Papa Benedict XVI va vizita Portugalia în luna mai 2010 şi, printre altele, altarul de la Fatima, un loc important al catolicismului, situat la 130 km nord de Lisabona, cu ocazia festivităţilor dedicate apariţiilor Maicii Domnului, a declarat ieri, joi 24 septembrie, Preşedinţia portugheză.

“Papa Benedict al XVI-lea va vizita altarul de la Fatima, unde va prezida ceremoniile religioase din 13 mai”, se precizeaza într-o declaraţie din partea Preşedinţiei.

Vizita – la invitaţia preşedintelui portughez, Aníbal Cavaco Silva – va avea loc cu ocazia aniversării primei apariţii a Fecioarei Maria, care în conformitate cu credinţa catolică a apărut în faţa celor trei copii în 13 mai, apoi în iunie, iulie, septembrie şi octombrie 1917.

Papa Benedict al XVI-lea a fost invitat de Biserica Portugheză să viziteze Fatima înca din toamna anului 2007, marcând aniversarea a 90 de ani de la apariţii, dar acesta a refuzat invitaţia.

Predecesorul său, Ioan Paul al II-lea a vizitat de trei ori Fatima, în 1982, 1991 şi 2000, întotdeauna la 13 mai. Acesta a avut un devotament special pentru Maica Domnului de la Fatima, convins că l-a salvat în momentul atacului a cărui victimă a fost în data de 13 mai 1981.

Ziua de aniversare a apariţiilor atrage în fiecare an mii de credincioşi din întreaga lume.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Guvernul socialist spaniol a aprobat vineri 25 septembrie 2009 în Consiliul de Miniştri, un proiect de lege controversat privind liberalizarea avortului, care prevede ca avortul să devină legal şi liber pentru tinerele fete cu vârste de 16 – 17 ani, fără a avea nevoie de consimţământul părinţilor.

Acest proiect, căruia i-a răspuns cu ostilitate comunitatea catolică a ţării, si a făcut obiectul unor dispute în cadrul Partidului Socialist Spaniol (PSOE), va fi trimis Parlamentului, a declarat vice-preşedintele guvernului, Maria Teresa de la Vega.

Dacă va fi adoptat ca atare, femeilor care trăiesc în Spania li se va permite să avorteze liber într-o perioadă de până la 14 săptămâni. Avortul va fi permis, în cazuri excepţionale  până la 22 de săptămâni de sarcină, atunci când “se sunt în joc viaţa şi sănătatea” mamei sau când există “anomalii fetale severe”.

Avortul mai poate fi practicat, în cele din urmă, fără termen limită în cazul unor “boli extrem de grave şi incurabile fetale, după consultarea unei comisii medicale”.

În prezent, în temeiul unei legi datând din 1985, avortul este permis în Spania doar în cazul unui viol (până la 12 săptămâni de sarcină), malformaţii fetale (până la 22 săptămâni) sau “când există pericol pentru sănătatea fizică sau psihică a mamei” (timp nelimitat).

În practică, riscul privind sănătatea psihică a mamei este motivul invocat de peste 90% dintre femeile care doresc să avorteze în Spania, ducând la procedura unor avorturi, uneori foarte întârziate ca termen, în clinicile private.

În ciuda rezervelor exprimate de către unii lideri socialişti, guvernul a menţinut dispoziţia cea mai controversată a reformei, care prevede ca minorele cu vârste cuprinse între 16 şi 17 ani să avorteze în mod liber, fără consimţământul sau aducerea anterioară la cunoştinţa părinţilor.

“Vrem să le oferim minorilor cel mai înalt grad de protecţie şi respectarea strictă a drepturilor lor fundamentale“, a comentat La Vega.

Comunităţile catolice s-au mobilizat împotriva acestui proiect şi au convocat un eveniment major la 17 octombrie, în Madrid.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Dupa 90 de ani, Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului, intoarsa acasa. Imagini din timpul pelerinajului (la trecerea prin alte localitati).

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Din punct de vedere ortodox, pacatul ne otraves­te prin intermediul obiceiurilor daunatoare, per­vertind necesitatile noastre normale, firesti. Sa cer­cetam mai amanuntit aceasta relatie.

Dupa criteriul celor trei niveluri ale existentei ome­nesti (trup, suflet, duh), necesitatile pot fi impartite in trei mari grupe: biologice (nevoia de hrana, de locuinta, de haine, de somn s.a.m.d.); sociale (nevoia de comunicare cu oamenii, de a crea s.a.m.d.); duhovnicesti (nevoia de religie, de libertate, de sens al vietii s.a.m.d.).

In sine, necesitatile enumerate mai sus sunt neutre (nepacatoase) din punct de vedere etic si exprima de­pendenta noastra de anumiti factori sau de anumite conditii. Sa ne amintim spusele Evangheliei: nu duceti grija, spunand: “ce vom manca?”, sau “ce vom bea?”, sau “cu ce ne vom imbraca?”, pentru ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile (pa­ganii); stie, doar, Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele (Mt. 6, 31-32).

Aici este vorba de necesitatile biologice elementare. A le satisface nu e un lucru condamnabil. Foamea i-a silit pe Apostoli sa rupa si sa manance spice de grau in ziua sambetei, ceea ce a starnit o furtuna de nemultumire din partea fariseilor. Acestia L-au mustrat pe Hristos pentru ca le-a ingaduit, chipurile, ucenicilor Sai sa calce legea lui Moise, care nu ingaduia sa se lucreze in ziua sam­betei. Domnul le-a raspuns insa: daca stiati ce inseamna: “mila voiesc, iar nu jertfa”, n-ati fi osandit pe cei nevinovati (Mt. 12, 7).

Procesul formarii cerintelor are o serie de etape. Potrivit Sfantului Ierarh Teofan Zavoratul, la inceput apare atractia inconstienta, nevoia nedefinita de ceva, si nu stim inca ce ne-ar putea satisface. Pe ma­sura constientizarii obiectului cerintei, catre care tin­dem, atractia se amplifica, transformandu-se in dorin­ta constientizata, orientata catre un scop bine determinat, incepem sa nazuim in mod constient catre obiectul cautat, si cautarea lui da marturie despre in­clinarea vointei.

Este interesant de remarcat ca renumitul psiholog rus A. N. Leontiev descrie mecanismul zamislirii cerintelor in mod esentialmente identic cu spusele Sfantului Ierarh Teofan: “Pana la prima ei satisface­re, cerinta “nu isi cunoaste” obiectul, el inca trebu­ie descoperit”. Dupa aceea, omul intelege ce vrea si doreste in mod constient sa ajunga la scop. Obiec­tul cerintei devine motiv, care stimuleaza si justifi­ca activitatea.

Totusi, cerintele se transforma adeseori in patimi. Cand inclinarea vointei catre ceva este prea puternica, ea iese de sub controlul constientului, ne cotropeste si literalmente ne tine in gheare. Atunci cerinta, deja per­vertita de pacat, traieste inauntrul nostru o viata parca independenta, de sine statatoare, autonoma. Probabil ca tocmai acesta este unul dintre semnele “sufletului” apar­te al pacatului, despre care vorbeste Cuviosul Macarie cel Mare si pe care, dupa talcuirea lui, Domnul ne porunceste sa il uram (Lc. 14, 2; In. 12, 25).

“Daca inclinarea siluieste cerinta, ferecand-o in­tr-o forma determinata, si o perverteste sau ii da o orientare incorecta, nefireasca – scrie Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul -, atunci cerintele si natura se afla intr-o stare de inrobire nefireasca.”

Stimuland sistemul nervos, pacatul cere, adeseori ne impinge cu sila catre o anumita activitate sau catre un anumit comportament, care nu corespund nevoilor reale ale organismului – de pilda, de la o alimentatie echilibrata la imbuibare. Astfel, necesita­tea fiziologica a omului de a se alimenta se transfor­ma intr-una din varietatile lacomiei pantecelui, si din “stapani” devenim “robi”, nefiind pe dinauntru oameni liberi si sanatosi.

Se traseaza astfel un lant sui generis: pacat – obicei daunator – boala.

Tocmai din pricina pacatului cerintele omenesti normale se transforma in patima si se condamna personalitatea la o ramanere constanta in starea de dobitocie (animalitate) duhovniceasca. Degrada­rea nazuintelor supreme, duhovnicesti-morale, ale per­sonalitatii este intrupata in “blidul de linte”. Pentru acesta, Esau si-a vandut lui Iacov, fratele sau mai tanar, dreptul de intai-nascut (Fac. 25, 30-34).

Dimpotriva, harul dumnezeiesc, tamaduind dispozitia vointei si motivele inimii, face ca cerintele biologice si sociale sa se supuna celor duhovnicesti. In caz contrar, pervertirea sufletului naste o anumita patima si, in mod corespunzator, lipsa de masura intr-o anumita privinta. Tocmai pe acest teren cresc de obicei obiceiurile daunatoare (impatimirile), care imping la abuzarea de obiectul necesitatii.

Iata unde se afla radacina bolilor provocate de modul incorect (dupa terminologia teologica -pacatos) de viata. Iata de unde provine dependenta de obiceiuri. Multe dintre ele sunt anevoie de biruit. Ne vine mult mai la indemana sa luam doctorii pentru a “inabusi” manifestarile clinice ale bolii decat sa ne luptam cu sursa ei, care este pacatul.

In planul dat, impatimirea este unul dintre factorii de risc, care incalca echilibrai mediului intern al organismului si prin aceasta provoaca aparitia sau acutizarea unei anumite boli. Pana si copiii de scoala stiu ca fumatul duce adeseori la cancer pulmonar, alcoolismul – la ciroza hepatica si psihoze, iar narcomania – la SIDA si hepatita C.

Totusi, exista obiceiuri-impatimiri ale caror urmari vatamatoare nu sunt atat de evidente. Obiectele lor nu sunt in sine pacatoase – insa abuzul de ele este din punct de vedere teologic pacatos, iar din punct de vedere medical – periculos pentru viata si sanatate.

Un exemplu graitor este atitudinea fata de computere. Daca le folosim in mod rational, ele sunt foar­te folositoare, iar in anumite domenii de activitate sunt chiar indispensabile. La excese duc cele mai des atractia jocurilor pe calculator, surfingul haotic, mun­ca in spatiul Internetului peste intervalele de timp re­zonabile, vizionarea prelungita a imaginilor de contrast inalt alcatuite dintr-o multime de detalii marunte de diverse culori. In acest plan, abuzul de calculator este un fel narcotic sui generis, care actioneaza ne­gativ asupra trupului, sufletului si duhului atat ale copilului, cat si ale adultului.

Tulburarile somatice se manifesta prin probleme de vedere, stare generala de rau, scaderea imunitatii si boli conditionate de viata sedentara (hemoroizi, constipatie etc). Nivelul excedentar de campuri si radia­tii electromagnetice provoaca aparitia sau acutizarea bolilor oncologice.

Urmari importante se manifesta si in ce priveste apa­ratul locomotor. Pe langa osteocondroza coloanei ver­tebrale, apar asa-numitele boli profesionale ale celor ce lucreaza la calculator. Este vorba cu precadere de boli ale mainilor, datorate pozitiei lor nefiziologice prelungite din timpul lucrului la o tastatura pozitionata incorect/incomod.

- tendovaginita (inflamatia tendoanelor mainii, in­cheieturii mainii si umarului);

- boala de Quervain (inflamatia tendoanelor antebratului si incheieturii cotului);

- sindromul de tunel carpal (lezarea nervului me­dian al mainii).

Si sistemul nervos central are de suferit. Se obser­va reactii asteno-nevrotice, scaderea capacitatii de concentrare, tulburari de memorie si de somn, creste­rea excitabilitatii si irascibilitatii, dureri de cap. La fe­meia gravida creste riscul de avort si de aparitie a pa­tologiei intrauterine la produsul de conceptie.

Extrem de periculoase sunt si tulburarile duhov­nicesti persistente datorate actiunii energo-informationale a computerului asupra personalitatii. In primul rand, este vorba de imersiunea intr-o lume a iluziilor si a patimilor pacatoase, iar in al doilea rand – de dependenta psihologica de realitatea virtuala (“parata”, creata in mod artificial).

Ieromonahul Anatolie Berestov, profesor neuro-patolog cu mare experienta, afirma ca omului care sade in fata calculatorului lumea virtuala i se pa­re uneori mult mai reala decat cea inconjuratoare. Omul intra in realitatea edificata de el prin mijloace tehnice, iar aceasta, la randul sau, penetreaza in con­stiinta lui, devine o parte a “eului” sau. Cu timpul, granita dintre lumea inventata si cea reala se ster­ge, si oamenii “traiesc” in doua planuri simultan. De aici – dedublarea duhovniceasca a constientului in­tre real si virtual.

Parintele Anatolie isi ilustreaza reflectiile prin exemplul programului special pentru computer “Cybersex”. Acesta permite substituirea relatiei natu­rale, fiziologice, dintre barbat si femeie printr-un “onanism computerizat si perversiuni sexuale”. Cu ajutorul lui pot fi experiate satisfactii sexuale in ori­ce moment, cu oricine si in felul dorit. Intr-adevar, computerul reactioneaza ca un partener sexual viu si deja nu mai este receptat ca un aparat neinsufletit.

Aceasta pseudorealitate atrage prin senzatia auten­ticitatii evenimentelor si trairilor. Cu cat este mai mare iluzia parteneriatului, cu atat este mai ispititor contac­tul. Ca atare, comunicarea cu “cutia” electronica es­te comparabila cu efectul drogarii. “Dizolvandu-ne” in torentul informational, cadem in deplina depen­denta de el si ne pierdem pe noi insine. Se schimba in mod cardinal mediul in care salasluim, potrivit bi­necunoscutei glume: “Gicu nu-i acasa, este pe Inter­net”.

Computerul poate deveni ca o mlastina; actiu­nea lui de fascinatie seamana cu felul hipnotizant in care priveste pitonul la prada sa. Daca utilizatorul in-veterat al computerului este rupt de indeletnicirea sa favorita, el seamana cu un narcoman in sindrom de abstinenta, echivalenta mergand pana la o anumita si­militudine a simptomelor. Nelinistea, agitatia, imprastierea, excitabilitatea, irascibilitatea crescuta – iata o lista departe de a fi completa a acestor simptome. In­deosebi de apasatoare este senzatia de “invaliditate” intelectuala.

Ca sa zicem asa, printr-o monstruoasa mutatie du­hovniceasca (nebiologica) omul rational (homo sapiens) se transforma in om informational (homo informaticus). Dand nastere unei inselatoare senzatii de li­bertate, lumea virtuala distruge personalitatea sau nu o lasa sa se dezvolte. De multe ori nu banuim nimic. Si totul incepe cateodata de la jocurile pe calculator, ce par inofensive si de care este cumplit de usor sa de­vii dependent!

Asadar, am examinat pe scurt cateva cai de apari­tie si dezvoltare a bolii la omul adult si la copil. Cum pot fi acestea interpretate de pe pozitiile psihologiei si medicinei orientate ortodox?

A tagadui prezenta factorilor si proceselor duhovni­cesti care duc la boala si moarte este absurd. Cu toate ca ele se afla in afara domeniului stiintei traditionale, este neaparata nevoie ca ele sa fie luate in calcul ala­turi de ceilalti factori si de celelalte procese patoge­ne, pe care savantii deja le studiaza de multa vreme.

Viziunea crestina apare aici ca fiind de mare actualitate. Cu mii de ani inaintea progreselor stiintei con­temporane, Biblia a aratat simplu si limpede legatura dintre pacat si boala, dintre starea emotionala si sana­tatea psihica: barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant; pe barbatul nedrept, relele il vor vana spre stri­caciune (Ps. 139, 11). O inima fara patima este viata trupului, pe cand pornirea patimasa este ca un cariu in oase (Pilde 14, 30). O inima vesela este un leac mi­nunat, pe cand un duh fara curaj usuca oasele (Pilde 17, 22). Cununa intelepciunii este temerea de Domnul, care odrasleste pace si sanatate nevatamata – dar si una, si alta sunt daruri de la Dumnezeu (Sir. 1, 18).

Dupa spusele Sfantului Ierarh Ioan Gura de Aur, stricaciunea sufletului este una dintre pricinile bolilor. Din perspectiva acestei relatii, pacatul poate fi pri­vit ca terenul si factorul duhovnicesc al stresurilor, al conflictelor intrapersonale, al trasaturilor nega­tive de caracter si de personalitate, al traumelor psi­hice si al obiceiurilor daunatoare – si, prin urma­re, al bolilor ce sunt legate de acestea.

Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul scria: “Pacatul nu loveste doar sufletul, ci si trupul. In unele cazuri, lu­crul acesta este foarte invederat; alteori – desi nu este atat de invederat, insa adevarul ramane adevar. Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav de-a drep­tul – insa intrucat viata trupului vine de la suflet, bi­neinteles ca de la un suflet bolnav vine o viata nesana­toasa. Faptul in sine ca pacatul aduce intuneric si chin nu are cum sa nu actioneze nefavorabil si asupra san­gelui. Dar cand iti amintesti ca el desparte de Dum­nezeu – Izvorul vietii – si il pune pe om in contradic­tie cu toate legile care lucreaza si in el insusi, si in natura, este chiar de mirare cum mai ramane in viata pacatosul dupa pacat. La mijloc este mila lui Dumne­zeu, care asteapta pocainta si intoarcerea lui. Prin ur­mare, bolnavul trebuie mai intai de toate sa se gra­beasca a se curati de pacate si a se impaca cu Dumne­zeu in constiinta sa. Prin aceasta va croi drum lucrarii binefacatoare a medicamentelor.”

Informatiile despre factorii duhovnicesti ai bolilor nu fac decat sa imbogateasca conceptiile medicale, sa ridice gradul de eficacitate al masurilor medicale si sa ajute la vindecarea nu a bolii, ci a bolnavului. Multumita acestor informatii este mai usor de inteles pentru ce sunt trebuincioase metodele duhovnicesti de tratament, care sunt particularitatile istoriei bolii si istoriei vietii pacientului. Nu este un secret faptul ca una si aceeasi boala urmeaza adeseori evolutii diferite. Forme identice de nevroza exista, insa nevrotici identici nu exista. Dupa cat se vede, aceasta logica es­te corecta in privinta oricaror boli.

Boala este semnalul de avarie pe care sufletul il trimite prin intermediul trupului. Iar fiecare om are un suflet diferit de al celorlalti. Sa ascultam ce ne spune Purtarea de grija dumnezeiasca prin mijlocirea bolii copilului, insa, fireste, sa nu fim susceptibili si preocupati peste masura de noi insine. Si atunci de­presia, de exemplu, va “spune”: “Potoleste-te! Esti prea irascibil si pretentios!”, iar criza de astm bronsic va “declara”: “Nu-ti intelegi copilul asa cum trebuie si ii dai prea putina atentie”.

Un asemenea dialog la­untric va ajuta la interpretarea corecta a bolii, la vinde­carea ei mai grabnica si la prevenirea ei pe viitor. El va face un excelent serviciu, devenind un pas inainte spre vindecare. Dar daca ne vom grabi sa “scapam” de semnalele organismului, daca le vom “inabusi” prin medicamente, negresit vom cadea spre medicina primitiva, mecanicista, de tipul: “pentru dureri de cap – antinevralgic; pentru dureri de burta – No-spa.”

Recunoasterea componentei duhovnicesti a bolii ne obliga pe toti sa fim cu atat mai responsabili in ce priveste comportamentul nostru si educarea copiilor, intr-adevar, are dreptate Apostolul Pavel: “toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc; toate imi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc” (1 Cor. 10, 23). Nu degeaba si o inteleapta maxima glasuieste: “Semeni fapta – culegi obicei, semeni obicei – culegi caracter, semeni caracter – culegi destin.”

sursa: crestinortodox.ro

Potrivit invataturii Sfantului Apostol Pavel, femeia trebuie sa aiba in biserica o atitudine de buna cuviinta, mai intai in ceea ce priveste imbracamintea si apoi in respectarea randuielii ca ea sa taca in timpul serviciului divin. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste si dezvolta preceptele apostolice demonstrand logica acestora.

Dupa ce i-a invatat pe barbati cum sa se roage, Sfantul Apostol Pavel s-a adresat femeilor zicand: ,,Asemenea si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, facandu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu”. Referindu-se la acest pasaj Sfantul loan Gura de Aur spune: “Hainele sa fie bine potrivite pe trup din toate partile, cu randuiala si nu cu mesterugiri spre a atrage curiozitatea. Aceea este podoaba adevarata, pe cand aceasta este o podoaba falsa. Ce spui? Te apropii sa te rogi lui Dumnezeu, si te infasori cu aurarii si cu impletituri si carlionti in par? Nu cumva ai venit poate sa joci? Nu cumva poate sa iei parte la vreo nunta? Nu cumva sa iei parte la vreo parada? Acolo-si au locul aurariile, impletiturile si carliontii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea”. Sfantul Ioan arata ca o femeie astfel imbracata si impodobita este ridicola, venind in biserica si rugandu-se pentru iertare de pacate. EI intreba: “Ai venit ca sa te rogi lui Dumnezeu pentru pacate, sa-L rogi pentru acelea cu care L-ai maniat, sa-I ceri iertare, sa-L faci cu indurare pentru tine. Si atunci de ce te impopotonezi? Momitariile acestea nu sunt ale unei femei ce se roaga. Cum vei putea ofta, cum vei putea plange, cum vei putea sa te rogi cu staruinta fiind impopotonata cu astfel de momitarii? De vei plange, lacrimile tale vor provoca rasul celor ce il vad, fiindca cea care lacrimeaza nu trebuie sa fie impopotonata in aurarii. Este o adevarata scena teatrala si ipocrizie, ca din acelasi cuget de unde ambitia ta a zamislit acel lux de pe tine, sa versi lacrimi. Arunca la o parte acea ipocrizie, fiindca Dumnezeu nu poate fi amagit! Asemenea papusarii sunt ale mimicilor, si ale celor din orchestra, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu randuiala insa, nu se potrivesc.”

Sfantul Apostol Pavel porunceste femeilor sa se roage cu capul acoperit, asa dupa cum s-a aratat mai inainte. El spune: “Orice femeie care se roaga sau prooroceste, cu capul neacoperit, isi necinsteste capul; caci tot una este ca si cum ar fi rasa. Caci daca o femeie nu-si pune val pe cap, atunci sa se si tunda. Iar daca este lucru de rusine pentru femeie ca sa se tunda ori sa se rada, sa-si puna val”. Cu alte cuvinte: “Acoperamantul capului si parul lung este una si aceeasi, precum cea rasa pe cap este una cu cea care are capul descoperit si dezvelit”.

Comentand acest text, Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra intelesului lui spunand: “Dar trebuie sa examinam cu amanuntime acest loc, caci poate ar fi cineva aici nedumerit si s-ar intreba: ce pacat poate fi sa se roage femeile cu capul descoperit, iar barbatii cu capul acoperit?” Sfantul Parinte explica faptul ca aici este vorba de un “semn sau simbol de supunere” spre deosebire de cele de stapanire date barbatului, si daca atat barbatii cat si femeile “confunda rolurile si buna oranduiala” ei pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu Care a pus aceasta lege in insasi natura omului, dupa cum insusi Apostolul Pavel arata: “Nu va invata oare insasi firea -spune el – ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung? Si ca pentru o femeie, daca-si lasa parul lung este cinste? Caci parul i-a fost dat ca acoperamant”. Pentru cei care s-ar indoi ca neacoperirea capului femeii este un pacat, sau ca este un pacat mare, Sfantul Ioan precizeaza: “Sa nu-mi spui ca pacatul acesta este mic, caci este mare si prin sine insusi, fiindca este nesupunere si neascultare. Daca poate a fost mic, dar iata ca acum a devenit mare, fiindca este simbol a mari fapte. Cum ca este mare, se vede din cele ce aduc atata randuiala in neamul nostru omenesc… Astfel ca, cel ce calca aceste reguli, toate le confunda, si darul lui Dumnezeu il tradeaza, in acelasi timp si cinstea data lui de sus o arunca jos la pamant, nu numai barbatul ci si femeia. Caci si pentru femeie este mare cinste de a-si tine randuiala si ordinea in care se gaseste, dupa cum este si necinste cand ea se ridica impotriva acelei ordini.”

Mai mult decat atat, potrivit celor afirmate de Sfantul Apostol Pavel in textul amintit, ca si in alt loc, si anume: “De aceea, femeia este datoare sa aiba (semn de) supunere asupra capului ei, pentru ingeri”, adica din sfiala fata de ingeri, Sfantul Ioan precizeaza ca nu este vorba aici ca femeia sa aiba capul acoperit numai la rugaciune sau numai in biserica, ci intotdeauna si in tot locul. El arata ca, dupa cum daca femeia s-ar rade pe cap este intotdeauna rusinos, tot asa si a fi cu capul descoperit este intotdeauna rusinos.

Dar Sfantul Ioan merge si mai departe cu exegeza, aratand ca nu i se cere femeii sa aiba capul acoperit pur si simplu, ci sa-l aiba acoperit peste tot, asa incat sa nu se observe parul deloc. Apostolul Pavel porunceste, de asemenea, femeilor sa taca in biserica. El spune: “Ca in toate Bisericile sfintilor, femeile voastre sa taca in biserica, caci lor nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice si Legea. Iar daca voiesc sa invete ceva, sa intrebe acasa pe barbatii lor, caci este rusinos ca femeile sa vorbeasca in biserica”.

Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca prin aceasta porunca, Sfantul Pavel a reinstaurat ordinea in biserica, ordine care era pe punctul de a se destrama. ..De aceea – zice Sfantul Ioan – cu multa autoritate el le astupa gura ca sa nu mai vorbeasca in biserica, si luand Legea in ajutor, le coase bine gurile”. Caci aici el nu numai sfatuieste, nu numai indeamna, ci inca si porunceste cu asprime, citand pentru aceasta o Lege veche.” Aceasta Lege o identifica Sfantul Ioan cu porunca data de Dumnezeu femeii dupa caderea in pacat: “Atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani”. Daca fata de barbatii lor, femeile trebuie sa fie astfel supuse, cu cat mai mult trebuie sa faca ele acest lucru in biserica fata de dascali si parinti si de adunarea obsteasca a Bisericii. Lor nu li se pennite in biserica, nici macar sa intrebe ceva. Sfantul Ioan motiveaza aceasta atitudine a Sfantului Pavel fata de femei, spunand: ..Fiindca sexul femeiesc este oarecum vorbaret, de aceea Apostolul margineste pe femeie din toate partile’”, si in alt loc el adauga, aratand si un alt avantaj al acestei ordini: “Apostolul le-a pus ca dascali pe barbatii lor, folosind prin aceasta amandoua partile (adica si pe femei, si pe barbati), caci si pe acelea le-a facut mai cumpatate, si pe acestia mai interesati de cele ce se petrec in biserica, ca unii care vor incredinta femeilor lor, cu toata exactitatea, ceea ce au auzit”.

Apostolul, pentru a convinge, dupa cum sesizeaza Sfantul Ioan, foloseste atat Legea, cat si “rationamentul obstesc” si “obisnuinta”, caci spune: “este rusinos ca femeile sa vorbeasca in biserica” (1 Cor 14, 35).

Dar si in aceasta privinta, ca si in problema intaietatii sotului in fata sotiei sale, desi Apostolul invoca Legea si obiceiul, Sfantul Ioan observa si necesitatea abaterii, uneori, intr-o anumita masura, de la aceasta regula; si anume, nu de la amvon, nu in biserica, ci in convorbirile particulare folositoare, cand femeia poate sa invete chiar pe barbati, asa cum a facut Priscila, care l-a catehizat pe Apollo”. Si in alt caz, femeia poate sa-si invete propriul barbat. atunci cand sotul este necredincios, sau cand ea este mai inteleapta decat el. In acesie cazuri, nimeni n-o opreste pe femeie sa invete si sa indrepte pe barbati”.

Sfantul Ioan Gura de Aur nu tolereaza insa vorba fara rost, si inca in biserica, mustrand cu asprime orice neoranduiala. Erau femei care desi veneau la biserica, dupa porunca Apostolului, cu capul acoperit, vorbeau sau, mai mult decat atat, radeau in sfantul locas. El spune indignat: “Acoperi capul si razi, o! femeie, stand in biserica? Ai intrat spre a-ti marturisi pacatele, spre a cadea inaintea lui Dumnezeu, spre a te ruga Lui pentru cele ce ai pacatuit, si faci aceasta razand? [...] Nu este rau rasul in sine, ci este rau cand e fara masura si fara timp”. Si in alt loc el zice: “Mare este vuietul, mare e tulburarea si multa vorba se face in biserica de catre femei, ceea ce nicaieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se intampla nici in piata, nici la bai: ca si cum ar fi venit aici ca sa poata vorbi mai linistite, asa se indeletnicesc si se intrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea totul a ajuns anapoda”.

Tinuta femeii in societate

Sfantul Ioan Gura de Aur pune inaintea ascultatorilor si cititorilor sai o multime de exemple pozitive cu privire la virtutile femeilor crestine, evidentiind curajul si daruirea lor pentru bunul mers, nu numai al familiei, al Bisericii, ci si al societatii in care traiesc.

Vorbind despre o crestina, cu numele Maria, evocata de Sfantul Apostol Pavel el spune: “Iarasi se incununeaza o femeie si este laudata, iar noi barbatii am ramas rusinati, sau mai bine zis, nu rusinati ci chiar ne laudam, chiar ne falim cu aceasta. Ne falim, zic, pentru ca astfel sunt femeile noastre; ne rusinam insa, fiindca noi barbatii am ramas atat de mult in urma lor.” In alta parte, deasemenea, el deplange starea in care au ajuns barbatii, spre

deosebire de cei din vremea Mantuitorului Iisus Hristos si a Sfintilor Apostoli. Spre deosebire de acel timp, cand desi s-au remarcat unele femei, ele erau intrecute totusi de barbati in luptele duhovnicesti, in vremea Sfantului Ioan lucrurile stateau cu totul dimpotriva. El spune: “Cata rusine! Noi, ca barbati, suntem, dupa ordinea stabilita de Dumnezeu, cap al femeii, si suntem biruiti de dansa? Suntem biruiti de corp? Am fost randuiti de Dumnezeu sa avem intaietate fata de femei, insa nu numai in privinta trupului ci si in cea a sufletului; adica sa fim premergatorii lor si in virtuti, sa fim, intr-un cuvant, exemple bune de imitat pentru ele. Cel ce stapaneste este dator mai ales in aceasta sa stapaneasca, sa biruiasca cu fapta cea buna pe cei stapaniti, iar daca cumva este biruit, atunci el nu mai este stapan.”

Sfantul Ioan arata ca insusi Dumnezeu a pretuit si a cinstit femeia, nevrand ca aceasta sa se simta respinsa si nebagata in seama; ea a fost de fata la cele mai importante momente din istoria omenirii. El spune: “De aceea S-a aratat femeiior intai (dupa inviere), fiindca sexul acesta era cel mai de jos si mai nebagat in seama; de aceea si la nastere ca si la invierea Lui, femeia cea dintai a simtit bucurie pentru aceasta”.

De asemenea, Sfantul Ioan lauda pe femei, facand o comparatie intre acestea si barbati si aratand ca in multe defecte si pacate barbatii nu sunt mai buni decat femeile, insa in multe virtuti ele ii depasesc pe barbati. El spune: “De ce vorbesti cuvinte proaste? Femeia nu ar scoate din gura nici un cuvant cu atata usurinta”. In continuare el evoca seriozitatea, caldura, evlavia si dragostea lor pentru Hristos.

Parintele Constantin Mihoc

sursa: crestinortodox.ro

Duminică, 27 septembrie 2009, în Catedrala din municipiul Galaţi a avut loc festivitatea de ridicare a Episcopiei Dunării de Jos în rang de arhiepiscopie, conform Hotărârii Sfântului Sinod.

Sărbătoarea a început cu Sfânta Liturghie oficiată de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii noastre, înconjurat de un sobor de 21 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al BOR, precum şi de IPS Mitropolit Dionisie al Corintului. Sfânta Liturghie a fost urmată de festivitatea solemnă a ridicării în rang de arhiepiscopie a Episcopiei Dunării de Jos. La eveniment au participat autorităţi centrale şi locale, invitaţi din străinătate şi foarte mulţi credincioşi.

La finalul Sfintei Liturghii, PS Corneliu, Episcopul Huşilor, a citit Tomosul patriarhal prin care s-a vestit hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi s-a făcut cunoscut tuturor clericilor şi credincioşilor înălţarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de arhiepiscopie, cu titulatura Arhiepiscopia Dunării de Jos, precum şi ridicarea Preasfinţitului Părinte Casian în demnitatea de Arhiepiscop al Dunării de Jos, care va purta titulatura Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Dăinuire multiseculară

În Tomosul patriarhal, citit cu prilejul acestui moment solemn, s-a arătat că în Biserica noastră există episcopii cu o dăinuire multiseculară, care încă nu s-au bucurat deplin de aprecierea vechimii, precum şi a contribuţiei lor îndelungate la propăşirea vieţii bisericeşti ortodoxe şi a poporului nostru, prin ridicarea lor în ranguri bisericeşti superioare. „Motivat de îndatorirea ce Ne revine ca, spre folosul şi binele Sfintei noastre Biserici, să veghem la promovarea instituţională a unor episcopii cu existenţă neîntreruptă de sute de ani, la recunoaşterea contribuţiei determinante a acestor vechi eparhii la păstrarea şi întărirea unităţii interne a Bisericii Ortodoxe Române şi la intensificarea duhovnicească a vieţii bisericeşti;

Cunoscând că Episcopia Dunării de Jos, înfiinţată la 17 noiembrie 1864, prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu sediul la Ismail apoi, din anul 1879, cu sediul la Galaţi, unde există şi în prezent, este continuatoarea istoricei Mitropolii a Proilaviei (1580-1828) cu activitate în Raiaua Brăilei, care se extindea până în Basarabia şi Ucraina şi care ocupa locul 55 între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, dar care, datorită istoriei zbuciumate din perioada războaielor ruso-turce şi a evenimentelor politico-istorice din epocă, a fost desfiinţată la 7 iulie 1828;

Ţinând seama că între ierarhii care au păstorit ca mitropoliţi ori au vieţuit în Mitropolia Proilaviei, s-au distins: Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, patriarhul Constantinopolului, trăitor la Mănăstirea «Sfântul Ierarh Nicolae» din Galaţi vreme de 12 ani (1642-1654), sub ocrotirea domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, apoi Partenie (1668-1671) şi Calinic (1743-1748), viitori patriarhi ai Constantinopolului, iar mai apoi, vrednici ierarhi ai Dunării de Jos, între care amintim pe: Melchisedec Ştefănescu, mai târziu episcop la Roman, ilustru cărturar şi militant al recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), Iosif Gheorghian, mai apoi mitropolit primat, şi Pimen Georgescu, viitor mitropolit al Moldovei;

În lumina rânduielilor canonice şi pe temeiul statornicirilor bisericeşti înscrise în art. 7 alin. (3) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care prevăd că: „episcopiile vechi pot deveni arhiepiscopii, pe baza unei motivaţii temeinice“, în consultare cu Sinodul Permanent, în calitate de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, am propus Sfântului Sinod ridicarea la rangul de arhiepiscopie a şase episcopii cu continuitate istorică seculară, între care şi Episcopia Dunării de Jos“, se arată în Tomosul patriarhal.

IPS Casian a primit însemnele arhiepiscopale

După citirea Tomosului, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oferit noului arhiepiscop mantia, engolpionul, crucea pectorală şi cârja arhierească, însemnele arhiepiscopale, precum şi o cruce de binecuvântare, cu care IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a binecuvântat poporul.

Cu acest prilej, Întâistătătorul Bisericii noastre a rostit un cuvânt solemn prin care a evidenţiat că Eparhia Dunării de Jos, în urma unei bogate, rodnice şi îndelungate activităţi misionare şi pastorale, a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie. „Suntem deosebit de recunoscători Prea Bunului şi Milostivului Dumnezeu pentru că această eparhie este recunoscută după vrednicia şi hărnicia ei“, a zis PF Daniel. De asemenea, Patriarhul României a subliniat că Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos „are o putere extraordinară de a gândi Ortodoxia ca cea mai sfântă forţă de unificare, de unire în cuget şi simţiri, nu doar a poporului român, ci şi a tuturor popoarelor ortodoxe şi a făcut foarte mult pentru canonizarea unor sfinţi de origine, alta decât română, încât cu adevărat are vocaţie de universalitate ortodoxă.“

„Învăţăm să-i cinstim pe sfinţi, pe înaintaşi şi pe slujitori“

La finalul festivităţii solemne, ce a avut loc în Catedrala din Galaţi, IPS Casian a mulţumit Patriarhului Daniel că a binecuvântat această zi şi exprimat recunoştinţa faţă de toţi cei prezenţi, cler şi credincioşi. „Sunt copleşti de uriaşa responsabilitate în faţa Domnului, a Bisericii noastre, a celor de ieri şi de astăzi, în armonioasă lucrare cu clerul şi poporul creştin de la Dunărea de Jos, din judeţele Galaţi şi Brăila. Asemenea Sfinţilor Apostoli din corabia de odinioară plină de peşti adunaţi din ascultarea de Hristos şi de sfaturile Sale, şi noi, toţi creştinii cei din corabia duhovnicească a Dunării de Jos, învăţăm să-i cinstim pe sfinţi, pe înaintaşi şi pe slujitori şi cum să respectăm şi să evaluăm zestrea lor spirituală, culturală, istorică şi umană pe care ne-au transmis-o“, a spus IPS Casian.

În cea de a doua parte a zilei, Patriarhul României, împreună cu alţi ierarhi ai Sfântului Sinod, s-a aflat în Episcopia Tulcii, unde a oficiat slujba de sfinţire a Bisericii cu hramul „Sfânta Treime“ din municipiul Tulcea, precum şi ceremonia de proclamare locală a canonizării Sfântului Ierarh Iachint de Vicina.

sursa: lacasuriortodoxe.ro