EMANCIPARE ŞI PERVERSIUNE (I)

 

“Descătuşarea sexului”
Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a deve nit marea obsesie a lumii contemporane. Politicieni, jurişti, filosofi, antropologi, sociologi, medici, psihologi, teologi – toţi se simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în preocupările lor. Ideea generală este aceea că menta litatea tradiţională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală şi a ocultat sub tabu-uri şi prejudecăţi funcţia individuală şi socială a sexualităţii. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moş tenire o viziune eronată a problemei, pe care pre zentul este chemat să o corecteze, pe fondul “eman ci pării” sau “dezinhibării” impuse de “progresul” general al civilizaţiei. Liberalismul sexual, atît în teorie cît şi în practică, devine criteriu al modernităţii, indiferent de formele lui de manifestare. S-a ajuns chiar la luarea în discuţie, sub egida O.N.U. (întrunirile relativ recente de la Cairo şi Beijing), a unei noi taxinomii a sexelor, cea tradiţională nemaicorespunzînd, chipurile, realităţilor şi exigenţelor actuale! Ne pasc vremurile în care omenirea va fi “legal” împărţită în 4 sau 5 categorii sexuale (deşi, cu puţină fan tezie, s-ar putea scorni chiar mai multe!), simpla condiţie de “bărbat” sau “femeie”, ca şi matrimoniul clasic, bazat pe heterosexualitate, devenind irelevante…
Grija exagerată – ceea ce va să zică: prioritară, iar adesea chiar exclusivă – a omului faţă de propriul trup şi de funcţiile imediate ale acestuia este rezultatul consec vent al unui lung proces dedespiritualizare, inaugurat de antropocentrismul şi naturalismul renascentist, trecînd prin ateismul şi materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de perversiune şi degenerare ale lumii contemporane.
Se vorbeşte uneori, în sens negativ, despre o “ani ma lizare” (într-un limbaj mai crud: “îndobitocire”) a spe ţei umane. Animalul are însă o ingenuitate instinctua lă cu care omul nu se poate lăuda. Fiind singura fiinţă vie capa bilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă*, omul decăzut intră direct într-o condiţie de sub-animalitate (vor ba lui Topîrceanu, dacă nu mă înşel: omului îi este necesară o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa por cului…). Omul modern rămîne tot mai mult dator nu doar icoanei sale spirituale (“chipului” şi “asemănării” lui Dum nezeu), dar şi propriei “animalităţi”. Îndepărtîndu-se de centrul spiritual al existenţei, el perverteşte şi dimen siunea materială a fiinţei sale, “ieşindu-şi din fire” sub toate aspectele.
La fel de falsă e şi forţarea unui sens pozitiv al “animalităţii” noastre. Ca să ne întoarcem la problema de la care am pornit, e doar o iluzie că liberalizarea sexuală ar fi echivalentă cu o conformare la “natura umană”, cu o asumare “dezinhibată” a celor “fireşti” (în sensul şabloa nelor clasice – exploatate pro domo – de genul Naturalia non sunt turpia sau Homo sum; nihil humani a me alien um puto). Faptul de a poseda conştiinţă ne împiedică să fim “animale” – şi în sensul bun, şi în sensul rău al cuvîn tului. Omul se poate armoniza cu natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt.
“Natura” omului nu poate fi definită material, iar, creştineşte vorbind, ea nu-şi află sensul fără raportare la Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii creş tine e Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul – “piatră de po tic nire” a tuturor aventurilor noastre naturist-animali­zante. Viaţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam vivere, ci, mai presus de toate, imitatio Christi.
Sînt cu atît mai curioase anumite încercări pretins “teologice” de fundamentare a liberalismului sexual al con temporaneităţii. O astfel de încercare penibilă – ţi nînd de aşa-numita “teologie feministă” ivită în sînul pro testantismului, şi mai ales al anglicanismului – s-a tradus mai demult şi-n româneşte: Adrian Thatcher, Descătuşarea sexului. O teologie creştină a sexualităţii (Ed. Polimark, Bucureşti, 1995). Autorul încearcă mai cu seamă apologia feminismului şi legitimarea homosexualităţii/lesbianis mu lui, persiflînd Tradiţia şi răstălmăcind Sfintele Scrip turi**. Fenomenul este caracteristic ariei occidentale, fă­cîn du-se simţit chiar şi în mediile catolice (ca, de pildă, la o Maria Caterina Jacobelli – autoare ce face mare caz de catolicism – într-o recentă carte despre Risus paschalis şi “temeiul teologic al plăcerii sexuale”, unde încearcă să-şi legitimeze speculaţiile – psihanalizabile – cu extrase silu i te din Toma de Aquino şi din conjuncturale declaraţii pa pa le!***). Uneori, astfel de discursuri pseudo-teologale se intersectează cu ceea ce se numeşte “antropologia sexe lor”, sub pălăria încăpătoare a unei pretinse “antropologii creştine”. Alteori, totul se varsă în marele ghiveci “holis tic” al “spiritualităţii” New Age(în care creştinismul este corcit cu elemente magico-naturiste, pe urmele teosofiei şi ale antroposofiei steineriene).
Este simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi re vi zu ieşte propria tradiţie în numele… “descătuşării sexu lui”! Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des că tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare…
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei.
Răzvan CODRESCU
* “Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma in stinc tele în actevoluntare […] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, sta bilite [de Dumnezeu] în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care în soţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită uni că ţintă a activităţii sale. Or patima nu e altceva decît căutarea exclu sivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)” (Nicolae C. Paulescu, Fizio logie filosofică – Vol. 1. Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Reme dii morale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100). Aici ştiinţa se întîlneşte cu înţelepciunea sfinţilor;Filocalia aver tizează mereu asu pra acestor lucruri, începînd încă de la Sfîntul Antonie cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia” – Filocalia rom., vol. 1, ed. 1947, p. 14); Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni aproape “paulescieni”: “Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţio nală, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vre unui lucru dintre cele supuse simţurilor […] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia şi urmează reaua întrebuin ţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea, greşeşte în jude cată, socotind drept bine ceea ce nu e bine. Aşadar, unul ca acesta fa ce rea întrebuinţare [abuzează] de femeie împreunîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri” (Fi lo calia rom., vol. 2, ed. cit., pp. 57-58).
** O pertinentă radiografie critică a cărţii – de pe poziţii ortodoxe – a apărut înPuncte cardinale (anul V, nr. 12/60, decembrie 1995, pp. 8-9): Dora Vrînceanu, “Patologiile feminismului. O pseudo-teologie a sexualităţii”. Fundamentală pentru circumscrierea şi judecata ortodo xă a întregii problematici implicate aici rămîne cartea mai recentă a ieromonahului Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.
*** Nu lipsesc nici divagaţiile strict personale. Aşa, de pildă, după ce caută să ne convingă că, înţeles cum trebuie, creştinismul e cît se poa te de deschis capriciilor sexuale ale omului (nici măcar Iisus, ca om, nefiind scutit de ele), ba chiar că relaţiile sexuale ar fi într-un fel icoa nă a “vieţii trinitare” (!), autoarea are pretenţia de a răspunde la o întrebare delicată, pe care şi-o pune singură: “Ajunşi aici, se iveşte o întrebare: dacă viaţa de relaţie, inclusiv sexuală, e imagine şi împăr tăşire a vieţii trinitare, de ce Fiul lui Dumnezeu – după cîte spune tra diţia – a rămas celibatar?”. Iată răspunsul: “Poate că este o reflecţie născută din condiţia mea (dalla mia realtà) de femeie şi de mamă, dar pe care sigur o poate înţelege oricine a iubit profund o altă fiinţă umană: care dintre noi mamele, care dintre noi îndrăgostiţii (amanti), atingînd trupul propriei odrasle nou-născute sau al propriului parte ner, nu a simţit nevoia irezistibilă de a-l devora (di farsene cibo)? Care dintre noi mamele nu şi-a dorit să poată absorbi la loc această carne ieşită din noi înşine? Care dintre noi îndrăgostiţii nu şi-a înfipt dinţii, în fervoarea iubirii, în trupul propriului bărbat sau al propriei femei? «Ti mangerei di baci»… [ceea ce, mai pe româneşte, iertată fie-mi paranteza, ar fi un fel de sinteză între «Pupa-te-aş!» şi «Mînca-te-aş!»]… Cine nu a spus sau nu a simţit fraza aceasta? A te uni cu per soana iubită într-o uniune de absorbţie totală; a deveni aliment (cibo), a se transforma în viaţă; a ajunge hrană (nutrimento) reci procă, pentru a trăi într-o uniune cît mai completă, mai completă chiar decît cea sexuală… Dacă Iisus s-ar fi căsătorit, s-ar fi dăruit unei singure femei, pentru un număr limitat de ani, într-un loc circumscris acestei lumi şi într-o epocă determinată; tot restul ar fi rămas «fuori» [pe dinafară]. Dar forţa copleşitoare a iubirii divine a omului Iisus n-ar fi fost astfel satisfăcută; trebuia să se dăruiască trupeşte tuturor, în orice epocă: «Luaţi, mîncaţi! Aceasta este trupul meu […] pentru voi, pentru toţi»…” (Maria Caterina Jacobelli, Il risus paschalis e il fundamento teologico del piacere sessuale, terza edizione, Editrice Queri niana [Brescia, 1991], pp. 138-140).

sursa: Razvan Codrescu