Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.

Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:

Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine”.

Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.

Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte “casa vînătorilor”. După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi – care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.

După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: “Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. “Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că “am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci “mesii” şi “hristoşi” se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă – căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: “Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine”. N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit “întîi chemat”. Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.

Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.

Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.

Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia – şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.

Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.

Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.

Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.

Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.

Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.

Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.

Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.

Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.

Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.

După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.

Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.

Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.

Viata Sf Andrei mai pe larg o puteti citi la sfantulandrei.info

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.

«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?

George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.

Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei

Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:

Prima calatorie: Gaza – Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.

Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat

George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.

Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.

Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor

Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.

O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle

In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.

Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului

Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.

De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei

In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.

Dumitru Manolache

sursa: gardianul.ro

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si vrednici de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

In chemarea Duhului Sfant, in aceasta clipa, cugetul sa-l ridicam si sa privim aievea cu ochii mintii noastre la acel moment in care Mantuitorul se afla in mijlocul multimilor, inconjurat de oameni simpli care Il asculta, bolnavi care-si indreapta nadejdea catre El, si copii. Si, cum ne descrie dumnezeiasca Evanghelie – dupa Sfantul Marcu, de data aceasta – luandu-i in brate pe copii a rostit acel cuvant, rasadit mai ales in inimile mamelor: “Lasati copiii sa vina la Mine”. Binecuvantandu-i apoi, S-a retras din mijlocul lor, pasind spre Iordan. Caci coborase de curand de la muntele Taborului si se indrepta spre Ierusalim, care este la rasarit de Iordan. In acel moment, insa, un tanar alearga dupa El. Nu vroia sa piarda acest moment. Azi Evanghelia s-a citit dupa Matei. Dar noi le imbinam. Caci Sfantul Marcu ne spune ca a ingenunchiat in fata Mantuitorului. Si asa Il intreaba: “Invatatorule bun, ce sa fac sa mostenesc viata vesnica”. Acum citim mai departe dupa Sfantul Matei:

Si, iata, venind un tanar la El, I-a zis: Bunule Invatator, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturiseste stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta. (Matei 19, 16-26)

Il privim pe acel tanar alergand dupa Hristos si ingenunchind inaintea Lui. Unii s-au intrebat daca e adevarata evlavia lui. Erau fariseii carturari, alti legiuitori care-L ispiteau pe Iisus. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Mare este dorinta acestui tanar care pune intrebarea capitala: a vietii de veci. Cand zicem de viata simtim in acest cuvant propria noastra viata. Dar nu viata in sens biologic, sau zoologic, nu aceasta viata simpla o cauta, ci viata vesnica, viata de veci, viata lui Dumnezeu. Si simte – si nimeni nu este sa nu simta – dorul, nazuinta dupa viata de dincolo de aceasta “zdreanta” a vietii, de cateva zeci de primaveri, careia toamna ii pune capat. E in noi aceasta viata, si nimeni, daca cugeta logic, nu poate tagadui, pentru ca setea de viata deplina, adevarata, nemuritoare, de adevar e constitutiva vocatiei noastre, chemarii noastre. Nu poti dori daca n-ai in tine un rasad al acestei dorinte.

Acel tanar, cu certitudine, simtea in Iisus si o realitate dincolo de lumea aceasta. Macar o intuia putin. De aceea intreaba pe Iisus, nu pe oricine: Ce sa faca sa dobandeasca viata vesnica. Si e semnificativ faptul ca un tanar, iar nu un batran a pus intrebrea. Ferice de acel tanar si de toti tinerii de atunci si de astazi care recunosc rasadul; pentru ca e un rasad pus de Dumnezeu in noi, al cautarii si dorintei vietii adevarate. Ferice de el, ferice de cel ce intreaba, cauta, si reuseste – in rugaciunea lui, in ascultarea cuvantului Dumnezeiesc si a intregii invataturi a Bisericii – sa inteleaga viata in plinatatea ei: care-i viata de veci.

Tu faci experienta vietii marginite, intre nastere si sfarsitul vietii trupesti. Dar nu in intregime. Dar dorul, aspiratia, setea si mai ales cuvantul dumnezeiesc al Scripturii iti spune: Aceasta viata adevarata, nemuritoare, vesnica e viata noastra. Dar trebuie sa o intelegi, sa o cunosti, sa o traiesti in plinatatea ei.

Tanarul spune: Ce sa fac sa mostentesc viata vesnica? Acest cuvant e cheia care deschide si da inteles Evangheliei de astazi si vietii noastre. Deci viata este o mostenire in plinatatea ei, pe care eu o primesc. Eu nu-mi sunt nici inceput nici sfarsit. Acesta-i fapt capital, care trebuie gandit. Orice om credincios si orice ganditor cu cugetare dumnezeiasca de aici trebuie sa plece cu pirivre la taina existentei noastre: mostenire cereasca, mostenire randuita de Dumnezeu, daruita. La judecata Mantuitorul va spune: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia pregatita voua! Deci Dumnezeu a pregatit imparatia inainte de noi; e darul lui Dumnezeu. Iar noi suntem mostenitorii. El este si Inceputul si Sfarsitul. Proorocul Isaia spune: Asa zice Domnul Savaot: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine. Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Cosbuc rosteste si el in cugetul lui in duhul Scripturii: Tu tot ce-ti pui in gand e numai vis/Caci Dumnezeu te poarta in voia Lui. In noi e aspiratia, e dorinta, dar Dumnezeu te poarta in voia Lui. El este si Ziditorul tau si tinta catre are iti indrepti tu viata.

Ingaduiti aici a face o distinctie adanca si radicala: Dumnezeu cel unic e vesnic, nezidit, cum neincetat marturisim. Iar noi suntem zidirea Lui. El e inceputul – al zidirii si al meu. El este totodata si tinta si scop vietii mele. In cugetarea veche – adeseori si in intelepciunea lumii acesteia – lumea, materia o socoteau filosofii ca e vesnica. Ba, mai mult, filosofii vechi – Platon, Origen – credeau si intr-o vesnicie a ideilor, iar caderea ar fi insemnat coborarea in materie a sufletelor; curgerea lor in jos. Caderea, dupa Platon, a fost curgerea sufletelor din vesnicia lor, din binele cel vesnic in materie. Dupa intelesul adevarat al descoperirii dumnezeiesti, insa, actul zidirii, al crearii fiecaruia din noi este inceputul existentei noastre. Iar miscarea noastra, curgearea noastra (cum ar fi numit-o Platon sau Origen) nu e cadere, ci urcare la Dumnezeu. Caci dumnezeiesti sunt totodata si originea si tinta noastra. De la El venim si la El ne intoarcem.

In doua locuri din Sfanta Scriptura, iubitilor, e marturia aceasta a zidirii, a facerii noastre de la Dumnezeu. Ne referim intai la A doua Carte a Macabeilor 7,28. Scriptura hotarase, din descopeirea lui Dumnezeu prin Moisi: “Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare, a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si cate sunt pe pamant, jos (…) Sa nu te inchini lor” (Iesirea 20, 4-5) (cum va zice dumnezeiescul Pavel: “Sa nu te inchini fapturii in locul Facatorului). Dar patrunzand imperiul elenist cu zeitati catre neamul Israel, aceasta mama, Solomoni – pe care la inceputul lunii august am praznuit-o in calendar – cu cei sapte fii ai ei – macabei, credincioasa fiind lui Dumnezeu si preotului lui Dumnezeu, Eliazar, s-a opus inchinarii la idoli. Si copiii ei au primit sa fie martiri. Incercand Antioh macar pe ultimul copil sa-l momeasca cu maretiile acestei lumi, mama copiilor a zis (asa cum Brancoveanu va striga, mai tarziu, catre Matias, fiul lui): “Fiule, rogu-te ca, la cer si la pamant cautand si vazand toate cele ce sunt intr-insele sa cunosti ca din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu ca sa fie.” Asa a facut si intregul neam omenesc: Le-a adus Dumnezeu pe toate la fiinta, deci El le-a creat. Nu exista din veci nici o existenta din cele create si nici sufletele noastre nu exista din veci.

Va spuneam alta data de tragedia demonului, reflectata chiar in cuvantul pe care i-l insufla lui Arie. Cand Parintele Atanasie cel Mare arata, la Sinodul de la Niceea, ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate mantui intrucat e Dumnezeu si Om (un om ne-ar putea mantui), Arie spunea despre Iisus Hristos ca “a fost un timp cand nu era”. Si, cu siguranta, diavolul i-a insuflat acest cuvant lui Arie, pentru ca era insasi tragedia lui. Caci, vrand sa-si puna tronul alaturi de Cel Preainalt, se trezeste la constiinta ca este creatura, cu aceasta conditie: de a fi fost un timp cand nu era. Caci, prin mandrie, s-a redus la sine insusi, iar cand te vezi numai pe tine constati ca esti adus de la fiinta la nefiinta. Te trezesti: era un timp cand nu existai. In mandrie, omul se trezeste la realitatea lui, de a fi adus de la nefiinta la fiinta. De aceea spune Scriptura, cand Adam si Eva au pacatuit: “Si au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi”. E teribil acest lucru cand il intelegem in profunzimea lui: gol de har, gol de sens, gol atat de radacina, de originea ta adevarata, cat si de sens, de tinta, de finalitate, de viata vesnica la care aspiri. E zguduitor acest fapt. Atunci intelegi ca, real, nu in tine e plinatatea vietii. Dar esti chemat pentru ea.

Si, o data cu acest cuvant de la mama macabeilor, ca toate le-a adus Dumnezeu la fiinta din ce nu sunt, acest cuvant al sfantului apostol Pavel, vorbind de credinta lui Avraam: “In fata Celui in care a crezut a fost asezat Avraam, a Parintelui Ceresc, a lui Dumnezeu care inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce inca nu sunt ca si cum ar fi” (care pentru noi sunt doar posibile, dar in Dumnezeu sunt reale). Deci in Dumnezeu e plinatatea, e realitaea intreaga, iar in noi toate acestea sunt potentiale, virtuale. Cuvantul este de o putere negraita.

Spuneam si alta data: Noi foloism in cartile de scoala cu privire la crearea lumii expresia “din nimic” – expresie mostenita din Apus. In cartile de slujba – fie la botez, fie la dumnezeiasca liturghie, noi asa invatam si marturisim: ca Dumnezeu le aduce toate de la nefiinta la fiinta, de la a nu fi la a fi. Deci toate fapturile, si pe noi insine ne aduce, ne cheama sa existam de la a nu fi la a fi; nu din nimic, ci din voia Lui, din darul Lui, mostenirea Lui, in har. Ne cheama sa fim. Si asa ni se dezvaluie intreaga zidire: din voia Lui ziditoare, creatoare. Citeam cuvantul proorocului Ieremia: Cu iubire vesnica te-am iubit, fecioara a lui Israel, din bunavointa inimii Mele. Vointa e vesnica, iubirea e vesnica, si din a Lui iubire si vointa noi existam, a Celui ce poarta in El intreaga existenta si intreg viitorul lumii, iubitilor. Noi suntem in voia lui Dumnezeu, acolo este obarsia noastra si de acolo ne creeaza, ne aduce la fiinta. De aceea spuneau Parintii: in vesnicia lui Dumnezeu sunt mii si miliarde de lumi, aduse nu din fiinta Lui, ci din vointa Lui. Si fiecare faptura poarta in ea sensul, rostul existentei. Azi o marturisesc si oamenii de stiinta: sensul lumii nu e in lume; rostul, ratiunea de a fi a fiecarei fapturi nu e in ea, nu ea si-o da. E in Ziditor, in Dumnezeu; asa cum fiecare lucru pe care il facem noi e in gandirea noastra, nu in lucrul pe care-l facem. In Dumnezeu fiind rostul, ratiunea noastra, sensul, cand traiesc vointa Lui, sensul lumii acesteia, vazand lumina lui Dumnezeu in fiecare faptura, atunci simt ca traiesc in adevarul existentei.

Inceputul meu e in Dumnezeu. Cum zice Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate prin El s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Eu traiesc atunci in Dumnezeu-Cuvantul, in cuvantul lui Dumnezeu, in cuvantul Evangheliei, imi traiesc rostul si inceputul.

Si simt, iubitilor, ca in existenta sunt doua realitati: Existenta vesnica a lui Dumnezeu si tot ce a daruit, din voia Lui, lumii, si existenta mea, in care este intiparit chipul lui Dumnezeu, prin care exist in nemurire. Si nu ma pot implini altfel, decat traind in adevarul meu, in aceasta unitate cu prezenta lui Dumnezeu, cu darul lui, cu sensul acestei lumi, in aceasta realitate duala, daca vreti: Dumnezeu si faptura. Si sa-I simti prezenta, nu numai ca viata, ca putere, ca energie, ca vointa, ci ca Persoana – ca Tata, ca Fiu, ca Duh Sfant.

Si, cum spune Psalmistul, atat de luminos: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Dar care e Vistieria lui Dumnezeu, adica ce are Dumnezeu mai scump decat orice? Vistieria Parintelui ceresc, scumpa, vesnica lui Vistierie ni se descopera in Fiul si in Duhul Sfant. Tot Psalmistul spune: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit.” Iar Mainile Tatalui sunt Fiul si Duhul Sfant. E de o frumusete si o adancime negraita. Si atunci, ce inseamna: A pus in vistierii adancurile? Adancurile din noi sunt in vistieria lui Dumnezeu, in mainile Tatalui, care sunt Fiul si Duhul Sfant. Si intelegem atat de bine cum, intr-adevar, ne tine pe bratele Lui – ale Fiului si Duhului Sfant. Fiul e in fiecare din noi ratiunea, cuvantul, logosul. Tatal rasadeste in faptura, prin Fiul, ratiunea noastra, sensul, rostul existentei; iar pirn Duhul Sfant, viata noastra, templul care suntem fiecare dintre noi.

Repet acest cuvant sublim: Vistieria parintelui ceresc, scumpa vistierie de care se bucura vesnic, bucuria lui eterna. Atunci, cele ce sunt nu sunt din nimic, ci din darul acestei vistierii dumnezeiesti.

Revin si inchei cuvantul, nitel mai greoi, dar atat de luminos, de frumos: El e si inceputul si tinta, sfarsitul. Noi nu ne dam nici inceputul si nici sfarsitul; nu sunt in noi. Dar, cum spune dumnezeiescul Pavel, scriind evreilor, pe Hristos L-a facut Dumnezeu Mostenitor si veacurile sunt in El. Atunci, El fiind Mostenitorul, in El este si inceptul si sfarsitul. In El e si necreatul – vesnicul Dumnezeu – si creatul, caci S-a facut om, unind vesnicia cu timpul si timpul cu vesnicia. De aceea, totdeauna cand cugeti la Iisus simti ca in El gasesti plinatatea existentei. Cugetand, fericiti sa fim ca ne aflam in adevarul deplin: E si Dumnezeirea si faptura, omenitatea; si inceputul si sfarsitul, plinatatea in El.

Si atunci, cand tanarul intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?”, i-a raspuns Iisus: “De ce-Mi zici bun? Bun e numai Dumnezeu.” Nu ca Iisus ar fi refuzat taina aceasta a bunatatii. Dar daca tanarul L-ar fi privit numai ca om… nu in lumea aceasta e bunatatea. Dumnezeu Unicul e bun si binele e unic si poate sa ne uneasca pe toti (acest fapt trebuie pastrat in inima). Adevarul e unic si ne poate uni pe toti. Aceasta e posibilitatea unitatii tuturor: inunicul bine, in unicul adevar, in unica frumusete, revelate in Mostenitorul care ni s-a dat in Hristos.

De aceea, Mantuitorul, dupa ce intipareste in inima tanarului ca Bun este Unul Dumnezeu, ii citeaza poruncile: sa nu ucizi, sa nu fii desfranat, sa nu dai marturie mincinoasa, sa nu furi, sa nu juri stramb, sa cinstesti pe tata si pe mama, sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti. Si e de ajuns a marturisi: sa nu ucizi. Cand ucizi, nu ucizi viata? Mai e viata in tine? Cum sa mostenesti viata cand tu ucizi? Cand moartea e in tine? Cine ucide, in orice stare s-ar afla, a ucis viata, in el nu mai e viata. Sa nu fii desfranat! Cel ce seamana in trup, spune Sfantul Pavel, culege stricaciune si moarte; cel ce seamana in duh culege viata si nemurire. Sa nu furi! – Cand esti legat numai de lucrurile acestea trecatoare, tu lucrezi in lumea muritoare. Sa nu juri stramb! – Ca Anania si Safira, cand au jurat impotriva Duhului Sfant, au murit (Fapte 5) si sa cinstesti pe parintii tai – ei care sunt daruitorii vietii tale si familia sfanta, dumnezeiasca. Pentru ca dintr-u inceput a zidit Dumnezeu barbat si femeie, dupa chipul Sau. Si sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine. Iubirea e principiul vietii, e Dumnezeu insusi.

Iubitilor, impartasind acest cuvant, sufletul se infioara, patrunzand in adevarul ultim al existentei: mostenirea vietii. Cand tanarul a spus ca poruncile le-a tinut din copilaria lui, Iisus il lasa sa inteleaga: Ai simtit in aceste porunci, o data cu legea, si fiorul vietii? Ca gusti viata, pe Dumnezeu, gustand sensul, lumina vietii… In orice cuvant al Evangheliei, in orice act divin sa gusti viata. Cu certitudine, nu simtise. Pentru ca Mantuitorul i-a spus: Vrei sa fii desavarsit? Atunci, tot ce ai vinde! Da la saraci si apoi vino si urmeaza Mie. Si spune Evanghelia: S-a intristat deodata, caci avea multe avutii, si a plecat. Tristetea lui si, mai ales, a lui Iisus plecand.

Ce-a urmat, ingaduiti si noi sa urmam intr-o alta duminica: a treizecea dupa Rusalii. Azi e a douasprezecea. A treizecea dupa Rusalii e aceeasi evanghelie, numai ca e dupa Sfantul Luca: partea a doua: “vrei sa fii desavarsit”, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa o talcuim atunci.

Azi sa pastram pana aici: taina mostenirii vietii de veci. Nu singuri, ci impreuna cu Cel care poarta in El mostenirea vesniciei – Hristos. Cu El si prin El, pentru ca El este inceputul si sfarsitul, originea si telul. E de ajuns a spune atat: intre origine si tel e legatura. Ai in origine telul, cum in ghinda e stejarul intreg. Dar trebuie sa se desavarseasca. Ghinda e numai inceputul. Dar in Hristos e totul. De ce? E si nasterea si Crucea si Invierea. De aceea, in Mostenitorul e totul. De aceea a si putut spune Iisus: Vrei sa fii desavarsit? Nici nu putea vorbi de desavarsire daca nu purta in El insusi desavarsirea. Eu simt negrait: Daca nu purtam in noi o lumina a adevarului n-avem curajul sa vorbim. Or Hristos de aceea spunea toate: Ca le poarta in El.

Saptamana trecuta am fost in Insula Kefalonia, unde am vrut sa vad cum vin serpii si se roaga, la 15 august, Maicii Domnului. Vom vorbi despre aceasta candva. Dar am auzit acolo de o martira. Piratii patrunzand si dorind sa o batjocoreasca, ea cu atata tarie s-a rugat, a crezut, a luptat sa lase mostenire sfanta, dorind sa traiasca in puritatea desavarsita, a neprihanirii trupului ei si a primit sa fie martirizata. In acel loc atat de golas, pietros, unde ici-colo cresc palmieri, maslini, s-a rugat asa: Fa Doamne ca mostenire din parul meu atat de frumos, balai, din firele de par palmieri, maslini, pomi; din sangele meu, in acest loc secetos, pietros, fa paraie, de rauri si de har. Iar din trupul meu fa biserica. S-a ridicat biserica si moastele ei au fost puse in biserica, marturie sfanta.

Doamne, tanarul a cerut sa mosteneasca viata de veci. In vistieriile Tale, Doamne, Parinte Ceresc, sunt Fiul si Duhul Sfant. Fiul Tau, in Duhul Sfant, e Mostenitorul, iar noi suntem mostenirea Lui. “Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta”. Fa-ne Doamne vrednici sa lasam si noi mostenire. Sa nu uitam o clipa. Fiecare in clipa aceasta sa gandeasca ce mostenire lasa, in care sa se simta adevarul, viata de veci. Mostenirea chipului nostru dupa chipul lui Dumnezeu. Mostenirea luminii Lui si a iubirii Lui, a vietii Lui. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa

“Intra-voi în casa Ta, închină-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne…”

Cu aceste cuvinte intră slujitorul sfinţit în sfânta biserică, locaş de închinare. Cu această rostire face mărturisirea conştientă şi responsabilă pentru sine şi pentru toţi cei care i s-au încredinţat spre păstorire, pentru toţi cei vii şi cei morţi pentru care şi cu care se roagă şi aduce “nesângeroasă jertfă”.

Slujitorului sfinţit, preotului, i se deschide, cu această intrare rituală şi prin rugăciunea însoţitoare a paşilor săi, calea spre “dumnezeiescul tron”, spre răsăritul şi direcţia vieţii noastre, spre veşnicie, spre Sfântul Altar, spre perspectiva spaţiului liturgic, prin spaţiu liturgic înţelegând acel loc anume hărăzit întâlnirii cu Dumnezeu.

Rostul bisericii, ca locaş sfânt pentru viaţa spirituală a credinciosului, este foarte frumos sintetizat în rugăciunea care se rosteşte la sfinţirea unei biserici: “Umple-o pe dânsa de lumina veşnică; fă-o pe ea locaş al slavei Tale; împodobeşte-o pe dânsa cu dumnezeieştile daruri cele mai presus de lume; fă-o pe dânsa a fi liman celor înviforaţi, vindecare patimilor, scăpare bolnavilor, izgonire demonilor. Să fie ochii Tăi deschişi întru dânsa ziua şi noaptea, şi urechile Tale luând aminte spre rugăciunile celor ce cu frica Ta şi cu smerenie intră într-însa şi cheamă preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău. Şi oricâte Îţi vor cere să-i auzi în cer sus, să le faci milă şi să le fii milostiv. Păzeşte-i pe dânşii până la sfârşitul vieţii şi Jerfelnicul cel dintr-însa arată-l a fi Sfânta Sfintelor, cu puterea şi cu lucrarea Sfântului Duh…”

Pornind de la această premiză, lucrând permanent cu această conştiinţă, dincolo de obstacole, ispite şi încercări de tot felul, am săvârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Ierarh Nectarie, cel de al treilea hram al parohiei noastre.

Încă de la întemeierea ei, din aprilie 2007, comunitatea parohială s-a întrunit şi şi-a desfăşurat activităţile liturgice, catehetice, misionare şi culturale într-un spaţiu din imobilul parohiei catolice „Santa Cruz” din Coslada. Însă, în timp, numărul credincioşilor coslădeni a crescut în privinţa frecvenţei la biserică, astfel încât s-a impus identificarea unui alt spaţiu, care să corespundă cât de cât nevoilor noastre liturgice şi misionare. Acest aspect reprezintă o grijă în plus, întrucât orice spaţiu închiriat  presupune cheltuieli lunare costisitoare, care nu se pot susţine decât prin efortul credincioşilor.

Ne bucurăm şi mulţumim că Dumnezeu a rânduit să ne întâlnim şi să ne rugăm acum într-un spaţiu nou, care este mult mai generos, mai spaţios, exact de ceea ce avem nevoie în acest moment, până când vom merita ceva mai bun. Adaptarea, înfrumuseţarea şi înzestrarea noului loc de slujire au fost posibile cu sprijinul credincioşilor care ne-au fost aproape încă de la constituirea parohiei (şi aici îi cuprind pe toţi care au investit atât resurse materiale, cât şi umane).

Momentului zidirii şi înfrumuseţării bisericii îi urmează actul consacrării, sfinţirii. Peste cele construite trebuie chemat Dumnezeu Însuşi să le afierosească. Sfinţirea unei biserici înseamnă, de fapt, botezul ei, încredinţarea scopului pentru care a fost zidită. Odată cu locaşul se sfinţesc şi obiectele de cult: icoanele, candelele, odăjdiile, pictura. Slujba se desfăşoară după o rânduială specială, ce împlineşte sensul celor spuse mai sus.

“Arhiereul – trimisul lui Hristos – vine la biserica aceea care trebuie să se sfinţească, de vreme ce şi Dumnezeu a venit la noi ca să ne sfinţească…”(Sfântul Simeon al Tesalonicului).

Sfinţirea lucrărilor realizate în noul spaţiu a fost săvârşită de către Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, înconjurat de un sobor format din 7 preoţi şi doi diaconi, din Spania, Grecia şi România, în ziua de duminică, 8 noiembrie a.c. Momentul principal l-a constituit sfinţirea Sfintei Mese, care reprezintă Golgota, Sfântul Mormânt, Izvorul Învierii noastre, de unde Hristos ni se împărtăşeşte aievea. De aceea, episcopul este el însuşi pregătit de Înviere. Ia veşmântul Învierii, ca şi Hristos. În faţa credincioşilor participanţi el îmbracă peste sfintele odăjdii un veşmânt alb din pânză. Este martor al Învierii lui Hristos, întocmai ca îngerii “îmbrăcaţi în alb”. Asemenea îngerilor, episcopul mărturiseşte credincioşilor că din mormânt ne-a răsărit viaţă şi că altarul este din acel moment “tronul dumnezeieştii slave”.

A urmat Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, în cadrul căreia a fost hirotonit întru preot tânărul diacon Nicodim Moldovan, pe seama paraclisului “Naşterea Domnului”, din cadrul reşedinţei episcopale. La momentul potrivit mulţime credincioşi, pregătiţi prin post, spovedanie şi rugăciune personală, s-au cuminecat.

În cuvântul adresat credincioşilor participanţi în număr impresionant, Preasfinţia Sa a arătat semnificaţia momentelor principale ale zilei, având un cuvânt special pentru ocrotitorul parohiei, Sfântul Ierarh Nectarie: “Pentru ca lumea să nu piară, Dumnezeu, în marea Lui milostivire, ridică din mijlocul nostru sfinţi care să se roage pentru lume şi care să mijlocească pentru ea, mai ales după ce trec „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.” Un astfel de mijlocitor şi rugător este şi Sfântul Nectarie Taumaturgul, care, om fiind ca şi noi, a îndurat ispite venite atât de la diavol, cât şi de la oameni. Însă cu adânca smerenie pe care a dobândit-o, a reuşit să iasă biruitor din toate încercările. S-a făcut asemănător Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A fost judecat pe nedrept, dar prin faptul că a răbdat insultele, neîmpotrivindu-se și dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, L-a găsit pe Domnul în rugăciune și rugăciunea l-a găsit pe el. A găsit rugăciunea cea adevărată care se dă în dar doar celor dornici de ea. Şi ce este rugăciunea adevărată decât numai „a tăcea şi a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a înceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu”, după cum frumos spune episcopul Kallistos Ware. Rugăciunea este cea care l-a făcut atât de mare pe Sfântul Nectarie şi aceeaşi rugăciune, a lui către Dumnezeu, tămăduieşte tot sufletul împovărat de păcate care aleargă cu credinţă la sfintele lui moaşte şi care se închină la icoana sa”.

Din partea Primăriei Coslada, domnul Agustín González Plasencia, Director al Departamentului de Emigraţie, a citit mesajul domnului primar, Ángel Viveros Gutiérrez, din care reţinem: “În primul rând, doresc să mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi făcut-o de a participa la sărbătoarea hramului parohiei Dvs. şi vă rog să scuzaţi absenţa mea; diverse motive mă împiedică să fiu astăzi lângă Dvs., aşa cum am fost acum doi ani, când am putut constata religiozitatea şi evlavia poporului român. Doresc în mod special să-l salut pe Preasfinţitul Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei. Vreau, de asemenea, să vă felicit cu ocazia acestei sărbători pe toţi creştinii Bisericii Ortodoxe Române din Coslada, în fruntea căreia se află un om al cărui spirit de sacrificiu şi vocaţie de a sluji constituie pilonii acestei biserici, o biserică vie care creşte, care înfruntă vicisitudinile şi care trebuie să privească spre viitor cu optimism şi încredere. Multe mulţumiri, din toată inima, părinte Cimpoca!...”

Cu acest prilej au fost inaugurate Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni” şi Biblioteca parohială, pentru uzul şcolii, dar şi al credincioşilor.

Ctitorilor, donatorilor, miluitorilor le-a fost oferită din partea preotului paroh, George Cimpoca, Diploma de vrednicie, „…în semn de preţuire şi de recunoaştere a lucrului bineplăcut lui Dumnezeu, săvârşit spre propăşirea Bisericii şi a credinţei mântuitoare, cu încredinţarea că această cinstire va fi temei pentru împlinirea şi sporirea strădaniilor duhovniceşti”.

După Sfânta Liturghie, credincioşii au trecut prin sfântul altar, au primit târnosania, participând apoi la agapa pregătită pentru ziua praznicului.

Sărbătoarea hramului a fost, însă, prefaţată de alte multe evenimente duhovniceşti şi misionare, dintre care doar asupra a două dintre ele ne vom opri: primirea unei părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie şi aşezarea lor într-o raclă de argint special pregătită pentru aceasta şi tipărirea şi lansarea a două broşuri: „Viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie Taumaturgul” şi „Parohia ´Sf. Nectarie Taumaturgul´ – Coslada, 2007-2009”, în ediţie bilingvă, română şi spaniolă, materiale realizate de dna preoteasă, prof. Gina Cimpoca, şi dna prof. Romana-Anca Rădulescu.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, binecuvintează şi păzeşte în dreapta-credinţă ortodoxă pe toţi credincioşii ortodocşi din parohia aceasta, pe care nevoile şi neputinţele i-au strămutat de lângă vatra strămoşească, şi binecuvintează-i pe cei care au jertfit pentru înfrumuseţarea Casei Tale!  Ajută pe toţi să crească duhovniceşte şi să păstreze credinţa în legătura păcii şi a dragostei, uniţi în corabia mântuitoare a Bisericii Ortodoxe!  Apără, Dumnezeule, cu rugăciunile Sfântului şi blândului Ierarh Nectarie, creştinii de ispitele deşarte ale dezbinărilor şi milostiveşte-Te spre noi toţi prin nespusa Ta iubire de oameni!

Prezbitera Gina Cimpoca

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al secretarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici: “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?

Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile care fac mai mult de doi copii sunt iresponsabile”, declară un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU

sursa: altermedia.ro

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat, ca, strangandu-le in mintea si in sufletul tau, te umpli tu insuti de dejectiile, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Dezgustatoare si dramatica este, in continuare, iamginea colportorului acestor dejectii si, mai ales, a celor dispusi sa se hraneasca cu ele.

Postul si tinerea de minte a raului

Aflandu-ne in Postul Mare m-am gandit ca ar fi potrivit sa propun cititorilor Vestitorului spre reflectie o tema speciala pentru aceasta perioada. In timpul postului, suntem chemati, intre altele, sa ne luptam mai mult decat in restul timpului cu pacatele, cu patimile, cu obiceiurile noastre cele rele. in sprijinul acestui gand si a ceea ce urmeaza am sa-l iau drept dumnezeiesc avocat pe Sfantul Ioan Gura de Aur care spune antiohienilor: “Nu este de ajuns Postul Patruzecimii pentru a ne putea impartasi, ci este nevoie intai de toate de virtutea sufletului si, daca este cu putinta, sa nu tinem minte raul, caci a tine minte raul pentru cei cazuti in aceasta inseamna a trai iadul inainte de a ajunge in gheena”. Sfantul Efrem Sirul spune si el ca tinerea de minte a raului zadarniceste stradaniile postului: “Postul nu poate merge impreuna cu tinerea de minte a raului. Cei care, in timp ce postesc si se roaga, aduna suparari si tinere de minte a raului sunt asemenea celor care scot apa din fantana si o pun in vase gaurite. Caci Domnul nu primeste rugaciunea celui care poarta ranchiuna fratelui sau”.

Gravitatea tinerii de minte a raului

Dintre toate pacatele, asadar, m-am oprit la tinerea de minte a raului, pentru ca, pe de o parte este extrem de raspandit si, pe de alta parte, este mult subestimat in ceea ce priveste gravitatea lui. in consecinta, mai nimeni nu se lupta cu el. Este vorba, desigur, despre tinerea de minte si pomenirea raului facut de ceilalti, pentru ca tinerea de minte sau pomenirea raului facut de tine insuti nu este bineinteles un lucru rau, ci dimpotriva este un lucru pozitiv. Daca trebuie sa tinem minte pacatele, atunci numai pe ale noastre trebuie sa le tinem minte, pentru ca daca le vom tine minte pe ale noastre, niciodata nu vom tine seama de cele straine, spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cercetand aceasta tema la cativa Sfinti Parinti am fost surprins – asa cum cred ca vor fi si cititorii acestui articol – sa constat ca, in aprecierea acestora, tinerea de minte a raului este un pacat mult mai grav si mai periculos decat il consideram noi de obicei. Acelasi Sfant Ioan Gura de Aur, vorbind despre gravitatea acestui pacat, spune ca nimic nu uraste atat de mult si nu respinge Dumnezeu ca pe omul care pomeneste raul si tine manie. Pomenirea raului este socotita a fi un pacat atat de grav pentru ca, pe de o parte, ea insasi nu are puterea sa ajunga la iertare, iar pe de alta parte impiedica iertarea celorlalte pacate: “Cat despre pomenirea raului – spune Sfantul Ioan Gura de Aur -, aceasta este mai rea decat orice alt pacat, caci toate celelalte pacate isi pot afla iertare, insa aceasta nu numai ca nu are puterea sa ajunga ea insasi la iertare, ci si pacatele care disparusera odata le aduce din nou la viata!”. Pomenirea raului este mai grava decat toate celelalte pacate si prin firea ei: “Caci desfranatul sau adulterinul odata ce si-a implinit pofta si a pus capat pacatului, daca, trezindu-se, voieste sa lase pacatul si dupa aceasta urmeaza pocaintei, are o oarecare mangaiere; cel care tine minte raul insa lucreaza pacatul in fiecare zi si niciodata nu-1 termina, in primul caz s-a intamplat faradelegea si s-a savarsit pacatul, in cel de-al doilea, pacatul are in fiecare zi indrazneala; de la cine vom avea, spune-mi, iertarea cei care ne predam de buna voie acestei fiare salbatice si viclene?” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sfantul Efrem Sirul aseamana tinerea de minte a raului cu cangrena: “Precum cangrena cuprinde trupul si nu se mai vindeca, la fel si tinerea de minte a raului cuprinde sufletul monahului”. Tot el spune: “Daca ascunzi in inima ta patima tinerii de minte a raului, te faci locas al maniei si al necunostintei si odata cu acestea al tristetei, iar vederea fetei tale se schimba. Caci, caile celor ce tin minte raul duc la moarte, zice Scriptura. Barbatul mandru de multe se va intrista; iar cel smerit se va bucura in Domnul pentru totdeauna. Cel ce ascunde tinerea de minte a raului in inima sa se aseamana cu cel care hraneste sarpele la sanul sau”.

Sensul exact al pomenirii raului

In literatura crestina exista un concept foarte clar definit si un termen tehnic incetatenit care-l exprima si care in limba romana nu poate fi tradus cu exactitate. Exista o intreaga familie de cuvinte in jurul acestei notiuni, pe care am s-o reproduc, desi limitele unui articol nu reclama acest lucru. Verbul este mnisikakein (de la mimniskein – a aminti, a pomeni si kakon – rau), care se traduce cu a tine minte raul dar sensul cu care s-a consacrat este mai exact urmatorul: a tine minte un rau pe care ti l-a facut cineva si a nutri resentimente la adresa aceluia. Substantivul este mnhsikakia ceea ce se traduce cu pomenirea raului, dar ca sens este redat mai curand cu ranchiuna, ceea ce inseamna tinerea de minte a raului insotita de gandul rau si de razbunare la adresa celui care ti-a facut rau. Adjectivul mnisikakein inseamna cel care tine minte raul sau mai exact ranchiunosul. Sunt relevante sinonimele pe care dictionarul limbii romane le da acestuia: razbunator, dusmanos, ostil, vindicativ, pizmas, invidios, zavistie.

Gravitatea acestui pacat este data si de faptul ca poate deveni un fel de stare generala si permanenta, in care tinerea de minte a raului nu se limiteaza la raul pe care ti l-a facut de cineva, ci se extinde la contabilizarea relelor tuturor celor din jur. Este vorba despre o inclinare spre memorarea relelor celorlalti, care devine un fel de nevoie personala, un fel de hrana.

Tinerea de minte a raului este un pact cu diavolul

Evagrie Ponticul are un cuvant greu referitor la tinerea de minte a raului si legatura acesteia cu personificarea raului, diavolul: “Cel care are ranchiuna pe demoni, nu poarta ranchiuna oamenilor; cel care face pace cu demonii/ acela il razboieste pe fratele sau. Tinerea de minte a certurilor este ca un foc ce arde in inima, in timp ce sufletele celor care nu tin minte raul se racoresc duhovniceste. Precum carbunii se aprind de la scanteie, tot asa sufletele care tin minte raul sunt coplesite de ganduri rele; cat doare muscatura de scorpion, atata amaraciune are sufletul care tine minte raul”.

Tinerea de minte a raului si pacatele insotitoare

Este important de vazut ca tinerea de minte a relelor sau pacatelor celorlalti nu este izolata. Ea este cauzata de o serie intreaga de alte rele si conduce la o alta serie de multiple si grave pacate. Poate tocmai aici este motivul pentru care Parintii Bisericii o socotesc mult mai grava decat orice pacat.

Tinerea de minte a raului este cauzata si alimentata de mandrie, de invidie, de suficienta de sine, de indreptatirea de sine, de rautate, de ura, de manie. Cineva care simte nevoia acuta de a contabiliza pacatele celorlalti si de a le tine minte, o face pentru a se asigura ca el este mai bun decat ceilalti. Cel mandru vede pacatele celorlalti si nu le vede pe ale sale, iar cel smerit vede pacatele si neputintele sale si nu le vede pe ale celorlalti sau oricum chiar daca le vede le considera mai mici decat pe ale sale. Cel mandru isi linisteste constiinta cu evidenta faptului ca, pe langa ale celorlalti, pacatele sale sunt mai mici si mai putin grave. Tinerea de minte a pacatelor celorlalti merge mana in mana, asadar, cu tendinta de justificare, minimalizare sau uitare a propriilor pacate si aduce cu sine lipsa de mobilizare pentru lupta cu propriile pacate.

In fond, la radacina tinerii de minte a raului se afla un adanc complex personal de inferioritate: avand simtul sau intuitia adanca – nemarturisita nici macar siesi – a slabiciunilor Si neputintelor sale. Cel care se inarmeaza cu memoria pacatelor celorlalti o face amagindu-se in felul acesta ca lucrurile nu stau asa cum par a fi, daca altii sunt mai rai ca el, inseamna ca el nu este atat de rau. Este un infantilism evident, o lipsa de maturitate, o lipsa de barbatie, din moment ce evitam din temere sa ne confruntam cu adevarata noastra stare sau fata.

Cred ca situatia societatii romanesti actuale, in care toata lumea se vaita de toata lumea, in care fiecare roman invinovateste pe toti ceilalti si nimeni nu vorbeste de propriile neputinte si responsabilitati, arata cat de raspandit este raul tinerii de minte a raului.

Tinerea de minte a raului este strans legata de judecata aproapelui si de colportarea raului prin intermediul clevetirii, calomniei, delatiunii, intrigii, invectivelor, parei, etc. Pentru a tine minte raul sau pacatele celorlalti trebuie mai intai sa le iei seama, sa judeci deci cu rautate si partinire pe ceilalti, sa le consemnezi pacatele apoi sa le colectezi in propria-ti memorie si sa improspatezi memoria lor pomenindu-le frecvent. De fapt, judecata celorlalti este un lucru rau pentru ca aceasta de obicei nu vizeaza lucrurile bune, ci lucrurile rele ale semenilor. ii judecam pe ceilalti in neputintele si pacatele lor manati de o pornire mai mult sau mai putin constientizata de indreptatire de sine.

Impotriva Bisericii si a lui Dumnezeu

Cred ca gravitatea tinerii de minte a raului este data si de faptul ca plaseaza pe subiectul acesteia intr-o postura potrivnica Bisericii si atitudinii acesteia fata de relele sau pacatele oamenilor. in timp ce Biserica, prin chemare la pocainta si iertare, colecteaza in discretie desavarsita pacatele oamenilor prin Taina Spovedaniei si le inmormanteaza in secretul spovedaniei, intorcandu-le in nefiinta din care au venit si curatind astfel lumea de rau, cel care tine minte pacatele si greselile celorlalti perpetueaza raul in memoria sa si, prin colportare, in memoria celorlalti. Raul neavand suport existential propriu se ataseaza si se foloseste parazitar de omul care, neatent, mentine raul in lume si-1 multiplica. Daca iertarea este una din poruncile fundamentale si insistente ale Mantuitorului Hristos, tinerea de minte a raului si propagarea acestuia, prin banala barfa sau prin mult mai rafinatele mijloace precum calomnia sau delatiunea, este o evidenta neimplinire a poruncii dumnezeiesti si impotrivire. Din Evanghelia Mantuitorului Hristos si din practica bimilenara a Bisericii reiese clar ca iertarea este singura cale de limitare si imputinare a raului. Prin contrast, tinerea de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste.

Prin memorarea si pomenirea raului ne situam si intr-o atitudine intru totul opusa atitudinii lui Dumnezeu insusi, ne aflam potrivnici sau luptatori impotriva lui Dumnezeu, care departe de a vana pe pacatosi pentru pacatele lor, ii asteapta cu indelunga-rabdare sa se intoarca. Si cand un pacatos se intoarce la Dumnezeu cu pocainta, bucuria lui Dumnezeu este mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta, dupa marturia Mantuitorului Hristos insusi (Luca 15,7).

Omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Sa mi se ierte fortarea limbajului, dar am socotit ca este o imagine care poate ne-ar putea genera sila de noi insine si ne-ar ajuta sa luptam impotriva acestui pacat devastator. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat ca, strangandu-le in minte si in suflet – pentru ca tinerea de minte a raului este inevitabil insotita de rautate – te umpli tu insuti de dejectii, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Ce-ar fi sa intelegem, intr-o buna zi ca putem sa ne umplem mintea si sufletul cu lucrurile frumoase, bune ale semenilor nostri, hranindu-ne sentimentele frumoase la adresa lor si impartasindu-le sj celorlalti. Cat de clara este diferenta intre a fi depozitarul si colportorul de rele sau depozitarul si semanatorul de lucruri bune si frumoase. O alta imagine care-mi vine-n minte acum este cea a mustelor cu care ne putem asemana in postura noastra de cautatori ai pacatelor celorlalti. Am in vedere vocatia mustelor pentru murdar, pentru mirosuri pestilentiale, pentru deseuri si gunoaie si, in egala masura, pentru murdarirea a ceea ce este curat si frumos, cu o persistenta care sugereaza invidia si rautatea celor care vor cu orice chip sa murdareasca lucrurile bune facute de cei din jur, apeland la invective sau procese de posibile intentii. Cu riscul de a deveni frivol, am sa insist pe aceasta imagine tot in speranta ca ne poate trezi repulsia fata de noi insine cand ne aflam in postura de a depune cu insistenta obraznica a mustelor murdaria noastra pe imaginea pe care cineva o are in sufletele celor din jur sau pe faptele lui bune, pomenind pacatele lui mai mult sau mai putin reale. Omul cu apetenta pentru lucrurile urate ale semenilor se aseamana cu mustele, orice ce am zice. in timp ce omul care evita lucrurile urate si se opreste numai la lucrurile sau faptele frumoase ale semenilor se aseamana cu albina, care cauta si aduna numai lucrurile frumoase si binemirositoare. Aceasta imagine am retinut-o din interventia unui ierarh la o intrunire internationala pe tema presei. Respectivul folosea imaginea pentru a incrimina vocatia presei pentru lucrurile urate si lipsa interesului pentru lucrurile frumoase din viata oamenilor. Sfantul Efrem Sirul are si el un cuvant asemanator oarecum: “Precum fumul alunga albinele, tot asa tinerea de minte a raului alunga cunostinta din inima”.

Cum scapam de tinerea de minte a raului

Sfantul Efrem Sirul ne spune cum putem scapa de tinerea de minte a raului: “in ce se dizolva tinerea de minte a raului? in aducerea aminte de frica de Dumnezeu si de ziua sfarsitului”. Tot Sfantul Efrem, sfatuind pe monahi, ne arata cum sa ne ferim de consemnarea si memorarea pacatelor celorlalti: “Daca vezi pe cineva pacatuind, nu vorbi, nici nu-1 judeca, nici nu-l uri, pentru ca nu cumva sa cazi si tu in acelasi pacat. Zi mai bine: eu sunt mai rau decat acesta! Si: acesta astazi, eu maine”.

Inceputul luptei noastre impotriva tinerii de minte a raului ar fi sa nu-1 mai consemnam, evitand judecata aproapelui. Este motivul pentru care si Mantuitorul Hristos are un fragment consistent dedicat judecatii in Predica de pe Munte, chintesenta Evangheliei Sale, care poate fi rezumat in cele doua enunturi de la inceput: “Nu judeca ca sa nu fii judecat, caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” (Matei 7, 1,2). Si Mantuitorul ne aduce aminte de judecata, de ziua judecatii, de care noi uitam cel mai adesea. Daca n-am uita ca va veni o zi a judecatii care insoteste sfarsitul nostru poate am fi mai atenti.

Daca frica de judecata Domnului si de ziua sfarsitului nu ne mobilizeaza in lupta impotriva tinerii de minte a raului, poate ca ne va mobiliza stirea ca uitarea (amnistierea) raului este sarbatoare pentru Dumnezeu, pe care ne-o da acelasi Evagrie Ponticul: Eorti Theon amnistia kakon!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

sursa: crestinortodox.ro

Întrucât, în ultima vreme, au fost primite sesizări în legătură cu solicitări de bani şi bunuri materiale sau pentru desfăşurarea unor activităţi în numele Patriarhiei Române şi al Patriarhului României din partea unor persoane fizice ori cu personalitate juridică, facem următoarele precizări:

Pentru orice solicitare, inclusiv donaţii sau sponsorizări în bani, Patriarhia Română se adresează în mod oficial în scris (documente cu antet şi ştampilă) instituţiilor publice şi de drept privat. Fiecare donaţie este înregistrată, iar pentru sumele de bani se eliberează chitanţe fiscale care sunt însoţite de o scrisoare de mulţumire şi de confirmare a primirii acestora. În ceea ce priveşte activităţile din ţară ale Patriarhiei Române, acestea sunt anunţate oficial şi se desfăşoară în directă colaborare cu centrele eparhiale, fără intermediari.

Ca atare, adresăm instituţiilor publice şi private rugămintea ca atunci când sunt contactate de persoane care pretind că au binecuvântarea sau girul autorităţilor superioare bisericeşti, să fie prudente şi să sesizeze autorităţile în drept, pentru a verifica adevărata identitate a acestora.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa: basilaca.ro

Preotul ortodox Daniil Sâsoiev a fost ucis în biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Apostol Toma” din sudul Moscovei, potrivit datelor transmise de organele de drept din capitala Federaţiei Ruse.

Potrivit acestei surse, la ora 23.10 în biserica de pe strada Moscvorecie nr. 4 a intrat un necunoscut care l-a împuşcat pe preot, cu un pistol tip Macarov sau „TT”.

Parohul bisericii, părintele Daniil Sâsoiev, după cum ne relatează sursa dată, a decedat. Potrivit spuselor unei alte persoane rănite, ucigaşul era îmbrăcat într-o haină neagră.

Semnalmetele acestui ucigaş au fost transmise tuturor organelor de poliţie şi patrulelor mobile din oraş.

La locul crimei îşi desfăşoară investigaţiile grupa operativă de cercetare, care va stabili circumstanţele celor întâmplate.  Daniil Sâsoev, în vârstă de 35 de ani, a fost ucis prin împuşcare în piept şi în cap.

Potrivit unui studiu în cauză, efectuat de rian.ru, din anii 1990 până-n 2009 în Rusia au fost ucişi 32 de preoţi.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Mai multe informaţii despre activitatea desfăşurată de părintele Daniil Sâsoiev puteţi citi pe Război întru cuvânt şi pe Koinonia.

Biserica Catolică a confirmat ieri, luni 23 noiembrie 2009, faptul că a refuzat împărtăşirea lui Patrick Kennedy, un nepot al regretatului preşedinte SUA, John F. Kennedy, pentru că acesta susţine dreptul la avort, prin activitatea sa în calitatea sa de ales – democrat – în Congres.

Într-un interviu publicat în ziarul local Providence Journal,de luni, Episcopul Thomas Tobin, Episcop de Rhode Island (nord-est) relatează faptul că, în 2007, el l-a rugat pe Patrick Kennedy să se abţină de la Împărtăşanie.

Patrick Kennedy este cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Ted Kennedy, care a murit în această vară. El reprezintă Rhode Island în Camera Reprezentanţilor de la Washington. Unchiul său, John Fitzgerald Kennedy a fost primul preşedinte catolic al Statelor Unite.

Declaraţiile episcopului Tobin, vizavi de Kennedy, se confirmă prin faptele relevate de ziar în acest week-end.

În interviu, Patrick Kennedy a explicat că, Episcopul sustine ca apărarea dreptului la avort pentru care el pledează, ar fi în contradicţie cu poziţia Bisericii pe această temă.

În interviul publicat ieri, acesta şi-a exprimat regretul că Patrick Kennedy a expus în mod public decizia Bisericii.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Biserica Ortodoxă a Ciprului dă în judecată Turcia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împiedică clerul ortodox să desfășoare slujbele religioase în lăcașurile de cult din nordul insulei, informează Radio TRINITAS.

Avocatul Bisericii a declarat ieri că credincioșii ortodocși nu se pot ruga în cele 520 de biserici, mănăstiri și capele ce le aparțin.

Potrivit autorităților cipriote aceste locuri sacre au fost lăsate forțat în paragină sau transformate în moschei, barăci ale armatei, grajduri ori cluburi de noapte.

Apărarea Bisericii Ortodoxe a Ciprului a mai subliniat că deciziile din trecut ale CEDO au făcut Turcia responsabilă pentru menținerea celor 35.000 de soldați de ocupație în nordul insulei.

sursa: basilica.ro

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit astăzi, 25 noiembrie 2009, la Reşedinţa patriarhală, pe Excelenţa Sa Domnul Zoran Popović, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Serbia la Bucureşti.

La începutul întrevederii, Domnul Ambasador Zoran Popović a mulţumit pentru primire şi a subliniat semnificaţia deosebită a prezenţei şi mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la funeraliile vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle al Serbiei, care au avut loc săptămâna trecută la Belgrad. În acest sens, Ambasadorul Serbiei la Bucureşti a menţionat faptul că prezenţa Patriarhului României şi a reprezentanţilor celorlalte Biserici ortodoxe surori la funeraliile Patriarhului Pavle a fost apreciată de opinia publică sârbă ca un semn de solidaritate cu poporul şi Biserica Ortodoxă Sârbă.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit pentru aprecieri şi a evocat personalitatea Patriarhului Pavle al Serbiei care, în pofida unor vremuri dificile, a reuşit prin credinţă statornică, exemplul vieţii duhovniceşti personale şi înţelepciune să slujească cu jertfelnicie Biserica şi poporul ortodox sârb.

Preafericirea Sa a apreciat că în contextul societăţii contemporane secularizate avem nevoie de reflecţie teologică asupra contextului în care Biserica îşi desfăşoară astăzi misiunea şi l-a informat pe Domnul Ambasador despre intenţia Patriarhiei Române de a propune Patriarhiei Serbiei intensificarea dialogului şi cooperării între cele două Biserici ortodoxe surori, inclusiv prin schimburi de studenţi şi pelerinaje organizate în cele două ţări majoritar ortodoxe, atât de apropiate din punct de vedere geografic, istoric şi spiritual.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa: basilica.ro

SURSA: © FAKTuell http://www.faktuell.de/Hintergrund/Background367.shtml

Traducerea am gasit-o aici: http://www.scritube.com/medicina/Fara-panica-Adevarul-despre-gr15419211321.php

Intre timp am gasit varianta in engleza si voi revizui textul daca va fi cazul.

Cititi cu rabdare, este un articol foarte lung! Probabilitatea ca ceea ce se afirma referitor la H5N1 sa fie valabil si pentru A/H1N1 – California 2009 este foarte mare. De altfel, dr. Stefan Lanka, cercetatorul intervievat a si oferit un premiu de 10.000 de euro celui care prezinta dovezile existentei virusului noii gripe.

Stefan Lanka, cercetator german, este cunoscut mai mult ca virusolog dar aceasta referire nu da nicio idee despre experienta sa reala ce include biologie marina, biochimie, virusologie . Mai multe despre experienta lui Lanka si cum a ajuns sa afirme (argumentat, de altfel) ca virusii pentru care este vaccinata populatia nu au fost izolati niciodata conform standardelor considerate in virusologie , gasiti aici.

Dr. Stefan Lanka Exposes The ‘Viral Fraud’: Pictures of ‘Isolated Viruses’ Debunked, December, 2001:

” In cazul virusilor de gripa – herpes -, vaccinia-, polio-, adeno si ebola, fiecare fotografie arata numai o singura particula; nimeni nu a sustinut ca a izolat particule, particule singulare ce au fost izolate de la oameni. In rezumat, trebuie spus ca aceste fotografii sunt o tentativa de frauda comisa de cercetatorii si oamenii de stiinta din medicina implicati, atata vreme cat sustin ca aceste structuri sunt virusi sau virusi izolati. [..] Copiile din carti arata numai structuri din celule si nimic ce sa arate ca izolat, deci omogen. Caracterizarea biochimica, ce este cruciala, lipseste complet. (Dr. Stefan Lanka Exposes The ‘Viral Fraud’: Pictures of ‘Isolated Viruses’ Debunked, December, 2001). Mai multe informatii gasiti aici: http://quibono.net/51.html

Cel mai interesat aspect la Lanka il constituie indemnul adresat oamenilor obisnuiti sa nu-l creada nici pe el, nici pe ceilalti cercetatori si sa caute raspunsuri singuri. Practic a indemnat cetatenii germani sa ceara autoritatilor DOVEZILE DIRECTE ale existentei virusilor pentru care se vaccineaza in masa.

Rezultatul:

” aceste autorităţi NU MAI AFIRMA că vreun virus despre care se spunea că ar provoca boli, a fost demonstrat DIRECT ştiinţific.” (fragment din interviul de mai jos)

Deci Lanka a avut dreptate Dar a mai aparut si altceva la suprafata si anume CINE DICTEAZA GUVERNELOR SI PE CE BAZA :

“Într-o petiţie în faţa Bundestag-ului german, Ministerul Federal al Sănătăţii a plasat toată responsabilitatea Ministerului Federal al Cercetării. Ministerul Federal al Cercetării susţine acum poziţia absurdă că LIBERTATEA ŞTIINŢEI ASIGURATĂ LEGAL ÎI INTERZICE STATULUI DREPTUL DE A VERIFICA AFIRMAŢIILE ŞTIINŢIFICE.“ (fragment din interviul de mai jos)

Asta ar putea explica de ce guvernele au acceptat fara drept de apel orice au insirat producatorii despre vaccinurile pandemice si au acceptat vaccinarea populatiei fara dovezi stiintifice, fara studii de siguranta, fara validarea studiilor si argumentelor stiintifice de catre cercetatori independenti.

Fără panică – Adevărul despre gripa aviară, H5N1, vaccinuri şi SIDA

Christopher Ray

Comentariu şi interviu din 27.10.2005

[..]

Dacă însă v-aţi lămurit că sunteţi permanent consideraţi fraieri şi cu regularitate prostiţi, atunci luaţi-vă timp să ascultaţi părerile unui cercetător independent, care încă nu s-a lăsat cumpărat: virusologul Dr. rer. nat. Stefan Lanka (Doctor în Ştiinţe ale Naturii).

Dânsul a acordat cuvântul şi poziţia sa redacţiei FAKTuell fără perdeluţe.

Iată interviul:

Gripa aviară şi H5N1, vaccinurile şi SIDA. Dr. Stefan Lanka © FAKTuell

Christopher Ray: Domnule Dr. Lanka, suntem noi, cei din Germania, ameninţaţi cu gripa aviară?

Dr. Stefan Lanka (SL): Doar indirect.

În anul următor vor fi în Germania mult mai puţini bebeluşi. Dacă se urmăresc ştirile propagate de mass-media, toate berzele vor fi sacrificate. Deci la aceasta trebuie să ne aşteptăm.

CR:Vorbiţi serios?

SL: La fel de serios, ca oricare altă primejdie care poate să ne ameninţe prin virusul gripei aviare H5N1. Primejdia sau catastrofa se află în cu totul altă parte.

CR:După părerea Dvs. în ce constă primejdia sau catastrofa ?

SL: Noi ne-am dezobişnuit să ne folosim inteligenţa şi discernământul. Aceasta este adevărata primejdie sau catastrofă. Politica şi mass-media şi-au propus să ne bage pe gât totul, de exemplu să ne convingă că păsările călătoare s-au infectat în Asia cu un virus foarte periculos, mortal.

Aceste păsări bolnave de moarte zboară săptămâni întregi. Ele zboară mii de kilometrii, infectează apoi în România, Turcia, Grecia, şi în alte părţi, găinile, gâştele şi alte păsări de curte, cu care nu au avut nici un contact, în cel mai scurt timp şi apoi mor.

Dar păsările călătoare nu se îmbolnăvesc şi nu sfârşesc, ci zboară mai departe, alte săptămâni, alte mii de kilometrii. Cine crede acestea, crede şi că berzele aduc bebeluşii. Într-adevăr cea mai mare parte a locuitorilor din Germania cred în primejdia gripei aviare.

CR:Deci nu există gripă aviară?

SL: De la sfârşitul secolului 19 s-au observat boli la păsările din crescătorii: albăstrirea crestei, scăderea capacităţii de depunere a ouălor, penaj tocit şi câteodată moartea acestor păsări. Aceste simptome sunt cunoscute sub denumirea de pestă aviară.

În sistemul actual de creştere a păsărilor în masă, mai ales în spaţii închise, foarte multe păsări sfârşesc zilnic ca urmare a acestui mod atipic de creştere. Mai târziu, aceste simptome nu au mai fost numite pestă aviară ci gripă aviară. De zeci de ani trăim în afirmaţia că responsabil este un virus purtător, pentru a ne îndepărta de la adevăratele cauze.

Atunci cele 100 milioane de păsări care au murit de gripă aviară au sfârşit de fapt de stres şi/sau de lipsuri şi intoxicaţii ?

Nu! Dacă o găină depune mai puţine ouă sau i se albăstreşte creasta şi dacă la test se descoperă că este H5N1 pozitiv, atunci toate celelalte păsări sunt sacrificate cu ajutorul gazului. Aşa s-a ajuns la numărul de 100 milioane de păsări moarte, doar posibil infectate cu H5N1.

Continuarea articolului pe Nostrabrucanus

Credem ca traim un crestinism liber si ca suntem lasati in pace de “oamenii acestei lumi”? Sa raspundem dupa ce vedem acest scurte filmulete. Nor de biserici si manastiri sarbe distruse de albanezi inca din anul 1999.. si lumea crestina inca sta linistita. Stiti cum se zice.. “cel mai mare rau nu’l fac necrestinii, ci crestinii care nu fac nimic..”

sursa: crestinortodox.ro