Pe 2 decembrie se împlinesc zece ani de când arhimandritul Cleopa Ilie ne povăţuieşte din ceruri. S-a născut în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, la 10 aprilie, în anul 1912. În „biserica“ de acasă a învăţat să se roage împreună cu toată familia, iar la 11 ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost. A intrat cu răbdare în mănăstire. A bătut, alături de fratele Vasile, cu care plecase de acasă, trei zile cu băţul în butucii de la poarta Sihăstriei, zicând neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse…“ şi nemâncând nimic. În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, a învăţat ce înseamnă călugăria şi teologia, după cum însuşi spunea. A înfruntat piedicile comunismului, găsind singura scăpare în munţi, în pustnicie, unde s-a retras în trei rânduri. Ca stareţ al Mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări. Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie.

Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada regimului comunist ateu l-au marcat enorm. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!“.

Părintele Cleopa s-a născut într-o familie binecuvântată. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, au fost exemplul viu de trăire creştină, iubind pe Dumnezeu, biserica şi pe copiii lor. Casa în care s-a născut povăţuitorul de la Sihăstria era ca o biserică vie. „Biserica“ de acasă se constituia dintr-o cameră toată numai cu icoane, un fel de paraclis. „Acolo ne rugam. Chiar şi la miezul nopţii ne sculam şi făceam rugăciuni“, după cum povestea părintele.

Maica Domnului i-a salvat viaţa la două luni după naştere. Copilul plângea zi şi noapte şi nu mai mânca aproape nimic. Aşa că, la sfatul vestitului duhovnic Conon Gavrilescu de la Schitul Cozancea, mama sa l-a dăruit Maicii Domnului, spunând: „Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta care este bolnav! Fă ce ştii tu cu el!“. L-a trecut de trei ori pe sub icoană, apoi pruncul s-a făcut sănătos. Şi astfel, copilul a căpătat o mare evlavie faţă de Sfânta Fecioară. La 11 ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost.

Crescând, alături de fraţii săi mai mari, pe când mergea cu oile pe dealurile şi poienile din preajma Schitului Cozancea, l-a cunoscut pe cel care a devenit apoi părintele lor sufletesc, pustnicul Paisie Olaru, care îşi avea chilia în aceste locuri.

Dorul după chipul îngeresc

Când erau toţi fraţii acasă, mama lor se îngrijea să-i însoare şi le aducea fete tinere la clacă, la depănuşat porumb şi la alte treburi, doar-doar se va însura vreunul dintre ei. Aceştia însă, îndeosebi Constantin (părintele Cleopa de mai târziu), foloseau prilejul pentru a le povesti fetelor din Vieţile Sfinţilor şi din alte cărţi bisericeşti. Una dintre ele s-a călugărit.

Odată, tinerii din sat au organizat joc cu lăutari în casa familiei Ilie, după obiceiul din bătrâni. Şi pe când s-au adunat ei la joc, unul dintre feciorii casei, Gheorghe, a văzut că icoana Maicii Domnului de pe perete plângea şi astfel toţi au înţeles că este păcat. Şi aşa Vasile, Gheorghe şi Constantin, ieşind din casă, s-au ascuns. Gheorghe şi-a crestat, cu cuţitul, ghetele din picioare, spunându-i mamei, care insista ca ei să se întoarcă la petrecere: „Cum să vin la joc, mamă, dacă mi s-au stricat ghetele?“. În acea seară, părinţii au înţeles că feciorii lor au ales să-I slujească numai lui Hristos.

Intrarea în mănăstire, ascultarea de a paşte oile

În iarna anului 1929, Vasile şi Constantin s-au hotărât să plece la Schitul Sihăstria, să se călugărească. N-au luat cu ei decât două traiste în care aveau câteva haine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Ceaslovul, Psaltirea şi două icoane mari pictate, pe care le iubeau foarte mult: icoana Sfântului Gheorghe şi icoana Maicii Domnului care a plâns în casă.

Până la marginea satului au fost însoţiţi de părinţii lor, Alexandru şi Ana, care lăcrimau cu dragoste firească după copiii lor. Dar ei s-au închinat, au sărutat mâinile părinţilor şi au plecat spre Schitul Cozancea, unde au stat o zi la bunul lor povăţuitor, schimonahul Paisie. A doua zi, au plecat spre Suceava, unde au făcut popas la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“, pentru a se închina la moaştele Sfântului. S-au oprit apoi la Mănăstirea Neamţ, unde s-au închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, după care, intrând pe Valea Secului, s-au închinat la ctitoria lui Nestor Ureche şi, odată cu seara, au ajuns la Schitul Sihăstria.

După ce au fost primiţi în mănăstire, după cele trei zile în care au bătut cu băţul în butucii de la poartă, spunând rugăciunea „Doamne Iisuse“, fraţii Vasile şi Constantin au fost trimişi de stareţ la oi, iar fratele Gheorghe (care intrase în mănăstire în anul 1927) a păscut în continuare vitele. Trei luni de zile, n-au avut voie să se vadă şi să vorbească unul cu celălalt.

La stână, la şcoala de teologie

În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, „împreună cu fraţii mei, am avut mari bucurii duhovniceşti. Stâna, oile, trăirea în linişte şi singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie“. Atât de mult citea, încât uita şi să mănânce, hrănindu-se doar cu cele duhovniceşti.

La început, erau puţine chilii, încât mai mulţi călugări dormeau într-o încăpere, pe jos, pe rogojini. Când suna clopotul noaptea pentru Utrenie, fratele Constantin sărea din somn şi, fără să-şi mai ia opincile în picioare, fugea desculţ prin zăpadă către biserică. A fost şi paraclisier la mănăstire; a pictat şi icoane.

„Soldat în armata lui Hristos, Împăratul împăraţilor“

În anul 1935, fratele Constantin Ilie a fost chemat la armată. Aici a continuat cu rugăciunea şi cu înfrânarea, dându-i-se voie să-şi ia ce voia de la cantină, căci făcuse cerere specială precum că este vieţuitor de mănăstire şi că nu are voie să mănânce carne.

Multă vreme a purtat haină monahală în cadrul armatei, fiind rânduit la infirmerie. Făcea rugăciune seara şi dimineaţa în capela regimentului cu soldaţii, iar în sărbători îi ducea pe toţi la biserică.

De aceea, de multe ori, era pus de cadrele militare să vorbească celorlalţi soldaţi; ba chiar şi ofiţerii îl ascultau cu luare-aminte. La terminarea stagiului militar, i s-a propus să rămână în cadrul armatei: „Stai aici, căci cu memoria pe care o ai, vei ajunge general!“. Dar el a refuzat, spunând că este „soldat în armata lui Hristos, Împăratul împăraţilor“.

În anul 1936, tânărul caporal Constantin Ilie s-a reîntors din nou la Schitul Sihăstria, la ascultarea lui de mai înainte – păscutul oilor. La 2 august 1937 a fost tuns în monahism.

Stareţul Sihăstriei

După incendiul din vara anului 1941, Schitul Sihăstria supravieţuia din ce în ce mai greu. Bătrânul stareţ Ioanichie Moroi, în vârstă de 82 de ani, era tot mai bolnav. Din cauza lipsei de chilii care arseseră în incendiu, o bună parte din fraţi şi călugări s-au dus la Mănăstirile Neamţ şi Secu. Schitul Sihăstria se stingea, astfel că, în 1942, duhovnicii aşezământului monahal, împreună cu tot soborul, la propunerea egumenului Ioanichie Moroi, au hotărât să-l numească locţiitor de egumen pe monahul Cleopa Ilie, care era tânăr, hotărât şi foarte duhovnicesc.

Deşi a refuzat la început, spunând că „eu nu mă pricep să povăţuiesc sufletele şi sunt om păcătos!“, la sfatul părintelui Paisie de la Schitul Cozancea, căruia i-a scris a doua zi, a acceptat să facă ascultare.

Noul egumen era foarte preţuit, atât de obştea schitului, cât şi de credincioşii refugiaţi aici, datorită evlaviei sale, blândeţei şi puterii de a-i întări pe toţi, călugări şi mireni.

După două luni de la moartea marelui stareţ Ioanichie Moroi, la 27 decembrie 1944, monahul Cleopa a fost hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945, ieromonah. După puţin timp, ieromonahul Cleopa Ilie avea să fie numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

Lucrările de reînnoire a schitului, începute în anul 1942, au continuat, astfel că, în anul 1945, s-a terminat şi s-a sfinţit trapeza nouă, unde puteau lua masa peste o sută de persoane, s-au terminat în bună parte chiliile de pe latura de nord a incintei, cu zece încăperi mari, şi bucătăria pentru întreaga obşte. Între anii 1945-1946 s-a refăcut şi corpul de chilii din partea de sud a incintei, compus tot din zece încăperi, însă mai mici. Datorită egumenului său, care începuse să fie tot mai vestit în partea locului, dezvoltarea Schitului Sihăstria luase o amploare atât duhovnicească, cât şi materială deosebită.

Apoi, prin darul cuvântului şi prin predici, prin spovedanie şi sfătuire duhovnicească, dar şi prin milostenie, părintele Cleopa a început să fie cunoscut în ţară, mai ales.

În anul 1947, datorită activităţii duhovniceşti şi administrative a protosinghelului Cleopa, Patriarhia a aprobat ridicarea Schitului Sihăstria la rang de mănăstire, precum şi ridicarea protosinghelului Cleopa Ilie la rang de arhimandrit, fiind numit implicit şi stareţ.

Povăţuitor al mănăstirilor moldave

În 1949, părintele Cleopa a fost solicitat de Patriarhul Justinian, care îl aprecia foarte mult, pentru a-şi lua 30 de călugări din obştea Mănăstirii Sihăstria şi a se duce la Mănăstirea Slatina – Suceava, pentru a înnoi obştea şi viaţa duhovnicească de acolo.

Ca stareţ al mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări, punând în bună rânduială sfintele slujbe de zi şi de noapte şi Sfânta Liturghie. A rânduit, de asemenea, spovedania săptămânală, scoală monahală pentru fraţi şi viaţă de obste după modelul Sfântului Teodor Studitul.

De asemenea, arhimandritul Cleopa a fost rânduit de Mitropolia Moldovei să supravegheze şi să îndrume viaţa duhovnicească a mai multor mănăstiri din împrejurimi: Putna, Moldoviţa, Râşca, Sihăstria şi schiturile Sihla şi Rarău, după modelul Mănăstirii Slatina. Mergea cu regularitate la fiecare dintre ele şi, după ce le cerceta şi dădea sfaturi duhovniceşti, se întorcea din nou la Slatina. În trei ani de zile, toate aceste mănăstiri au progresat mult în viaţa monahală, datorită atât stareţilor respectivi, cât mai ales arhimandritului Cleopa.

La începutul anului 1956, arhimandritul Cleopa se retragea din ascultarea de stareţ al Mănăstirii Slatina, lăsând în locul său pe protosinghelul Emilian Olaru, un ucenic al lui. Iar el, însoţit de doi ucenici, a fost chemat într-o misiune duhovnicească la Timişoara şi Arad. Apoi, împreună cu ucenicii săi, a fost trimis pentru un timp la Mănăstirea Gai din apropiere de Arad, unde a pus rânduială duhovnicească întocmai ca la Sihăstria. După ce a vizitat şi alte mănăstiri din partea locului, s-a întors din nou în Moldova şi s-a stabilit pentru câteva luni la Mănăstirea Putna. În toamna anului 1956, părintele Cleopa îşi lua cojocul şi cărţile sale duhovniceşti, pe care le iubea atât de mult, şi se întoarcea la mănăstirea de metanie.

Prigoana comunistă, viaţa în pustie

Dar odată cu anul 1959, după cum se cunoaşte, Sihăstria, precum şi celelalte mănăstiri româneşti, în special cele din Moldova, fiind mai multe şi cu vocaţie duhovnicească mai mare, a trăit mari persecuţii din partea regimului comunist ateu.

Văzând această situaţie grea şi ştiindu-se mereu supravegheat de organele politice, după ce mai urcase în pacea munţilor şi trăise în pustnicie în încă două rânduri, părintele Cleopa, îndemnat de Duhul Sfânt, s-a retras pentru a treia oară în Munţii Moldovei. Acolo a slujit numai lui Dumnezeu, iar păsările cerului au fost îngerii care i-au dat răspunsurile la strană. Se ruga în singurătate 10-12 ore în timp de o zi şi o noapte, iar, în cei peste cinci ani de nevoinţă pustnicească, a scris mai multe cărţi.

Deşi în 1964, bucuria negrăită a eliberării îi cuprinsese pe toţi, părintele Cleopa ezita să plece din mijlocul liniştii munţilor. După două săptămâni de rugăciune intensă făcută pentru a i se descoperi alegerea potrivită, părintele Cleopa cu ucenicul său s-au întors la mănăstire.

Plângea la Sfânta Liturghie

Vestea revenirii sale a făcut înconjurul ţării în numai câteva zile. Asfel că, la Sihăstria au început iarăşi să sosească sute şi sute de credincioşi de pretutindeni, pentru a primi sfat şi binecuvântare.

Datorită învăţăturilor sale atât filocalice, cât şi aghiografice, au îmbrăţişat viaţa monahală numeroşi tineri, care mai târziu au ajuns călugări buni şi preoţi vrednici.

Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie, mai ales în timpul Epiclezei. Adesea se ascundea să nu-l vadă cei din jur. Părintele Cleopa a fost văzut de ucenici lăcrimând pe când se ruga în chilia sa, la bătrâneţe.

Întrucât părintele Cleopa era un iscusit autodidact şi cunoştea bine Sfânta Scriptură, precum şi o bună parte din scrierile Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii Ortodoxe, la îndemnul unor ierarhi şi teologi, a început să-şi scrie atât predicile proprii, cât şi unele cărţi cu conţinut patristic, teologic şi moral.

„Mă duc la Hristos!“

Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. După vârsta de 70 de ani, bătrânul se simţea tot mai obosit şi suferind. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada comunismului ateu l-au marcat enorm. A fost operat de hernie în două rânduri, la Iaşi, apoi de piatră la rinichi şi a suferit şi o operaţie din cauza unei infecţii dentare. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!“.

În perioada septembrie-noiembrie 1998 era evident pentru cei din jur că părintele se simţea chemat în rai. Vorbea tot mai puţin, cu voce stinsă, şi mereu repeta aceleaşi cuvinte: „De acum mă duc la fraţii mei!“, „Lăsaţi-mă să plec la fraţii mei!“… „Mă duc la Hristos! Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!“.

În ultimele zile, părintele Cleopa încă dădea sfaturi şi binecuvânta pe cei care veneau la el, călugări şi credincioşi. Luni seara, pe 30 noiembrie, în chip neobişnuit, părintele a început să-şi citească rugăciunile dimineţii, deşi ucenicii i-au spus că este seară şi că le va citi „mâine dimineată!“. Dar părintele a răspuns: „Acum le citesc, căci mă duc la fraţii mei!“. Marţi seara s-a culcat târziu, dând semne de mare oboseală. La ora 02:20, miercuri dimineaţă, pe 2 decembrie, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

Vestea plecării părintelui Cleopa la cele veşnice s-a făcut auzită imediat în toată ţara şi în afara ei, astfel că, în zilele premergătoare înmormântării părintelui, mii de credincioşi au plecat în pelerinaj spre catafalcul cu trupul celui care le-a vindecat suferinţele.

Înmormântarea a avut loc pe 5 decembrie, slujba Sfintei Liturghii care a precedat-o fiind oficiată de un ales sobor de arhierei în frunte cu patriarhul de astăzi al românilor, Daniel, fiu duhovnicesc al părintelui.

La slujbă au participat numeroşi stareţi, ieromonahi şi preoţi, împreună cu peste zece mii de credincioşi din toată ţara. (Preluare şi adaptare după Viaţa Părintelui Cleopa, de arhim. Ioanichie BĂlan, apărută la Editura Trinitas, 1999)

Pelerinaj la chilia şi la mormântul său de la Sihăstria

În anii de activitate duhovnicească, sub epitrahilul părintelui Cleopa au îngenunchiat credincioşi de toate vârstele, bogaţi şi sărmani, văduvi şi văduve, arhierei şi simpli clerici. Tuturor acestora le-a împărtăşit, cu sau fără cuvinte, iubirea lui Dumnezeu. Indiferent de oră, din zi sau din noapte, părintele Cleopa îi primea pe toţi cu aceeaşi bucurie şi răbdare.

Astăzi, duhul părintelui Cleopa e încă viu la Sihăstria. Clerici şi laici de toate vârstele, copii, bunici, văduve şi cerşetori din toate colţurile ţării urcă agale spre chilia în care a vieţuit părintele după aspra rânduială călugărească, iau o binecuvântare, îi spun câte ceva şi stau acolo şi se reculeg, iar el, Cleopa arhimandritul, îi aude pe fiecare.

„Îi spuneam că nu-mi doresc decât ca sora mea să fie om“

Iulia l-a cunoscut pe părintele Cleopa. Astăzi caută să ajungă în fiecare an sau măcar la doi-trei ani la mormântul lui. Abia acum conştientizează ce binecuvântare i-a fost dat să cunoască încă din vremea copilăriei. „Părintele Cleopa făcea multe minuni, multe rugăciuni pentru oamenii necăjiţi şi cu probleme care veneau la el. De când eram mică, mama m-a adus aici la Sihăstria şi l-am cunoscut. Eram destul de mică, dar simţeam, aveam o altă stare, chiar copil fiind. Eram, cred, mai liniştită, mai cuminte“, ne spune tânăra de 22 de ani, din Bucureşti.

Alte mii de credincioşi au auzit de duhovnicul de la Sihăstria abia după moartea sa. „Acum doi ani, sora mea a fost internată la psihiatrie. Am mers pe la mănăstirile din Dobrogea, căci sunt din Mangalia, dar nu-mi propusesem să ajung şi în Moldova. Când am venit într-o excursie aici, nici nu realizam unde sunt. Am intrat în chilia părintelui Cleopa şi eram dezorientată. I-am spus că nu ştiu cine este, că nu am citit nimic despre el. Vorbeam singură lângă straiele lui şi îi spuneam că nu-mi doresc decât ca sora mea să fie om, să facă mâncare ca orice femeie… Prin rugăciuni, sora mea astăzi face mâncare şi este mai bine“, ne mărturiseşte cu lacrimi în ochi Luminiţa Corban, de 47 de ani, din Mangalia.

Calendarul din perete s-a oprit la anul 1998

Pereţii chiliei stau căptuşiţi de icoane şi fotografii ilustrând crâmpeie din viaţa monahului, iar calendarul ortodox din perete s-a oprit la anul 1998. Candela este mereu aprinsă, iar vocea lui răsună. „Răbdare, răbdare, răbdare…“.

Orice credincios care soseşte la Sihăstria nu pleacă de acolo fără ca înainte să treacă şi pe la mormântul părintelui, să-l pomenească pe povăţuitorul atâtor mii de suflete. Anul trecut, la slujba de pomenire pentru părintele Cleopa Ilie şi părintele Ioanichie Bălan, am întâlnit o tânără care, pe tot parcursul acesteia, a stat în genunchi în faţa mormântului, neoprindu-se din plâns. Deşi toată lumea plecase de acolo, după ce se terminase slujba, ea a rămas în continuare vorbind cu el şi… rugându-i-se, ca unui sfânt. Se va fi întors acasă poate mai întărită, mângâiată, binecuvântată…

sursa: Lumina

Provenit dintr-o familie numeroasă din zona Botoşanilor educată lângă icoana ortodoxă şi în umbra spirituală a schitului Cozancea, la vârsta de 14 ani Constantin Ilie bătea în poarta Schitului Sihăstria. La 12 decembrie 1929, de praznicul Sf. Spiridon, mărturisitorul Sf. Treimi, intra ca frate într-o comunitate căreia îi va sluji până la trecerea la cele veşnice. A vieţuit timp de 10 ani cu ascultarea de a îngriji de oile chinoviei, până când înţeleptul egumen Ioanichie Moroi îl lăsa locţiitor al schitului. În 1944, ajunge egumen al schitului, care în vremea sa va deveni mănăstirea cu obşte numeroasă, cu refacerea întregului aşezământ şi pelerinaje ale credincioşilor care atrăgeau atenţia autorităţilor comuniste nou instalate. Faima sa de mare îndrumător de suflete l-a determinat pe patriarhul Justinian să-i dea ascultarea refacerii aşezământului de la Slatina, apoi al îndrumării duhovniceşti a mai multor mănăstiri din nordul Moldovei. Printr-o rigoare monahală atent urmărită, Cleopa a format oameni, a refăcut aşezăminte monahale, a dat o revigorare monahismului românesc într-o perioadă în care puterea politică nu accepta credinţa în Dumnezeu.

Fiind căutat tot mai mult de credincioşi şi pentru râvna sa de monah îndrumător, autorităţile comuniste au încercat să-l aresteze, să-l ancheteze şi să-l determine să abdice de la datoria sa de rugător al lui Hristos. A trebuit să fugă în munţi, trăind ca un schimnic. Şi nu o dată, ci de trei ori, iar de fiecare dată a fost salvat de patriarhul Justinian. A fost în Muntele Athos, unde numele lui impunea respect în faţa grecilor mereu suspicioşi la adresa străinilor, a închegat comunitatea de la Prodromul, i-a încurajat sufleteşte pe trăitorii români care se rugau în grădina Maicii Domnului a Ortodoxiei. La 2 decembrie 1998, după o viaţă pământească care a reprezentat pilda monahului rugător şi cu ascultare de duhovnic, Domnul l-a chemat în lumea drepţilor.

sursa: Lumina

Parintele Porfirie din Grecia, dupa numele lui de mirean Evanghelos Bairaktaris, este unul din cei mai mari duhovnici nascuti pe pamantul Greciei, alaturi de Cuviosul Paisie Aghioritul si multi altii. Ucenicii Parintelui si cei care l-au cunoscut indeaproape dau marturie de minunile de care a fost invrednicit acesta prin harul Duhului Sfant, dobandit prin smerenia si practicarea celorlalte virtuti dumnezeiesti, facandu-l inca unul din sfintii acestor vremuri, ce asteapta sa fie proslavit canonic si de sinodul Bisericii Greciei.

Cat a trait, Parintele Porfirie i-a primit pe toti cei ce au venit la el. Prin smerita sa chilie au trecut sfinti asceti si criminali pacatosi, crestini ortodocsi, dar si oameni de alte culte sau chiar de alte credinte, oameni neinsemnati si mari personalitati, bogati si saraci, nestiutori de carte si oameni invatati, mireni si clerici de toate gradele. Fiecaruia dintre acestia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mantuirea sufletului. Intotdeauna a aratat deplina ascultare fata de Biserica si nu facea nimic fara aprobarea ei. Spunea ca este preferabil sa gresesti, fiind in Biserica, decat sa lucrezi in afara ei, fie si cu indreptatire.

Parintele Porfirie cel din Grecia – minunata viata dusa in Hristos

Cuviosul parinte Porfirie se trage din Insula Evia, nascandu-se la 7 februarie 1906, in satul Sfantul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, intr-o familie destul de saraca. Parintii acestuia se numeau Leonidas si Eleni Bairaktari. Tatal sau, care din pricina saraciei a fost silit sa plece in lume, ca sa lucreze la Canalul Panama, a fost cantaret la biserica din satul sau. Ca psalt, acesta l-a insotit adesea pe Sfantul Ierarh Nectarie, fiindu-i ajutor in calatoriile sale. La vremea Botezului, copilul ce va ajunge Parintele Porfirie, a primit numele de Evanghelos. El a fost al patrulea din cei cinci copii ai parintilor sai.

Porfirie a urmat cursurile scolii din sat vreme de doi ani si, din pricina saraciei, a fost nevoit sa paraseasca scoala, astfel ca la varsta de opt ani a inceput sa lucreze micile ogoare detinute de familia sa si sa pazeasca animalele. Pentru a castiga mai multi bani, de la varsta de 10 ani, tanarul Evanghelos a fost nevoit sa lucreze la minele din zona si la niste bacani din Halkida si din Pireu.

Peste cativa ani, cand avea in jur de 12-14 ani, el a citit cu mare atentie si bucurie “Viata Sfantului Ioan Kalivitul”. Fiind foarte atras de frumusetea vietii acestui sfant, tanarul si-a aprins inima de ravna pentru o viata asemanatoare. El a pornit-o in mai multe randuri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se intorcea inapoi. Parasindu-si pe ascuns satul si familia, tanarul s-a dus la Kafsokalivia, in Sfantul Munte Athos, pentru a-si pune inceput bun vietii dorite.

In randurile cuprinse in “testamentul” sau, gasim scris: “De mic copil ma aflam tot in pacate, caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America, sa lucreze la Canalul Panama pentru noi, copiii sai. Pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil de 12-15 ani cred, nu-mi mai amintesc bine. Si, vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia la Sfantul Munte si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire pentru Dumnezeu.”

El a fost primit ca ucenic, in ciuda varstei sale fragede, de catre cei doi frati impreuna nevoitori, evlaviosi si plini de virtuti, pe nume Pantelimon si Ioaniche, ce vietuiau in Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia. Singurul lui necaz din partea celor doi Batrani era ca nu il puneau la si mai multa nevointa, despre care, din putinele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioada, stim ca era o nevointa neincetata, intensa, plina de bucurie si de asprime in acelasi timp.

Mergea descult prin zapada, batand carari anevoioase. Dormea foarte putin, intins pe podea, acoperit doar cu o patura, chiar si pe timpul iernii. Facea multe metanii, cu trupul gol de la brau in sus, ca sa nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra si in aer liber, unde aduna lemne si melci, cara pamant cu spinarea de la mari distante, fiindca voiau sa faca o mica gradina in partile stancoase ale Chiliei Sfantului Gheorghe.

A invatat pe de rost Sfintele Evanghelii in timpul rucodeliei si le repeta intruna, ca sa nu-i poata patrunde in minte nici un gand. Asa cum spunea mai tarziu el insusi, in vremea aceea era “in necontenita miscare”. Principala caracteristica a ascezei sale nu era totusi lupta trupeasca, ci deplina ascultare inaintea Batranilor sai, totala dependenta de acestia, afierosirea sa plina de iubire, incredere si admiratie, fata de ei, afierosire prin intermediul careia putea primi in viata sa, trairile Batranilor sai. Cand a sosit clipa , a fost tuns monah si a primit numele de Nichita.

Roadele cuminteniei si ravnei sale au inceput sa se faca simtite. Pe langa acestea insa si o ispita a aparut: boala dadea semne de prezenta. Pe cand avea douazeci de ani, s-a imbolnavit de pleurezie si, la porunca Batranilor sai, s-a intors in satul parintesc sa-si trateze boala. Gandul ii era insa mereu la Sfantul Munte. S-a intors la Muntele Athos, dar tot urmand porunca Batranilor, din pricina ca se imbolnavise din nou, s-a asezat la o manastire din afara Sfantului Munte, mai precis la Manastirea Lefka a Sfantului Haralambie din Evvia, langa Avlonari.

Intors acasa, Porfirie s-a inatlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Pofirie al III-lea, care i-a intuit de indata ravna si curatenia sufleteasca, dar mai ales, darul vederii inainte. In scurt timp, in anul 1927, desi tanarul avea pe atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie. A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927. Dupa o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a facut duhovnic, iar in anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit. Pana in anul 1940, Batranul Porfirie a fost duhovnic in Evvia.

Cand a izbucnit cel de-Al Doilea Razboi Mondial, in octombrie 1940, in urma cererilor sale i s-a implinit dorinta de a-i sluji pe cei bolnavi si a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflata langa Piata Omonia. Parintele a fost numit paroh la Paraclisul Sfantului Gherasim, de la Policlinica din Atena, langa piata Omonia. Timp de 30 de ani cuviosul Batran a infaptuit acesta lucrare pastorala de tamaduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, in loc sa se nevoiasca “in pustia de la Sfantul Munte, se nevoia in pustia Omoniei”. In acelasi timp lucra si pentru castigarea traiului, fiindca voia sa economiseasca bani pentru a-si intretine parintii si alte rude, dar si pentru a ridica o manastire. Din aceasta pricina nu cunostea odihna. A slujit acolo pana la iesirea la pensie, iar dupa aceea, inca trei ani.

In afara pleureziei care l-a lovit in tinerete, la rastimpuri Parintele Porfirie a fost incercat si de alte boli. Pe cand se afla la policlinica s-a imbolnavit de rinichi si a fost operat cu mare intarziere, fiindca lucra neincetat. De aceea a intrat in coma, iar familia sa a fost instiintata de medicii sa ii pregateasca inmormantarea. Cu voia Domnului insa, parintele a revenit la viata, in ciuda prognozelor medicale, si a continuat sa slujeasca obstea Bisericii. Apoi si-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a facut in vreme cand era in satul sau, Turkovuni, unde a vietuit ani la rand si cara greutati mari, a facut hernie, care l-a chinuit pana in ultimii ani ai vietii. In anul 1978 a facut infarct miocardic.

Cand si-a revenit, a intemeiat impreuna cu cativa dintre fiii sai duhovnicesti Manastirea de maici “Schimbarea la Fata a Mantuitorului”, dupa ce a primit trebuincioasa binecuvantare din partea Episcopului Atenei. Manastirea trebuia sa se afle in Atena dar, din pricina faptului ca nu era spatiu indeajuns, impreuna cu cativa fii duhovnicesti a cumparat cateva terenuri in Malakasa (Atika), unde au ridicat un metoc al manastirii si o Sfanta Biserica.

Dupa ce s-a pensionat, a plecat de la policlinica si s-a stabilit la Manastirea Sfantului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde si-a continuat lucrarea de duhovnic. In timpul cat s-a aflat acolo a fost operat de cataracta si si-a pierdut vederea ochiului stang si, mai apoi, si pe cea a ochiului drept. Din cauza efectelor secundare ale unei injectii cu cortizon ce i s-a facut in timpul operatiei de cataracta, a suferit mai multe hemoragii intestinale si, de atunci, a indurat dureri cumplite. Totusi a continuat sa-i primeasca pe cei ce veneau la el, pe cat ii statea in putinta, si sa se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a invrednicit de multe ori sa vada cu duhovniceasca bucurie ca Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvand problemele oamenilor. La inceput ii povatuia pe oameni cu usurinta, dar mai tarziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei si foarte rar le dadea sfaturi. Se ruga in tacere, cu multa dragoste si smerenie.

La cererea sa, in anul 1984 i s-a dat Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuita. Acolo a instalat cativa ucenici, dupa ce s-a dus el insusi acolo dar, tot din pricina neputintelor sale, isi petrecea timpul mai mult la Manastirea din Milesi – Oropos. Cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, s-a dus si s-a statornicit in Chilia sa de le Muntele Athos, fiindca dorea sa-si dea obstescul sfarsit in manastirea metaniei sale, unde isi petrecuse viata duhovniceasca. El a dictat unuia dintre fiii sai duhovnicesti o scrisoare de bun ramas, in care povatuia si isi cerea iertare de la toti fiii sai duhovnicesti. Aceasta scrisoare, datata 4/7 iunie 1991, a fost gasita in vesmintele sale de ingropaciune, in ziua adormirii sale, dovada a necuprinsei si inaltatoarei sale smerenii.

Ultimile cuvinte rostite de cuviosul parinte au fost cuvintele rugaciunii imparatesti a lui Iisus Hristos: “Ca toti sa fie una.” Dupa acea l-au auzit repetand un singur cuvant aflat la sfarsitul Noului Testament, mai precis la Sfarsitul Apocalipsei sfantului Ioan Teologul: “Vino! Urmand poruncii sale, moartea sa a fost anuntata dupa ce a fost inmormantat, tocmai fiindca nu a voit ca fii sai duhovnicesti sa se osteneasca, venind la Muntele Athos pentru a asista la inmormantarea sa.

Parintele Porfirie a adormit in Domnul in Chilia Sfantului Gheorghe, de la Schitul Sfanta Treime, in Kafsokalivia, Sfantul Munte Athos, la ora 04.30 dimineata, in ziua de 2 decembrie 1991, la o varsta de 86 de ani. Sfantul lui trup a fost depus la Kyriakonul din Kafsokalivia, unde toata ziua parintii au citit asa cum cere traditia, toate Evangheliile, iar noaptea au facut priveghere pana la ziua. In zorii zilei de 3 decembrie 1991 pamantul a acoperit cinstitul trup al cuviosului parinte, in prezenta catorva parinti de la Sfantul Schit din Kafsokalivia.

Scrisoarea Batranului Porfirie catre fiii sai duhovnicesti

Iubitii mei fii duhovnicesti, acum, cand mintea-mi este inca intreaga, vreau sa va dau cateva sfaturi. De mic copil ma aflam tot in pacate. Cand m-a trimis maica mea sa pazesc vitele pe munte – caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copii sai -, pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit foarte mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, nu-mi mai amintesc prea bine.

Si vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia, in Muntele Athos si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult; simteam o mare iubire pentru Dumnezeu si petreceam foarte bine. Insa, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru pacatele mele, m-am imbolnavit foarte rau. Atunci Batranii mei m-au povatuit sa ma duc la parintii mei, in satul meu, la Sfantul Ioan din Evia.

Si, desi de mic copil facusem pacate multe, cand m-am intors in lume am continuat a face pacate care, pana astazi, s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a socotit bun si acum toti spun ca sunt sfant. Eu insa, simt ca sunt cel mai pacatos om din lume. Cate mi le-am amintit, desigur le-am marturisit si stiu ca Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, insa acum simt ca si pacatele mele sufletesti sunt foarte multe, asa ca va rog pe voi, cei care m-ati cunoscut, sa va rugati pentru mine, fiindca si eu, cat am trait, m-am rugat cu multa smerenie pentru voi.

Iar acum, ca ma indrept spre cer, cred ca Dumnezeu ma va intreba: “Ce cauti tu aici?”. Iar eu Ii voi spune: “Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, sa mi se faca mie”. Mai departe nu stiu ce va fi. Imi doresc insa sa lucreze iubirea lui Dumnezeu.

Si intotdeauna ma rog ca fiii mei duhovnicesti sa-L iubeasca pe Dumnezeu, Care este totul, ca sa ne invredniceasca sa intram in nezidita Sa Biserica de pe pamant. Fiindca de aici trebuie sa purcedem. Eu intotdeauna m-am straduit sa citesc imnele Bisericii, Sfanta Scriptura si Vietile Sfintilor nostri si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Eu m-am straduit, cu darul lui Dumnezeu, sa ma apropii de Dumnezeu si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Va rog pe toti sa ma iertati pentru toata supararea ce v-am pricinuit. (Ieromonah Porfirie, Kafsokalivia, 4/17 iunie 1991)

Parintele Porfirie – cuvinte rostite dintr-o inima arzand de iubire

Intr-o zi parintele mi-a spus: “Pe cand ma aflam la Muntele Athos, am intrat in biserica, m-am asezat in strana si ma rugam. In aceeasi clipa intra in biserica un calugar care incepu sa faca metanii si sa se roage, fara a fi vazut ca ma aflam acolo. Atunci am vazut ca era scaldat tot intr-o lumina mai presus de fire. Doamne, ce priveliste minunata! Ce priveliste cutremuratoare!”

Intr-o zi, l-am vazut plangand pe Parintele Porfirie, pe cand se afla la una dintre manastirile pe care le vizita si l-am intrebat: “De ce plangi, Bunicutule?” “Ei, din pricina ca maicile de aici nu fac ascultare cum se cuvine.” “Iarta-ne, Bunicutule, i-am zis. Ca nu ne pricepem in ce fel se cade sa ne purtam inaintea ta. Toti gresim.” Atunci Parintele Porfirie n-a mai zis nimic.

Parintele Porfirie nu ingaduia sa fie asaltat de ganduri potrivnice voii lui Dumnezeu. Isi misca brusc fie capul, fie mainile, fie tot trupul, in functie de locul in care se afla, si astfel nu ingaduia sa ii fie pangarita lumea interioara.

De multe ori cand vorbeam cu Batranul Porfirie la telefon, ii spuneam: “Parinte, rugati-va pentru mine.” “Ma rog, imi raspundea.” “Iti multumesc, Bunicutule”, ii spuneam. Apoi inchideam telefonul, fiindca stiam ca intotdeauna se ruga pentru mine, ca de altfel pentru toti fiii sai duhovnicesti, si ca ne supraveghea neincetat, intervenind pentru noi de nenumarate ori, dupa cum bine stiu multi dintre fii sai duhovnicesti, care au petrecut ani de-a randul alaturi de Parintele Porfirie.

Unul dintre fiii sai duhovnicesti mi-a povestit urmatoarele: “Odata, cuprind de entuziasm am vrut sa-l cunoasca pe Parintele Porfirie si niste prieteni de-ai mei. Asadar ne-am dus toti la parintele. Dupa ce au luat toti binecuvantare de la sfintia sa, eu am ramas de vorba cu Bunicutul. Dupa ce a stat o vreme pe ganduri mi-a spus: “De multe ori imi dau seama ca unii oameni vin la mine fara sa stie prea bine de ce vin si vor doar sa imi vorbeasca. Cand vin astfel de oameni, ii evit si nu le vorbesc. Astfel ii fac de pleaca singuri.”

Acelasi frate imi povestea acestea: “De multe ori cand veneam din provincie, unde lucram in vremea aceea, intram la Parintele Porfirie, care ma slobozea sa plec, spunandu-mi doar un singur cuvant precum “rabdare” sau “ascultare”. Alteori imi dadea un singur sfat lapidar “nu te necaji” sau “roaga-te”, fara a-mi mai spune nimic altceva. Pana la urmatoarea vizita pe care i-o faceam Bunicutului, ma straduiam pe cat puteam sa aplic in tocmai acel unic cuvant pe care mi-l spusese si, in functie de felul cum reusisem sau nu, parintele era multumit sau nemultumit.”

Intr-o vreme aveam probleme cu un sef de-al meu, care era un om foarte sever. Cand i-am spus Parintelui Porfirie ce pateam, mi-a raspuns:
- Sa faci ascultare, fiule, si sa fii rabdator. Sa nu ii raspunzi, ci mai bine roaga-te.
Cand m-am plans iar parintelui de purtarea sefului meu, mi-a zis din nou:
- Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce inseamna ascultarea? Ascultarea inseamna smerenie. Ai priceput?
I-am raspuns:
- Am priceput, Bunicutule.
- Nu, n-ai priceput. Hai sa-ti spun ceva ca sa intelegi ce inseamna ascultarea.
Intr-o manastire vietuia un monah foarte aspru, asa cum spui tu ca este seful tau. Toti calugarii care se duceau sa-i slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamana. Cand am auzit acestea, mi-am zis sa merg si eu sa incerc.
Intr-adevar m-am dus la chilia sa si, dupa ce i-am spus pentru ce am venit la el, mi-a zis:
- Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si-mi arata fereastra.
Eu, fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.
- Pricepi acum ce inseamna ascultarea?
- Da, inteleg.
- Ei! Ce sa-ti mai spun? Am ramas cu acel calugar mai mult decat toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si, dupa o vreme, am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum inainte cu seful tau.
- Da, Bunicutule, asa voi face, i-am spus.
Dupa ce mi-a dat binecuvantarea sa, am plecat.

Parintele Porfirie – cateva carti ce amintesc despre sfanta lui viata

“Batranul Porfirie – Parinte duhovnicesc si pedagog” -Editura Bunavestire

“Ne vorbeste Parintele Porfirie” – Editura Egumenita

“Marturii si experiente” – Editura Bunavestire

“Langa Parintele Porfirie” – Editura Bunavestire

“Amintiri despre Parintele Porfirie” – Editura Bunavestire

ACATISTUL PREACUVIOSULUI PĂRINTE PORFIRIE NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI

sursa: Lumini pentru suflet

O campanie anti-Mos Craciun, initiata in Austria, castiga tot mai multi adepti pe zi ce trece, scrie, marti, austriantimes.at. Mai mult de 70 de fan-cluburi ale acestei campanii au aparut in ultimele zile pe Facebook si Twitter. Membrii lor cer interzicerea figurii americane a lui Mos Craciun si propun ca indivizii sa aprecieze adevarata semnificatie a Craciunului, nasterea lui Iisus Hristos. Cei care au initiat campania anti-Mos Craciun au declarat ca vor incerca sa ii faca pe oameni sa inteleaga ca traditiile americane nu trebuie sa le domine pe cele specifice altor tari, in perioada sarbatorilor de iarna. Astfel, se propune ca parintii sa le povesteasca copiilor despre “Christkind”- reprezentat de un inger blond, ce are o lunga traditie in tari ca Austria, Elvetia si Gemania, in locul lui Mos Craciun. Totodata, ei au facut numeroase petitii pentru a interzice aparitia figurii Mosului insotit de reni in marile centre comerciale din tara. Campaniile “Pro-Christkind” au aparut inca de acum cativa ani insa niciodata n-au avut atat de multi adepti ca in acest an, precizeaza sursa citata.

sursa: ziua.net