Vlădica Nicolae (Sf. Nicolae Velimirovici), cel “întocmai cu apostolii”, este numit Noul Ioan Gură de Aur al Bisericii Sârbe (chiar de catre Sf. Iustin Popovici). Critica pe care Sf. Nicolae a făcut-o Europei este valoroasă nu numai prin faptul că este făcută după principii creştine; este valoroasă mai ales pentru că izvorăşte dintr-o minte creştină, dintr-un suflet care a mers pe calea sfinţeniei. Citind cuvintele Preasfinţitului episcop Nicolae, ne putem da seama cât de superficial este modul în care judecăm Europa contemporană. Trăind cu câteva decenii înaintea noastră, într-o Europă mult mai curată decât cea de astăzi, el a observat rănile care sunt trecute cu vederea de către analiştii convenţionali.

Europa pe care o descrie Sf. Nicolae Velimirovici nu pare a avea nimic în comun cu Europa în care trăim noi, cu Europa pe care mass-media, oamenii politici şi intelectualii o prezintă ca fiind o floare de mult preţ. Şi totuşi este una şi aceeaşi Europă, văzută cu ochi curaţi sau cu ochelari de cal. Europa este un bolnav care, în loc să se vindece, încearcă să îi molipsească şi pe alţii de boala sa. Acesta este verdictul Preasfinţitului episcop Nicolae. Care, dacă ar trăi astăzi, ar fi fost pus la zidul infamiei, ar fi fost considerat fanatic şi fundamentalist. Aşa cum este considerată critica pe care a făcut-o Europei. Numai că, trecând pragul morţii, el a ajuns acolo unde lucrurile se văd aşa cum sunt. Când vor trece acest prag, cei care s-au grăbit să îl judece pe Noul Hrisostom îşi vor da seama că acesta a avut dreptate. Spre dezamăgirea lor…

… Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: “Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10–11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu.

Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.

Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19).

Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război?    N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…).

Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.” (Rom. 1, 23/25).

Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată!

Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civilizaţie”.

Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului.

Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (…).

Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.

Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani?

Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei.

Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.
Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două (…).

Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.

Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe „soarele dreptăţii”, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.

După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa.

Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.

Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria.
Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul.

Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (…).

Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.

Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.

Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful… ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.

Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu. Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Luca 9, 48).

Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus „la locurile sfinte” şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunii, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea.

Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte (…).

Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor.

Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor „culturi” este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru  n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea.

Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul.

Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi (…).

Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric! (…).

Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe.

Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit…? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?” (Gal. 3, 1-3).

Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi.

Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor!

Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Amin.

(…) Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei.
Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta sabia.

Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:

“Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.

Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: „Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine”.

La aceasta Hristos spune: „Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat”.

La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”.

Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”.

Europa spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi”.

Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (…)

Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni „diavolii albi”. Şi astfel, ei ar putea denumi Europa „demonizarea albă”, „albă” datorită culorii pielii ei.

„Demonizare”, din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, „demonizarea albă” a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, „demonizarea albă” e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului.

Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile „demonizării albe”. Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, „demonizarea albă”.

Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii.

Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană.

Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă” (demonii cei albi, cu alte cuvinte).

Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu    l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!

Sfântul Nicolae Velimirovici

sursa: n-am cuvinte

ARHIMANDRITUL GHEORGHIOS KAPSANIS:

NOUA CARTE DE ASIGURARE N.M.A.S.

Fraţi monahi din Sfântul Munte şi fraţi laici din lume ne întreabă ce trebuie să facă cu noile cărţi de asigurare care poartă un Număr Matricol de Asigurare Socială (NMAS). Se întreabă dacă trebuie să accepte sau dacă trebuie să refuze primirea lor. Se neliniştesc carti de asigurare electronicedacă NMAS conţine numărul-simbol al lui Antihrist – 666, şi dacă prin primirea lui contribuie la împlinirea „îndosarierii electronice”, care va uşura viitoarea impunere a pecetei lui Antihrist.
Chestiunea are două părţi. Pentru fiecare dintre ele s-au dat răspunsuri satisfăcătoare de către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte în anii 1987 şi 1997, când s-a pus problema ridicată de Număr Matricol de Asigurare Socială (NMAS) şi de aprobarea Acordului Schengen corespunzător, răspunsuri care sunt valabile până astăzi.
Prima parte a chestiunii este că prin NMAS se realizează o formă de „îndosariere electronică”. Fiecărei persoane fizice i se atribuie un număr care se zice că o va însoţi întreaga viaţă, o va descrie în toate tranzacţiile, actele juridice şi în toate raporturile ei cu serviciile de stat. Pentru această parte a temei, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a proclamat:
„Sfânta Chinotită consideră ca justificată şi neliniştea multora  pentru consecinţele pe care poate să le aibă asupra libertăţii şi demnităţii omului îndosarierea electronică”. (Comunicat  ΕΔΙΣ, august, 1988).
„Îndosarierea electronică, a cărei creare se promovează în ultima vreme şi prin vestita „carte unică de asigurare”, este sigur că va deschide intrarea într-o adevărată „Nouă” epocă de coşmar” (Comunicat al Sfintei Chinotite, 5/18 martie 1993).
S-a vorbit mult de lipsa democratică a acestei convenţii (Acord Shengen)… Prin această Convenţie şi Sistemul de Informaţii Shengen se facilitează încălcarea secretului personal şi se aduce atingere în mod esenţial prezumţiei de nevinovăţie a cetăţeanului… De asemenea, se dă posibilitatea puternicilor factori economici care au acces legal la datele personale ale angajaţilor  să le exploateze în mod diferit” (Comunicat al Sfintei Chinotite, 11/24 februarie 1997).
„O eventuală încercare de punere în aplicaţie a Acordului Shengen în ţara noastră, şi mai ales consecinţa ei necesară, emiterea buletinelor electronice şi folosirea Codului Numeric Unic de Control (C.N.U.C.) va avea ca urmare firească împotrivirea faţă de Stat a tuturor athoniţilor fără excepţie din „motive de conştiinţă”” (Comunicat ΕΔΙΣ 20.5/2.6.1997).
„Proclamăm încă o dată că datoria de căpetenie a mărturisirii credinţei, dar şi credinţa în toate câte Mângâietorul le-a încredinţat ca profeţie Bisericii Creştine, ne obligă să refuzăm a primi orice tip de buletin electronic cu C.N.U.C., ca pe un lucru care atacă libertatea persoanei şi conştiinţa noastră creştină” (Comunicat ΕΔΙΣ 21.8/3.9.1997).
Prescripţiile C.N.U.C. i-a determinat şi pe unii Stareţi vrednici de crezare, precum Părintele Paisie şi Părintele Epifanie Theodoropulos să se opună într-un mod foarte vehement. Părintele Epifanie mai ales a scris cu multă acrivie despre noile buletine aflate atunci în faza de emitere: „Chiar dacă au doar C.N.U.C., însă nu şi protejarea drepturilor democratice şi a libertăţilor cetăţeneşti, vom spune NU şi iarăşi NU şi de mii de ori NU acestor buletine noi orice ar trebui să înfruntăm”.
C.N.U.C. nu s-a emis niciodată. S-au inventat însă noile cărţi de asigurare, care conţin NMAS şi ne neliniştesc. Fără îndoială, acest număr nu este rău în el însuşi. Orice stat foloseşte toate mijloacele posiblie pentru a-şi servi cetăţenii  şi pentru a-i proteja de orice răufăcători periculoşi. Ar fi absurdă pretenţia de a nu folosi cele mai noi mijloace tehnologice într-un scop bun.
Cu toate acestea tehnologia contemporană, dacă într-un stat bine reglementat oferă minunate posibilităţi de servicii şi de apărare a cetăţenilor lui, în regimurile totalitare pune la dispoziţie înspăimântătoare posibilităţi de control, de urmărire şi de oprimare a oamenilor.
În acest sens, „îndosarierea electronică”, dacă în mâinile oamenilor cinstiţi poate să devină un instrument binecuvântat pentru a-i sluji pe cetăţenii onorabili, în mâinile tiranilor prezumtivi sau a societăţilor (statelor) nereglementate satisfăcător, poate să funcţioneze ca un instrument periculos.
Epoca noastră nu este cea mai rea din istorie, dar fără îndoială este una din cele mai dificile. Problemele sociale, precum rata şomajului, imigraţia ilegală, corupţia, netransparenţa, creşterea uluitoare a criminalităţii, ilegalitatea la toate nivelurile vieţii sociale şi altele crează o nesiguranţă şi o dezorientare.
Cetăţenii respectabili se întreabă dacă ţara în care au crescut şi trăiesc, în Patria pe care cu jertfele martirilor şi ale eroilor s-au construit principiile duhovniceşti şi morale ale poporului nostru biencredincios şi tradiţia sa elin-ortodoxă, mai este condusă de către legea lui Dumnezeu şi de către morala evanghelică sau dacă centre obscure de autoritate şi-au impus dominaţia la toate nivelurile vieţii noastre sociale, naţionale şi spirituale şi promit o morală antievanghelică, morala New-Age (Noii Ere) a stăpânitorului întunericului acestui veac.
Zilnic ne încredinţăm că se dărâmă şi ultimele temeiuri pe care societatea noastră le-a temeluit cu frică de Dumnezeu şi cu multă osteneală şi a sperat că vor constitui punctele de sprijin ale copiilor ei.
În acest climat de nesiguranţă, de confuzie şi de imoralitate, unii propovăduiesc şi zidesc „omul nou”, un om fără personalitate, fără inimă, fără suflet, fără iubire, fără perspectivă veşnică, omul care va fi un număr între zeci de milioane de numere. Numărarea persoanei umane, depersonalizarea ei, este neliniştea nemărturisită a tuturor acelora care – în interiorul lor – dispun încă de împotriviri duhovniceşti.
Numărarea în asigurarea socială poate să aibă neprevăzute şi dureroase consecinţe pentru demnitatea celor bolnavi şi în nevoie dintre semenii noştri. Poate să însemne sfârşitul iubirii creştine, a solidarităţii sociale, în numele unei confortabile şi rapide slujiri a lor. Privatizarea serviciilor sociale (de exemplu ale sănătăţii) într-un mediu, precum o conturează globalizarea, desfiinţează purtarea de grijă a statului. Filantropia în domeniul sănătăţii constituie o imposibilitate, după cum societatea (depersonalizată  şi deja numerotată) nu se va legaliza, nici nu va avea posibilitatea să suporte cheltuielile ridicate de nevoile de spitalizare şi de îngrijire a semenilor noştri  defavorizaţi.
De altfel, sănătatea este un domeniu sensibil, care nu trebuie să fie plasat fără discernământ unei părţi terţe şi, mai ales, funcţionarilor ignoranţi şi depersonalizaţi ale unei asociaţii de sănătate depersonalizate şi impasibile.
Aşadar, pe drept se neliniştesc pentru o astfel de utilizare a NMAS fraţii noştri din lume şi trebuie să pretindă prin orice mod democratic şi legal asigurarea drepturilor individuale şi a secretului vieţii lor personale care sunt distruse în mod tranşant şi perfid prin numerotare.
NMAS ar putea mai degrabă să fie impus de către stat pentru controlul celor nelegiuiţi. Autoritatea lumească, conform Apostolului Pavel, „nu în zadar poartă sabie. Căci este slujitoare a lui Dumnezeu, izbânditoare spre mânie celui ce face răul.” (Romani 13, 4). Însă niciodată nu s-ar cuveni ca NMAS să fie acordat pentru o numerotare generală a tuturor cetăţenilor fără excepţie, şi fără consimţământul lor.
A doua parte a problemei este legătura ce se face între NMAS şi numărul 666. Pentru această parte a problemei, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a proclamat pe bună dreptate:
„Sfânta Chinotită participă la sensibilitatea credincioşilor creştini ortodocşi elini, care sub niciun motiv nu doresc să aibă în cartea lor personală de identitate, pe care o vor purta mereu asupra lor, numărul-simbol al lui Antihrist, fie şi numai sub forma sistemului de bare [...]
Sfânta Chinotită aduce la cunoştinţă de mai înainte că Monahii Athoniţi nu vor accepta să primească noile buletine, deoarece sunt pe deplin încredinţaţi că poartă numărul 666″. (Comunicat ΕΔΙΣ Αυγούστου 1988).
În cadrul acestei poziţii foarte clare a Sfintei Chinotite observăm următoarele:
Proclamarea Sfintei Chinotite este valabilă şi pentru NMAS. Dacă NMAS are numărul lui Antihrist, nu ar trebui să-l accepte niciun creştin ortodox. Însă NMAS este un număr care se imprimă pe cartea de sănătate prin codul de bare CODE 39, care nu are nicio legătură cu numărul 666 şi cu atât mai mult  acest număr nu este rău famat.
Cel puţin în punctul acesta, Statul a respectat sensibilitatea poporului nostru ortodox şi nu a preluat în NMAS prescripţiile CNUC. Dacă relaţionăm NMAS cu numărul 666 şi creăm panică deoarece, chipurile, orice tip de cod de bare cuprinde numărul lui Antihrist, exagerăm şi nu zidim pe nimeni.
Totuşi, din punct de vedere pastoral, ar fi inoportun să cerem de la fiecare semen al nostru, care are motive să se mişte în societatea contemporană (motive de sănătate, de educaţie, de călătorie, tranzacţii etc.) folosind NMAS, să nu-l accepte şi să intre în impas.
Cu toate acestea, acceptarea NMAS nu desfiinţează buna noastră nelinişte, pe care am avut-o de atâţia ani luptând împotriva CNUC. Buna nelinişte şi atunci şi acum are un înţeles esenţial. Certifică faptul că ne poziţionăm corect în faţa venirii lui Antihrist.
Nu ne panicăm, dar nici nu ignorăm profeţia. Dintru început creştinii l-au aşteptat pe Antihrist şi făceau legătura între venirea lui şi situaţiile dificile pentru Biserică, precum prezenţa prigonitorilor creştinismului (Neron), apariţia şi activitatea noilor eretici (arianismul, etc.), invazia şi dominaţia puterilor antihristice şi a regimurilor tiranice (islam, ateismul stanilist).
Aceleaşi erau situaţiile premergătoare despre care Evanghelistul Ioan scria: „şi acum mulţi antihrişti s-au arătat. Drept aceea cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2: 18). Marele Vasile, ca să folosim un exemplu autentic, trăind într-o astfel de perioadă dificilă, îl sfătuieşte pe Episcopul Varsus al Edesei – care era exilat, să rabde cu vitejie exilul pentru că va trece repede, oricât ar mai fi la uşi – completează -  vremea lui Antihrist, când se cuvine să se roage pentru ca Domnul să îndepărteze necazurile sau să-l păzească în mijlocul necazurilor fără a cădea (Marele Vasile, Epistola 264).
Buna nelinişte şi interesul creştinilor, în toate perioadele istoriei bisericeşti, asupra faptului că „Antihrist vine” (I Ioan 2, 18), au fost cu desăvârşire îndreptăţite şi au fost întemeiate pe cuvântul Domnului că „dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43), şi pe Tradiţia Apostolică (Matei 24, 25, Marcu 13, 14, II Tesaloniceni 2, 1-12, I Ioan 2 şi 4, II Ioan 5; 6: 3).
Învăţătura catehetică a Bisericii Vechi mărturiseşte că printre învăţăturile de bază către creştinii nou luminaţi era şi învăţătura despre A-Doua-Venire a Domnului şi despre venirea lui Antihrist (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a 15-a). S-au întâmplat însă uneori răstălmăciri ale textelor scripturistice, care au creat credincioşilor împotriviri neliniştitoare.
Situaţii şi evenimente care au fost considerate ca semne ale venirii lui Antihrist au trecut ireversibil, precum anul 6000 de la facerea lumii (Vezi Sfântul Irineu de Lugdunum, Contra Eresurilor, cap. 22 şi 24), căderea Romei, dominaţia otomanilor, etc.) şi Antihrist nu şi-a făcut încă apariţia. De aceea, precum scrie Sfântul Ipolit al Romei, „căci vremea va arăta mijirea Sa” (Despre Hristos şi Antihrist, 49) şi, precum completează Andrei al Cezareei, „celor trezvitori timpul le va descoperi şi experienţa” (Comentariu la Apocalipsă, 38).
Aşadar problema nu este dacă vom primi într-un document public un număr, fie şi într-un climat problematic şi prevestitor al „semnelor vremurilor” într-un fel sau altul, ci dacă-l vom accepta ca semn al închinării către Antihrist şi ca pecete a lui, atunci când el însuşi va veni.
În acest sens NMAS, ca număr care va uşura Statul să-şi desfăşoare datoria faţă de cetăţeni, este din punct de vedere moral şi spiritual neutru (desigur, am spus deja că este problematică şi periculoasă numerotarea în mâinile regimurilor totalitare sau în cazul libertinajului moral al epocii noastre).
Însă prezenţa NMAS în viaţa noastră ne aminteşte de datoria noastră şi poate fi cel mai bun mesaj al lui Dumnezeu către noi toţi să intensificăm pocăinţa noastră zilnică, să fim atenţi cu noi înşine „ca nu cumva să se îngreuneze inimile noastre în ospeţe şi în beţii, şi cu grijile lumeşti şi să vină peste noi năprasnic ziua aceea, căci ca o cursă va veni peste toţi cei ce şed pe faţa a tot pământul” (vezi Luca 21, 34-35).
Pentru că am primit poruncă de la Domnul să luăm aminte la „semnele vremurilor” (Matei 16, 3) şi pentru că vedem că globalizarea în plan politic, economic şi religios progresează, apostazia faţă de voia lui Dumnezeu creşte, şi multă lume trăieşte cu indiferenţă faţă de viaţa duhovnicească, putem să privim aceste situaţii ca pe nişte „semne ale vremurilor” şi să cultivăm credinţa noastră, pocăinţa noastră, iubirea noastră faţă de Domnul şi cugetul nostru martiric.
Astfel vom putea să ne pregătim pentru a înfrunta rătăcirea lui Antihrist, dacă va veni în zilele noastre, „ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce vor să fie [persecuţia lui împotriva Bisericii] şi a sta înaintea Fiului Omului” (vezi Luca 21, 36) cu nădejdea în viaţa veşnică împreună cu El în Împărăţia Tatălui.
Această poziţie care este caracterizată de credinţă, nădejde şi dragostea, care „scoate afară frica” (I Ioan 4, 18), a recomandat-o şi Sfânta Chinotită a Sfântului Munte prin următoarea proclamaţie: „Participând la neliniştea pleromei drept-slăvitoare a Bisericii ne alăturăm duhului comunicatelor recente ale Sfântului Sinod al Bisericii Eladei, al Sfântului Sinod Eparhial al Bisericii Cretei şi al multor Sfinte Mitropolii şi Sfinte Mănăstiri [...].
Îndeplinirea datoriei de căpetenie a mărturisirii credinţei noastre în Domnul nostru Iisus Hristos nu poate păşi împreună cu un duh de tulburare şi de panică, care, dacă nu altceva, dovedeşte lipsa de credinţă şi cu siguranţă absenţa harului din inimă. Aprofundarea semnelor vremurilor şi încredinţarea apropierii vremurilor din urmă  creează o bună nelinişte, a cărei consecinţă este încercarea unei pocăinţe mai desăvârşite, lupta mai hotărâtă pentru biruinţa patimilor care ne omoară şi mai buna pregătire pentru intrarea noastră în Împărăţia Mielului celui Înjunghiat (Comunicat ΕΔΙΣ 21.8/3.9.1997).

Această poziţie a noastră este datoria iubirii faţă de fraţii noştri din Sfântul Munte şi din lume, care ne întreabă despre NMAS.

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte
Arhimandritul Gheorghios şi fraţii mei cei întru Hristos
În Sfântul Munte, 3 august 2009

(traducere din greceşte de Leontie monahul după http://vatopaidi.wordpress.com/2009/08/24/η-νέα-κάρτα-ασφαλίσεως-αμκα/) Via http://www.impantokratoros.gr/9AF93856.ro.aspx

sursa: proortodoxia.ro