Există la ora actuală o conspiraţie mondială, condusă de o grupare foarte puternică şi influentă, de indivizi înrudiţi, din care fac parte cei mai bogaţi oameni ai lumii – lideri politici, „elite” corporatiste şi membri ai unor societăţi secrete – şi care acţionează fără limite naţionaliste. Intenţia ei este de a prelua total şi complet controlul asupra tuturor fiinţelor umane de pe planetă şi de a reduce dramatic populaţia mondială, la doar 1 miliard de oameni.
Sub numele de Noua Ordine Mondială ( New World Order) se ascund organizaţii, instituţii şi indivizi, grupaţi într-o reţea intercorelată. Această grupare ocultă planetară nu cunoaşte limite statale, se află deasupra legilor tuturor ţărilor şi controlează politica, sistemul bancar internaţional, industria, comerţul, sistemul de asigurări, traficul de droguri şi de arme, lumea medicală etc. Ea nu dă nimănui socoteală pentru deciziile pe care le ia, şi este cea care trage sforile tuturor evenimentelor majore din lume. Ea se ascunde în spatele marilor corporaţii şi al marilor agenţii guvernamentale, pe care le dezvoltă şi le controlează, cu scopul bine definit de a domina lumea.
De-a lungul timpului, tot mai mulţi oameni au aflat de existenţa acestei conspiraţii mondiale.. Însă marea majoritate a lor, din păcate, reacţionează cu scepticism şi neîncredere la acest subiect, inconştienţi de condiţionarea mentală care le este implementată permanent de instituţiile de stat. Amploarea şi complexitatea reţelei de înşelătorie a acestei conspiraţii este greu de imaginat. Metodele pe care le utilizează în acest război cu omenirea sunt în special de natură biochimică, fiind promovate prin sistemul farmaceutic, medical, alimentar şi prin manipularea maselor cu ajutorul mass-mediei, cu scopul sinistru de exterminare a populaţiei..
Ceea ce majoritatea cetăţenilor cred că este „opinia publică”, reprezintă de fapt o propagandă abil regizată, cu scopul secret de a se declanşa un anumit răspuns comportamental dorit din partea populaţiei. Părerile „opiniei publice” sunt monitorizate permanent, cu intenţia de a se verifica acceptarea de către populaţie a programelor planificate de „ei”. Inspirati, ghidati si condusi de entitati satanice si demoniace din Infern, conspiratorii Noii Ordini Mondiale îşi realizează agenda de lucru, orchestrând cu măiestrie emoţiile umane şi cultivând în special frica.
Pătrunzând în labirintul încurcat al manevrelor politice şi corporatiste, descoperim stupefiaţi o lume a criminalităţii şi a abuzurilor de neimaginat împotriva umanităţii. Transpare din ce în ce mai clar ideea că trădătorii umanităţii – care, după modul lor de acţiune, nu pot fi numiţi „oameni” – au ales să folosească acum alte metode (mascate) de exterminare a populaţiei: prin alimentaţie (introducând aditivii extrem de nocivi, precum aspartamul, glutamatul de sodiu etc.), prin produsele cosmetice, prin apa fluorurată, prin deşeurile toxice, prin hrana iradiată, prin vaccinurile cu mercur şi prin alte arme biologice, de fapt, o altă variantă modernă pentru bombele folosite pe vremuri, cu scopul (acelaşi) de a distruge mase întregi de oameni.
Sub pretextul „cercetării” armelor biologice, a vaccinurilor şi a medicamentelor periculoase, „ei” îşi dezvoltă de fapt această industrie în propriul lor interes şi folosesc fiinţele umane drept cobai. Au ajuns până acolo încât să creeze noi agenţi biologici şi virusuri, pentru care apoi au fost necesare alte remedii, create, desigur, tot de ei – vaccinurile. Experimentele pline de cruzime, pe material uman, sunt realizate între zidurile reci, sterile şi antifonate ale laboratoarelor şi unităţilor militare ultrasecrete de… bio-terorişti în halate albe. Finanţate prin diferite programe
guvernamentale, aceste studii pseudoştiinţifice sunt prezentate ca fiind proiecte de „cercetare şi dezvoltare” de cea mai bună credinţă..
Pe primul loc în agenda de lucru a „elitei” criminale a acestui secol este reducerea drastică a populaţiei. Miliarde de oameni nevinovaţi au murit în urma „războaielor”, a dominaţiilor tiranice, a masacrelor rasiste, a homicidului, a epidemiilor, a SIDA-ei, a fumatului, a avorturilor, a erorilor medicale, a efectelor nocive ale medicamentelor, a dezastrelor „naturale” şi a genocidelor, care, toate, oricât de bizar ar părea, au fost provocate şi iniţiate de „ei”…
Această trădare cutremurătoare faţă de umanitate, bazată pe abuz de putere, crime de război, conspiraţie, conflict de interese şi minciună este o încălcare flagrantă a drepturilor omului, însă ea se desfăşoară sub masca pompoasă a democraţiei, a carităţii şi a libertăţii individuale.
Noul imperialism – atacul cu substanţe chimice otrăvitoare, prezentate în ambalaje viu colorate
La ora actuală, în întreaga lume are loc o adevărată invazie a substanţelor foarte toxice, infiltrate prin alimentaţie, prin medicamente, prin vaccinuri, prin produsele de îngrijire personală, prin apa fluorurată etc. Lumea este realmente bombardată, în mod legal, cu fiecare înghiţitură. Prin proliferarea restaurantelor de genul fast-food, a companiilor farmaceutice, a produselor alimentare contaminate cu substanţe otrăvitoare (sub forma aditivilor) – acest atac mascat produce mai multe victime şi suferinţă decât orice război armat care a existat vreodată.
Pe măsură ce oamenii se îmbolnăvesc datorită otrăvurilor ingerate în necunoştinţă de cauză, sistemul medical alopat „sare în ajutorul” lor, otrăvindu-i în continuare cu medicamente de sinteză, cu vaccinuri care afectează grav organismul uman, cu radiaţii nocive care ucid omul înainte de a „ucide” cancerul, cu plombe pe bază de mercur, care intoxică fiinţa clipă de clipă – deşi se pretinde că, prin fluorurarea apei, dinţii nu ar trebui să se mai carieze –, cu metode convenţionale de tratament, care nu fac decât să accelereze paşii muribunzilor către Moarte, pe de o parte, şi să aducă un profit financiar enorm celor care concertează din umbră acest mecanism sinistru, pe de altă parte.
Ceea ce oamenii nu ştiu este că moartea lor a început odată cu prima înghiţitură de apă fluorurată, cu prima bucată de pâine „îmbunătăţită” cu aditivi, cu primul vaccin „împotriva epidemiilor”, cu primul chips cu gust de şuncă, cu prima băutură carbogazoasă „care îţi răcoreşte setea de viaţă” … Restul este doar obişnuinţă, perpetuată de ignoranţă, dezinformare şi o publicitate deşănţată. Oriunde au pătruns aceste produse, s-a răspândit boala şi a urmat apoi moartea.
Există zone izolate în lume, în munţi sau în anumite insule, unde „tehnologiile moderne” nu au pătruns niciodată…. Acolo nimeni nu este bolnav de diabet, cancer, ischemie, depresie, SIDA, pentru că hrana locuitorilor din aceste regiuni constă din alimente naturale, proaspete, neprocesate. Există zone în care „civilizaţia” a ajuns cu două generaţii în urmă şi deja populaţia suferă de diabet, obezitate, astm, boli cardiovasculare şi cancer.
„Cultura” americană , cu invazia ei de băuturi carbogazoase, cu lanţurile ei de restaurante fast-food, cu ţigările şi alimentele ei procesate şi pline de aditivi toxici, a produs mai multă suferinţă şi boală în lume decât oricare altă agresiune.
Totul se face „legal”. Este mai mult decât legal, este obligatoriu! Orice naţiune care refuză să se alinieze standardelor comerciale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization – WTO) este imediat sancţionată şi primeşte un embargo comercial, până când, neputând face faţă presiunilor, cedează. Chiar şi tentativa unei ţări de a interzice pe teritoriul ei folosirea unor aditivi toxici, cum ar fi: aspartamul, uleiurile hidrogenate sau nitratul de sodiu, poate fi considerată o gravă încălcare a înţelegerilor internaţionale, care primează în faţa legilor naţionale! Aceasta este „opera” comisiei care supervizează Codex Alimentarius şi care face legea!
Produsele alimentare actuale – calul troian al industriei chimizate
Este uşor să vinzi ţigări, Coca-Cola, produse alimentare ieftine şi pline de aditivi periculoşi – în ţările sărace şi în curs de dezvoltare, unde nivelul de educaţie şi de informare este foarte scăzut; acolo oamenii sunt uşor de păcălit, fiind în stare să creadă că produsele americane şi occidentale îi vor face mai fericiţi.
În prezent, în ţările civilizate, doar oamenii ignoranţi şi naivi mai consumă băuturi carbogazoase. Tot aceeaşi categorie de oameni fumează, consumă produse cu aditivi, prânzuri decongelate şi încălzite la cuptorul cu microunde şi privesc pasivi ore în şir la televizor.. Oamenii inteligenţi cunosc deja adevărul despre aceste lucruri. De aceea, vânzările de băuturi carbogazoase scad anual, iar marile corporaţii sunt obligate să „spargă” piaţa în alte ţări, unde nu s-a aflat încă de toxicitatea aspartamului şi a aditivilor alimentari, de pericolul produselor modificate genetic şi de faptul că toate acestea aduc cu ele boala..
Nimic nu este mai simplu decât manipularea populaţiei prin publicitate, ştiri fabricate şi studii contrafăcute! Toată gama de produse alimentare, farmaceutice şi de întreţinere casnică este promovată printr-un sistem agresiv de publicitate, prin care publicul este înşelat şi convins să cumpere. Tehnologia avansată este ţinută sub control şi folosită în scop malefic de către unele guverne, prin intermediul misterioaselor contracte, fuziuni şi afaceri corporatiste – militaro-industrial o-farmaceutice –, făcute cu uşile închise.
Afacerile corporatiste – crimă organizată la nivel înalt
Cuvintele nu pot descrie îndeajuns caracterul diabolic al acestor acţiuni corporatiste. Oricât de mult am citi şi afla despre acest subiect, va exista întotdeauna ceva nou de descoperit. Pentru „ei”, oamenii nu sunt decât un material pentru folosire, abuzare şi distrugere.
În spatele „câmpului de bătălie”, în timp ce oamenii se luptă cu boala şi suferinţa, fără să ştie şi să înţeleagă de unde vin toate acestea, corporaţiile strâng prada – un profit enorm, obţinut pe baza stării de dezinformare, naivităţii şi ignoranţei maselor. Singurele naţiuni care au un viitor promiţător sunt cele care protejează şi menţin sănătatea popoarelor lor şi a mediului lor natural.
Vestea bună este că din ce în ce mai mulţi oameni se trezesc la realitate! Omul inteligent face conexiuni între anumiţi indivizi şi unele companii, organizaţii sau agenţii şi îşi dă seama de caracterul dubios al intrigilor politice şi al anumitor programe, proiecte şi servicii care sunt promovate în diferite zone ale lumii, aparent fără nicio legătură unele cu altele.
Din ce în ce mai mulţi oameni află despre pericolul aditivilor alimentari, al aspartamului, al băuturilor carbogazoase, al fluorului, mercurului şi aluminiului şi au început să adopte o dietă sănătoasă, bazată pe alimente organice şi produse naturale, fără substanţe chimice… Tot mai mulţi sunt cei care cunosc efectele dezastruoase ale medicamentelor de sinteză asupra sănătăţii şi renunţă la tratamentele alopate şi la medicina convenţională, apelând la tratamente naturiste cu plante medicinale, regimuri alimentare de purificare, programe de dezintoxicare a organismului de substanţele chimice.
Tot mai mulţi oameni îşi dau seama că industria agroalimentară, farmaceutică şi petrochimică sunt interesate doar de propriul lor profit, şi nu de sănătatea umanităţii. Şi, în fine, tot mai mulţi sunt cei care înţeleg că marile corporaţii industriale şi guvernele sunt controlate de o „elită ocultă mondială”, care are drept scop distrugerea umanităţii prin îndepărtarea ei de natura esenţială şi de Dumnezeu. Prin urmare, din ce în ce mai mulţi oameni caută modalităţi de a se redescoperi pe ei înşişi, de a-şi reface sănătatea şi integritatea, de a redeveni fiinţe minunate, fericite şi mereu în comuniune cu Dumnezeu.
Ultimele zbateri ale fiarei
Trist, dar adevărat, aceste corporaţii industriale îi oferă omenirii doar boală, suferinţă şi moarte.. Întregul sistem de „îngrijire a sănătăţii” a devenit un organism de tip monopolist, care se bazează pe propaganda deşănţată, pe publicitatea mincinoasă şi pe manipularea făţişă.
Avem aici de-a face nu cu metodele înţelepte ale unei guvernări care oferă soluţii şi care se îngrijeşte de sănătatea populaţiei, ci cu tacticile diabolice ale unei afaceri mondiale disperate, într-o ultimă încercare furibundă de a prelua controlul asupra lumii, înainte de a fi luată de valul transformării, care se întrezăreşte la orizont.
Şantajul şi cenzura cercetătorilor ştiinţifici
Iată cum proliferează în domeniul cercetării ştiinţifice lanţul vicios al otrăvirii populaţiei cu aditivi: dacă respingem otrăvurile → nu ies bani →nu se mai finanţează studii de cercetare. De exemplu, producătorii de aspartam donează milioane de dolari unei universităţi. Directorul laboratorului sau preşedintele universităţii pur şi simplu va sugera discret echipei de cercetare că ar vrea să vadă rezultate negative la testele despre aspartam, sau altfel subvenţiile vor fi oprite!
Totuşi, au existat oameni de ştiinţă curajoşi, care au semnalat abuzurile criminale împotriva umanităţii, făcute de marile corporaţii şi sprijin
ite cu bună ştiinţă de unele state şi guverne. Aceşti adevăraţi eroi ai omenirii au avut apoi de-a face, invariabil, cu atragerea concertată a oprobiului public asupra lor. Iată câteva exemple:
Dr. Andrew Wakefield şi ceilalţi doi colaboratori ai săi au fost acuzaţi şi discreditaţi de companiile farmaceutice, pentru că au dovedit ştiinţific şi au făcut publice efectele toxice ale mercurului din vaccinuri.
Neurologul Russell Blaylock a făcut ample cercetări asupra neurotoxinelor aspartam şi glutamat. „Am studiat acest subiect al neurotoxinelor în toate modurile posibile şi am demonstrat toxicitatea glutamatului. «Ei» ştiu că eu ştiu asta acum, pentru că am făcut un 
schimb de scrisori cu cei mai mari apărători ai glutamatului. Cu toţii şi-au dat seama că nu aveau niciun argument care să poată contesta veridicitatea studiilor mele. Aşa încât, pentru un timp, m-au lăsat în pace. Le-a fost teamă că, în cazul în care se face publică disputa dintre mine şi ei, vor pierde. «Ei» nu vor ca această informaţie să ajungă la urechile publicului. Ceea ce fac «ei» este să joace vechiul rol al ignorării adevărului, sperând că nu se va afla.. Pur şi simplu, oamenii nu au niciun sistem intern de apărare împotriva glutamatului de sinteză.
Apoi au început atacurile. Ştiu mult prea mult. După ce am început să public rezultatele mele, editorul m-a avertizat: «Eşti sigur că vrei să scrii asta? Dacă o vei face, te vor hăitui până la moarte.» Am răspuns: «Da, vreau». Le-am publicat, cu un singur gând în minte: că nu au cum să mă combată. «Ei» exercită o imensă presiune asupra ziarelor, revistelor şi jurnalelor, pentru ca acestea să nu publice interviuri sau articole despre persoane ca mine. «Ei» încearcă să-i ţină în umbră pe cei care deţin informaţii despre adevăr, sperând că marea majoritate a oamenilor nu-l vor afla niciodată. Dar odată şi odată adevărul va ieşi la iveală. Din anul 1995, de când am publicat concluziile la care am ajuns, au apărut noi şi noi dovezi, materiale şi studii, care atestă veridicitatea informaţiei expuse de mine, şi anume, că receptorii periferici ai glutamatului şi aspartamului pur şi simplu ucid oamenii.”
Dr. Carme Trocho din Spania a condus în anul 1998 cercetările asupra modului în care aspartamul influenţează ADN-ul. Experimentul său a fost denumit Studiul Barcelona sau Raportul Barcelona, deoarece a fost susţinut de conducerea Departamentului de Biologie al Universităţii din Barcelona . Apoi, cariera sa a fost atacată de producătorii de aspartam. El a mărturisit ulterior că nu va mai realiza niciodată un alt proiect de cercetare referitor la aspartam. Mai târziu, şi alţi cercetători au fost forţaţi să facă aceleaşi lucruri.
În lumea ştiinţifică, este foarte cunoscut cazul dr. John Yiamouyannis, biochimistul de la Departamentul de Lucrări Chimice al Fundaţiei Naţionale pentru Sănătate (National Health Foundation) din SUA şi membru al Societăţii Americane de Chimie (American Chemical Society), care a fost şi el şantajat, atunci când studia efectele fluorurării, în anul 1989.. A fost concediat pentru că a refuzat să tacă şi totodată i s-a interzis să îşi publice lucrările şi cercetările despre toxicitatea fluorurării. Şeful său a declarat: „Am fost nevoiţi să facem aceasta, pentru că am fost ameninţaţi că, dacă nu tăcem, ne vom pierde finanţarea…..” Dr. John Yiamouyannis ar fi vrut să dezvăluie adevărul, dar a fost concediat. Apoi, Departamentul a primit un premiu uriaş în bani de la compania Colgate-Palmolive..
După ce a făcut cunoscute rezultatele studiului său asupra hranei preparate la microunde, dr. elveţian Hans U. Hertel a fost acuzat de Asociaţia Dealerilor pentru Aparate Electrocasnice şi Industriale că periclitează afacerile companiilor din acest domeniu. În urma acţionărilor repetate în justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg i-a dat medicului câştig de cauză, în procesul Hertel versus Elveţia, iar statul elveţian i-a plătit acestuia o compensaţie de 40 000 de franci elveţieni pentru că i-a încălcat dreptul la libera exprimare.
Dr. Russell Blaylock, neurochirurg: „«Ei» chiar urmăresc aceasta: în America au votat o lege simultan în mai multe state, conform căreia nimeni în afară de medicii nutriţionişti nu are voie să vorbească despre alimentaţia şi despre nutriţia corectă. Mai multe state au votat această lege. Aceasta înseamnă că biochimiştii şi ceilalţi medici nu au voie să vorbească despre sănătate?! Este ridicol!”
Cunoaşterea înseamnă putere
Transformarea începe cu fiecare dintre noi. Fiecare om are dreptul la libertate, sănătate şi cunoaştere, pentru evoluţia sa individuală şi a planetei. Medicina, agricultura, industria alimentară şi, practic, toate domeniile existenţei moderne sunt controlate de câţiva oameni din vârful „Sistemului” – giganţii petrochimiei, ai complexului militaro-industrial şi ai băncilor lumii – care câştigă enorm de pe urma planurilor lor ticăloase, în detrimentul umanităţii.
Atâta timp cât totul pe pământ se va măsura în latitudinea profitului financiar şi longitudinea creşterii economice, nu vom fi niciodată liberi! Cât timp vom continua să lăsăm puterea, banii, gândirea, sănătatea şi libertatea noastră în mâinile „Sistemului”, nu vom fi niciodată mai mult decât nişte sclavi controlaţi şi manipulaţi mental, sclavi care au iluzia că sunt liberi. Însă pe măsură ce devenim conştienţi de adevărul ascuns în spatele aparenţelor, înţelegem că putem să acţionăm împotriva limitărilor impuse de „Sistem” şi să ne eliberăm de această iluzie ţesută de „ei”, care a devenit treptat lumea noastră.
A venit timpul să ne trezim la realitate şi să ne cerem plini de curaj dreptul de a fi liberi, de a cunoaşte adevărul şi de a ne alege singuri modul de a trăi, de a mânca, de a ne vindeca. Am ajuns să trăim în această iluzie creată, tocmai pentru că am permis să fim manipulaţi de către cei care vor să controleze aproape totul.
A venit timpul, mai mult ca oricând, să punem capăt acestei dominaţii distrugătoare de pe planetă. În momentul în care vom înţelege că noi, majoritatea oamenilor, suntem cei care îi ajutăm în mod inconştient, prin ignoranţa şi lipsa noastră de reacţie, pe aceşti câţiva, puternici şi perfizi, să se menţină pe poziţie, „ei” nu vor mai avea nici o putere asupra noastră.
Dacă înţelegem că NOI suntem singurii responsabili pentru tot ceea ce ni se petrece, şi nu aceşti „ei” ascunşi, ei nu vor mai putea să hotărască în locul nostru şi să îşi continue acţiunile diabolice. Căutarea adevărului, plină de curiozitate, cu mintea deschisă şi cu dorinţa sinceră de a-l descoperi este un atribut al inteligenţei. Căutaţi cât mai multe informaţii despre ceea ce mâncaţi, despre remediile cu care vă trataţi sănătatea, despre „ingredientele” care vă compun viaţa.
Românilor inteligenţi şi cu bun simţ le va fi, sperăm, de un real folos destăinuirea acestor adevăruri cutremurătoare, care cel mai adesea le sunt ascunse cu bună ştiinţă.
Cunoaşterea ne face liberi şi sănătoşi!
sursa: altermedia
Spre deosebire de anul civil care incepe la 1 ianuarie, anul bisericesc incepe la 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.
La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.
Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie
Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.
Calendarul iulian si gregorian
Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor – de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.
Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit “calendarul iulian”. Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.
Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).
Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.
Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii – in Rasarit ca si in Apus – au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.
La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit “gregorian” sau “stilul nou”.
Congresul de la Constantinopol 1923
Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.
Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.
Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).
Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).
Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa – prin modul de bisectare – pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.
Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.
Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale
La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.
Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).
Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc “pe stil vechi”, pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa “stilul vechi”.
Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic
Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:
a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).
Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.
a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).
b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).
c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.
Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul – parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.
A.C.
sursa: crestinortodox.ro
Timpul a fost si ramane o permanenta si majora preocupare umana. De la filozofii antici si pana la ganditorii moderni, de la simplii credinciosi si pana la marii teologi, intrebarile privind originea, esenta, sensul si, mai ales, valoarea acestei categorii a existentei noastre formeaza o problematica complexa si mereu actuala.
Calauzita de adevarurile Revelatiei dumnezeiesti – se intelege – Ortodoxia acorda timpului importanta de prim ordin. Sfintii Parinti, desi au abordat si teoretic aspecte privind originea si esenta timpului, marea lor preocupare a fost, insa, aspectul axiologic, valoarea lui pentru viata, pentru realizarea vocatiei noastre, deodata, mantuitoare si creatoare (Matei XVI, 26). De aceea, este neindreptatita acuza ce i s-a adus uneori Ortodoxiei, in contextul interconfesional, ca nu ar acorda destula importanta timpului vietii prezente, preocupata fiind excesiv de viata viitoare, de vesnicie.
1. Consideratii asupra originii si esentei timpului in invatatura ortodoxa.
Cartea Facerii, tratand despre crearea lumii, relateaza ca: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea I, 1). Acest inceput este interpretat de Sfintii Parinti si teologii ortodocsi ca fiind nu numai inceputul creatiei, ci, totodata, si inceputul timpului. Sfantul Vasile cel Mare exprima astfel aceasta idee: “Precum inceputul unui drum nu este inca un drum, nici cel al unei case nu este o casa, la fel inceputul timpului nu este un timp, nu este din acesta nici cea mai mica parte”.
Acest inceput, ca prim moment, nu poate fi gandit de noi. El nu este divizibil, nici chiar infinit de mic, ci este fara masura dupa timp, este momentul ca limita, deci fara durata. Creatura apare intr-un “instantaneu” deodata, “etern” si temporal, la limita eternitatii cu timpul. “Inceputul – remarca un teolog ortodox – analog notiunii geometrice de limita intre doua planuri, este un fel de instantaneitate atemporala in sine, dar a carei explozie creatoare naste timpul. Este punctul atingerii vointei divine cu ceea ce de acum inainte devine si dureaza. Originea insasi a creaturii este deci o schimbare, un inceput (inceputul unei treceri de la nefiinta la fiinta n.n.), si pentru aceasta timpul este o forma a existentei create, in vreme ce eternitatea apartine in mod propriu lui Dumnezeu”.
De aceea, profund sesizeaza Fericitul Augustin: “lumea nu a fost creata in timp, ci cu timpul”, iar “inainte de a fi lumea, timp nu era” – remarca un alt ganditor crestin. Cel prin care s-a facut lumea (Ioan I, 1) este Acela prin care s-au facut si veacurile (Evr. I, 2).
Cat priveste esenta timpului, ce este el in sine, problema, constituie o dificultate, de altfel, sesizata in diversele domenii de cercetare. Chiar daca misterul nu poate fi epuizat, pot fi surprinse unele aspecte in legatura cu natura timpului. Insusi inceputul lumii fiind o trecere de la nefiinta la fiinta, aceasta miscare e o trasatura fundamentala a lumii create, in corelatie cu devenirea, care a fost imprimata creaturii ca suport si posibilitate pentru progres, pentru o desavarsire si mai mare, continua.
Fara a fi confundat cu miscarea insasi, categoria timpului – in gandirea Sfintilor Parinti – este strans legata de aceasta. Sfantul Maxim Marturisitorul constata ca: “tot ceea ce a primit existenta din nimic e in miscare, fiind purtat numaidecat spre o oarecare cauza”.
Mod de existenta al creaturii, timpul este inerent ei si indisolubil legat de ea. “Nici un timp nu poate fi fara creatura” – se exprima Fericitul Augustin. Asa cum il definea si Sfantul Vasile cel Mare, timpul este “semnul insusi al creaturii”. “Exista o afinitate naturala – zice acelasi sfant parinte – intre aceasta lume, animalele si plantele care se gasesc in ea si cursul timpului, care totdeauna se grabeste si curge fara a slabi vreodata elanul sau”.
Timpul fiind modul de existenta al creaturii, vesnicia este modul de existenta al lui Dumnezeu. Cele doua moduri de existenta sunt distincte, dar nu opuse. Ortodoxia n-a definit timpul si eternitatea ca diametral opuse, caci daca in relatie cu timpul, sta inevitabil miscarea, schimbarea, trecerea de la o stare la alta, nu se pot opune lor, termen cu termen: imobilitatea, imutabilitatea, invariabilitatea unei eternitati statice, aceasta ar fi o eternitate a lumii inteligibile din filozofia lui Platon, nu cea a Dumnezeului celui viu. Modul de existenta a lui Dumnezeu depaseste opozitia timpului mobil si a unei eternitati imobile.
Cand se spune ca “in Dumnezeu nu este mutare nici umbra de schimbare” (Iacob I, 17) trebuie sa intelegem ca “Dumnezeirea e nemiscata, ca una ce este plinirea tuturor”, e plenitudine de viata care nu mai are spre ce sa tinda mai mult. Eternitatea lui Dumnezeu transcende modul nostru de existenta si de gandire. In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul releva ca: “Dumnezeu nici nu se misca, nici nu sta, fiind dupa fire mai presus de toata miscarea si starea, si nu se supune in nici un sens modurilor noastre”.
Pentru Ortodoxie, timpul si eternitatea, nefiind in relatie de opozitie, desi distincte, ele pot comunica, iar aceasta constituie premisa pentru posibilitatea coboririi lui Dumnezeu in timp si a participarii noastre la viata vesnica.
Timpul – concretizare a trecerii spre plenitudine.
Supus unei analize mai profunde, timpul ni se prezinta sub doua aspecte: succesiunea si durata. Succesiunea este in strinsa legatura cu miscarea si cu devenirea. Acest aspect al timpului releva pentru creatura, deodata: si limita ei, dar si nelimitarea ei prin posibilitatea auto-depasirii, pentru care fapt devenirea este o conditie ontologica a acesteia. Sensul sau tinta spre care tinde creatura prin devenire este plenitudinea.
In invatatura ortodoxa, desavarsirea pe care pot sa o atinga creaturile se realizeaza prin participare la viata divina, singura absoluta si suficienta siesi. Spre a se realiza in desavarsire, creatura trebuie sa treaca succesiv si ascendent diferite trepte sau moduri calitative, care echivaleaza cu “noi, nesfarsite inceputuri”.
In mod antinomic, lumea creata trece si dureaza, dar trecerea nu inseamna non-existenta, iar durata nu inseamna ca o anume stare isi primeste statut definitiv. Ceea ce Dumnezeu a adus la existenta nu va cunoaste niciodata nefiinta (Rom. XI, 29), dar cunoaste trecerea (Matei XXIV, 35; II Petru III, 10). Cand Revelatia spune: “chipul acestei lumi trece” (I Cor. VII 31), aceasta inseamna ca trece modul ei actual de a fi spre alt mod superior, nou (II Petru III, 13; Apoc. XXI, 1: “cer nou si pamant nou”), in acest inteles, putem afirma ca timpul concretizeaza durata si trecerea, ca o trasatura fundamentala a creaturii.
Conditia de trecere a creaturii a fost daruita de Dumnezeu pentru a imprima acesteia un sens si un aspect dinamic, intr-un progres si o crestere perpetua. Aceasta trecere leaga ce a fost de ce va fi, si este totodata masura devenirii si a duratei. Corelatia dintre trecere si durata este, intr-un fel, o forma de “miscare” a timpului, modul curgerii lui. Timpul este, asadar, un proces de fiintare sau mai bine-zis procesualitatea fiintarii creaturii pe calea desavarsirii.
Faptul ca trecerea de la chip la asemanare cu Dumnezeu trebuie sa se realizeze pentru noi sub specia timpului, este o proba in plus ca si timpul, ca o concretizare a trecerii, avea in planul lui Dumnezeu valente multiple si continut pozitiv. Nici veacurile viitoare nu vor anula definitiv conditia de trecere a creaturii, desi, desigur, acea trecere va fi transfigurata si necunoscuta acum de noi. In acest context se exprima Sfantul Apostol Pavel cand afirma ca in eonii nesfarsiti ai vietii viitoare: “vom trece din slava in slava” (II Cor. III, 18).
Inainte de pacat, conditia de trecere a creaturii nu avea nimic negativ in ea, ci trecerea exprima dinamismul unui progres voit de Dumnezeu si imprimat in structura firii. Prin trecere trebuiau cucerite treptele devenirii. Fiecare treapta adauga un plus de noutate si desavarsire. Pentru Adam, trecerea trebuia sa ia forma mutatiei, ca o dobandire a unor moduri de existenta superioare calitativ.
Timpul-trecere era daruit de Dumnezeu ca masura a cresterii si inaltarii creaturii spre El. Timpul paradisiac nu cunoaste acel “timp-cadere”. Caderea in pacat altereaza intr-un anume grad timpul, in sensul ca el devine de aici inainte si o masura a trecerii spre moarte (Rom. V, 12). Prin cadere, capata, insa totodata, o deosebita relevanta dimensiunea timpului ca posibilitate a ridicarii (timpul-ridicare), dimensiune in care, fundamental, se pastreaza inca valoarea timpului. Si ceea ce ne preocupa esential in lucrarea de fata e tocmai dimensiunea timpului ridicare, concret: valoarea timpului pentru mantuire.
II. Valoarea timpului in iconomia mantuirii.
Valoarea timpului ca posibilitate a ridicarii din pacat si restabilirii comuniunii cu Dumnezeu ni se descopera mai ales in iconomia mantuirii.
Iconomia mantuirii, raportata la problema timpului, inseamna crearea posibilitatii ca timpul – “trecere spre moarte” – cauzat de pacat, sa fie rascumparat si valorificat in sensul si vocatia sa primordiala: trecere spre viata, spre “viata din belsug” (Ioan X, 10). Pana la intrupare, care echivaleaza cu pogorarea ipostatica in timp a vesnicului Dumnezeu, timpul “liniar” al Vechiului Testament cunoaste o ascensiune axiologica tinzand spre o plinire a sa (Gal. IV, 4). Este timpul fagaduintei, al asteptarii si al sperantei (Ieremia VIII, 15 si XIV, 19; “Asteptam timpul vindecarii”). Profetiile mesianice sint posibile tocmai pentru ca timpul sa afla sub stapanirea lui Dumnezeu (Fapte I, 7). Si timpul este cel care confirma adevarul profetiilor.
In Hristos, timpul cunoaste adevarata sa plinire, tocmai fiindca pentru El nu exista timpul cadere, timpul folosit in pacat, sau golul timpului pierdut, ci numai timpul autentic in care se implineste voia lui Dumnezeu-Tatal. Timpul trait de Hristos nu cunoaste saracirea si opacitatea pe care i-o imprima pacatul, ci valorificarea deplina, maxima.
In Hristos, timpul isi implineste vocatia sa originara de “trecere”, de participare la eternitate. Hristos, ca Dumnezeu si om, traieste deodata eternitatea si timpul. Astfel timpul cunoaste plinatatea pe care i-o comunica vesnicia, si – in Hristos – el ofera credinciosului posibilitatea participarii la viata vesnica. Insasi indumnezeirea firii umane a Mantuitorului s-a realizat in timp si a cunoscut in conditiile temporalitatii un progres (Luca II, 52) – fapt care releva si mai mult valoarea timpului.
Teologul Oscar Cullmann sesizeaza ca in Sfanta Scriptura timpul este presarat cu momente favorabile alese de Dumnezeu in iconomia mantuirii lumii.Ceea ce savarsea Hristos pentru mantuirea lumii, savarsea la momente voite si determinate de El, atunci cand “sosea ceasul” (Matei XXVI, 45; Matei XIV, 35; Luca XXII, 14; Ioan VII, 30; XVII, 1) si refuza sa implineasca ceva pana ce “nu i-a sosit ceasul” (Ioan II, 4).
Daca in implinirea planului de mantuire Hristos actioneaza in acei kairoi stapanind timpul, El atrage insa atentia ca, pentru credinciosi, fiecare clipa este un moment favorabil mantuirii, un kairos: “Vremea Mea n-a sosit, dar vremea voastra totdeauna este gata” (Ioan VII, 6).
Faptul ca Iisus a murit pe cruce in ziua a sasea a saptamanii si in ceasul al saselea este interpretat in traditia ortodoxa intr-o stransa legatura tainica si semnificativa cu ceasul caderii lui Adam. Timpul, fiind sub stapanirea lui Dumnezeu (Fapte I, 7), este folosit cu iconomie si deci nimic nu este intamplator in el.
Pe cruce, in Hristos “nu moare o viata particulara, un ins obisnuit. In El se jertfeste, moare o lume, moartea Lui e limita unui vechi eon si inceputul unui nou eon. El prin care s-au si facut veacurile (Evr. I, 2) poate pune capat celui vechi si inceput altuia”.
Momentul invierii transcende si anuleaza, deodata, aspectul de cadere al timpului, cu cea mai dureroasa consecinta a sa: moartea. Invierea lui Hristos lumineaza deplin continutul pozitiv al temporalitatii, deslusindu-i sensul sau genuin: de trecere de “paste”, prin care se raspunde aspiratiei fundamentale a creaturii: viata vesnica. Astfel, timpul redobandeste “calitatea primordiala, efectul sau pur si exclusiv pozitiv de promotor al vietii si plinirii umane, sensul sau de vehicol spre vesnicie”.
Chiar dupa Inaltarea Sa la cer, Iisus nu se afla intr-o eternitate fara legaturi sau comunicare cu timpul (Matei XXVIII, 20) iar faptul invierii nu se afla exclusiv intr-un punct trecut al timpului, “pentru ca adevaratele evenimente nu mai dispar, ci raman depuse in memoria lui Dumnezeu”. Asadar, Iisus cel inviat ne aseaza intr-o temporalitate “deschisa” eternitatii Sale, iar eternitatea Sa comunica cu temporalitatea traita de noi. Prin Hristos, fiecare clipa devine pentru credincios un moment favorabil mantuirii – un kairos (Ioan VII, 6; II Cor. VI, 2).
Fiecare clipa care trece si el n-a luat in ea decizia pentru realizarea sa in bine este o clipa sau un timp pierdut. Clipa se prezinta astfel ca semn al unei posibile mantuiri, dar si ca semn al unei posibile caderi sau pierderi.
Ortodoxia priveste cu incredere si optimism, insa si cu gravitate, fiecare clipa a vietii prezente, pretuind-o ca pe o sansa divina a rascumpararii pacatului, ca timp al ridicarii, ca sansa de rodire si valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu. In Ortodoxie, clipa nu este doar un pas spre moarte, ca in filozofia lui Heidegger, in care totul e incarcerat intr-o imanenta sufocanta, fara deschidere catre un mod de existenta superior si eliberator, ci, clipa ofera si posibilitatea valorificarii potentelor umane creatoare, nealterate de pacat; ea poate releva capacitatea noastra de a dobandi – in conditiile temporalitatii – valori eterne si poate redescoperi vocatia originara, ce transcende hiatus-ul mortii (I Cor. V, 26). Clipa poate rascumpara timpul pierdut cand se restabileste in ea comuniunea cu Dumnezeu, sau poate pierde un timp bun de o viata intreaga, cand in ea se savarseste, prin pacat, ruperea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, Sfanta Scriptura (I Cor. IV, 5) si Sfintii Parinti indeamna: “Sa nu fericesti pe nimeni inainte de sfarsit, dar nici sa nu te deznadajduiesti de mantuirea nimanui” (Sfantul Efrem Sirul).
Clipa ca sansa a mantuirii – in intelesul unui inceput nou de viata – reliefeaza valoarea inefabila a timpului si dezvaluie faptul ca el nu poate fi o dimensiune indiferenta. Nu putem nazui spre vesnicie, facand abstractie de timp. A fugi de timp pentru ca este trecator, echivaleaza cu o autoinselare, deoarece aceasta trecere si vremelnicie este o sansa de dobindire sau de pierdere a vietii vesnice si a bunurilor netrecatoare. Daca nu ar fi clipa ca o punte sau ca o sincopa a trecerii, nu ar putea exista pentru pacatos o pirghie de lansare de pe dimensiunea “timpului-cadere” pe alta dimensiune: “timpul ridicare”. Pentru cainta pacatosului, clipa este un inceput nou, care rimeaza, duhovniceste vorbind, cu o noua “creare” a timpului, pentru ca in ea se poate produce o noua “nastere” a insului.
In invatatura ortodoxa, timpul nu este absolutizat (el este conditionat de vesnicie atat in origine cat si in perpetuare) si tocmai pentru aceasta este posibila intrarea vesniciei in clipa si a clipei in vesnicie, fara confuzie. Temporalitatea si vesnicia, desi distincte ontologic, nu sunt in raport de opozitie sau de excludere – cum s-a aratat mai sus. Sufletul nostru fiind chemat la nemurire, el are capacitatea de a fi – prin credinta si viata in Hristos – “loc” de intalnire intre timp si viata vesnica; in el “se eternizeaza temporalul”.
III. Valoarea timpului in viata Bisericii si a credinciosului.
Prezenta lui Hristos in lume, dupa inaltarea Sa la cer (Matei XXVIII, 20) isi afla expresia cea mai reala si profunda in Biserica intemeiata de El. “Biserica istorica, concreta, clar delimitata in timp si spatiu, reuneste in ea pamantul si cerul, oamenii si ingerii, viii si mortii, pacatosii si sfintii, creatul si necreatul”. Sub acest aspect, Biserica poate fi definita ca “locul” de intalnire a timpului cu vesnicia, asa cum ele s-au intalnit mai inainte in persoana Logosului intrupat. Biserica ofera, transfigurat, timpul de dinainte de cadere, in care se poate realiza deplin intilnirea credinciosului cu Dumnezeu.
Iconomia mantuirii urmasilor lui Adam, desfasurandu-se in timp, timpul Bisericii este o continua actualizare, contemporaneizare a operei de mantuire realizata de Iisus Hristos. Pentru Biserica, timpul vietii prezente are un singur sens: el este timpul mantuirii: (“iata acum vremea potrivita, iata acum ziua mantuirii” – II Cor. VI, 2). In Ortodoxie, fiecare an este “anul mantuirii”, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipa ofera prilej pentru mantuire.
Intilnirea credinciosilor cu acel “illud tempus – vremea aceea” si regasirea tuturor intr-un acelasi tot de comuniune frateasca cu toti sfintii din toate timpurile, nu are nimic a face cu o incercare de transpunere pe cale de rememorare, ci este o traire aievea a evenimentelor savarsite de Hristos. In aceasta se releva, in Biserica, posibilitatea transcenderii timpului fizic, “devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice. Nu este vorba deloc de repetitie umana, ci prin contemporaneitate liturgica noi comunicam dincolo de timp cu ceea ce ramane o data pentru toti”. Pentru Ortodoxie, in fiecare an, “Hristos se naste” (nu: “S-a nascut”!). De asemenea, invierea e traita ca un fapt prezent. In duminica invierii, credinciosii canta: “Ieri m-am inmormantat impreuna cu Tine, Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu. Ieri m-am rastignit impreuna cu Tine, insuti impreuna cu Tine ma preamareste”.
Pentru Dumnezeu nu exista succesiune temporala, ci El traieste intr-un vesnic prezent – nune aeternum. Acest prezent razbate in Liturghie, care este expresia culminanta a actualizarii si contemporaneizarii in Biserica. Asa cum remarca un teolog ortodox, in Liturghie, “nu se afla trasaturile timpului mort al repetitiilor, ci totul ramane o data pentru toti”. In acelasi inteles, Sfantul Ioan Gura de Aur afirma: “Este aceeasi jertfa pe care noi o aducem, nu una azi si alta maine. Iar Teodor de Mopsuestia exprima astfel identitatea Liturghiei din Biserica cu cea din cer. “Nu este ceva nou – spune el – ci este Liturghia care are loc in cer, si noi suntem cel care e in cer” (adica trupul tainic al lui Hristos n.n.).
Acelasi act divin (al jertfei de pe cruce) a avut loc intr-un moment precis al istoriei mantuirii (Mo tempore – in vremea aceea) si se ofera tuturor in taina. El are puterea de a deschide timpul liturgic si de a se pune inlauntrul fiecarei clipe, ca adevaratul continut al tuturor tainelor crestine. De aceea, in rugaciunea de la impartasire, credinciosul ortodox cere lui Hristos: “Cinei Tale, celei de taina, astazi, Fiul Iui Dumnezeu, partas ma primeste…”.
Chiar in cadrul unei zile liturgice, este evocata intreaga istorie a mantuirii: vecernia reprezinta timpul mesianic al Vechiului Testament, utrenia – zorii activitatii lui Hristos, iar mezonoptica are un caracter eshatologic de tensiune in nadejde spre imparatia viitoare.
In stransa si vie legatura cu timpul sta rugaciunea. In aceasta privinta, este semnificativ ca Biserica are in cultul sau cartea numita “Ceaslovul”, potrivit careia, rugaciunea ritmeaza ca un orologiu viata si cresterea spirituala a credinciosului. “Ziua traita astfel se prezinta dintr-o data ca o parcela a istoriei sfinte a mantuirii in care omul a implinit sarcina incredintata lui de Dumnezeu. Ea primeste un accent de vesnicie si, ca un spic de grau, poarta soarele in fiecare din boabele sale si se apleaca sub greutatea propriei sale masuri”.
Analizand mai profund valoarea timpului in viata cultica a Bisericii, se observa ca liturgicul ofera deodata acel: “in timp” si “dincolo de timp”. In acest sens, Biserica este un element antimitizant, ea nu confunda timpul cu eternitatea, ci pastreaza unitatea intre ele, relevindu-se astfel ambivalenta timpului: ca realitate “hinc et nune”, dar si ca deschidere spre alta dimensiune (viata vesnica). Randuiala liturgica, care pare unora o stereotipie, in realitate, reprezinta si e traita ca o depasire a timpului – paradoxal – fara a iesi din el. Constanta randuielii Liturghiei si vechea ei traditie ancorata in acel “illo tempore” apostolic – constanta in care unii au vazut un staticism si o pietrificare – reprezinta, de fapt, un mod de transcendere si transfigurare (sfintire) a timpului.
Pentru Ortodoxie, Biserica este o cetate a vesniciei, desi ea este in istorie. Credinciosul cind intra in ea simte vesnicia ei, permanenta ei care se exprima intr-o continuitate si identitate afirmata de randuiala liturgica, al carei nucleu este totdeauna acelasi. Accentul pus pe clipa, pe prezentul istoric, nu rupe legatura cu originea si nu afecteaza continuitatea Bisericii, rupere ce are nevoie – in alte confesiuni de o comemorare sau nevoie de reintoarcere “ad fontes”, ca o compensatie a acestei discontinuitati. De aceea, se vorbeste acolo de comemorare mai mult decat de actualizare, care e specifica Liturghiei ortodoxe si e traita ca atare.
Biserica este spatiu sfant si timp sfant, si acestea sunt coordonate specifice fenomenului religios autentic. Ortodoxia, fara a socoti totul sacru, cum face mitologia, ea distinge ceea ce e sfant de ceea ce nu este sfant, dar trebuie sfintit. Aceasta distinctie ii permite sa nu alunece in doua extreme: desacralizarea care echivaleaza – la anumite grade cu – o profanare, si pe de alta parte: mitizarea, un pansacralism in care se confunda eternitatea cu istoria, atunci cand este vorba de timp.
Pierderea simtului pentru timpul sfant, timp ce se concretizeaza in toate sarbatorile Bisericii afecteaza si liturgicul in autenticul sau, sub raportul trairii lui. Lucrul acesta este valabil si invers: acolo unde nu este liturgic autentic (alunecand fie spre mitizare, fie spre desacralizare) nu este nici simt sau capacitate de receptare pentru dimensiunea sacra a timpului. Asa se explica de ce in spiritualitatea apuseana se pune uneori problema demitizarii, secularizarii, pentru ca n-a fost inteles deplin orizontul sacrului, care graviteaza in jurul actelor, locului si timpului sfant in Biserica. Pentru credinciosul ortodox, intrarea si prezenta lui activa in biserica are un efect purificator, sfintitor, deoarece Biserica are capacitatea si menirea de a sfinti timpul, intrucat ea tine cumpana intre timp si eternitate, fiind, in fiinta ei, divino-umana.
Categoria randuielii liturgice se continua pe diverse trepte, largindu-se in alte sfere, ca de pilda: randuiala postului, randuiala sarbatorilor etc. si extinde astfel actiunea ei sfintitoare in viata credinciosului. Randuiala liturgica este paradigma sau icoana oricarei randuieli duhovnicesti, asa incat adevaratul crestin este un “homo liturgicus” in toata activitatea sa de fiecare zi. Timpul Bisericii exprima, de fapt, valorificarea maxima a timpului (“toata viata noastra lui Hristos-Dumnezeu sa o dam” – se cere in ectenie), sfintirea lui.
Pentru Ortodoxie, nu exista sfintirea timpului fara valorificarea lui in bine. Timpul sfant al Bisericii este prin excelenta timpul intalnirii cu Dumnezeu, intalnire care implica insa prezenta semenului in ambianta iubirii mele (I Ioan IV, 20). Pe planul vietii morale a credinciosului, sfintirea timpului insemneaza valorificarea lui in asa fel incat ea sa fie o doxologie adusa lui Dumnezeu si o binefacere aproapelui, o realizare a propriei persoane. De aici rezulta ca sfintirea de fiecare in parte echivaleaza cu trairea sfinteniei vietii, ca un raspuns sau ca o impropriere a timpului sfant pe care il ofera Liturghia in biserica, pentru a rodi si in afara ei.
Timpul mantuirii, ca valorificare si sfintire a lui in viata credinciosului, se prezinta sub multiple aspecte. El este timpul pocaintei, timpul despatimirii, timpul rodirii si implinirii vocatiei, incheindu-se cu acel “sfarsit crestinesc” sau timpul trecerii la viata vesnica, unde vor straluci, etern, realizarile vietii prezente si se va revela deplin valoarea lor nebanuita.
a) Timpul pocaintei sau rascumpararea timpului “pierdut”.
Timpul vietii prezente ofera, prin pocainta (inteleasa ca negare si dezlipire de rau), posibilitatea “rascumpararii” timpului pierdut (Efes. V, 10). Timpul postului si al pocaintei este trait in Ortodoxie ca o iconomie a iubirii lui Dumnezeu fata de slabiciunea firii umane alterata de pacat. Este timpul cand credinciosul se depaseste, negandu-si caile vointei si faptuirii pervertite si regaseste valoarea sa genuina, potentele creatoare care asteapta sa fie actualizate in realizarea binelui, ca singura stare conforma firii. Timpul pocaintei devine timpul unei renasteri prin respingerea raului care s-a instituit sau incearca sa se instituie intr-o stare permanenta. Clipa, ca parte inerenta a succesiunii si fractionarii in trecerea timpului, poate constitui – cand e vorba de timpul pocaintei – o limita intre doua moduri de vietuire distincte, ca fiind sfarsitul unuia si inceputul celuilalt. In cartile de rugaciune ortodoxe, ea isi afla expresia in acel “inceput bun”. Dar acest inceput bun se multiplica si se intensifica in nenumarate si nesfarsite “inceputuri bune”, care, de fapt, constituie treptele trecerii noastre in procesul desavarsirii. In acest context, ecteniile si rugaciunile cer de la Dumnezeu ajutorul ca: “cealalta vreme a vietii noastre sa o petrecem in pace si intru pocainta” sau: “cealalta vreme a vietii mele fara de prihana sa o trec” (Din Rugaciunea de seara catre Nascatoarea de Dumnezeu).
Valoarea timpului pocaintei in raport cu dobandirea mantuirii nu poate fi exprimata deplin niciodata, deoarece tocmai iconomia timpului potenteaza misterul iubirii lui Dumnezeu in aspectul sau soteriologic. Elocvent in aceasta privinta este cazul talharului de pe cruce (Luca XXIII, 43) sau pilda lucratorilor din vie (Matei XX, 1-16).
Mantuirea fiind comuniune cu Dumnezeu, timpul pocaintei – trait ca timpul restabilirii comuniunii cu Dumnezeu in urma pacatului – chiar in ultimul ceas, ofera – prin valentele sale de ridicare – sansa mantuirii. Sfantul Ioan Gura de Aur a surprins minunat valoarea timpului ca posibilitate a reintalnirii cu Dumnezeu si a dobandirii mantuirii. Desi mantuirea este pentru toti un fapt al milostivirii lui Dumnezeu, pentru cei ce traiesc in virtuti ea se prezinta sub forma unui rod, iar pentru pacatosii pocaiti in ceasul ultim ea este expresia exclusiva a darului oferit in timp: “De a ajuns cineva numai in ceasul al unsprezecelea sa nu se teama de intarziere, ca darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai; odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intai; si pe cel din urma il miluieste si pe cel dintai il mangaie; acestuia plateste si aceluia daruieste; si faptele le primeste si cu gandul (intentia n.n.) se impaca; si lucrul pretuieste si vointa o lauda”. Sau cum zice rugaciunea Bisericii: “Care pe cei drepti iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste”.
In acord cu Sfantul Ioan Gura de Aur, toti Parintii Ortodoxiei, nevoitorii duhovnicesti si ostenitorii pentru mantuire afirma ca pierderea timpului vietii prezente – ca posibilitate a pocaintei – echivaleaza cu pierderea mantuirii, deoarece pacatul neispasit rupe comuniunea cu Dumnezeu si se interpune, taie, continuitatea vietii spirituale privindu-o de sensul pe care-l imprima dialogul cu viata vesnica.
b) Timpul despatimirii.
Pentru Ortodoxie, pacatul este o realitate grava, care se concretizeaza in cele din urma, in moarte (Rom. VI, 23). In cautarea fericirii – aspiratia majora a fiecarei fapturi omenesti – lupta cu pacatul, cu raul, este o conditie inerenta a vietii prezente. De intensitatea acestei lupte depinde realizarea binelui, a persoanei, precum si fericirea vietii viitoare. Sub acest aspect, timpul vietii prezente poate fi timpul despatimirii sau al impatimirii: “daca nu progresam, cadem”. Timpul despatimirii este valorificarea acelui timp-ridicare, amintit in capitolul intai al lucrarii.
In invatatura ortodoxa, pacatul si repetirea lui: patima, constau intr-o pervertire a sensurilor si simturilor totodata, o ruptura intre spirit si simturi. In ultima analiza, orice pacat este contrar naturii, o boala si o strambare a ei, constituind o piedica majora si sufocanta in calea cresterii spirituale a credinciosului. Cum, insa, fiecare patima este o cadere repetata si intensificata in timp, pocainta necesita o deprindere contrara, adica o exersare in bine, care se infaptuieste, de asemenea, in timp, ca o actiune de anihilare a raului introdus prin pacat si ca o reluare – in baza puterii elevatoare a timpului – a sensului natural al vietii in acceptiunea sa originara.
Marii traitori ai vietii crestine invata ca “este cu neputinta sa se faca cineva dintr-o data barbat bun si intelept. Trebuie gand staruitor, vietuire, incercare, vreme, nevointa si dor dupa lucrul bun”. Cartile de spiritualitate ortodoxa abunda in sentinte sau exemple in care se arata stradanii de zeci de ani in nevointe si rugaciuni pentru eliberarea de patimi, reliefand astfel si mai pregnant capacitatea, valoarea si pretuirea timpului sub acest aspect.
c) Timpul rodirii si al implinirii vocatiei.
Tot cel chemat de Dumnezeu la fiinta are – in viata prezenta – un rost si un scop de implinit. Cu alte cuvinte, are de implinit o vocatie; implinirea acestei vocatii este sinonima in Evanghelie cu o “rodire” (Gal. VI, 9), iar judecata viitoare va fi o apreciere a roadelor pe care credinciosul le ofera acum lui Dumnezeu ca semn al bunei sale vietuiri pe pamant. Fiecare om ce se naste in lume este inzestrat cu anumite potente creatoare si, ca o saminta minunata, este semanat in ogorul temporalitatii pentru a-si aduce rodul la “vreme potrivita”.
Valoarea conditiei de temporalitate, sub a carei specie traieste si se realizeaza credinciosul, sta mai ales in faptul ca aici e “locul” decisiv care da sens vietii in vederea plinirii vocatiei. Ortodoxia acorda importanta maxima faptelor savarsite in timp si nu ezita sa vorbeasca de “eternitatea” lor, ca unele ce insotesc sufletul nemuritor al subiectului care le-a savarsit, impodobindu-l, pentru vesnicie, cu stralucirea “maririi celei negraite”, sau intunecandu-i “frumusetea cea dintai”.
Fiecare cuvant sau fapta savarsita in timp isi va purta ecoul si rodul sau in vesnicie. Orice bine faptuit in timp constituie o treapta in cresterea spirituala a subiectului savarsitor, o capacitate noua de primire a harului dumnezeiesc. Fiecare fapta a vietii prezente implica nu numai o rasplata, ci imprima – ontologic – o calitate noua persoanei. Astfel, actiunea unei persoane se transforma, cu timpul, intr-o calitate pe care aceasta o dobandeste. In acest inteles, in Ortodoxie, mantuirea nu inseamna doar o declaratie, ci presupune un inceput de sfintenie in timpul vietii prezente, “sfintenie fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evr. XII, 14), deoarece asemanarea cu El e suport al dialogului de comuniune in viata vesnica.
Cunostinta despre Dumnezeu acumulata in timpul vietii prezente prin cunoasterea si implinirea voii Lui va fi premisa si unghiul de deschidere pentru aprofundarea cunoasterii Sale, o vesnicie fara de sfarsit. In acest sens, un sfant al Bisericii Rasaritului afirma: “Precum trupul iesind din pantecele maicii nu poate sa se hraneasca, fiind inca nedesavarsit, tot astfel sufletul cand iese din trup, daca nu si-a agonisit – prin buna vietuire – cunostinta de Dumnezeu, nu poate sa se mantuiasca sau sa se uneasca cu Dumnezeu”.
De asemenea, trebuie subliniat ca faptele savarsite de credincios in viata pamanteasca au urmari asupra contemporanilor si asupra posteritatii spre bine sau spre rau. Astfel, se amplifica valoarea timpului vietii prezente si se intensifica totodata responsabilitatea pentru felul in care am folosit timpul.
Asadar, “in timp noi implinim destinul nostru, realizam plenitudinea personalitatii noastre (atat cat e posibil aici – n.n.)”, potrivit deciziilor pe care le luam. Pierderea timpului, trecerea lui fara valorificare creatoare, indiferenta fata de dimensiunea sa de ridicare, de ascensiune axiologica, constituie o paguba aproape irecuperabila: “Dumnezeu ti-a dat timpul vietii – zice Sfantul Ioan Gura de Aur – ca sa-l petreci in slujirea Lui, si cand pierzi timpul vietii in modul cel mai nevrednic intrebi unde este raul? Nu stiti ca nimic nu trebuie sa fie economisit ca timpul?! Aurul pe care l-ai pierdut poti sa-l dobandesti din nou, dar timpul cu greu poti sa-l repari”.
d) “Sfarsit crestinesc” – sau timpul trecerii la viata vesnica.
Preocupata fiind de valoarea timpului in care sufletul credinciosului trece in viata de dincolo de mormant, Ortodoxia cere in rugaciunile sale: “sfarsit crestinesc, in pace”, exprimand in aceasta importanta deosebita pe care o are – in relatie cu mantuirea – incheierea modului de vietuire pe pamant. “Sfarsesti cum ai trait”, iar sfarsitul vietii prezente conditioneaza, ca o premisa, viata viitoare a credinciosului. Daca pentru trup, timpul, in curgerea sa, aduce imbatranirea, sufletul insa poate cunoaste o imbogatire, o “intinerire”, o crestere neintrerupta. E conditia specific umana de a creste nu numai fizic, ci si spiritual, cresterea spirituala continuand chiar atunci cand inceteaza cresterea fizica (II Cor. IV, 16).
In Ortodoxie, pentru cel ce vietuieste in Hristos, moartea poate fi – asa cum se exprima Sfantul Pavel – (Filip I, 21) – “un castig” si are perspectiva unei treceri care echivaleaza cu o mutatie. Continutul cantarilor din randuiala inmormantarii exprima rugaciuni “pentru cel ce s-a mutat de la noi”. Timpul sau momentul trecerii “dincolo” valideaza moartea ca o mutatie sau ca expresia ultima a unei separatii definitive in ce priveste comuniunea cu Dumnezeu. Moartea ca mutare la viata vesnica nu se poate institui, pentru credinciosul virtuos, intr-o rupere, ci – printr-un salt ea este o continuare, intr-o intensitate sporita, a comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii, la care participa – dupa inviere – si trupul.
Trecerea prin moarte face ca – odata cu sufletul nemuritor – sa treaca si starea de vietuire dobandita de el in timpul vietii prezente. In suflet se imprima experienta vietii traita in trup, secerand in viata viitoare rodul a ceea ce am semanat in timpul trait pe pamant (Gal. V, 8).
Bucuria si seninatatea fetei pe care o au sfintii in ceasul mortii releva adevarul ca pentru ei aceasta “mutare” nu este decat trecerea intr-un mod de vietuire superior revelat de Evanghelie ca “viata vesnica” (Ioan XI, 25 ; XVII, 3). Deoarece, “sfarsitul bun” al vietii prezente anticipeaza starea viitoare de fericire, realizarea binelui in viata prezenta nu cunoaste oprire, ci, pana in clipa mortii, pe toate planurile, ea este o pregatire care pune, in timp, bazele existentei vietii fericite pentru credincios. De aceea unii Parinti ai Ortodoxiei au si numit timpul vietii prezente ca fiind prin excelenta” ziua a sasea sau a pregatirii. Pentru cei ce se afla intr-o continua pregatire, viata pamanteasca este ca o singura zi egala cu ea insasi, dupa exprimarea Sfantului Grigore Teologul. Pentru aceea Apostolul indeamna: “pana avem timp, sa facem binele catre toti” (Gal .VI, 10).
Concluzii.
Ortodoxia invata ca timpul este, in origine, solidar cu creatia si constituie o trasatura fundamentala, inerenta a creaturii, fiind insasi conditia sau modul ei de existenta.
Timpul concretizeaza si masoara trecerea si durata, avand un continut pozitiv si polivalent, deoarece conditia de trecere a creaturii face posibila devenirea, dobandirea de noi trepte in desavarsire, imprimind lumii un aspect dinamic.
Valoarea timpului se releva plenar in iconomia mantuirii, cand – in Hristos – timpul cunoaste o plinire a sa prin valorificarea lui maxima in bine. Acest timp ni se ofera in Biserica, ca timp transfigurat, sfintit si implinit prin participarea lui la vesnicie; Biserica fiind, in esenta ei, divino-umana. Ea mentine cumpana intre timp si vesnicie, relevand distinctia lor fara raportul opozitiei.
Timpul Bisericii este timpul mantuirii si e trait de credincios ca rascumparare a timpului pierdut in pacat, dar si ca posibilitate a implinirii vocatiei sale si pregatirii pentru viata de comuniune vesnica in iubire cu Dumnezeu si semenii.
Cartile de cult si spiritualitate ale Ortodoxiei evidentiaza marea importanta pe care o acorda aceasta timpului vietii prezente, timp care ne-a fost daruit de Dumnezeu ca posibilitatea unui inceput de viata vesnica (Luca XVII, 20-21).
De aici, marea responsabilitate pentru modul de folosire a timpului!
Dan Ciobotea
sursa: crestinortodox.ro
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
