suresa: crestinortodox.ro

sursa: crestinortodox.ro

Deisis, adica rugaciunea Maicii Domnului si a Sfantului Ioan Botezatorul catre Mantuitorul Hristos, este unul dintre cele mai minunate si apreciate mozaicuri din lumea ortodoxa. Aceasta comoara bizantina se pastreaza inca si astazi in Biserica Sfanta Sofia, din Constantinopol. Vocea este a Prea Cucernicului Parite Ginsca Ioan.

sursa: crestinortodox.ro

Libertatea fata de patimi e posibila in aceasta viata

Vorbind de multe ori cu multi din lume in cursul unor discutii iscate intre noi cu privire la impatimire si nepatimire, i-am auzit spunand aproape pe toti – nu numai pe unii dintre cei nedesavarsiti in virtute si cucernicie, dar chiar si pe unii dintre cei ce par a fi desavarsiti in virtute si au in lume renumele si marea faima de a fi desavarsiti in virtute – ca nu este cu putinta ca un om sa ajunga la o asemenea inaltime a nepatimirii, incat sa vorbeasca si sa manance impreuna cu femei si sa nu sufere nici o vatamare, nici sa patimeasca in ascuns vreo miscare sau intinare. Auzind acestea, eu insumi m-am umplut de mare intristare [descurajare] si am fost silit sa jelesc pentru cei ce spun acestea si sa plang dintr-o multa compasiune, stiind intocmai ca nu altceva ii face pe ei sa spuna acestea decat multa ignoranta a harurilor [harismelor] lui Dumnezeu. Caci daca n-am fi lipsiti de adevarata nepatimire si acoperiti cu intunericul patimilor si robi ai placerilor si ai vointelor carnii, omorarea de viata-facatoare a lui Iisus Dum nezeu [2 Co 4, 10], pe care o daruieste madularelor sfintilor Sai nu le-ar fi ramas necunoscuta si n-ar fi fost cu necredinta fata de ea.

Si cum vor crede acestia candva ca unii sunt sau se fac mortii pentru lume, ca vietuiesc numai viata in Duhul Sfant, ei are toata viata s-au straduit a face toate cu fatarnicie, ca sa placa oamenilor [Ga 1, 10] si sa fie numiti de ei iubitori de Dumnezeu? Caci intrucat isi inchipuie, fiind in patimi, ca au realizat nepatimirea, fiind ei insa si facandu-se cu totul pacat, si convingandu-se pe ei insisi ca numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tagaduind astfel nepatimirea, vor sa fie si sa fie numiti sfinti fara aceasta, ca unii care au dobandit sfintenia prin laudele omenesti. Fiindca pe cel care nu este laudat pur si simplu sau cumva anume de catre cei multi nu-l socotesc vrednic de nici un cuvant, nestiind, pe cat se pare, ca un singur [om] care cunoaste pe Dumnezeu si este cunoscut de El e mai presus decat zeci de mii de necredinciosi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca acestia sunt laudati si fericiti de lumea intreaga, asa cum un singur vazator e preferabil unei multimi nesfarsite de oameni cu vedere scurta. Caci despre faptul ca e cu putinta ca acela care lupta intr-adevar sa ajunga la o astfel de libertate si cel care s-a facut pentru totdeauna partas al harului lui Dumnezeu poate atinge nepatimirea sufletului si a trupului, astfel incat nu numai sa poata manca impreuna cu femeile, sa vorbeasca cu ele, si sa ramana netulburat de ele si nepatimitor, ba chiar si trecand prin mijlocul cetatilor si auzind cantareti si chitaristi si vazand mascarici si dansatori si bufoni, nu se vatama cu nimic, despre acest fapt da marturie orice scriere, si orice istorie si faptele sfintilor ne dau in scris astfel de marturii si pentru aceasta se savarseste toata faptuirea luptatoare si toata reaua patimire suferita de catre cei cuviosi.

Fuga de lume si sfaturi pentru asceza monahala

Caci scopul celor ce se lupta potrivit lui Dumnezeu este mai intai acela de a fugi de toata lumea si de cele din lume. Iar lumea este viata de fata, adica veacul acesta vremelnic, iar cele din lume sunt toate cele din jurul nostru, pe care cuvantul porunceste sa le lasam [Lc 14, 26-27], si de care trebuie sa fugim cu totul, ca de pilda: de tata si mama, frati, rude si prieteni, inca si de agoniseli si bani si averi si de toata bogatia, nu intrucat sunt oprite sau vatamatoare in ele insele, ci intrucat, petrecand noi in mijlocul lor, nu ne putem elibera de alipirea patimasa de ele; fiindca cel amestecat deja cu placerile nu se va putea elibera de aceste pofte daca nu fuge de pricinile lor si ajunge departe de ele. Dupa ce s-a facut insa gol de toate cele ale sale, atunci trebuie, daca este ravnitor, sa-si tagaduiasca si sufletul sau; ceea ce se face prin omorarea voii proprii, nu numai a celei din afara, ca, de pilda, a nu manca, a nu bea, a nu savarsi ceva in graba, a nu dormi, a nu face fara porunca ceva din cele ce par a fi bune, ci si a celei dinauntru, adica miscarea inimii, ca, de exemplu, a nu privi patimas, a nu imbratisa tot asa, a nu dispretui in ascuns, a nu osandi pe cineva, a nu te bucura de caderea cuiva, a nu te infuria cu gandul, a nu pizmui in chip rau, a nu fi invidios din rautate.

Si cum voi numara toate insusirile cucerniciei, ca sa-ti arat intocmai vietuirea exacta a crestinilor? Dar afla inca si care sunt cele ale omorarii facatoare-de-viata: a nu ascunde un gand, nici chiar unul intamplator; a nu lasa sa treaca nici o zi fara lacrimi dupa putinta; a nu freca ochii cu apa dupa obicei; a nu impodobi parul capului sau al barbii; a nu da drumul la cingatoare in timpul somnului, ca nu cumva relaxandu-ne sa dormim mai mult decat trebuie; a nu vari mana inauntru si a scarpina vreun madular al trupului, ci a ne pazi si de atingerile altora, a nu ne atinti privirile pur si simplu nici macar asupra fetei unui batran – caci uneltitorul celor rele e de fata peste tot! -; a nu face semne cuiva impotriva altcuiva; a nu grai nimic fara folos si a nu trece sub tacere ceea ce e vrednic sa fie spus; a nu lasa canonul obisnuit pana la moarte; a nu avea o prietenie aparte si indeosebi cu nimeni, chiar daca acesta pare a avea renumele de sfant; a nu ne preocupa nici in parte, nici in general de impodobirea vesmintelor sau incaltamintelor, dincolo de nevoia decenta si onesta; a nu mista nimic cu placere, nici a manca ceea ce ii place sufletului prin vedere. Caci in acestea toate si in multe altele se infraneaza cel ce lupta; prin toate acestea, daca umbla cu usuratate si trandavie, isi implineste in tot ceasul voia proprie si este fericit de catre oameni ca un renuntator. Fiindca acela care se infraneaza de la cele din afara si vazute este proclamat de catre cei ce nu stiu sa-l vada bine ca un lucrator al acestora; dar intrucat isi implineste voile ascunse ale inimii, este urat si respins de Dumnezeu ca unul necurat; chiar daca s-ar lupta asa mii de ani, nu va gasi nici un folos din luptele sale doar in afara.

Omul indumnezeit e: Dumnezeu, suflet si trup

Dar cel care se infraneaza in toate si isi educa sufletul sa nu se poarte cu neoranduiala, nici sa-si faca voia proprie in nimic din cele care nu plac lui Dumnezeu, si se sileste ca un acrobat sa mearga in chip fierbinte pe calea poruncilor lui Dumnezeu, acela in putina vreme Il va gasi pe Acesta ascuns in poruncile lui Dumnezeu si, intalnindu-L, uitand orice alta lucrare, se va minuna si cazand in fata Lui va dori numai si numai sa-L vada. Dupa care Acesta ascunzandu-Se de la ochii lui, nedumerit, isi incepe din nou calea de la inceput, alearga inca si mai tare, mai intens si mai sigur; priveste jos, umbla cuminte, e inflacarat de amintire, arde de dorinta si e aprins de nadejdea de a-L vedea din nou pe Acela; si atunci cand, alergand mult, nu ajunge la tinta si nu poate sa o atinga, ci e cu totul abatut, neputand sa mai alerge, vede atunci ceea ce urmarea si atinge pe Cel dupa care fugea si-L tine pe Cel Pe Care-L dorea si se face intreg in afara lumii si uita in-treaga lume insasi, se alatura ingerilor, se amesteca cu lumi-na, gusta viata, imbratiseaza nemurirea, ajunge la bucuria desfatarii, urca pana in al treilea cer, e rapit in rai, asculta vorbe negraite [2 Co 12, 2-4], intra in camara de nunta [Mt 9, 15], ajunge in asternut, vede Mirele, se face partas nuntii duhovnicesti, se satura de cupa cea de taina, de vitelul cel ingrasat [Lc.15, 23], de painea cea vie, de bautura vietii, de mielul cel neprihanit [1 Ptr 1, 19], de mana cea spirituala [inteligibila] ajunge la desfatarea tuturor bunatatilor acelora spre care nici puterile ingerilor nu indraznesc sa priveasca de-a dreptul [1 Ptr 1,12].

Asa fiind, e aprins de Duhul si se face cu totul foc in suf letul sau, impartasind si trupului stralucirea sa, asa cum focul vazut impartaseste cerului stralucirea sa, si sufletul se face pentru trup ceea ce s-a facut Dumnezeu pentru suflet precum spune vorba Teologului; caci nici sufletul nu poate sa vietuiasca, daca nu e luminat de Cel ce 1-a facut, nici trupul daca nu primeste putere de la suflet. Observa intocmai sensul celor spuse. Trup, suflet si Dumnezeu, acestea trei. Dumnezeu, fara de inceput, fara sfarsit, neapropiat, nescrutat, nevazut, negrait, nearatat, nepipait, nepati-mitor, nepovestit, Care in zilele cele mai de pe urma [Evr 1,2] ni S-a aratat in trup prin Fiul si Se face cunoscut prin Preasfantul Sau Duh, dupa cum credem, Se face deopotriva cu noi intru toate afara de pacat [Evr 4, 15], Se amesteca cu un suflet mental, pentru sufletul meu, asa cum spunea cineva, pentru ca sa mantuiasca duhul si sa faca nemuritor trupul. E ceea ce si fagaduieste spunand: “Voi locui si voi umbla in ei [2 Co 6, 16]; si Eu si Tatal vom veni si Ne vom face salas la ei [In 14, 23]“, adica in cei credinciosi si care-si arata credinta lor din faptele mai inainte zise. Dar ia aminte! Din clipa in care Dumnezeu, potrivit fagaduintelor Sale nemincinoase, locuieste in noi, adevaratii Sai robi, si umbla in sufletele noastre prin lucrarile si luminarile Preasfantului Duh, credem ca sufletele vrednice ale unora ca acestora sunt nedespartite de Dumnezeu. Iar intrucat sufletele strabat intregul trup si nu lasa deoparte nici cea mai mica parte, urmeaza in chip necesar ca negresit si trupul insasi, fiind inseparabil de suflet, sau mai degraba neputand trai fara el, e condus in intregime de vointa sufletului; si asa cum trupul nu poate vietui fara suflet, tot asa atunci nici trupul nu poate avea o dorinta straina de suflet.

S-a dovedit deci ca asa cum Unul Dumnezeu e inchinat in chip necontopit si nedespartit in Tatal, Fiul si Duhul Sfant, tot asa iarasi omul se face in Dumnezeu dumnezeu dupa har, in chip nedespartit si necontopit, in suflet si in trup, nici trupul preschimbandu-se in suflet, nici sufletul prefacandu-se in Dumnezeire, nici Dumnezeu contopindu-se cu sufletul, nici sufletul inchegandu-se in trup, ci Dumnezeu ramanand ceea ce este ca Dumnezeu, sufletul precum ii este firea, iar trupul, precum a fost plasmuit: tarana. Cel care a unit in mod uimitor [paradoxal] acestea si a amestecat ceea ce este spiritual [inteligibil] si imaterial cu lutul. Acesta Se uneste fara contopire cu amandoua acestea, si eu ajung dupa chipul si asemanarea Aceluia, precum a aratat cuvantul. Dar sa repetam iarasi, daca iti place cuvantul: miscat fiind de placere si bucurie, vreau sa mai intarzii in cele spuse, ca sa infatisez inca si mai limpede intelesul unor asemenea lucruri: Unul Dumnezeu pe Care-L veneram e Tata, Fiu si Duh Sfant. Omul creat de Dumnezeu dupa chipul Sau si invrednicit sa fie dumnezeu este Dumnezeu, suflet si trup.

Sfantul e liber fata de patimi in mijlocul ispitelor

Dar am intins mai pe larg si in amanuntime cuvant numai pentru ca aceia care n-au in ei trasaturile chipului lui Dumnezeu sa se rusineze si sa se cunoasca pe ei insisi, iar cei care s-au separat de Dumnezeu sa se planga pe ei insisi si sa cunoasca de ce lucruri s-au lipsit, sa distinga prin auzirea cuvantului lucrurile de care sunt tinuti si sa cunoasca ce intuneric ii invaluie si sa tremure la a da lectii lui Dumnezeu, sau mai degraba, ca sa vorbesc cu mult pogoramant, ca sa se infricoseze la gandul de a mai contrazice pe cei ce au in ei harul lui Dumnezeu si sunt invatati prin el toate si pot in el toate, si sa inceteze a mai spune ca nu e cu putinta ca vreunul din cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu sa ramana neintinat la minte si simtire, chiar petrecand in lume si mancand cu femei si vorbind cu ele. Dumnezeu este nepatimitor, neavand nici o afectiune patimasa fata de cele vazute. Dar stiu iarasi ca aceia care nu pot vedea cu ochii sufletului, nici nu simt cu simtirile lui, neintelegand sensul celor spuse, vor raspunde poate asa-”Ca Dumnezeu e nepatimitor, stim; dar negresit nu despre Dumnezeu, ci despre om avem indoieli!”

Or, tocmai de aceea, luand-o inainte, cuvantul meu a inchis gurile acestora, spunand ca si omul se face dumnezeu dupa har, adica prin darul Preasfantului Duh. Caci asa cum nu e cu putinta ca soarele care straluceste in noroi sa-si intineze candva razele, tot asa nici omul plin de har si care poarta pe Dumnezeu nu-si poate intina sufletul sau gandul, chiar daca trupul sau cel preacurat s-ar tavali, asa-zicand, in noroiul trupurilor omenesti, ceea ce nu este propriu celor cuviosi; si nu numai aceasta, ci chiar daca ar fi intemnitat impreuna cu zeci de mii de necredinciosi si necuviosi si intinati, si s-ar uni gol la trup cu acestia goi, nu s-ar vatama nicidecum in credinta, nici nu s-ar desparti de Stapanul sau si nu va uita frumusetea Aceluia. Fiindca multe asemenea lucruri s-au tacut cu mucenicii si sfintii, ca de pilda cu mucenicul Hrisant si cu alti sfinti, si care totusi n-au fost cu nimic vatamati de acest mestesug al diavolului, avandu-L locuind si ramanand in ei insisi pe Dumnezeu.

Sfantul Simeon Noul Teolog

sursa: crestinortodox.ro

Lumanarile sunt asociate, odata cu primul gand legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumanarilor aduce aminte de Moastele Sfintilor, lumina ce o imprastie acestea aprinde in inima ravna spre vederea luminii dumnezeiesti, “bunul simt” cu care acestea descopera ce este in jurul lor aduce pacea si linistea in om, acesta nemaiputand vedea in lux de amanunt toate detaliile din jur, care i-ar putea imprastia mintea.

Cultul crestin a imbratisat lumanarile inca din primele zile, formand o materie de baza in multe dintre slujbele sale. In practica vietii religioase a oricarui crestin, aprinderea unei lumanari este una din obligatiile sale elementare. Aproape ca nu exista crestin care sa intre intr-un lacas de cult si sa nu aprinda o lumanare pentru sine, pentru cei dragi si, mai ales, pentru cei care au adormit in Domnul.

Cel mai mult, lumanarile s-au folosit pentru a lumina locuintele ori locasurile de cult, iar mai putin spre a incalzi in vremurile reci. Trecerea de la lumanarile naturale, folosite inca de la inceput, la cele din materiale chimice, folosite astazi, cat si la cele decorative, constituie o caderea a omului, interesat cu mult mai mult – sau doar – de profit, decat de sanatatea tuturor si de calitatea produselor.

Ce este lumanarea ?

Dupa cum spuneam si mai sus, lumanarea este, in primul rand, o sursa de lumina, pe langa alte cateva folosite pierdute, precum masurarea timpului. In China, in timpul dinastiei Sung, se foloseau lumanarile ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era facut datorita modului in care era calculata arderea constanta a lumanarii.

Lumanarea sre forma de tija, fiind alcatuita dintr-un strat ceara, lipit in jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumanarile au diferit de la loc la loc, firul putand fi lucrat si din alte materiale decat bumbacul, iar “combustibilul” ce intretine arderea de asemenea, pe langa ceara de albine, s-a folosit si grasimea animala.

In antica Roma, in jurul secolului intai, lumanarile erau facute din substantele unei plante. Egiptenii si locuitorii cei din Creta preparau lumanarile din ceara de albine, inca din anul 3.000 i.Hr. Dupa cum vede, primele lumanari erau produse din diferite forme de grasime naturala (ceara si seu).

Din pacate, astazi, majoritatea lumanarilor sunt produse din ceara de parafina, un produs chimit ce afecteaza chiar sanatatea celor ce stau mult langa locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilata prima data in anul 1830 si a revolutionat confectionarea lumanarilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumanare inodora de calitate. Industria a fost ulterior devastata, o data cu distilarea kerosenului, numit si ulei de parafina, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumanarile pe baza de rasina, care sunt transparente, au fost dezvoltate si se afirma ca ar dura mai mult decat cele traditionale, din parafina. Dupa cum vom vedea mai jos, urmarile sunt nefaste si ignorate.

Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

In perioadele mai grele prin care a trecut crestinismul, nu se puteau randui cu usurinta cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfacatoare la acea data, insa acum, cand lucrurile s-au intors pe fagasul lor, revenirea la lumanarile din ceara naturala de albine se cere neintarziat.

Cand au intrat lumanarile in cultul crestin ?

Din marturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la indemana, deducem ca lumanarea s-a intrebuintat in cultul crestin inca de la inceputurile sale. Practica aprinderii lumanarilor in sau langa biserica o intalnim inca si inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, in Vechiul Testament, de unde a fost preluat si de catre crestini. Trebuie insa mentionat si faptul ca nu numai evreii au intrebuintat lumanarile in cult, ci si alte popoare precum egiptenii, grecii si romanii.

In randuielile cultice de la templul iudaic, intalnim in special candelabrul sau sfesnicul cu sapte lumini. Primii crestini, proveniti dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mantuitorul Hristos a savarsit Cina cea de Taina, cand a instituit Sfanta Euharistie intr-un foisor, la lumina lumanarilor. Sfantul Apostol Pavel a predicat si savarsit Sfanta Liturghie la Troia, in “camera de sus”, tot intr-un fel de foisor unde erau lumini multe si candele. Obiceiul s-a raspandit apoi pretutindeni, inca din vechime nemaigasindu-se nici o slujba la care sa nu se intrebuinteze lumanarile.

La statornicirea practicii arderii lumanarilor la cult a contribuit foarte mult si situatia speciala a crestinilor din primele secole, care, din cauza persecutiilor, se rugau in catacombe, in case sau camere ascunse, unde trebuia sa aprinda lumanari sau candele pentru a putea savarsi cultul divin. Incepand cu secolul al III-lea, avem si marturii istorice scrise care atesta intrebuintarea lumanarilor si la slujba inmormantarii martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este mentionat acolutul, care avea intre sarcinile sale si pe aceea de a aprinde lumanarile in biserica.

In biserica, lumanarile sunt asezate de obicei in sfesnice. Acestea poarta doua, trei, sapte sau douasprezece lumanari, fiind asezate de obicei pe masa Sfantului Altar si in dreptul Icoanelor Imparatesti. De asemenea, pana nu demult, lumanarile impodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Inca si astazi mai exista biserici care folosesc lumanarile in policandru (Biserica Sfantul Grigorie Palama – Politehnica, Manastirea Stavropoleos). Alaturi de sfesnice si candelabre, in biserica se mai folosesc si candelele, care au aceeasi semnificatie si rost ca si lumanarea.

Lumanarile sunt aprinse adesea de credinciosi, pentru ei si pentru cei adormiti, in locuri special amenajate, in interiorul ori in curtea bisericii. Pentru pastrarea picturii bisericilor, la multe lacasuri de cult, s-au confectionat hote speciale pentru arderea lumanarilor.

Biserica Catolica cere ca lumanarile sa fie fabricate din 51% ceara de albine, restul din parafina sau alte substante, in schimb Biserica Ortodoxa cere ca luminarea sa fie realizata 100% din ceara de albine, pentru ca ceara de albine este cea mai pura si mai indicata pentru a face lumanari, ea intruchipand atat curatenia, cat si harnicia.

Fiind folosite initial doar pentru a lumina incaperea in care se savarseau sfintele slujbe, adica dintr-o necesitate practica, lumanarile au fost pastrate in cultul crestin si mai apoi, pentru a-i spori maretia sau solemnilatea. Nici primirea libertatii de a fi crestin, nici aparitia electricitatii nu au mai putut vreodata sa scoata din cultul crestin calda si lina lumanare.

Odata cu introducerea luminii electrice, numarul lumanarilor si candelelor care ard in biserica a scazut, insa niciodata nu a pierit. Lumanarile se pastreaza mai ales ca jertfa adusa de credinciosi. Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ce ne insoteste totdeauna cand ne intalnim intr-un fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand se roaga in Biserica sau acasa, cand merge la Santul Altar cu prescura si pomelnicul, si in orice alt moment cand se adreseaza lui Dumnezeu sau in fata Lui, omul credincios aprinde lumanarea.

Lumanarile si cele doua semnificatii ale acestora

Valoarea sacra, lumarile o capata in ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, crestinism si iudaism. In crestinism lumanarea simbolizeaza lumina lui Hristos. Lumanarile lumineaza altarul, icoanele, drumul parcurs in procesiuni.

Prima semnificatie pe care o aduce cu sine lumanarea este cea care reiese si din lumina. Lumina semnifica cunostina, vederea lucrurilor, aceasta simbolizand, in cele din urma, pe Dumnezeu. Lumina lumanarilor simbolizeaza pe Mantuitorul Iisus Hristos, numit in Sfanta Evanghelie “Lumina lumii”, cat si invatatura Sa, care este bucurie, dragoste, adevar si viata. Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Parintele Constantin Coman spune: “Dumnezeu este lumina in cel care aprinde o lumanare, iar cel care aprinde o lumanare se arata iubitor de lumina, adica de Dumnezeu.”

Cea de-a doua semnificatie a lumanarilor este aceea de jertfa, venita de asta data din partea crestinilor. Lumanarea este ofranda pentru Dumnezeu oferita de credinciosi ca semn de oferire a sufletului lor catre Dumnezeu. Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea totala a omului in lumina. Acestea inalta mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curatia celor viitoare, la lumina lui Hristos si la darurile ce trebuiesc intoarse Daruitorului.

Lumanarea este un semn al jertfei curate pe care crestinul o aduce in fata lui Dumnezeu. Nu exista alta cale de mantuire decat aceea a jertfei curate. Lumanarile sunt jertfe nesangeroase aduse de crestini lui Dumnezeu, care mai intai S-a jertfit pentru ei, o data pentru totdeauna, jertfindu-Se inca si astazi, si pana la sfarsitul Lumii, din dragoste pentru noi si pentru a noastra mantuire.

Lumanarile din parafina si pericolul purtat de acestea !

Crestinul aprinde lumanarea in momentul in care se indreapta catre Dumnezeu, acasa ori in vreo slujba a Bisericii. Minunat ar fi ca omul sa foloseasca doar cele lasate de Dumnezeu si mostenite din intelepciunea Parintilor de odinioara. Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

Vechile lumanari din grasime animala ori din ceara de albine au fost astazi inlocuite, aproape total, cu lumanarile din parafina, mult mai ieftine si rapid de prelucrat. Parafina este insa un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit si texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina si fitilul de plumb din lumanarile obisnuite emit, prin ardere, substante toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibila de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon si xilina. La acestea se adauga particule de funingine microscopice cu continut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumanarii. Efectele asupra sanatatii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm si cancer.

Reglementarile cu privire la continutul lumanarilor sunt aproape inexistente, nu numai in Romania, ci si la nivel international. Doar in America si Australia s-a interzis, de cativa ani, utilizarea plumbului in fitilul lumanarilor, dupa ce s-a constatat ca nivelul concentratiei plumbului dintr-o incapere in care se ard lumanari parfumate depaseste nivelul maxim admis. Unii producatori adauga plumb in festila pentru ca flacara lumanarii sa fie dreapta si sa arda frumos. Prin incalzire, metalul se transforma in particule foarte mici, care sunt inhalate si se depoziteaza in plamani, de unde trec in fluxul sangvin. Majoritatea producatorilor nu sunt obligati sa specifice compozitia materialului din care sunt fabricate fitilele, asa ca e aproape imposibil sa-ti dai seama care sunt cele ce contin plumb. Desi putin mai scumpe si mai greu de gasit astazi, lumanarile din ceara naturala ard curat si nu ne pun viata in pericol.

Cele mai otravitoare lumanari de parafina sunt lumanarile parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopica, dar si substante toxice provenite de la arderea esentelor si a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumanarilor sunt bine-cunoscute pentru potentialul lor de a genera cancer, afectiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care innegreste in timp peretii si textilele, contine aceleasi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

sursa: crestinortodox.ro