani şi 65%, peste 50 de ani.
În cele din urmă, conform aceluiaşi studiu, “se observă o strânsă legătură cu partidele de dreapta”, 30,6% dintre aceştia fiind susţinători ai UMP, faţă de 25.1% din populaţia totală a Franţei, legătura cu dreapta fiind mai pronunţată în rândul catolicilor practicanţi (38,9%).
Am luat act de propunerile formulate de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării din România, în proiectul de Lege a Învăţământului Preuniversitar, art. 37, alin (1), din 30 aprilie 2009 şi ne exprimăm îngrijorarea cu privire la excluderea disciplinei religie din planurile-cadru ale învăţământului liceal şi la statutul incert al acesteia în învăţământul primar şi gimnazial.
Pentru păstrarea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal, ca parte a trunchiului comun, aducem următoarele argumente:
1. Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
2. Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”.
Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
3. Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”
4. Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
5. În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
6. Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
7. În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
8. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.
“- Cum se putem birui mai usor razboiul desfranarii si al gandurilor trupesti?
- Pentru biruirea acestui razboi al curviei, in orice stadiu s-ar afla, trebuie mai intai cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o batalie de scurta durata, pentru ca trebuie neaparat ajuns la o biruinta totala. La inceput fiecare se vede neputincios sa se impotriveasca, dar la Dumnezeu totul este cu putinta.
Inceputul acestei lupte este:
a) Sa vrea neaparat sa scape de acest razboi.
b) Sa se roage cu toata inima, la Dumnezeu si la Maica Domnului, sa-l ajute.
c) Sa ocoleasca, atat cat se poate, imprejurarile care ar putea trezi patimile.
d) Sa nu primeasca in minte momelile care vin si care pot parea a fi nevinovate si incep sa se concretizeze cu imagini; toate aceste ganduri sa le alunge, schimbandu-si mintea in rugaciune, dar o rugaciune a lui, nu recomandata de cineva, oricine ar fi acela; o rugaciune cu suspinele proprii, chiar daca n-au cuvinte.
Daca atacul este iute, indulcitor, coplesitor, sa suspine la Maica Domnului si sa nu cedeze atacului. In faze avansate, sa se marturiseasca rupt si curat, fara menajamente si fara invinuirea momentului, imprejurarii, sau a persoanelor. Marturisindu-se mai des, il va ajuta foarte mult.
Duhovnicul il va intelege, il va iubi, il va asigura ca nu e singur, dar nici nu-l va lasa in motivarile lui, “ca ar fi necesar si prea firesc”. Duhovnicul sa aiba ravna si bunatate, sa-l poata dezlipi de patima aceasta ascunsa si cu multe capete. Se recomanda lectura, carti si orice cu subiecte pregatitoare la moarte.Va fi iertat, oricare ar fi greseala, prin pocainta, si aceasta ar fi o mare cucerire, dar sa nu se amageasca cineva sa creada ca fara de pocainta s-ar cunoaste vreo iertare. Pacatul acesta face sa nu puteti vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevarat, si la aceasta ar trebui gandit si meditat mai mult.
Pentru cei ce au pozitie duhovniceasca si totusi sunt raniti mai mult sau mai putin, si trec prin baia pocaintei, li se considera drept accidente si vor avea motive serioase sa intre cu adevarat intr-o smerita smerenie, si aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu fata de cel care are parerea de sine ca nu e cazut.
Nu e un paradox, este si o dreptate si o mare milostenie divina. El, Stapanul si Pastorul cel bun, a lasat stana de oi si a mers sa caute oaia ratacita si a purtat-o pe umeri fericit, ducand-o la staulul imparatiei slavei. Citeam ceea ce va spun acum: “Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pamant cu placeri trecatoare si vinovate, si in cer a imparati cu Iisus Hristos”. Atunci faradelegea isi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) “Nebunule, acel timp de care abuzezi iti sapa groapa, si ziua de maine va fi vesnicia!” Spunand acestea, gandesc ca ar putea incuraja pe cei ce lupta cu atacurile din afara si cu firea dinauntru.
Cum poate sa se explice atunci acest straniu fenomen, ca multi inraiti impotriva aproapelui lor, dupa ce se razbuna, nu numai ca nu se rusineaza de acest prizonierat al diavolului, dar chiar se si lauda cu el ?! Aceasta se explica printr-un singur lucru: prin deznadajduita orbire morala a celor inraiti.
Odata m-am intalnit cu un cunoscut pe care nu-l mai vazusem demult si a inceput el sa-mi povesteasca tot felul de istorii duhovnicesti, de nelinisti si ispite care il incearca. Mi-a zis ca se duce des pe la parinti duhovnicesti din Romania si ca unul din ei este duhovnicul lui.
Ruscica Orazio, secretar al Uniunii Autonome a Profesorilor de religie (SNAD), a declarat la Radio Vatican că nu acceptă ca elevii, după orele de instruire săptămânală catolică, propuse de şcoală, să nu îşi vadă lucrarea recompensată la sfârşitul anului, cu puncte, asa cum se intampla dealtfel la celelalte materii.
Domniei Sale,
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
