A salvat o femeie de păcatul adulterului…

La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…

“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine «  Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.

Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.

Ultima scrisoare a nebunului…

Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el.  Atunci pengtru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”

La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “

Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.

“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…

Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.

Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.

În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.

În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.

Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »

« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » «  Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”

Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…

Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?

Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.

“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu avenit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.

După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…”.răspunse părintele Vasily

traducere de I.P

sursa: Ionuţ Trandafirescu

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în biserica ortodoxă.

O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.

« Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale »

În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.

Dar de unde cunoştea săracii?

Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. « Şi cum vi se pare această dimineaţă ? Aveţi vreo problemă, ce fac copii ? »

Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.

Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.

Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.

Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. “Hai, tai-o de-aci, nebune » şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.

Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. « Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea ? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele ? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie ? »

« Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat. », răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».

Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.

Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.

Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.

Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.

Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.

În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.

Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.

Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.

Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …

Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…

« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.

Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.

Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.

Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”

Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.

“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.

“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.

Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.

Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.

Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.

“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.

Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »

În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.

Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.

« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.

Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…

Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.

M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.

„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »

Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.

Sursa: www.orthodoxia.gr

(Traducere din engleză – I. P.)

Sursa: Ionuţ Trandafirescu

“Născut la 8 iunie 1916, la Berna, în Elveţia, un­­de părinţii săi se aflau în misiune diplomatică, Prin­ţul Ilie-Vlad Sturdza, pe linie paternă, face parte din marea familie a Sturdzeştilor, despre care Joseph de Mais­­tre spunea: «La famille Sturdza est à elle seu­le toute une Academie». Străbunicul autorului, Cai­­ma­ca­mul Moldovei, Vasile Sturdza, a fost unul dintre prin­­cipalii făuritori ai Unirii Principatelor. Bunicul auto­rului, diplomatul Radu Sturdza, s-a căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut şase copii, Mihail Sturdza (tatăl autorului) fiind cel de-al patrulea. […]
Pe linie maternă, Ilie-Vlad Sturdza este des­cen­dent din Dumitru Ghika Comăneşti (1838-1923), ca­­re, căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), a avut doi copii: Nicolae şi Maria. […] Nicolae, căsătorit cu Ioana Băleanu, a făcut studii de Drept la Geneva, de­­venind apoi deputat şi Guvernator al Băncii Naţi­onale. Avea să-şi găsească sfîrşitul într-un tragic acci­dent de vînătoare, în 1921. A lăsat în urmă trei copii: Nicolae, Eugen şi Yvonne. Sora lui, Maria, este buni­ca autorului, căsătorită cu Generalul Leon Mavro­cor­dato şi avînd, la rîndul ei, doi copii: Alexis, căzut pe front (1918) în lupta împotriva bolşevicilor, fără ur­maşi, şi Zoe, mama autorului, căsătorită cu Mihail Sturdza, diplomat de carieră, Ministru de Externe al României în toamna lui 1940. […]
Cartea sa de memorii are farmecul deopotrivă liric şi epic al amintirii subiective şi este scrisă direct, fără ambiţii sau preţiozităţi stilistice. Eveni­men­tele sînt redate brut, succint şi alert, în ritmul zbu­ciumat al unei perioade metaforic prezentate de autor ca «un secol nebun». Atît de sugestiv prin el însuşi, ti­­tlul Pribeag printr-un secol nebun face referire mai cu seamă la miezul însîngerat al secolului XX, marcat de al doilea război mondial, cu preliminariile şi con­se­cinţele lui imediate.
Acoperind o perioadă de 12 ani (1937-1949), me­­moriile Prinţului Sturdza sînt de fapt cronica înfi­orată a unor lungi ani de conflicte, măceluri şi prigo­niri. Subtitlul volumului redă în bună parte ineditul unei vieţi în care un tînar aristocrat român, crescut în înaltul mediu al diplomaţiei, se regăseşte, succesiv, ca participant la anii de măreţie, dar şi de decădere ai Mişcării Legionare, la «cruciada anticomunistă» de pe frontul de răsărit (în mijlocul unui război pe care România a ajuns să-l poarte de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din calea comunismului «biruitor», cutreierînd Europa pe jos, pînă ce soarta l-a a­dus să bată la porţile Legiunii Străine franceze.
Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei decenii, în toiul unui alt război), Prinţul Sturdza avea «să se nască pentru a doua oară», după cum sin­gur descrie înrolarea sa în Legiunea Străină. Misiunile îndeplinite în cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturd­za în Africa şi în Asia, paginile finale ale cărţii fiind scri­se cu atâta împăcată serenitate şi înţeleaptă modestie încît cititorul poate rămîne cu impresia explorării li­niş­tite a unei lumi exotice. Farmecul şi umorul evo­cărilor din Legiunea Străină contrastează în mare mă­su­ră cu dramatismul şi cu stilul direct al întîmplărilor trăite în România (ceea ce trădează implicarea emo­ţio­nală aparte a autorului în viaţa şi destinul istoric al «ţării pier­dute»). […]
În 1951, revenit la Paris, Prinţul Sturdza iese din Legiunea Străină. La 21 februarie 1952, se căsătoreşte la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a Mariei-Lucia Cantacuzino-Paşcanu. Imediat după căsătorie, se vor stabili în Spa­nia, la Madrid, alături de părinţii autorului. Ilie-Vlad Sturdza a lucrat după aceea în domeniul contabil, în mai multe societăţi spaniole, pensionîndu-se în 1975. În acelaşi timp, a fost în centrul activităţilor şi întîlnirilor comunităţii româneşti din Spania, în mare parte regrupată la Madrid. […]
De cîte ori l-am întîlnit pe Prinţul Sturdza, am avut sentimentul reconfortant al contemporaneităţii cu ultimii boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se impună, respectînd un anumit cod de onoare, în orice circumstanţe istorice. Sînt convins că Prinţul Sturdza ar fi fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puş­­căriile comuniste ale anilor ’50, dacă Dumnezeu ar fi voit să-i dea o altă cruce”. (Mihai Ghyka)

Cu măsura crucii pe care i-a dat-o, şi cu mila Sa nemărginită, Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne facă vrednici de via lui amintire. (R. C.)

Sursa: Răzvan Codrescu

Virusul gripei porcine  a fost creat în laborator

Noul tip de virus gripal A H1N1(„virusul gripei porcine”),care a ajuns recent şi în ţara noastră, nu se aseamănă cu nici un alt virus precedent, fiind sintetizat în laborator.

Pentru sinteza lui s-a folosit virusul gripei spaniole din 1918 (când au murit 50 milioane de oameni) care a fost readus cu succes la viaţă prin decongelarea victimelor şi depistarea materialului genetic viral; virusul a fost apoi combinat în mod artificial cu  tulpina virusului comun H3N2  şi  H5N1 (tulpina gripei aviare).

În final, virusul A H1N1 conţine material genetic de la două tulpini de gripă porcină, două tulpini de gripă umană şi o singura tulpină de gripă aviară; a fost denumit „novel flu” (incorect spus gripă porcină) de către Centrul pentru Controlul Bolilor din S.U.A.(CDC) [1] .

Cât de gravă este gripa porcină?

Simptomele de gripă porcină sunt cel mult moderate; gripa porcină este cu mult mai blândă decât s-a aşteptat, notează „The Times”, ceea ce face ca boala să nu se manifeste mai drastic decât o răceală severă şi deci ca vaccinarea să fie pusă sub semnul întrebării. Nu este recomandată vaccinarea celor care suferă de boli are plămânilor, inimii sau rinichilor sau a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub cinci ani [2]. În România se preconizează să fie vaccinate tocmai aceste ultime două categorii. Aşadar vaccinul se testează pe mamele noastre şi pe copiii noştri!

În Marea Britanie, cea mai afectată ţară din Europa se înregistrează o mortalitate de 0,03 % [3], cu mult mai scăzută decât în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită tip A, deci nu este justificată vaccinarea în masă a populaţiei, cu atât mai puţin în România unde s-au înregistrat doar 322 de cazuri [4].

Un vaccin periculos!

Vaccinul creat împotriva „gripei porcine” se dovedeşte a fi periculos:

a.) provoacă cancer (oncogeneză):

- studii recente au demonstrat că injectarea de material genetic străin direct în sânge conduce la mutaţii genetice şi oncogeneză în organismul care primeşte acel material;

- celulele umane utilizate curent în producţia de vaccinuri sunt de fapt celule canceroase provenite din diferite tipuri de tumori umane sau celule fetale provenite din embrion uman avortat, singurele capabile să supravieţuiască in vitro şi să se dividă fără limită de timp şi spaţiu; se folosesc şi celule animale (embrion de pui, etc.) [5];

- vaccinul  „Optaflu” contra gripei porcine al Companiei  Novartis va folosi celule umane provenite din tumori canceroase! [6]

b.) adjuvanţi toxici în vaccin:

- cele mai multe vaccinuri au un conţinut periculos de mare de mercur sub formă de thimerosal (un conservant letal) de 50 de ori mai toxic decât mercurul însuşi. O doză destul de mare poate cauza disfuncţii pe termen lung la nivel imunologic, senzorial, neurologic, motor şi comportamental. Otrăvirea cu mercur duce la autism, sindrom de atenţie deficitară, scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj. Un alt adjuvant comun pentru vaccinuri este hidroxidul de aluminiu care cauzează alergie şi şoc anafilactic [7];

- pentru vaccinul gripei porcine sunt folosiţi adjuvanţi noi în scopul reducerii dozei de vaccin, cu acordul OMS-ului; cei mai mulţi adjuvanţi noi incluzând MF59, ISCOMS, OS21, AS02 şi AS04 sunt mai toxici decât hidroxidul de aluminiu. Adjuvantul MF59 este de natură uleioasă şi conţine Tween80, Span85002 şi  squalena.  Studiile efectuate pe şoareci au arătat că adjuvanţii uleioşi induc probleme motorii şi paralizie. Adjuvantul ASO3 conţine de asemenea Sqalena (cauzatoare a sindromului războiului din golf) care provoacă şi boli autoimune [8]. Adjuvanţii Sqalena şi Tween80 provoacă şi infertilitate la animale [9].

c.) alte boli grave pe care le poate provoca vaccinul:

– sindromul Guillain-Barré (GBS) care este o boală autoimună ce cauzează paralizia braţelor şi a picioarelor, iar în cazuri rare, a întregului corp. În unele cazuri, GBS poate duce la paralizie completă sau chiar la moarte [10]. În 1976 s-au înregistrat câteva cazuri de gripă porcină (comună, dată de virusul natural şi nu cel sintetic actual) în rândurile soldaţilor de la Fort Dix, New Jersey şi numai unul dintre ei a decedat, cel mai probabil din cauza eforturilor fizice prea mari decât din cauza gripei. Aceasta a dus la lansarea unei vaccinări în masa a 40 milioane persoane împotriva unei pandemii care nu s-a materializat. Mii de oameni au cerut despăgubiri pentru leziunile cauzate de vaccinare. Cel puţin 25 de oameni au murit şi 500 au paralizat [11]. În unele cazuri, GBS a dus însă la paralizie completă sau chiar la moarte. Cercetările ulterioare au estimat că a existat un caz de GBS la fiecare 100.000 de administrări ale vaccinului [12]. „Actualul vaccin împotriva gripei porcine este creat după acelaş model” [13].

- agravează astmul la copii [14] etc.

Mai multe informatii pe razbointrucuvant.ro

Bogdan MunteanUK

Patriarhul Ilia al II-lea determină creşterea natalităţii în Georgia

În Georgia se nasc mai mulţi copii datorită Patriarhului Ilia al II-lea, care pare să fi contribuit decisiv la o creştere cu 20% a numărului naşterilor în 2008, faţă de 2007, relatează cu uimire (mai ales pentru o ţară atât de pro-avort cum este Marea Britanie) corespondentul de la Tbilisi al BBC News.

După ce Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Georgiei le-a promis celor păstoriţi că va boteza orice copil născut într-o familie care are deja cel puţin doi copii, georgienii s-au pus, efectiv, „pe treabă”. Scepticii ar putea spune că nici războiul cu Rusia din august 2008, nici recesiunea economiei globale nu loviseră ţara la vremea când au fost concepuţi respectivii copii, dar şi încrederea georgienilor în promisiunea făcută de Patriarhul lor a contat în mare măsură.

„Când a anunţat că va boteza orice copil al părinţilor cu cel puţin doi copii, n-am rezistat oportunităţii de a mai avea unul”, a declarat o femeie al cărei al patrulea copil a fost botezat de Illia al II-lea. „A avea un copil botezat de Patriarh este foarte special”, a adăugat mama, Pati Bluashvili.

Femeia este sigură că „cei mai mulţi părinţi au decis să aibe mai mulţi copii datorită lui. „Dacă Preafericirea Sa îţi botează copilul, înseamnă că devine naş, ceea ce este o onoare”, mărturiseşte Bluashvili.

Iar opinia femeii este întărită de zecile de cupluri care şi-au programat botezul copilului în cadrul uneia din cele patru ceremonii organizate anual, când „naşul” Illia al II-lea îşi ia fiecare fin în braţe, îl cufundă într-o cristelniţă gonflabilă amplasată în catedrala Sameba din Tbilisi, apoi îşi dă binecuvântarea noului creştin.

În Georgia – confruntată, până nu demult, cu o rată a natalităţii catastrofală – naşterile au sporit de la 48.000, în 2007, la 57.000, în 2008. Desigur, sunt voci care pun acest fenomen pe seama creşterii veniturilor familiilor, însă nu poate fi subestimat rolul jucat de promisiunea făcută de Patriarhul de 76 de ani.

Potrivit BBC News, Illia al II-lea (care păstoreşte circa patru milioane de credincioşi – peste 83% din populaţia ţării) „are un rol foarte influent în societatea georgiană” şi mulţi conaţionali îl privesc drept „figura cu cea mai mare autoritate din viaţa lor”.

© OrthoGraffiti

sursa: Laurenţiu Dumitru

Dezvăluiri noi despre noul vaccin H1N1 contribuie la ridicarea de noi întrebări, cu privire la siguranţa acestuia, avand in vedere ca există o noua tendinta de promovare a vaccinarii femeilor gravide perfect sanatoase. Asta înseamnă că persoanele cele mai vulnerabile dintre toate – copiii nenăscuţi – vor fi expuse la un vaccin prea puţin testat. Potrivit unui articol CDC recent publicat în revista britanică Lancet, “Odată disponibila, vaccinarea va fi o componentă esenţială a răspunsului celor responsabili de sănătate publică la această gripă, şi orientările SUA acorda un loc important femeilor gravide în cadrul unui grup de înaltă prioritate pentru vaccinul impotriva pandemiei de gripă. “

Notati cuvintele cheile în exprimarea: “o dată disponibile”. Cuvintele la care s-ar putea aştepta oricine sunt: “o dată testate temeinic pentru siguranţă,” nu sunt deloc de găsit. Potrivit unui articol publicat doar în Denver Post, dr. Keiji Fukuda, de la Organizaţia Mondiala a Sănătăţii (OMS), a avertizat cu privire la pericolele potenţiale ale vaccinurilor netestate.

Punctul culminant este atins o data cu reuniunea ce a avut loc la 23 Iulie, a Comitetului consultativ al FDA privind vaccinurile şi produsele biologice conexe (VRBPAC), cand s-a anuntat ca vaccinul H1N1 va fi combinat cu thimerosalul-cu mercur- pe post de conservant thimerosal conservant. Este adevarat, aceeaşi thimerosal care a fost interzis în vaccinurile gripale în California şi in alte câteva state începând cu anul 2004. Motivul? Toxina incarcata cu mercur a fost legată de o serie de probleme de sănătate – inclusiv preocuparile privind thimerosalul, ca fiind un factor declansator sau care a contribuit la prezenta epidemie de autism.

Este acesta un fapt absolut ştiinţific? Nu, juriul inca dezbate controversa, dar, concluzia este ca thimerosalul conţine mercur. Chiar mai important, orientare spre femeile gravide nu pare înţeleaptă deloc. De fapt, pe site-ul Agenţiei pentru Protecţia Mediului ( EPA) se mentioneaza faptul că “, factorii care determină cât de grave sunt efectele asupra sănătăţii în urma expunerii la mercur includ … vârsta persoanei expuse (fătul este cel mai sensibil).”

Alte informaţii îngrijorătoare despre vaccin s-au descoperit în ultimele zile. Un editorial Lancet sugerează faptul că orice plan SUA privind vaccinurile împotriva gripei porcine, fără adaugarea ingredientelor care să extinda aprovizionarea, ar reduce numărul de doze de vaccinare disponibile pentru alte ţări. Soluţia pentru producătorii de vaccinuri, care să le permită ca vaccinul să meargă mai departe, ar putea fi adăugarea de ingrediente numite adjuvanţi. În conformitate cu ştirile despre utilizarea adjuvanţilor în vaccinul H1N1, Bloomberg raporteaza ca acesti compuşi nu au fost niciodată aprobati pentru vaccinuri împotriva gripei în SUA şi în unele studii au arătat că provoca tulburări ale imunitatii la şoareci. Cu toate acestea, pe 7 Iulie, într-un anunţ necomunicat la scara larga, OMS a recomandat ca adjuvanţii sa fie folositi pentru a spori cantitatea de vaccinuri produse, disponibile la nivel mondial.

Vârsta autismului, un cotidian online care dezvolta subiectul epidemiei de autism, a ridicat unele probleme importante cu privire la acesti adjuvanţi. Site-ul evidentiaza faptul ca VRBPAC nu a primit informaţii referitoare la siguranţa adjuvanţilor în noul vaccin gripal. “Ingrijorator este faptul că adjuvanţii propusi (AS03 şi MF59) sunt pe baza de squalene (ulei) şi studiile sugerează că expunerea la squalene este asociată cu producerea de auto-anticorpi si a tulburarilor auto-imune”, a relatat site-ul. In plus, unii veterani au susţinut că adjuvantul squalene din vaccinuri a fost responsabil pentru Sindromul războiului din Golf.

În conformitate cu articolul Lancet, motivul pentru care vaccin H1N1 este promovat spre femeile gravide sanatoase se datorează faptului că începând din 15 Aprilie 15 pana pe 18 Mai, 2009, existau 34 de cazuri confirmate sau probabile (asta înseamnă că aceste cazuri nu au fost de fapt confirmate ştiinţific ca fiind de H1N1) de gripa H1N1 la femeile gravide din SUA, a raportat la CDC. Unsprezece dintre aceste (32%) au fost admise la spitale. Rata de admitere in spitale este de patru ori mai mare decât la populaţie.

Dar, autorii articolului recunosc ca această rată ridicată de spitalizare a femeilor cu H1N1 ar putea fi pur şi simplu rezultatul faptului ca medicii este mult mai probabil să admită o femeie gravidă la spital decât alte persoane cu exact aceleaşi simptome. Deci, nu există nici o dovadă reală că femeile gravide sunt mai greu afectate de virusul decât oricine altcineva. Da, au existat şase decese în randul femeilor gravide din SUA între 15 aprilie şi 16 iunie 2009, despre care se crede ca ua fost victimele H1N1. Toate au devoltat pneumonie şi ulterior tulburari respiratorii acute. Dar unde se arata istoricul lor medcal si bolile de care mai sufereau? A fost într-adevăr H1N1 cel care le-a ucis?

Concluzia: există mai multe întrebări decât răspunsuri despre H1N1. Lansarea de ipoteze, inclusiv cea în care femeile însărcinate sănătoase şi copiii lor nenăscuţi vor avea sănătatea lor protejata prin expunerea la un vaccin netestat cu consecinţe necunoscute pe termen lung, pur şi simplu nu au sens. Da, virusul H1N1 ar putea evolua în ceva extrem de grav. Dar este important să ne amintim că, chiar acum, gripa provocata este relativ uşoară.

sursa: Senatorul Iulian Urban

Femeile care fac avort ar putea sa puna in pericol sanatatea viitoriilor copii, care risca sa se nasca prematur sau cu o greutate sub cea normala, releva un studiu canadian publicat miercuri in “BJOG: An International Journal of Obstetrics and Gynaecology”. Prakesh Shah, autorul studiului si doctor la departamentul de pediatrie al spitalului Mount Sinai din Toronto, a explicat ca avortul poate afecta cervixul si uterul. El a atentionat ca metodele folosite in cazul avortului indus ar trebui reanalizate si ca femeile ar trebui sa fie mai bine informate atunci cand iau decizii cu privire la sarcinile neplanificate sau dificile, relateaza “Daily Mail” in editia electrionica de miercuri.

Potrivit studiului canadian, femeile care au facut mai multe avorturi se confrunta cu un risc cu 72% mai mare de trece ulterior printr-o nastere prematura sau de a aduce pe lume copii cu o greutate sub cea normala. “Atunci cand o femeie vine la medic pentru un avort indus, ea ar trebui sa fie consiliata cu privire la acest risc. In acest fel, ea va putea cel putin sa faca o alegere in privinta careia a fost informata in prealabil”, a explicat Prakesh Shah. El nu crede ca acest lucru “trebuie folosit ca o modalitate de a spune ca este un lucru rau pe care nu ar trebui sa-l facem”. “Noile metode sunt probabil mai sigure”, a adaugat el. Studiul canadian a fost efectuat pentru o mai buna intelegere a motivelor pentru care unii copii se nasc prematur sau cu o greutate prea mica. Cercetatorii au luat in calcul alte 37 de studii anterioare din intreaga lume, desfasurate intre aniii 1965 si 2001, pentru a vedea daca avorturile anterioare ar putea fi una dintre cauzele acestui fenomen, precizeaza publicatia britanica. Profesorul Philip Steer, redactorul sef al BJOG, a subliniat ca este important ca studiul canadian sa fie intrepretat in mod corect. “Cel mai important mesaj nu este acela ca aceste date trebuie folosite pentru a impiedica femeile sa puna capat unei sarcini”, a spus el, amintind efectele grave care apar atunci fortezi o femeie sa pastreze o sarcina nedorita.

sursa: Ziua

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii.

Pentru ultima oară la Diaconeşti… (toamna 2006)

sursa: Răzvan Codrescu

Artosul este adus inaintea lui Dumnezeu ca un dar din dar, urmand faptic acele cuvinte rostite neincetat in Sfanta Liturghie, care zic: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate.” Painea cea curata, imprimata cu jertfa muncii omului, este adusa inaintea lui Dumnezeu spre a fi primita si sfintita. Credinciosii ce se impartasesc de slujbele cele de seara ale Bisericii cunosc bine acea paine dulce, sfintita la rugaciunile Litiei, in cadrul Vecerniei, si impartita lor dupa otpust.

Rugaciunile cele frumoase ale Litiei se incorporeaza in slujba Vecerniei, in ajunul marilor sarbatori, ori al hramului, odata cu venirea serii. Painea folosita la slujba Litiei, din cadrul Vecerniei, este numita “artos”. Cuvantul “artos” este preluat dupa cuvantul grecesc “aρτος”, care inseamna “paine”. Artosul binecuvantat la aceasta slujba se mai numeste si “litie”, luandu-si numele de la numirea slujbei.

Artosul este asemanator prescurii folosite la Sfanta Euharistie, doar ca aceasta din urma nu este dulceaga si are o alta pecete imprimata pe ea. In timp ce prescura poarta pecetea lui Hristos, II.HR.Ni.KA., artosul poarta o pecete cu chipul unui sfant, cu o Sfanta Cruce, ori cu o scurta rugaciune.

Aceasta paine dulce a serii, numita “artos”, este asezata pe un vas special destinat ei, numit “litier”. Litierul este un obiect liturgic asemanator unei tavi rotunde, din metal sau lemn, avand patru adancituri, in care se pun artosele, graul, vinul si untdelemnul, sfintite la sfarsitul slujbei Litiei.

Artosul, aceasta paine dospita si indulcita, impreuna cu boabele de grau, vinul si untdelemnul, aduse de credinciosi, se sfintesc in momentul in care preotul se roaga lui Dumnezeu sa fie inmultite in “sfant locasul acesta, in tara aceasta si in toata lumea”. Artosele, binecuvantate de catre preot, impreuna cu graul, vinul si untdelemnul, se dau credinciosilor la sfarsitul slujbei, ca binecuvantare si intarire. Inainte de a se imparti, artosele se taie in bucatele si se stropesc cu vinul alaturi de care au fost sfintite.

Artosul, painea folosita la Litie, aduce aminte de cele cinci paini inmultite de Hristos. Tinem minte, din Sfanta Evanghelie, momentul in care Mantuitorul Iisus Hristos a saturat multimile, adunate in pustie, spre a-i asculta cuvantul, cu doar cinci paini si doi pesti. Simbolismul acesta il reliefeaza si textul rugaciunii de binecuvantare, care zice: “Doamne… care ai binecuvantat cele cinci paini, in pustie, si ai saturat cu ele…” Preotul care binecuvinteaza artosul si il imparte credinciosilor, inchipuie pe Mantuitorul Iisus Hristos, care a facut minunea inmultirii painilor, dupa cum istoriseste Evanghelia (Matei 14,15-21).

Inceputurile acestei randuieli se trag inca din secolele primare, cand slujbele se faceau mai mult pe ascuns, noaptea, acestea tianand si destul de mult, in timpul zilei crestinii neputandu-se intalni pentru rugaciune. Facandu-se multa rugaciune, slujbele incepeau odata cu lasarea serii si se terminau in miez de noapte, cu savarsirea Sfintei Liturghii. Pastrandu-se acest obicei, in manastiri, privegherile se intindeau adesea pe mai multe ore de noapte, drept pentru care, spre intarirea trupurilor celor ce participau la acestea, se obisnuia a se binecuvanta paine si vin (intaritoare ale trupului ostenit de priveghere). Litia mai este si punerea in practica a hranei din agapele comunitatilor crestine primare.

Atat inmultirea minunata a painilor, de catre Hristos, cat si intelepciunea practica a Parintilor Bisericii, care au randuit aceasta ca binecuvantare pentru cei nevoitori, fac din artose niste paini dulci ale inserarii, niste mangaieri primite la sfarsitul zilei, niste binecuvantari ale lui Dumnezeu date celor iubitori de rugaciune. Biserica a randuit ca aceasta minunata aratare a puterii lui Dumnezeu sa se arate neincetat, pana la Sfarsitul Lumii, spre intarirea celor deznadajduiti de grijile si lipsurile cele vremelnice.

sursa: crestinortodox.ro

Tamaia este o jertfa a naturii adusa lui Dumnezeu, prin omul dreptcredincios. Cine nu are inca in minte mirosul de tamaie ce imbraca peretii bisericutelor crestine?! In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si aurul. In slujbele crestine, toate se intorc Aceluia care le-a daruit mai intai.

Rugaciunea rostita de preot, in momentul in care binecuvinteaza tamaia, este atat de simpla si de elocventa, incat am putea incepe si termina doar cu aceasta. “Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh.”

Ce este tamaia ?

Tamaia – θυμίαμα – este rasina unor arbori/arbusti exotici care, ajungand in contact cu aerul, se incheaga, asemenea rasinei brazilor. Rasina conifere­lor nu poate fi socotita tamaie. Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Acestea sunt colorate in galben, brun si negru. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are culoarea putin galbuie, cea de India este superioara, este galbena.

Rasina solidificata ce curge din copacul Bosswelia Serrata sau Floribunda Papyrifesa, care creste in India, China, Somalia, Etiopia, Egipt, se strange de pe scoarta copacului si, pentru a fi si mai parfumata, se amesteca si cu alte aromate, asa cum se precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).

Arborele care da tamaia este inalt de 3-6 metri, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati, mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie.

Solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator, tamaia este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Pentru proprietatile ei stimulente, tonice, a fost intrebuintata si in medicina. Tamaia are actiune farmacoterapeutica, antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta, diuretica, expectoranta, sedativa. Tamaia intra si ea intre ingredientele folosite la prepararea Sfantului si Marelui Mir.

Tamaia este colectata intre sfarsitul lunii martie si inceputul lui aprilie. Cu mai multe luni inainte, crengile arbustilor special alesi sunt taiate aproape de tulpina. Dupa trei saptamani, de la radacina crengilor astfel retezate se poate colecta tamaie de cea mai buna calitate. Fiecare copac aduce, dupa vechime, grosime si starea lui, 3-10 kilograme de tamaie. Un copac poate fi exploatat pana la patru ani, dupa care este necesara o pauza de mai multi ani. Supusa unei temperaturi mai mari, adesea asezata pe praf de carbune aprins, tamaia se descompune si da nastere la vapori aromatici. Tamaia se arde in cadelnite sau vase speciale, numite catui.

Tamaia in Vechiul si Noul Testament

Tamaia a fost rasina cea mai folosita in ritualuri, indiferent de religie. Hesiod, in lucrarea lui “Teogonia”, spune: “Fie ca cea mai pura tamaie sa va arda pe altar, pentru a castiga favorul zeilor nemuritori. Si-o ampla libatiune  fie-va oferita-n dar, atunci cand ziua se strecoara spre aurora-n zori.”

Tamaia era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca o jertfa curata, cu bun miros, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului. Tamaia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in toate religiile, din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia a cinstirii lui Dumnezeu: “Tamaie sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa va fie ea pentru Domnul.” (Iesire 30, 37)

In cultul Vechiului Testament trebuia sa se aduca dimineata si seara jertfe de tamaie, pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in Templu, numit altarul tamaierii (Iesire 30, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Iesire 30, 34). Proorocul Maleahi (1, 11) prezice ca dupa venirea lui Mesia se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

Alte marturii din Vechiul Testament: “A zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le omului in dar: putin balsam, si putina miere, tamaie si smirna si migdale si alune”. (Facerea 43, 11) “De ce-Mi aduceti voi tamaie din Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit”. (Ieremia 6, 20)

Tamaia se foloseste in cultul crestin din primele veacuri, asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii crestine si in unele canoane apostolice. Primele dovezi despre aceasta le avem din secolul al IV-lea. Canonul 3 al Sfintilor Apostoli spune: “Dar sa nu fie iertat a se aduce altceva in altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte.” Sfantul Apostol Pavel, in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi “spre miros de buna mireasma” (Efeseni 5, 2), iar la II Corinteni 2, 15, vorbind despre Apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu “buna mireasma”.

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala de la Liturghia Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosita la cadire. Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si la alte sfinte slujbe si manifestari de cult (procesiuni, inmormantari).

In Noul Testament, tamaia este considerata, ca si in Vechiul Testament, un element simbolic de slavire a lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine, la Betleem, Fiului lui Dumnezeu, I-au adus in dar aur, tamaie si smirna: “Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna”. (Matei 2, 11)

In Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii ceresti in care tamaia se mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile sfintilor catre Dumnezeu: “Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca, impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor” (Apocalipsa 8, 3-4). Cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului avand fiecare alaute si nastrape de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).

Obligatia tamaierii o aveau diaconii, de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit adesea cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, tamaia, in Sfanta Scriptura, este privita ca un simbol al rugaciunilor curate. Cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, tamaia este semn de cinstire, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu, tamaia “cheama” harul Sfantului Duh.

De ce se intrebuinteaza tamaia la slujbe ?

Tamaia, prin fumul si mireasma ei, subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu “ca un dar, ca o pretioasa ofranda” si simbol al rugaciunii si faptei bune. La slujba Vecerniei, cu totii auzim cantarea: “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta.” (Psalmul 140,2). Tamaia e simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a Sfantului Duh.

Raspandirea fumului si mirosului de tamaie prin mijlocirea cadelnitei sau al catuiei, obiect liturgic sub forma de cupa traforata, cu picior si toarta, care se poarta in mana, leganandu-se, insoteste pe crestini in toate sfintele slujbe ale Bisericii. Atat in cadelnita, cat si in catui se pune carbune incins peste care se asaza tamaia care raspandeste fumul si mirosul specific.

Tamaierea sau cadirea are si un simbolism litur­gic. Ea este socotita ca simbol al rugaciunii care trebuie sa se inalte ca si fumul de tamaie. Cand cadim locuri sau lucruri sfintite, atunci ea are un sens de venerare sau cinstire, iar cand cadim lucruri care trebuie sfintite, simbolizeaza harul divin care se pogoara prin rugaciune. In genere, arderea tamaiei este privita ca un act de jertfa curata adusa lui Dumnezeu. Tamaierea se uziteaza numai la ortodocsi si catolici. Protestantii si cultele neoprotestante nu o mai practica, eliminand-o din cult impreuna cu multe altele.

Cadirea liturgica sau tamaierea este cel mai de seama dintre actele cultului public crestin. Fiecare moment al tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: “Mai ales pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata”, se face atat in cinstea Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sfintelor Daruri inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sfantului Duh dat Sfintilor Apostoli dupa Inviere (Ioan 20, 22).

Drumul Tamaiei

Drumul tamaiei se numea in antichitate calea pe care erau transportate, din tarile producatoare, diferite rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul – guma de acacia, care se scurge din scoarta unui fel de salcam s.a.).

Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea Arabia de sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Mediterana si strabateau tara ghebanitilor, pana la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza.

Acest traect foarte lung era impartit in 65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit oficial pentru comertul cu aceste produse erau pedepsiti cu moartea.

Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite in temple si in palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumatatea mileniului II. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa miscarea fumului. Incepand din secolele VIII-VI i.Hr., cand se dezvolta comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite in cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc).

Profetul Iezechiel vorbeste despre comertul orasului Tyr cu Saba, de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor latin din secolul I, a lasat in scrierile sale date importante despre comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu acestea si alte mirodenii, aratand cat de mult incarca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, incat cand ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decat tamaia.

sursa: crestinortodox.ro

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci, ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea – praznicul central. Atat duminica de dinainte cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 – 14) – descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie. Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 – 9,1)

“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumieze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin – caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” – pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu – chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea – luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu – adica lucrarea asemanarii – tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine – si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte – sa se lepede de sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.

Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere. Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand moartea.

De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie! “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea in jertfa.

Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului: “Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit?” – rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.

Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.

“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii, purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.

Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. – Alt cuvant de adancime negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului. Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire. De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.

Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat (in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii, factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care cate un trup se sfinteste).

Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in trup, e altceva, depasind trupul.

Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba. Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge. Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.

Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:

Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu tania sufletului meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate, de cand eram copilas, baiietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui: Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau – pastreaza-l curat si el se lumineaza neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin ultimul cuvant al Evangheliei.

Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra, toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci, intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: crestinortodox.ro

Candela ne intampina la intrarea in fiecare biserica, candela ne lumineaza coltul de rugaciune de acasa, candela ne lumineaza chipul atunci cand ajungem in fata icoanei unui sfant, candela lumineaza lin, candela mangaie si odihneste sufletul, candela face parte din cultul liturgic ortodox, contribuind la imbogatirea etosului crestinesc.

Cuvantul “candela” vine de la greacescul “kandila”, insemnand “lampa veghetoare”. Aceasta aduce aminte crestinului ca trebuie sa privegheze neincetat, nestiind cand va veni Mirele Hristos, spre a-l pofti in camara Sa de Nunta.

Ce este si cum se foloseste candela ?

Ce este insa candela? De cele mai multe ori, candela se prezinta sub forma

unui vas cu ulei, pe suprafata caruia, o micuta pluta sustine un fir de bumbac ce se aprinde si arde lin. Firul gros de bumbac trage uleiul din vas, arzand tot timpul o flacara de aceeasi intensitate. Cand nivelul uleiului scade foarte mult, candela se poate stinge, motiv pentru care uleiul se completeaza periodic.

Din evlavie si dragoste fata de cele sfinte, crestinii inchina lui Dumnezeu cele mai bune lucruri, de cea mai buna calitate, precum inainte, ei inchinau lui Dumnezeu primul rod al oricarei lucrari omenesti. Astfel, dupa putinta, in candela se pune un ulei de buna calitate, neranced si curat. De asemenea, vasul sa fie unul bun si bumbacul sa fie natural, ca sa arda fara fum si lin.

Candela se aseaza in fata unei sfinte icoane, pe o masuta, ori atarnata de un suport fixat in perete. In biserica, candelele atarna la mai toate icoanele mari, in special la cele de pe catapeteasma, cat si la altele mai alese, asezate in pronaos sau naos. De asemenea, o candela arde neincetat pe Sfanta Masa si o alta la Proscomidiar, in Sfantul Altar. Uneori, pe Sfanta Masa se pune un sfestnic cu sapte in brate cu cupe, in fiecare punandu-se cate o candela.

Casa crestinului, primitor al harului Sfantului Duh, in Sfanta Taina a Nuntii, devine biserica a lui Hristos. Prin urmare, si casele au un colt de rugaciune, carti sfinte, tamaie si catuie, lumanari si icoane, si bineinteles, o candela. Candela este folosita in biserici si in case. Fiecare casa are candela ei. Unde se tine candela? Aceasta se pune intr-un loc curat al casei, adesea acolo unde se fac cele mai multe rugaciuni.

Cum si la ce foloseste candela? Ea ne ajuta in primul rand la adunarea mintii si la odihnirea gandurilor. Lumina lui Hristos lumineaza tuturor, ne spune adesea Biserica. El este Rasaritul cel de Sus, care a rasarit Lumii lumina Invierii si a Imparatiei Sale. In Biserica de Rasarit, totul este lumina, caci in toate transpare Hristos, Lumina lumii.

Cum curatam candela si ce facem cu uleiul din ea ?

Cuviosul Paisie Aghioritul, intr-unul dintre cuvintele sale duhovnicesti, spune femeilor de astazi: “Odinioara, femeile aveau mare evlavie. Niciodata nu spalau candela, ci o curatau cu mare grija. Nu aruncau la gunoi uleiul invechit din ea, caci acela era primit ca o mare binecuvantare, fiind sfintit de multimea rugaciunilor savarsite in fata ei.”

Uleiul de la candela este sfintit. Candelele din biserici, care ard la Sfintele Icoane ori la Sfintele Moaste ofera credinciosilor ulei sfintit, drept binecuvantare. Nu de putine ori s-a dovedit ca uleiul din candela sfintilor are puteri tamaduitoare, vindecand multime de neputinte. Rugaciunile credinciosilor si prezenta sfintilor, in icoane si moaste, duc la incarcarea acelui ulei cu binecuvantarea lui Dumnezeu.

Adesea am vazut cum parintii si calugarii de pe la biserici si manastiri iau din candela sfintilor si dau unor credinciosi mai bolnavi sau tuturor celor ce isi doresc. Sfantul Nectarie Taumaturgul are Moaste la Manastirea Radu Voda, in Bucuresti. Aici, multime de credinciosi vin sa ia ulei din candela sfantului. Aceasta se petrece la multe manastiri si biserici.

Vazand astfel puterea tamaduitoare a uleiului din candela si evlavia crestinilor fata de acesta, nu se cade sa spalam la intamplare candela, sa aruncam uleiul la chiuveta sau sa il stergem cu o carpa pe care mai apoi sa o aruncam. Se cade sa curatam cu evlavie candela, iar cele cu care o stergem sa le ardem, impreuna cu alte miruri sau flori uscate, de peste ani, cenusa aruncand-o mai apoi intr-un loc curat.

sursa: crestinortodox.ro

În Legea Educaţiei Naţionale asumată de Guvernul României în plenul celor două Camere reunite ale Parlamentului în ziua de 15 septembrie 2009, disciplina religie este inclusă în planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal ca parte a trunchiului comun. Potrivit Legii, „elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea” (cf. art. 18, alin. 1), potrivit www.basilica.ro.

De asemenea, potrivit art. 18, alin. 3, “disciplina „Religie poate fi predată numai de personal didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetării şi Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial de stat”.

La data de 16 septembrie Arhiepiscopia Abkhaz şi-a proclamat oficial separarea de Biserica Ortodoxă Georgiană, după cum a declarat pentru presă Părintele Vissarion Aplia, conducătorul Arhiepiscopiei, potrivit www.interfax-religion.com.

Clerul ortodox local a aprobat această decizie în cadrul unui sinod convocat marţi în Catedrala din Shukhumi.
“Biserica Abkhaz s-a separat oficial de cea Georgiană, restabilind astfel dreptatea istorică. De la sfârşitul războiului dintre Georgia şi Abkhaz, clerul orthodox din Abkhaz şi-a făcut simţită această dorinţă de autonomie, apelând la toate marile grupuri ortodoxe. Dar toate au fost rezervate, temându-se de divergenţe cu Biserica Georgiei”, a declarat Părintele Vissarion.
Arhiepiscopia Shukhumi-Abkhaz a rămas subordonată Patriarhului Catholicos Georgian din 1943, fiind unită forţat cu biserica georgiană.
“Arhiepiscopia Abkhaz se va orienta spre Patriarhia Moscovei şi spre Patriarhul acesteia pentru susţinere”, a adăugat Părintele Vissarion.

sursa:  Mitropolia Ardealului