Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească. În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei. Tot în 1885 Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzînd în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar partriarhal şi reprezentant al său la Cairo. Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic. În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a ctitorit mănăstirea “Sfânta Treime” din insula Egina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Egina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului. În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie. Trupul Sfântului Nectarie rămas ca prin minune neatins vreme de 20 de ani, degajă o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. La data de 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie. Sfinte Nectarie, roagă-te pentru noi păcătoşii!

†††††

Apropiata veacului nostru, viata Sfantului aproape ca nu mai are nici un ascunzis. S-a nascut la 1846, in Silivria din Tracia Greciei. Se tragea dintr-o familie saraca, de oameni simpli, dar credinciosi. Stramtorat material, a intrat ucenic la un negustor de tutun, robotind toata ziua in haine ponosite si adeseori descult, pentru o portie de mancare si un acoperis deasupra capului. Ravnitor in credinta si cu o inocenta ingereasca, a inceput sa scrie pe bucatelele de hartie ce insoteau pungulitele de tutun cuvinte din Evanghelie si scurte invataturi despre pacatul fumatului. Mai mult chiar, intr-o zi, a simtit nevoia sa discute cu Dumnezeu si I-a trimis o scrisoare plina de candoare copilareasca, pe care a pus ca adresa doar atat: “Domnului Iisus Hristos, catre Cer”. Intamplator sau nu, scrisoare a ajuns la un negustor vecin care, impresionat de credinta copilului, a inceput sa-i raspunda si sa-i implineasca micile dorinte: o haina, o carte, o pereche de incaltari. Este lesne de imaginat bucuria baietelului de doar 14 ani. Avea dovada ca Dumnezeu era viu si adevarat. Raspundea la scrisori si rasplatea orice rugaciune. Sfanta lui naivitate avea sa-l insoteasca toata viata, el neincetand sa-I scrie necontenit in gand lui Hristos si sa-I marturiseasca toate oprelistile si greutatile vietii. Chiar si atunci cand va ajunge episcop si va fi alungat din Alexandria, in urma unor cumplite uneltiri, Sfantul nu se va lepada niciodata de bunatatea lui copilareasca si de dragostea pentru aproapele.

Despre viata lui s-au scris carti si minunate romane biografice – o viata grea si plina de suferinte, provocate de invidia si rautatea celor din jur. Din toate, raman scrierile si ctitoriile sale (mai ales Manastirea de maici de la Eghina), invataturile si numeroasele minuni pe care le-a savarsit fara contenire, in timpul vietii si, mai ales, dupa. Episcop calator, exilat in Atena, Rizarion si apoi in Eghina, Cuviosul Nectarie muncea cot la cot cu angajatii manastirii, imbracat intr-o rasa veche si ponosita, avand mereu pe buze rugaciunea lui Iisus. Firesc si fara umbra de marire, in urma Sfantului ramaneau presarate zeci si sute de minuni: imblanzea serpii, alunga lacustele rosii, deschidea portile cerului pe vreme de seceta, chiar sub ochii uimiti ai satenilor. Nu voia sa faca minuni, dupa cum singur recunostea, ci voia sa ajute norodul stramtorat de lipsuri si de saracie. Multi oameni s-au vindecat doar atingandu-se de straiele lui modeste – care de friguri, care de epilepsie sau de alte boli fara leac. Adevaratele minuni au inceput, insa, dupa mutarea lui la cele ceresti. Nu numai ca si-a cunoscut sfarsitul, numindu-l pana in cele mai mici amanunte, dar chiar intins in cosciug, din trupul sau, din degetele sale albe ca de crin, izvora necontenit mir, ca picaturile de sudoare, inmiresmand tot aerul din incapere. Si-a inceput viata ca un sfant, potolind o furtuna cumplita pe mare. Tot ca un sfant se va savarsi pamanteste, acoperit cu flori din lamaii pe care parintele insusi ii sadise cu mana lui, si va fi ingropat sub un molift verde si stufos. Era in anul 1920, o zi de 9 noiembrie, devenita de atunci Ziua Sfantului Nectarie Taumaturgul de la Eghina. Despre Cuviosul Nectarie de la Eghina s-au scris zeci si zeci de carti. Mutat la cele ceresti in 1920, a fost canonizat de curand. E un sfant contemporan noua. E un sfant pe urmele caruia calcam la modul cel mai concret si mai adevarat cu putinta. La Eghina mai traiesc batrani greci care l-au cunoscut, care i-au ascultat vocea blanda si sfaturile intelepte. E un sfant taumaturg, vindecator al celei mai cumplite boli cunoscute pana acum: cancerul. Prima minune a Cuviosului Nectarie a fost savarsita imediat dupa obstescul sau sfarsit. Maicile de la Eghina, venite la spital sa pregateasca trupul neinsufletit al Sfantului, i-au scos vesta de lana cu care era imbracat si, ca din intamplare, au pus-o pe patul vecin, unde zacea un paralitic. O simpla atingere a hainelor a fost de-ajuns ca sarmanul bolnav sa se ridice din patul de suferinta si sa mearga, spre uimirea deplina a celor de fata si a medicilor, care nu-i mai dadeau nici cea mai mica sansa de indreptare. In cativa ani, s-au adunat peste 600 de marturii, lesne de verificat prin analize si acte doveditoare, despre minunile Sfantului. Moastele sale, gasite intregi si placut mirositoare si dupa 20 de ani, implinesc necontenit vindecari incredibile, dupa credinta si ravna fiecarui bolnav.

Rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie

O, preasfinte si intru tot lăudate, mare făcătorule de minuni Nectarie, primeşte aceasta putina rugăciune de la noi, nevrednicii robi, căci către tine, ca de la un adevărat izvor de tămăduiri si grabnic folositor si ajutător preaminunat scăpând, si către sfânt chipul icoanei tale privind, cu lacrimi fierbinţi ne rugam ţie: Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi sărăcia si ticăloşia noastră. Vezi rănile sufletelor si ale trupurilor noastre. Rugamu-ne ţie, Nectarie Sfinte, sârguieşte de ne ajuta cu neîncetatele si sfintele tale rugăciuni, si ne sprijineşte pre noi, robii tai. Ia aminte la suspinele noastre si nu trece cu vederea pre noi, ticăloşii si scârbiţii, că ştim, sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin ele ai aflat dar de la Dumnezeu si astăzi luminat vieţuieşti intru împărăţia cea gătita sfinţilor, fiindcă ne-am încredinţat ca si dupre mutarea ta din viata aceasta trecătoare, cine a năzuit la ajutorul tău si cu credinţa ti s’a rugat, nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat pre tine, de minuni făcătorule, si trecutu-l-ai cu vederea? Sau cui, intru dureri fiind, si spre ajutorul tău alergând, nu i-ai uşurat suferinţa?

Minunile si ajutorul tău ne-au făcut si pre noi, ticăloşii si scârbiţii, sa te chemam intru ajutor. Auzit-am ca trupul tău a rămas neputrezit, pentru a întări intru noi credinţa in înviere. Auzit-am si ca din dragoste pentru norodul credincios, mai apoi L-ai rugat pre Dumnezeu ca binecuvântarea sfintelor tale moaşte sa se răspândească in toata lumea. Ştim, o, alesule ierarhe, de mulţimea tămăduirilor pre care le-ai săvârşit, nou doctor fără de arginti arătându-te. Nu cunoaştem nici suferinţă si nici durere, pre care sa nu le poţi alina. Nu cunoaştem nici o boala căreia tu sa nu ii poţi aduce tămăduire, daca tămăduirea este spre mântuirea celor ce se roagă ţie. Dar mai mult decât atât, nu numai ca ai tămăduit boli despre cari doctorii ziceau ca nu pot fi tămăduite, ci si pre mulţi bolnavi i-ai ajutat a se întări intru credinţa si intru răbdare, si sa ia plata de la Dumnezeu pentru osteneala lor. Si aceştia, fără sa primească tămăduirea trupeasca, au primit tămăduirea sufleteasca si i-au mulţumit Domnului ca prin ghimpele bolii au fost aduşi de la iubirea acestei lumi la iubirea celor sfinte, de la calea cea larga a patimilor la calea cea îngusta a mântuirii. Aceste minuni ale tale, sfinte, ne-au făcut si pre noi a crede ca la orice facere de bine eşti gata ajutător si grabnic folositor si sprijin minunat. Drept aceea, suntem încredinţaţi ca pre tot cela ce aleargă la tine, cerând cu credinţa ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si noi credem ca si acum acelaşi eşti, sfinte, precum atunci când i-ai ajutat pre cei cari au alergat la tine. Slaba este credinţa noastră, dar fiind scârbiţi si păgubiţi, la tine alergam cu credinţa si cu lacrimi. Îngenunchind, rugamu-ne ţie, Sfinte Ierarhe Nectarie, sa te rogi pentru noi lui Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cela ce n-a trecut cu vederea rugăciunile tale cele jertfelnice, ci te-a ascultat şi te-a întărit si te-a primit intru cereştile locaşuri. Către Acela roagă-te, ca sa fim si noi ajutaţi si miluiţi pentru rugăciunile tale, si din pagube si necazuri izbăviţi, ca sa lăudam si sa binecuvântam si sa slăvim intru tot lăudatul si prea puternicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum si pururea şi in vecii vecilor. Amin.

Troparul Sf. Nectarie

„Pre cel născut în Silivria şi ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce strigă cu evlavie: Slavă lui Hristos, Celui care te-a slăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui care lucrează prin tine tuturor tămăduiri”

Cum ne mantuim? Aceasta cuvioasa intrebare se naste in chip firesc in mintea fiecarui crestin, ca urmare a simtamantului de slabanogire si de stricaciune a firii omenesti si ca o ramasita a avantului catre adevar si dreptate sadit in ea dintru inceput.

Orice om care crede cat de cat in nemurire si in rasplata vietii vesnic se intalneste fara voia lui cu acest gand: cum sa te mantuiesti? Atunci isi ridica privirea spre cer. Intampinand greutati in dezlegarea problemei, el intreaba in aceasta privinta pe oamenii intelepti si priceputi, apoi citeste dupa indrumarile lor, cartile de povatuire duhovniceasca cu privire la mantuire, staruind sa implineasca fara nici o abatere, prin fapta, adevarurile si pravilele care le-a auzit si le-a citit.

El afla mai intai de conditiile mantuirii, care ii sunt puse in fata ca niste lucruri de trebuinta, si anume: o viata plina de evlavie, nevointele si ostenelile luate asupra noastra pentru o deplina jertfire de sine, care duc la infaptuirea virtutilor si la o neintrerupta implinire a tuturor poruncilor dumnezeiesti, care sunt o marturie a credintei noastre tari si nezdruncinate.

Mai departe i se spune ca toate aceste conditii de mantuire trebuie implinite – negresit – cu cea mai mare smerenie si, mai ales, toate deodata. Caci, asa cum toate faptele bune atarna una de alta, tot astfel trebuie sa se sprijine, sa se desavarseasca si sa se insufleteasca una pe alta, asemenea razelor care numai atunci isi revarsa puterea si scot la iveala flacara, cand sunt inmanuncheate, printr-o lentila de sticla, intr-un singur punct. Altminteri, “cel ce e nedrept in foarte putin, si in mult este nedrept.” (Lc. 16, 10).

In plus, pentru o mai buna incredintare despre nevoia acestei lucrari inmanuncheate si intrunite, el aude cuvinte frumoase cuvinte de lauda pentru cei ce savarsesc fapte bune si vorbe de osanda pentru cei ce fac fapte josnice manati de patimi desarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o fagaduinta nemincinoasa, fie a unei mari fericiri si rasplati, fie a unei pedepse de chinuri si de necazuri in viata vesnica.

Acesta este, de obicei, cuprinsul unei predici din timpurile mai noi!

Crestinul care doreste cu infocare sa-si mantuiasca sufletul se apropie astfel, cu toata bucuria, de indeplinirea indrumarilor si de punerea in practica a tuturor celor auzite si citite. Dar, vai! Chiar la primul pas facut in avantul sau, el nu gaseste putinta sa-si ajunga telul, intelegand curand, chiar din propria experienta, ca firea lui vatamata si slabita va birui legea mintii lui, ca vointa lui libera este legata, inclinarile sunt stricate, iar duhul este neputincios.

Cand isi da seama prin experienta personala de neputinta lui, el trece in chip firesc la intrebarea daca nu cumva s-ar gasi unele mijloace care ar putea sa usureze indeplinirea celor randuite de legea Domnului pentru cei ce s-au invrednicit sa dobandeasca mantuirea si sfintenia.

Ca urmare, pentru a impaca indemnul mintii si al constiintei cu neputinta puterilor de indeplinire, el se intoarce din nou catre cei ce predica mantuirea si ii intreaba: Cum sa fac sa ma mantuiesc? Cum ma voi indreptati, cand voi fi intrebat de ce nu pot indeplini conditiile de mantuire?

Dar oare cei ce predica aceste lucruri sunt ei insisi in stare sa indeplineasca fara nici o abatere tot ce ii invata pe altii? Ei spun: “Cere de la Dumnezeu, roaga-te lui Dumnezeu ca sa-ti ajute?” Si atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnica daca, in primul rand sau, mai bine zis, intotdeauna si in orice stare, am cauta sa invatam rugaciunea ca pe una care este pricinuitoarea tuturor faptelor ce trebuie implinite pentru dobandirea mantuirii si pe care le cere o viata traita in duhul evlaviei?

Astfel isi incheie cercetarea cel care cauta si, in acelasi timp, se apuca sa invete rugaciunea, sa citeasca sa cugete, sa judece si sa cerceteze invataturile celor ce a scris ceva in legatura cu aceasta chestiune. Intr-adeva cel ce cauta gaseste acolo ganduri luminoase, cunostinte adanci si cuvinte puternice.

Unul, de pilda, vorbeste foarte frumos despre trebuinta rugaciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea ei binefacatoare, despre datoria de a ne ruga, despre staruinta in rugaciune, despre luarea-aminte, despre caldura duhului, curatenia gandurilor, impacarea cu vrajmasii, despre smerenie, infrangerea inimii si alte stari care trebuie sa insoteasca rugaciunea.

Dar ce este rugaciunea in ea insasi si cum trebuie, de fapt, sa ne rugam? La aceste intrebari, desi sunt cele dintai si cele mai trebuincioase, rareori se pot da lamuriri cuprinzatoare si pe intelesul tuturor. Atunci cel ce doreste rugaciunea cu multa ravna se trezeste din nou in fata unei taine.

Din citirea facuta in linii mari i se va inradacina in memorie o parte a rugaciunii, care, cu toate ca e plina de evlavie, totusi ramane exterioara, si atunci el poate ajunge la urmatoarea concluzie: ca sa te rogi, trebuie sa te duci la biserica, sa-ti faci cruce, sa te inchini, sa stai in genunchi, sa citesti Psaltirea, canoanele, acatistele.

Aceasta parere obsteasca despre rugaciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugaciunea launtrica si lucrarile despre contemplatie ale Sfintilor Parinti. In cele din urma, cel ce continua sa caute va afla cartea ce se numeste “Filocalia”, in care 25 de Sfinti Parinti au pus la indemana stiinta si miezul rugaciunii adevarate, rugaciunea inimii.

Aici taina mantuirii si a rugaciunii incepe, pentru el, sa se descopere, si cautatorul vede ca a te ruga cu adevarat inseamna sa-ti indrepti cugetul spre neintrerupta aducere-aminte de Dumnezeu, sa umbli ca si cum Dumnezeu ar sta de fata in orice loc, sa-ti imboldesti sufletul spre iubirea Lui prin mijlocirea cugetarii la Dumnezeu si sa-ti unesti respiratia si bataile inimii cu numele Domnului, conducandu-te in toate acestea de chemarea, ce se face mai intai cu gura, a Prea Sfantului Nume al lui Iisus Hristos, sau de rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus in orice timp si in orice loc, fara sa tii seama de indeletnicirea pe care o ai.

Cu toate ca aceste adevaruri stralucitoare il vor convinge pe cel ce cauta rugaciunea sa treaca imediat la implinirea inteleptelor indrumari, totusi, in timpul practicii, facuta cu intreruperi, el nu va ramane cu totul lipsit de greutati atata vreme cat un povatuitor incercat nu-i va descoperi intreaga taina.

Anume ca numai repetarea deasa si neincetata a rugaciunii (oricum s-ar rosti la inceput) este singurul mijloc puternic, atat pentru savarsirea rugaciunii launtrice, cat si pentru mantuirea sufletului. Deasa repetare a rugaciunii este temelia care tine toata cladirea lucrarii de mantuire, asa cum o intareste Sfantul Simeon Noul Teolog: “Acela, zice el, care se roaga neincetat si-a unit astfel, intr-un singur manunchi, toate faptele bune.”

Si atunci povatuitorul, ca sa desfasoare adevarul acestei descoperiri in toata intinderea lui, il dezvolta in chipul de mai jos: Pentru mantuirea sufletului este de trebuinta, in primul rand, credinta. Sfanta Scriptura spune: “Fara credinta, dar, nu este cu putinta sa fim placuti lui Dumnezeu”. “Cel ce nu va crede se va osandi” (Mc. 16, 16)

Dar tot in Sfanta Scriptura se vede ca omul singur nu poate da nastere nici macar unei credinte de marimea grauntelui de mustar, ca insasi credinta nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinta, ca dar duhovnicesc, se da de catre Duhul Sfant.

In acest caz ce-i de facut? Cum putem impaca nevoia de credinta cu neputinta noastra de a o naste in noi? In Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobandi, dimpreuna cu cateva pilde. “Cereti si vi se va da.” (Lc. 11, 9).

Apostolii n-au fost in stare sa trezeasca in ei insisi, cu propria lor putere, o credinta desavarsita, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: “Doamne, mareste-ne credinta!” Iata o pilda in care se arata cum trebuie cautata credinta. Credinta se dobandeste, astfel, prin rugaciune.

Insa, pentru mantuirea sufletului sunt de trebuinta, pe langa o credinta adevarata, si faptele bune, caci “credinta fara fapte este moarta”. Din fapte este indreptatit omul, iar nu numai din credinta, caci scris este: “de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile: sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau cape tine insuti” (Mt. 19, 17-19).

Iar aceste porunci trebuiesc implinite toate deodata. “Ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile.” (Iac. 2, 10). Sfantul Apostol Pavel, aratand slabiciunea omeneasca, zice ca “din faptele Legii nici un om nu se va indrepta” (Rom. 3, 20). “Stim cu adevarat ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat (Rom. 7, 14). In ce chip am putea, prin urmare, sa implinim faptele cerute de Legea Domnului, cand omul e slab si nu are puterea sa infaptuiasca poruncile?

Nimeni nu are putinta atata vreme cat nu o cere, cat nu se roaga lui Dumnezeu ca sa i-o dea. “Nu aveti, pentru ca nu cereti”, ne arata pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar insusi Iisus Hristos spune: “fara Mine nu puteti face nimic” (In. 15, 5).

Cum putem sa facem insa ceva cu El, Mantuitorul ne invata astfel: “Ramaneti intru Mine, si Eu intru voi.” Caci “cine ramane intru Mine si Eu intru el, acela aduce roada multa”. Iar sa ramai intru El inseamna sa simti neincetat ca Domnul Hristos este de fata si sa te rogi neincetat intru numele Lui: “Orice veti cere de la Tatal intru numele Meu va va da.”

Asadar, putinta de a savarsi fapte bune se dobandeste prin rugaciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat sa biruiasca ispita, plecandu-si genunchii in fata Tatalui ceresc, ca sa-i intareasca omul launtric si, in sfarsit, poruncind fratilor sai ca, mai intai de toate, sa se roage si chiar pentru orice sa se roage neincetat.

Din tot ce s-a zis mai sus urmeaza ca intreaga mantuire sufleteasca atarna de rugaciune si de aceea ea este cea dintai de trebuinta, inaintea oricarei fapte, caci multumita ei prinde viata credinta si prin ea se implinesc toate faptele bune. Intr-un cuvant, in vremea rugaciunii tot lucrul bun este incununat de izbanda, iar fara ea nici o fapta crestineasca de evlavie nu se poate savarsi.

Asadar, pe cand celelalte virtuti isi au fiecare timpul lor, rugaciunii i se cere sa fie neintrerupta, necontenita. Cand e vorba de rugaciune, Evanghelia ne porunceste sa o spunem necurmat: “Rugati-va neincetat”. Se cuvine deci sa ne rugam totdeauna, sa ne rugam in orie vreme, in orice loc.

Adevarata rugaciune isi are conditiile ei: trebuie adusa in fata lui Dumnezeu cu mintea si cu inima curate cu o inflacarata staruinta, cu o puternica luare-aminte cu o evlavie plina de cutremur si cu cea mai adanca smerenie.

Dar daca cineva nu e impacat in constiinta lui curata si vede ca e departe de conditiile adevaratei rugaciuni, infatisata mai sus, ca isi face rugaciunea mai mult de nevoie, mai mult in sila decat de buna voie? Cum va fi sufletul atras din placere, din dragoste, spre rugaciune?

Insasi Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu este in stare sa se impotriveasca si sa-si curete cu desavarsire mintea de ganduri necuvioase, ca “omul este inclinat spre ganduri rele inca din tineretile lui” si numai Dumnezeu ne da alta inima si un duh nou. Iar “ca sa voiti si ca sa savarsiti” (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este.

Insusi Apostolul Pavel a spus: “duhul meu (adica glasul) se roaga, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14). “Caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie” (Rom. 8, 26), intareste tot el. Din toate acestea reiese ca in rugaciune noi nu putem scoate la iveala insusirile ei, adica miezul ei!

In fata unei astfel de neputinte care pune stapanire pe orice om, ce mai poate face acesta, din vointa si puterea lui, pentru mantuirea sufletului sau? El nu-si poate dobandi credinta fara rugaciune si nici nu poate face nici o fapta buna fara ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este in stare nici macar sa se roage cu adevarat. Ce-i ramane deci lui de facut? Ce mai poate face el din propria lui putere si libertate ca sa nu piara, ci sa se mantuiasca.

Asa cum in fiecare lucru este o calitate, Domnul a lasat aceasta insusire numai in dependenta de vointa si de darul Sau. Si, pentru ca sa arate mai limpede dependenta omului de voia Sa si ca sa-l cufunde mai adanc in smerita cugetare, Domnul n-a lasat pe seama voii si puterii omenesti decat cantitatea rugaciunii, poruncindu-i sa se roage neincetat, in orice vreme si in orice loc, si tocmai prin aceasta inmultire a rugaciunii se descopera mijlocul tainic ce duce catre dobandirea adevaratei rugaciuni; iar o data cu rugaciunea, vin si credinta, si implinirea poruncilor si mantuirea.

Asadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugaciunii ii e data si ii este lasata in voia lui. Asta o invata si Parintii Bisericii. Sfantul Macarie cel Mare spune: “A te ruga des atarna de voia noastra, iar a te ruga cu adevarat este lucrarea Duhului.”

Prea cuviosul Isihie spune ca rugaciunea deasa aduce deprinderea, care mai tarziu se face una cu firea, si ca fara deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinta sa-ti cureti inima.

Prea cuviosii Calist si Ignatie ne dau sfatul ca, inainte de a purcede pe calea nevointelor si a faptelor bune, sa incepem rugaciunea in numele lui Iisus Hristos, rostind-o des, neincetat, caci deasa repetare curata chiar o rugaciune necurata.

Fericitul Diadoh zice iarasi ca, daca omul ar chema numele lui Dumnezeu cat mai des cu putinta, adica daca s-ar ruga neincetat, n-ar cadea in greseala. Cata experienta, cata intelepciune si cata caldura cuprind aceste indrumari practice ale Parintilor! In simplitatea lor plina de experienta ei arunca o lumina asupra cailor si mijloacelor de desavarsire duhovniceasca. Ce mare deosebire se afla intre Sfintii Parinti si inteleptii lumii, care vin cu indrumari scoase dintr-o cugetare seaca!

Mintea cauta sa se indemne: fa cutare si cutare fapta buna, inarmeaza-te cu barbatia, intre-buinteaza puterea vointei, incredinteaza-te de bunele urmari ale faptelor bune; curata mintea si inima de ganduri desarte, umple locul lor cu cugetari pline de invatatura, fa binele si vei fi cinstit si linistit; traieste asa cum o cer mintea si constiinta. Dar vai! in ciuda tuturor straduintelor, toate acestea nu-si ating tinta fara rugaciunea deasa si fara milostivirea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Sa cercetam apoi invataturile Parintilor si vom vedea ce spun ei despre curatirea sufletului. De pilda, Sfantul Ioan Scararul scrie: “Cand ti se intuneca sufletul de ganduri necurate, biruieste-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemandu-l cat mai des. O arma mai puternica si mai plina de izbanda nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant.”

Sfantul Grigorie Sinaitul invata: “Sa stii ca nimeni nu-si poate tine mintea in frau prin propriile sale puteri si, de aceea, cand te napadesc ganduri necurate, cheama numele lui Iisus, de mai multe ori, si atunci gandurile se vor linisti de la sine.”

Cat e de simplu si, in acelasi timp, de la indemana si plin de experienta acest mijloc, care nu se potriveste deloc cu sfatul unei cugetari uscate, care cauta sa dobandeasca printr-o inalta parere de sine si prin lucrare proprie curatenia sufleteasca!

Cumpanind aceste indrumari intemeiate pe viata practica date de Sfintii Parinti, ajungem la urmatoarea concluzie, si anume: mijlocul cel mai insemnat, cel mai potrivit pentru dobandirea faptelor de mantuire si de desavarsire duhovniceasca, este repetarea deasa, neincetata a rugaciunii, oricat ar fi ea de neputincioasa.

Iubite suflet de crestin! Daca nu gasesti in tine puterea de a te inchina in duh si in adevar, daca inima ta nu simte inca gustul dulce si caldura care se ivesc in timpul rugaciunii mintii, atunci jertfeste pe altarul rugaciunii ceea ce poti, ceea ce atarna de vointa ta, ceea ce este pe masura puterilor tale.

Mai intai, uneste-ti gura cu chemarea deasa, neabatuta din calea rugaciunii; da slobozenie acestui madular sa cheme cat mai des, neincetat, puternicul Nume al lui Iisus Hristos. Aceasta fapta nu este o munca grea si sta in puterile fiecaruia.

Pe deasupra, aceasta o cere si porunca plina de experienta a Sfintilor Apostoli: “Sa aducem intotdeauna jertfa lui Dumnezeu rodul gurii care marturiseste Numele Lui.” Repetarea deasa a rugaciunii va aduce negresit deprinderea si se va face una cu firea, va atrage cu timpul mintea si inima intr-o stare cuviincioasa.

Dar o data cu aceasta, sa-ti fie clar ca daca omul ar implini, fara intrerupere, porunca dumnezeiasca cu privire la rugaciunea neincetata, atunci el ar indeplini toate poruncile printr-una singura.

Daca ar savarsi neincetat rugaciunea, in orice vreme, in timpul oricarei indeletniciri sau lucrari, daca ar chema in chip tainic Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, chiar daca la inceput o va face fara nici o caldura sufleteasca si osandire de sine, ci numai de sila, totusi, macar in acest rastimp, el n-ar mai avea vreme pentru placerile simtite si pacatoase.

Orice gand rau care vine sa se furiseze in minte ar intalni o piedica; orice fapta pacatoasa savarsita de cineva n-ar mai putea fi judecata cu atata graba, asa cum e judecata de o minte desarta. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba mul-ta si zadarnica, iar fapta necuviincioasa s-ar curati imediat prin puterea plina de har a Numelui lui Dumnezeu, chemat atat de des.

Deasa practicare a rugaciunii ar abate sufletul de la faptele pacatoase si l-ar atrage spre miezul cunoasterii de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Iti dai seama, acum, cat de insemnata si de trebuincioasa este cantitatea, adica numarul de rugaciuni? Deasa rostire a rugaciunii este singurul mijloc pentru dobandirea unei rugaciuni curate si adevarate, este cea mai buna, cea mai lucratoare pregatire pentru rugaciune si cea mai dreapta cale pentru atingerea scopului, cale care duce, prin rugaciune, la mantuire!

Ca sa te incredintezi mai bine despre nevoia si vrednicia unei rugaciuni repetate cat mai des si cat mai puternic cu putinta, ia seama:

1. Fiecare indemn, fiecare gand spre rugaciune nu sunt decat lucrarea Duhului Sfant si glasul ingerului tau pazitor.

2. Numele lui Iisus Hristos chemat in rugaciune cuprinde o binecuvantata putere de sine statatoare si de sine lucratoare.

3. Nu te tulbura din pricina necuratiei sau a uscaciunii care insoteste rugaciunea ta, ci cu multa rabdare asteapta roadele pe care cu siguranta le vei culege dintr-o deasa chemare a Numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de practica si de talc ale unei lumi desarte, care cauta sa ne incredinteze ca simpla chemare a Numelui lui Iisus, chiar atunci cand e facuta cu toata staruinta, insa cu raceala, ramane o poliloghie nefolositoare. Nu ! Puterea Numelui lui Dumnezeu si deasa Lui chemare isi vor aduce roadele la timpul lor.

Un scriitor duhovnicesc vorbeste foarte frumos in aceasta privinta: “Stiu, spune el, ca pentru multi filosofi – care se inchipuie a fi duhovnicesti, dar care cauta peste tot o marire inselatoare – repetarea deasa, dar simpla, singuratica, facuta cu gura, nu are decat o mica insemnatate si nu este decat o indeletnicire de rand. Dar ei se insala, nenorocitii, si uita cuvantul de indrumare al lui Iisus Hristos. “De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor” (Mt. 18, 3).

Ei alcatuiesc un fel de stiinta in jurul rugaciunii, zidita pe temeliile slabe ale intelepciunii firesti. Dar oare e nevoie de multa invatatura, de minte sau de cunostinta ca sa spui cu o inima curata: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma? Oare nu astfel de rugaciuni au fost laudate de insusi dumnezeiescul nostru invatator? Oare nu prin aceste rugaciuni, rostite in scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobandite si savarsite minunile?

Ah! Iubite suflet de crestin! Vegheaza si sa nu taci cand e vorba de chemarea neincetata in rugaciune a Domnului! Si chiar daca strigatul ar iesi dintr-o inima inca raspandita si plina de cele ale lumii, cu atat mai mult ai nevoie! Trebuie numai s-o spui mereu, sa nu taci si poti fi linistit: rugaciunea se va curati prin ea insasi de partasia ei cu cele lumesti. Nu uita niciodata ca “mai mare este Cel ce e in voi decat cel ce este in lume” (I In. 4, 4). “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra si pe toate le stie”, zice Apostolul.

Dupa toate aceste incredintari, hotaraste-te si incearca sa petreci macar o singura zi veghind asupra omului launtric, intr-o repetare deasa a rugaciunii tale, in asa fel incat, treptat, chemarea lui Iisus Hristos in rugaciune sa se faca o cat mai multa vreme. Si aceasta intaietate a rugaciunii fata de lucrurile vietii iti va arata la vremea potrivita ca ziua n-a fost pierduta, ci castigata pentru mantuire si ca, in cumpana dreptei judecati dumnezeiesti, rugaciunea deasa, ca o balanta, usureaza talerul slabiciunilor si faptelor tale, stergand pacatele savarsite in acea zi si sadite in cartea aducerii-aminte adica in constiinta, asezandu-te totodata pe treapta dreptatii si daruindu-ti nadejdea ca vei primi o lumina care sa se prelungeasca si in viata vesnica.

Marturisirile sincere ale unui pelerinul rus catre duhovnicul sau

sursa: crestinortodox.ro

Rugaciunea este atat de tare si de puternica, incat poti sa te rogi si sa faci ce vrei, caci rugaciunea te va povatui spre adevarata si dreapta lucrare. Ca sa fii placut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decat sa iubesti. “Iubeste si fa ce vrei”, spune Fericitul Augustin, caci cine iubeste cu adevarat, acela nu poate si nu vrea sa faca ceva ce nu este placut fiintei iubite.

Cum insa rugaciunea nu este decat revarsarea si lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toata dreptatea despre ea acelasi lucru: pentru mantuire nu e nevoie de nimic altceva decat de rugaciune neincetata. Roaga-te si fa ce vrei, si vei atinge telul rugaciunii, vei dobandi iluminarea prin ea!

Spre a infatisa mai amanuntit intelesul acestei chestiuni, o vom lamuri prin pilde:

Roaga-te si gandeste ce vrei

Roaga-te si gandeste ce vrei, iar gandurile tale se vor curati prin rugaciune. Rugaciunea iti va lumina mintea, va izgoni si va linisti toate gandurile necuviincioase. Aceasta o intareste Sfantul Grigorie Sinaitul: “Daca vrei sa-ti alungi gandurile si sa-ti cureti mintea, atunci izgoneste-le cu rugaciunea, caci, in afara de rugaciune, nimic nu le poate opri.” Sfantul Ioan Scararul spune in aceasta privinta acelasi lucru: “Cauta sa biruiesti vrajmasii ce tin de ganduri prin Numele lui Iisus. Afara de aceasta arma, nu vei gasi alta.”

Roaga-te si fa ce vrei

Roaga-te si fa ce vrei, si faptele tale vor fi placute lui Dumnezeu, iar tie-ti vor fi folositoare si mantuitoare. Rugaciunea deasa, chiar atunci cand nu iei seama de cererea pe care o faci, nu va ramane fara rod (Marcu Ascetul), pentru ca in ea insasi se afla o putere plina de dar: “Sfant este Numele Lui, si oricine va chema Numele Domnului se va mantui.” Asa, de pilda, cel ce s-a rugat multa vreme fara sa simta vreo imbunatatire in viata sa pacatoasa, a primit in cele din urma inteleptire si chemare la pocainta. O fata iubitoare de placeri se ruga, si rugaciunea i-a aratat calea spre viata feciorelnica si spre ascultarea invataturilor lui Iisus Hristos.

Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri

Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri. Rugaciunea le va darama, in timp: “Caci mai mare este Cel ce e in voi decat cel ce este in lume”, spune Sfanta Scriptura, iar Sfantul Ioan Carpatiul invata ca cel ce nu are darul infranarii nu trebuie sa se intristeze, ci sa stie ca Dumnezeu cere de la el silinta spre rugaciune, iar rugaciunea il va mantui. Despre un batran scrie in “Pateric” cum, “cazand, a biruit”, adica, poticnindu-se de pacat, nu a deznadajduit, ci s-a intors cu rugaciunea spre Dumnezeu si Acesta l-a ridicat. Iata o pilda graitoare!

Roaga-te si nu te teme de nimic

Roaga-te si nu te teme de nimic, nu te infricosa de necazuri, nu te inspaimanta de napaste, caci rugaciunea te va apara, inlaturandu-le. Adu-ti aminte de putin credinciosul Petru, care sta sa se inece; de Pavel, care se ruga in temnita; de tanarul scapat de rugaciune din ispita in care cazuse; de fecioara care, in urma rugaciunii, a fost salvata din mainile unui ostas ce Venise cu ganduri rele si de alte cazuri asemanatoare. Toate aceste intamplari arata puterea, taria si intinderea atotcuprinzatoare a rugaciunii facute in Numele lui Iisus Hristos.

Roaga-te oricum, insa mereu

Roaga-te oricum, insa mereu si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti. Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca “rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat”. Iar al doilea vorbeste astfel: “Ca sa ne rugam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!” Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine.

Apoi, in sfarsit, iti mai spun ca daca vremea vegherii tale ar fi insotita de rugaciune, atunci, in chip firesc, nu ti-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte pacatoase, dar nici pentru ganduri necurate.

Vezi cate idei adanci sunt inmanuncheate in aceasta inteleapta vorba: “Iubeste si fa ce vrei! Roaga-te si fa ce vrei!” Cat de imbucuratoare si mangaietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un pacatos ingreunat de slabiciuni, pentru cel care geme apasat de povara patimilor!

Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mantuirea si desavarsirea sufletului. Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: “Neincetat va rugati!”, asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de Sus.

Sa ne rugam, prin urmare, cat mai des cu putinta, inchinandu-ne intreaga viata rugaciunii! Practica deasa ne va invata sa fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negresit la calitate. “Ca sa invatam sa facem un lucru bun, trebuie sa-l savarsim cat se poate mai des”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienta.

Pelerinul rus

“Marturisirile sincere catre duhovnicul sau ale unui pelerin rus cu privire la rugaciunea lui Iisus”

sursa: crestinortodox.ro