“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna vestire?

Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile,şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!

Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.

Adevărul a fost aici, în biserică. Aseară am făcut Vecernie şi ne-am rugat lui Dumnezeu, azi am făcut slujba. Sunt oameni care poartă numele Sfântului Vasile şi ştiau că azi e slujba Sfântului şi n-au venit. Noi ne-am rugat pentru ei, ca Dumnezeu să-i întoarcă de la petreceri, să vină să-şi sărbătorească numele în biserică…”.

Părintele Gheorghe  Calciu

sursa: Război întru cuvânt

Dan Puric – vicepresedinte PNG from bogdan ionescu on Vimeo.

Dan Puric – Despre Iubire – (2din2) from bogdan ionescu on Vimeo.

Dan Puric – “Despre Iubire” (1din2) from bogdan ionescu on Vimeo.

Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu. Nu betia insenineaza, ci rugaciunea, nu vinul, ci cuvantul infranarii. Vinul starneste furtuna, cuvantul lui Dumnezeu aduce liniste. Acela aduce neliniste in inima, acesta alunga zgomotul; acela intuneca mintea, acesta lumineaza pe cea intunecata; acela aduce intristarea, care inainte era departe, acesta ia grija, care este de fata. Caci nimica nu poate asa de tare insenina, ca invatatura intelepciunii, de a pretui putin lucrurile cele de acum, a tinti la cele viitoare, a recunoaste cele pamantesti ca trecatoare si a nu le socoti statornice, nici bogatia, nici puterea, nici cinstea, nici magulirile. Daca tu posezi astfel de intelepciune, atunci poti sa privesti pe un bogat, fara ca sa-l zavistuiesti, poti sa ajungi la nevoie si la saracie si totusi sa nu pierzi curajul.

Crestinul nu trebuie sa praznuiasca sarbatorile numai in stiute zile, ci tot anul trebuie sa fie lui sarbatoare. Cum insa trebuie sa fie formata acea sarbatoare, care se cuvine lui? Pavel zice: “Sa praznuim nu intru aluatul cel vechi, nici intru aluatul rautatii si al viclesugului, ci intru azimele curatiei si ale adevarului” (I Cor. V, 8). Daca ai constiinta curata, tu serbezi in toate zilele, saturandu-te cu nadejdeie cele slavite si indestulandu-te cu asteptarea bunurilor celor viitoare. Iar daca nu ai constiinta linistita, si esti impovarat cu multe pacate, atunci poti sa tii mii de sarbatori, si totusi nu te vei afla mai bine decat cel ce jeleste. Caci ce-mi foloseste mie o zi senina, cand constiinta mea este intunecata? Asadar, daca voiesti, ca sa ai vreun folos de la anul nou, multumeste acum, cand a trecut un an, multumeste Domnului, ca el te-a adus pana aici, frange inima ta, numara zilele vietii tale, si zi catre tine insuti: zilele alearga si trec, numarul anilor se implineste, noi am si savarsit o mare parte din cale, dar ce bine am facut noi. Oare nu ne vom duce noi de aici deserti si goi de toata dreptatea? Judetul este inaintea usii, viata noastra pleaca spre batranete.

Acestea le cumpaneste in ziua anului nou, la acestea sa gandesti in curgerea anului. Sa cugetam la cele viitoare, ca sa nu ne zica cineva aceea ce proorocul zicea iudeilor: “Zilele lor s-au stins intru desertaciune si anii lor au trecut repede” (Ps. LXXVII, 37), Aceasta sarbatoare neincetata, despre care eu am vorbit, care nu cunoaste vreo curgere a anului si nu este legata cu vreo zi hotarata, poate sa o praznuiasca deopotriva saracul si bogatul. Pentru ea nu este de trebuinta nici cheltuiala si nici avere, ci numai singura fapta cea buna. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai pretioasa, decat toate comorile, o comoara netrecatoare, neschimbacioasa, ne secata. Priveste cerul, cerul cerurilor, pamantul, marea, aerul, soiurile dobitoacelor, feluritele plante si tot neamul omenesc. Priveste ingerii, arhanghelii si stapaniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietate a Domnului. Servitorul unui Domn atat de bogat nu poate sa fie sarac, cand acest Domn este cu mila catre tine.

A se veseli in astfel de zile, a avea mare indestulare intransele, a lumina cu faclii locurile publice si a impleti cununi, si altele asemenea, este o nebunie copilareasca. Tu esti slobod de aceste slabiciuni, ai varstnicia crestineasca si esti cetatean al cerului. De aceea nu mai aprinde in aceasta zi focuri pe piete, ci aprinde inaultrul tau lumina cea duhovniceasca; caci “asa trebuie sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, zice Domnul, ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa proslaveasca pe Tatal vostru, care este in cer” (Mat. V, 16). Aceasta lumina iti va face mare castig. Nu incununa usile casei tale, ci poarta-te asa, ca sa dobandesti din mana lui Hristos cununa dreptatii. Nu face nimica inzadar, nimica fara temei, ci toate intru cinstea iui Dumnezeu, precum Pavel zice: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate intru slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. X, 31). Tu intrebi: Cum poate cineva sa manance si sa bea intru slava lui Dumnezeu? Cheama un sarac, primeste prin transul pe insusi Hristos la masa ta, si tu ai mancat si ai baut intru slava lui Dumnezeu. Dar el voieste, ca noi nu numai sa mancam spre slava lui Dumnezeu, ci si toate celelalte sa le facem tot asa, d.p. iesirea din casa si ramanerea noastra acasa. Si una si alta trebuie sa se faca pentru Dumnezeu. Cum insa putem sa le facem pe amandoua pentru Dumnezeu? Iata.

Cand tu iesi, spre a merge la Biserica, ca sa iei parte la rugaciune si la invatatura cea duhovniceasca, atunci esti intru slava lui Dumnezeu. Dar tu poti sa ramai si acasa intru slava lui Dumnezeu. Cum si in ce chip? Cand auzi zgomote, vezi neoranduieli si praznuiri pacatoase, sau vezi piata plina de oameni rai si obraznici, atunci iesi, nu lua parte la neoranduiala, si tu ai ramas acasa intru slava lui Dumnezeu. Iar daca cineva poate a iesi de acasa si a ramane acasa intru slava lui Dumnezeu, apoi poate inca a lauda si a dojeni intru slava lui. Dar intrebi tu, cum se poate a lauda sau a dojeni pe cineva intru slava lui Dumnezeu? Voi adeseori sedeti in locurile voastre de lucrare, si vedeti trecand oameni rai si pierduti, care sunt cu sprincenele incretite si ingamfati, inconjurati de lingai si de lingusitori, imbracati in haine scumpe, plini de un lux desert, oameni jefuitori si lacomi de avere. Deci daca tu vei auzi pe cineva zicand: iata un om norocit si vrednic de ravnit, dojeneste aceasta vorba, jeleste si tanguieste. Aceasta vrea sa zica a dojeni intru slava lui Dumnezeu, caci astfel de dojana este pentru cei de fata o invatatura de intelepciune si de fapta cea buna, ca ei sa nu mai fie asa de poftitori de cele pamantesti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: pentru ce acest om sa fie norocit? Poate pentru ca el are un cal frumos de minune, impodobit cu frau scump, si multe slugi si o haina luxoasa, si in toate zilele petrece in betie si in desfatare? Tocmai pentru aceea el este nenorocit si in treapta cea mai inalta vrednic de jelit. Eu vad, ca voi de la el insusi nimic nu puteti lauda, ci numai lucrurile cele dinafara, calul, fraul, haina, care toate nu fac parte din ei insusi. Spuneti, poate oare sa fie ceva mai saracacios, decat cand calul sau si fraul aceluia si frumusetea hainei si multimea slugelor se admira, iar insusi stapanul trece fara nici o lauda? Cine poate sa fie mai sarac decat acela, care intru sine nu are nimic frumos, ci se impodobeste numai cu cele straine? Podoaba si bogatia noastra cea adevarata, cea proprie, consta nu in slugi, nu in haine, si in cai, ci in fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor celor bune si in bucuratoarea incredere in Dumnezeu.

Iar daca alta data tu vezi trecand pe un sarac, pe un putin-pretuit si nebagat in seama, care traieste foarte cu anevoie, dar foarte imbunatatit, lauda-l inaintea celor de fata, si lauda ta este o indemnare pentru dansii, o chemare la viata cea imbunatatita si dreapta. Daca ei zic: acesta este ticalos si nenorocit, raspundele: Dimpotriva, el este cel mai norocit; caci el are prieten pe Dumnezeu, soata a vietii pe fapta cea buna, el poseda o comoara netrecatoare, caci are o constiinta curata. Ce poate sa-i vatame lui lipsa bogatiei cei pamantesti, cand el are sa mosteneasca cerul si bunatatile cele ceresti. Cand tu vei vorbi asa cu dansii si ii vei invata asa, vei primi mare plata pentru lauda si pentru doajana, caci pe amandoua le faci intru slava lui Dumnezeu.

Noi putem inca sa si pedepsim intru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori noi ne suparam pe slugele si pe supusii nostri, dar cum putem sa-i pedepsim pentru Dumnezeu? Cand vezi, ca sluga ta, sau un cunoscut, sau altcineva din cei legati cu tine, s-a imbatat, ori a rapit ceva, umbla la locuri rele, nu se ingrijeste de sufletul sau, jura, minte, s.a. ocaraste-l si-l pedepseste, readu-l pe calea cea dreapta, pune-l la randuiala, si toate acestea vor fi facute intru slava lui Dumnezeu. Iar daca vezi, ca el a gresit impotriva ta insuti, si in slujba ta a fost lenes, iarta-l si tu il vei fi iertat intru slava lui Dumnezeu. Dar spre parere de rau, multi fac cu totul din contra, atat in privire catre cunoscuti, cat si catre slugele lor. Cand acestia pacatuiesc impotriva noastra insine, atunci ne facem judecatori aspri si nemilostivi; dimpotriva daca ei au jignit pe Dumnezeu si s-au aruncat sufletele lor in pieire, noi nu pierdem nici o vorba pentru aceasta.

Mai departe, poate tu trebuie sa-ti agonisesti prieteni. Deci fa-ti prieteni pentru Dumnezeu. Dar si vrajmasi sa ti-i faci pentru Dumnezeu. De trebuie sa-ti faci vrajmasi, fati-i pentru Dumnezeu, insa cum putem noi sa ni-i facem prieteni si vrajmasi pentru Dumnezeu? Sa cautam nu astfel de prieteni, de la care primim daruri, de care suntem invitati la masa, si care ne partinesc in lucrurile cele pamantesti, ci sa ni-i castigam pe acei prieteni, care totdeauna tin sufletul nostru in oranduiala, ne indeamna la datoriile noastre, pedepsesc greselele noastre, dojenesc calcarile de lege ale noastre, cand cadem iarasi ne scoala, si prin sfat si rugaciune ajuta apropierea noastra de Dumnezeu.

Dar si vrajmasi trebuie sa-si faca cineva pentru Dumnezeu. Cand tu vezi pe un om destramat, calcator de lege, plin de pacate si de socotinti rele, care voieste sa te aduca la cadere si sa te amageasca, retragete-te si fugi, precum a poruncit Hristos sa faci, cand a zis: “de te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l arunca de la tine” (Mat. V, 29). Prin aceasta el iti porunceste, ca si pe prietenii, pe care tu ii iubesti, ca pe ochiul tau, si care iti sunt foarte folositori in viata, sa-i smulgi si sa-i arunci de la tine, cand mantuirea ta cere aceasta.

Cand te duci in societate, si trebuie sa vorbesti multe, fa si aceasta pentru Dumnezeu. Si cand taci sa taci pentru Dumnezeu. Cum poate insa cineva sa ia parte la o societate pentru Dumnezeu? Cand tu in societate cu altii vorbesti nu despre lucruri pamantesti, nu despre lucruri desarte si nefolositoare, ci despre adevarata intelepciune, despre cer si iad, cand nu vorbesti nimic de prisos si fara de minte, precum d.p. cine a dobandit o diregaiorie, cine a fost pedepsit si pentru ce, cum a castigat cutare asa de mult si s-a facut asa de bogat, ce a lasat celalalt la moartea sa, pentru ce unul nu a mostenit, pe cand el socotea, ca are cea mai mare nadejde la aceasta, si alte cele de asemenea lucruri. Despre astfel de iucruri noi insine nici sa incepem vorba, nici cu alitii sa nu convorbim despre ele, mai vartos sa avem in vedere, ca sa facem si sa vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarasi tu poti sa taci pentru Dumnezeu, cand vei fi tratat cu cutezare sau ocarat, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei ingadui cu noblete de suflet, si nu vei raspunde cu nici o vorba defaimatoare.

Dar noi putem intru slava lui Dumnezeu nu numai a lauda si a dojeni, nu numai a ramane acasa si a iesi, nu numai a vorbi si a tacea, ci putem inca si a ne intrista si a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Adica cand tu te vezi pe sine sau pe un frate cazand in pacat, jeleste si te intristeaza, si prin aceasta intristare tu vei castiga mantuirea cea fara de cainta, adica cum zice Apostolul Pavel: “intristarea, care este dupa Dumnezeu, lucreaza pocainta spre mantuire fara de cainta” (II Cor. VII, 10). De asemenea, cand vezi pe un altul norocit, nu-l pismui, ci multumeste lui Dumnezeu pentru aceea, ca pentru binele tau propriu, caci El a facut asa de slavit pe fratele tau, si aceasta bucurie iti va aduce mare plata. Caci spune mie, poate sa fie cineva mai vrednic de jalit, decat pismataretul, care, in loc de a se bucura si a trage castig din bucurie, se intristeaza, cand altuia ii merge bine, si prin aceasta intristare el totodata isi atrage pedeapsa lui Dumnezeu? Trebuie oare sa mai adaug, ca noi putem si a cumpara si a vinde intru slava lui Dumnezeu, cand d.p. nu cerem pret mai mare decat cel obisnuit, nu abuzam de timpurile scumpetii, si inca dam atunci saracilor din proviziile noastre? “Cel ce precupeteste graul este blestemat” (Pild. XI, 26), zice Domnul.

Insa ce trebuie sa numar eu toate indeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, cand voiesc a zidi o casa, masoara din unghi in unghi cu sfoara si asa intocmesc zidirea, ca partea ei cea din afara sa nu fie nepotrivita; asa trebuie si noi de-apururea sa intrebuintam ca o sfoara cuvintele Apostolului: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate sa le faceti intru slava lui Dumnezeu” (I Cor. X, 31). Asadar ori de ne rugam, ori de postim, de pedepsim ori iertam, de laudam sau dojenim, de intram ori iesim, sau orice facem, toate sa fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici sa facem nici sa graim. Iar acel grai al Apostolului totdeauna sa-! purtam cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o arma sigura si ca pe o comoara scumpa, si sa-l inscriem in inima noastra, ca noi toate sa facem, sa graim, sa savarsim spre slava lui Dumnezeu, si ca sa dobandim slava de la Domnul atat aici cat si ia sfarsitul acestei calatorii pamantesti. Caci el zice: “Cine ma cinsteste pe mine, si eu il voi cinsti pe acela”. Insa nu numai cu cuvintele, ci si cu faptele sa slavim totdeauna pe Tatal, impreuna cu Hristos Dumnezeul nostru, caci Lui se cuvine cinstea si slava si inchinaciunea, acum si in vecii vecilor! Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

sursa: crestinortodox.ro

In nici o alta parte a tarii repertoriul Anului Nou nu cunoaste o atat de mare varietate si bogatie de manifestari folclorice ca in Bucovina. Transmise pe cale orala din generatie in generatie, intr-o permanenta schimbare si innoire, atat ca functie cat si ca mod de realizare artistica, obiceiurile traditionale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns pana in zilele noastre ca niste spectacole grandioase care concentreaza, ca si in trecut, atentia intregii colectivitati.

La cumpana dintre ani, in satele Bucovinei te intampina o atmosfera unica, de intensa traire emotionala care, de cele mai multe ori, reflecta o realitate cotidiana, legand punti nevazute intre om si cosmos, intre om si mediul inconjurator, intre om si semenii sai.

In acest mirific colt de tara, Anul Nou este sarbatorit pe mai multe planuri, datinile si obiceiurile specifice momentului derulandu-se atat in intimitatea casei cat si in spatii deschise, in centrul satelor.

Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de seceta pe baza unui asa – numit calendar din foi de ceapa. La intocmirea acestuia se proceda astfel: in noaptea de ajun se taiau parti egale dintr-o ceapa, cojile astfel obtinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sarii pisate in cantitati egale in fiecare coaja si asezarea acestora in rand, ca in succesiunea lunilor din an, pe masa sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se facea in dimineata de 1 ianuarie dupa cantitatea de apa acumulata in cupele foilor de ceapa.

Tot in noaptea din ajunul Anului Nou se facea si calendarul din carbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau carbuni aprinsi, egali ca marime, proveniti din aceeasi esenta lemnoasa, cate unul pentru fiecare cultura ce urma a fi semanata in anul care incepea (grau, porumb, sfecla, mazare, cartofi etc). Carbunii, botezati cu numele plantelor, erau pusi pe marginea vetrei sau pe o tava si erau lasati pana a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalentei, cantitatea de cenusa rezultata in urma arderii complete si a stingerii carbunilor indicand rodul recoltei. In functie de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semanate in cantitati mai mari in primavara urmatoare.

Tot in intimitatea locuintei, care devenea un fel de altar sacru, un spatiu de maxima concentrare spirituala, un “axis mundi”, se savarseau si alte practici magice specifice pentru acest moment festiv al anului. Astfel, durata vietii si a norocului fiecaruia dintre membrii familiei erau prognozate cu ajutorul lingurilor insirate de-a lungul peretilor, fiecare lingura de lemn capatand numele unui membru al familiei. In dimineata Anului Nou, daca vreo lingura era cazuta pe podea se credea ca persoana al carei nume il purta va avea parte de un an sumbru sau va muri.

In satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni (peste 50 de sate), in noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor si al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei si a norocului. Pentru buna desfasurare a Vergelului, cu mult timp inaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casa si un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce si a organiza cat mai bine petrecerea. La casa aleasa, colcerul avea grija sa pregateasca un vas mare cu apa (un ciubar), nuiaua pentru “vergeluit”, precum si un butoi cu bautura. in noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor dat prin bucium sau prin impuscaturi, tinerii se adunau la casa stabilita si anuntata din timp. Aici, dupa o mica petrecere, incepea Vergelul propriu-zis. Fetele si baietii isi aruncau pe masa cate un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cutit etc.) care era aruncat in vasul cu apa neinceputa iar vergelatorul, un barbat istet si bun improvizator, ascuns sub un cearsaf, amesteca obiectele din vas, invocand divinitatea pentru a le darui tinerilor noroc si belsug in viata.

Vergelatorul scotea, pe rand, cate un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea in fata obiectului scos din apa era presarata cu glume, inveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continua apoi cu o petrecere cu joc, mancare si bautura din abundenta, un revelion in toata regula. In satele dornene se obisnuia, pana prin anii ’50, sa se organizeze vergelul fetelor separat de cel al baietilor, dar ambele manifestari aveau aceeasi substanta, cu acte de divinatie intr-o noapte de renovare a timpului. Aceasta manifestare ritualica mai putea fi intalnita, cu ani in urma, in forma descrisa mai sus, in localitatile montane, din zona etnografica Dorna (Poiana Stampei, Dorna Arini, Dorna Candreni, Saru Dornei, Panaci), localitati invecinate cu zona Bistritei, de unde isi trage obarsia.

Dar ceea ce aduce o nota distinctiva Bucovinei fata de alte tinuturi romanesti, la pragul de trecere dintre ani, sunt uraturile si jocurile cu masti, concentrate in obiceiuri care si-au pastrat farmecul si prospetimea de-a lungul anilor.

Bucovinenii, ca dealtfel toti romanii, si-au dorit din totdeauna holde bogate. Aceasta dorinta transpare in cunoscutul Plugusor, datina prin excelenta agrara, si este evidentiata de recuzita plugusorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea in mod simbolic a unei brazde) dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decat o descriere hiperbolizata, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Plugusorul este pornit de catre copii care, in preajma amiezei, in ziua de 31 decembrie, incep a umbla pe la case, rostind uraturi de bun augur si primind in schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani.

Noaptea, alaiul plugusorului este amplificat de cetele de feciori care umbla pe la casele unde sunt fete de maritat sau pe la rude.

Odata cu seara, parada mascatilor, desfasurata initial in fata multimii adunate in centrul satului, se transfera pe la casele gospodarilor. Imbracati in costume de o inegalabila fantezie, intruchipand cele mai bizare creaturi mitologice, mascatii, insotiti de muzicanti si numerosi curiosi, incep a umple ulitele satelor, starnind larma si facand fel de fel de ghidusii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea solutiilor plastice folosite de creatorii vestimentatiei ceremoniale, originalitatea compozitiilor adoptate de ei au cunoscut de-a lungul anilor o evolutie spectaculoasa.

Specific majoritatii localitatilor bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate in cete mari ce poarta diverse denumiri locale: malanca, partie, banda, turca sau ceata. De obicei, conducatorul fiecarei cete este un fecior frumos, numit calfa sau turc, cunoscut in comunitate ca avand o conduita morala ireprosabila. El este intotdeauna imbracat intr-un costum taranesc traditional iar ca semn al rangului ceremonial pe care il detine, poarta pe cap o caciula impodobita cu siraguri de margele si panglici multicolore, iar in mana are un baston ferecat cu alama si cositor. In timpul jocului calfa comanda, pe rand, intrarile si iesirile fiecarui personaj sau grup de personaje. In cadrul cetelor de mascati intra grupuri de “urati” si de “frumosi”, ce au rolul de a intretine o atmosfera exuberanta. “Uratilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai nastrusnice: se dau peste cap, fugaresc fetele si copiii, ung asistenta cu funingine, se vara pe sub paturi si mese, se urca prin copaci, pe case si pe sobe, scot animalele din grajduri etc. Tot din acest grup mai fac parte “negustorii” si “caldararii” care isi disputa permanent cate ceva, dialogul lor fiind plin de o suculenta ironie.

Intre jocurile cu masti din Bucovina, un loc aparte il ocupa jocurile caprei, ursului, caiutilor si cerbului.

Jocul caprei se integreaza in mod armonios in cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sarbatorile de peste an. Acest animal a intruchipat in societatile ancestrale personificarea prolificitatii zoologice si fertilitatii telurice. Capra, ca personaj mito-zoomorf, cunoscuta in toate asezarile bucovinene, isi subordoneaza de cele mai multe ori, in timpul desfasurarii jocului, toate celelalte personaje. In unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra) iar in altele animalul este singur, insotit doar de cioban, mos si baba.

Masca costumului de capra este constituita dintr-un cap de capra, sculptat in lemn, avand maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoara si a clampani in timpul dansului. Capul este incadrat de doua cornite impodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz si flori si este fixat intr-un bat-suport care se sprijina pe pamant. Persoana care joaca capra este acoperita cu o tesatura (scoarta sau laicer) peste care sunt cusute naframe sau panglici de matase, puse in diagonal, traditional, capra era imbracata in stuf, aspect intalnit si astazi in unele sate (Veresti, Siminicea, Serbauti, Siret).

Jocul caprei se deruleaza pe un fundal muzical, “ca la capra”, melodie interpretata de catre un fluieras iar ciobanul sau mosul rostesc strigaturile pline de haz. In timpul jocului pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simuleaza ca se urca in copac, apoi se imbolnaveste si moare, cazand la pamant, moment in care ciobanul intra in panica, urmand un dialog straniu cu animalul. In cele din urma capra reinvie spre bucuria tuturor, glumele si ghidusiile animalului reluandu-si cursul.

Prin aspect si infatisare, capra jucata la Anul Nou este un animal simbol, o fiinta fantastica plina de maretie. Obiceiul si-a pierdut pe parcurs incarcatura sa mitica, avand astazi doar aspect de divertisment.

Jocul ursului, o prezenta la fel de agreata in obiceiurile de Anul Nou in intreg spatiul romanesc dar mai ales in Bucovina, se practica si astazi in majoritatea satelor. Cultul ursului este mostenit de la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Candva, corpul mascatului era acoperit cu o blana veritabila de urs, aspect intalnit foarte rar in zilele noastre. In partile Humorului s-a pastrat obiceiul ursului de paie, care este cea mai arhaica forma de figurare a animalului in cadrul obiceiurilor calendaristice. Pentru obtinerea acestui costum, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. In trecut, se obisnuia ca dezbracarea mascatului sa se faca in mod ritualic, costumul de paie fiind ars in fata asistentei.

Se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu Moldovei. Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in cetele bucovinene. In desfasurarea jocului ritual al ursului, etalare de forta, vitalitate si dibacie, pot fi percepute si astazi secvente care reliefeaza credintele referitoare la acest animal, simbol al regenerarii vegetatiei. Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iama si sa vesteasca primavara.

Ursii, constituiti in cete speciale de cate 10-15 personaje sau inclusi in grupurile complexe cu mai multe personaje, joaca la comanda ursarilor, tineri chipesi, imbracati in vesminte colorate, care imprima ritmul jocului cu ajutorul unor tobe (ciururi). Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza chiar atacul asupra persoanelor din asistenta. Datorita popularitatii sale, in ultimii ani au inceput sa apara in sate, alaturi de cete precis constituite, si grupuri mai mici de ursi (3-6 personaje), care se bucura de multa admiratie si contribuie la amplificarea obiceiul.

Calul este o alta intruchipare plastica a unor simboluri mitice din traditia bucovineana. Jocul calului este o reminiscenta a cultului cailor practicat la solstitiul de iarna, la echinoctiul de primavara precum si la solstitiul de vara.

Ca joc de Anul Nou, calutii (caiutii) au o larga raspandire in satele din Bucovina, mai vestiti fiind dansatorii – caiuti din Dolhesti, Zvoristea, Zamostea, Hartop si Fantanele, care impresioneaza prin fast si eleganta, dar caiutii pot fi intalniti aproape in majoritatea satelor.

In credintele arhaice, calul avea o functie apotropaica, de protejare a gospodariilor si a bisericilor de spiritele rele. In cadrul obiceiurilor traditionale de Anul Nou, jocul calului (caiutilor) este practicat si astazi nu pentru semnificatiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtatorii mascoidelor. De aceea tinerii alesi pentru grupurile de caiuti trebuie sa fie excelenti dansatori, exprimand prin joc vitalitatea si forta exuberanta a tineretii.

In Bucovina, mascoida de cal cunoaste mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucatorii de caiuti sunt echipati cu capete de cal, lucrate din lemn si imbracate in panza rosie, alba sau neagra, la care se adauga si alte elemente ornamentale (oglinzi, peteala, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat in timpul jocului, capul de cal este fixat intr-un suport de lemn, de obicei o covata gaurita la mijloc sau doua vesce de sita, care se acopera cu un covor sau o fustanela din panza alba sau colorata. Peste aceste tesaturi se cos elemente decorative (batiste, stergare, panglici etc).

Tinerii care joaca caiutii se dezlantuie in cerc sau se desfasoara liniar si radial, fata in fata, simuland o sarja de cavalerie, sub comanda unui capitan sau vataf. Sunt sate in care, asemanator alaiului caprei si ursului se intalneste alaiul calului insotit de turc, baba, mosneag si negustor. Uneori caiutii sunt grupati in cete de sine statatoare conduse numai de un capitan. Dar sunt si cazuri in care caiutii, mai putini la numar, sunt inclusi in cete mari si sunt subordonati altor personaje, ei avand, in acest caz, un rol secundar.

Cerbul simboliza, in mitologia populara romaneasca, puritatea si dreptatea iar la vechii traci era simbolul soarelui. In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresioneaza fastuozitatea personajului. Asemanator mastii de capra, masca de cerb se compune tot din cap sculptat in lemn, ce are un maxilar mobil (clampanitor), si trup realizat dintr-un covor sau laicer, ornate cu naframe. La prima vedere te impresioneaza aspectul general al acestui personaj, cu herbul mastii (alcatuirea coamelor) si impodobirea capului cu diverse materiale stralucitoare. In sate exista unii oameni specializati in impodobirea cerbului, iar altii in jocul acestui animal.

Jocul cerbului este structurat dupa modelul caprei, cu o pantomima exuberanta si plina de virtuozitate. Cerbul este inconjurat de “mosnegi si babe”, de muzicanti si dansatori fara masca, imbracati in frumoase costume populare. In majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare ca o ceata individuala, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi intalnite in satele Fundu Moldovei, Baia, Casvana, Valea Moldovei. Satul Corlata exceleaza atat prin fastuozitatea acestui personaj, prin eleganta jocului si, mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche forma de astfel de colind din intreg spatiul bucovinean.

O alta categorie de masti prezenta in obiceiurile de Anul Nou este aceea a uratilor antropomorfizati, masti ce scot in evidenta ceea ce este mai neplacut si mai dizgratios in firea umana. Sub jocul acestor masti se poate exprima liber si in mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face in cotidian. Din aceste categorii de masti fac parte cele ce reprezinta vechiul cult al mosilor si stramosilor (masti de babe si mosnegi), masti sociale, masti cu caracter etnic (masti de turc, jidan, armean, grec, tigan), masti cu caracter profesional (vrajitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, mastile antropomorfe ale uratilor si-au pastrat continutul ideatic nealterat fie in jocul personajelor zoomorfizate, fie in jocul mosilor si al babelor, fie in simple alaiuri neorganizate de mascati. Prin intermediul mastii de cap si al costumatiei sunt evidentiate, intr-o maniera specifica, originala si expresiv-caricaturala, cele mai urate si mai respingatoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gura, urechile si parul – sunt ingenios metamorfozate pentru a intruchipa batranetea, identitatea etnica, specificul profesiunii si, nu in ultimul rand, moartea si dracii.

Daca mosii si babele sunt o reflectare a cultului inaintasilor, celelalte masti de urati apar ca reprezentari din alte timpuri istorice, vazute in diverse ipostaze. Jidanii, ca grup de mascati, se intalnesc in toate cetele, ei jucand rolul de negustori lipsiti de scrupule. Padurarii apar in compania cerbilor, dracul si moartea ameninta si raspandesc groaza in jurul lor, doctorii incearca sa “vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari in mana, cauta sa incaseze sumele datornicilor etc. In timpul deplasarilor prin sat, “uratii” formeaza grupuri independente care au rolul de a capacita asistenta si de a crea buna dispozitie.

In contrast cu “uratii”, in obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de “frumosi”. Sub acest nume sunt identificate costumatiile ceremoniale de tipul “imparat”, “ministru”, “general”, “jandarm”, “bunghier” si “irod”. Facem cuvenita precizare ca cetele de “frumosi” apar ceva mai tarziu in contextul obiceiurilor de Anul Nou, unii dintre ei fiind o forma locala de protest impotriva ocupantilor austrieci. “Frumosii” nu apar in intreg spatiul etno-cultural bucovinean ci numai intr-un numar restrans de localitati (Campulung, Liteni-Moara, Bosanci, Rusi-Manastioara, Udesti, Arbore, Scheia etc).

Bucovinei ii sunt specifice si alte grupuri de frumosi asa cum sunt cazacii, arnautii, damele precum si personajele ce apartin teatrului popular: jienii, codrenii, bujorii, darienii, terintienii etc.

Costumele ce reprezinta rangurile de imparati, ministri, generali sau jandarmi sunt confectionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase siruri de decoratii, intercalate cu benzi decorative, franjuri si epoleti originali sau de carton. Insemnul distinctiv al unora dintre acesti frumosi il constituie “ceacurile” (coifurile) lucrate din pene, vopsite in functie de rangul personajului.

Bungherii (numele vine de la numerosii nasturi metalici cusuti pe curele) au o costumatie asemanatoare cu cea a imparatilor, purtand tot uniforme militare, si au ca semn distinctiv diagonale realizate din curele cu “bumbi” (curele ce pot avea pana la 300 de nasturi), fixate pe torace asemanator unei platose. Pe cap poarta ceacuri din pene, coifuri de hartie creponata sau caciuli negre ornate cu brauri de margele.

Tinerii costumati in “frumosi” trebuie sa provina din familii de gospodari cu o buna reputatie in sat, sa aiba un comportament exemplar, un fizic placut si sa fie dansatori de exceptie.

In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, “frumosii” apar ca nuclee distincte ale cetelor sau ca grupuri de sine statatoare. In momentele prestabilite din evolutia spectacolului, “frumosii” executa dansuri specifice zonei sau dansuri care se joaca doar de Anul Nou, asa cum sunt cele numite “Craizar” sau “Ca la Craizar”, ce fac aluzie la fostii demnitari militara austrieci.

La hotarul dintre cele doua categorii de personaje mascate, “uratii” si “frumosii”, si-a facut aparitia “nunta”, moment de sine statator in derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput in spiritul structurilor ceremoniale consacrate.

Aceasta manifestare este o abordare caricaturala, plina de umor si de ironie, a nuntii traditionale din Bucovina. Alaiul de nunta reuneste toate rangurile ceremoniale: mire si mireasa, nanasul si nanasa, vatajeii, drustele, cuscrii si nuntasii. Costumatia sau mastile participantilor evidentiaza defectele fiecarui personaj: mirele este un fecior mic si gras, uneori cocosat sau schiop, mireasa este inalta si subtire, contrastand vizibil cu viitorul sot, vatajeii si drustele ridiculizeaza defecte ale caracterului uman, nanasii isi indeplinesc pe dos atributiile, fiecare dintre ei facand ceea ce trebuia sa faca celalalt. Intregul spectacol este conceput pentru a binedispune asistenta si pentru a crea o atmosfera relaxanta.

Jocurilor cu masti din Bucovina li se asociaza si trupele de teatru popular, organizate in cete ce poarta numele unor eroi locali (Darie, Dobos, Furtuna, Coroi) sau chiar ale unor eroi cunoscuti in alte zone (Gruia, Novac, Jianu, Bujor, Terente). Intr-un spectacol conceput simplu, cu un text adecvat momentului prezentat si o vestimentatie specifica epocii, “actorii” rememoreaza aspecte din trecutul istoric al Bucovinei. Teatrul popular de Anul Nou este o aparitie recenta, el fiind o replica la spectacolul papusarilor ce colindau, alta data, satele bucovinene.

Berea

In perioada cuprinsa intre Craciun si Anul Nou, in satele in care s-au statornicit bejenarii ardeleni, dar mai ales in satele din vecinatatea orasului Gura Humorului, avea loc, pana de curand, o petrecere comunitara cunoscuta sub denumirea de “Bere” sau “La bere”. De multe ori acest tip de petrecere se prelungea si dupa Anul Nou, pana a treia zi de Boboteaza, sau avea loc numai in zilele Bobotezei. Locul de desfasurare era anuntat din timp de catre flacaii care organizau petrecerea. Acestia isi alegeau un conducator, numit colcer sau colacar, caruia ii revenea intreaga responsabilitate pentru buna pregatire si desfasurare a “berii”. In satele mai mari aveau loc doua astfel de petreceri, numite “berea de sus” si “berea de jos”.

Baietii din colectivul de organizare se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea bauturii si de invitarea fetelor iar acestea din urma aduceau mancarea si prajiturile (carnati, friptura de porc, sarmale etc). Fetele despre care se stia ca nu primisera colindatori sau uratori nu erau invitate sau primite la “bere”. Baietii inchiriau pentru petrecere o casa mai mare, de obicei a unui gospodar fruntas dar, in ultimii ani ai existentei sale, “berea” avea loc la caminul cultural, in localul scolii si, uneori, la carciuma satului.

Fetele, imbracate intr-o tinuta deosebita, veneau insotite de mame sau, daca aceasta era decedata, de o sora mai mare sau o alta ruda apropiata. Cele care veneau neinsotite la “bere” erau prost vazute in lumea satului, ele fiind considerate de o moralitate indoielnica. Fetele erau intampinate de catre calfa si ceilalti feciori, erau invitate in casa si erau servite cu bautura. La un moment dat, ele erau invitate la dansul cel mare care se desfasura in fata casei, in vazul multimii. Fetele ieseau in curte, in lant, tinandu-se de mana.

“Berea” era unul dintre momentele in care se scoteau pentru prima data fetele la joc, ele fiind consacrate si integrate, in acest mod, in colectivitate.

Fetele care urmau a fi scoase la joc aduceau de acasa un “strut” – bat impodobit cu mirt, muscate si panglici colorate – pe care il dadeau, la sosire, calfei, in momentul in care se iesea afara, in cadrul unui ceremonial special, calfa inmana struturile catre feciorii care trebuiau sa consacre, prin dans, statutul de fete de maritat al tinerelor sosite la petrecere. Urma dansul si, dupa mai multe jocuri “in doi”, se executa o suita de douasprezece jocuri (batraneasca, ursareasca, patrunjelul, rata, coasa, arcanul etc), fiecare joc fiind consacrat unei luni din an sau, in unele cazuri, se dansau suite de cate patru jocuri pentru fiecare anotimp. In pauza jocului, tinerii se infruptau din bunatatile culinare aduse de fete si din bautura special pregatita. Uneori, daca timpul permitea, se aducea si un butoi cu bere.

“Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecarui flacau, motiv pentru care tinerii se fereau sa faca abuz de bautura si sa aiba un comportament necivilizat, dar era si ocazia in care se apreciau calitatile de gospodina a tinerelor fete, in functie de preparatele aduse la petrecere.

Catre seara, jocul se termina iar fetele se indreptau catre casele lor, insotite de catre mame sau chiar de catre flacai. Petrecerea continua intre flacai si tatii fetelor, care se intretineau la un pahar de bautura pana tarziu in noapte.

“Berea” era, candva, un bun prilej de petrecere a timpului intre Craciun si Boboteaza, dupa o lunga perioada de post si interdictii (15 noiembrie – 24 decembrie) si, in egala masura, era prilej de cunoastere intre tineri, acesta fiind momentul de la care se pornea in inchegarea a numeroase casatorii.

sursa: crestinortodox.ro

Ani mulţi şi buni, sfinţi şi binecuvântaţi, plăcuţi Domnului, vă doreşte părintele dumneavoastră paroh şi duhovnic, dimpreună cu familia sa.

Dacă în 2009 ai reuşit, continuă; dacă nu ai reuşit, continuă, iar Dumnezeu îţi va binecuvânta lucrarea!

La mulţi ani!!!

Pr. George, Gina prezbitera şi Ana-Maria

La secţiunea Imagini din viaţa parohiei-Naşterea Domnului 2009 au fost adăugate fotografii de la slujbele din zilele de sărbătoare, venirea Moşului la copiii enoriaşilor şi agapa din prima zi de Crăciun.

Scrisoare Pastorală a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif la Naşterea Domnului

Naşterea lui Hristos – Împăcarea noastră cu Dumnezeu

« Chipul lui Melchisedec acum se împlineşte. Cel fără de mamă Se face acum fără de tată.A fost fără de mamă mai întâi, iar acum se face fără de tată. Se biruiesc legile firii .»

(Sfântul Grigorie Teologul, din Cuvânt la Naşterea Domnului)

Preacucernice Părinte,

Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,

Astăzi trăim din nou cu întreaga lume creştină, Naşterea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, adică « Arătarea în trup a lui Dumnezeu ». Împăcarea lui Dumnezeu cu noi oamenii, faţă către faţă, începe în peştera din Betleem, Dumnezeu asumând firea firavă, gingaşă şi smerită a Pruncului care abia se năştea şi-n care tot neamul nostru omenesc cu întreaga fire se regăseşte. « Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte : Cu noi este Dumnezeu. »(Mt.1, 23) Darul vederii lui Dumnezeu va trece de acum şi prin ochii noştri trupeşti, prin care vom vedea şi o altă realitate, cea duhovnicească, cea nevăzută, nesimţită până atunci, deşi căutată de când strămoşii Adam şi Eva Îi vorbeau faţă către faţă. « …Cel nevăzut Se face văzut ; Cel neapropiat se poate atinge acum cu mâna omenească », dându-ne iubirea prin mâna Lui de copil smerit la pieptul primitor al Maicii, făcându-ne să pipăim veşnicia iubirii divine venită până la noi, necuprinsa Iubire înmănunchiată într-un prunc neînsemnat şi nevăzut chiar de cei care ar fi trebuit să-L vada, care a făcut să tremure în Irod neiubirea şi ura întregii lumi. « Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreuna cu el. »(Mt. 2, 3)

Iubirea Însăşi se întrupează, Iubirea Însăşi, în Pruncul din Betleemul Iudeii, ne primeste astăzi în cel mai smerit dintre lăcaşurile lumii, devenit lăcaş dumnezeiesc şi palat plin de lumină, devenit leagăn al mântuirii noastre, bucurie nesfârşită a Cerului şi a Pământului. « Şi L-a născut pe Fiul Său, Cel Unul născut şi L-a înfăşat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei .»(Lc. 2, 7) Cel pe Care Moise nu a putut să-L apropie decât privindu-I Umbra care trecea în preajma lui, Se lasă astăzi încălzit şi adăpostit de animalele cele necuvântătoare. Se lasă luat în braţele iubirii celei materne-omeneşti care L-a primit întru uimirea şi proslăvirea cetelor celor cereşti ale îngerilor, Împăciuitorul şi Ziditorul Însuşi, pentru a ne readuce în braţele cele părinteşti-dumnezeieşti din care ne-am depărtat. Iată ce prăznuim : cele dorite – dar neînţelese omeneşte – ale mântuirii, ale Împăcării cu Dumnezeu, dar totuşi aşteptate şi dorite cu dor nespus de Însuşi Domnul Cerului şi al Pământului, şi anume coborârea Sa, a Fiului lui Dumnezeu la noi pentru a ne împăca cu Tatăl. « Nu pe ale noastre le prăznuim – zice Sfântul Grigorie Teologul – ci pe ale Celui devenit al nostru, adică ale Stăpânului Hristos ; nu pe cele ale neputinţei, ci pe cele ale vindecării ; nu pe cele ale facerii, ci pe cele ale înnoirii noastre ». Pentru că în El ne înnoim şi noi, devenim în El şi cu El, Pruncul din ieslea Betleemului, prunci şi fii ai Celui Preaînalt, devenit El Însuşi Fiu al Omului, al celui de jos.

Căci iată, ziua şi lumea de astăzi ne dau impresia, şi aşa este, că nu le mai prăznuim pe cele ale lui Dumnezeu şi ale Împăcării Lui cu noi în Pruncul Iisus, ci pe cele ale noastre, doar omeneşti şi ale lumii acesteia. « Să nu împodobim cu cununi stâlpii porţilor, – zice tot Sfântul Grigorie Teologul celor din vremea lui, dar şi nouă potrivindu-se mai mult ca oricând gândindu-ne la cele pe care noi le vedem şi le facem astăzi – să nu întindem jocuri, să nu împodobim drumurile, să nu ne desfătăm ochii, nici auzul cu cântece, să nu ne ameţim de mirosuri… să fim cu luare-aminte la aceste căi uşoare, care duc la răutate şi prin care intră păcatul… Iar acestea se petrec în vreme ce alţii, făcuţi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi au atâtea trebuinţe… Cei care ne închinăm Cuvântului (Celui născut din Fecioara), chiar dacă ar trebui să ne desfătăm de ceva, să ne desfătăm în cuvinte şi în legea cea dumnezeiască, şi în povestiri sfinte despre ale sărbătorii de faţă ; aceasta pentru că desfătarea să fie mai potrivită şi să nu se depărteze de Cel Care ne-a chemat împreună să prăznuim », al cui este praznicul.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îl rog pe Bunul Dumnezeu Cel proslăvit în Preasfânta Treime, să vă întărească pe cărarea vieţii creştine, ştiind bine că suntem cu toţii călători şi trecători prin această viaţă, pe care o trăim atât de diferit unii faţă de alţii şi atât de asemănător în acelaşi timp, presărată cu suferinţe şi bucurii, cu ispite şi împliniri. Cu 20 de ani în urmă, libertatea pentru a ne putea trăi credinţa a revenit şi pentru noi. Ne dăm seama că nu libertatea de la oameni este cea care ne împiedică să credem, ci cea de la păcat, care ne îngreuiază calea. Însă noi avem nădejde că pe acest drum nu suntem singuri, că ni S-a alăturat pentru totdeauna Cel pe care astăzi îl prăznuim Prunc născut în iesle şi că a luat calea noastră pentru ca şi noi să o putem lua pe a Lui, calea cerească. Ştim că ne iubeşte cu iubirea cea mai presus de orice iubire omenească şi că odată dorit de noi şi aşteptat şi căutat, ne aduce curăţirea sufletului şi a minţii, în care intrând ca într-o iesle primitoare, le sfinţeste şi le reda « chipul cel dumnezeiesc ».

Hristos Cel născut în iesle să vă binecuvinteze, pe cei mari şi pe cei mici, pe cei vârstnici şi pe cei tineri, întărindu-vă în încercările de tot felul şi aducându-vă în sulfet împăcarea.

Noul an să vă fie tuturor timp de pace şi binecuvântări dumnezeieşti, neuitând că timpul se sfinţeşte prin rugăciune şi fapte bune, cele care îndreaptă scurgerea lui spre viaţa vesnică şi bucurie.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† Mitropolitul Iosif

Paris, Naşterea Domnului 2009

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Prea degeaba sange, prea degeaba patimi…”

1989 -

- 2009

“Domnilor de astazi, sa v-apuce frica!”

sursa: Război întru cuvânt

În zilele de 21, 22 şi 23 decembrie 2009, la cimitirele, monumentele şi troiţele închinate eroilor din decembrie 1989 din întreaga ţară, ierarhi, preoţi şi diaconi vor înălţa rugăciuni de pomenire a celor care în urmă cu douăzeci de ani şi-au dat viaţa pentru libertatea, credinţa şi demnitatea poporului român.

În Bucureşti, slujbe de pomenire ale eroilor din decembrie 1989 vor fi oficiate la biserica şi troiţa din cimitirul Eroilor Tineri, troiţele de la Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană, la Monumentul pentru cinstirea Eroilor Revoluţiei, la Radio şi Televiziune, Monumentul Eroilor Jandarmi – Aeroportul Henri Coandă Otopeni, precum şi în alte locuri în care ei şi-au jertfit viaţa.

La Catedrala patriarhală, va fi oficiată o slujbă de pomenire a eroilor din decembrie 1989, marţi, 22 decembrie 2009, începând cu ora 12.00, după Sfânta Liturghie.

Aşa cum de altfel este cunoscut, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în bisericile şi mănăstirile din ţară şi din străinătate să fie pomeniţi: eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român.

BIROUL DE PRESĂ

AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Părintele Arsenie Nicodim, parohul bisericii “Sfantul Ierarh Nicolae” din localitatea Castellon (Spania), a trecut la cele veşnice, în urma unei grele suferinţe. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

În contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a aprobat următorul program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2010 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2010 - Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti” realizat de către Cancelaria Sfântului Sinod:

1.   În primul trimestru al anului 2010 vor fi tratate complementar capitolele: Istoria Crezului Ortodox (Simbolul Niceo-Constantinopolitan) şi Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox (text şi cântare bisericească), în care scop se va apela la profesori şi specialişti în teologie istorică şi liturgică ce vor avea ca preocupări:

a.    Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b.   Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii pentru prezentarea Istoriei Crezului Ortodox (geneza şi contextul istoric şi teologic al formulării Crezului Ortodox (Simbolului Niceo-Constantinopolitan): erezii antitrinitare şi simboluri de credinţă pre-niceene; apariţia arianismului şi disputele teologice premergătoare Sinodului I Ecumenic; dezbaterea teologică şi cristalizarea Crezului Ortodox în cadrul lucrărilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325); sfinţi apărători ai învăţăturii de credinţă ortodoxe; rolul împăratului Constantin cel Mare în apărarea credinţei ortodoxe; Sinodul I Ecumenic, semnul unităţii bisericii; receptarea, locul şi rolul Crezului Ortodox în istoria Bisericii Creştine;

c.   Elaborarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox (text şi cântare bisericească): Crezul Ortodox (Simbolul Niceo-Constantinopolitan), sinteză a învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxe în trecut şi astăzi; Crezul Ortodox în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine (crezul euharistic şi crezul baptismal); întreita mărturisire a Crezului Ortodox la hirotonia arhiereului, expresie a plinătăţii slujirii sfinţitoare, învăţătoreşti şi pastoral conducătoare; Crezul Ortodox în celelalte slujbe bisericeşti (Laude, Ierurgii, Acatiste etc.); forme de exprimare a Crezului Ortodox în tradiţia liturgică (lectură, recitare, cântare bisericească); pomenirea Sinodului I Ecumenic şi a celorlalte Sinoade Ecumenice în cultul ortodox (Sinodul I Ecumenic – duminica după Înălţarea Domnului; Sinodul IV Ecumenic – 13 iulie sau duminica următoare; Sinodul VII Ecumenic – 11 octombrie sau duminica următoare);

2.     În al doilea trimestru al anului 2010 vor fi trata te complementar capitolele: Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă ( inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor ) şi Crezul Ortodox în dialog cu alte Biserici Creştine (problema adaosului Filioque), în care scop se va apela la profesori şi specialişti în teologie catehetică-omiletică, pastorală, drept bisericesc şi misionar ecumenică ce vor avea ca preocupări:

a.   Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b   Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta  Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă ( inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor ) şi în activitatea pastoral-misionară a Bisericii: De ce mărturisim Crezul Ortodox astăzi?; Folosul aprofundării Crezului Ortodox la ora de Religie şi în programul Hristos împărtăşit copiilor, pentru facilitarea deprinderii învăţăturii de credinţă ortodoxă de către copii şi tineri; Crezul Ortodox ca mijloc de catehizare al adulţilor; importanţa pastoral-misionară a Crezului Ortodox în predica de astăzi a Bisericii; necesitatea comentariului pastoral-misionar al Crezului Ortodox pentru viaţă şi credinţă creştină ortodoxă în zilele noastre; Disciplina bisericească în lumina Sinodului I Ecumenic;

c.    Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta Crezul Ortodox în dialog cu alte Biserici Creştine (problema adaosului Filioque): Crezul Ortodox mărturie a unităţii panortodoxe; Problema adaosului Filioque şi consecinţele lui pentru unitatea de credinţă. Căi şi mijloace pentru depăşirea acestui obstacol; Crezul Ortodox ca bază a dialogului ecumenic şi intercreştin pe calea unităţii Bisericii (acţiuni, dezbateri şi documente ecumenice); Crezul Ortodox, prilej de dezbatere a raportului credinţă-necredinţă, credinţă religioasă şi credinţă intelectuală într-o lume secularizată.

3.    În al treilea trimestru al anului 2010 se va trata tema Autocefaliei Româneşti: Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate religioasă; Consideraţii privind vechimea şi afirmarea autocefaliei româneşti de-a lungul timpului; Recunoaşterea autocefaliei (25 aprilie 1885), confirmare a demnităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei universale; Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir – mărturie văzută a autocefaliei bisericeşti; Autocefalia în dialogul panortodox.

a.    Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b.    Se va studia posibilitatea republicării într-un singur volum cu titlul „Autocefalia – libertate, demnitate şi responsabilitate” a lucrării intitulată „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române” (Bucureşti, 1987) şi a capitolului Autocefalie, din lucrarea intitulată „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă” (Bucureşti, 1995), inclusiv republicarea bilingvă a Tomosului de recunoaştere a Autocefaliei (1885) şi a Tomosului de ridicare la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române (1925) – într-o nouă traducere, volum îmbogăţit cu studii şi articole de dată recentă privind autocefalia în viaţa Ortodoxiei româneşti şi în dialogul panortodox.

4.       În ultimul trimestru al anului 2010, la Palatul Patriarhiei se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti, lansarea albumului „Ortodoxia în arta sacră” şi a volumului „Viaţa şi activitatea (Sinaxarul) Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, precum şi organizarea unei expoziţii tematice cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri, vitralii şi obiecte de orfevrărie ortodoxă, care să reflecte geneza şi contextul istoric al formulării învăţăturii de credinţă ortodoxe, sinoadele ecumenice şi sfinţii apărători ai Ortodoxiei.

5. Pe toată durata anului 2010, la nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza, dezbateri şi colocvii teologice, elabora studii istorico-teologice şi comentarii pastoral-misionare, desfăşura concursuri artistice (iconografice, muzicale) pe diverse niveluri (elevi, studenţi, artişti profesionişti).

Grecia a criticat în această duminică, 20 decembrie 2009, reacţia şefului diplomaţiei turce, care critica la rândul său cuvintele Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, conform cărora membrii minorităţii greceşti din Turcia sunt trataţi ca “cetăţeni de categoria a doua”.

   În randul obligaţiilor Turciei pentru aderarea la Uniunea Europeană, “respectarea libertăţilor religioase şi a drepturilor minorităţilor se află pe primul loc”, a subliniat într-un comunicat purtătorul de cuvânt al Ministerului Grec al Afacerilor Externe, Grigoris Délavékouras.

   Patriarhul Ecumenic Bartolomeu este cunoscut pentru înţelepciunea sa, pentru moderaţie, precum şi pentru sprijinul ferm pentru aderarea Turciei la UE”, a mai spus Délavékouras.

   “Este datoria tuturor şi, în special, a celor care poartă răspunderea pentru situaţia îndurată de Patriarhia Ecumenică şi de minoritatea greacă, să asculte cu atenţie”, a spus purtătorul de cuvânt.

   “(…) Noi suntem tratati ca cetăţeni de categoria a doua. Nu ni se pare că ne bucurăm de toate drepturile noastre ca cetăţeni turci”, a spus Bartolomeu, vorbind minorităţii ortodoxe greceşti, într-un interviu acordat canalului american de televiziune CBS, difuzat duminică.

   “Preferăm să rămânem aici (în Turcia), chiar dacă suntem răstigniţi”, a mai spus Patriarhul Ecumenic, conform unor fragmente extrase din interviu.

   Ministrul turc al Afacerilor Externe, Ahmet Davutoglu, a respins acuzaţiile de discriminare religioasă la adresa guvernului turc.

   “Noi gasim folosirea comparaţiei cu răstignirea(…) ca fiind extrem de nefericită. O văd ca pe un derapaj…”, a mai spus Davutoglu. “Nu putem accepta comparaţii pe care nu le merităm.”

   Patriarhia Ecumenică, care datează din timpul Imperiului Bizantin Grec-ortodox şi care are sediul în Fanar, la Istanbul, îşi exercită primatul de onoare în rândul ortodocşilor din întreaga lume, al căror număr este estimat la aproximativ 200 milioane.

   Aproape 2.000 de greci ortodocşi trăiesc înca în Turcia.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, ca zicea batranul:

- Cand eram copil, cu ceilati copii pasteam boii. Si m-am dus sa fur smochine si cand alergau ei, a cazut una de la dansii si luand-o, am mancat-o. Cand imi aduc aminte de dansa, sed plangand.

“Nu exista pacat de neiertat, in afara de pacatul nepocait.”
Sfantul Isaac Sirul

Cunoscutul actor descoperă, după 20 de ani de la Revoluţie, o imensă prăpastie între clasa politică, intelectualitate şi popor, situaţie căreia i se adaugă distrugerea deliberată, prin desacralizre şi demitizare, a valorilor tradiţionale

Deopotrivă admirat şi contestat, Dan Puric este o voce din ce în ce mai ascultată în spaţiul public românesc. Discursul său cu accente creştine şi naţionale are, indiscutabil, o puternică notă de autenticitate. Dan Puric umple sălile de teatru, dar şi pe acelea unde conferenţiază despre iubirea creştină, de pildă. Până acum a publicat două cărţi – „Cine suntem” şi „Omul frumos” -, ambele vânzându-se ca pâinea caldă.

Totuşi, asta nu-i conferă automat „certificatul de calitate” al intelectualităţii noastre, care îl suspectează deseori de falsă erudiţie atunci când îşi argumentează teoriile. Dincolo de toate, succesul de public al lui Dan Puric exprimă o stare de spirit prezentă în rândurile celor mulţi.

Românii par să caute ceva anume atunci când îşi cumpără bilete pentru a-l asculta pe invitatul nostru din această săptămână. Iată de ce am găsit potrivit ca, înainte de Crăciun, să-i dăm cuvântul lui Dan Puric pentru a ne spune unde crede că ne găsim, din punct de vedere spiritual şi psihologic, la 20 de ani de la Revoluţie.

CARTE DE VIZITĂ

• Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959.
• A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, clasa prof. Dem Rădulescu.
• Este actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.
• Spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
• Este apreciat pe plan internaţional pentru spectacolele „Toujours l’amour”, „Made in Romania”, „Costumele” şi „Don Quijote”.

Adevărul: Aţi votat ?

Dan Puric: Nu.

De ce? Cum rămâne cu aceia care au murit pentru asta, acum 20 de ani?

Ei n-au murit pentru vot. Ei au murit pentru schimbare. Sunt două lucruri total diferite.

Schimbarea implică şi dreptul la vot…

Sunt două chestiuni pe principiul uşilor glisante. Dreptul de a vota nu este totuna cu şansa de a schimba. Ţarcul comunist e bine făcut. Numai că românul – acum nu pot eu să-l acuz, să fac pe deşteptul naţional -, săracul, tot speră că mecanismul ar fi autentic. Nu! Mecanismul e în buclă. Ce să alegi, cum să alegi?! Eu am zis că e lupta interspecifică. Ştiţi ce înseamnă „lupta interspecifică”?

Atunci când moare opozantul, cum a fost Coposu, rămâne aceeaşi specie. Şi se sfâşie între ei. Adică pe Lucreţiu Pătrăşcanu nu l-a împuşcat Maniu, a murit la Sighet. Pe Ceauşescu nu l-a împuşcat Gheorghe Brătianu. Se distrug între ei. Asta e ceea ce vedeţi voi! Intraţi în mecanismul ăsta crezând că este autentic. Politicienii, săracii, suferă de impotenţă. Nici ei nu-şi mai dau seama că mecanismul nu e legitim.

Atunci care-i soluţia, în opinia dumneavoastră?

România paralelă! O Românie apolitică, o Românie în care, de acum încolo, nu mai este vinovată clasa politică. Ea şi-a făcut simfonia, gata! Noi suntem vinovaţi, noi sutem responsabili. Şi nu căutaţi o soluţie politică!

Deci nu e vorba de o soluţie politică…

Nu. Comunismul nu dispare prin electorat, prin studii asupra totalitarismului, prin conferinţe, ci prin atitudini. Alţi oameni! Eu nu-mi aleg preşedintele, îmi aleg poporul. Nu avem popor, însă asta e foarte clar. Eu merg prin ţară să văd insulele astea care au mai rămas, de conştiinţă, de certitudine. Voi nu observaţi?

Se vede că nu avem un popor din moment ce turismul electoral atinge asemenea proporţii…

Da. E „păstrăvărie”. Ei au votat anul ăsta, săracii, sperând la nu-ştiu-ce. Ei tot speră. Şi nu fac altceva decât să-şi prelungească boala. În clipa în care creezi o societate cu o multitudine atitudinală, atunci e un popor. La noi nu se poate vorbi despre o societate civilă.

Dar în anii ’90 a existat societate civilă?

Au încercat săracii. Apropo de societatea civilă de acum: păi şi pe mine m-au fugărit vreo nouă luni pe bloguri. M-au făcut legionar, extremist, mason.

De ce enervaţi atâta lume, domnule Puric?

Păi, răspunde-mi tu! Numai pe tine nu te enervez.

Se pare că nici pe Robert Turcescu, dacă este să vorbim de jurnalişti…

Da, pentru că sunteţi într-o zonă de autentic. Păi restul trebuie să întreţină sistemul. Şi atunci, vedeţi că în România temperatura trebuie să fie asemenea celei anunţate la postul naţional de radio – „gheaţă la mal”. De ce să iasă cineva care poate mâine are o idee?! Lasă-i, dom`le, să iasă! Cu gafe, cu greşeli… A fost cineva perfect de la început? Nu! Iată de ce din zece tineri fug din ţară nouă. Au făcut nemţii o statistică din care reiese asta.

„Am ieşit din cuşcă şi am nimerit în laţ”

Unde suntem acum, după 20 de ani?

Am fost la Frankfurt şi am stat de vorbă cu o jurnalistă. „Domnul Puric, sunt 20 de ani de când s-a prăbuşit Zidul Berlinului”, a spus ea. Nu, i-am zis, sunt 20 de ani de când sărbătorim că s-a prăbuşit peste noi. Noi suntem sub ruine, suntem consecinţe.

E mai rău decât înainte de 1989?

Da, pentru că e sindromul ăsta, cum zice proverbul românesc: „Să te ferească Dumnezeu de pasărea care a ieşit din cuşcă şi a nimerit în laţ!”. Nu mai e graţia pe care o vedeam noi. Am fost pionier, UTC-ist şi m-au făcut şi membru de partid. M-au rugat, nu m-au obligat. Dar era o subversiune. Era o tensiune. Ştiam. Acum nu mai e. Acum nu mai ştii.

De ce nu mai există acea trezvie?

Sunt două lucruri care au operat. Înainte era imaginea de tip schizofrenic, comunistă. Tu, buricul pământului. Nu credea nimeni în imaginea aia. Ziceam: „Bă, dacă pleacă ăsta, cu ăştia…” Aveai fragmentul ăla de sănătate mintală. Acum nu-l mai ai. Din cauza intelectualităţii noastre graţioase de după ’89 s-au bombardat toate reperele.

Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.

Credeţi că e bine să n-avem dileme?

Dilemele sunt utile într-un spaţiu în care pot să creeze o fertilizare a minţii, dar nu într-un spaţiu în care pot să producă o distrugere, o degenerare. Eminescu spune că Biserica Ortodoxă e maica poporului român. De ce te legi de mama? Sunt lucruri care se dezbat şi lucruri care nu se dezbat. Ortodoxia este pentru poporul român ca şi limba română – nici facultativă, nici obligatorie. Pur şi simplu este!

Cu genul acesta de certitudini v-aţi ostilizat intelectualii publici români care spun că aveţi un discurs situat între Moş Ion Roată şi Corneliu Zelea Codreanu.

Ei parcă ar fi fabrica de etichete APACA. Fac aşa tot timpul – lipesc etichete. Moş Ion Roată este o esenţă pentru România, ca să nu mai spun şi de partea cealaltă…

Dar de ce să nu spuneţi? Vă e frică, după 20 de ani, să vorbiţi despre un episod din istoria naţională?

E mai bine aşa, pentru că ăştia abia aşteptă… Şi aşa au zis că sunt căpitan legionar. Până acum m-au făcut şi mason. Mă bagă „la vânat” şi spun: „Fugiţi după el că e nevăstuică, ba nu!, e iepure!” Ei nu ştiu să mă identifice, dar îi deranjează fluxul de autenticitate care creşte în România. Fiecare român gândeşte ca Moş Ion Roată. Ce e rău să fii Moş Ion Roată?

Dar ce e rău în a vorbi despre Corneliu Zelea Codreanu, ca personaj istoric?

Domnule, pentru unii e rău. Noi nu ne judecăm pe noi, personal. Ni s-a dat să ne autojudecăm conform unor imagini schizofrenice, mincinoase. Adevărul nu se suprapune cu realitatea. Zicea Constantin Noica: „Exactitatea nu e totuna cu adevărul”. Realitatea e meschină, realitatea este tangenţială, contingetă. Dar, când iubeşti o femeie sau când îţi iubeşti copilul, sau când îţi iubeşti mama, sau când îţi iubeşti ţara, intri în spaţiul adevărului, care, cum l-ai deschis, a şi dispărut. Nu noi trăim taina, ci taina ne trăieşte pe noi.

„România e groaznic de «scurtă»”

Nici în interbelicul românesc intelectualii publici nu prea se menajau. Să fie acesta un blestem al nostru?

Intelectualii de atunci erau nişte oameni de conştiinţă, erau responsabili, cu un fond extraordinar. Cam toţi proveneau din gena lui Eminescu. Un italian grozav zicea despre Mircea Eliade, Emil Cioran şi Petre Ţuţea: „Luaţi separat sunteţi grozavi, împreună sunteţi o nenorocire!”. Ei erau împreună pentru că se certau. Era şi o educaţie a firii. Dacă Eliade stătea la masă cu Sahia, care era de stânga, nu-i dădea cu cafeaua în cap. Discutau. Era un lucru de civilizaţie şi de omenie, de frumuseţe.

Cum zice Gheorghe Racoveanu: „Omenia este frumuseţea cea dintâi a acestui popor”. Am avut dispute de idei, dar pe durate groaznic de scurte 1919 – 1947. Aia e România – groaznic de scurtă. Şi mai avem o Românie – de la 1877 până la 1918. În rest, stăm pe sub munţi. Iar astăzi e o perioadă de asfixiere. Chiar ţi-e jenă să iubeşti ţara asta? Nu trebuie să fii naţionalist-comunist pentru asta.

Aţi identificat vreun intelectual public care să adere la ideile şi la setul de valori pe care le promovaţi?

Nu, sunt oameni pe care îi cunosc, dar nu sunt de prim-plan, în sensul public. Stau în subteran, pentru că le e frică. Şi cred că sunt şi amorţiţi, săracii. Şi-au pierdut reflexele. Nu mai e „trendy”. N-ai văzut că dacă îţi iubeşti ţara eşti etichetat drept „naţionalist”?! Şi ce dacă eşti naţionalist? Ce, Putin nu-i naţionalist? Am văzut în Rusia cât de mult îl iubeşte poporul pe Putin. Pentru că ăla ţine cu ţara.

Dar am fost acum la Baia Mare, la o conferinţă despre iubire. A fost genial un puşti de 25 de ani. „Domnu’ Dan, vreau să vă spun cum mă iubea bunicul pe mine. Când m-a văzut pe la 19-20 de ani că încep să fac afaceri dubioase, s-a uitat odată aşa la mine, cu 2.000 de ani vechime, şi mi-a zis: «Ce bă, te pregăteşti să fii cel mai bogat din cimitir»?” Asta e România profundă, cea a lui Moş Ion Roată.

Mai există România aceasta profundă? O mai găsiţi pe undeva?

Da, peste tot unde mă duc. La Baia Mare, la conferinţă, erau 300 de oameni înăuntru, în sală, şi 300 afară, la plasmă.

Şi atunci de ce oamenii primesc un kilogram de zahăr şi o sticlă de ulei în schimbul votului?

Aia e populaţia!

Dar sunt mulţi…

Ştii ce suntem noi în ecuaţia asta? Trebuie văzute realitatea şi adevărul. Realitatea este că după 50 de ani de comunism şi 20 de ani de ghetou din ăsta neocomunist, am ieşit ologi. Toţi suntem ologiţi. Asta e o realitate, e un lucru cuantificabil. Dacă iei două scrumbii într-o pungă portocalie, îţi dai seama ce hal de instincte pavloviene ai?! E tragic. Adică te uiţi, râzi, dar este tragic. Însă adevărul e că România nu se reduce la realitatea ei mizerabilă. Adevărul e că România profundă luptă tacit.

„Suntem într-o situaţie mai tragică decât cea de după Dictatul de la Viena”

Cum va arăta România peste 5 ani?

Am spus-o de acum un an şi jumăte – asistăm la sfârşitul clasei politice. Lumea va fi mult mai conştientă, mult mai matură, a început să-şi dea seama. E bine că a plecat un lot în străinătate şi a luat contact cu Occidentul. Ştiţi câte insule de românitate sunt în ţara asta? Insule care nu sunt declarate. Oamenii gândesc altfel, ştiu.

Mai toată suita asta de bancuri politice care a apărut acum este un simptom al unei lucidităţi. Deci au reapărut bancurile politice. Nu băşcălia. Ăsta e un simptom. E poate cea mai dură lecţie pe care o are poporul român. Situaţia în care ne aflăm acum e cea mai tragică din istoria poporului român. Ea este cu mult mai tragică decât Dictatul de la Viena.

Se discută foarte mult despre faptul că nu suntem închegaţi, că românii nu au stat suficient de vorbă între ei…

Just! Lucrul ăsta e sesizat de Mircea Vulcănescu în 1922, când spunea: „Ne-am unit politic, dar nu sufleteşte”. După 1.000 de ani cât am stat dispărţiţi, au ieşit doi oameni politici care se luptau: Maniu şi Brătianu. Şi au prins clasa politică cu garda jos. Asta în afară de faptul că e ceva congenital – cum a zis Herodot, „păcat ca nu-s uniţi”. Pe lângă dezbinarea asta, s-a băgat şi spaima ideologică comunistă. Acum mai suntem setaţi şi economic.

„Să te ferească Dumnezeu de Biserica sforăitoare”

Se mai poate vorbi astăzi despre teologie luptătoare în Biserica Ortodoxă Română?

Aşa cum zicea Eminescu, să te ferească Dumnezeu de Biserica sforăitoare. Am zis că daca vreau să mă culc, mă uit la „Trinitas”. Ei teologhisesc acolo într-un cerc închis. Aia e ultima instanţă unde trebuie s-o faci. Există creştini adevăraţi şi există creştinism din ăsta neexplicit, mai degrabă implicit – în oameni, într-un gest, în atitudini, în inima noastră. Încă mai găseşti mari sfinţi duhovnici.

După ce ei vor dispărea, ce va veni în loc?

N-ai de unde să ştii ce se întâmplă. Putem să ne îngrijorăm, dar trebuie să nu fim îngrijoraţi. Biserica zice că poţi să ai griji, că te ajută Dumnezeu în grijă, dar să nu fii îngrijorat, pentru că până la urmă o să le rezolvi pe toate. Tu crede! Crede aşa, simplu, firesc. Într-un fel, această presiune este bună pentru că îl mai pune pe om în ipostaza de a descoperi şi altceva decât suprastructuri şi macrostructuri.

Ce înseamnă să fii european, în viziunea dumneavoastră?

Dacă vrei să faci din fiul tău european, aruncă-l în neant! Jean Jacques Rousseau sesiza un paradox pe la 1700 şi ceva. Şi atunci erau suprastructuri statale, imperii şi catolicismul, care funcţionau pe macrostructură. A sesizat o comunitate europeană: nu mai e niciunul german, spaniol, francez – toţi suntem europeni. Şi el ce-a constatat: nimeni nu mai urăşte pe nimeni, dar nici nimeni nu-şi mai iubeşte ţara. Însă peste 100 de ani a început o febră naţionalistă.

Practic, Rousseau a dat definiţia europenismului de azi…

Comunitatea Europeană este o structură politică şi economică de interes. Ea nu are un fundament spiritual. Acesta în mod clar trebuia să fie creştinismul. Nu a fost. Şi atunci este un agregat de interese, care la prima lovitură se va rupe. Cum era piaţa comună, care cel puţin era onestă, declarată fiind. I-am zis unui ambasador: „Domnule, aţi pus schimbătorul de viteze economic la Bruxelles. Schimbătorul de constituţie n-o să-l puneţi!” „Dar de ce?”, mă întreabă. „Păi pentru că dacă joacă Olanda cu Spania un meci de fotbal, n-o să se strige «Hai comunitatea europeană!»”.

A fost aprobat Tratatul de la Lisabona. Juridic vorbind, de acum există Uniunea Europeană.

Le urăm succese! Dar, au zis nişte ţigani o chestie genială: „Să te ferească Dumnezeu de eşece!”. UE trebuie să-şi facă administraţie, dar administraţia asta nu se suprapune cu vocaţia omului. Omul nu poate să fie o abstracţie. E drept că e un agregat şi agregatul ăsta are şi calităţi, are şi mari defecte. Printre calităţile incontestabile este aceea că UE civilizează şi n-o să mai stăm cu berbecii ăştia autohtoni, cu feuda asta privatizată. Mai pune de-o şosea, mai pune de ceva..

Dar în acelaşi timp şi uniformizează şi nu ţine cont de individualitatea fiecărui popor. Ei ţin cont doar formal, pentru că zic acolo „unitate în diversitate”. Dar ei nu ştiu că diversitatea este un fel de rezervaţie naturală. Cum au făcut americanii cu indienii.

De ce să-mi pui mie etichetă, să-mi spui: „De mâine sunteţi diverşi!”? Păi o ştiam şi eu! Diversitatea are o fiziologie. Nu poţi spune: „Sunteţi diverşi aici, iar dincolo sunteţi omogeni!” Mie tocmai mi-au arestat diversitatea, în faţa blocului: băbuţa care vindea usturoi. Poliţia comunitară a făcut-o. Ei acolo erau corecţi, pe restul îi lasă „la liber”. Din detalii observ ce se întâmplă, din lucruri de genul ăsta.

„Clasa politică e o tumoră ce trebuie extirpată”

De ce credeţi că nu ne obosim să accesăm fondurile de la Uniunea Europeană?

Nu se pot fura. Şi din cauza asta, fiind monitorizaţi, nu se bagă nimeni.

Prin urmare, nu-i vorba de prostie din partea noastră, a românilor?

Nu, este viclenia clasei politice şi criminalitatea ei. Pe ei nu-i interesează ţara, pe ei îi interesează vila de la Snagov şi banii de acolo.

Dar politicienii nu sunt, în fond, oglinda noastră? Nu sunt emanaţia noastră?

Aici este o profundă eroare. Clasa politică nu este corp reprezentativ, este o tumoră. Politicienii se dau, se legitimează ca fiind preşedinţi, miniştri. Ei nu au legătură, ei sunt o tumoră ce trebuie extirpată.

Nu noi i-am votat?

Noi am votat pentru că suntem în ghetou. Tu stai la numărul 455, alături de numărul 456 şi vine plutonierul şi îţi zice: „Bă, drepţi! Staţi lângă pat!” Acum, sigur că e mai soft toată chestia asta. Din puşcărie ne-am transformat în junglă. Şi ne împuşcă la liber. Dar lanţul de care v-am zis la începutul discuţiei, ăla e. Şi e sinistru. Libertatea nu înseamnă libertinaj. Dar ne-au inoculat faptul că ei sunt legitimi. Noi i-am votat! Toată lumea e în stare de inconştienţă. Clasa politică ne-a dat sentimentul că suntem liberi, însă laţul era deja pus. Deci „ţarcul” este foarte bine făcut.

În toată această clasă politică nu găsim şi oameni de calitate?
Sunt strecuraţi pe acolo, săracii, dar e ca la chelneri sau ca la bucătărie. Mie, dacă mă angajez mâine la un hotel, o să mi se spună: „Uite, ăla e şeful de sală, ăla e şeful de la bucătărie…” Deci sistemul este distrus, este corupt. Bine, asta nu înseamnă că, dincolo, sistemul este rai. Dar fiind societatea civilă foarte puternică, îi ţine în şah şi nu mai fură atât de direct din buzunar. Au alte forme de corupţie.

La noi, societatea civilă ce face?
Deci noi nu avem societatea civilă. Noi suntem supravieţuitori.

Şi dumneavoastră sunteţi parte a societăţii civile. Aveţi o voce care se face auzită în spaţiul public.

De când să fiu eu societate civilă? Eu sunt prestator de servicii la Teatrul Naţional. Vocea e altceva, aia e haiducie. Eu sunt haiduc. Eu n-am o consistenţă organizatorică. Eu n-am oameni care să mă urmeze, să spun: „Stop! Vă scot mâine două milioane pe stradă!” Păi, îi calcă în picioare în două săptămâni. Eu sunt sabotat tot timpul. Şi îi mai apăr şi pe puştii ăia de la Teatrul Naţional. Dar societatea civilă înseamnă o atitudine.

„Ni s-a tăiat accesul către noi înşine”

Suntem capabili să avem o societate civilă?

Nu ni s-a dat timpul necesar. Mircea Eliade avea o expresie teribilă: „teroarea istoriei”. Când să te aşezi? Unde ai văzut tu în România să se adune lumea astăzi şi să vorbească? Nu am avut timp. Noi am avut timp doar să iubim. Tragic, în goană, hăituiţi şi, culmea, ni s-a aşezat o iubire foarte senină în suflet. E patologic. De pildă, raportul dintre Ileana Consânzeana şi Făt-Frumos nu e de tip freudian. La noi, Freud este senin. Deci una este în realitate şi alta este în idealitate. Suntem factori sociali. Nu vedeţi că, la un moment dat, ne destăinuim geometric? Nu ştii ce asocieri se fac în sufletul şi în capul fiecăruia.

Tinerii au nevoie de societatea civilă…

E nevoie de creieraşul şi de Dumnezeul fiecăruia pentru ca asocierile să fie făcute cât mai rapid. Ai nevoie de modele. Ăştia au ascuns toate modelele. Dar când tu o să vezi că eşti sărac lipit pământului şi că tovarăşii ăştia intelectuali îşi bat joc de Eminescu, de Noica şi de Mircea Vulcănescu, dacă ai un pic de sânge tare şi crezi în Dumnezeu, o să-ţi apară nişte luminiţe în faţă. Şi atunci te întăreşti. Tinerii nu trebuie să se mai lase legănaţi, pentru că astăzi nu le dă nimeni nicio pernă, niciun model. Ei trebuie doar atât, să se considere fii ai lui Dumnezeu.

Reiese că tinerii trebuie doar să umple nişte structuri…

Da, sunt de umplutură. Şi când îşi dau seama că nu vor să fie o umplutură, încep ăştia să le stea în cale, cum îmi stau mie. „Ce facem cu evadatu’ ăsta dacă face scandal aici ?”

Viitorul României este cel prezis de Orwell, în „1984″, sau e „o minunată lume nouă” ?

Orwell era romantic. Orwell este Arici-Pogonici, pe lângă memorialistica ce include Fenomenul Piteşti sau Aiudul. El e un talent, dar nu ştia multe. Aici, în România, era pus falusul pe post de cruce, erau „împărtăşiţi” deţinuţii cu fecale… Trebuie să ai acces la memorie, ca să ştii cine eşti. Şi atunci vei avea o demnitate şi o forţă deosebită. Până atunci n-ai, nu ştii cine eşti. Nouă ni s-a tăiat accesul către noi înşine.

„Nu trăiesc în leasing”

Aveţi rate la bănci, domnule Puric?
Nu, nu trăiesc în leasing.

Trăim în leasing în România?

Păi da, în loc să-ţi iubeşti nevasta, stai cu gândul la contul din bancă, la rate. Te transformă în sclav.

Altfel nu poţi să-ţi iei o casă…

Eu am trăit toată viaţa într-o garsonieră. Pe urmă am reuşit, căsătorindu-mă, să vând garsoniera şi să trecem la două camere.

Ce credeţi că arată faptul că aţi vândut cartea „Cine suntem” în 85.000 de exemplare, în condiţiile în care un scriitor bine cotat vinde aproximativ 10.000 de exemplare?

Acum am ajuns la 130.000 de exemplare vândute. Eu nu sunt scriitor. Eu am scris când mama mea murea. Şi am scris într-un fel de dezastru interior de parcă murea şi ţara odată cu ea. A fost un strigăt. Pe urmă am aflat de edituri. E ca şi cum aş intra eu acum la redacţie. Eu n-am reflexe de jurnalist, eu sunt actor. A doua carte a venit de la sine. Acum, toată lumea zice „Scrie-o pe a treia!”, dar a treia nu se poate naşte decât tot din aşa ceva.

Dintr-o tensiune pentru că, într-adevăr, e un vid care s-a umplut. Ce-am scris eu în cartea asta, dacă te uiţi? Sunt o serie de interviuri, sunt o serie de mărturii de-ale mele, puse cap la cap într-o dimensiune a unei mărturisiri. Eu nu am pretenţii beletristice şi nici măcar eseistice.

De asta v-am şi întrebat, pentru că ceea ce aţi pus în cărţi pare să exprime mai degrabă o nevoie socială…

Da, dar voi, ca ochi din afară, puteţi să vedeţi mult mai bine decât mine. Nu am putut sta ca un mort…

Aţi tras nişte concluzii după ce aţi văzut succesul de vânzări?

Da. Cred că este vorba despre nevoia neîmplinită a poporului român de identitate. Este o nevoie fantastică şi autentică. Prăpastia între clasa politică, intelectualitate şi popor este din ce în ce mai imensă. Ăştia s-au băgat între cafele şi la baruri şi stau, cocoloşiţi de comunitatea europeană, în burse pentru Europa. Clasa politică este genul de securişti care se ţin acolo oligarhic.

Oligarhia înseamnă cei puţini, nu înseamnă „aristo”, adică „cei buni”. Este o adunătură umană, este statul de tip mafot care, în partea asta, are altă căpuşă, această intelectualitate. Cordonul ombilical cu poporul este rupt. Între popor şi ăştia există o populaţie, care circulă asemenea oamenilor decerebraţi. Sunt oameni cu fulare, cu pungi electorale. Pe ăia îi dau tot timpul la televizor.

Dar acum au ieşit la vot aproape 60% dintre cetăţeni. E un procent mare…

Da, au ieşit, pentru că situaţia s-a agravat. Este criză financiară.

Aceştia sunt „poporul” sau „populaţia”?

E un amestec, e un dezastru. Este o situaţie de naufragiu. Zicea Vasile Pârvan: „Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece are toate drepturile să se legitimeze în istoria universală”. Noi trebuie să conştientizăm. Dialogul ăsta al nostru este un act, cât pot eu, de conştientizare. Nu e un act de polemică, nu e un act de pamflet. Este un act de diagnoză, cum zice grecul, „a vedea prin…”. Atât cât pot eu…

„Un jurnalist adevărat face un act de conştientizare”

Cum vi se pare presa românească?

Presa în România e ca în bancul ăla: „Dacă n-ai televizor, nu eşti informat, dacă ai, eşti dezinformat”.

Presa înseamnă şi internet şi ziare…

Şi la voi, ca şi la noi, se mai strecoară din când în când câte un om care le mai spune pe bune. În rest şi voi ascultaţi comenzile şi trendul, care spune: „Căsăpiţi-l pe ăla!”. Şi atunci autoritatea unui jurnalist, sau personalitatea lui, depinde de forţa lui.

Era un jurnalist interbelic extraordinar, care spunea: „Mă simt aici ca vulturul Mitică”. Adică nu poţi să fii şi Mitică, şi vultur. Un jurnalist adevărat face un act de conştientizare, nu un act de manipulare, nu un act de confuzie. Cum zicea Mircea Vulcănescu: „Sunt aici nu ca să am dreptate, ci ca să ne lămurim”.

Este extraordinar cum un articol de fond poate să radieze în milioane de suflete. Şi altul poate să tăbăceasă şi să murdărească. Ca şi în teatru. Sunt funcţionari dramatici şi sunt artişti. Sunt foarte puţini artişti. Şi aici este identitatea aia dumnezeiască de unicitate, irepetabilă. Dumnezeu te face irepetabil şi sunt alţii care vor să te facă repetabil. Ştiţi care e diferenţa dintre procreaţie şi reproducere ?

Procreaţia implică dragoste…

Şi mai e ceva. Eu nu sunt reproducerea părinţilor mei. Reproducerea este aşa cum e Ponta vizavi de Adrian Năstase. Procreaţia presupune că ai din mama ta, din tatăl tău, din bunici şi încă ceva pe deasupra, incontrolabil. Acea necunoscută îţi dă un ascendent. Aia e procreaţia. Care scapă geneticienilor.

Proiectul „Dan Puric – preşedinte” a fost o glumă sau chiar v-a bătut gândul să candidaţi?

Securiştii trebuie s-o consume şi pe asta. Au dat drumul la şampanie mai devreme, ca să n-o destupe. Şi atunci Securitate se ocupă… „Ce e amărâtul ăsta? – Un actor, acolo, a început să facă piftie pe aici, să se închege! – Hai s-o stricăm şi p-asta!” Când am zis că vreau să candidez la Preşedinţie am făcut-o în glumă, zicând că nu i se poate da puricului şi poporului tăcere.

Dar ăştia nu s-au uitat la nuanţă. Şi au zis: „De ce să se ducă lumea, hai să-l compromitem!” Ştiţi că Vadim a avut o chestie genială, atunci când i-au răpit teroriştii pe ziarişti. „Aoleu, se compromite şi mişcarea teroristă!”, a spus. Au vrut s-o compromită şi pe asta. Eu eram în turnee prin Petroşani şi mi s-a comunicat că la televizor se spune că vreau să fiu preşedinte. Ei fac coeficiente de popularitate şi consumă cartuşul. I-am spus părintelui Atanasie că tot insistă ăştia să mă bag la candidatură. Şi zice: „Dan Puric, un om excepţional, trebuie să aibă şi un popor care să-l urmeze”.

„Moş Crăciun să vă aducă mintea cea de pe urmă”

Ce faceţi anul acesta de Crăciun?

De Crăciun mă duc în Bucovina, mă ascund, stau faţă în faţă cu porcul… Şi vreau să mă adun.

Ce aţi vrea să le aducă Moş Crăciun românilor?

Să le aducă mintea cea de pe urmă şi inima creştină în ei. Aia curajoasă! Hristos a zis „Îndrăzniţi!”, n-a zis să stăm în expectativă. Bine, nici n-a zis „Să aveţi tupeu!”

Freud spunea că numai nevroticii au înclinaţia aceasta către misticim şi că oamenii întregi la minte n-ar avea porniri de genul acesta…

Acum problema este cine întreabă şi cine răspunde. Din punctul lui de vedere este perfect valabil. Dar mai există şi un alt punct de vedere. Dacă întrebi un musulman despre asta… În temniţa de la Aiud erau ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi, evrei. Au murit cu toţii acolo. Să fi fost cu toţii nevrotici? Apropo de credinţa manifestată în temniţele comuniste – Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, îi spunea lui Nicolae Steinhardt: „Tu ştii că eu vreau ca România să fie condusă de evrei?” „Dar ştii cum: să fie evrei ca Sfântul Apostol Pavel, că dacă nu, ne-a luat dracu` p-amândoi!”.

sursa: adevarul.ro