Salutăm apariţia pe internet unui site dedicat Sfântului Nectarie: sfantulnectarie.ro .

Iata că după si ceva timp apare prin bunăvoinţa unui creştin un site exclusiv dedicat vieţii, lucrării şi minunilor Sf Nectarie.

Situl cuprinde informaţii despre locurile din România unde se găsesc moaştele Sfântului, cărţile scrise de şi despre Sf Nectarie, icoanele  şi cântările de la slujbele închinate lui, mărturii aduse de către cei care au primit mângăierea Sfântului.

Urăm spor duhovnicesc atât iniţiatorului  cât si vizitatorilor acestui site!

“Cinstirea pe care o acordam Sfintilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur, ca ocrotitori ai Facultatii de Teologie e motivata de faptul ca au intrupat in viata si opera lor teologica chipul adevaratului preot al lui Hristos. Ei au fost mari dascali si au imprumutat teologiei rasaritene caracterul ei netrecator si mereu actual, dar nu au facut teologie de dragul teologiei, ci teologie pentru preotie.” (Parintele Dumitru Popescu)

Adevarat este cuvantul Domnului pe care l-a spus El, ca nu poate nimeni sa-si castige odata cu pofta de lume, nici sa-si castige partasie cu Dumnezeu, cat timp este partas al lumii, nici sa aiba grija si de lume si de Dumnezeu. Cand cele ale lui Dumnezeu le parasim pentru , sau de sila trupului, multi dintre noi se pleaca spre altele: unii s-au invoit sa lucreze cele ale imparatiei cerurilor, fara sa-si aduca aminte de porunca Domnului, care zice: Daca aveti toata grija voastra catre imparatia cerurilor, Eu nu va voi lipsi pe voi nici de cele trebuincioase firii voastre celei vazute, ci toate se vor adauga voua.

Ca nu va voi lasa sa va ingrijiti de ele. De pasarile cele lipsite de suflet, care pentru voi sunt zidite, sa se ingrijeasca Dumnezeu, si de noi sa nu aiba grija? Nici de cum. Pentru cel ce se ingrijeste de lucrurile cele duhovnicesti, sau macar de vreunul din acestea, cele trupesti ii stau pregatite fara sa aiba grija ca ele tin prea putin si i se dau la vreme. Iara cel ce mai mult decat se cuvine se ingrijeste de cele trupesti, fara vrerea lui, cade si de la Dumnezeu. Daca insa ne silim sa ducem grija celor ce sunt facute pentru numele Domnului, El insusi se va ingriji si de trup si de suflet, pe masura nevointei noastre.

Insa noi sa nu cautam sa simtim pe Dumnezeu in cele trupesti, in loc sa-L simtim in lucrurile sufletelor noastre, ci sa indreptam toata lucrarea noastra spre nadejdea celor viitoare. Caci cine s-a dedat odata, din dragoste sufleteasca la virtute si doreste desavarsit sa o lucreze intru sine, acela nu se mai ingrijeste iarasi de cele trupesti, fie ca le are, fie ca nu. Si de multe ori ingaduie Dumnezeu sa fie ispititi cu acestea cei imbunatatiti, si lasa sa se ridice asupra lor rele din toate locurile, si ii loveste in trupurile lor ca pe Iov, ii saraceste si ii indeparteaza de oameni, si ii loveste in toate ale lor; ci numai de sufletele lor nu se apropie vatamare.

Caci daca vom calatori in calea dreptatii, nu se poate sa nu ne intampine mahnirea si trupul nostru sa nu se chinuiasca in boala si in durere, si nu putem ramane neschimbati, daca iubim viata in virtute. Iara cel ce petrece cu pizma si cu pierzare de suflet, sau in orice chip se pagubeste, acela are osanda. Iar daca umbland cineva in calea dreptatii si facandu-si drum catre Dumnezeu, inconjurat de multi asemenea siesi, i se intampla vreo ispita de acestea, nu se cuvine sa se intoarca din cale, ci sa primeasca fara cercetare si cu bucurie, si sa multumeasca lui Dumnezeu, ca i-a trimis un astfel de Har.

Si pentru Dansul s-a invrednicit sa cada in ispita, si sa se faca partas la suferintele Prorocilor si ale Apostolilor si ale celorlalti Sfinti, care pentru calea aceasta au rabdat necazuri, fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup (caci fara voia lui Dumnezeu nu este cu putinta sa I se intample si sa vina acestea), pentru ca Dumnezeu sa i se faca pricina de dreptate. Ca nu poate Dumnezeu sa foloseasca in alt chip pe cel ce doreste sa se apropie de Dansul, decat numai dandu-l in ispita pentru adevar.

Pentru ca omul nu este vrednic de o asa marime: sa fie ispitit pentru cele Dumnezeiesti, si sa se bucure fara Harul de la Hristos. Marturiseste despre aceasta Sf. Pavel. Ca lucrul acesta, – a fi cineva gata sa sufere pentru nadejdea in Dumnezeu, – este atat de mare, incat cu adevarat se numeste Har. Caci zice: “De la Dumnezeu ni s-a dat, nu numai sa credem in Hristos, dar sa si suferim pentru El” (Fil. 1, 15). Si precum scrie Sf. Petru in cartea lui: “Cand patimiti pentru dreptate, fericiti sunteti, caci de patimile lui Hristos v-ati impartasit” (1 Petru 3, 14).

De aceea nu in rasfat ti se cuvine sa te bucuri si in necazuri sa te posomorasti la fata, si sa crezi ca n-au ce cauta necazurile in calea lui Dumnezeu. Ca din veac si din neam in neam, cu Crucea si cu moartea se calca pe calea Lui. Si de unde iti vin acestea? Ca sa afli ca din Calea lui Dumnezeu iesi, si o ai parasit pe ea. Ca tu nu vrei sa mergi pe urma sfintilor, ci vrei sa-ti gatesti tie o alta cale, a ta, si fara patimire vrei sa petreci in acea cale.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Ca nimeni nu s-a suit la ceruri cu rasfatul. Ca stim bine, unde duce calea rasfatului. Pe cel ce din toata inima s-a dat lui Dumnezeu niciodata Dumnezeu nu-l scuteste de grija. Aceasta este a suferi pentru adevar. Si din faptul ca-i trimite Dumnezeu necazuri, cunoaste omul ca se ingrijeste Dumnezeu de el.

Pe cei care petrec intru ispite, nu-i lasa Providenta sa cada in mainile vrajmasilor. Mai cu seama, daca saruta ei picioarele fratilor, daca acopera vina lor si o ascund, ca pe o vina proprie. Cel ce voieste si doreste sa fie lipsit de griji in lumea aceasta, si in acelasi timp sa petreaca intru virtute, acela nu urmeaza cararea aceasta. Caci dreptii nu se invoiesc spre fapte bune, numai cu voia lor, ci si cu voia lor ajung in lupte mari, din pricina ispitelor, ca sa ii se puna rabdarea lor la incercare. Ca un suflet cu frica de Dumnezeu nu se teme de nicio pagubire trupeasca. Pentru ca un asemenea suflet nadajduieste intru Domnul de acum si pana in veac. AMIN.

Sfantul Isaac Sirul

sursa: crestinortodox.ro

La un parinte batran a venit un tanar care i-a cerut sa-i fie ucenic. Dupa ce l-a refuzat de mai multe ori, pentru a-i incerca vointa si sinceritatea dorintei, cat si smerenia, parintele l-a primit. Vorbindu-i despre ascultare si puterea acesteia in dobandirea vietii celei inalte, parintele i-a cerut sa-i fagaduiasca ascultare deplina intru toate, iar mai apoi i-a randuit ucenicului un loc linistit spre petrecere.

Peste cateva zile, batranul a luat un toiag uscat, l-a infipt in pamant si i-a cerut tanarului sau ucenic sa-l ude zilnic, zicandu-i:

- In toate zilele sa-l uzi cu apa, pana ce va infrunzi si va face roade.

Fata de locul unde vietuiau ei, izvorul era atat de departe incat ucenicul trebuia sa plece dupa apa dis de dimineata, ca sa apuce sa se intoarca pana la lasatul serii. Timp de trei ani, ucenicul cel cu ascultare sfanta a facut ceea ce parintele sau ii ceruse, fara sa intrebe nimic, fara sa carteasca, fara sa oboseasca, si avand multa incredere in batranul sau.

Dupa trei ani, toiagul cel uscat al batranului a inmugurit, a inverzit si a facut roade.

Batranul, luand fructe din acel pom, a impartit fratilor, in biserica, zicand:

- Luati de mancati, fratilor, acesta este rodul cel dulce al ascultarii !

Intoarcerea moastelor Sfantului Ioan Hrisostom din Roma la Constantinopol. Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sfintilor Apostoli in 438, de catre patriarhul Proclu al Constantinopolului. In anul 1204, in timpul Cruciadei a IV-a, moastele Sfantului Ioan impreuna cu moastele Sfantului Grigorie de Nazianz, au fost luate de catre venetieni si duse la Roma, unde au fost depuse in catedrala Sfantul Petru. Dupa 800 de ani, Biserica Romano Catolica a inapoiat moastele celor doi Arhiepiscopi ai Constantinopolului, Bisericii Ortodoxe. Pe 27 noiembrie 2004, papa Ioan Paul al II-lea a oferit moastele celor doi sfinti, Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu I. In anul 1997, Silvano Piovanelli, Cardinalul Florentei, a daruit Bisericii Ortodoxe Romane o particica din moastele Sfantului Ioan Gura de Aur, care se afla momentan in paraclisul patriarhal cu hramul “Sfantul Mare Mucenic Gheorghe”.

sursa: crestinortodox.ro

- Sumara psiho-analiza a trairilor interioare corespunzatoare „convertirii” –

“…Dar si aceasta stiu (…), ca pe cei ce fierbinte se pocaiesc,
cu mila indurarii ii curatesti, (…) partasi Dumnezeirii Tale facandu-i,
si – lucru strain de gandurile ingeresti si omenesti – vorbesti cu ei,
de multe ori, ca si cu niste prieteni ai Tai adevarati”.

“Convertiri” socante

“Pe neprevazute, l-am intalnit pe Dumnezeu…”. O transformare interioara rapida si neprevazuta atrage atentia celor din jur, pentru ca oamenii sunt tentati sa o considere rezultatul unei actiuni directe a lui Dumnezeu. In beletristica lumii occidentale exista multi subiecti sau martori a unor astfel de relevatii personale ale lui Dumnezeu; acestia descriu experientele neprevazute si transformatoare de care au beneficiat, fie din proprie initiativa, fie intrebati de ceilalti, interesati de schimbarea neprevazuta produsa (o fac uneori oral, alteori in scris).

Tipul acesta de convertire, „instantanee”, atrage atentia extrem de tare, fiind in schimb neglijate din atentia spatiului public convertirile lente, „de durata”, mult mai numeroase, care sunt rezultatul unei schimbari progresive, etapizate. Iata cateva titluri de volume care atrag atentia asupra convertirii de tip „soc”: „Dumnezeu exista! Eu l-am intalnit!”; „Dumnezeu exista cu adevarat! Iata dovezile!”.

“Revelatii” contradictorii, stari de constiinta noi, lepadari de credinta

Nu orice transformare radicala a unei persoane umane se face in directia imbratisarii religiei. Dimpotriva, exista mutatii ferme in personalitatea cuiva (care presupun o schimbare a valorilor, a credintelor si a atitudinilor respectivei persoane) care determina o lepadare a credintei religioase si o indepartare de comunitatea religioasa la care, pana in acel moment, se aderase. Iata un exemplu: „La 14 ani am facut prima mea declaratie de agnosticism. Eram intr-o tabara de tineret. Intr-o zi am pornit prin munti cu un coleg si am petrecut impreuna pe carari alpine intreaga dupa-masa… discutand impreuna pro si contra credintei. Cu multa satisfactie mi-am dat seama ca nu exista un fundament serios pentru credinta, si ma intrebam cum de colegul credea… simteam ca nu exista un Dumnezeu real, si ca nu exista nici un argument serios pentru a-I demonstra existenta. Stiind aceasta, am simtit ca trebuie sa-mi declar pozitia. In acea zi mi-am pus pe foc toate iluziile si de atunci am inaintat in viata ferm pe pozitie, spre necunoscut!”

Geneza necredintei. Exista o mare diferenta intre nasterea credintei si nasterea necredintei. In procesul de convertire, sentimentele sunt multiple si se diversifica (iubire, prietenie, anxietate, dubiu, entuziasm, idealism, sociabilitate), reunificandu-se in jurul unui pol religios. Convertirea are drept consecinta apartenenta, noua si decisiva, la o comunitate de credinta, la niste grupuri religioase si la niste institutii prestabilite.

Starea emotionala nascuta din necredinta este intotdeauna insotita de o explozie centrifugala a vietii afective individuale. Din contra, noul „necredincios” se detaseaza de punctele de reper sociale avute anterior.

Tipurile de „anti-convertire”, de refuz al divinului, de „venire in sine” atee, expuse necesita cateva clarificari: nu se poate vorbi, din exemplele enumerate, de vreo „interventie transcendenta” clarificatoare in viata respectivilor, ci mai degraba de o stimulare psihologica proprie anti-religioasa, soldata cu o „indepartare” voluntara de Dumnezeu, care ar fi echivalenta unei „treceri la ateism”. Aceste „mutatii ale starii de constiinta” a cuiva, pot fi atribuite – din punct de vedere psihologic – mai mult tipului de personalitate a indivizilor respectivi, decat unei interventii exterioare.

Din acest punct de vedere, multi psihologi occidentali au analizat trasaturile de personalitate ale unor studenti teologi, grupandu-i pe categorii care sa aiba aceleasi coordonate sociale. De exemplu, intr-o facultate de teologie luterana, din 40 de studenti, 20 vorbeau de o convertire individuala, realizata intr-un timp record, in urma unui eveniment anume din viata lor. Din punct de vedere psihologic insa, statistica a demonstrat ca tocmai acestia 20 se incadreaza la categoria de inteligenta sub-medie, fiind, in plus, personalitati cu tendinta isterica, respectiv extrovertiti cu inclinatie spre manifestari excesive ale sinelui.

Trebuie sa subliniem faptul ca in mediile protestante si neoprotestante „convertirea” constituie un eveniment cu valoare de „indicator” al starii de maturitate spirituala a unui adept, fiind intr-o oarecare masura „institutionalizata”. Toti trebuie sa fi trecut prin acest „stadiu”, candva pe traseul vietii, incepand cu adolescenta (adolescenta este considerata drept ante-camera maturitatii, prima etapa a vietii viabila sub aspectul simtirilor si al deciziilor spirituale).

„Dumnezeu exista! Eu l-am intalnit…”

Descrierea, orala sau scrisa, a unei experiente de „intalnire cu Dumnezeu”, prezentata ca un contact concret cu Dumnezeu si urmata de o transformare globala a persoanei beneficiare, fascineaza. Ea raspunde la o cerinta intima a fiintei noastre, cerinta pe care putini reusesc sa o satisfaca.

Subtitlul nostru este preluat de la francezul André Frossard , care in urma cu peste 30 de ani a publicat in volum omonim, ce a cunoscut un succes editorial fulminant: pentru mai multe saptamani in sir a fost cea mai vanduta carte de librarie la nivel national. Acest lucru demonstreaza cat de puternica este dorinta inconstienta a milioane de cititori de a beneficia ei insisi de o astfel de experienta.

A obtinut editia romaneasca acelasi succes editorial? Un volum cu un astfel de titlu poate dezamagi enorm un cititor, daca odata lecturat, nu confera cititorului o experienta interioara, daca nu-i comunica ceva din stare emotionala si mistica a beneficiarului revelatiei. Dupa lecturarea cartii, cineva propuse ironic un alt titlu pentru carte: „Dumnezeu exista. Eu nu l-am intalnit!” , facand referire la faptul ca orice metafora este insuficienta pentru a reda sau desemna lucrarea lui Dumnezeu asupra inimii omului.

“Sa-l vezi pe Dumnezeu si sa continui sa traiesti…” Se contrazice Dumnezeu?

Este interesant si relevant pentru fiecare lider de comunitate sa afle cati dintre membrii colectivitatii in care activeaza au citit vreo carte care are in centrul atentiei o persoana care „L-a intalnit pe Dumnezeu”?

Sfanta Scriptura ne prezinta situatii de acest gen: Moise (de doua ori), Sfantul Ilie Tesviteanul, Sfantul Apostol Pavel (de doua ori), Sfantul Siluan Athonitul, Sfantul Francisc de Assisi, Paul Claudel . Acestia, exponenti a epoci si culturi atat de diferite (varste: intre 35-65 ani), prin gusturi si profesii aveau o „formatie umanista”.

Moise este un titan biblic cu un profil aparte. Imaginatia populara il limiteaza adeseori la un personaj care s-a urcat pe Muntele Sinai si „L-a vazut pe Dumnezeu”. Cartea Exodului ne relateaza exact contrariul: cand Moise I-a cerut lui Dumnezeu: „Doamne, fa-ma sa-Ti vad chipul!”, s-a auzit raspunsul: „Nu vei putea sa-Mi vezi fata, caci nici un om nu poate sa ma vada si sa ramana viu!”. Dar mai apoi vocea completeaza: „Iata aici la Mine un loc: sezi pe stanca aceasta. Cand va trece slava Mea, te voi ascunde in scobitura stancii si voi pune mana Mea peste tine pana voi trece. Iar cand voi ridica mana Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar fata Mea nu o vei vedea!” (Exod 33, 21-23).

Personalitatea – la fel de impunatoare a Profetului Ilie – o regasim conturata in cartile Regilor (3 Regi 17-19; 21 si 4 Regi 1-2). Ilie in Horeb L-a intalnit pe Dumnezeu in „vant lin” (3 Regi 19,12). Stihira Vecerniei sfantului mentioneaza: „Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”.

Aspiratia de a vedea, de a intra in contact direct cu Fiinta Suprema, de a O putea contempla fara intermedieri, constituie o dorinta profunda a fiintei umane, care odata implinita l-ar implini existential pe om, ar sintetiza sensul vietii lui. Paradoxal, aspiram la acest lucru, insa daca ar fi sa luam in calcul avertismentul facut lui Moise, de o asemenea experienta ar trebui sa ne pazim. In cazul lui Moise intalnirea cu Dumnezeu are loc prin cuvinte, prin mesaje, printr-o „alianta dialogica”, prin niste porunci destul de dificil de indeplinit, care te conduc spre o actiune concreta.

Nimeni nu poate sa-L vada pe Dumnezeu si apoi sa continue sa traiasca… Ne-am putea chiar mira de faptul ca se poate sa-L intalnesti pe Dumnezeu si apoi sa continui sa vorbesti… Au facut-o insa multi inaintea noastra, si este foarte important sa analizam rezultatul experientei lor si sa identificam efectul pozitiv al relatarilor lor.
Referat: Paul Claudel si intoarcerea la credinta. Noaptea de Craciun de la Notre-Dame, 1886.

Sa vorbesti despre un (A)altul, in absenta (L)lui…

In general, se vorbeste despre „un altul”, in absenta lui. Daca oameni inzestrati cu mult simt poetic, precum Claudel sau Frossard, isi descriu propria experienta de intalnire cu Dumnezeu, cititorul – oricat de fascinat ar fi de relatare – nu Il intalneste, la randul lui, pe Dumnezeu, sau, cel putin, nu o face in momentul lecturii, nu o poate face instantaneu. Ci, in cel mai bun caz, aude vorbindu-se „despre” El. Cititorul intra in contact cu o relatare despre Dumnezeu, o expresie a experientei altuia. Nu (re)traieste intru totul acea experienta. Despre ce aude vorbindu-se?

Experienta celuilalt. Cand cineva isi descrie propria intalnire cu Dumnezeu, poate fi atat de „confiscat” de propriile trairi subiective, poate fi atat de hipnotizat de momentele privilegiate pe care doreste sa le surprinda, incat sa nu reuseasca sa redea nimic din personalitatea Celui despre Care vrea sa depuna marturie.

Tanarul care nu a fost niciodata indragostit va fi impresionat de relatarile si amanuntele interesante ale amicului indragostit, si va asculta cu oarecare nesat povestile acestuia de dragoste, chiar daca acesta va expune elemente care nu sunt esentiale (nici tipologice) oricarei relatii de dragoste. Va fi poate entuziasmat de o descriere fidela a circumstantelor si a emotiilor traite de prietenul sau in clipa in care si-a cerut iubita in casatorie. Dar ce poate sti el despre persoana iubita de celalalt? Un indragostit isi poate provoca amicul sa salte impreuna cu el de bucurie in momentele de culme ale relatiei lui afective, dar ce va intelege prietenul despre cararile particulare ale dragostei din viata celuilalt?

Un lucru similar se poate petrece lecturand o carte care expune convertirea altuia. Cel care povesteste poate fi atat de absorbit de nararea vietii sale si de expunerea trairilor avute in momentul experientei, incat ajunge sa nu mai vorbeasca despre Altul. Se va observa astfel ca, din punct de vedere numeric, paginile autobiografice abunda (chiar daca nu fac nici o referinta la convertire, ci doar „ii contureaza cadrul”), in timp ce paginile privitoare la convertire sunt putine. Unul din scopurile nenumaratelor pagini autobiografice este cel de a demonstra cititorului faptul ca Dumnezeu era totalmente ignorat in viata anterioara a beneficiarului revelatiei.

Orice biografie presupune insa o selectie: este o scriere „construita” plecand de la o anumita intentie. Este vorba deci de un trecut reconstruit. Tendinta inconstienta este aceea de a sublinia o fractura care separa un „mai inainte” de un „dupa”, tendinta generala in acest tip de literatura. Un studiu analizand grupuri de harismatici catolici din Statele Unite ale Americii a descoperit simplificari surprinzatoare in prezentarea crizei care a anticipat afilierea respectivilor la grupurile harismatice, in mod special prin subevaluarea intensitatii vietii crestine duse pana in momentul convertirii.

Indiciile unei convertiri reale

Relatarile convertirilor vorbesc si despre transformari radicale ale vietii, de schimbari semnificative rezultate din experienta intalnirii cu Dumnezeu. Frossard defineste momentele ca „bucurie, dulceata, lumina”, experienta de efervescenta interioara prelungindu-se cam o luna. Are loc o modificare si in intensitatea certitudinilor dobandite: „Dumnezeu exista si totul este adevarat… Exista deci o ordine in lume, in acest univers, dincolo de valul de ceata care ascundea evidenta…”. Noua stare se defineste printr-o dispozitie speciala de a accepta invatatura religioasa si de a crede: „Ceea ce Biserica propovaduieste este adevarat, pana la ultima virgula!”.

Transformarile care au loc sunt uneori corelate unor dorinte anterioare, usor de reperat de un psiholog competent. Rostul discursului este tocmai acela de a le fortifica pentru a le mentine. Cu alte cuvinte, marturisitorul are nevoie, la randul lui, de martori si de cititori pentru a se confirma in propria convertire. Din punct de vedere psihologic lucrul acesta apare normal, dar ne invita sa reflectam asupra ideii seducatoare potrivit careia convertirea s-ar defini drept o transformare brusca, globala si in mare parte inexplicabila.

Cert este ca o convertire care se „expune” excesiv este fragila. Trairile interioare tin de intimitatea unei fiinte umane, si nu trebuie comunicate ostentativ. Daca Dumnezeu se releva personal unei fiinte umane, o face spre propria ei implinire; ori implinirea aceasta nu trebuie sa aiba nici un fel de efecte prozelitiste. Marii mistici ortodocsi sunt definitorii in aceasta privinta: cu multa greutate ei isi dezvaluie trairile din momentele de intimitate cu Dumnezeu.

Cand cel care vorbeste este „El”. Exista insa foarte multe situatii in care cel care vorbeste despre intalnirea cu Dumnezeu este atat de putin prezent in relatarea sa, incat aproape nu vorbeste deloc despre sine, ci doar despre dorintele Celuilalt. El devine atunci Vocea Celuilalt. Astfel Moise, reintorcandu-se cu tablele Legii de pe Muntele Sinai, le sfarama in momentul in care se revolta fata de compromisurile facute de poporul ramas sub ascultarea lui Aron. Moise dispare astfel in spatele cuvintelor si a actelor care vor fundamenta si contura tot mai mult o religie, Ebraismul.

Stilul profetic s-a nascut aici: cand profetii vorbesc despre Dumnezeu, Dumnezeu Insusi vorbeste prin ei. Biografia lor personala si starea lor „de spirit” conteaza putin, in ciuda – uneori – a starii de lamentare si de epuizare pe care acestia o acuza, ca urmare a sarcinilor cu care Dumnezeu ii incarca.

Sfantul Apostol Pavel, convertit instantaneu, da comunitatilor crestine prima lor teologie, in care episodul de pe drumul Damascului nu figureaza decat foarte discret. Sfintii nu vorbesc despre ei insisi decat pentru a indica cararile care i-ar putea ajuta pe altii in gasirea drumului lor propriu spre Dumnezeu, spre Inefabil, spre Cel care este dincolo de orice reprezentare imaginata, Care este si dincolo si mai presus de orice cuvant. In greaca, misticul este un mut.

„La capatul zilelor mele, m-am hotarat sa vorbesc fratilor mei despre ceea ce inainte n-as fi indraznit, socotind acestea lipsite de bun simt. Cu toate ca sunt neinsemnat din toate punctele de vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu Tatal a avut mila de mine, cum in general are mila de toti cei cu inima zdrobita. Lumina care m-a cercetat a fost Lumina din „Imparatia ce nu este din lumea aceasta” – marturiseste Arhimandritul Sofronie.

Exista o diferenta clara intre scrierile care relateaza convertiri (Claudel si Frossard) si textele sacre pe care se fundamenteaza religii (Moise, Sf. Pavel) sau intregi curente duhovnicesti. Prima categorie de scrieri fac referinta la o apropiere de un Inefabil transformator si inexplicabil; cea de-a doua categorie ne invita pe cararile exigente si austere ale ascezei, cantand imnuri duhovnicesti, implicandu-ne in activitatea filantropica a Bisericii si dobandind astfel transfigurarea.

***
Nu toti oamenii care merg la Biserica pretind ca au beneficiat de o experienta personala a intalnirii cu Dumnezeu. Cand vom analiza scrierile care au in centrul atentiei o convertire spectaculoasa, ne vom putea orienta dupa urmatoarea grila:

1. A cata parte din relatare este consacrata autobiografiei autorului si cata parte din ea e „alocata” experientei Divinului?
2. In descrierea intalnirii cu Dumnezeu, se vorbeste „doar” sau „in principal” despre trairi emotive? Exista vreo referire constanta la consecintele experientei in viata convertitului, care deriva dintr-un nou mod de a vedea existenta?
3. Spune ceva intr-o maniera noua, nonconformista, convertitul? Are un stil aparte, expresii speciale?
Ce ar putea spune „nou” un convertit? Oare revelatia nu este definitiv incheiata? Important de subliniat este faptul ca „registrul semantic” al relatarilor despre Dumnezeu nu va fi niciodata epuizat. Exista un potential imens de creativitate in domeniul acesta, pentru a exprima relatia unui om, a unui grup, a unei culturi, cu Dumnezeu. Spunea J. P. Deconchy ca „Dumnezeu (zeii, in general) este prea puternic pentru a putea fi epuizat semantic intr-o cultura”.
4. Relatarea lui sugereaza cititorilor un nou stil de viata, un mod de rugaciune, o maniera de a trai slujbele religioase care ar permite celorlalti sa aiba ei insisi o „intalnire cu Dumnezeu” similara?

Cu cat autorul isi focalizeaza atentia exclusiv asupra propriului trecut, fara a prezenta nimic care ar putea imbogati imaginea pe care fiecare cititor o are despre Dumnezeu, cu atat relatarea lui devine mai irelevanta din punct de vedere religios si mistic. La urma urmelor, o astfel de relatare nici n-ar vorbi despre Dumnezeu: ar vorbi doar despre o sete de renume a autorului.

Ontologia experientei mistice, din perspectiva psihologica

a) Intensitatea experientelor interioare
Experientele intense de „intalnire cu Dumnezeu” constituie niste momente de plenitudine existentiala, avand o mare incarcatura emotionala, prin care are loc o deschidere interioara spre un „dincolo”, spre universul transcendent.

b) Experienta mistica fulminanta sau obiectul acestei experiente este perceput intotdeauna de beneficiarul unei „revelatii” ca un „absolut in sine”: experienta isi are in sine insasi propriul sens, propria legitimitate, neavand nimic de domeniul „utilitarului”. Se demonstreaza a fi un scop in sine (cel putin temporar), iar nu un simplu mijloc. Acest „obiect” (care poate sa fie o stare afectiva intru totul interioara) reorganizeaza intreaga existenta umana; este ca o axa pentru intreaga viata. O metafora sugestiva ar fi intalnirea cu persoana iubita, eveniment care reconfigureaza relatiile cu prietenii anteriori.

c) O valoare vitala
Plecand de la experienta mistica totala si cu referinta la ea, viata cotidiana apare mult mai frumoasa, ea merita sa fie traita, chiar daca, in anumite cazuri, poate aparea ideea mortii, dar nicidecum ca moment suicidal, ci mai ales ca dorinta de a opri timpul, pentru a experimenta un etern prezent.

d) Un „dar” primit activ
In experienta mistica culminanta, constiinta traieste o stare de bucurie, de admiratie inefabila, de stupoare, cu un mare si umil respect, cu convingerea ca experienta are loc fara nici un fel de merit personal. O stare intrucatva similara, dar de o intensitate mult mai redusa, este aceea a sportivului care repurteaza un mare succes, un record, obtinut cu multa dificultate si antrenament, sau starea interioara a unui cercetator care face o descoperire stiintifica. In plan literar se poate vorbi despre „inspiratie”, despre o „muza” prezenta. Constiinta ca esti beneficiarul acestei experiente fata de care nu ai nici un merit personal este atotprezenta. „Unii spun ca aceasta a fost candva mai inainte, dar acum toate acestea s-au invechit; dar la Domnul niciodata nimic nu se micsoreaza, ci numai noi ne schimbam, ne facem rai si astfel pierdem harul; iar cine cere, aceluia Domnul ii da totul nu pentru ca meritam noi acest lucru, ci pentru ca Domnul este milostiv si ne iubeste”.

e) Potentialul terapeutic al experientei
Efectele acestor experiente covarsitoare sunt eliberarea de anxietate, o diminuare evidenta a inhibitiilor si a controlului excesiv de sine. Beneficiarul unei astfel de experiente traieste o continua stare de empatie si de simpatie, care predispun la o disponibilitate generoasa de iertare a semenilor, la toleranta fata de ceilalti. „Eu am intalnit doua persoane care – dupa o astfel de experienta mistica – s-au vindecat: una de nevroza si angoasa, alta de obsesie recurenta cu idei de sinucidere”.

f) Comportament aparent ludic
Ca urmare a unei astfel de experiente, unele persoane uneori devin aparent naive, se manifesta cu multa inocenta: „Cel care nu este capabil sa se abandoneze in bratele altuia precum un copil, nu va fi capabil sa cunoasca bucuriile cele mai profunde ale iubirii…” . In acest tip de experienta interioara, indiferent daca are loc in arta, iubire sau religie, manifestarile nu au valente patologice, nici nu sunt efectul unei sfortari teatrale, ci sunt pline de expresivitate, in special corporala, expresie a unei supra-abundente stari de fericire. „Eu ma cunosc pe mine: sunt omul cel mai obisnuit, uneori sunt vesel precum copiii. Dar ceea ce mi s-a dat mie de catre Dumnezeu, din initiativa Lui, este ceva asemanator Apostolilor, Parintilor Bisericii.”

g) Experiente mistice propriu-zise. Starea de har
Maslow enumara urmatoarele componente ale unei stari de euforie pamanteasca: sportivul accepta recordul sau ca pe un dar „acordat”, indiferent de cat de multe au fost eforturile sale din timpul antrenamentului; poetul este beneficiarul unei inspiratii gratuite; indragostitul se umple de energii de dragul altei persoane; misticul se simte nevrednic de iluminarile de care beneficiaza; toate aceste momente pot fi interpretate de unii ca avand adancimi religioase; sunt realmente astfel in masura in care beneficiarii sunt persoane religioase. Maslow lectureaza evenimentele dintr-o perspectiva gnostica; in opera lui nu exista nici profeti, nici „cuvant al lui Dumnezeu”. Arhimandritul Sofronie insa avertiza: „Stiu ca, in afara de credinta, starile traite de mine ar fi fost excluse.”

De-a lungul existentei sale pamantesti, omul are multe alte experiente interioare cutremuratoare, de mare incarcatura emotionala, declansate de: constiinta acuta a inevitabilitatii mortii; solitudinea fiecaruia in momentul marilor decizii care implica responsabilitate maximala; angoasa din fata impersonalitatii reci a naturii; instrainarea fiecaruia de propriul inconstient; revolta din fata injustitiei insurmontabile din lume etc.

Maslow este convins ca religiile institutionalizate care nu isi vor asuma drept scop sublim – la nivel individual – atingerea unui astfel de tip de experienta mistica profunda, cu scopul de a o comunica si multiplica ulterior, se vor autodistruge, pentru ca isi vor rata implinirea unei datorii elementare. Cu alte cuvinte, religiile se vor impune in masura in care vor fi sensibile la aceasta exigenta a credinciosilor, satisfacandu-le religiozitatea spontana, plina de nesat dupa acest tip de experiente interioare privilegiate.

***
Exista niste riscuri in momentul in care o religie se concentreaza exclusiv pe garantarea unor experiente mistice speciale adeptilor sai: 1. accentuarea importantei retragerii din lume se face, inevitabil, atenuand exigenta implicarii in social, pentru schimbarea in bine a lumii; 2. este periculoasa aparitia unui cult centrat pe experienta extatica ca scop in ea insasi; au existat astfel de ritualuri in Mexic si in America de Sud, in care s-a ajuns sa fie considerate sacre anumite plante (peyotl, iar la iranieni si indieni soma/haoma).

Concluzii

Reflexia noastra asupra starilor interioare de plenitudine existentiala si asupra experientelor intense, spontane sau experimentale, trebuie sa sublinieze criteriile dupa care o experienta poate fi calificata drept „experienta a divinului”: 1. O astfel de experienta trebuie sa fie interpretata religios, in contextul cultural-existential propriu beneficiarului. O stare experimentata de cineva va fi intotdeauna ambigua pana in clipa in care el va opera o interventie hermeneutica, de interpretare si transpunere in limbaj a respectivei stari. Doar exprimata in limbaj omenesc, o stare poate fi sugestiva pentru ceilalti; 2. O stare interioara mistica determina intotdeauna o atitudine si o disponibilitate spre implicare in social, pentru a lasa urme in societate. In concluzie, putem aprecia, intr-o maniera grosiera si generala, ca nu se poate vorbi de o exprimare univoca, uniforma, standardizata, a trairilor launtrice de mare intensitate mistica.

Pr. conf. univ. dr. Teofil Tia

sursa: crestinortodox.ro

Astăzi a început perioada Triodului. Astăzi se împlinesc 89 de ani de la naşterea Sfântului Mucenic Valeriu Gafencu.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi credeţi nelimitat. Eu sunt mulţumit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit pacea în înţelepciunea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul evanghelic îşi poate găsi omul liniştea de suflet. Dragile mele surori, vă rog păziţi-vă de păcat, trăindu-vă viaţa în curăţenie! Numai aşa veţi birui în viaţă. (Aiud, 3 iulie 1942)

Vă doresc din suflet tot binele şi fericirea! Fiţi cuminţi şi păstraţi-vă cât mai curate, căci curăţenia sufletească e cea mai scumpă comoară. Apropiaţi-vă cât mai mult inimile de Dumnezeu, de cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căci de la El şi numai de la El, ne vine tuturor mântuirea. (Aiud, 1 sept. 1942)

Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi Calea. Cât sunt de fericit când simt vibrând spiritul creştin, voi poate niciodată nu veţi putea înţelege.

Mi-apare foarte frumos în minte un fragment din „Iisus, fiul lui Sirah”: “Dacă şi-ar retrage Dumnezeu suflarea, într-o clipă ne-ar preface pe toţi în pulbere”. Cât adevăr şi cât de puţini sunt cei ce-l înţeleg. Nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor care îl trăiesc! In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (Aiud, 14 octombrie 1942)

*

Azi este şi prăznuirea Sfintei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg.

Sfânta Xenia a trăit în al 18-lea secol, dar este cunoscut relativ puţin despre ea sau familia sa. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Petersburg, în timpul domniei împărăteselor Elizabeta şi Ecaterina a doua.

Xenia Grigorievna Petrova a fost soţia unui ofiţer de armată, Andrei Fedeorovici Petrov. Ea a devenit văduvă la vârsta de 26 de ani când soţul său a murit brusc, la o petrecere. Ea a plâns moartea soţului ei, şi în special pentru că el a murit fără spovedanie şi împărtăşanie. Din acel moment, Xenia şi-a pierdut interesul pentru lucrurile lumeşti şi a urmat calea grea a nebuniei pentru Hristos. Sursa acestui mod ciudat de viaţă poate fi găsită în prima Epistolă către Corinteni (I Cor. 1, 18-24, I Cor. 2, 14, I Cor. 3,18-19).

Ea a început să îmbrace hainele soţului ei şi să insiste să fie numită Andrei Feodorovici. Ea le-a spus oamenilor că ea a murit, nu soţul ei. Într-un anumit fel, aceasta era adevărat. A abandonat felul ei de viaţă anterior şi a trăit o renaştere spirituală. Când a dăruit altora casa şi tot ceea ce avea, rudele sale s-au plâns autorităţilor. După ce au vorbit cu Xenia, autorităţile au fost convinse că ea e în posesia facultăţilor sale mintale şi că avea dreptul să dea tot ce avea în ce mod dorea. În curând, ea nu a mai avut nimic pentru ea, aşa că a început să se plimbe prin zona săracă a Petersburgului, fără un loc unde să îşi culce capul. Ea a refuzat orice ajutor de la rudele sale, fericită să fie liberă de orice legături cu lumea.

Când uniforma roşie şi verde a soţului ei s-a învechit, ea a continuat să se îmbrace în zdrenţe de aceleaşi culori. După un timp, Sfânta Xenia a părăsit Petersburgul pentru 8 ani. Se crede că a fost în pelerinaj la locurile sfinte din întreaga Rusie. Se poate ca ea să fi vizitat pe Sfântul Teodor de Sanaxar (19 februarie), de asemenea militar. Viaţa lui s-a schimbat dramatic după ce un tânăr ofiţer a murit în timpul unei petreceri, la băut. Poate că acest ofiţer a fost soţul Sfintei Xenia. În orice caz, ea îl ştia pe Sfântul Teodor şi a avut de câştigat în urma sfaturilor sale.

Sfânta Xenia s-a întors până la urmă în Petersburg unde îşi băteau joc de ea şi o insultau pentru comportamentul ei straniu. Când accepta bani de la oameni, primea doar monede mici, pe care le folosea să ii ajute pe săraci. Îşi petrecea nopţile în rugăciuni, fără să doarmă, pe un câmp din apropierea oraşului.

În curând, virtutea sa şi darurile sale au început să fie observate. Ea a prezis evenimente viitoare care urmau sa afecteze cetăţenii Petersburgului şi chiar familia regală. Împotriva voii ei, ea a început să fie cunoscută ca cineva plăcut lui Dumnezeu. Oamenii considerau vizitele ei în casele sau căminele lor ca mari binecuvântări.

Sfânta Xenia a trăit cam 45 de ani după moartea soţului ei, şi a plecat la Domnului la vârsta de 71 de ani. Data exactă şi împrejurările nu sunt cunoscute, dar se crede că a avut loc pe la sfârşitul secolului 18. A fost înmormântată în cimitirul Smolensk.

Prin anii 1820, oamenii făceau pelerinaj la mormântul ei, să se roage pentru sufletul ei şi să o roage să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Atât de mulţi vizitatori luau pământ din mormântul ei, încât trebuia să fie înlocuit în fiecare an. Mai târziu a fost construită o capelă pe mormântul ei.

Cei care îşi îndreaptă rugăciunile către Sfânta Xenia, primesc vindecare din bolile lor şi eliberare de probleme. Este de asemenea cunoscută pentru ajutorarea celor care îşi caută de lucru.

Imagini inedite de la slujba de canonizare din 1978.

Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cara rile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-1 da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre niei mereu ne vor indemna sa cugetam: ” Sa nu ne rugam ca fariseul, fra tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii !” Sau:” Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii: ” Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”. Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica inindriei; iar pe de alta parte este prielnica cres terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul: “Cand omul se straduieste cu vir tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numaica nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga.” (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: ” Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

” Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate fap tele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Marc: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu”. Si l-a intrebat Awa Macarie:”Care este acel lucru ?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta .”

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asasa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima ” (Mat. 11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2, 8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie”, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme reniei auzim la otpustul din Joia Mare: “Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si s-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare . . .”. Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice:” Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-1 arata Mantuitorul cand zice; “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Oare nu este semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut “case de odihna” si “statiuni de odihna” pentru oameni neurastenizati; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare incat parafrazand cuvantul avvei Dorotei, “omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna! De ce nu o gaseste? “Invatati-o de la Mine cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre .”. Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu (Fer. A.ugustin).

Smerenia insa ne asaza dintr-odata in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa si recunoaste smerit ca tot ceea ce are si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate face nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor.

Parintele Petroniu Tanase

Schitul Prodromul Muntele Athos

sursa: crestinortodox.ro

Sa nu ne rugam ca fariseul – Sebastian Heltianu

Sebastian Heltianu – Fariseul de slava desarta

Noul Patriarh ales al Serbiei este Prasfinţitul Episcop Irineu de Nis. Clopotele Catedralei au răsunat aproximativ la ora 14:20 pm, marcând astfel alegerea celui de-al 45-lea Patriarh, Irineu-Niski.

Noul Patriarh ales al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Irineu de Nis, a declarat într-un interviu acordat imediat după alegerea sa, la Televiziunea Sarba (RTS), ca aceasta a fost voia lui Dumnezeu şi voinţa Adunării Episcopilor.

“În această poziţie dificilă, am fost ales cu ajutorul fraţilor şi episcopilor cu care voi purta povara împreună, şi toate problemele”, a spus Episcopul Irineu, imediat după alegeri.

Episcop de Nis, Irineu Gavrilovici, s-a născut într-un sat de lângă Cacak Vidova, în anul 1930.

La terminarea gimnaziului, s-a înscris, şi apoi a absolvit, seminarul din Prizren, urmând Facultatea de Teologie din Belgrad. În Mânăstirea Rakovica, Sanctitatea Sa Patriarhul Herman l-a tuns in monahism sub numele de Irineu.

A fost hirotonit ieromonah, în Biserica Ruzica (Kalemegdan), iar după studiile postuniversitare la Atena, a fost numit administrator al şcolii monahale din Mănăstirea Ostrog.

Revenit în Prizren, a fost numit rector al Seminarului din localitate. În 1974 a fost ales episcop de Preafericirea Sa Patriarhul sârb Pavle, cu titlul de Episcop de Moravica.

Un an mai târziu a fost ales Episcop de Nis, functie in care a slujit 35 de ani.

sursa: mondo.rs

Mulţi compatrioţi au refuzat să se imunizeze pentru că nu cunosc efectele secundare. Doar 23% din cele 13 milioane de doze de vaccin antigripal achiziţionate de Guvernul spaniol au fost utilizate până acum.

Majoritatea oamenilor par să nu se teamă de noua gripă mai mult decât de cea obişnuită, care apare in fiecare iarnă. În timp ce virusul A(H1N1) a ucis în Spania 271 de persoane în ultimele opt luni, gripa comună face, în medie, peste 8.000 de victime într-un singur an.

La nivel mondial, de la apariţia noului virus, au decedat 14.000 de persoane. În schimb, gripa comună duce, anual, la moartea a aproximativ 500.000 de oameni din întreaga lume.

„Am avut gripă porcină şi acum sunt sănătoasă”

În prezent, numărul persoanelor din Spania care au fost infectate cu virusul A(H1N1) a ajuns la 1,2 milioane. Oana Marcovici, o tânără româncă originară din Timişoara, rezidentă la Tarragona, este unul dintre compatrioţii care s-au confruntat cu gripa porcină. În prezent, românca de 22 de ani este sănătoasă, după ce a fost tratată de medici.

„La începutul lunii septembrie, am început să mă simt rău. Tuşeam foarte puternic, mă durea în gât, aveam dureri musculare şi eram obosită. Am fost la medic, iar el mi-a zis că este vorba despre gripa nouă”, povesteşte Oana. I s-a dat un tratament şi i s-a recomandat să nu iasă din casă trei zile.

Mihaela Cornea (32 de ani), din Madrid, lucrează la un azil de bătrâni, încadrându-se în grupele considerate cu risc ridicat de îmbolnăvire. Românca nu s-a speriat de gripa nouă, aşa că nu a cerut să fie vaccinată. În schimb, a făcut vaccinul antigripal anual. Nu este convinsă că este necesar să se vaccineze împotriva gripei noi, dar nici nu ar refuza dacă i se va cere de la serviciu.

„Eu mă voi vaccina dacă ni se va spune că trebuie, chiar dacă mulţi zic că poate să provoace reacţii adverse. Cunosc persoane care nu vor să se vaccineze din cauza efectelor secundare. De exemplu, directoarea grădiniţei unde lucrez după-amiezile”, spune românca.

S-au vaccinat trei milioane de persoane

Diana Rusu (30 de ani), din Valencia, este însărcinată în luna a şaptea. Deşi face parte dintre cei cărora li se recomandă vaccinarea, ea încă ezită: „Dacă am grijă de mine, cred că nu voi contracta boala. Vaccinul mi se pare periculos, nu se cunosc reacţiile adverse”.

Nici Maria Bâtu (66 de ani), medic pediatru la Benicassim, Castellon, nu intenţionează să se vaccineze. „Nu m-am vaccinat împotriva gripei A(H1N1) şi nici nu cred că o voi face. Ca medic, mă protejez cât pot de bine, dar prefer să nu mă vaccinez pentru că nu se cunosc încă toate efectele secundare”, spune doctoriţa.

Adelin Roşu (23 de ani), student la Valencia, consideră, de asemenea, că vaccinul nu este sigur. „Am decis să nu mă vaccinez pentru că am citit pe multe site-uri că nu este testat prea bine acest vaccin. În plus, nu mai sunt atâtea cazuri de gripă nouă în ultimul timp şi peste tot aud că este mai periculoasă gripa normală decât cea nouă”, spune studentul.

Iniţial, Spania ceruse de la firmele producătoare 37 de milioane de doze de vaccin, iar ulterior s-a stabilit că 13 milioane de doze sunt suficiente. Au fost distribuite nouă milioane de doze în toată ţara, dar până în prezent au fost utilizate doar trei milioane. Ministerul Sănătăţii nu a decis încă ce va face cu milioanele de doze de vaccin nefolosite.

Virusul A(H1N1) e mai periculos decât cel gripal obişnuit

Atacul gripei sezoniere este diferit într-un an cu pandemie faţă de unul obişnuit, susţin specialiştii. „Cine zice că în anul 2008 au fost mai multe decese de gripa sezonieră faţă de câte sunt acum, de gripă nouă, greşeşte, pentru că noul virus A(H1N1) fură din terenul virusului gripal obişnuit. Într-un an cu pandemie vor fi mai puţini morţi de gripă sezonieră faţă de un an obişnuit”, a declarat secretarul de stat în Ministerul Sănătăţii, Adrian Streinu-Cercel.

Ministerul Sănătăţii demonstrează că pandemia a devenit mult mai periculoasă în ultima vreme: „Dacă în gripa sezonieră rata de mortalitate a fost de 0,01-0,1 la sută, în gripa pandemică aceasta a crescut în ultimele şase săptămâni de peste 13 ori şi a ajuns la 1,32%. Adică un român dintr-o sută moare din cauza maladiei”, a explicat dr. Adrian Streinu-Cercel. Simona Popa

„Nu voiam să-i ajut să se îmbogăţească”

Statisticile medicale din Italia indică o mortalitate de 10 ori mai mare în cazul gripei normale, de sezon, comparativ cu cea a gripei A(H1N1). Astfel, dacă în 2008 circa 8.000 de persoane au decedat din cauza complicaţiilor rezultate în urma contaminării cu virusul gripei de sezon, în ultimele patru luni ale anului 2009, doar 206 oameni au murit din cauza gripei A(H1N1).

Doar 3% din vaccinuri au fost folosite în Italia

Din cele 24 de milioane de doze de vaccin antigripal cumpărate de guvernul italian cu 184 de milioane de euro, doar 827.000 au fost folosite.

Românii care locuiesc în Peninsulă s-au arătat la fel de neîncrezători ca şi italienii în ceea ce priveşte utilitatea vaccinului împotriva gripei noi. Laura Vătămănuşă, 36 de ani, programator la Torino, explică de ce nu s-a vaccinat împotriva gripei porcine: „În campania de promovare a vaccinului nu am găsit argumente care să mă convingă de pericolul imediat al acestui virus. Mulţi medici au subliniat faptul că este vorba de un virus asemănător cu alte forme virale. O răceală normală care se poate complica în anumite situaţii”. Laura nu este surprinsă de succesul slab pe care l-a avut campania de promovare a vaccinului în Italia.

„Nu cunosc pe nimeni care să se fi dus la spital să se vaccineze”, spune Gabriel Lazăr, 40 de ani, comerciant în Torino. „Singurii care au avut de câştigat au fost cei de la compania farmaceutică. Toată campania de promovare şi de convingere a populaţiei de marele pericol al virusului a fost făcută pentru a le dărui acestora un munte de bani. Nu m-am vaccinat pentru că nu voiam să-i ajut să se îmbogăţească”. Delia Coşereanu, Torino

“Nu m-am vaccinat împotriva gripei porcine şi nici nu o voi face, de teama efectelor secundare. “

Maria Bâtu medic pediatru

“Peste tot aud că este mai periculoasă gripa normală, că face mai multe victime. “

Adelin Roşu student

sursa: adevarul.ro