Cunoscutul actor descoperă, după 20 de ani de la Revoluţie, o imensă prăpastie între clasa politică, intelectualitate şi popor, situaţie căreia i se adaugă distrugerea deliberată, prin desacralizre şi demitizare, a valorilor tradiţionale

Deopotrivă admirat şi contestat, Dan Puric este o voce din ce în ce mai ascultată în spaţiul public românesc. Discursul său cu accente creştine şi naţionale are, indiscutabil, o puternică notă de autenticitate. Dan Puric umple sălile de teatru, dar şi pe acelea unde conferenţiază despre iubirea creştină, de pildă. Până acum a publicat două cărţi – „Cine suntem” şi „Omul frumos” -, ambele vânzându-se ca pâinea caldă.

Totuşi, asta nu-i conferă automat „certificatul de calitate” al intelectualităţii noastre, care îl suspectează deseori de falsă erudiţie atunci când îşi argumentează teoriile. Dincolo de toate, succesul de public al lui Dan Puric exprimă o stare de spirit prezentă în rândurile celor mulţi.

Românii par să caute ceva anume atunci când îşi cumpără bilete pentru a-l asculta pe invitatul nostru din această săptămână. Iată de ce am găsit potrivit ca, înainte de Crăciun, să-i dăm cuvântul lui Dan Puric pentru a ne spune unde crede că ne găsim, din punct de vedere spiritual şi psihologic, la 20 de ani de la Revoluţie.

CARTE DE VIZITĂ

• Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959.
• A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, clasa prof. Dem Rădulescu.
• Este actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.
• Spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
• Este apreciat pe plan internaţional pentru spectacolele „Toujours l’amour”, „Made in Romania”, „Costumele” şi „Don Quijote”.

Adevărul: Aţi votat ?

Dan Puric: Nu.

De ce? Cum rămâne cu aceia care au murit pentru asta, acum 20 de ani?

Ei n-au murit pentru vot. Ei au murit pentru schimbare. Sunt două lucruri total diferite.

Schimbarea implică şi dreptul la vot…

Sunt două chestiuni pe principiul uşilor glisante. Dreptul de a vota nu este totuna cu şansa de a schimba. Ţarcul comunist e bine făcut. Numai că românul – acum nu pot eu să-l acuz, să fac pe deşteptul naţional -, săracul, tot speră că mecanismul ar fi autentic. Nu! Mecanismul e în buclă. Ce să alegi, cum să alegi?! Eu am zis că e lupta interspecifică. Ştiţi ce înseamnă „lupta interspecifică”?

Atunci când moare opozantul, cum a fost Coposu, rămâne aceeaşi specie. Şi se sfâşie între ei. Adică pe Lucreţiu Pătrăşcanu nu l-a împuşcat Maniu, a murit la Sighet. Pe Ceauşescu nu l-a împuşcat Gheorghe Brătianu. Se distrug între ei. Asta e ceea ce vedeţi voi! Intraţi în mecanismul ăsta crezând că este autentic. Politicienii, săracii, suferă de impotenţă. Nici ei nu-şi mai dau seama că mecanismul nu e legitim.

Atunci care-i soluţia, în opinia dumneavoastră?

România paralelă! O Românie apolitică, o Românie în care, de acum încolo, nu mai este vinovată clasa politică. Ea şi-a făcut simfonia, gata! Noi suntem vinovaţi, noi sutem responsabili. Şi nu căutaţi o soluţie politică!

Deci nu e vorba de o soluţie politică…

Nu. Comunismul nu dispare prin electorat, prin studii asupra totalitarismului, prin conferinţe, ci prin atitudini. Alţi oameni! Eu nu-mi aleg preşedintele, îmi aleg poporul. Nu avem popor, însă asta e foarte clar. Eu merg prin ţară să văd insulele astea care au mai rămas, de conştiinţă, de certitudine. Voi nu observaţi?

Se vede că nu avem un popor din moment ce turismul electoral atinge asemenea proporţii…

Da. E „păstrăvărie”. Ei au votat anul ăsta, săracii, sperând la nu-ştiu-ce. Ei tot speră. Şi nu fac altceva decât să-şi prelungească boala. În clipa în care creezi o societate cu o multitudine atitudinală, atunci e un popor. La noi nu se poate vorbi despre o societate civilă.

Dar în anii ’90 a existat societate civilă?

Au încercat săracii. Apropo de societatea civilă de acum: păi şi pe mine m-au fugărit vreo nouă luni pe bloguri. M-au făcut legionar, extremist, mason.

De ce enervaţi atâta lume, domnule Puric?

Păi, răspunde-mi tu! Numai pe tine nu te enervez.

Se pare că nici pe Robert Turcescu, dacă este să vorbim de jurnalişti…

Da, pentru că sunteţi într-o zonă de autentic. Păi restul trebuie să întreţină sistemul. Şi atunci, vedeţi că în România temperatura trebuie să fie asemenea celei anunţate la postul naţional de radio – „gheaţă la mal”. De ce să iasă cineva care poate mâine are o idee?! Lasă-i, dom`le, să iasă! Cu gafe, cu greşeli… A fost cineva perfect de la început? Nu! Iată de ce din zece tineri fug din ţară nouă. Au făcut nemţii o statistică din care reiese asta.

„Am ieşit din cuşcă şi am nimerit în laţ”

Unde suntem acum, după 20 de ani?

Am fost la Frankfurt şi am stat de vorbă cu o jurnalistă. „Domnul Puric, sunt 20 de ani de când s-a prăbuşit Zidul Berlinului”, a spus ea. Nu, i-am zis, sunt 20 de ani de când sărbătorim că s-a prăbuşit peste noi. Noi suntem sub ruine, suntem consecinţe.

E mai rău decât înainte de 1989?

Da, pentru că e sindromul ăsta, cum zice proverbul românesc: „Să te ferească Dumnezeu de pasărea care a ieşit din cuşcă şi a nimerit în laţ!”. Nu mai e graţia pe care o vedeam noi. Am fost pionier, UTC-ist şi m-au făcut şi membru de partid. M-au rugat, nu m-au obligat. Dar era o subversiune. Era o tensiune. Ştiam. Acum nu mai e. Acum nu mai ştii.

De ce nu mai există acea trezvie?

Sunt două lucruri care au operat. Înainte era imaginea de tip schizofrenic, comunistă. Tu, buricul pământului. Nu credea nimeni în imaginea aia. Ziceam: „Bă, dacă pleacă ăsta, cu ăştia…” Aveai fragmentul ăla de sănătate mintală. Acum nu-l mai ai. Din cauza intelectualităţii noastre graţioase de după ’89 s-au bombardat toate reperele.

Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.

Credeţi că e bine să n-avem dileme?

Dilemele sunt utile într-un spaţiu în care pot să creeze o fertilizare a minţii, dar nu într-un spaţiu în care pot să producă o distrugere, o degenerare. Eminescu spune că Biserica Ortodoxă e maica poporului român. De ce te legi de mama? Sunt lucruri care se dezbat şi lucruri care nu se dezbat. Ortodoxia este pentru poporul român ca şi limba română – nici facultativă, nici obligatorie. Pur şi simplu este!

Cu genul acesta de certitudini v-aţi ostilizat intelectualii publici români care spun că aveţi un discurs situat între Moş Ion Roată şi Corneliu Zelea Codreanu.

Ei parcă ar fi fabrica de etichete APACA. Fac aşa tot timpul – lipesc etichete. Moş Ion Roată este o esenţă pentru România, ca să nu mai spun şi de partea cealaltă…

Dar de ce să nu spuneţi? Vă e frică, după 20 de ani, să vorbiţi despre un episod din istoria naţională?

E mai bine aşa, pentru că ăştia abia aşteptă… Şi aşa au zis că sunt căpitan legionar. Până acum m-au făcut şi mason. Mă bagă „la vânat” şi spun: „Fugiţi după el că e nevăstuică, ba nu!, e iepure!” Ei nu ştiu să mă identifice, dar îi deranjează fluxul de autenticitate care creşte în România. Fiecare român gândeşte ca Moş Ion Roată. Ce e rău să fii Moş Ion Roată?

Dar ce e rău în a vorbi despre Corneliu Zelea Codreanu, ca personaj istoric?

Domnule, pentru unii e rău. Noi nu ne judecăm pe noi, personal. Ni s-a dat să ne autojudecăm conform unor imagini schizofrenice, mincinoase. Adevărul nu se suprapune cu realitatea. Zicea Constantin Noica: „Exactitatea nu e totuna cu adevărul”. Realitatea e meschină, realitatea este tangenţială, contingetă. Dar, când iubeşti o femeie sau când îţi iubeşti copilul, sau când îţi iubeşti mama, sau când îţi iubeşti ţara, intri în spaţiul adevărului, care, cum l-ai deschis, a şi dispărut. Nu noi trăim taina, ci taina ne trăieşte pe noi.

„România e groaznic de «scurtă»”

Nici în interbelicul românesc intelectualii publici nu prea se menajau. Să fie acesta un blestem al nostru?

Intelectualii de atunci erau nişte oameni de conştiinţă, erau responsabili, cu un fond extraordinar. Cam toţi proveneau din gena lui Eminescu. Un italian grozav zicea despre Mircea Eliade, Emil Cioran şi Petre Ţuţea: „Luaţi separat sunteţi grozavi, împreună sunteţi o nenorocire!”. Ei erau împreună pentru că se certau. Era şi o educaţie a firii. Dacă Eliade stătea la masă cu Sahia, care era de stânga, nu-i dădea cu cafeaua în cap. Discutau. Era un lucru de civilizaţie şi de omenie, de frumuseţe.

Cum zice Gheorghe Racoveanu: „Omenia este frumuseţea cea dintâi a acestui popor”. Am avut dispute de idei, dar pe durate groaznic de scurte 1919 – 1947. Aia e România – groaznic de scurtă. Şi mai avem o Românie – de la 1877 până la 1918. În rest, stăm pe sub munţi. Iar astăzi e o perioadă de asfixiere. Chiar ţi-e jenă să iubeşti ţara asta? Nu trebuie să fii naţionalist-comunist pentru asta.

Aţi identificat vreun intelectual public care să adere la ideile şi la setul de valori pe care le promovaţi?

Nu, sunt oameni pe care îi cunosc, dar nu sunt de prim-plan, în sensul public. Stau în subteran, pentru că le e frică. Şi cred că sunt şi amorţiţi, săracii. Şi-au pierdut reflexele. Nu mai e „trendy”. N-ai văzut că dacă îţi iubeşti ţara eşti etichetat drept „naţionalist”?! Şi ce dacă eşti naţionalist? Ce, Putin nu-i naţionalist? Am văzut în Rusia cât de mult îl iubeşte poporul pe Putin. Pentru că ăla ţine cu ţara.

Dar am fost acum la Baia Mare, la o conferinţă despre iubire. A fost genial un puşti de 25 de ani. „Domnu’ Dan, vreau să vă spun cum mă iubea bunicul pe mine. Când m-a văzut pe la 19-20 de ani că încep să fac afaceri dubioase, s-a uitat odată aşa la mine, cu 2.000 de ani vechime, şi mi-a zis: «Ce bă, te pregăteşti să fii cel mai bogat din cimitir»?” Asta e România profundă, cea a lui Moş Ion Roată.

Mai există România aceasta profundă? O mai găsiţi pe undeva?

Da, peste tot unde mă duc. La Baia Mare, la conferinţă, erau 300 de oameni înăuntru, în sală, şi 300 afară, la plasmă.

Şi atunci de ce oamenii primesc un kilogram de zahăr şi o sticlă de ulei în schimbul votului?

Aia e populaţia!

Dar sunt mulţi…

Ştii ce suntem noi în ecuaţia asta? Trebuie văzute realitatea şi adevărul. Realitatea este că după 50 de ani de comunism şi 20 de ani de ghetou din ăsta neocomunist, am ieşit ologi. Toţi suntem ologiţi. Asta e o realitate, e un lucru cuantificabil. Dacă iei două scrumbii într-o pungă portocalie, îţi dai seama ce hal de instincte pavloviene ai?! E tragic. Adică te uiţi, râzi, dar este tragic. Însă adevărul e că România nu se reduce la realitatea ei mizerabilă. Adevărul e că România profundă luptă tacit.

„Suntem într-o situaţie mai tragică decât cea de după Dictatul de la Viena”

Cum va arăta România peste 5 ani?

Am spus-o de acum un an şi jumăte – asistăm la sfârşitul clasei politice. Lumea va fi mult mai conştientă, mult mai matură, a început să-şi dea seama. E bine că a plecat un lot în străinătate şi a luat contact cu Occidentul. Ştiţi câte insule de românitate sunt în ţara asta? Insule care nu sunt declarate. Oamenii gândesc altfel, ştiu.

Mai toată suita asta de bancuri politice care a apărut acum este un simptom al unei lucidităţi. Deci au reapărut bancurile politice. Nu băşcălia. Ăsta e un simptom. E poate cea mai dură lecţie pe care o are poporul român. Situaţia în care ne aflăm acum e cea mai tragică din istoria poporului român. Ea este cu mult mai tragică decât Dictatul de la Viena.

Se discută foarte mult despre faptul că nu suntem închegaţi, că românii nu au stat suficient de vorbă între ei…

Just! Lucrul ăsta e sesizat de Mircea Vulcănescu în 1922, când spunea: „Ne-am unit politic, dar nu sufleteşte”. După 1.000 de ani cât am stat dispărţiţi, au ieşit doi oameni politici care se luptau: Maniu şi Brătianu. Şi au prins clasa politică cu garda jos. Asta în afară de faptul că e ceva congenital – cum a zis Herodot, „păcat ca nu-s uniţi”. Pe lângă dezbinarea asta, s-a băgat şi spaima ideologică comunistă. Acum mai suntem setaţi şi economic.

„Să te ferească Dumnezeu de Biserica sforăitoare”

Se mai poate vorbi astăzi despre teologie luptătoare în Biserica Ortodoxă Română?

Aşa cum zicea Eminescu, să te ferească Dumnezeu de Biserica sforăitoare. Am zis că daca vreau să mă culc, mă uit la „Trinitas”. Ei teologhisesc acolo într-un cerc închis. Aia e ultima instanţă unde trebuie s-o faci. Există creştini adevăraţi şi există creştinism din ăsta neexplicit, mai degrabă implicit – în oameni, într-un gest, în atitudini, în inima noastră. Încă mai găseşti mari sfinţi duhovnici.

După ce ei vor dispărea, ce va veni în loc?

N-ai de unde să ştii ce se întâmplă. Putem să ne îngrijorăm, dar trebuie să nu fim îngrijoraţi. Biserica zice că poţi să ai griji, că te ajută Dumnezeu în grijă, dar să nu fii îngrijorat, pentru că până la urmă o să le rezolvi pe toate. Tu crede! Crede aşa, simplu, firesc. Într-un fel, această presiune este bună pentru că îl mai pune pe om în ipostaza de a descoperi şi altceva decât suprastructuri şi macrostructuri.

Ce înseamnă să fii european, în viziunea dumneavoastră?

Dacă vrei să faci din fiul tău european, aruncă-l în neant! Jean Jacques Rousseau sesiza un paradox pe la 1700 şi ceva. Şi atunci erau suprastructuri statale, imperii şi catolicismul, care funcţionau pe macrostructură. A sesizat o comunitate europeană: nu mai e niciunul german, spaniol, francez – toţi suntem europeni. Şi el ce-a constatat: nimeni nu mai urăşte pe nimeni, dar nici nimeni nu-şi mai iubeşte ţara. Însă peste 100 de ani a început o febră naţionalistă.

Practic, Rousseau a dat definiţia europenismului de azi…

Comunitatea Europeană este o structură politică şi economică de interes. Ea nu are un fundament spiritual. Acesta în mod clar trebuia să fie creştinismul. Nu a fost. Şi atunci este un agregat de interese, care la prima lovitură se va rupe. Cum era piaţa comună, care cel puţin era onestă, declarată fiind. I-am zis unui ambasador: „Domnule, aţi pus schimbătorul de viteze economic la Bruxelles. Schimbătorul de constituţie n-o să-l puneţi!” „Dar de ce?”, mă întreabă. „Păi pentru că dacă joacă Olanda cu Spania un meci de fotbal, n-o să se strige «Hai comunitatea europeană!»”.

A fost aprobat Tratatul de la Lisabona. Juridic vorbind, de acum există Uniunea Europeană.

Le urăm succese! Dar, au zis nişte ţigani o chestie genială: „Să te ferească Dumnezeu de eşece!”. UE trebuie să-şi facă administraţie, dar administraţia asta nu se suprapune cu vocaţia omului. Omul nu poate să fie o abstracţie. E drept că e un agregat şi agregatul ăsta are şi calităţi, are şi mari defecte. Printre calităţile incontestabile este aceea că UE civilizează şi n-o să mai stăm cu berbecii ăştia autohtoni, cu feuda asta privatizată. Mai pune de-o şosea, mai pune de ceva..

Dar în acelaşi timp şi uniformizează şi nu ţine cont de individualitatea fiecărui popor. Ei ţin cont doar formal, pentru că zic acolo „unitate în diversitate”. Dar ei nu ştiu că diversitatea este un fel de rezervaţie naturală. Cum au făcut americanii cu indienii.

De ce să-mi pui mie etichetă, să-mi spui: „De mâine sunteţi diverşi!”? Păi o ştiam şi eu! Diversitatea are o fiziologie. Nu poţi spune: „Sunteţi diverşi aici, iar dincolo sunteţi omogeni!” Mie tocmai mi-au arestat diversitatea, în faţa blocului: băbuţa care vindea usturoi. Poliţia comunitară a făcut-o. Ei acolo erau corecţi, pe restul îi lasă „la liber”. Din detalii observ ce se întâmplă, din lucruri de genul ăsta.

„Clasa politică e o tumoră ce trebuie extirpată”

De ce credeţi că nu ne obosim să accesăm fondurile de la Uniunea Europeană?

Nu se pot fura. Şi din cauza asta, fiind monitorizaţi, nu se bagă nimeni.

Prin urmare, nu-i vorba de prostie din partea noastră, a românilor?

Nu, este viclenia clasei politice şi criminalitatea ei. Pe ei nu-i interesează ţara, pe ei îi interesează vila de la Snagov şi banii de acolo.

Dar politicienii nu sunt, în fond, oglinda noastră? Nu sunt emanaţia noastră?

Aici este o profundă eroare. Clasa politică nu este corp reprezentativ, este o tumoră. Politicienii se dau, se legitimează ca fiind preşedinţi, miniştri. Ei nu au legătură, ei sunt o tumoră ce trebuie extirpată.

Nu noi i-am votat?

Noi am votat pentru că suntem în ghetou. Tu stai la numărul 455, alături de numărul 456 şi vine plutonierul şi îţi zice: „Bă, drepţi! Staţi lângă pat!” Acum, sigur că e mai soft toată chestia asta. Din puşcărie ne-am transformat în junglă. Şi ne împuşcă la liber. Dar lanţul de care v-am zis la începutul discuţiei, ăla e. Şi e sinistru. Libertatea nu înseamnă libertinaj. Dar ne-au inoculat faptul că ei sunt legitimi. Noi i-am votat! Toată lumea e în stare de inconştienţă. Clasa politică ne-a dat sentimentul că suntem liberi, însă laţul era deja pus. Deci „ţarcul” este foarte bine făcut.

În toată această clasă politică nu găsim şi oameni de calitate?
Sunt strecuraţi pe acolo, săracii, dar e ca la chelneri sau ca la bucătărie. Mie, dacă mă angajez mâine la un hotel, o să mi se spună: „Uite, ăla e şeful de sală, ăla e şeful de la bucătărie…” Deci sistemul este distrus, este corupt. Bine, asta nu înseamnă că, dincolo, sistemul este rai. Dar fiind societatea civilă foarte puternică, îi ţine în şah şi nu mai fură atât de direct din buzunar. Au alte forme de corupţie.

La noi, societatea civilă ce face?
Deci noi nu avem societatea civilă. Noi suntem supravieţuitori.

Şi dumneavoastră sunteţi parte a societăţii civile. Aveţi o voce care se face auzită în spaţiul public.

De când să fiu eu societate civilă? Eu sunt prestator de servicii la Teatrul Naţional. Vocea e altceva, aia e haiducie. Eu sunt haiduc. Eu n-am o consistenţă organizatorică. Eu n-am oameni care să mă urmeze, să spun: „Stop! Vă scot mâine două milioane pe stradă!” Păi, îi calcă în picioare în două săptămâni. Eu sunt sabotat tot timpul. Şi îi mai apăr şi pe puştii ăia de la Teatrul Naţional. Dar societatea civilă înseamnă o atitudine.

„Ni s-a tăiat accesul către noi înşine”

Suntem capabili să avem o societate civilă?

Nu ni s-a dat timpul necesar. Mircea Eliade avea o expresie teribilă: „teroarea istoriei”. Când să te aşezi? Unde ai văzut tu în România să se adune lumea astăzi şi să vorbească? Nu am avut timp. Noi am avut timp doar să iubim. Tragic, în goană, hăituiţi şi, culmea, ni s-a aşezat o iubire foarte senină în suflet. E patologic. De pildă, raportul dintre Ileana Consânzeana şi Făt-Frumos nu e de tip freudian. La noi, Freud este senin. Deci una este în realitate şi alta este în idealitate. Suntem factori sociali. Nu vedeţi că, la un moment dat, ne destăinuim geometric? Nu ştii ce asocieri se fac în sufletul şi în capul fiecăruia.

Tinerii au nevoie de societatea civilă…

E nevoie de creieraşul şi de Dumnezeul fiecăruia pentru ca asocierile să fie făcute cât mai rapid. Ai nevoie de modele. Ăştia au ascuns toate modelele. Dar când tu o să vezi că eşti sărac lipit pământului şi că tovarăşii ăştia intelectuali îşi bat joc de Eminescu, de Noica şi de Mircea Vulcănescu, dacă ai un pic de sânge tare şi crezi în Dumnezeu, o să-ţi apară nişte luminiţe în faţă. Şi atunci te întăreşti. Tinerii nu trebuie să se mai lase legănaţi, pentru că astăzi nu le dă nimeni nicio pernă, niciun model. Ei trebuie doar atât, să se considere fii ai lui Dumnezeu.

Reiese că tinerii trebuie doar să umple nişte structuri…

Da, sunt de umplutură. Şi când îşi dau seama că nu vor să fie o umplutură, încep ăştia să le stea în cale, cum îmi stau mie. „Ce facem cu evadatu’ ăsta dacă face scandal aici ?”

Viitorul României este cel prezis de Orwell, în „1984″, sau e „o minunată lume nouă” ?

Orwell era romantic. Orwell este Arici-Pogonici, pe lângă memorialistica ce include Fenomenul Piteşti sau Aiudul. El e un talent, dar nu ştia multe. Aici, în România, era pus falusul pe post de cruce, erau „împărtăşiţi” deţinuţii cu fecale… Trebuie să ai acces la memorie, ca să ştii cine eşti. Şi atunci vei avea o demnitate şi o forţă deosebită. Până atunci n-ai, nu ştii cine eşti. Nouă ni s-a tăiat accesul către noi înşine.

„Nu trăiesc în leasing”

Aveţi rate la bănci, domnule Puric?
Nu, nu trăiesc în leasing.

Trăim în leasing în România?

Păi da, în loc să-ţi iubeşti nevasta, stai cu gândul la contul din bancă, la rate. Te transformă în sclav.

Altfel nu poţi să-ţi iei o casă…

Eu am trăit toată viaţa într-o garsonieră. Pe urmă am reuşit, căsătorindu-mă, să vând garsoniera şi să trecem la două camere.

Ce credeţi că arată faptul că aţi vândut cartea „Cine suntem” în 85.000 de exemplare, în condiţiile în care un scriitor bine cotat vinde aproximativ 10.000 de exemplare?

Acum am ajuns la 130.000 de exemplare vândute. Eu nu sunt scriitor. Eu am scris când mama mea murea. Şi am scris într-un fel de dezastru interior de parcă murea şi ţara odată cu ea. A fost un strigăt. Pe urmă am aflat de edituri. E ca şi cum aş intra eu acum la redacţie. Eu n-am reflexe de jurnalist, eu sunt actor. A doua carte a venit de la sine. Acum, toată lumea zice „Scrie-o pe a treia!”, dar a treia nu se poate naşte decât tot din aşa ceva.

Dintr-o tensiune pentru că, într-adevăr, e un vid care s-a umplut. Ce-am scris eu în cartea asta, dacă te uiţi? Sunt o serie de interviuri, sunt o serie de mărturii de-ale mele, puse cap la cap într-o dimensiune a unei mărturisiri. Eu nu am pretenţii beletristice şi nici măcar eseistice.

De asta v-am şi întrebat, pentru că ceea ce aţi pus în cărţi pare să exprime mai degrabă o nevoie socială…

Da, dar voi, ca ochi din afară, puteţi să vedeţi mult mai bine decât mine. Nu am putut sta ca un mort…

Aţi tras nişte concluzii după ce aţi văzut succesul de vânzări?

Da. Cred că este vorba despre nevoia neîmplinită a poporului român de identitate. Este o nevoie fantastică şi autentică. Prăpastia între clasa politică, intelectualitate şi popor este din ce în ce mai imensă. Ăştia s-au băgat între cafele şi la baruri şi stau, cocoloşiţi de comunitatea europeană, în burse pentru Europa. Clasa politică este genul de securişti care se ţin acolo oligarhic.

Oligarhia înseamnă cei puţini, nu înseamnă „aristo”, adică „cei buni”. Este o adunătură umană, este statul de tip mafot care, în partea asta, are altă căpuşă, această intelectualitate. Cordonul ombilical cu poporul este rupt. Între popor şi ăştia există o populaţie, care circulă asemenea oamenilor decerebraţi. Sunt oameni cu fulare, cu pungi electorale. Pe ăia îi dau tot timpul la televizor.

Dar acum au ieşit la vot aproape 60% dintre cetăţeni. E un procent mare…

Da, au ieşit, pentru că situaţia s-a agravat. Este criză financiară.

Aceştia sunt „poporul” sau „populaţia”?

E un amestec, e un dezastru. Este o situaţie de naufragiu. Zicea Vasile Pârvan: „Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece are toate drepturile să se legitimeze în istoria universală”. Noi trebuie să conştientizăm. Dialogul ăsta al nostru este un act, cât pot eu, de conştientizare. Nu e un act de polemică, nu e un act de pamflet. Este un act de diagnoză, cum zice grecul, „a vedea prin…”. Atât cât pot eu…

„Un jurnalist adevărat face un act de conştientizare”

Cum vi se pare presa românească?

Presa în România e ca în bancul ăla: „Dacă n-ai televizor, nu eşti informat, dacă ai, eşti dezinformat”.

Presa înseamnă şi internet şi ziare…

Şi la voi, ca şi la noi, se mai strecoară din când în când câte un om care le mai spune pe bune. În rest şi voi ascultaţi comenzile şi trendul, care spune: „Căsăpiţi-l pe ăla!”. Şi atunci autoritatea unui jurnalist, sau personalitatea lui, depinde de forţa lui.

Era un jurnalist interbelic extraordinar, care spunea: „Mă simt aici ca vulturul Mitică”. Adică nu poţi să fii şi Mitică, şi vultur. Un jurnalist adevărat face un act de conştientizare, nu un act de manipulare, nu un act de confuzie. Cum zicea Mircea Vulcănescu: „Sunt aici nu ca să am dreptate, ci ca să ne lămurim”.

Este extraordinar cum un articol de fond poate să radieze în milioane de suflete. Şi altul poate să tăbăceasă şi să murdărească. Ca şi în teatru. Sunt funcţionari dramatici şi sunt artişti. Sunt foarte puţini artişti. Şi aici este identitatea aia dumnezeiască de unicitate, irepetabilă. Dumnezeu te face irepetabil şi sunt alţii care vor să te facă repetabil. Ştiţi care e diferenţa dintre procreaţie şi reproducere ?

Procreaţia implică dragoste…

Şi mai e ceva. Eu nu sunt reproducerea părinţilor mei. Reproducerea este aşa cum e Ponta vizavi de Adrian Năstase. Procreaţia presupune că ai din mama ta, din tatăl tău, din bunici şi încă ceva pe deasupra, incontrolabil. Acea necunoscută îţi dă un ascendent. Aia e procreaţia. Care scapă geneticienilor.

Proiectul „Dan Puric – preşedinte” a fost o glumă sau chiar v-a bătut gândul să candidaţi?

Securiştii trebuie s-o consume şi pe asta. Au dat drumul la şampanie mai devreme, ca să n-o destupe. Şi atunci Securitate se ocupă… „Ce e amărâtul ăsta? – Un actor, acolo, a început să facă piftie pe aici, să se închege! – Hai s-o stricăm şi p-asta!” Când am zis că vreau să candidez la Preşedinţie am făcut-o în glumă, zicând că nu i se poate da puricului şi poporului tăcere.

Dar ăştia nu s-au uitat la nuanţă. Şi au zis: „De ce să se ducă lumea, hai să-l compromitem!” Ştiţi că Vadim a avut o chestie genială, atunci când i-au răpit teroriştii pe ziarişti. „Aoleu, se compromite şi mişcarea teroristă!”, a spus. Au vrut s-o compromită şi pe asta. Eu eram în turnee prin Petroşani şi mi s-a comunicat că la televizor se spune că vreau să fiu preşedinte. Ei fac coeficiente de popularitate şi consumă cartuşul. I-am spus părintelui Atanasie că tot insistă ăştia să mă bag la candidatură. Şi zice: „Dan Puric, un om excepţional, trebuie să aibă şi un popor care să-l urmeze”.

„Moş Crăciun să vă aducă mintea cea de pe urmă”

Ce faceţi anul acesta de Crăciun?

De Crăciun mă duc în Bucovina, mă ascund, stau faţă în faţă cu porcul… Şi vreau să mă adun.

Ce aţi vrea să le aducă Moş Crăciun românilor?

Să le aducă mintea cea de pe urmă şi inima creştină în ei. Aia curajoasă! Hristos a zis „Îndrăzniţi!”, n-a zis să stăm în expectativă. Bine, nici n-a zis „Să aveţi tupeu!”

Freud spunea că numai nevroticii au înclinaţia aceasta către misticim şi că oamenii întregi la minte n-ar avea porniri de genul acesta…

Acum problema este cine întreabă şi cine răspunde. Din punctul lui de vedere este perfect valabil. Dar mai există şi un alt punct de vedere. Dacă întrebi un musulman despre asta… În temniţa de la Aiud erau ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi, evrei. Au murit cu toţii acolo. Să fi fost cu toţii nevrotici? Apropo de credinţa manifestată în temniţele comuniste – Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, îi spunea lui Nicolae Steinhardt: „Tu ştii că eu vreau ca România să fie condusă de evrei?” „Dar ştii cum: să fie evrei ca Sfântul Apostol Pavel, că dacă nu, ne-a luat dracu` p-amândoi!”.

sursa: adevarul.ro

S-a incetatenit in popor credinta ca iti poti afla viitorul prin “deschiderea cartii”. Daca vei intreba unde se “deschide cartea” si cine face acest lucru, raspunsul e simplu: doar in biserica si doar de catre preot. Iata cum preotul devine persoana care iti spune “tot ce va fi”. Nu stii de ce nu te poti casatori? Nu ai raspuns la necazurile care vin asupra ta? Nu cunosti ce vor ajunge copiii? etc, mergi la un preot care “deschide cartea” si nu vei mai avea astfel de intrebari. E o cale comoda, nu cere efort: rugaciune, post, metanii. Acesta este raspunsul unor oameni care cred in cele in care ar trebui sa se se arate necredinciosi. Insa, nu asa se fac pasi siguri in viata.

De unde obiceiul de a deschide cartea?

La Taina Sfantului Maslu exista o prevedere tipiconala care indica citirea unei rugaciuni cu Sfanta Evanghelie deschisa peste capetele bolnavilor. (Dupa ultima rugaciune si ungere, preotul care conduce soborul de preoti prezenti la Maslu, ia Sfanta Evanghelie si o da bolnavului sa o sarute si sa o deschida. Ceilalti preoti slujitori o tin deschisa deasupra capului celui bolnav, iar cel ce conduce soborul rosteste rugaciunea a opta, dupa care se face ungerea cu ulei sfintit). Unii preoti ies din cadrul liturgic si ajung sa faca din deschiderea Evangheliei un mijloc de asa zisa descoperire a celor ce vor fi. Asa se face ca pagina unde Evanghelia a fost deschisa, simbolizeaza ceva, cuprinsul ei capata prin deschidere o alta interpretare, culoarea inseamna realizare (daca vorbim de rosu) si neimplinire (daca e negru), etc. Si iata cum ajungem sa vorbim de preoti ghicitori, de persoane care “vad” lucruri care nu pot fi vazute decat cu ochii inchisi.

Aceasta practica este necanonica, pentru ca nu o gasim in cartile de cult. A folosi Evanghelia pentru astfel de cazuri, inseamna a nu cunoaste rolul si semnificatia ei.

De ce exista credinta ca preotul poate prezice?

In primul rand, marturisesc cei care apeleaza la astfel de practici, preotul nu te trage de maneca pe strada ca sa-ti ghiceasca, ceea ce denota ca din moment ce tu il cauti si nu el pe tine, e semn ca nu exista falsitate in aceasta “deschidere a cartii”. Pe de alta parte, el este persoana care are o legatura cu o putere dincolo de natura – cu Dumnezeu.

Dar se pierde din vedere ca Dumnezeu opreste cu severitate ghicirea viitorului. Inainte ca poporul evreu sa intre in Tara Fagaduintei, El ii descopera lui Moise regulile de purtare pe pamantul in care va ajunge: “Cand vei intra in pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da, sa nu te deprinzi sa savarsesti grozaviile acelor popoare. Sa nu se dovedeasca la tine vreunul care arde in foc pe fiul sau pe fiica sa, nici superstitios, nici talcuitor de semne, nici prezicator, nici fermecator, nici vrajitor, nici descantator, nici mag, nici din cei ce intreaba mortii. Caci este grozavie inaintea Domnului cel ce savarseste acestea si din pricina acestei uraciuni, Domnul Dumnezeu il va goni din fata Sa. Tu fii fara prihana inaintea Domnului Dumnezeului tau. Fiindca popoarele acestea pe care le vei alunga, asculta de talcuitorii de semne si de vrajitori, iar pe tine te opreste Domnul Dumnezeul tau” (Deuter. XVIII, 9-14).

Stim, s-a ajuns sa fie mai cautati cei care citesc gandurile, care vad de la distanta si interpreteaza orice vis. Dar atat cei care recurg la aceste practici, cat si cei care le savarsesc, sunt pe drumul care nu duce la intalnirea si unirea cu Dumnezeu.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e buna daca e cu masura. Ea nu trebuie sa devina obsesie, grija, dependenta (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valery Larbaud). Pericolul e real, iar solici­tarile sunt atat de aprige; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe intreg cuprinsul planetei pravalesc asupra-ne mii si mii de carti, brosuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tiparit, caruia i se adauga cel xeroxat ori dactilogra­fiat. Parca vin toate si ne bat la usa, ne roaga, ne cer, ne so­meaza sa le citim, sa luam aminte la ele, sa nu fi fost zamislite de haram, raspandite de izbeliste printre oameni. Sunt volu­minoase, cele mai multe, chiar si cele de nefictiune si distrac­tive, cronofage asadar si nemiloase. (Nici un autor care se respecta nu mai publica astazi un roman sau un studiu desfa­surat pe mai putin de cinci sute de pagini). Cat de auster si totodata de induiosator se roaga sa nu fie trecute cu vederea! Si cum mai dau de inteles ca nimic nu stim si neinformati ramanem daca trecem nepasatori pe langa ele.

La inceputul vietii e bine, gandesc, sa citim de toate, de-a valma, cu nesat si nediscriminatoriu. Apoi selectiunea, totusi, se impune. Cu cat devin tipariturile mai numeroase cu atat pare timpul de care dispunem pentru a le citi (ori frunzari) mai scurt, mai chircit, mai zorit a curge si a ni se sustrage si risipi printre degete, printre secunde, printre chemari si tre­buri. N-avem incotro: ni se impune o rigoare, o disciplina. Englezii, popor cult si civilizat, nu sunt dedati excesului de lec­tura, insa citesc temeinic si atent cartile fundamentale.

Cum sa renuntam, totusi, la bucuria citirii ahtiate, dezor­donate si a patimasei cufundari in aventura aceasta mereu captivanta, mereu imbietoare, cu adevarat fara pereche? Lec­tura, vai (ori slava cerului), e inca semnul distinctiv al omului “de calitate”, al celui ne-robit cu totul vremelniciei. Audio-vizualul nu a izbutit inca sa-i desfiinteze prestigiul, poate nici macar sa-l scada simtitor.

Pana una-alta, n-am iesit cu totul din galaxia Gutemberg, ne apropiem doar de regiunile ei frontaliere. Celor din gene­ratia mea contactul cu o carte noua, descoperirea unui scrii­tor, a unei opere, le-au mai ramas printre placerile pe care si acum le pot gusta din plin si fara a se rusina.

Lectura e o fapta individuala, de insingurare si izolare? un refugiu, o parasire (temporara) a tribului? Atunci e intru adevar necesara: fiinta omeneasca e astfel construita incat are neaparat nevoie de asemenea perioade de repliere asupra sa, de auto-reglare de contact numai cu fortele si resursele pro­prii. Lectura e un soi de realimentare cu combustibil, de refacere a potentialului energetic propriu repus in legatura directa, cu ceva nenumit, ceva analog acelor uriase cantitati de hidro­gen despre care astrofizicianul Fred Hoyle spune ca apar de nu se stie unde in cosmos.

Structuralismul ofera cititorilor de azi carti inteligente, sec arogante si glaciale. Altadata beletristica ne imbia cu istori­siri si naratiuni care nu sovaiau a face apel la emotie, de nu si la simple sentimente. Nu exista riscul – daca metoda struc­turalista se mentine – ca lectura sa se prefaca si ea in tra­valiu mecanic, in cunoastere mai mult sau mai putin compu­terizata?

Dar fi-vor oare cartile (asa cum le cunoastem noi) produse existente in veacurile viitoare? Le vor lua locul mijloacele de informatie in masa? Ori altceva cu totul necunoscut noua?

O carte tiparita in secolul al XX-lea se deosebeste mult de papirusurile antichitatii ori de pergamentele frumos caligrafiate si ilustrate in culori ale evului mediu. Exista intre ele un ce comun care si statorniceste perenitatea actului profund omenesc al lecturii: patrunderea omului in fantezie (Edmond I Jaloux: nimic nu dezvolta imaginatia mai sigur decat citirea cartilor), in vis, in metarealitate dar si in universul sau parti­cular, in ceea ce limba noastra – doar ea, ne face cunoscut Constantin Noica – numeste sinea.

Pentru aceasta nu cred sa dispara – oricare-i vor fi avata­rurile si denumirile – lectura din nomenclatorul indeletnici­rilor specific omenesti. Ceasurile (ori clipele) de raport “fata catre fata” dintre eu si sine au, cine stie, caracter aprioric, fac parte din predispozitiile noastre genetice. Eu unul am scris – si nu e prea mult de atunci – ca a fost o vreme cand mai toate cartile ii erau omului prietenesti si de folos, apropiate, calde, si intime; si exclamam: Ce frumos ninge in romanele lui Dickens si in nuvelele lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti!

Asa cred si acum, dar tinand seama de formidabila multiplicare a numarului cartilor si de pilda ucenicului vrajitor, privesc lectura ca pe un eveniment mai grav si mai implicat in probabilitati complexe. Cartile sunt daruite cu insidioasa putere de adanca patrundere in cugetul si inima celor care le deschid cu intentii candide si invoiesc a da audienta mesajului lor. Sa stam, de aceea, drepti, sa stam cu luare aminte, sa stam cu grija: sa nu carecumva sa corupa ce este mai bun in noi.

Cartile pot fi leac si antidot si otrava. Sa le deschidem larg portile, mereu curiosi, mereu ospitalieri, nu insa fara trezvie. Parafrazand cuvintele Junimei (intra cine vrea, sta cine poate): citim fel de fel, asimilam ce este de priinta dezvoltarii eului nostru intim, fiintei noastre si persoanei noastre de sine sta­tatoare, daruita cu putere de judecata si apreciere pe cont propriu.

Cum de n-as avea incredere in lectura (ori in echivalentul ei) vazand cozile degraba formate in fata librariilor unde se pune in vanzare un roman de Balzac, de Dostoievski, de Rebreanu ori de Jules Verne, Istoria Romei a lui Mommsen ori poeziile lui Ion Barbu? Ma paste gandul ca oricare dintre rabduriii cumparatori ar fi gata sa asume sarcina preluata, intr-o nuvela fantastica a lui Ray Bradbury, de cei ramasi credin­ciosi vechilor, bunelor noastre prietene: cartile.

Parintele Nicolae Steinhardt

sursa: crestinortodox.ro

In vecinatatea omului credincios traieste omul aparentelor. Este tipul de om care depune mai mult efort sa para, decat sa fie drept, milostiv, smerit, … Primeste apelative care nu-l definesc. Atunci cand ne inrudim cu el, ajungem sa ne prezentam in fata altora drept ceea ce nu suntem.

Eforturile pentru intretinerea acestui om solicita mai mult decat eforturile pentru permanentizarea autenticitatii. Pierdem din vedere ca in viata nu poti sa pari multa vreme ceea ce de fapt nu esti. Un timp poate, insa pentru totdeauna, sigur nu.

Cel ce traieste prin omul aparentelor, are parte numai de ornamentatie. Preocuparea lui este sa se impodobeasca cu atribute care nu izvorasc din inima. Inchide in el frumuseti nebanuite si se iroseste in a lega de el, pentru mai multa vreme, diverse virtuti.

Cine vede in omul falsitatii omul tuturor darurilor, nu se afla in adevar. Acest tip de om te lipseste de tot ce ai tu mai important: a exista! A exista inseamna a trai prin darurile primite.

Trebuie sa retinem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu va vorbi cu “ceea ce suntem”, iar nu cu “ceea ce parem a fi”. Caci si viata vesnica nu-i o parere, ci o realitate.

A fi bun este in firea noastra. A fi fals sta in nefirescul firii noastre. De aceea putem afirma fara retinere ca e mai usor sa fii bun, decat sa pari bun.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Stai, cu lumanarea aprinsa, in fata usilor imparatesti, din icoana Hristos te priveste cu nesfarsita mila si duiosie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit incetisor la chemarea preotului: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!” Frica de Dumnezeu (in acceptia ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decat oricand, credinta ai, caci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru – si dracii au!), cat despre dragostea ta, stii doar ca nu este pe masura. Esti de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodata ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi intalnirea mult dorita, precum alta­data fecioarele cu candela goala…

Te-ai spovedit, pe cat ti-a fost in putere tie si duhovnicului tau s-o faceti, ai fost dezlegat de atatea si atatea pacate, o lista lunga a fost citita in acest sens si aproape ca nu era pacat pe care sa nu-l fi facut, macar cu gandul. Dar duhovnicul a ramas in urma, te vegheaza even­tual de departe cu rugaciunile sale parintesti, iar tu esti singur in fata Potirului si in potir nimeni altul decat Cel spre care te indeamna si ultima fibra a fiintei tale, Cel la a carui prietenie ravnesti, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al painii si al vinului.

Si in aceasta situatie de criza teribila, in aceasta clipa de suspendare, il auzi pe preotul liturghisitor incepand a doua­sprezecea rugaciune dintre cele ale canonului de dinainte de Impartasanie, apartinand, dupa traditie, Sfantului Ioan Gura de Aur: “Cred, Doamne, si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.”

“Cel dintai sunt eu…” Este aici altceva decat un or­goliu divin sau decat o ipocrita smerenie. Simti ca este adeva­rul si, paradoxal, in ciuda preeminentei tale fata de toti pacatosii lumii, de pretutindeni si dintotdeauna, te simti mangaiat. Nu esti numai primul, esti si cel din urma, si pana la urma esti unicul, pentru ca acum, fata catre fata cu Creatorul, Man­tuitorul si doritul tau Prieten, ai incetat pentru cateva clipe orice judecata, orice raportare la altii.

Geniala aceasta inspi­ratie a Sfantului Ioan Hrisostom, dar si a celorlalti Sfinti Parinti care i-au asezat in acest loc rugaciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi in stare sa ne apropiem impacati de Sfanta Impartasanie. Sfintii Parinti nu erau “ritori”, nu compuneau rugaciuni ca si cand ai face literatura, nici nu le intocmeau pentru altii. Rugaciunile sunt expresia trairii lor celei mai autentice.

Cand Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre pacatosi cel dintai este el, isi asu­ma total aceasta conditie, ceea ce, privit intr-o lumina duhovniceasca si dinlauntru, este cat se poate de corect. Din potir, Hristos proiecteaza asupra ta o lumina atat de puternica, incat te simti de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blandetea ei.

Pana la urma, viata noastra, aici si intru vesnicie, depinde foarte mult de acest “ccel dintai sunt eu”. Usile imparatesti ale Sfintei Sfintelor si portile raiului ti se pot des­chide cand inima ta va murmura in deplina asumare si parere de rau acest adevar.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe “marea vietii”, sa se calatoreasca in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fara hiba, va sa zica). Primul pacat, savarsit de om in rai, i-a produs alungarea si plecarea sa in lume, ca sa-si caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea gasit, in schimb s-a cam ratacit si, pentru a iesi la liman, a fost necesar ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvantul, sa coboare dupa el si sa-i puna la indemana, spre putinta de reintoarcere, scara de aur a invataturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Ramane acum numai ca omul sa aburce la acest suis nesfarsit.

La nivelul personal al fiecaruia, pacatul se adauga de la intrarea sa in viata. Se stie ca si numai o zi de-ar vietui omul, tot ar pacatui intr-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai “nevinovat” la inceput, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea in varsta. incet, incet, ne trezim cu un sac greu de pacate in spate care ne cocoseaza, ne striveste. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prabusim sub el, care sa ne usureze povara, si acesta nu poate fi decat duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apasator de pacatosenie il insoteste, de-a lungul intregii sale vieti, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila si in ce conditii? Mai ales ca prima porunca data de Hristos dupa inviere aceasta este: “Bucurati-va!” (Matei 28, 9) si asta cu atat mai mult cu cat la cei vechi, din primele veacuri cres­tine (la Sfantul Ioan Casian, de pilda), intristarea aparea pe lista pacatelor.

Bucuria adevarata nu ne poate veni decat toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o netarmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creatiei, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri (“Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!”), din realitatea invierii si a vietii vesnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul si spatiul, eternitatea si infintul, impartite cumsecade cu ceilalti, in proximitatea desavarsit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta in­viere – aceasta este bucuria la care suntem indemnati si chemati. Bucuria vine si din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiasca milostivire, de a pregusta din cele ceresti inca de aici, de pe pamant. in pacate petrecand noi aceasta viata, putem fi bucurosi numai inscrisi in stradania necontenita de a accede la lumea izbavita de pacat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastra daca n-ar fi pacatul? Ar fi raiul pe pamant, fara indoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul initial, pacatul ne poate lipsi de raiul final. Pacatul stri­ca prietenia, si mai ales, in chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la conditia de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea inteleasa cum se cuvine.

E pacat! Ce pacat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea in legatura cu ceva care se pierde, se risipeste inutil, caci pacatul asta este – risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curatie si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, in intregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici in pacat, ci impacat – cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu

sursa: crestinortodox.ro

O grija de sama a gospodinelor, in preajma Craciunului, este facutul turtelor si al colacilor pentru ziua de ajun.

Turtele se fac din faina de grau “cernuta cu sata cea deasa”. Faina se cumpara din targ, ori o are gospodina macinata din graul sau, la moara satului. Faina se moaie in apa calduta si se sara. Aluatul, – numit prin partile jud. Tecuciu mai ales pane, – nu se dospeste.

Din aluatul bine framantat, se rup bucatele, una cate una, se fra­manta din nou si apoi se intinde, -se lateste, se turteste, – cu sucitorul sau ciucitorul, un bat rotund si neted, cu care, apasand cu incetul peste aluat, intinde si subtiaza prefacandu-l intr-o foaie ro­tunda, mare cat o farfurie sau mai mare inca.

Dupa ce foaia sau turta s-a subtiat in de-ajuns se ia binisor, ca sa nu se rupa si se pune pe plita, – tuciul sobei de tinichea, pe o tabla, – tinichea, – asezata pe jaratec sau pe fierul plugului pus asemenea in foc, ca sa se coaca turta. De pe turta incep sa se ridice un fel de besici cari indata se rumenesc sau se ard, lucru care face ca turtele sa aiba un gust placut. Dupa ce foaia de turta s-a rumenit pe o parte, se intoarce si pe cealalta, ca sa se coaca. In urma, turtele se pun clit, adica una peste alta, pe soba sau pe po­lita, ca sa se usuce pe deplin.

Intaia turta pe care gospodina o face, se numeste turta-vacii. Ea se coace tocmai la Boboteaza, cand se da vacii odata cu taratele ca s-o manance, avand gospodina credinta ca in chipul acesta vaca sa va fi laptoasa.

Turtele se mai numesc si scutecele sau pelincele, – pelincutele Domnului, – inchipuind, dupa credinta poporului, pe cele ce au slujit la nasterea pruncului Hristos.

Colacii se pregatesc fie pentru colindatori, numindu-se prin unele parti si colindate, fie pentru masa ajunului, fie pentru pomenirea mortilor. Dupa ce panea pentru colaci se plamadeste, – in anii din urma numai cu plamada facuta din drojdii de vin, numita si drojdii, – dupa ce se framanta si se lasa ca sa rasara, adica sa inceapa a creste, obisnuit pe cuptor la caldura, invelind covata cu blani, dupa ce panea se fereste ca nu cumva frigul sa o “dea’napoi” din crescut, se framanta din nou pe masa, si cu manile, rupandu-se bucati-bucati, se preface in vite groase ca degetul, din cari se im­pletesc covrigii, – cei dintr-o singura vita,-colaceii din doua vite si colacii, din doua vite impletite si incunjurate cu o alta vita.

Obisnuit covrigii se vor da colindatorilor marunti, cu colaceii se vor rasplati colindatorii cei mai multi, iar colacii se vor da flacailor, colindatorilor neamuri, vor impodobi masa de ajun si se vor da de pomana.

Gospodinele nevoiase, dupa cum vom vedea, vor inlocui atat turtele cat si colacii, prin felii sau bucati de pane din targ. Prin Bucovina, se fac colaci “rotunzi ca soarele si ca luna”.

De aluatul de Craciun se tin o suma de credinte si datine.

Aluatul, din care cu nici un chip nu se imprumuta, este dos­pit ca sa se oua gainile si sa fie sanatoase peste vara, iar vitele sa se plodeasca, adica sa fete. Unele gospodine se feresc chiar de veci­nele lor cari vin intr-adins ca sa poata ciupi cateva farmaturi de aluat, ca sa ia sporul si mana vacilor de la acea casa. Daca o femeie poate lua aluat dospit de la trei case, daca dintr-insul face o pane si daca o mananca apoi cu toti ai casei sale, fara sa piarda o farmatura macar din acea pane, se crede ca acea femeie va avea closte multe, cari vor cloci bine si vor scoate pui multi, de cari uliul nu se va putea atinge.

Daca se pastreaza acest aluat pentru mai tarziu, el se poate folosi pentru tamaduirea vitelor bolnave de deochiu. Prin unele parti, gospodinele pun cate un copil de ieau cu gura de noua ori din aluat, tinand manile la spate. Din aceste noua muscaturi se face un dodomete care se coace intre soba si care, sub numele de aluat de la Craciun, se intrebuinteaza pentru diferite boli de stomac la oameni si la dobitoace.

Prin alte parti, aluatul de la Craciun se face in seara Craciu­nului. Unele babarese, aduna si muguri de prun rosior, mar dulce, alun, vita, gorun si cires, ii descanta si ii pastreaza peste an, pentru de mancaturi, tot o boala de stomac.

Prin Bucovina, femeile fac un creciun, un colac in chip de 8, care se pastreaza pana primavara, cand se afuma si se tamaie boii si plugul inaintea pornitului la arat. Acest creciun se pune atunci in barsa plugului si cand plugarii ajung la tarina, il mananca.

Dupa ce panea se da in cuptor, femeile pun un carbune stins deasupra jaratecului. Daca acest carbune se aprinde indata, se crede ca peste vara popusoii vor fi buni, si anume vor rodi bine cei sa-manati mai in frunte, adica mai timpuriu; daca se va aprinde mai tarziu, vor fi buni popusoii samanati mai la urma; tot astfel se ju­deca si pentru cei mijlocii.

In sfarsit, alte gospodine, dupa ce dau panea in cuptor, noaptea, pana a nu rasari soarele, merg in gradina cu lopata ridicata si striga :

- Cum e cuptorul si lopata plina de pane, asa sa fie copacii, – pomii, – plini de poame.

sursa: crestinortodox.ro

Mănăstirea ortodoxă Hamatoura ne oferă pe situl său posibilitatea de a trimite e-cards în limbile engleză, arabă  şi greacă. Dintre acestea  remarcăm cea cu Naşterea Domnului şi Sfântul Nectarie.

sursa: hamatoura.com