Despre Rugaciunea Domneasca s-au scris multe tomuri, cu tot atatea interpretari, incat o noua interpretare ar putea fi socotita aproape un abuz. De aceea, in randurile de fata, vom incerca numai sa adancim intelesul cuvintelor “si nu ne duce pe noi in ispita”, potrivit cu parerile deja tiparite ale unor comentatori ai Sfintei Scripturi la care adaugam si interpretarea noastra.

Trecand prin filtrul valoric comentariile anterioare am retinut ca: “Dumnezeu ne duce in ispita” si ca “Dumnezeu nu ne duce in ispita”. Comentatorii care sustin ca Dumnezeu ne duce in ispita isi sprijina afirmatia pe texte scripturistice si anume: Deut. 7, 2, 3; 15, 16; Facere 22, 1-2 si Isus Sirah 2, 1 si Matei 4, 1.

Aceiasi comentatori pretind ca ispitele sunt de doua feluri: aducatoare de moarte, care izvorasc din uneltirile diavolului si purificatoare, care isi au obarsia in voia lui Dumnezeu. Aceasta afirmatie se sustine pe baza raspunsurilor Sfantului Maxim Marturisitorul catre Talasie: “Precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoaste doua feluri de ispite: unul cu voia si unul fara voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara voie. Ispita de voie da fiinta placerilor voite, iar cea fara de voie aduce durerile fara de voie. Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi. Ispita cu voie produce intristarea in suflet si cauzeaza placerea in simturi; iar cea fara de voie naste placerea sufletului si intristarea trupului. Dupa aceea, continua Sfantul Maxim, socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage, le spunea sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: “si nu ne duce pe noi in ispita”, adica ii invata pe ucenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite”.

O a doua categorie de comentatori sustine, tot in baza textelor biblice (Iacob 1, 13-15 si Matei 26, 41) ca Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni. Tinand seama ca ambele teorii se bazeaza pe texte din Biblie, un arbitru neavizat s-ar gasi in fata unei dileme aproape fara iesire. Analizand insa cu atentie textele din Vechiul Testament (Deut. si Ies.) observam ca nicaieri nu scrie ca Dumnezeu a ispitit, ci a incercat. Aceasta constatare ne cere sa precizam intelesul notiunilor:

A ispiti ” inseamna “a ademeni”, a tenta, a atrage pe cineva cu un lucru care l-ar interesa si pe care nu si-l poate procura decat cu ajutorul “ispititorului”. “A incerca” inseamna: a verifica in scopul de a constata daca cineva sau ceva este bun sau rau. A pune la incercare inseamna a cauta sa verifici sentimentele, caracterul sau capacitatea cuiva. Incercarea mai inseamna: necaz, suferinta, primejdie, dificultate pe care o inlatura cineva.

Confruntand definitiile de mai sus cu textele biblice, constatam ca incercarea se incadreaza perfect in citatele din Deut. si Iesire. Dumnezeu a incercat pe evrei timp de 40 de ani in pustie, ca sa le verifice credinta. Cu Avraam a facut acelasi lucru: “l-a incercat”.

Cat priveste povata lui Isus Sirah 2, 1: “Daca te apropii sa slujesti Domnului pregateste-te pentru ispite”, iese din sfera problemei noastre. Evident ca in drum spre mantuire ispitele sunt la tot pasul, dar nu sunt intinse de Dumnezeu.

Ultimul citat biblic in acest sens mai ramane: Matei 4, 1: Este lucru stiut ca Mantuitorul a fost dus de Duhul in pustia Carantaniei “ca sa se ispiteasca de catre diavolul”. Insa aceasta ispita nu se inscrie in nici una din ispitele enuntate mai sus, nici macar in ispitele cele “bune”, purificatoare, pentru ca Fiul Omului era pur.

Pe de alta parte nu putem accepta existenta a doua feluri de ispite pentru ca insusi Mantuitorul ne invata si zice: “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita!”. Iar Sfantul Apostol Iacob afirma raspicat: “Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele, El insusi nu ispiteste pe nimeni” (Iacob 1, 13-15), deci Dumnezeu nu ne duce in ispita. Atunci de ce il rugam pe Dumnezeu in rugaciunea “Tatal nostru” sa nu ne duca in ispita? Adica, daca nu ne rugam sa nu ne duca, El ne duce ini ispita? Si daca El vrea sa ne duca in ispita noi ne putem opune? Iar daca nu, in acest caz mai raspundem noi de consecintele ce vor decurge din aceasta?

Hotarat lucru ca Dumnezeu, cel indelung-rabdator, nu-si impinge cea mai iubita creatura, omul, in mrejele celui rau. El este acela care ne ocroteste, caruia ne rugam sa ne pazeasca de cel rau.

Inchizand rationamentul, constatam ca in rugaciunea “Tatal nostru” implorarea de a nu fi dusi in ispita nu-si poate gasi locul. Daca aceasta cerere ar fi provenit din povata Mantuitorului inseamna ca Dumnezeu ne-a invatat ceva imperfect; si acest lucru nu poate fi acceptat de nici un crestin. Domnul nostru Iisus Hristos nu a putut sa ne invete decat lucruri perfecte, bune sub toate aspectele. Imperfect este omul. El trebuie sa fi exprimat gresit sensul cuvintelor Domnului. Mantuitorul Iisus Hristos care stia cat suntem de slabi si de neajutorati in lupta cu diavolul, ne-a povatuit sa cautam ocrotire la Dumnezeu, Tatal Ceresc si sa-L rugam: “sa nu ne lase sa cadem sau sa ne duca in ispita”.

Sfantul Grigore de Nyssa, printr-un rationament perfect, ilustrat de comparatii sugestive, a demonstrat ca intelesul implorarii noastre din Rugaciunea Domneasca: “si nu ne duce pe noi in ispita” este: “si nu ne lasa sa intram in ispita”. Domnul numeste pe cel rau in chip felurit, dindu-i multe nume dupa deosebirile relelor lui lucrari: diavolul, belzebul, mamona, stapanitorul lumii, ucigasul de oameni, vicleanul, tatal minciunii si altele ca acestea. Poate ca si ispita este un nume ce i se da lui pentru ceva din cele cugetate despre el si aceasta presupunere ne-o intareste legatura in care se afla cele spuse. Caci zicand: “nu ne duce pe noi in ispita, a adaugat: si ne izbaveste de cel viclean, aratand ca prin amandoua numele ne infatiseaza acelasi lucru. Caci daca cel ce nu intra in ispita este numaidecat in afara de cel viclean si cel ajuns in ispita se afla numaidecat in cel viclean, ispita si cel viclean sunt una, dupa intelesul lor.

Dar intelesul cuvintelor ni se face mai limpede prin alte pilde: marea este deseori primejdioasa prin valurile ei. Dar nu si celor ce stau departe de ea. Focul este nimicitor, dar numai materiei ce-i cade in cale. Cumplit este razboiul dar numai celor aflati in linia de bataie. Precum cel ce vrea sa scape de relele razboiului se roaga sa nu cada in el, si cel ce se teme de foc se roaga sa nu ajunga in el, si cel ce are frica de mare se roaga sa nu ajunga la trebuinta calatoriei pe mare, la iei si cel ce se teme de ispita celui viclean se roaga sa nu ajunga in ea. Si bine face cel ce doreste sa se izbaveasca de cel viclean sa se roage sa fie in afara ispitelor.

Aceeasi interpretare si cu adancire in nuantare o gasim intr-o lucrare recent aparuta in limba greaca, sub semnatura lui Dimitrie Coravu. Autorul arata ca traducerea corecta a cererii: “si nu ne duce pe noi in ispita” este: “si fa sa nu intram in ispita”. Astfel se stavileste orice alta interpretare nepotrivita a propozitiei respective din Rugaciunea Domneasca.

In reflectiile de mai sus cu privire la ispita accentul nu se pune pe cate feluri de ispite sunt. Ele pot fi una, sapte, noua sau chiar mai multe; pe noi nu ne intereseaza; ci ramanand strict la obiect cautam sa aflam daca in Rugaciunea Domneasca il rugam pe Tatal Nostru sa nu ne duca in ispita.

Stim ca in lume este prezenta neincetat pronia lui Dumnezeu, purtarea de grija a Sa fata de creaturile Sale pentru ca acestea sa-si urmeze rostul existentei lor potrivit scopului pe care Dumnezeu l-a pus in ele. Acestui scop se opune permanent, inca incepand cu primii oameni, lucifer, satana sau printul stapanitor al acestei lumi, cum il numeste Mantuitorul Hristos.

Satana se prezinta ca o forta a raului, vrajmas al lui Dumnezeu si al lucrurilor Sale, in permanenta impotrivire fata de Dumnezeu si fata de oamenii care se straduiesc sa se supuna lui Dumnezeu. Aceasta forta a raului este “forta” numai in raport cu noi care sintem slabi. In raport cu Dumnezeu, diavolul este numai un tolerat, pe care Dumnezeu il ingaduie pentru implinirea planurilor Sale, cel mai adesea neintelese de noi. Un singur lucru stim sigur despre diavol: ca ne este dusman si ca ne poate duce la pierzare. Iar daca apelam la Stapanul tuturor si-L rugam sa ne scape de cel rau, cununa victoriei este partea noastra.

Emanoil Paraschivas

sursa: crestinortodox.ro

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus:

- Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Iti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine?

 - Sigur, boierule – a raspuns omul bucuros – ce trebuie sa fac ?

 - Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii.

 Taranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Insa omul ce si-a spus ? “E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!”

 Si, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica.

 Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus:

 - Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare.

 Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic.

 In sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni.

 ”Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi.”

In conditiile in care, din primii ani de viata, copilul este lasat zilnic un numar semnificativ de ore in fata televizorului sau a calculatorului (4-5 ore), cand o mare parte a factorilor agravanti sunt prezenti, lipsind in schimb cei care ar putea sa amelioreze efectele televiziunii, iata cum ar arata un posibil portret al copilului televizorului:

Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tanarul crescut in fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur in viata. Tiranic cu propriii parinti, indraznet pana la obraznicie cu cei mai mari decat el, ca si cum i s-ar cuveni totul, isi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate. De fapt, cercetarile arata ca, neexer-sandu-si acest comportament – asumarea unor responsabilitati -, nu si-a dezvoltat ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci cand in viata va vrea cu tot dinadinsul sa-si asume o anumita responsabilitate, din punct de vedere mental, va intampina mari dificultati.

Acest tanar care lasa impresia ca stie totul, ca are raspuns la toate, mascheaza de fapt in spatele pseudoculturii afisate cu suficienta o incultura crasa. Crescut intr-o camera de bloc, cunoscand lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice cele mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce intr-o situatie oarecare. Tanarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine este, practic, lipsit de orizontul de intelegere si cunostinte pe care oricare copil de la tara sau din trecut il avea in mod normal.

Cu toate ca face pe “durul”, aratandu-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa-si controleze comportamentul si sa-si infraneze dorintele. invatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte de nimeni, mai cu seama de parinti sau profesori, tanarul plamadit de televiziune in duhul culturii nihiliste se supune insa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.

Acest tanar, gata oricand sa se distreze, sa cheltuiasca banii pe diferite lucruri, este incapabil sa-si asume o activitate ce presupune un anumit efort, sa se concentreze cu atentie asupra unei lucrari oarecare. Pasiv, delasator si neglijent, ii este greu sa se obisnuiasca cu munca si sa faca un lucru de care sa fie multumit si el, si ceilalti. Desi cauta permanent colectivitatea, vorbeste despre prieteni si prietenie, tanarului obisnuit cu comportamentul pasiv si comod al telespectatorului, egoist si individualist, ii este greu sa dezvolte o profunda comunicare interpersonala, o prietenie de durata care sa presupuna fidelitate si seriozitate.

in privinta relatiei de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rau. Cu toate ca-si cheltuieste o mare parte a tineretii cu aceasta problema, nu stie mai nimic despre ce inseamna cu adevarat dragostea. Nu stie practic sa iubeasca pentru ca nu a invatat sa rabde, sa ierte, sa se jertfeasca, sa-l compatimeasca pe celalalt, sa-i asume neputintele si sa-l sprijine. Crezand ca dragostea se reduce la povestea sentimentala incheiata cu o relatie sexuala, la distractie si placere, acest tanar este permanent deziluzionat de persoana celuilalt si de propria persoana. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tanarului culturii mediatice: discrepanta uriasa dintre pretentiile sau drepturile pe care televiziunea l-a invatat sa si le revendice si capacitatile mentale, disponibilitatile emotionale, afective si abilitatile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.

Acest handicap il resimte in tot ceea ce face. Astfel, chiar daca pe ceilalti reuseste sa-i pacaleasca intr-o anumita masura, desi chiar pe el insusi se minte incontinuu, folosindu-se de mijloacele eufori-zante, amnezice si anestezice puse la dispozitie de cultura divertismentului, in adancul sufletului se simte complexat de slabiciunile pe care le are, nemultumit si frustrat de propriile neputinte.

Acest tanar, care apartine prin crestere mai mult televiziunii, culturii mediatice sau nihiliste decat parintilor si lumii reale, nu a apucat sa-si formeze si sa-si dezvolte forul de constiinta. Raportul sau cu lumea reala este redus, orizontul de intelegere – foarte ingust. Nu este capabil sa se descurce in viata, sa-si evalueze actiunile, sa-si planifice viitorul. Traieste doar clipa de fata prin senzatiile pe care aceasta i le furnizeaza, incapabil sa se detaseze reflexiv pentru a-si da seama ce se intampla cu el. Gandurile, sentimentele, emotiile si actiunile ii sunt dictate si dirijate de altcineva. Este, asadar, un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai putin constient, poate sa faca rau celorlalti, el insusi suferind pentru infirmitatile pe care le are, pentru faptul ca nu se poate realiza in mod desavarsit ca om.’

Virgiliu Gheorghe

sursa: crestinortodox.ro