Se intampla adesea, ca cei doi sfinti cu numele Dimitrie sa fie confundati. Sunt persoane care stiu ca la Catedrala Patriarhala din Bucuresti, sunt prezente moastele Sfantului Dimitrie. Daca intrebi ale carui Dimitrie, nu putine sunt cazurile cand se raspunde gresit. Acest lucru vine pe de o parte din coincidenta de nume, dar si din faptul ca unul este sarbatorit pe data de 26 octombrie, iar celalalat pe data de 27 octombrie. Pentru a nu-i mai confunda, precizam ca Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este o persoana distincta de Cuviosul Dimitrie Basarabov.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie – este cinstit pe data de 26 octombrie. A trait in timpul domniei imparatilor Maximian si Diocletian. Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Datorita calitatilor sale, este numit dupa moartea tatalui sau, guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi ca pedeapsa, sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor – un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: “Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi”. Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.

Conform cercetarilor, Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, la 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912. La racla cu moastele Sfantului Dimitrie se poate ajunge coborand treptele din spatele Altarului.

Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov – este sarbatorit pe 27 octombrie. S-a nascut in satul Basarabi, la sud de Dunare (in Bulgaria). A trait in secolul al XIII-lea, in timpul “imperiului” vlaho-bulgar de la Tarnovo, intemeiat de fratii Petru si Asan. Iubind viata ascetica, se va retrage intr-o pestera. Nu stim cati timp s-a nevoit in aceasta pestera si nici cand a trecut la cele vesnice. Traditia spune ca inainte de a muri, s-a asezat singur intre doua lespezi de piatra, ca intr-un sicriu, fiind acoperit in timp de apele raului. Moastele sale au ramas multa vreme sub ape, pana cand o copila care patimea de duh necurat a avut o revelatie: i s-a aratat Sfantul Dimitrie Basarabov, care i-ar fi spus: “Daca parintii tai ma vor scoate din apa, eu te voi tamadui”. Parintii vor merge la locul indicat in vis, langa raul Lom, si vor gasi trupul neputrezit al sfantului intre doua pietre.

Moastele Cuviosului Dimitrie vor fi duse si asezate in biserica din Basarabi. Au stat in aceasta biserica pana in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774). Generalul rus Petru Salticov, trecand prin satul Basarabov, a luat moastele cu intentia de a le trimite in Rusia, insa, la rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromana, precum si a mitropolitului Grigorie II al tarii Romanesti, le-a daruit poporului roman. Moastele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti.

Mentionam ca racla cu moastele Cuviosului Dimitrie a fost scoasa in procesiune pe strazile Bucurestiului de mai multe ori. Astfel, in 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capat epidemiei de ciuma, in 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, in speranta opririi epidemiei de holera si in 1827, in timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotarata in sedintele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, dintre anii 1950-1955.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Calofonia, adică frumoasa glăsuire, este stilul muzical cultivat în Bizanţ în epoca Paleologilor (1261-1453). Ea este considerată zenitul artei sonore bizantine (E. Wellesz 1962)

Trăsăturile caracteristice ale acestui stil sunt prelucrarea textului imnografic tradiţional, ţesătura melodică foarte bogată-melismatică, planul complex al cadenţelor care articulează subtile modulaţii în cadrul sistemului celor opt glasuri şi inserţia aşa-numitelor teriremuri, pasaje cântate pe silabe fără sens noţional (terere tororo anane…) (Gr. Stathis 1992).

Maestrul inegalabil al calofoniei este Sfântul Ioan Cucuzel (ca. 1270-† înainte de 1341), călugăr isihast la Marea Lavră din Sf. Munte Athos, contemporan cu marele zugrav Manuil Panselinos şi cu Sf. Grigorie Palama, unul dintre cei mai străluciţi părinţi ortodocşi, care a formulat învăţătura despre energiile divine necreate:

Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de înţelegerea umană, dar omul poate deveni părtaş energiilor divine necreate (Viaţa, Harul, Lumina, Bucuria, Frumuseţea, Iubirea…), ajungând astfel la îndumnezeire (theosis: Părintele D. Stăniloae 2006, P. Christou 1991).

În manuscrisele celebrei Şcoli muzicale de la Putna (sf. sec. XV-sec. XVI) se găsesc mai multe cântări cucuzeliene în limba greacă, alături de alte creaţii al maistorilor bizantini şi ale psalţilor putneni. Una dintre aceste cântări care au răsunat în bisericile noastre, aducând ajutor şi nădejde în vremi de cumpănă, este dedicată Sf. Mucenic Dimitrie, ocrotitorul Tesalonicului.

Ostaş de frunte al oastei romane, tânăr proconsul şi dregător al întregii Ellade, Sfântul Dimitrie s-a dedicat luptei pentru Împărăţia lui Dumnezeu pe câmpul de bătălie interior din inima şi mintea omului. Propovăduindu-l pe Mântuitorul Hristos tinerilor tesaloniceni, a fost întemniţat şi străpuns cu suliţe la 26 octombrie, anul 305.

Prezenţa lui este puternică, mijlocitoare, sfinţitoare, plină de har şi ajutorul lui se revarsă necontenit pentru toţi care-l caută cu dragoste. Iată cum este invocat Marele Mucenic în cântarea Sf. Ioan Cucuzel (Φρούρησον πανένδοξε), cu text prelucrat după Anatolie sau Leon Vizantie, imnografi din sec. VIII:

Păzeşte preafericite

cetatea care te măreşte

de toate împresurările potrivnice,

ca cel ce ai îndrăzneală

către Hristos, Care te-a proslăvit pe tine.

Preafericite Dimitrie, păzeşte

cetatea care te cinsteşte;

pe voevozi în luptă-i însoţeşte,

cetatea ta o întăreşte,

cea care te cinsteşte cu evlavie.

Preafericite Dimitrie

Tererere….

ca cel ce ai îndrăzneală

către Hristos, Care te-a proslăvit pe tine.

(tradus din greceşte cu ajutorul textului din Psaltichia Rumănească a lui Filotei sin Agăi Jipei din anul 1713, ed. Sebastian Barbu-Bucur 1986).

Cântarea este o ascensiune. La sfârşit, cuvântul irumpe în jubilaţie. Alexander Lingas a subliniat legătura dintre calofonie şi isihasm, iar Antonios Alygizakis a sesizat paralela dintre glas/octaihie şi Lumină, dintre calofonie şi filocalie. Sfântul Nicodim Aghioritul, editorul vestitei Filocalii, de la a cărui trecere la Domnul (1809) se împlinesc 200 de ani, îndeamnă: “Să fie numele lui Iisus dulcea preocupare a inimii tale!”

Iubirea de Frumos trăită prin rugăciune creşte cu aripile cântării frumos glăsuitoare. După cum evidenţiază Lycourgos Angelopoulos, Mitropolitul Filadelfiei. Gherasim Vlahul din Creta (sec. XVII) a folosit învăţătura Sf. Grigorie Palama despre nergiile necreate, pentru a explica legătura dintre cântarea articulată pe cuvântul imnografic şi terirem, dintre catafatic şi apofatic în muzică. Astfel, cântarea bizantină calofonică se vădeşte a fi un drum spre Lumină, spre întâlnirea cu acea Frumuseţe divină care transfigurează lumea, mântuindu-o.

Prof.univ.dr. Maria Alexandru

profesor de muzică bizantină la Universitatea “Aristotel” Tesalonic – Grecia, fiica marelui poet creştin Ioan Alexandru

sursa: Viaţa Liberă

Iar daca Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni,

iata a ajuns la voi Imparatia lui Dumnezeu (Luca 11, 20)

Iubiti credinciosi,

Daca vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astazi, vom intelege doua lucruri de mare folos. Intii, cit de mare si nemarginita este iubirea de oameni a lui Dumnezeu si, al doilea, cit de mare si cumplita este rautatea diavolilor fata de om si de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, vazind starea jalnica si chinuirea amara a omului demonizat din Evanghelie, prin negraita lui mila si bunatate fata de zidirea Sa, a poruncit demonilor sa iasa din acel om chinuit de multi ani, zidit dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, vazindu-se izgoniti de puterea cea fara de margine a Mintuitorului, dupa ce le-a dat voie, au intrat in turma cea mare de porci din apropiere si indata s-au aruncat in mare si s-au inecat (Luca 8, 33).

Iata cit de mare este oceanul cel fara de margini al dragostei si al milostivirii lui Dumnezeu fata de om, ca pentru slobozirea unui singur om din legaturile si chinurile diavolului, a ingaduit sa se dea pierzarii ca la doua mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, avind invoire de la Hristos si vrind sa-si arate rautatea si puterea lor blestemata, au intrat in turma de porci si intr-o clipa i-au inecat pe toti in mare. La aceasta Evanghelie Sfintul Ioan Gura de Aur, aratind cita rautate au demonii asupra oamenilor, zicea: “Daca asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au aratat diavolii atita rautate, apoi cu atit mai mult asupra ta, omule, de-a pururea da razboi neimpacat, lupta neincetata si vrajba fara de moarte. Si daca pe porci, cu care nimic nu le era lor de obste, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atit mai mult ne urasc pe noi care sintem vrajmasii lor si doresc sa ne piarda si sa ne supuna lor. Apoi cite rele am fi patimit de la ei, daca ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastra. Caci pentru aceasta i-a lasat Dumnezeu sa intre in turma de porci, ca si in trupul dobitoacelor sa cunoastem rautatea lor. Deci si acum cind vei vedea vreun om stapinit de diavol, inchina-te Stapinului si cunoaste rautatea vrajmasului. Ca iubirea de oameni a lui Dumnezeu il tine pe diavol si nu-i da voie sa-si arate puterea si rautatea asupra omului cit ar voi el. Atit ii da voie sa-l munceasca pe om cit sa-l faca mai intelept si sa arate rautatea diavolului asupra omului”.

Apoi zice acelasi Parinte Ioan Gura de Aur: “Voiesti si alta pilda despre rautatea diavolilor, cind Dumnezeu ii da voie sa-si puna in lucrare puterea sa? Socoteste cirezile si turmele lui Iov, cum intr-o clipa pe toate le-a mistuit. Apoi socoteste moartea cea ticaloasa a copiilor lui si rana ce s-a adus asupra trupului sau si vei vedea cruzimea, asuprirea si nemilostivirea rautatii dracilor. Din aceasta vei intelege minunat, ca daca lumea aceasta toata, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stapinirea lui, in putina vreme pe toate le-ar fi tulburat si asemenea porcilor de care ati auzit in Sfinta Evanghelie de azi si cirezilor lui Iov, intr-o clipa de vreme am fi patimit, ca nici o mila de noi nu ar fi avut” (Putul Sf. Ioan Gura de Aur, Buzau, 1833, p. 108-109).

Sa ascultam mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: Iar pastorii, vazind ceea ce s-a intimplat, au fugit si au vestit in cetate si prin sate si au iesit sa vada cele ce se facusera si venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii sezind linga picioarele lui Iisus imbracat si intreg la minte si s-au infricosat (Luca 8, 34-35).

Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau inecarea porcilor in mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii si inspaimintarii lor era calcarea Legii lui Dumnezeu. Caci Legea lui Moise oprea a se minca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei cresteau porci si mincau din carnurile lor. Deci, pentru calcarea Legii i-a cuprins atita spaima, ca nu cumva Dumnezeu, pentru aceasta calcare de lege si pentru alte rautati ale lor sa-i pedepseasca si cu alte pedepse mai grele. Deci avind aceasta frica si neindraznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Il rugau cu totii pe Iisus Hristos sa se duca din hotarele lor. Iar preabunul si blindul Mintuitor, vazind impietrirea si nemultumirea lor, nu i-a certat, ci intrind in corabie S-a intors iarasi in Galileea (Luca 8, 37). Iar barbatul din care iesisera demonii se ruga sa ramina cu El, iar Mintuitorul, eliberindu-l, i-a zis: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu. Si s-a dus omul, propovaduind in toata cetatea, cite i-a facut Iisus (Luca 8, 39).

Vedeti, fratii mei, blindetea, smerenia si bunatatea cea negraita a Domnului? Dupa ce a facut un bine asa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu asteapta plata de la el spre a ramine si a-i sluji Lui. Ci i-a zis: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu (Luca 8, 39). Daca ar fi zis “intoarce-te la casa ta si spune cite ti-am facut Eu tie”, carturarii, fariseii si arhiereii cei plini de zavistie care pindeau invatatura Lui, ar fi avut motiv sa spuna ca Mintuitorul face minuni cu scopul de a fi laudat de oameni. Dar asa, la toti le-a inchis gura, zicind: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu.

Deci se cuvine ca in toate sa avem pilda de urmat invatatura si viata Mintuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune sa le facem cu scopul de a placea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne invata si Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).

Iubiti credinciosi,

Sa stiti ca sint trei feluri de oameni demonizati: intii sint cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sint epilepticii, lunaticii si cei demonizati ca cel din Evanghelia de astazi. Al doilea sint toti ereticii si invatatorii mincinosi si rai care cu invataturile lor gresite schimba adevarul Sfintei Scripturi si duc la ratacire de la dreapta credinta, pe crestinii nelamuriti si neintemeiati in adevar. Iar al treilea sint cei stapiniti de grele patimi. Despre primul fel de demonizati am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea aminteste marele Apostol Pavel, zicind: Duhul vorbeste lamurit ca, in vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luind aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, tilcuind acest text al Apostolului Pavel arata ca acestia sint toti incepatorii de erezii, care, povatuiti fiind de demoni si miscati de duhurile inselaciunii vor grai inselaciuni catre cei binecredinciosi, spre a-i instraina de la adevarata Biserica a lui Hristos.

Deci, luati aminte, iubiti credinciosi si tineti bine minte cele auzite, ca toti cei ce vor sa va dezbine de la dreapta credinta ortodoxa sint oamenii demonizati si mintile lor sint miscate si inselate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mindriei. Pe acestia Sfinta Scriptura ii numeste fii ai diavolului si vrajmasi a toata dreptatea (Fapte 13, 10) si chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Asadar, toti cei ce invata erezii si vor sa propovaduiasca alta invatatura afara de cea ortodoxa si care se impotrivesc invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos dreptmaritoare, acestia sint fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Acesti invatatori mincinosi si inselatori, lucreaza pururea sub stapinirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca invatatori mincinosi si vicleni, in toata vremea lucreaza sub inriurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 s. a.). Si tot ca ei predicatorii rataciti fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) si sint inselati de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Acesti propovaduitori ai minciunii sint demonizati si orbiti de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).

Al treilea fel de oameni demonizati sint toti cei stapiniti de patimi grele, ca: necredinta, uciderea, ura, betia, iubirea de arginti, fermecatoria, desfrinarea si altele care ii stapinesc de multa vreme. Acestia sint numiti de Sfinta Scriptura fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfintul Vasile ii arata pe toti cei betivi a fi mai rau decit cei indraciti, zicind: “Cel ce se indraceste este vrednic de jale, iar cel ce se imbata fiind indracit cu patima betiei, este de ris si mai rau decit cel indracit si nimeni nu-l compatimeste” (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvint impotriva celor betivi. Buc., 1828).

Tot demonizati sint si vrajitorii care amagesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrajitorii, fermcatorii si toti cei care parasesc pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor, sint ei insisi demonizati si osinditi la vesnicele chinuri ale iadului.

Iubiti credinciosi,

De la primii oameni pina la sfirsitul veacurilor, toti sintem intr-o neincetata lupta cu diavolii, cu duhurile rautatii, care incearca fara odihna sa ne stapineasca, sa ne traga in adincul iadului.

Pe unii oameni ii chinuiesc cu ingaduinta lui Dumnezeu numai in trup, cum sint cei demonizati si epileptici. Pe acestia Biserica Ortodoxa ii vindeca, atit trupeste cit si sufleteste, prin rugaciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sint molitfele Sfintului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei in biserica, de preoti evlaviosi, cu mult post, cu multa smerenie si credinta.

Pe linga exorcisme, bolnavii de duhuri rele sint spovediti, impartasiti si li se face de mai multe ori si Sfintul Maslu. Cu cit se roaga si postesc mai mult, cu atit se vindeca mai repede.

Al doilea fel de demonizati sint cei stapiniti de duhul mindriei, adica sectantii care lupta pe fata impotriva Bisericii, a Ortodoxiei si dezbina pe multi crestini, rastalmacind Sfinta Scriptura. Acestia sint mult mai greu de vindecat din cauza ca sint stapiniti de cei mai rai diavoli, ai mindriei si neascultarii. Dar daca isi recunosc pacatele si le marturisesc la preoti si se roaga mai mult pot fi eliberati de duhul mindriei si al neascultarii.

Insa cei mai numerosi oameni demonizati sint cei stapiniti de patimi cumplite, cum sint betivii, desfrinatii, ucigasii, vrajitorii, iubitorii de averi si cei robiti de ura si razbunare. Toti acestia pot fi izbaviti de robia diavolului si a patimilor care ii tin legati cu lantul deprinderii, numai daca vor veni de bunavoie la biserica, daca vor sa-si marturiseasca pacatele la duhovnici iscusiti si daca isi fac canonul de pocainta dat. Fara acestea, adica fara spovedanie, cainta si parasirea pacatelor care ii robesc, nimeni din acesti oameni demonizati, bolnavi la suflet si la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli si de osinda iadului.

Grija noastra, fratii mei, este sa facem voia lui Dumnezeu si sa implinim poruncile Lui, cu toata credinta si rivna. La aceasta ne ajuta harul Duhului Sfint, ne ajuta sfintii ingeri si toti sfintii, in frunte cu Maica Domnului, care se roaga neincetat pentru noi. Sa fugim de pacate ca de moarte, caci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu si in locul lui intra duhul diavolului.

Sa nu uitam ca prin pacate, oamenii sint loviti de tot felul de boli, de necazuri si suferinte, ajung robi ai cumplitilor diavoli si-si pierd mintuirea sufletului. Oare citi crestini nu sint astazi robiti de betie si desfriu? Cite mame nu-si ucid cu voia proprii lor copii? Cite familii nu se distrug prin divort ca urmare a acestor grele pacate?

Deci, sa parasim pacatele ca sa scapam de diavoli si sa raminem cu Hristos. Sa ne pazim inima curata de patimi si mai ales de mindrie, ca sa devenim scaun al Preasfintei Treimi. Sa ne pazim trupul curat de betie si desfriu, ca sa devina “templul Duhului Sfint”. Sa fugim de diavolul mindriei, care ucide pe cei mai multi oameni, stiind ca Dumnezeu, celor mindri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har.

Sa ne ferim de cursele Satanei, de patimile tineretii, de vrajitorie, de injuraturi si dracuit, de betie si vorbe desarte, stiind ca prin acestea ne instrainam de Dumnezeu si ajungem sa patim ca omul demonizat din Evanghelia de astazi. Sa aveti grija mai ales de copiii dumneavoastra, ca nu cumva sa cada in pacate grele si sa ajunga robiti de diavoli. Spovediti-va mai des, rugati-va mereu, nu lipsiti de la biserica, pretuiti mai mult postul, iubiti viata curata si toate “poruncile lui Dumnezeu” si veti fi vii.

Sa ne rugam Mintuitorului Hristos sa alunge patimile si duhurile rele din noi, sa ne ierte pacatele, sa ne vindece bolile si sa ne faca locasuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

sursa: crestinortodox.ro

Sărbătoarea Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor (sărbătorit anual la 27 octombrie), ale cărui cinstite moaşte se păstrează în Catedrala patriarhală, reprezintă, de secole, un ales popas duhovnicesc pentru credincioşii din Bucureşti şi împrejurimi, ca şi pentru sute de mii de pelerini din întreaga ţară. Cu acest prilej, în perioada 24-28 octombrie 2009, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor organizează o serie de manifestări care se vor desfăşura după următorul program:

Sâmbătă, 24 octombrie 2009

La orele 9.00, moaştele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379) vor sosi pe Aeroportul Internaţional Henry Coandă, fiind aduse din Grecia de către Înaltpreasfinţitul Părinte Vasile, Mitropolit de Elassona.

La orele 9.45, va începe procesiunea „Calea Sfinţilor” până la Sfânta Cruce de la baza colinei Patriarhiei cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel nou şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena aduse de la Catedrala patriarhală, cu moaştele Sfântului Grigore Teologul († 389) – oferite recent în dar Patriarhiei Române de către Eminenţa sa Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Vienei -, aduse de la biserica Sfântul Spiridon Nou şi cu moaştele Sfântului Grigore de Nyssa (fratele Sfântului Vasile cel Mare, episcop al cetăţii Nyssa din provincia bizantină Capadocia, astăzi oraşul Nevşehir din Turcia), aduse de la biserica Domniţa Bălaşa.

La orele 10.00, participanţii la procesiune vor întâmpina racla cu moaştele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei în dreptul Sfintei Cruci de la baza Dealului Patriarhiei.

Sfintele moaşte vor fi aduse, apoi, în procesiune, la Catedrala Patriarhală, unde vor fi întâmpinate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi aşezate în baldachinul special amenajat pe Dealul Patriarhiei pentru a fi venerate până în seara zilei de 29 octombrie 2009.

Prezenţa moaştelor Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Sfântului Grigorie Teologul şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa la sărbătoarea de anul acesta a Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, se înscrie în seria manifestărilor prilejuite de Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni în Patriarhia Română.

În continuare, de la orele 11.30, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de alţi ierarhi şi membri ai Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, va oficia slujba de sfinţire a noilor birouri recent renovate ale Sectorului Relaţii interbisericeşti şi interreligioase şi Comunităţi externe bisericeşti ale Patriarhiei Române din Palatul Patriarhiei.

După-amiaza, vor fi sfinţite magazinul de obiecte şi veşminte bisericeşti „Potirul de Aur” din strada I.C. Brătianu, nr. 12, sector III (orele 17.00), magazinul de obiecte şi cărţi bisericeşti „Odoare Sfinte” din strada 11 Iunie, nr. 17, sector IV şi depozitul de colportaj „Lumini de sărbători” din strada Intrarea Miron Cristea, nr. 6, sector IV (orele 18.00) ale Arhiepiscopiei Bucureştilor, precum şi Centrul social-cultural Sfântul Apostol Andrei al Patriarhiei Române din bulevardul Regina Maria, nr. 1, sector IV (orele 18.30).

Duminică, 25 octombrie

De la orele 9.30, Sfânta Liturghie va fi oficiată de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, preoţi şi diaconi, pe un podium special amenajat lângă Catedrala Patriarhală, orientat spre baldachinul cu moaştele sfinţilor.

Luni, 26 octombrie 2009 (zi în care este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir)

De la orele 9.30, Sfânta Liturghie va fi oficiată de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, preoţi şi diaconi, pe podiumul special amenajat lângă Catedrala Patriarhală.

Marţi, 27 octombrie 2009 (ziua de prăznuire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi hramul Catedralei Patriarhale)

De la orele 9.30, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, alături de Înaltpreasfinţitul Părinte Mihail, Mitropolitul grec ortodox al Austriei, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Înaltpreasfinţitul Părinte Vasile, Mitropolit de Elassona, reprezentantul Bisericii Ortodoxe a Greciei, alţi ierarhi ortodocşi români, preoţi şi diaconi. La Sfânta Liturghie vor participa reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, ai unor instituţii publice, binefăcători şi sponsori ai Patriarhiei Române şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, membri Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor etc.

După Sfânta Liturghie, în Sala Festivitas a Palatului Patriarhiei, va avea loc un moment aniversar cu prilejul împlinirii a doi ani de la înfiinţarea Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române. Cu acest prilej, vor fi lansate patru DVD-uri realizate de către postul de televiziune TRINITAS care cuprind două filme documentare, „Israel, pământul mântuirii” şi „Pelerini în Capadocia Sfinţilor”, precum şi două convorbiri duhovniceşti cu părintele arhimandrit Teofil Părăian de la mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, „Puterea credinţei” şi „Revărsare de lumină”. Tot cu această ocazie, vor fi prezentate patru CD-uri audio realizate de Casa de Discuri TRINITAS.

De la orele 18.00, în Aula Magna „Teoctist-Patriarhul” a Palatului Patriarhiei, se va desfăşura etapa finală a celei de a doua ediţii a concursului coral intitulat „Tineri, lăudaţi pe Domnul”, organizat de Sectorul Teologic-Educaţional al Patriarhiei Române, în colaborare cu Sectorul Învăţământ şi Activităţi cu Tineretul al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Vor concura cele şase formaţii corale câştigătoare ale etapei desfăşurate la nivelul fiecărei Mitropolii din ţară. La concurs vor fi prezenţi ierarhi ai Sfântului Sinod, membri ai Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, alţi invitaţi. Concursul va fi transmis în direct de posturile de radio şi televiziune TRINITAS ale Patriarhiei Române.

Miercuri, 28 octombrie 2009 (zi în care va fi prăznuit Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, primul Mitropolit al Ţării Româneşti)

De la orele 7.30, va fi oficiată în Catedrala patriarhală Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba de Te Deum (orele 9.30), la care vor participa membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De la orele 10.00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei va avea loc şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu tema „Anul comemorativ-omagial 2009 al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni în Patriarhia Română”, transmisă în direct de posturile de radio şi televiziune TRINITAS. În cadrul şedinţei solemne vor fi evaluate cele mai importante manifestări cu caracter religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic organizate anul acesta de către eparhiile din ţară şi străinătate ale Patriarhiei Române.

În continuare, vor fi prezentate succint manifestările aniversare organizate de către eparhiile din cuprinsul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei şi Mitropolia Olteniei consacrate împlinirii anul acesta a „650 de ani de existenţă a Mitropoliei Ţării Româneşti” (1359-2009). Cu acest prilej, va fi lansat albumul „Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor”, apărut recent la editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei.

Şedinţa solemnă a Sfântului Sinod se va încheia cu vernisarea expoziţiilor tematice de fotografie „2009 – Anul Sfinţilor Capadocieni. Pelerini în Capadocia sfinţilor” şi „Mitropolia Ţării Româneşti – 650 de ani de existenţă”, organizate în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei de către Sectorul Patrimoniu Cultural al Patriarhiei Române în colaborare cu Centrul de presă BASILICA şi Sectorul Cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Despre Rugaciunea Domneasca s-au scris multe tomuri, cu tot atatea interpretari, incat o noua interpretare ar putea fi socotita aproape un abuz. De aceea, in randurile de fata, vom incerca numai sa adancim intelesul cuvintelor “si nu ne duce pe noi in ispita”, potrivit cu parerile deja tiparite ale unor comentatori ai Sfintei Scripturi la care adaugam si interpretarea noastra.

Trecand prin filtrul valoric comentariile anterioare am retinut ca: “Dumnezeu ne duce in ispita” si ca “Dumnezeu nu ne duce in ispita”. Comentatorii care sustin ca Dumnezeu ne duce in ispita isi sprijina afirmatia pe texte scripturistice si anume: Deut. 7, 2, 3; 15, 16; Facere 22, 1-2 si Isus Sirah 2, 1 si Matei 4, 1.

Aceiasi comentatori pretind ca ispitele sunt de doua feluri: aducatoare de moarte, care izvorasc din uneltirile diavolului si purificatoare, care isi au obarsia in voia lui Dumnezeu. Aceasta afirmatie se sustine pe baza raspunsurilor Sfantului Maxim Marturisitorul catre Talasie: “Precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoaste doua feluri de ispite: unul cu voia si unul fara voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara voie. Ispita de voie da fiinta placerilor voite, iar cea fara de voie aduce durerile fara de voie. Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi. Ispita cu voie produce intristarea in suflet si cauzeaza placerea in simturi; iar cea fara de voie naste placerea sufletului si intristarea trupului. Dupa aceea, continua Sfantul Maxim, socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage, le spunea sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: “si nu ne duce pe noi in ispita”, adica ii invata pe ucenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite”.

O a doua categorie de comentatori sustine, tot in baza textelor biblice (Iacob 1, 13-15 si Matei 26, 41) ca Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni. Tinand seama ca ambele teorii se bazeaza pe texte din Biblie, un arbitru neavizat s-ar gasi in fata unei dileme aproape fara iesire. Analizand insa cu atentie textele din Vechiul Testament (Deut. si Ies.) observam ca nicaieri nu scrie ca Dumnezeu a ispitit, ci a incercat. Aceasta constatare ne cere sa precizam intelesul notiunilor:

A ispiti ” inseamna “a ademeni”, a tenta, a atrage pe cineva cu un lucru care l-ar interesa si pe care nu si-l poate procura decat cu ajutorul “ispititorului”. “A incerca” inseamna: a verifica in scopul de a constata daca cineva sau ceva este bun sau rau. A pune la incercare inseamna a cauta sa verifici sentimentele, caracterul sau capacitatea cuiva. Incercarea mai inseamna: necaz, suferinta, primejdie, dificultate pe care o inlatura cineva.

Confruntand definitiile de mai sus cu textele biblice, constatam ca incercarea se incadreaza perfect in citatele din Deut. si Iesire. Dumnezeu a incercat pe evrei timp de 40 de ani in pustie, ca sa le verifice credinta. Cu Avraam a facut acelasi lucru: “l-a incercat”.

Cat priveste povata lui Isus Sirah 2, 1: “Daca te apropii sa slujesti Domnului pregateste-te pentru ispite”, iese din sfera problemei noastre. Evident ca in drum spre mantuire ispitele sunt la tot pasul, dar nu sunt intinse de Dumnezeu.

Ultimul citat biblic in acest sens mai ramane: Matei 4, 1: Este lucru stiut ca Mantuitorul a fost dus de Duhul in pustia Carantaniei “ca sa se ispiteasca de catre diavolul”. Insa aceasta ispita nu se inscrie in nici una din ispitele enuntate mai sus, nici macar in ispitele cele “bune”, purificatoare, pentru ca Fiul Omului era pur.

Pe de alta parte nu putem accepta existenta a doua feluri de ispite pentru ca insusi Mantuitorul ne invata si zice: “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita!”. Iar Sfantul Apostol Iacob afirma raspicat: “Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele, El insusi nu ispiteste pe nimeni” (Iacob 1, 13-15), deci Dumnezeu nu ne duce in ispita. Atunci de ce il rugam pe Dumnezeu in rugaciunea “Tatal nostru” sa nu ne duca in ispita? Adica, daca nu ne rugam sa nu ne duca, El ne duce ini ispita? Si daca El vrea sa ne duca in ispita noi ne putem opune? Iar daca nu, in acest caz mai raspundem noi de consecintele ce vor decurge din aceasta?

Hotarat lucru ca Dumnezeu, cel indelung-rabdator, nu-si impinge cea mai iubita creatura, omul, in mrejele celui rau. El este acela care ne ocroteste, caruia ne rugam sa ne pazeasca de cel rau.

Inchizand rationamentul, constatam ca in rugaciunea “Tatal nostru” implorarea de a nu fi dusi in ispita nu-si poate gasi locul. Daca aceasta cerere ar fi provenit din povata Mantuitorului inseamna ca Dumnezeu ne-a invatat ceva imperfect; si acest lucru nu poate fi acceptat de nici un crestin. Domnul nostru Iisus Hristos nu a putut sa ne invete decat lucruri perfecte, bune sub toate aspectele. Imperfect este omul. El trebuie sa fi exprimat gresit sensul cuvintelor Domnului. Mantuitorul Iisus Hristos care stia cat suntem de slabi si de neajutorati in lupta cu diavolul, ne-a povatuit sa cautam ocrotire la Dumnezeu, Tatal Ceresc si sa-L rugam: “sa nu ne lase sa cadem sau sa ne duca in ispita”.

Sfantul Grigore de Nyssa, printr-un rationament perfect, ilustrat de comparatii sugestive, a demonstrat ca intelesul implorarii noastre din Rugaciunea Domneasca: “si nu ne duce pe noi in ispita” este: “si nu ne lasa sa intram in ispita”. Domnul numeste pe cel rau in chip felurit, dindu-i multe nume dupa deosebirile relelor lui lucrari: diavolul, belzebul, mamona, stapanitorul lumii, ucigasul de oameni, vicleanul, tatal minciunii si altele ca acestea. Poate ca si ispita este un nume ce i se da lui pentru ceva din cele cugetate despre el si aceasta presupunere ne-o intareste legatura in care se afla cele spuse. Caci zicand: “nu ne duce pe noi in ispita, a adaugat: si ne izbaveste de cel viclean, aratand ca prin amandoua numele ne infatiseaza acelasi lucru. Caci daca cel ce nu intra in ispita este numaidecat in afara de cel viclean si cel ajuns in ispita se afla numaidecat in cel viclean, ispita si cel viclean sunt una, dupa intelesul lor.

Dar intelesul cuvintelor ni se face mai limpede prin alte pilde: marea este deseori primejdioasa prin valurile ei. Dar nu si celor ce stau departe de ea. Focul este nimicitor, dar numai materiei ce-i cade in cale. Cumplit este razboiul dar numai celor aflati in linia de bataie. Precum cel ce vrea sa scape de relele razboiului se roaga sa nu cada in el, si cel ce se teme de foc se roaga sa nu ajunga in el, si cel ce are frica de mare se roaga sa nu ajunga la trebuinta calatoriei pe mare, la iei si cel ce se teme de ispita celui viclean se roaga sa nu ajunga in ea. Si bine face cel ce doreste sa se izbaveasca de cel viclean sa se roage sa fie in afara ispitelor.

Aceeasi interpretare si cu adancire in nuantare o gasim intr-o lucrare recent aparuta in limba greaca, sub semnatura lui Dimitrie Coravu. Autorul arata ca traducerea corecta a cererii: “si nu ne duce pe noi in ispita” este: “si fa sa nu intram in ispita”. Astfel se stavileste orice alta interpretare nepotrivita a propozitiei respective din Rugaciunea Domneasca.

In reflectiile de mai sus cu privire la ispita accentul nu se pune pe cate feluri de ispite sunt. Ele pot fi una, sapte, noua sau chiar mai multe; pe noi nu ne intereseaza; ci ramanand strict la obiect cautam sa aflam daca in Rugaciunea Domneasca il rugam pe Tatal Nostru sa nu ne duca in ispita.

Stim ca in lume este prezenta neincetat pronia lui Dumnezeu, purtarea de grija a Sa fata de creaturile Sale pentru ca acestea sa-si urmeze rostul existentei lor potrivit scopului pe care Dumnezeu l-a pus in ele. Acestui scop se opune permanent, inca incepand cu primii oameni, lucifer, satana sau printul stapanitor al acestei lumi, cum il numeste Mantuitorul Hristos.

Satana se prezinta ca o forta a raului, vrajmas al lui Dumnezeu si al lucrurilor Sale, in permanenta impotrivire fata de Dumnezeu si fata de oamenii care se straduiesc sa se supuna lui Dumnezeu. Aceasta forta a raului este “forta” numai in raport cu noi care sintem slabi. In raport cu Dumnezeu, diavolul este numai un tolerat, pe care Dumnezeu il ingaduie pentru implinirea planurilor Sale, cel mai adesea neintelese de noi. Un singur lucru stim sigur despre diavol: ca ne este dusman si ca ne poate duce la pierzare. Iar daca apelam la Stapanul tuturor si-L rugam sa ne scape de cel rau, cununa victoriei este partea noastra.

Emanoil Paraschivas

sursa: crestinortodox.ro

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus:

- Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Iti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine?

 - Sigur, boierule – a raspuns omul bucuros – ce trebuie sa fac ?

 - Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii.

 Taranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Insa omul ce si-a spus ? “E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!”

 Si, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica.

 Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus:

 - Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare.

 Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic.

 In sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni.

 ”Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi.”

In conditiile in care, din primii ani de viata, copilul este lasat zilnic un numar semnificativ de ore in fata televizorului sau a calculatorului (4-5 ore), cand o mare parte a factorilor agravanti sunt prezenti, lipsind in schimb cei care ar putea sa amelioreze efectele televiziunii, iata cum ar arata un posibil portret al copilului televizorului:

Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tanarul crescut in fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur in viata. Tiranic cu propriii parinti, indraznet pana la obraznicie cu cei mai mari decat el, ca si cum i s-ar cuveni totul, isi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate. De fapt, cercetarile arata ca, neexer-sandu-si acest comportament – asumarea unor responsabilitati -, nu si-a dezvoltat ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci cand in viata va vrea cu tot dinadinsul sa-si asume o anumita responsabilitate, din punct de vedere mental, va intampina mari dificultati.

Acest tanar care lasa impresia ca stie totul, ca are raspuns la toate, mascheaza de fapt in spatele pseudoculturii afisate cu suficienta o incultura crasa. Crescut intr-o camera de bloc, cunoscand lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice cele mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce intr-o situatie oarecare. Tanarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine este, practic, lipsit de orizontul de intelegere si cunostinte pe care oricare copil de la tara sau din trecut il avea in mod normal.

Cu toate ca face pe “durul”, aratandu-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa-si controleze comportamentul si sa-si infraneze dorintele. invatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte de nimeni, mai cu seama de parinti sau profesori, tanarul plamadit de televiziune in duhul culturii nihiliste se supune insa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.

Acest tanar, gata oricand sa se distreze, sa cheltuiasca banii pe diferite lucruri, este incapabil sa-si asume o activitate ce presupune un anumit efort, sa se concentreze cu atentie asupra unei lucrari oarecare. Pasiv, delasator si neglijent, ii este greu sa se obisnuiasca cu munca si sa faca un lucru de care sa fie multumit si el, si ceilalti. Desi cauta permanent colectivitatea, vorbeste despre prieteni si prietenie, tanarului obisnuit cu comportamentul pasiv si comod al telespectatorului, egoist si individualist, ii este greu sa dezvolte o profunda comunicare interpersonala, o prietenie de durata care sa presupuna fidelitate si seriozitate.

in privinta relatiei de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rau. Cu toate ca-si cheltuieste o mare parte a tineretii cu aceasta problema, nu stie mai nimic despre ce inseamna cu adevarat dragostea. Nu stie practic sa iubeasca pentru ca nu a invatat sa rabde, sa ierte, sa se jertfeasca, sa-l compatimeasca pe celalalt, sa-i asume neputintele si sa-l sprijine. Crezand ca dragostea se reduce la povestea sentimentala incheiata cu o relatie sexuala, la distractie si placere, acest tanar este permanent deziluzionat de persoana celuilalt si de propria persoana. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tanarului culturii mediatice: discrepanta uriasa dintre pretentiile sau drepturile pe care televiziunea l-a invatat sa si le revendice si capacitatile mentale, disponibilitatile emotionale, afective si abilitatile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.

Acest handicap il resimte in tot ceea ce face. Astfel, chiar daca pe ceilalti reuseste sa-i pacaleasca intr-o anumita masura, desi chiar pe el insusi se minte incontinuu, folosindu-se de mijloacele eufori-zante, amnezice si anestezice puse la dispozitie de cultura divertismentului, in adancul sufletului se simte complexat de slabiciunile pe care le are, nemultumit si frustrat de propriile neputinte.

Acest tanar, care apartine prin crestere mai mult televiziunii, culturii mediatice sau nihiliste decat parintilor si lumii reale, nu a apucat sa-si formeze si sa-si dezvolte forul de constiinta. Raportul sau cu lumea reala este redus, orizontul de intelegere – foarte ingust. Nu este capabil sa se descurce in viata, sa-si evalueze actiunile, sa-si planifice viitorul. Traieste doar clipa de fata prin senzatiile pe care aceasta i le furnizeaza, incapabil sa se detaseze reflexiv pentru a-si da seama ce se intampla cu el. Gandurile, sentimentele, emotiile si actiunile ii sunt dictate si dirijate de altcineva. Este, asadar, un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai putin constient, poate sa faca rau celorlalti, el insusi suferind pentru infirmitatile pe care le are, pentru faptul ca nu se poate realiza in mod desavarsit ca om.’

Virgiliu Gheorghe

sursa: crestinortodox.ro

Cuvantul “erezie” a fost mostenit de crestinism de la scolile filozofice elenistice, unde avea sensul de “a alege” (aireo) sau “a lua” (aireomai), “a-si insusi” o doctrina sau o scoala. Trece apoi in iudaism, unde incepe sa capete conotatii peiorative. In acest sens, erezia insemna o abatere de la traditia rabinica. Cu sensul de abatere de la doctrina sau de la norma de credinta, cuvantul trece si in crestinism; il intalnim pentru prima data la I Cor. XI, 18-19, alaturi de un alt termen de specialitate, “schisma”: “Caci mai intai aud ca atunci cand va adunati in biserica, intre voi sunt dezbinari, si in parte cred. Caci trebuie sa fie intre voi si eresuri, ca sa se invedereze intre voi cei incercati”. In Epistola catre Galateni, cap. V, 20 Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre abaterile constatate printre destinatarii epistolei: “inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri…, dezbinari, eresuri …”. Apostolul Petru isi exprima si el ingrijorarea fata de procesul de infiltrare a ereziilor, in calitate de contestatare ale adevarului revelat, care vor provoca “pieirea” atat celor care le difuzeaza, cat si celor care se lasa inselati: “Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pierire” (II Petru II, 1,1). Cei care produc dezbinari in Biserica sunt denumiti “oameni firesti, care nu au Duhul”, iar scopul lor imediat si de perspectiva este atacul asupra unitatii credintei (Iuda, 19). Ca oameni, ereticii sunt descrisi astfel de Sfantul Apostol Pavel: iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, lipsiti de dragoste, clevetitori, neiubitori de bine, tradatori, iubitori de desfatari, “…avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei” (II Tim. III, 1-5).

Deci, cuvantul “erezie” patrunde foarte repede din cultura elenistica in gandirea si spiritualitatea crestina, pastrand din prima sensul de “alegere”, iar din a doua sensul de “abatere” de la norma de credinta. Sfantul Ignatie Teoforul spune in acest sens: “Asadar, va rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos: folositi numai hrana crestina! Departati-va de buruiana straina, care este erezia! Ca ereticii, pentru a parea vrednici de crezare, amesteca pe Iisus Hristos cu propriile lor ganduri, intocmai ca cei care dau bauturi otravitoare amestecate cu miere si vin; cel care nu stie, ia cu placere bautura otravitoare si moare din pricina acelei rele dulceti. Feriti-va de unii ca acestia! Si veti reusi, daca nu va mandriti si nu va despartiti de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop si de poruncile Apostolilor”.

Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, ocupandu-se de ereziile cunoscute pana in perioada respectiva, atrage si el atentia asupra faptului ca ereticii, printr-o alegere necontrolata de cineva, strica unitatea de credinta introducand invataturi noi, care nu au nici o legatura cu crestinismul autentic: “Toti cei care impartasesc parerile acestora, asa cum am spus, se numesc crestini, tot asa cum, cu toata deosebirea sistemelor filozofice pe care le profeseaza, numele de filozofi este dat tuturor celor ce se ocupa cu filozofia”. Acelasi autor, in Dialogul cu iudeul Trifon, acuza propaganda iudaica impotriva crestinismului: “alegand dupa placul vostru oameni de la Ierusalim, i-ati trimis atunci pe tot pamantul, zicand ca s-a ivit o erezie atee, aceea a crestinilor, aducand impotriva noastra toate acele marturii pe care le spun impotriva noastra cei ce nu ne cunosc”. Daca unii dintre crestini nu marturisesc aceeasi invatatura de credinta, acest fapt se datoreaza “duhurilor ratacirii”, pe care Scriptura le-a anticipat, atunci cand a spus ca vor fi “schisme si erezii” (I Cor. XI, 18-19). “Fiecare dintre acestia invata, in felul lui, sa fie defaimat Creatorul tuturor si Hristos … Noi nu avem nici o legatura cu acestia… Unii ca acestia se numesc crestini in acelasi fel in care si unele dintre neamuri dau numele de Dumnezeu lucrurilor celor facute de mana si participa la ceremonii nelegiuite si atee”.

Ereticii au parasit caile lui Dumnezeu, ratacind in propriul lor “ogor”, pentru ca de la inceput au parasit Biserica. “Astfel, cel care s-a lasat furat de erezie “strabate o pustie fara apa” pentru ca a parasit pe Cel cu adevarat Dumnezeu, pentru ca este lipsit de Dumnezeu si cauta apa acolo unde nu este apa”.

Din punctul de vedere al Sfantului Irineu, erezia este o alegere personala, raportata la mesajul evanghelic, iar din punctul de vedere al lui Tertulian, aceasta alegere este raportata la invatatura Apostolilor, in masura in care ea constituie o abatere de la regula fidei si de la disciplina Domnului, fapt ce constituie o noutate in materie de credinta. “Dar aproape in toata epistola [Sfantul Pavel] ataca ereziile, care sunt roada unor invataturi mincinoase, staruind asupra datoriei de a ne feri de asemenea invataturi; ereziile, cuvant grecesc, sunt numite astfel in sens de alegere, de care cineva se foloseste in cea mai mare masura, pentru a le primi si pentru a le raspandi mai departe”. Toti ereticii si toate ereziile – spune acelasi scriitor bisericesc – se caracterizeaza prin aceasta alegere “dupa placul lor”, in vederea elaborarii unei “credinte noi”. Aceasta nu insemneaza ca ereziile in ansamblul lor nu au elemente care sa le individualizeze. “De altfel, cercetandu-se adanc toate ereziile, vor fi gasite serioase deosebiri intre ele si intemeietorii lor cu privire la multe invataturi pe care le profeseaza. Multe n-au nici biserici: ratacesc in rasul tuturor, fara mama, fara locas, fara credinta, ca niste vagabonzi pe care-i fluiera lumea”.

Si pentru Sfantul Grigore de Nazians, “noutatea” devine un termen tehnic prin care se defineste erezia.

Anumiti cercetatori au considerat erezia si dreapta invatatura ca doua aspecte distincte ale realitatii, dar susceptibile de o separatie reala sau, si mai clar, erezia este un dat originar al crestinismului, de care acesta s-a folosit pentru a se dezvolta pe coordonatele sale specifice. Dar crestinismul ortodox s-a raportat intotdeauna la cuvintele si la faptele Mantuitorului, receptate de martori directi (Apostolii) si acceptate ca atare de comunitatea crestina, aceasta fiind singura varianta posibila si care ofera in acelasi timp o garantie absoluta. Din aceasta cauza, erezia se defineste prin raportarea ei la Ortodoxie. “Regula normativa a unei asemenea dialectici avea ca baza atasamentul Apostolilor fata de ceea ce primisera de la Iisus. Aceasta baza a inceput sa se precizeze in jurul catorva puncte de referinta: marturisirile de credinta, hotararile luate de conducatorii comunitatii (episcop) sau de sinoade si de autoritatea Bisericii”.

Pornind de la modalitatea de judecare a “alegerii” specifica in scolile filozofice, unii cercetatori clasici (Hippolit, Tertulian etc.) au considerat erezia ca rodul unei mediatii culturale false, iar combaterea cea mai eficienta trebuie sa inceapa cu izvorul filozofic care constituie punctul de plecare, “in sfarsit, ereziile insesi sunt sprijinite de filozofie. De acolo vin eonii si nu mai stiu care forme infinite, ori trinitatea omului la Valentin, un discipol al lui Platon, de acolo si dumnezeul lui Marcion, mai bun fiindca este linistit. Afirmatia ca sufletul piere vine de la Epicur, iar aceea ca trupurile nu vor invia, este sustinuta de toate scolile filozofice. Acolo unde materia este socotita deopotriva cu Dumnezeu, aflam invatatura lui Zenon, iar unde este vorba de un Dumnezeu cu insusirile focului il gasim pe Heraclit. Si la eretici, ca si la filozofi, acelasi aluat se framanta, aceleasi ganduri se incalcesc: de unde vine raul si care este cauza lui? De unde si in ce chip vine omul? Si, intrebare pusa de curand de Valentin, de unde vine Dumnezeu? Sarmanul Aristotel, care i-a invatat dialectica aceasta, mestera la zidit ca si la daramat … Iata de unde vin acele basme si genealogii fara sfarsit…, acele discutii ce se intind pe nesimtite, ca un cancer”.

Origen afirma ca asa cum idei filozofice constructive si in mod unanim acceptate nu pot fi respinse doar pentru simplul motiv ca anumite excrescente parazitare le contrazic, tot asa crestinismul autentic nu poate fi facut raspunzator de greselile ereticilor, “cand unii falsifica Evangheliile, ori scornesc rataciri care contravin duhului invataturii lui Iisus”.

La inceputurile crestinismului, ca si astazi de altfel, se punea in mod frecvent o intrebare fundamentala: dintre multiplele “variante” crestine, care este cea mai buna? Clement Alexandrinul raspunde in consonanta cu Origen: asa cum deosebirile dintre scolile filozofice sau din gandirea iudaica nu au determinat pe cineva sa renunta la una sau la alta, aceeasi observatie se impune si in ceea ce priveste crestinismul. Si Evanghelia ne-a avertizat de acest fapt in pilda neghinelor: “Ca este cu neputinta, deci, sa nu se implineasca ceea ce a fost spus mai inainte de Domnul. De altfel, oricarei fapte bune ii urmeaza blamul”.

Parca pentru a linisti propria noastra constiinta tulburata de fenomenul sectar contemporan, Tertulian ne indeamna sa nu ne miram ca ereziile exista si ca “rastoarna” credinta unora, dovedind prin aceasta o “atat de mare putere”. Ele sunt comparate cu boala; si cum de aceasta nu te miri, ci te feresti, aceeasi atitudine trebuie sa o aiba si crestinul responsabil, pentru ca “ereziile sunt in cinste numai la cei cu credinta slaba”. In lupta atletilor si a gladiatorilor nu invinge cineva intotdeauna fiindca e puternic sau fiindca e de neinvins, ci fiindca este slab adversarul … Nu altfel se intampla si cu ereziile; ele isi iau taria de la slabiciunea catorva, dar se dovedesc fara vigoare cand intampina o credinta puternica”. Nimeni nu poate fi socotit crestin daca nu ramane asa pana la sfarsit. Pentru acest motiv, nu avem dreptate atunci cand socotim ca un bun crestin trece de partea unei erezii: daca ar fi fost intr-adevar bun, nu ar fi facut aceasta alegere. Si Mantuitorul a fost parasit de anumiti ucenici, ca si Apostolul Pavel. Tuturor acestora li se potriveste cuvantul Scripturii: “Dintre noi au iesit, dar n-au fost printre noi; daca ar fi fost cu noi, fara indoiala ca ar fi ramas cu noi”.

Ce anume caracterizeaza un eretic, sau pentru care motive sunt caracterizati astfel anumiti crestini? Raspunsul il aflam in De prescriptione haereti-corum. in general, ereticii, pentru a-si justifica optiunea, pornesc de la un text scripturistic, pe care il invoca frecvent: “cautati si veti afla” (Matei VII, 7). Aceasta atitudine isi are motivarea ei precisa: din punct de vedere eretic, Apostolii, fie ca n-au putut, fie ca n-au vrut, sau au deformat mesajul autentic al Mantuitorului. De aici necesitatea “cautarii” si nevoia imperioasa de “noutati” in materie de credinta.

Mantuitorul indeamna: “cautati si veti afla” la inceputul activitatii Sale, in sensul de a descoperi adevaruri care nu erau inca cunoscute. Cuvintele erau adresate in special iudeilor, dar si Apostolilor, care nu erau inca convinsi de dumnezeirea Sa. Pentru a preciza ideea, tot Mantuitorul afirma: “Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sunt care marturisesc despre Mine” (Ioan V, 39). “Bateti si vi se va deschide” se adreseaza “celor care au fost inauntru, dar au fost scosi afara”, adica iudeilor. Ucenicii autentici ai Mantuitorului Hristos, cunoscand in deplinatatea sa adevarul comunicat chiar de Dumnezeu, nu mai sunt obligati sa caute “noutati”, pentru ca stiu totul. Daca Mantuitorul nu ar fi facut o revelatie deplina, acest fapt s-ar fi putut datora fie neputintei, fie rautatii, in sensul ca nu a vrut sa faca aceasta descoperire. Iata motivele pentru care “cuvintele “cautati si veti afla” sunt cu atat mai de prisos pentru noi, carora trebuie sa ne soseasca invatatura prin mijlocirea apostolilor, iar apostolilor prin Duhul Sfant”.

“Nelinistea” de care vorbeste Tertulian, atunci cand se refera la multitudinea ereziilor, unde fiecare propune propriile “cercetari” si propriile “gasiri”, inducand un sentiment de perplexitate, este si astazi o constanta: observatorul neavizat, avand in vedere multitudinea “variantelor” care se exclud in mod reciproc si violent, poate ajunge la concluzia inedita ca, de fapt, nu se stie nimic despre Hristos si, in perspectiva, nici nu se poate sti ceva. In consecinta, este mai bine sa nu ai preocupari de acest fel, devreme ce nu exista solutii viabile.

Acestei alternative, Tertulian ii ofera “principiile credintei” sau “regula de credinta” intemeiata de Mantuitorul Hristos. Aceasta este in mod unanim acceptata. Abaterea de la aceasta regula naste erezia, iar cei care isi insusesc abaterea devin eretici. “Pe scurt, nu cauta nimeni decat ce n-a avut sau ce a pierdut … O sa vada el, cel ce cauta intotdeauna, ca nu va gasi, pentru ca el cauta acolo unde nu se poate gasi ceva. La fel si cel ce bate mereu: niciodata nu i se va raspunde, fiindca bate unde nu e nimeni. La fel si cel care intotdeauna cere: niciodata nu i se va da, fiindca cere de la cel ce nu-l aude”.

Bineinteles, Tertulian nu exclude necesitatea cercetarii teologice, dar aceasta nu trebuie sa paraseasca cadrul generos al revelatiei divine, iar certitudinea ca cercetand ne pastram in contextul revelatiei ne-o ofera numai Biserica, trupul lui Hristos. “Numai la noi, printre ai nostri si pentru cele ce sunt ale noastre, sa cercetam, si aceasta numai intrucat se poate discuta ceva fara sa fie atinse principiile credintei”.

Pe buna dreptate, ereticii pot fi numiti “lupi hrapareti sub piei de oaie”, pentru ca marturisesc numai “de forma” numele de crestin, falsi profeti, falsi apostoli, in ultima instanta antihristi, pentru ca se impotrivesc Mantuitorului Hristos. Din acest punct de vedere, ei nici nu pot fi numiti crestini, iar disputa este, de cele mai multe ori, inutila. “In asemenea conditii, disputa pe baza Scripturilor nu serveste la altceva decat – pentru a spune astfel – sa-ti intoarca stomacul pe dos si sa te bata la cap”.

Acolo unde exista deosebiri de invatatura trebuie cautate in mod simultan doua aspecte: atentatul la integritatea textului scripturistic si defectuoasa ei intelegere. Dintotdeauna, pentru a fi convingatori, ereticii au apelat la argumente scripturistice. Si cum acestea nu puteau exista, pentru ca adevarul mantuitor este unul singur, a fost necesara fie mutilarea textului, fie “fortarea” sensului. “Fiindca orice adaos de felul acesta trebuie socotit ca luand fiinta mai tarziu, din pricina invidiei, si fiindca invidia nu se poate naste inainte de lucrul invidiat si nici de sub acelasi acoperamant, oricarui om chibzuit i se va parea de necrezut ca noi sa varam aici un condei ce schimba Scripturile, noi, care existam dintru inceput, fiind cei dintai si nu aceia care s-au nascut mai tarziu decat Scripturile si care sunt niste dusmani”.

Dupa Sfantul Ciprian, ereticul este “atat de nelegiuit si de perfid”, atat de imbolnavit de “nebunia desfranarii”, incat isi poate imagina ca poate strica unitatea lui Dumnezeu insusi, reflectata in concret prin unitatea Bisericii lui Hristos. Reitereaza si el ideea lui Tertulian ca daca cineva se separa de Biserica una, acest fapt nu trebuie sa devina pricina de ingrijorare, datorita faptului ca o fac in mod liber, iesind din sfera de actiune a harului. in acest context nu se mai poate vorbi de mantuirea acestora. “Atunci se produc de obicei ereziile, cand mintea se strica si-si pierde linistea, cand perfidia si discordia sparg unitatea credintei. Domnul, insa, permite sa se produca acestea, ingaduie ca fiecare sa-si aiba libertatea constiintei sale, pentru ca, atunci cand inimile si mintile noastre sunt puse la incercare, sa se vada bine cei a caror credinta ramane intreaga si neclintita… De aceea unii, din proprie initiativa, … se fac sefii unor grupari din afara si … isi iau numele de epis-copi, fara sa le fi incredintat cineva episcopatul”. Scaunul acestora este numit “scaunul ciumei”, “doctrina” este “molima” care distruge credinta, ei insisi sunt falsificatori, deci “inselatori cu fata de sarpe”. “Vorba lor se strecoara ca un cancer, lucrarea lor toarna in suflete si in inimile tuturor otrava mortii”.

In fine, Fericitul Augustin da o definitie a ereticului valabila pana astazi: “Dupa parerea mea, este eretic cel care, manat de pasiunea pentru anumite avantaje temporale si in special impins de dorinta de marire si de putere, inventeaza sau isi insuseste opinii false si noi, in materie de credinta”.

Toate aceste motive i-au servit lui Tertulian in procesul de elaborare a celebrei sale prescriptii: adevarul este de partea noastra, fiindca Biserica ni l-a incredintat dupa ce l-a primit de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu, in aceasta conjunctura nu le este ingaduit sa atace credinta autentica folosindu-se de Scripturi, pentru ca acestea nu le apartin. “Nefiind crestini, n-au nici un drept asupra scrierilor crestine si cu dreptate trebuie sa le spunem: Cine sunteti voi? Cand si de unde ati venit? Cum puneti la cale treburile mele, voi, care nu sunteti dintre ai mei? … Acest tinut este al meu; pentru ce voi, ceilalti, semanati si pasteti aici dupa placul vostru?… Eu sunt urmasul Apostolilor si-l pastrez precum au hotarat ei in testamentele lor… Pe voi, fara indoiala, v-au dezmostenit intotdeauna si s-au lepadat de voi ca de niste straini, ca de niste dusmani”.

Din punctul de vedere al lui Origen, este mai periculoasa indepartarea de doctrina Bisericii decat o viata dezordonata din punct de vedere moral. Uneori, ereticii par a poseda toate virtutile, dar, la o cercetare atenta, acestea se dovedesc a fi false. In cazul lor, chiar martirajul este o notiune goala de sens, manifestarea eretica – in general – fiind foarte periculoasa.

Toate inovatiile cu caracter eretic nu fac altceva decat sa evidentieze orgoliul unui om care induce victimelor sale convingerea ca el este cel mai intelept si mai generos si ca, datorita acestor capacitati deosebite, el a indreptat “greselile” tuturor Bisericilor. “Aceasta a fost intotdeauna conduita tuturor ereticilor: de a inventa cele mai perfide clevetiri la adresa Bisericii, pentru ca apoi sa-si arate meritul ca le-a descoperit si sa incerce sa le impuna ca atare, cu o obraznicie greu de imaginat”.

Pretentia de a-si “hirotoni” slujitori nu are nici un suport real, pentru ca ereticii nu au nici altar si nici biserica. Doresc sa inlature succesiunea apostolica a episcopilor, pentru a crea una noua, dar tentativa este imposibila, pentru ca nu succed pe nimeni, avandu-si originea in ei insisi. Asa cum s-a mai spus, strica Scripturile cu o dezinvoltura demna de cauze mai bune si nu noi ne separam de ei, ci ei se separa de noi. Odata ruptura produsa, contactele neavizatilor sunt periculoase, pentru ca ereticii nu mai pastreaza nici o legatura cu Mantuitorul, nemaipastrandu-se in legatura dragostei. “Martiriul nu mai este incununarea credintei lor, ci pedeapsa propriei perfidii. Ereziile si schismele nu se nasc decat din nesupunerea fata de episcop, din faptul ca spiritele rele nu pot sta in pace si din faptul ca agitatori perfizi nu pot pastra unitatea”.

In a patrusprezecea cuvantare din Discursuri impotriva ereziilor, Sfantul Efrem Sirul caracterizeaza astfel ereticii: sunt instabili si raspund injurios atunci cand sunt tratati cu blandete, incercand sa acopere totul cu rautatea lor.

Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, dintotdeauna diavolul a apelat la un artificiu “ordinar” pentru a putea induce in eroare: amestecul minciunii cu adevarul, pentru a nu mai putea fi distinse in mod independent. Falsii profeti au aparut dupa adevaratii profeti, ca si falsii apostoli, dupa Apostolii autentici. La fel, Antihristul nu poate sa apara decat dupa Mantuitorul Hristos. Aceasta realitate a fost evidentiata in mod figurat chiar de Mantuitorul prin pilda neghinelor, iar atitudinea omului gospodar trebuie sa dea si “culoarea” atitudinii noastre fata de eretici. Faptul ca neghina a fost smulsa la timpul secerisului ne invata ca nu trebuie sa avem o atitudine violenta, dar nici sa-i lasam sa-si arunce nestingheriti neghina ereziilor. Oricum, nu trebuie sa lasam impresia ca intre grau si neghina n-ar fi prea mari diferente si ca una ar putea lua locul celuilalt. Cunoasterea precisa a adevarului revelat va oferi oricui posibilitatea de a discerne si de a alege in mod avizat.

Sfantul Antanasie cel Mare afirma si el ca doctrina ereticilor nu poate hrani sufletul. Nici nu se poate vorbi de o cunoastere a lui Dumnezeu in erezie, pentru ca aceasta apartine numai Bisericii, iar ei nu mai sunt ai Bisericii. Renuntand la credinta apostolica, acestia nici nu mai pot fi numiti crestini, ci dupa numele initiatorului sau al ereziei respective. Deci este imposibila comuniunea in rugaciune, iar cercetarea lucrarilor cu caracter eretic nu este recomandata, pentru a nu se crea confuzii. Este suficient sa se afirme ca o anume invatatura nu reprezinta punctul de vedere al Bisericii. Atunci cand un eretic renunta la invatatura gresita, trebuie primit in Biserica lui Hristos.

Sfantul Vasile cel Mare distinge intre erezii, schisme si adunari ilegale. Ereziile definesc instrainarea “totala” de credinta, iar schismele privesc abaterile de ordin administrativ sau “din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva, daca ar fi existat o intelegere reciproca”. Adunarile ilegale privesc partidele formate de preoti sau de episcopi nesupusi, precum si de mireni nedisciplinati. “De pilda, daca un cleric oarecare a fost judecat pentru o abatere si inlaturat din slujba pentru ca nu se mai supunea canoanelor, ci cerea pentru el intaietatea si functia respectiva, iar impreuna cu el au plecat si altii, parasind Biserica cea universala, aici avem o adunare ilegala. Schisma, in schimb, este o neintelegere cu cei din Biserica pe tema pocaintei. Intre eretici amintim pe manihei, pe valentinieni, pe marcioniti, precum si pe pepuzienii insisi: la acestia neintelegerea se leaga direct de credinta in Dumnezeu”.

Ca si erezia, schisma poate fi tratata avand in vedere trei dimensiuni principale: din punct de vedere bisericesc, caz in care ea este un delict; din punctul de vedere al unui studiu istoric sau sociologic al crestinismului, ea reprezinta grupari crestine definite, dizidente in raport cu Biserica; din punct de vedere propriu teologic, ea reprezinta un pacat special, care afecteaza comuniunea grupului eclezial.

Distinctia dintre erezie si schisma, cel putin din punct de vedere teoretic, este usoara, pentru ca obiectul lor formal este diferit: erezia ataca dogma, iar schisma disciplina bisericeasca. Astfel, cineva poate sa fie schismatic, fara a fi eretic. Nu acelasi lucru se poate spune si in cazul ereticului: erezia antreneaza in mod necesar schisma. Aproape toti cercetatorii afirma ca schisma este un drum spre erezie, pentru ca in mod inevitabil se va incerca o justificare “teologica” a iesirii din comuniune. Este adevarat, nu intotdeauna acest traseu este inevitabil, dar probabilitatea exista.

“In viata Bisericii, respectarea disciplinei este ea insasi principiu de unitate, in ordinea ecleziastica propriu-zisa, asa incat pacatul schismei, chiar daca nu distruge principiul ontologic al unitatii Bisericii, distruge unitatea pur si simplu, adica spiritul de comuniune intre membri, chiar daca in fapt unitatea de credinta nu este inca afectata”.

Pentru toate aceste motive, Biserica s-a simtit obligata sa intervina cu promptitudine, ori de cate ori schismele au tulburat linistea. Astfel, Sfantul Clement Romanul intervine printr-o epistola in anularea efectelor unei schisme aparuta in Biserica din Corint, in timpul sau. Aceasta schisma a fost provocata de revolta credinciosilor impotriva administratiei bisericesti. Necrestinii nu au scapat ocazia de a ironiza Biserica lui Hristos. Sfantul Clement aflase de aceste tulburari si a vrut sa intervina, dar tulburari asemanatoare, iscate in Biserica Romei, l-au impiedicat. in fine, dupa anul 96 el poate sa intervina si o face in maniera-i specifica: in loc sa raspunda binecuvantarii lui Dumnezeu cu dragoste si recunostinta, corintenii implinesc cuvantul Scripturii, care zice: “Cel iubit a mancat si a baut, s-a ingrosat si s-a ingrasat si a dat cu piciorul” (Deut. XXXII, 15). De aici gelozie si invidie, cearta si rascoala, prigoana si neoranduiala, razboi si robie”. Cei socotiti necinstiti se revolta impotriva celor socotiti cinstiti, cei smeriti impotriva puternicilor, cei neinvatati impotriva celor invatati, iar cei tineri impotriva celor batrani. “De aceea s-a departat dreptatea si pacea; fiecare a parasit frica de Dumnezeu si i s-a slabit vederea credintei; nu mai umbla dupa poruncile cele legiuite de Dumnezeu, nici nu mai vietuieste in Hristos potrivit indatoririlor sale, ci fiecare merge dupa poftele inimii sale rele purtand in suflet invidie nedreapta si necuvioasa, prin care si moartea a intrat in lume”.

In tot ceea ce fac, crestinii trebuie sa implineasca voia lui Dumnezeu, pentru ca sangele lui Hristos s-a varsat pentru noi. Conducatorii si preotii trebuie cinstiti, iar tinerii invatati frica de Dumnezeu. Ordinea in comunitate nu se realizeaza intotdeauna usor si din aceasta cauza el o compara cu o armata. Fara ascultare, supunere si buna randuiala o armata nu poate fi eficienta. Deci, nu toti sunt comandanti, nici capetenie de grupuri, ci fiecare indeplineste poruncile primite de la imparat sau de la conducatorii directi. “Cei mari nu pot fi fara cei mici si nici cei mici fara cei mari; este o legatura intre toti si sunt de folos unul altuia. Sa luam ca pilda trupul nostru; capul fara picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fara cap; iar cele mai mici madulare ale trupului nostru sunt de neaparata trebuinta si folositoare intregului trup; dar toate madularele se inteleg si au nevoie de o unica supunere pentru bunastarea intregului trup”.

Sfantul Policarp, in Epistola catre Filipeni, se refera la un anume preot Valens, din comunitate respectiva, care s-a aratat nedemn de preotie, printr-un pacat la care a aderat si sotia sa, foarte probabil lacomia, asa cum reiese din context. “M-am intristat mult pentru Valens, care a fost candva facut preot la voi si nu cunoaste locul ce i s-a dat. Va sfatuiesc, deci, sa va feriti de lacomie si sa fiti curati sufleteste si trupeste si iubitori de adevar… Sunt foarte trist, fratilor, pentru Valens si sotia lui, “carora sa le dea Dumnezeu pocainta” adevarata. Fiti dar si voi cu masura in aceasta privinta; “nu-i socotiti ca dusmani pe unii ca acestia”, ci chemati-i ca pe niste madulare bolnave si ratacite, ca sa mantuiti trupul vostru al tuturora. Facand asa, va ziditi pe voi insiva.”

Comunitatea tralienilor este laudata de Sfantul Ignatie Teoforul, pentru ca demonstreaza a fi urmatoare lui Dumnezeu. Nimeni sa nu intreprinda ceva fara stire episcopului, care este chipul lui Hristos. Credinciosii trebuie sa se supuna preotilor, tot asa cum apostolii s-au supus lui Hristos, iar diaconii ca slujitori ai tainelor lui Hristos “sa placa tuturor in tot chipul, ca nu sunt slujitori ai mancarurilor si bauturilor, ci slujitori ai Bisericii lui Dumnezeu. Trebuie, dar, sa se fereasca de invinuiri ca de foc”.

Filadelfienii sunt sfatuiti sa fuga de dezbinari si de invataturi rele. Ereziile si schismele sunt numite “buruieni rele” si nu sunt cultivate de Hristos, pentru ca nu sunt rodite de Tatal. “Ca toti cati sunt ai lui Dumnezeu si ai lui Iisus Hristos, sunt cu episcopul…. Nu va inselati, fratii mei, daca cineva se duce dupa cel ce dezbina, nu va mosteni imparatia lui Dumnezeu. Daca cineva umbla in invataturi straine, acela nu este in acord cu patimile lui Hristos”. Schisma, ca si erezia, din punctul sau de vedere, sunt numarate printre cele mai mari crime. Cel care strica invatatura Bisericii, ca si cel care asculta un inovator care afecteaza disciplina, nu se pot astepta decat la chinurile vesnice. Sf. Ignatie nu crede insa ca schisma si erezia ar fi de neiertat. Dumnezeu poate sa ierte pe toti cei care, printr-o pocainta sincera, revin la credinta si la unitatea administrativa a Bisericii, adica reintra in comuniune cu episcopul sau.

Sfantul Irineu, in Scrisoarea catre Blast sau Despre schisma, evidentiaza si el raul pe care il poate produce dezbinarea in Biserica. Acest Blast a fost preot si a incercat sa introduca tacit iudaismul in Biserica, pretinzand ca Pastele nu trebuie sarbatorit decat pe 14 ale lunii, asa cum prevede legea lui Moise. Pentru schisma sa, a fost depus din treapta preotiei.

Dupa Sfantul Ciprian, eficacitatea rugaciunilor sau a cererilor catre Dumnezeu este conditionata de unitate. Cineva poate fi sigur ca obtine de la Dumnezeu ceea ce cere, cand ramane in unitate; unitatea si dragostea sunt absolut necesare pentru ca rugaciunile noastre sa fie eficiente. Rugaciunea unui numar mic de persoane, unite prin legatura iubirii, este mult mai puternica decat cea a unei multimi discordante. Pacatul schismei sau al lipsei de unitate nu poate fi sters nici chiar atunci cand cineva suporta martiriul, comuniunea cu acestia fiind interzisa. Schismaticul nu poate ajunge niciodata episcop, devreme ce este incapabil sa pazeasca unitatea episcopatului, iar cei care se justifica prin faptul ca in Biserica exista multi crestini rai, sa dovedeasca ei insisi, prin comportamentul lor, ca sunt intr-adevar samanta buna, care rodeste in duhul Evangheliei lui Hristos.

Ca mireasa a lui Hristos, Biserica nu poate fi adultera, ea ne pastreaza pentru Dumnezeu si rezerva imparatia pentru copiii ei. Cine se desparte de Biserica adevarata si se uneste cu alta, isi calca promisiunile fata de Biserica, iar cine paraseste Biserica lui Hristos nu poate avea rasplata de la Acesta, devenind un strain, un profan sau, si mai rau, un dusman. “Cine nu are ca mama Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tata. Numai daca a fost cineva in afara corabiei lui Noe si totusi a scapat, poate ca scapa si cel ce e in afara Bisericii”.

Unitatea Bisericii este dedusa de Sfantul Ciprian din unitatea Sfintei Treimi. Din aceasta cauza, pacatul schismei este foarte grav si daca isi inchipuie cineva ca aceasta unitate a Bisericii care isi trage puterea din unitatea Treimii poate fi anulata de o vointa dezbinatoare, se inseala. Cine nu respecta aceasta unitate nu respecta legea lui Dumnezeu, nu respecta credinta in Sfanta Treime, nu respecta viata si mantuirea. Simbolul acestei unitati este si camasa Mantuitorului Hristos. “Ea avea acea unitate venind de sus in jos: adica venind de la Tatal ceresc si nu putea fi sfasiata de catre cel ce avea s-o foloseasca, fiind una si indivizibila prin formatia ei. Nu poate imbraca vesmantul lui Hristos cine scindeaza si divide Biserica lui Hristos”.

In Cezareea Palestinei, pe timpul episcopatului lui Eusebiu, exista un grup de oponenti care intentionau sa se desparta de Biserica, din cauza lui. ingrijorat de aceasta perspectiva, Eusebiu face totul pentru a stinge conflictul, aratandu-le acestora raul pe care il presupune schisma. Daca ceea ce ii invata nu li se pare rational sau contrazice ceea ce acestia stiau dinainte, accepta ca el insusi sa fie invatat, numai grupul respectiv sa nu se piarda. “Nu cautati o ocazie de a face schisma, pentru ca mielul care se separa de turma devine – cu siguranta – hrana lupului. Cu toate ca voi sunteti cei mai puternici miei, este de preferat sa ramaneti in stana, decat sa iesiti din ea; daca sunteti slabi, cautati un remediu impotriva slabiciunii, in unanimitate cu toti fratii”.

O singura picatura nu poate naste niciodata un torent, dar mai multe pot rostogoli stanci grele. De asemenea, partile componente ale trupului, luate separat, nu au nici valoare, nici putere, acestea devenind evidente doar in unitatea trupului. “Sa ne adunam in Biserica, iubitii mei frati, sub aripile maicii noastre, in Biserica, unde gasim podoabele Mirelui, fara schisme si adunari separate. Ma intreb cateodata: daca vorba mea nu exprima intotdeauna ceea ce gandesc, este posibil sa ma insel si in ceea ce priveste parerile mele. Dar amintiti-va ca ati fost rascumparati din robie si ca nu mai trebuie sa deveniti sclavii oamenilor. Aceasta casa nu este nici a mea, nici a voastra, ci este casa lui Dumnezeu. Pentru ce sa iesiti din ea, datorita mie?” Acolo unde exista schisma nu se poate vorbi de mantuire.

Schisma l-a interesat in egala masura si pe Sfantul Vasile cel Mare. Asa cum am vazut, el ii socoteste pe eretici in mod total separati de Biserica. in ceea ce priveste schisma, la prima vedere invatatura sa pare contradictorie, in Epistola 189 catre Amfilohiu afirma ca si schismaticii sunt separati de Biserica, pentru ca in acelasi context sa adauge ca acestia sunt inca in Biserica. Contradictia este numai aparenta. Schismaticilor de care vorbeste Sfantul Vasile, “fiind oameni care se mai afla inca in Biserica”, trebuie sa li se recunoasca botezul, devreme ce nu s-au despartit in mod oficial, cu toate ca ei mai sunt in Biserica doar cu numele. Dar Sfantul Vasile isi insuseste punctul de vedere al Sfantului Ciprian si al altor parinti, conform caruia cei ce s-au separat de Biserica nu mai au acces la harul Sfantului Duh. “Catarii fac parte si ei dintre cei dezbinati, dar cei din vechime, in frunte cu Ciprian si cu Firmilian al nostru, au hotarat sa-i puna pe toti in aceeasi categorie: catari, encratiti, hidroparastati, pentru ca dezbinarea tuturor acestora s-a inceput printr-o schisma, iar cei care s-au despartit de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant peste ei, pentru ca prin intreruperea succesiunii a incetat continuitatea comuniunii”.

Intr-o frumoasa rugaciune, Sfantul Efrem Sirul sesizeaza si el gravitatea schismelor pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Daca jertfa lui Aaron a avut puterea sa indeparteze ciuma din oastea lui Israel, jertfa oferita prin preotia sacramentala va avea mult mai multa putere spre iertarea pacatelor noastre. “Fie ca aceasta jertfa sa ajute la stingerea schismelor si a disputelor care tulbura intr-o maniera deplorabila unitatea Bisericii…”.

In Omiliile la Epistola catre Efeseni, Sfantul Ioan Gura de Aur compara pe cei care conduc in Biserica cu capul trupului omenesc, iar pe ceilalti cu picioarele. Aceasta ierarhizare inedita nu trebuie sa umple de mandrie pe primii, dar nici nu trebuie sa-i revolte pe ceilalti. Gelozia si invidia intre membrii aceleiasi comunitati crestine pot fi comparate cu un incendiu, care poate produce pagube apreciabile pentru unitatea trupului lui Hristos. Daca cineva primeste mai multe daruri de la Dumnezeu, nu are nici un motiv sa se mandreasca, pentru ca nu le-a primit pentru el in mod exclusiv, ci si pentru folosul celorlalti.

Asa cum pentru un organ al trupului este vitala nu numai legatura cu intregul, ci si pastrarea locului specific, la fel si in Biserica, nu este suficient sa fim uniti unii cu altii, ci fiecare trebuie sa-si pastreze locul.

Doua separari sunt posibile in trupul Bisericii: una, atunci cand dragostea se raceste, iar cealalta atunci cand suntem asa de cutezatori, incat facem lucruri care ne arata nedemni de calitatea de madulare ale trupului. in orice caz, ambele produc separarea de Biserica. “Daca cei care sunt asezati in primele locuri pentru zidirea celorlalti sunt primii care ii invrajbesc, ce pedeapsa n-ar merita? Nimeni nu este mai capabil sa produca dezbinare in Biserica decat ambitia, iubirea de stapanire, dar, de asemenea, nimic nu pare a-L supara pe Dumnezeu mai mult decat aceasta dezbinare”.

Si Sfantul Ioan Gura de Aur reia ideile inaintasilor sai referitoare la schisma si la gravitatea acesteia. Oricat de mult bine ar fi facut un om, daca sfarseste prin a provoca sciziuni in Biserica, pedeapsa lui nu trebuie sa fie mai mica decat cea acordata unuia care ar fi participat la rastignirea lui Hristos. Si acest mare sfant parinte reitereaza ideea ca nici martirajul nu poate spala un asemenea pacat. “In fine, a cauza dezordine in Biserica printr-o schisma nu este mai putin grav decat in cazul ereziei insasi”.

Apostolul Pavel, in Epistola I catre Corinteni, numeste Biserica locala “Biserica lui Dumnezeu”, ceea ce inseamna ca trebuie sa fie una, devreme ce este a lui Dumnezeu, care este Unul. Deci ea trebuie sa fie una, nu numai unita, atat in Corint, cat si in intreaga lume, “pentru ca numele de Biserica presupune unirea si intelegerea, nu separarea. Or, schisma rupe aceasta unitate…”.

Pornind de la faptul ca schisma se naste de obicei din mandrie, din nesupunere, din dorinta de a fi conducator si de a domina un grup, este sugestiv portretul schitat unor schismatici de Sfantul Ciprian. De exemplu, Novatian, “preot al Bisericii din Cartagina”, era un om nelinistit, amator de noutati, suspect in ceea ce priveste integritatea credintei, infumurat, lacom, lingusitor, instigator, nedoritor de pace. Exploata copiii orfani si vaduvele, isi insusea veniturile Bisericii, si-a lasat sa moara de foame propriul tata si nu s-a ingrijit de inmormantarea lui. Lovind cu piciorul in pantece sotia insarcinata, a provocat intreruperea sarcinii etc. Pentru a evita pedeapsa care il astepta, se ridica impotriva Sfantului Ciprian si hirotoneste el insusi ca diacon pe un anume Felicissim. Acesta nu s-a aratat mai prejos decat magistrul sau. A comis si el multe fraude in administrarea bunurilor care ii fusesera incredintate, multe adultere si chiar violuri. “A cumulat multe crime, pe langa cea a schismei, obraznicia sa mergand pana acolo incat sa ameninte pe cei care se prezentau sa primeasca milostenie de la Sfantul Ciprian, declarand in acelasi timp ca toti cei care se vor supune acestui sfant episcop vor iesi din comuniunea cu el…” Bineinteles, ambii schismatici au fost excomunicati, iar credinciosii avertizati sa nu se lase inselati de discursurile lor mincinoase si periculoase, cu atat mai mult cu cat se straduiesc sa atraga pe cei cazuti, amagindu-i cu sperante false, promitandu-le o pace, pe care in realitate nu le-o pot procura.

Parintii Bisericii au schitat portretul ereticului si al schismaticului cu acuratetea si precizia psihologului contemporan, care intr-un asemenea demers ar pune in cartile sale cele mai noi achizitii in materie de pedagogie, psihologie si sociologie. Demersul lor nu ramane exclusiv teoretic, ci vizeaza si implicatiile in viata Bisericii, atat la nivelul cunoasterii, cat si la nivelul trairii. De aici intransigenta si – nu de putine ori – vehementa cu care ei demasca si constientizeaza pericolele pe care le presupun erezia si schisma, a caror menire a fost si ramane atentatul calificat asupra celui mai pretios bun crestin: unitatea de credinta.

In acelasi timp, este demna de remarcat modalitatea irenica de abordare a “personalitatilor” eretice si schismatice, modalitate care a capatat atributul perenitatii in gandirea crestina rasariteana. Sfintii Parinti au manifestat intotdeauna intransigenta fata de eroarea dogmatica, si persoana care o induce avand insa oricand posibilitatea de a reintra in ambianta comuniunii si a iubirii, prin marturisirea credintei Bisericii.

Portretul schitat de Sfintii Parinti ramane si astazi valabil, ca si consecintele “alegerii arbitrare” pe care o presupun erezia si schisma. Si, tinand cont de toate motivele care o provoaca, aceasta ispita ramane, ca si portretul, actuala.

Pr. conf. dr. Tache Sterea

sursa: crestinortodox.ro

Socotim ca n-ar fi in zadar daca am spune cateva cuvinte despre intrebuintarea unui termen care din nefericire a dobandit o reputatie peiorativa. Cele ce urmeaza au fost scrise de parintele Serafim de la Platina, intr-o scrisoare catre o femeie care era interesata sa devina ortodoxa, dar care se nedumerea de modul in care unii din Biserica Ortodoxa (de obicei cei convertiti) se raportau la cei din afara ei, persoane care recurgeau si la ocari jignitoare:

“

Am fost bucuros sa primesc scrisoarea ta – bucuros nu pentru ca esti confuza in legatura cu problema care te tulbura, ci pentru ca atitudinea ta scoate la iveala ca in adevarul Ortodoxiei de care te simti atrasa doresti sa gasesti loc si pentru o atitudine iubitoare, de mila fata de cei din afara credintei Ortodoxe. Cred cu tarie ca asta este intr-adevar ceea ce ne invata Ortodoxia. (…) Cuvantul “eretic” (…) este, intr-adevar, folosit prea frecvent in zilele noastre. El are un anumit inteles si functie, pentru a deosebi noile invataturi de cea Ortodoxa; dar putini crestini heterodocsi de astazi sunt in mod constient “eretici” si, intr-adevar, nu face nici un bine sa-i numim astfel.

In concluzie, cred ca atitudinea parintelui Dimitrie Dudko este corecta: noi ar trebui sa-i vedem pe heterodocsi ca oameni carora Ortodoxia nu li s-a dezvaluit inca, ca oameni potentiali ortodocsi (doar daca noi insine le-am da un exemplu mai bun!). Nu este nici un motiv pentru care sa nu-i putem numi crestini si sa fim in termeni buni cu ei, sa recunoastem ca avem in comun cel putin credinta in Hristos si sa traim in pace in special cu propriile noastre familii. Atitudinea Sfantului Inochentie fata de romano-catolicii din California este un bun exemplu pentru noi. Se apeleaza la o atitudine aspra, polemica numai atunci cand heterodocsii incearca sa ne ia credinciosii sau sa ne schimbe invataturile.

“

Traim intr-o cultura de un relativism ateu extrem, unde singura dogma ingaduita este aceea conform careia noi trebuie sa fim intoleranti fata de cei care cred ca exista dogme ce reflecta adevarul absolut. Combinati aceasta cu atitudinile populare care reflecta sensibilitatea fata de

“diversitatea multiculturala” si a “limbajului corect din punct de vedere politic”, si termenii “eretic” si “erezie” sfarsesc prin a parea suparatori si “neiubitori”.

Totusi, acesti termeni traditionali, pe care-i gasim adesea in scrierile Parintilor, n-ar trebui priviti de catre oamenii rationali si bine-documentati si cumpatati intr-un mod atat de negativ sentimental. Pe unii oameni, acest limbaj ii poate

“plictisi”, dar aceasta numai din pricina ca ei nu stiu ce se exprima prin termenii “eretic” si “erezie”, si necesitatea lor. Aceste cuvinte au existat in glosarul teologic al Bisericii Ortodoxe inca de la inceput.

Un

“eretic” este pur si simplu cel ce sustine o “doctrina eretica”. Sinceritatea si bunavointa “ereticului” nu este pusa la indoiala. Cu toate acestea, “erezia” este rea, deoarece este un puternic mijloc prin care diavolul cauta sa aiba o influenta asupra Bisericii.

Crestinii din Apus trebuie sa nu uite ca pozitia Bisericii vizavi de eretici si invatatura eretica – afirmata cu tarie in diferitele ei anateme – s-a ridicat, si va continua sa se ridice – atata timp cat ea va razbate in aceasta lume, din ratiuni pastorale (de exemplu, pentru a pazi turma de si a-i trezi pe cei aflati in eroare), nu pentru a-i condamna pe altii cu asprime. Dupa cuvantul Arhiepiscopului Hrisostom:

“

Trebuie sa intelegem faptul ca Biserica Ortodoxa este “Soborniceasca”. Este menita tuturor. De aceea, atunci cand cautam sa-i pazim pe cei dinlauntrul Bisericii de bacteria credintei heterodoxe, trebuie sa fim permanent constienti ca aceasta o facem si cu scopul de a pastra Ortodoxia ca un standard al curatiei pentru toti cei ce-L marturisesc pe Hristos (daca nu cumva si pentru toti aceia care nu sunt, de fapt, marturisitori ai credintei crestine).

Ca nu cumva sa ne aratam ca oferim pietre in numele Ortodoxiei, vrem sa pastram cu sfintenie si cu toata puterea painea mantuirii transmisa noua de prooroci, Mantuitorul, Apostolii si Parintii si Maicile Bisericii. Exclusivitatea noastra, parutul nostru dispret fata de ritualurile religioase ale altora si frica noastra de relativismul chiar si al celor mai bine-intentionati ecumenisti sunt lucruri care purced in ultima instanta din curatul si adevaratul ecumenism, care se exprima prin spiritul misionar al dorintei din toata inima si din tot sufletul de a aduce toata lumea la Ortodoxie. Nu trebuie sa uitam aceasta. Si daca nu o vom uita, atunci vom fi foarte atenti sa nu ranim, sa nu ocaram sau sa nu umilim pe heterodocsi. Toate lucrarile duhovnicesti sunt, desigur, menite spre folosul sufletelor noastre; dar, in acelasi timp, ele tintesc spre mantuirea aproapelui nostru.

“

Se intelege ca trebuie sa fim foarte atenti cand folosim termenii

“erezie” si “eretic”. Din nefericire, ei sunt incarcati cu o multime de conotatii negative, prin care acestia sunt transformati intr-un mod de exprimare ce depinde de destinatar.

Atunci cand nu se afla pe mainile unei persoane care este

“inteleapta ca serpii, si nevinovata ca porumbeii” (cf. Matei 10: 16), asemenea cuvinte ar putea fi gresit interpretate ca o afirmatie despre sinceritatea sau dragostea pentru Dumnezeu – care poate fi foarte autentica – sau despre soarta din vesnicie. Desi utilizarea acestor termeni este foarte indreptatita de catre Sfanta Traditie si de exemplele Purtatorilor de Dumnezeu Parinti, putinta de abuz este mare, mai ales pentru cei care nu sunt iscusiti la “a grai adevarul in iubire” (Efeseni 4, 15).

Patrick Barnes

sursa: crestinortodox.ro

Incercand o analiza atenta a mijloacelor de racolare de noi membri in cadrul sectelor religioase, observam trei etape succesive:

1. Faza de seducere

Faza de seducere in primul rand a tinerilor (in special), cu un psihic labil si care isi pun obisnuitele intrebari in legatura cu sensul vietii lor, intrebari specifice varstei. Aceasta metoda de recrutare este foarte larg raspandita utilizand chiar principii moderne de marcheting.

Mai intai este reperata “tinta” (a se citi “victima”), dezorientata si vulnerabila dorinta a singuratatii somajului, deceptiilor sentimentale sau pur si simplu datorita idealismului izvorat din naivitatea lipsei de cunoastere si educatie. Apoi urmeaza racolarea acestei vic­time, intr-un loc public, pe strada, la scoala, la bar sau discoteca. Un tanar misionar, imbra­cat elegant sau sport, dar si intr-un caz si intr-altul cu o imbracaminte curata si ingrijita, foarte bine instruit si pregatit pentru a-si vinde “marfa” (multi dintre liderii sectelor con­temporane considera nu numai ca religia se poate vinde ca oricare alta marfa, dar in mod deosebit Dumnezeu poate fi comercializat foarte bine astazi pentru obtinerea de avanteje economice sau politice), interpeleaza persoana vizata si deschide discutia angajand un dia­log nevinovat si total “dezinteresat”.

Subiectul abordat nu va divulga nici pe departe scopul religios-misionar (afara de cazul “Adeptilor lui Krishma” care sunt tradati de tinuta vestimentara specifica), ci va lua in dis­cutie problemele fundamentale legate de sensul vietii, valoarea iubirii, a prieteniei, a exis­tentei unei puteri supranaturale identificata cu Dumnezeu, pe scurt, se vor discuta toate intrebarile pe care un tanar si le poate pune, intrebari la care considera ca familia, soci­etatea sau Biserica nu-i pot oferi raspunsurile multumitoare.

Simtindu-se ascultata si pusa in valoare, victima primeste cu atentie si bucurie argumentele interlocutorului sau.

Odata stabilita aceasta stare de rezonanta psihica, naivul este invitat, intr-un mod cu totul natural, de a-si indulci singuratatea si de a gasi bucuria si caldura umana acompaniindu-l pe aparent “dezinteresantul binefacator” intr-o vizita la prietenii lui. Asadar nimic nu s-a realizat impotriva vointei persoanei racolate, din proprie initiativa, fara a avea senti­mentul vreunei frustrari de libertate sau constrangere, dar fara sa stie ca de fapt va fi con­dusa catre “centru” (Moon, Krishma, si multe alte secte practica aceasta conversiune aproape indirecta, in timp ce scientologia si organizatiile religioase sincretiste de factura orientala prefera o infiltrare lenta prin “Yoga”).

La “centru” sau “la prieteni”, ia sfarsit faza seductiei. Primit calduros, invitatul va gasi tot ce-i lipseste: prietenie, caldura umana, foarte multa atentie din partea tuturor, o atmos­fera de rugaciune imbinata cu parfumuri frumos mirositoare. Gasind fara sens viata ante­rioara, va accepta cu entuziasm un stagiu de un week-end intre prieteni, ceea ce-l va deter­mina sa rupa relatia cu familia lui (care nu-i intelege aspiratiile varstei), cu societatea (care nu-i ofera siguranta si sprijin), pentru a se consacra acestui grup care va deveni noul domi­ciliu.

Acceptand o pozitie inferioara (ca ultim venit), “naivul” ofera tot ce are: timpul, energia sau profesia, iar noii sai prieteni ii ofera in schimb siguranta mantuirii.

Aderarea la o secta este resimtita deci ca o eliberare, ca o aventura personala.

Pentru argumentarea celor afirmate pana aici as dori sa prezint modalitatea de recrutare religioasa la MOON (AUCM – Association pour l’Unificalion du Christianism Mondial) conform Manualului de recrutare prezentat de Alain Woodrow: in fiecare zi, echipa de misionari moonisti isi desfasoara activitatea de recrutare in orase, in campsuri universitare, la iesirea din biserici, dupa o tehnica studiata si eficienta, in primul stadiu, cel de “contact”, trebuie stiut sa alegi “tinta” (naivul n.n.). Se cere sa fii bun psiholog si sa inveti sa citesti pe chip, apoi cand deja este angajata discutia, trebuie sa impresionam oamenii prin calmul, siguranta si concentrarea noastra, caci autosugestia este foarte importanta.

Pentru a-i impresiona pe altii, trebuie mai intai noi insine sa fim impresionati, sa avem o incredere absoluta in ceea ce spunem, si sa vorbim afisand sentimente foarte puternice.

Trebuie sa intelegem ca suntem superiori altora, dar in acelasi timp trebuie sa pastram o atitudine de umilinta. Nimeni nu agreaza ideea de a pierde ceva (fie numai si timpul n.n.), asadar se impune ca oamenii sa aiba impresia ca vor castiga ceva ascultandu-ne, sa plece multumiti si cu dorinta de a reveni sa ne vada. Nimeni nu trebuie sa cunoasca intentiile noastre.

In Statele Unite ei organizeaza chiar concursuri intre diferite “echipe regionale” pentru a evalua randamentul lor de atragere a noilor membri.

De exemplu, cu ocazia celei de a 30-a sesiune pentru formarea liderilor sectei, desfasurata in 1973 in S.U.A., Moon a fixat ca test pentru candidati de a petrece timp de 15-30 zile vanzand flori si facand noi adepti: “daca nu raportati cate 80 dolari si trei adepti pe zi nu veti fi admisi”.

Aceleasi metode de prozelitism si racolaj spiritual intalnim si la gruparea “Copiii lui Dumnezeu” sau “Familia dragostei”, si intr-o oarecare masura si la “Asociatia pentru Constiinta lui Chrisma”dar acestia din urma nu-si pot ascunde identitatea datorita hainelor albe pe care le poarta, si a tunsorilor specifice. Adepti ai acestei grupari total straine spiri­tului crestin-ortodox al poporului roman, intalnim din ce in ce mai des prin parcurile Bucurestiului, in special in Herastrau si Cismigiu.

De obicei sunt cate doi, asezati cu picioarele sub sezut in forma de meditatie Yoga: cu capetele rase dar cu o coada simbolica fie pe centrul capului fie la spate, indiferenti la toti care privesc aparitia lor stranie, si repetand delirant, acompaniati de instrumente specifice, in special mici tamburine: “Hare Krishna, Hare Krishna, Hare, Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama, Rama, Hare Hare” (hare – bucura-te sau bucuria lui Krishma).

Alte grupari folosesc metode diferite de apropiere si prozelitism comparativ cu cele descrise mai sus.

De exemplu, pentru Martorii lui Iehova, textele de baza sunt furnizate de sediul lor central din New York, iar revistele de referinta sunt: “Turnul de Veghere”, “Treziti-va”. Cei care isi dedica intreaga viata pentru invatarea celorlalti, dupa metode indelung si bine puse la punct, au sectoare in subordine si-si desfasoara opera de evanghelizare fie pe strada fie prin vizite la domiciliu. Intalnim adesea “martori ai lui Iehova”, de altfel cu un angajament total si sincer fata de valorile predicate de secta, care ne ofera cu generozitate revistele lor amintite mai sus, sau carti cu o calitate grafica demna de invidiat.

De obicei, “martorii-evanghelizatori”, sunt formati numai pentru a distribui materialele de colportaj si de a angaja discutii limitate si stilizate. Ei se deplaseaza in grupuri mici, de cate doua persoane, dar unerori pot fi intalnite si persoane singure. In general ei evita un dialog in profunzime si intalnirile se limiteaza deseori la o confruntare fata in fata pe baza punctelor de vedere contradictorii, iar martorii au ca scop de prim interes suscitarea curio­zitatii religioase a interlocutorului si de a-i oferi brosurile care contin mesajul esential a! sectei. Se pare, deci, ca obiectivul urmarit nu este de a crea relatii personale ca-n cazul altor grupuri, ci de a multiplica contactele pasagere.

Asadar, in urma celor aratate mai sus observam ca raporturile dominante sunt cele verticale la grupari religioase ca “Martorii lui Iehova”, in timp ce la secte ca “Moon” sau “Constiinta lui Chrisna” ori “Copiii lui Dumnezeu”, structurile sunt mai mult in plan ori­zontal, de prietenie si solidaritate intre membrii grupurilor locale.

Aceste grupuri locale adesea nu au nici o idee despre structurile nationale sau internationale ale organizatiei sa accentueze spontaneitatea relatiilor si nu structurile ierarhice.

Toate sectele trebuie sa se reinnoiasca si sa se readapteze in permanenta si sa-si faca noi adepti pentru a-si asigura nu numai expansiunea ci mai ales, supravietuirea.

Clasele vizitate in actiunile de racolare sunt de toate categoriile, in special clasele de mijloc, dar cu infiltratii pana in aparatul superior de conducere. Sunt preferate de obicei profesiile care se definesc prin contactele nemijlocite dintre oameni precum: zidari, instalatori, frizeri, medici, profesori, etc.

Dupa aceasta faza, a “atragerii” la secta, incepe a doua faza numita faza “destructiva”, cand, intelectul si structura fizica si psihica a noului venit, sunt “pregatite” pentru a primi “invatatura cea adevarata”.

2. Faza destructiva

Pentru a-i imprima (a-i educa) noului sosit fidelitatea fata de grup, acesta il solicita mai intai sa rupa orice relatie cu mediul sau inconjurator anterior: familie (in primul rand), prieteni, serviciu, prezentate ca elemente ale unei lumi ostile, incarcate de negativism, peste care domnesc fortele raului de care trebuie sa ne izolam si sa ne purificam.

Asadar, in aceasta lume supusa distrugerii, cu ajutorul noilor metode de prietenie ale grupului si cu tandretea liderului pentru sufletul aflat pe calea pierzarii, se poate reface calitatea de individualitate si formarea unei personalitati marcante in acest imperiu al anonimului, evident cu conditia de a uita trecutul sau, si de a se subordona noilor principii de viata descoperite la “prieteni”, avand acces astfel la mantuire.

Pentru a realiza aceasta remodelare a personalitatii, secta foloseste un limbaj nou, un limbaj “de lemn” unde cuvintele sunt deturnate de sensul lor initial cu scopul de a face sa-si piarda orice ecou asupra realitatii.

Aceasta metoda nu este caracteristica doar sectelor ci ea este tipica tuturor dictaturilor totalitariste (in special cele comuniste), putand-o considera ca o rapire (kidnapping) spiritu­ala.

Viata in noua identitate este stereotipa; voce inflexibila, privire fixa, ras frecvent. In teorie, “Copiii lui Dumnezeu”, de exemplu, sunt liberi sa plece cand doresc, dar dorinta de a pleca este considerata ca o tentatie a diavolului. Credinciosii sunt numiti “oite”, si cand au aderat la grupare au incetat, in mod sistematic, orice activitate exterioara inutila: munca, studii, relatii familiale, pentru a se consacra unor scopuri mult “mai importante”.

Aceasta noua doctrina se rezuma la cateva puncte esentiale:

a. “Copiii lui Dumnezeu” prefera o viata rupta de restul lumii, o viata infantila, cu un limbaj propriu si simplist, fara nuante: “este cu adevarat bine”, “este rau”, “este gresit”, “este diabolic”, “te iubesc”. Este un limbaj care se adreseaza mai mult afectivului decat rationalului. Supunerea fata de organizatie distruge orice initiativa personala.

b. Singurul contact cu lumea inconjuratoare este prozelitismul, atunci cand adeptii merg si distribuie “scrisorile lui Moise David” (conducatorul gruparii) si invitatia facuta altor tineri de a se alatura comunitatii.

c. Stiinta si cunoasterea in general, sunt considerate ca inutile si nefaste, pentru ca ele vin de la diavol. in acelasi timp insa, Moise, David foloseste argumente stiintifice pentru a putea convinge noile “oite” ale sale.

Cand si aceasta a doua faza a fost epuizata, adica a fost realizata distrugerea sociala si mentala, cand adeptul a devenit “disponibil” noilor idei religioase, debuteaza a treia faza, cea a “reconstructiei” ideologice, care de fapt este o indoctrinare sustinuta cu ajutorul mijloacelor psihice si fizice. Aceasta faza poate fi numita si faza “atentatelor fizice si psi­hice”.

3. Faza reconstructiei ideologice.

In aceasta faza, personalitatea si comportamentul recrutilor sunt modificate cu asentimentul victimei.

Atentatul asupra psihicului lor se face prin foarte multe mijloace, controlul permanent al proceselor mentale, oboseala sustinuta pentru tinerii convertiti, privatiuni psihice si fi­zice, obligativitatea invatarii pe de rost a nenumarate versete biblice. Aceasta tehnica se adreseaza mai intai curiozitatii, apoi antreneaza vointa si intelectul. Procesul de indoc­trinare este progresiv, victima fiind supusa unor sistematice si sustinute “tratamente” lite­rare cu texte specifice ideologiei sectei (adesea fara un continut pretetios de repetare pana la acceptarea involuntara si sustinute cu versete din Biblie de cele mai multe ori trunchiate sau parafrazate intr-un mod tendentios).

Obiectivul urmarit este ca adeptul sa se supuna total, atat pe plan intelectual cat si volitional. Acest proces de indoctrinare este mult mai sever la unele grupari si doresc sa dau urmatorul exemplu specific gruparii “Copiii lui Dumnezeu”.

“Exista o prima faza care poate dura pana la cinci zile, cand noul venit este izolat de orice influenta din exterior, dupa care trebuie sa semneze “foaia revolutionara” (aderarea la secta respectiva), promitand sa verse in contul sectei tot salariul sau prezent in viitor, si sa accepte deschiderea corespondentei.

Pentru a impiedica victima sa paraseasca secta se face apel la un santaj psihic spunandu-i-se ca daca va parasi noii prieteni Dumnezeu o va pedepsi, pedeapsa care se va abate apoi si asupra familiei sau a celor dragi ai ei. Trebuie mentionat ca in aceasta faza se instaleaza oboseala mentala si psihica ce este exploatata de catre lideri pentru a forta indoc­trinarea.

Una dintre principalele tehnici utilizate de “profesori”, declara un ex-adept, este pri­varea de somn. El declara ca era supus unor sesiuni care durau patru sau cinci ore in fiecare dimineata, pana cand se ajungea la epuizare fizica.

Acest stres fizic este sustinut si de o alimentatie saraca in proteine, doi factori esentiali pentru echilibrul mental si psihic al tinerilor, si care pot fi analizati, din punct de vedere medical astfel:

Oboseala musculara – dupa un efort muscular intens, ramane in sange o mare cantitate de acid lactic, mai ales daca subiectul nu are antrenament; el este incapabil de a furniza o munca intelectuala si are in permanenta o stare de somnolenta.

Se observa chiar dificultati pentru fixarea atentiei, fie si numai pentru un timp scurt, asupra unui obiect sau, a unui text. Este o scadere vizibila a tenacitatii si a acuitatii atentiei, si o incetinire neta a reactiilor de orice fel. Subiectul astfel pregatit se prezinta cu o mare disponibilitate in a urma indicatiile primite si in a se supune.

Privarea in somn: somnul raspunde unei nevoi vitale de repaos periodic. Ritmul sau este conditionat de un fel de orgoliu interior, si prin succesiunea zilelor si noptilor. El este necesar tuturor.

Un animal privat de somn un timp indelungat si sustinut, moare. Un individ poate ramane in stare de veghe o noapte sau doua insa dupa aceasta perioada el va manifesta grave tulburari psihice din ce in ce mai curioase (o alterare a memoriei, rationamente ideo­logice dar mai ales o pierdere totala a sensului critic). In aceasta faza subiectul este incapa­bil sa faca distinctie intre informatia sanatoasa si cea nociva, neputand cenzura nimic din ceea ce i se spune. Campul constientului se restrange treptat in favoarea inconstientului care va asimila orice informatie fara a o mai selectiona prin cenzura. Si astfel informatia nociva a ideologiei trece direct in inconstient fara a mai fi cenzurata de examenele constientului care de fapt nu mai exista in acest moment insuficienta alimentara: Este dovedit faptul ca subnutritia, dupa un oarecare timp, declanseaza o diminuare a activitatii cerebrale, iar sangele care alimenteaza celulele nervoase si care elimina toxinele de tot felul nu-si mai indeplineste functiile la standardele normale.

Se va observa o eliminare urinara precara, acumulandu-se in corp multe deseuri organice, mai ales uree, in timp ce glanda hipofiza secreta o mare cantitate de substante antidiuretice.

Subiectul incepe sa prezinte tulburari psihice care pot duce pana la pierderea constiintei, pierzanduse orice spirit de combativitate, ajungandu-se pana la incapacitatea de a se mai revolta chiar daca bunele intentii iti dicteaza asemenea lucru.

Se stie ca un exces de glucoza in sange (cazurile diabeticilor), provoaca o diminuare a atentiei, creierul isi incetineste functiile, iar memoria isi pierde eficacitatea.

De asemenea un exces de calciu prin dereglarea glandelor paratiroide, deprima in mod egal sistemul nervos.

- vitamina B1 – aneurina este vitamina creierului.

- lipsa acidului nicotinic (P.P.) ca rezultat al unui regim alimentar sarac in carne, dar inlocuit cu mult malai, poate provoca pelagra. Aceasta afectiune se manifesta printr-un dezechilibru psihic si confuzii mentale

- absenta vitaminei C (acid ascorbic), D (anti-rahitic), B2, B6, B12, provoaca de asemenea un important dezechilibru al sistemului ner­vos.

Toate aceste aspecte medicale prezentate mai sus nu numai ca sunt cunoscute foarte bine de liderii sectelor religioase dar sunt si folosite cu cea mai mare eficienta. Privarea de somn, oboseala fizica si sub-alimentatia, provoaca in timp disparitia sensului critic si auto­critic, cenzura proprie devenind astfel inoperanta.

In acest context, daca informatiile nocive sunt “injectate” de nenumarate ori, se poate obtine acea operatie draconica numita “spalarea creierului” (“le lavage de cerveau”). Prin acest procedeu personalitatea cea mai puternica este in intregime supusa vointei unui indi­vid (adesea acesta este “guru”), care va dirija dupa bunul plac noul “supus” al sau.

Referitor insa la aceasta practica de “spalare a creierului” parerile sectologilor sunt impartite deoarece nu toti impartasesc punctul de vedere prezentat mai sus.

De exemplu sunt voci autorizate (cu un spirit crestin si ecumenic deosebit) care sustin ca, fara a merge pana acolo de a vorbi despre manipulari psihice, este posibil de a se exercita sustinute presiuni psihologice si afective asupra unui potential adept, dar eventuala aderare la secta este rezultatul unei conlucrari, a unei interactiuni, intre misionar si potentialul adept.

Aceasta conversiune nu se produce decat daca cel de-ai doilea raspunde la apel, evident ca exista tehnici de racolare discutabile insa, dar care nu au nimic misterios sau irezistibil, afara de grupurile care practica magia neagra, pentru a “favoriza” convertirea, dar nu se atenteaza la libertatea nimanui. Se poate admite asadar ca presiunea exercitata asupra unui viitor membru sa joace un oarecare rol in racolarea noilor adepti, dar aceasta nu se va rea­liza decat daca viitorul adept se va simti in mod clar atras de mesajul prezentat.

Este adevarat ca tentativa de racolare la o secta devine si mai eficienta daca persoana interpelata se gaseste intr-o stare de tulburare psihica, iar studiile efectuate au demostrat ca majoritatea conversiunilor s-au facut pe un fundal al crizelor psihice in care se aflau diferite persoane in momentul intalnirii lor cu “misionarii”.

Putem adauga faptul ca multi adepti erau deja “in cautare” in momentul intalnirii lor cu misionarii, sau chiar fusesera schimbate mai multe grupuri pentru a putea gasi formula de mantuire cea mai potrivita si cea mai usoara pentru sine.

In concluzie, noi nu putem trasa o linie comuna intre toate sectele in ceea ce priveste mijloacele de racolare, dar nu trebuie uitat faptul sa sectele nu au posibilitatea supravietuirii daca nu au adepti, si pentru a-i avea trebuie in mod necesar a-i convinge sa se inscrie in secta sau sa ramana, dar cu siguranta nu intotdeauna mijloacele folosite in acest sens sunt intru totul “ortodoxe”.

In studiul de fata am utilizat informatii privind realitatea religios-sectara din Occident, dar revenind la actualitatea religioasa a tarii noastre, putem spune ca se primesc mai des semnale din intreaga tara, ca aceste secte amintite mai sus sau altele asemanatoare (cum ar fi A.U.M. – Adevarul Suprem, condusa de Soko Asanara), si-ar fi deschis deja cateva centre de prozelitism in tara, in special in acest mozaic social si religios care este Bucurestiul, dar si-n alte orase.

Asadar, acest material informativ se poate utiliza ca un mic ghid care sa ajute sa recunoastem modalitatile de racolare si prozelitism folosite de sectele contemporane, care profita de lipsa de informare religioasa, bunul simt al romanului si haosul creat dupa 1989, pentru a castiga noi piete de desfacere pentru deseurile lor religioase.

Laurentiu Tanase

sursa: crestinortodox.ro

În primul semestru al anului 2009, în Spania, a crescut cu 28,3% numărul reclamaţiilor, faţă de aceeaşi perioadă a lui 2008. Serviciul care a acumulat cele mai multe plângeri este telefonia mobilă.

Biroul de protecţie a Cosumatorilor din Telecomunicaţii, din cadrul Ministerului Industriei, Transportului şi Comerţului din Spania, a primit 15.864 de reclamaţii în primul semestru al anului 2009, cu 28,3% mai mult decât în 2008 (cu 12.366 de plângeri).

În 81,3% dintre cazuri, clienţii au avut câştig de cauză.

Pe companii, cele mai multe reclamaţii le-a înregistrat „Ya.com”, la telefonie fixă, acces la Internet şi pachete de date – şi „Yoigo”, la telefonie mobilă. Cele mai puţine au fost pentru „Telefonica”, la telefonie fixă, Internet şi pachete de date – şi „Vodafone”, la telefonie mobilă.

Serviciul cu cele mai multe reclamaţii a fost telefonia mobilă (39,7% din total), urmată de telefonia fixă (22,8%) , pachetele de date (19,8%) şi accesul la Internet (16,2%).

Reclamaţiile, în cifre:

• Firmele de telefonie fixă cu cele mai multe reclamaţii: Ya.com (7,18 la 10.000 de abonaţi), urmată de Tele2 (6,1), Jazztel (4,47) şi Orange (3,78).

• Companiie de telefonie fixă cu cele mai puţine reclamaţii: Telefonica (1,29 plângeri) şi Ono (2,28). Şi-au îmbunătăţit situaţia Tele2, Jazztel, Orange şi Ono; a scăzut calitatea serviciilor la Ya.com; Telefonica se menţine la acelaşi nivel.

• Firmele de telefonie mobilă cu cele mai multe reclamaţii: Yoigo (1,91), urmată de Orange (1,49) şi Movistar (1,31).

• Cel mai bine situată firmă de telefonie mobilă este Vodafone (0,82 plângeri). La toate companiile, cu excepţia Yoigo, a crescut numărul de reclamaţii faţă de anul trecut.

• În ceea ce priveşte accesul la Internet, cel mai mare număr de plângeri a fost pentru Ya.com (18,78), urmată de Orange (4,79), Tele2 (2,97) şi Jazztel (2,92).

• Cele mai puţine reclamaţii pentru serviciile de Internet au fost la Telefonica (0,44) şi Ono (1,20). Şi-au îmbunătăţit serviciile companiile Tele2, Jazztel, Ono şi Telefónica, în timp ce Ya.com şi Orange au pierdut din calitate.

• Pentru pachetele de date, rezultatele cele mai slabe au fost cele ale Ya.com (18,74 reclamaţii), Orange (8,57), Tele2 (6,13) şi Jazztel (4,02).

• Cele mai bune rezultate pentru pachetele de date aparţin companiilor Telefonica (1,22) şi Ono (2,38). S-au redus reclamaţiile la Ono, Jazztel şi Tele2 – şi au crescut cele ale Ya.com, Orange şi Telefonica, faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent.

sursa: adevarul.es