Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid)

Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”–Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Archive for ianuarie, 2010

Vieţi de sfinti povestite altfel…

Vietile sfintilor pentru copii: Sfantul Serafim de Sarov şi Sfantul Vasile cel Nebun dupa Hristos (Blajeni).(în limba rusă).

<

Problema crucifixelor în Lituania

Chiar dacă în Lituania Biserica este separată de stat, iar Sfânta Cruce o poţi vedea numai în sala de religie, în cazul ultimei decizii a Curţii Constituţionale din Italia (în privinţa prezenţei simbolurilor religioase în instituţiile publice), membri ai Parlamentului Lituanian intenţionează să înainteze Curţii Europene un demers împotriva legii anti-crucifix, anunţă eph.md, citat de ‘Ziarul Lumina’. Lituania va încerca să apere drepturile creştinilor, organizând în spaţiul instituţiilor şcolare expoziţii de artă creştină, inclusiv expoziţii de imagini şi icoane cu chipul lui Hristos răstignit. O astfel de decizie a fost luată în data de 13 ianuarie 2010 de către Departamentul Relaţii internaţionale din cadrul Guvernului Litanian. „Noi trăim într-o ţară creştină, sau pe planeta ateilor? Pentru mulţi dintre cetăţenii ţărilor europene, în inimile lor şi în mintea lor Sfânta Scriptură este mai presus de orice decizie a Curţii sau a Consiliului Europei, care este de origine pământească. Constituţiile ţărilor europene au fost formulate, de asemenea, în lumina valorilor creştine“ – a spus cu indignare Paulius Saudargas, unul dintre membrii Parlamentului Lituanian.

sursa: Basilica

Ghid catehetic privind pastoraţia familiei

Şedința Sinodului reunit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale și al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale și de Nord se desfăşoară în perioada 19 – 20 ianuarie, la sediul mitropolitan din Paris. Întrunirea are ca scop elaborarea unui ghid catehetic privind pastoraţia familiei. Mai multe informaţii a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Centrale și de Nord pentru Radio TRINITAS: „Este o sarcină a noastră din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca în viitorul apropiat să pregătim această carte, care să fie pusă la dispoziţia preoţilor şi credincioşilor în legătură cu problemele care le ridică familia, astăzi, care sunt tot mai numeroase. Noi ne aflăm aici ca să concepem această carte şi să discutăm felul în care o putem alcătui. Cum toate subiectele pe care trebuie să le dezbatem sunt foarte multe, familia fiind atât de importantă pentru societate, pentru Biserică, nu este uşor deloc să scrii o carte despre familie şi să o scrii aşa cum intenţionăm noi, ca ea să fie accesibilă şi preoţilor dar mai cu seamă credincioşilor. Cartea trebuie să fie un ghid practic pentru multele probleme care le ridică familia astăzi”.

sursa: Basilica

Cântări bizantine

Părintele Ioanichie Bălan – sfaturi duhovniceşti

Dialogul ortodoxo-catolic. Etapele unei apropieri dificile

Cum problematica ecumenică este la noi puternic polarizată şi controversată, situaţie la care a contribuit masiv cazul Corneanu din 2008 şi poziţia ambiguă a Sinodului, aducerea în discuţie a rezultatelor dialogului recent dintre Ortodoxie şi Catolicism necesită un plus de prudenţă. Or, prudenţa înseamnă aici grija de a explica şi interpreta conţinuturi deosebit de complexe care, pentru a putea fi puse corect în pagină, necesită pur şi simplu ştiinţă de carte, adică familiarizarea cu datele Tradiţiei şi cu evoluţia teologică a ultimului secol la nivel ortodox şi interconfesional. Numai astfel se poate evita amintita polarizare, acest efort de interpretare nedorind să alimenteze nici ecumenismul facil al unora, dar nici antiecumenismul feroce al altora. Calea de mijloc se dovedeşte, pentru a câta oară, cu adevărat împărătească. Evident, calea de mijloc nu trebuie la rândul ei confundată cu proverbiala „imparţialitate” a românului!

Înainte de orice, o întrebare simplă, pentru unii chiar poate prea simplă: la ce bun dialogul ecumenic? Altfel spus, ce speră Ortodoxia să „găsească” prin intermediul dialogului cu Bisericile şi confesiunile heterodoxe? Este prezenţa ortodoxă în dialogul ecumenic o dovadă indirectă că îi „lipseşte” ceva? Dacă nu „dau” şi nu „primesc” nimic, de ce se mai duc reprezentanţii ortodocşi la tot felul de întâlniri, conferinţe şi congrese? Nu este ecumenismul Ortodoxiei în aceste condiţii, pentru a cita zicerea preferată de Ţuţea, o „aflare în treabă”?

Ei bine, cu riscul de a relua un loc comun, însă plin de sens, faptul că vocea Bisericii Ortodoxe, interpreta privilegiată a Revelaţiei scripturistice şi păstrătoarea fidelă a Tradiţiei apostolice de-a lungul secolelor, reprezintă partea esenţială a misiunii sau mărturiei în lume. Cine este atât de intimă cu Adevărul mântuitor precum Ortodoxia, nu poate ţine exclusiv pentru sine accesul către Acesta. Este în fapt şi înţelesul îndemnului repetat al Mântuitorului către ucenici de a merge în mijlocul lumii, de a lumina pe cei pe care îi întâlnesc, de a face lucrători talanţii primiţi sau de a oferi exemplul vieţii lor (cf. Matei 5, 13-16; Matei 16, 15 etc.). Pe scurt, potrivit Evangheliei, ceea ce primeşti în dar trebuie să dai mai departe ca dar (cf. Matei 10, 8).

Contrar caracterului ezoteric, rezervat exclusiv iniţiaţilor, al multor religii precreştine, Biserica lui Hristos se naşte prin darul-jertfă al Mântuitorului şi trăieşte mai departe din acest schimb permanent de daruri. Comuniunea eclesială este expresia viziunii fundamentale a darului şi al dăruitorului, motiv pentru care izolarea, egoismul, încrâncenarea sau refuzul de a da mai departe ceea ce ai primit (gratuit!), reprezintă tot atâtea indicii ale unei maladii spirituale. Ieşind din circuitul darurilor şi pretinzând că este singurul şi chiar ultimul destinatar al acestora (mentalitate tipică „profeţilor apocaliptici” de ieri şi de azi), creştinul cu astfel de simptome devine incapabil să mai cultive duhul comuniunii cu alţi contemporani având altă opinie. Cu atât mai greu, dacă nu imposibil, va fi dialogul cu cei de altă credinţă sau care pur şi simplu nu au niciuna, aşa cum este cazul multora dintre cei de azi.

Revenind la rostul prezenţei Ortodoxiei în dezbaterea ecumenică şi mai cu seamă în dialogul cu Biserica Romano-Catolică, primul şi cel mai important aspect este aşadar cel al mărturiei, al transmiterii darurilor. Să fim însă clari: dăruind, făcând pe alţii părtaşi la propriul său tezaur, Biserica Ortodoxă nu ignoră faptul că între ea şi partenerii de dialog există divergenţe dogmatice imposibil de trecut cu vederea sau relativizat. Or, pentru a cunoaşte care este poziţia neortodocşilor faţă de ortodoxie în sensul credinţei adevărate şi care sunt şansele ca aceasta să fie acceptată după secole de separaţie, dialogul este unica modalitate. Doar prin dialog putem argumenta propria noastră ortodoxie şi tot doar prin dialog o pot cunoaşte cei care nu sunt în unitate deplină cu noi. Cu alte cuvinte, în chestiunea ecumenismului nu dialogul ca atare este problema. Nu putem acuza faptul că dorim să ne facem cunoscuţi. Aceia care se exprimă categoric împotriva oricărei forme de comunicare cu cei de altă credinţă merg chiar până la refuzul contactului uman minim, ceea ce echivalează indirect cu punerea sub semnul întrebării a statutului antropologic al celor care, totuşi, sunt asemeni nouă creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O astfel de atitudine radicală nu oferă o soluţie reală încât să ne putem depune vizibil mărturia în mijlocul lumii actuale. Concret, cum putem spera în convertirea inimilor şi minţilor neortodocşilor dacă noi ţinem Ortodoxia sub lăcatele interdicţiilor de tot felul? Cum să fie pătruns de duhul liturgic şi de adierea spirituală a vieţii ortodoxe cel care este ţinut în pridvorul bisericii, la distanţă, într-un fel de carantină confesională? Dacă bizantinii ar fi procedat astfel cu musafirii lor, trimişii lui Vladimir din anul 888 nu ar fi ales niciodată Ortodoxia!

Pe scurt, repetând cele spuse deja, nu dialogul, ci rezultatele acestuia pot reprezenta o problemă. Or, marea dificultate pe care o întâmpină dialogul ecumenic, inclusiv cel ortodoxo-catolic, este slaba receptare a documentelor de poziţie la care se ajunge după ani de muncă susţinută din partea teologilor, istoricilor şi, precum în cazul lui filioque, a filologilor. Aceste texte sunt rareori dezbătute public şi rămân de regulă netraduse la nivelul mediu de înţelegere al credincioşilor fără educaţie specială în domeniu dar care, asemeni clerului, sunt trupul lui Hristos, Biserica. Lipsa de interes pentru implicarea în procesul de gândire teologică – consistând în bună parte, să nu uităm, în viaţa de rugăciune – a întregii Biserici duce în cele din urmă la transformarea unor documente care îşi propun refacerea unităţii pierdute în exact contrariul lor. De aici decurge toată inflaţia retorică pe care o cunoaştem atât de bine. Ierarhia este acuzată că „negociază” dreapta-credinţă, că „trădează” jurământul de la Hirotonie, că „vinde” asemeni lui Iuda sufletul dogmatic al Bisericii etc. Dând replica grupurilor care o contestă, aceaşi ierarhie face apel mai curând la argumentul de autoritate, invocând ascultarea, şi mai deloc la funcţia pastoral-învăţătorească. Nu este suficient să acuzi ignoranţa, presupusă sau reală, a unui „apărător” al Ortodoxiei, ci trebuie să ai răbdarea de a înţelege miezul poziţiei sale aşa cum acesta trebuie să aibă răbdare de a asculta opinia altora. Iată cum nu doar între confesiuni, ci şi în interiorul aceleiaşi familii de credinţă dialogul este indispensabil, fără alternativă reală.

Ajungem în cele din urmă la momentul celei de a XI-a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, găzduită în perioada 16-23 octombrie 2009 de către Biserica Ortodoxă autocefală a Ciprului. Întâlnirea a fost prefaţată în Grecia de o polemică zgomotoasă între adversarii şi susţinătorii dialogului, spiritul oriental fiind în elementul său. În câteva cuvinte, dacă pentru susţinătorii dialogului tematica în discuţie este oportună şi conformă deciziilor panortodoxe luate deja în urmă cu peste două decenii, pentru adversari astfel de întâlniri sunt inoportune şi chiar periculoase. Din păcate, polemica nu a reuşit să intre în substanţa subiectului, singura sa „reuşită” fiind sublinierea încă o dată, de parcă mai era nevoie, a polarizării opiniilor. Cât priveşte documentul discutat la Paphos, acesta vine în continuarea celui discutat la Ravenna şi are drept temă „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în timpul primului mileniu”. Dată fiind complexitatea istorică şi canonico-dogmatică a temei, dar şi lipsa de consens din sânul delegaţilor ortodocşi pe marginea conţinutului ideii primaţiale, conflictul dintre Constantinopol şi Moscova izbucnind în câteva reprize, lectura textului a fost lentă şi timpul s-a dovedit insuficient. Este motivul pentru care s-a decis continuarea şi încheierea discuţiilor pe marginea documentului în luna septembrie a anului viitor, la Viena. Urmează aşadar în mai puţin de un an să avem forma definitivă a documentului, ceea ce justifică încă de acum revenirea pe larg asupra temei.

Text publicat în Lumea credinţei (ianuarie 2010), pp. 32-34.

sursa: Radu Preda

IPOCRIZIA

Sinceritatea nu este o trasatura necesara si nici o conditie suficienta pentru perpetuarea adevarului in forma sa cea mai simpla si mai comuna. In fapt sinceritatea este un lux, un artificiu…un accesoriu actualmente pe care unii il “folosesc” plini de emfaza iar altii il folosesc si atat.

Notiunea de ipocrizie este una mai confortabila si un model de comportament mult mai permisiv. Ipocrizia nu are reguli si nu tine cont de nici un fel de principiu. Nu poti fi un anumit tip de ipocrit ci ipocrit pur si simplu.

Desi in acelasi registru de cuvinte cu efect jignitor, “idiot”cunoaste un numar urias de forme. De la colegii care ti se pareau inutili inca de cand erai in scoala primara, pana la sefii sau superiorii ale caror ordine vei ajunge sa le dispretuiesti in timp.

O definitie populara, sau mai bine spus personala, a acestui cuvant ar consta in oamenii care traiesc in baza unui orizont de intelegere ingust si ale caror principii de viata, ale caror valori reale le poti numara si cu un singur deget. Idioti mai sunt si cei care se lasa manipulati, care isi irosesc timpul, talentul si energia in scopuri inutile, lipsite de simt practic sau de finalitate concreta.

De ce am ales sa vorbesc despre ipocrizie si idioti?

Pentru ca in ultima vreme acestea sunt doua virusuri ce tind sa-i afecteze pe oamenii care ma inconjoara, din pacate si pe cei la care tin, cei care imi sunt apropiati si in a caror capacitate intelectuala cred cu tarie.

Marea deosebire intre idioti si ipocriti este ca de ipocrizie te vindeci mai usor pe cand o data ajuns in postura de idiot incep neuronii sa leviteze, sa nu se mai realizeze nici o sinapsuta acolo macar asa de impresie si orice informatie va intra in circuitul tau va luneca repede afara ca sa nu pertube procesul de levitare.

Mi-e greu sa inteleg cum trebuie sa te simti cand in pofida faptului canu manifesti in realitate nici un respect pentru o persoana sa faci eforturi sustinute sa te faci placut respectivului/ respectivei. Nu inteleg cum e sa renunti la lucrurile in care crezi pentru … bani, confort, protectie de X feluri, iubire aparenta, cariera etc. Nimic din ce ai putea castiga asa nu va fi pe drept al tau ci al persoanei care a putut sa isi niveleze drumul pana la obiectivul propus cu pupaturi in fund sau compromisuri consecutive.

Refuz sa cred ca pentru a reusi pe orice plan trebuie sa renunti la principiile tale, la opiniile tale, la valorile tale…la tine asa cu esti acum.

Daca esti ipocrit/a sau tinzi sa fii uneori vei intelege despre ce vorbesc si poate vei reusi sa schimbi ceva. Daca esti idiot/idioata cu siguranta nu vei aprofunda nimic si vei continua sa iti perinzi existenta facand abstractie de aceste mentiuni, aparent inutile.

*

Cu trupul in biserica si cu gandul la dracu.

*

A umbla cu crucea-n san si cu dracu in inima.

*

Rade dracul de catel dar nu se vede pe el.

*

Daca nu-ti place noroiul nu te ruga pentru ploaie.

*

Inchinandu-ne la sfinti morti, ii persecutam pe cei aflati inca in viata!

*

Oamenii se omoara adesea, acuzandu-se unii pe altii de lipsa de umanitate.

*

In viata este ca si la bal mascat: cand toata lumea isi scoate masca, se duce veselia.

*

Cu lingura iti da dulceata si cu coada iti scoate ochii.

*

Carbune cu cenusa acoperit.

Spania ajută Haiti cu 5 milioane de euro

Vicepreşedinta Guvernului Spaniei, Maria Teresa Fernandez de la Vega şi secretara de Stat pe probleme de Cooperare Internaţională, Soraya Rodriguez, se află în Haiti.

Autorităţile spaniole analizează care sunt necesităţile cele mai urgente pe care le are populaţia din Haiti, afectată de cutremurul în care au murit mii de persoane. În acest scop, vicepreşedinta Guvernului Spaniei, Maria Teresa Fernandez de la Vega şi secretara de Stat pe probleme de Cooperare Internaţională, Soraya Rodriguez, s-au deplasat, ieri, în ţara caribenă.

În avionul în care au călătorit, au fost transportate 12 tone de material sanitar, care lipseşte cu dăsăvărşire în Haiti. “Spania a fost întotdeauna alături de Haiti, am muncit împreună pentru dezvoltarea acestei ţări şi am sprijinit-o în momentele dificile.

Atât Spania, cât şi toate ţările Uniunii Europene vom sprijini Haiti şi de această dată”, a declarat Maria Teresa Fernandez de la Vega. Potrivit postului de radio “La Cope”, Spania a acordat suma de 5 milioane de euro pentru ajutorarea populaţiei din Haiti.

sursa: adevarul.es

Din seria “Ciudati si ciudatenii”

Primul minor din Spania a fost supus unei operații de schimbare de sex. Legea spune că e necesar ca minorii să aștepte vârsta majoratului sau să solicite o derogare de la judecător.

În luna decembrie a avut loc în Spania prima operație de schimbare de sex, la care a fost supus un minor, născut băiat. Datorită unui ordin judecătoresc și cu sprijinul părinților, pacientul, de doar 16 ani, care se află sub protecția anonimatului, a fost supus în luna decembrie 2009 la o intervenție chirurgicală de schimbare de sex, într-o clinică privată din Barcelona.

Pacientul, născut băiat, începuse tratamentul hormonal cu un an în urmă și, potrivit medicilor care l-au examinat, citați de 20minutos.es, acesta “era deja fată” .

“Mă bucur mult pentru ea. Colegii de clasă râdeau mult pe seama fizicului său, iar profesorii o numeau uneori cu nume de fată, iar alte dăți, cu nume de băiat”, a declarat Gina Serrat, membră a colectivului de Transexuali din Catalunya.

În prezent există 15 solicitări din partea unor minori, pentru operații de schimbare de sex, după cum au precizat surse din partea Unităților de Identitate și Sex din Madrid, Barcelona și Malaga. În Spania există în total șase centre de acest tip, însă acestea trei sunt cele la care se primesc cele mai multe solicitări, întrucât sunt singurele dotate cu săli de operație și aparatură ce permit schimbarea de sex, în totalitatea procesului pe care îl presupune aceasta.

Cel care a realizat intervenția chirurgicală este medicul Iván Mañero, de la Clinica de Disfuncționalități Sexuale din Barcelona.

sursa: adevarul es

Despre boala si bolnav

Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Daca totul e de la Domnul, si boala dumneavoastra este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala dumneavoastra. Vrajmasul va insufla: “Nu vei rezista”. Raspundeti-i: nici nu ma gandesc sa rezist de una singura, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singura, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Iarasi boala! Sa va dea Domnul rabdare si seninatate, si sa va izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Nu priviti cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este.

Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul – atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parerea de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri.

*

V-ati imbolnavit! Ce este de facut? Rabdati si multumiti lui Dumnezeu, spunand in sinea dumneavoastra: “Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie – si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa. Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38).

*

Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Lasati-va insa mai putin in voia inchipuirilor.. Va vor veni in cap multe nimicuri de tot felul.. Va veti certa cu toata lumea.. Toate astea in gand – dupa aceea va trece totul. Fiti senin! Pesemne ca in drum v-ar fi intampinat vreo primejdie – si iata ca Domnul v-a tintuit prin boala acasa.. Dati multumita Domnului. Si, oricum, rugati-va ca sa binevoiasca a va face sanatos. Sa va mantuiasca Domnul! Domnul sa va binecuvanteze!

Gandurile dumneavoastra despre starea deznadajduita in care va aflati, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrajmasul, care va tulbura. Cine poate sa spuna ce va fi? Unul e Dumnezeu – insa vrajmasul paganeste, dandu-se pe sine drept Dumnezeu, tulburand cu prorocia sa vicleana, clatinand credinta si alungand linistea din inima. Nu-l ascultati, ci stati neclintita in credinta ca boala e de la Dumnezeu si spre binele dumneavoastra, iar dupa ce-si va face treaba va pleca.. si veti fi sanatoasa, si veti sluji Domnului intr-o manastire.

Pentru toate multumiti Domnului – si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Oricum, vorbind despre rabdare ma si rog sa va dea Domnul a indura cu seninatate boala, si de asemenea sa trageti oarecare invatatori din ea.

Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva. Din aceasta latura nici nu mai trebuie iscodita boala dumneavoastra. Pentru a rabda cu seninatate in clipa intetirii suferintelor, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor. Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor “prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor” (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! V-ati imbolnavit? Dar slava lui Dumnezeu ca va inzdraveniti sau v-ati inzdravenit deja. Slava lui Dumnezeu si pentru ca ati indurat nu fara folos boala. Invataturile pe care le-ati primit din cele intamplate cu dumneavoastra sunt foarte insemnate si in viata lumeasca, cu atat mai mult in cea duhovniceasca.

Nu este nimic de asteptat din partea oamenilor si toata grija trebuie aruncata la Domnul; pe langa asta, trebuie sa asteptam mereu moartea in credinta ca Domnul ne mai lasa sa mai traim ca sa ne curatim de pacate, lucru spre care trebuie sa ne intoarcem toata grija. Aceste puncte sunt “parghiile” si “directiile” vietii duhovnicesti.

Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mancarii este un lucru secundar… Lucrul de capetenie il constituie mancarea proaspata, aerul curat… si mai presus de toate linistea duhului. Nelinistea duhului si patimile strica sangele si lovesc chiar in inima sanatatii. Postul si indeobste viata ascetica sunt cel mai bun mijloc de a pastra sanatatea si de a o face sa infloreasca.

Neamtul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vietii, unde ridica in slavi si viata ascetica. Cei ce ridica in slavi stiinta trebuie sa asculte de el, iar noi avem alti dascali, mai de seama decat acest neamt. Rugaciunea inalta duhul pe taramul lui Dumnezeu, in care este radacina vietii – iar prin duh si trupul se impartaseste din aceasta viata.. Duhul umilit, simtamintele si lacrimile de pocainta nu rapesc, ci dau putere omului, fiindca aseaza sufletul intr-o stare de bucurie. Bine ati facut ca nu v-ati supus indemnurilor lumesti.

*

Hristos a inviat! Puterile dumneavoastra, desi nu s-au refacut deplin, se arata indestulatoare totusi pentru ingrijirea unui bolnav care nu merita o asemenea ingrijire; insa Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului si va tine in socoteala ingrijirea ca si cum I-ar fi fost data chiar Lui – iar dupa aceea va trimite in schimb mangaiere, sau deplina insanatosire, sau va pune deoparte rasplata cuvenita pentru veacul cel viitor.

*

Sunt foarte bucuros ca v-ati pus in cele din urma pe picioare. Omul care s-a insanatosit se simte indeobste innoit. Cred ca aveti acelasi simtamant. Trebuie sa faceti in asa fel ca innoirea trupeasca sa fie insotita de o innoire duhovniceasca. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a aratat-o in scurta rugaciune pe care ati facut-o atunci. Mi-a si venit in minte sa va indemn: apucati-va de o rugaciune scurta si face-ti-o mereu.. si la lucru si cand nu lucrati, si cand mergeti si cand sedeti, fara incetare.

La inceput va veti sili sa faceti aceasta mica rugaciune, iar dupa aceea se va spune de la sine.. Doar apucati-va de ea si dati-va osteneala fara incetare… E rugaciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa.” Iar cand faceti aceasta rugaciune sa va tineti luarea-aminte nu in cap, si nu in cer, ci in inima, acolo inauntru, sub sanul stang. Dupa ce o veti deprinde, veti alunga prin ea toata tulburarea si veti aduce pace in sufletul dumneavoastra.

*

Totul e de la Dumnezeu: si bolile, si sanatatea. Si de la Dumnezeu totul ni se da spre mantuirea noastra. Asa sa iti primesti si tu boala si sa dai multumita pentru ea lui Dumnezeu, Care Se ingrijeste de mantuirea ta. Cum anume slujeste spre mantuire boala trimisa tie de Dumnezeu poti sa nici nu incerci sa afli, fiindca se prea poate sa nici nu reusesti.

Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsa, ca pe un canon, alteori spre invatare de minte, ca omul sa isi vina in fire, alteori ca sa il izbaveasca de un necaz ce ar cadea asupra lui de ar fi sanatos, alteori ca omul sa vadeasca rabdare si prin aceasta mai mare rasplata sa merite, iar alteori ca sa se curateasca de vreo patima, ca si din multe alte pricini.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Va tot vaitati, dar va vaitati in chip mantuitor, pentru lucrarea mantuirii. Sa binecuvanteze Domnul grijile dumneavoastra in aceasta privinta. Sunteti bolnava cu trupul, iar lucrarea mantuirii cere osteneli si lipsuri. Ce sa faceti? Rabdati cu seninatate sanatatea dumneavoastra subreda si multumiti pentru ea lui Dumnezeu – fiindca de n-ar fi ea poate ca ati umbla cu picioarele in sus, in vreme ce acum sedeti si umblati cum trebuie.

Alt folos este si acela ca daca ati fi fost sanatoasa ati fi fost nevoita, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea vi se socoteste rabdarea sanatatii subrede.

Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel.. Iata-va mantuirea! Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va!

*

Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sanatatea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dumnezeu a va izbavi si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel, ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceasta si a va indrepta.

Sanatatea si boala sunt in mainile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei.. Dar ele duc la pierzanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale. Lucrul de care aveti deosebita nevoie este rabdarea senina si supusa lui Dumnezeu. Indata ce se va arata in sufletul dumneavoastra o asemenea asezare veti intra fara intarziere pe calea mantuirii, care duce la rai. Si – luati aminte! – sa prindeti suflet atunci.

*

Inca o durere pentru dumneavoastra – boala fiicei. Iata ce va voi spune: de vreme ce ati incercat deja toate mijloacele omenesti, nu mai ramane decat sa va impacati cu aceasta amaraciune si s-o purtati cu supunere fata de Dumnezeu, avand credinta ca aceasta boala e de neaparata trebuinta pentru mantuirea dumneavoastra si a fiicei dumneavoastra, precum si a sotului ei.

Dupa aceasta impacare, sa va pastrati linistea si tot cu liniste ajutati-va si fiica. Aduceti-va aminte ca cei ce rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor. Aduceti-va aminte de mucenici, care uneori erau lasati in temnita, fiind chinuiti mereu, cativa ani – 5, 10, 20; insa rabdau cu supunere si seninatate, avand raiul inaintea ochilor.. pentru rabdare. Sa va binecuvanteze Domnul! Mantuiti-va!

*

Pentru faptul ca nu v-ati insanatosit inca imi pare rau. Sa va daruiasca Domnul insanatosire deplina… Totusi boala ne invata sa fim smeriti si supusi voii lui Dumnezeu. Fiti senina si pentru toate multumiti lui Dumnezeu cu incredintarea ca totul merge spre cel mai bun deznodamant, chiar daca asta nu se vede acum. Veti vedea dupa. In boala deprindeti smerenia, rabdarea, seninatatea si recunostinta fata de Dumnezeu.

In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va nerabdarea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, trebuie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici o rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu dorinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa se incline spre cartire.

*

Sanatate sa va daruiasca Dumnezeu; iar daca aceasta nu va este de folos acum, sa va dea rabdare plina de recunostinta. In ce priveste faptul ca intoarcerea launtrica spre Dumnezeu nu mai este aceeasi in boala, sa stiti ca este o urmare a slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu nu-si va ingadui simtaminte necuvenite nici in vremea bolii, inteleptiti-va! Sufletul neincercat prin ispite nu este, bun de nimic.

Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul. V-ati imbolnavit atat de greu, incat va pregatiti de moarte. Intotdeauna trebuie sa ne pregatim de moarte, cu atat mai mult in vreme de boala. Dar daca veti muri sau inca vi se vor mai da zile de trait, lucrul acesta tine de voia lui Dumnezeu. Veti mai trai si va veti mai osteni. De-abia ati inceput.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca acelora este Imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri. Daca lumea va va uri, sa stiti ca pe Mine mai inainte M-a urat. Daca ati fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al sau; dar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta va uraste pe voi lumea. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care l-am grait voua: nu este sluga mai mare ca stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15,18 si urmatoarele). In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, ca Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

Iubitilor nu va mirati de aprinderea care este intru voi, care se face voua spre ispita, ca si cum s-ar intampla voua ceva strain; ci intrucat va faceti partasi patimilor lui Hristos, bucurati-va, ca si intru aratarea slavei Lui sa va bucurati, veselindu-va (I Petru 4,12-13). Pe cine iubeste Domnul cearta si bate pe tot fiul pe care il primeste. De veti suferi certarea, ca unor fii se va afla voua Dumnezeu (Evrei 12, 6).

Adaugati alte asemenea locuri din Scriptura, si sa le tot cititi.. Ele vor curata ochiul inimii dumneavoastra si va vor invata cum sa priviti necazurile, stramtorarile, ocarile. Intariti-va intru incredintarea ca totul este de la Dumnezeu, chiar si cele mai mici lucruri care ni se intampla, si primiti tot ce se abate asupra dumneavoastra ca si cum ar veni chiar de la El.

Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra.. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti.. Dar locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi.. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul.

Stramtorarile sunt de la Dumnezeu.. Sa le rabdam si sa multumim.. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti..

*

Va simtiti foarte slabita si credeti ca va apropiati de iesirea sufletului din trup. Boala aminteste de moarte, insa nu proroceste ceasul ei. Totusi, de vreme ce ati primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit sa va pregatiti de ea. Dat fiindca sunteti mereu bolnava, nu va este greu sa va insusiti gandul la iesirea din trup, dupa pilda Cuviosului Nicanor – si aceasta iesire nu va va lua pe neasteptate. Fericita este pomenirea mortii; ea, impreuna cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei randuieli crestinesti a duhului.

Va plangeti de dumneavoastra insiva ca va rugati prost si nu va tineti de nevointe. In aceasta privinta va lamureste Sfintul Tihon de Zadonsk, care a zis: “Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare.” Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!

Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila. Stati cu gandul la Liturghie – nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul.

Nu aveti ganduri prea vesele in ce va priveste? Era in Egipt un batran duhovnicesc:- Apollo, mi se pare.. Acesta le spunea cu tarie tuturor fratilor, si strainilor, de asemenea: “Noua, crestinilor, nu ni se cuvine sa ne mahnim.. Sa se mahneasca paganii si jidovii. Iar noi, cei mantuiti de Domnul, al nostru este raiul, a noastra este Imparatia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfantului Duh, Maica lui Dumnezeu, ostirile ceresti si sfintii toti.”

Aceste ganduri si cele asemanatoare lor sa le tineti in minte, iar pe cele de mahnire lepadati-le.. Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6,16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni. Cititi mai des Tatal nostru si Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te. Dumnezeu este Tatal nostru, iar Nascatoarea de Dumnezeu este Maica noastra… Sfintele Taine sunt sanii prin care ea ne da laptele harului.

Asa sa va umpleti mintea.. Sa mai aveti inaintea ochilor, deschise, Evanghelia, si Apostolul. Cititi cate un verset si straduiti-va sa cugetati la fiecare cuvant. Daca Dumnezeu va va da vreun gand ziditor, insemnati-l in scris. Sa aveti intotdeauna o foaie de hartie pe masa… Si celelalte ganduri bune sa vi le insemnati in scris. Sa binecuvanteze Domnul si va doresc toata mangaierea.

*

A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa “daca este voia Ta, Doamne!”. Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul… Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala.

Pe sufletul dumneavoastra apasa mai mult decat orice boala fiicei. Indurerati-va pentru ea si cu durere strigati catre Domnul, si pe fiica dumneavoastra indemnati-o sa faca acelasi lucru, si pe toti casnicii dumneavoastra. Atunci toate rugaciunile pentru ea se vor impreuna si vor alcatui un glas de trambita, in stare sa atraga luarea-aminte a Domnului… S-o izbaveasca Domnul de neputinta ei!

*

Sa va ajute Dumnezeu! Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg.

*

Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti).

Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu.

De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. Sora dumneavoastra sa se roage mai cu osardie lui Dumnezeu, dar rugandu-se sa nu spuna “Da-mi sanatate”, ci “Fie voia Ta, Doamne! Slava Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!” Deprinde-o sa citeasca, si sa scrie, si sa faca lucru de mana, si asa sa se mantuiasca. Binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra ta!

*

E bine ca ati randuit sa se faca rugaciune pentru fiica dumneavoastra. Doua molifte pe saptamana si pomenire la proscomidie. S-ar parea ca este destul. Dar cine se roaga cu durere pentru bolnava? Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand pentru bolnav se roaga cineva cu sufletul. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugaciune adevarata pentru bolnava nu va fi.

La fel cu proscomidia, la fel si cu liturghia. Dumneavoastra mergeti la slujbele pe care le-ati comandat? Daca nu, credinta dumneavoastra este fara putere… Slujbele le-ati comandat – insa, dand bani ca sa se roage altii, dumneavoastra v-ati lepadat de pe umeri orice grija… Nu este nimeni care sa se indurereze pentru bolnava. Celor care savarsesc slujba nici prin minte nu le trece sa se indurereze cu sufletul inaintea Domnului pentru cei pe care ii pomenesc la slujbe… Si de unde sa se indurereze ei pentru toti?

Altceva este daca sunteti de fata la slujba atunci cand este pomenita.. Atunci durerea dumneavoastra este purtata de rugaciunea Bisericii si inaltata mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu… Si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca cei care slujesc nu sunt indurerati. Vedeti deci unde sta puterea! Mergeti la slujbe dumneavoastra insiva si indurerati-va cu sufletul pentru bolnava… Si treaba va iesi bine.

In biserica, la Liturghie, frangeti-va sufletul in vremea proscomidiei si mai ales cand dupa “Pe Tine Te laudam” se canta cantarea Nascatoarei de Dumnezeu: “Cuvine-se cu adevarat”. Atunci sunt pomeniti din nou viii si mortii… Pomenirea la liturghie este mai puternica decat numai cea de la proscomidie, fiindca ea arata o mai puternica impreuna-patimire a dumneavoastra cu bolnava si totodata credinta si nadejdea cat se poate de tare ca Domnul nu va va lipsi de ajutorul Sau.

Unde sa dati Liturghii? Unde va trage sufletul, acolo sa dati.. Lucrul cel mai insemnat este insa durerea sufletului dumneavoastra pentru bolnava. Si ajutati mai mult saracilor. Nu numai celor care umbla pe strada, ci dati usurare unei familii apasate de saracie. Rugaciunea ei va va usura povara de pe inima.. Sa va binecuvanteze Dumnezeu pe voi, pe toti!

*

Ca nu este pacat sa te tratezi, in aceasta privinta nici nu incape vorba. Multi insa nu s-au folosit de acest mijloc, dupa credinta si rabdarea lor: nici acest lucru nu e lipsit de pret. In atare caz totusi este nevoie de rabdare senina pentru a nu cadea in cartire. Cartirea e deja pacat. Cine nu se simte plin de barbatie – asa cum suntem noi toti, pacatosii – mai bine sa ceara ajutorul doctorilor, asteptand insa ajutorul de la Dumnezeu: fiindca El da doctorilor pricepere.

Mila Lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Sunteti tot bolnava… imi pare foarte rau. Sa va ajute Domnul fie sa va insanatositi, fie sa indurati cu seninatate boala. Sa fie nu precum voim noi, ci precum Dumnezeu vrea. Impotrivirea dumneavoastra la indicatiile doctorilor nu prea e vrednica de lauda… Dumnezeu a facut si doctorii si doctoriile – nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii. Totul e de la El; El ingaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a inconjurat cu mijloace de vindecare.

Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie, tot datorie este si a te trata atunci cand esti bolnav. Poti sa nu te tratezi asteptand vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare indrazneala. Poti sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, incredintandu-te voii lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte inalt, si atunci fiecare “off” i se socoate drept vina omului; aici are loc doar bucuria plina de recunostinta… Domnul sa va indrepteze ca sa aveti cea mai buna asezare sufleteasca!

Sfantul Teofan Zavoratul

sursa: crestinortodox.ro

Muzică bizantină


Sarbatorile romanesti, incluse in calendarul spaniol

Asociatia romanilor din La Rioja le-a cerut autoritatilor spaniole ca patru sarbatori traditionale romanesti sa fie incluse in calendarul autohton, editat de primarie.

Romanii au cerut reeditarea calendarului si includerea sarbatorilor romanesti dupa ce autoritatile locale au au inclus si ziua de 24 februarie ca fiesta, zi in care musulmanii celebreaza nasterea lui Mahoma, informeaza Adevarul.Asociatia romanilor a cerut spaniolilor si sa explice de ce au luat in considerare sarbatorile altor minoritati, dar nu si pe cele ale romanilor, acuzandu-i de discriminare.

Sarbatorile propuse de asociatie au fost 4 aprilie, pastele Ortodox; 30 noiembrie, Sfantul Andrei, protectorul Romaniei; 1 decembrie, Ziua Nationala a Romaniei; 1 martie, Martisorul, fiesta care marcheaza inceputul primaverii.

sursa: ziare.com

Plangere penala contra vaccinarii impuse de Cercel

Pentru ca actiunile sale nu mai tin seama de nici un fel de respectare a legilor din Romania, dar si a diverselor conventii internationale, secretarului de stat Adrian Streinu-Cercel i se pregateste o plangere penala din partea mai multor organizatii ale societatii civile. Dispozitiile sale privind obligarea medicilor sa se vaccineze, precum si imunizarea copiilor fara acceptul scris al parintilor au fost stopate de ministrul Sanatatii.

Revoltati ca sunt amenintati cu desfacerea contractului de munca daca nu se vaccineaza impotriva gripei porcine, mai multi medici i s-au adresat senatorului Iulian Urban, presedintele Asociatiei de Asistenta pentru Consumatori. “In mod evident, dl Streinu-Cercel si-a depasit competentele. Am discutat cu ministrul Sanatatii, Cseke Attila, care mi-a spus ca dl Cercel a emis o dispozitie catre DSP-uri fara sa aiba acordul lui, iar aceasta dispozitie nu are nici un fel de valoare juridica. Acest om (Adrian Streinu-Cercel – n.n.) trebuie oprit. si nu doar prin destituire din functie, pentru ca poate veni altcineva care va incerca aceleasi metode ilegale, ci printr-un exemplu. Pentru ca intelege sa incalce drepturile si libertatile fundamentale ale medicilor, dar si pe cele ale copiilor, mai multe asociatii din domeniul societatii civile, ajutate de colegi avocati de la mine de la cabinet, vor depune plangere penala impotriva sa”, ne-a declarat senatorul Urban.

Aroganta afisata tot mai frecvent de prof. dr. Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, care, peste capul ministrului Sanatatii, a inceput sa dea directive pe la toate Directiile de Sanatate Publica, a fost taiata de Cseke Atilla. In urma scandalului declansat de actiunile secretarului de stat Streinu-Cercel, ministrul Sanatatii s-a vazut obligat sa ia pozitie si sa readuca legalitatea. Acesta i-a linistit pe medici ca nu ii va obliga nimeni sa se vaccineze, decizia apartinandu-le in exclusivitate, la fel ca in cazul oricarui alt pacient roman. De asemenea, in privinta declaratiilor lui Cercel, care anunta fara drept de apel ca, in cazul in care nu va exista dezacordul parintilor, copiii vor fi vaccinati impotriva virusului A/H1N1 obligatoriu si pe banda rulanta, ministrul Atilla a facut precizari foarte clare. Vaccinarea copiilor cu varste cuprinse intre 6 si 16 ani va fi realizata numai cu acordul scris al parintilor, normele privind strategia imunizarii in scoli urmand sa fie stabilite printr-un ordin comun al ministrilor Sanatatii si Educatiei. “A fost o neintelegere asupra careia s-a revenit. Vom cere acordul scris al parintilor intrucat este vorba despre copiii cu varste intre 6 si 16 ani. Parintele raspunde pentru copii, asa ca vom cere acordul scris. Nota prin care li se cerea medicilor sa se vaccineze, pentru ca altfel nu vor mai avea acces la bolnavi, a fost reparata”, a declarat ministrul Cseke Atilla.

Colegiul Medicilor din Romania asteapta ordinul ministrului Sanatatii privind necesitatea acordului scris al parintilor pentru vaccinarea copiilor si libertatea medicilor de a decide daca se vaccineaza sau nu, deci anularea deciziei lui Streinu-Cercel, actul semnat de ministrul Atilla urmand sa apara cel mai tarziu luni.

“Avem cuvantul ministrului, care deja i-a transmis secretarului de stat sa nu faca presiuni asupra medicilor. Prin declaratiile sale ca nu era nevoie de acordul scris al parintilor pentru vaccinarea copiilor, profesorul Cercel incalca o multime de acte normative. Este vorba de toate conventiile internationale privind drepturile copilului pe care Romania le-a semnat, Legea privind drepturile pacientilor si Codul deontologic al Colegiului Medicilor din Romania privind consimtamantul pacientilor. Daca la un pacient major se poate vorbi si de un consimtamant verbal, la minori este obligatoriu consimtamantul scris al parintilor sau al reprezentantilor legali ai acestora. In ceea ce ii priveste pe medici, profesorul Cercel incalca in primul rand Codul Muncii, contractul-cadru al Caselor de Asigurari de Sanatate, Ministerul Sanatatii nefiind parte in acel contract, Legea drepturilor pacientilor etc.”, ne-a declarat prof. dr. Vasile Astarastoaie, presedintele Colegiului Medicilor din Romania.

Secretarul de stat Adrian Streinu Cercel nu a putut fi contactat in cursul zilei de ieri pentru a comenta aceste acuzatii.

Sursa: Romania Libera

EMINESCU ŞI CREDINŢA


Mic tablou de familie

Dacă, din cîte ştim despre el, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era om respectuos de cele sfinte, dar nu tocmai bisericos, în schimb fiica stolnicului Vasile Juraşcu, Raluca, mama poetului, pare să fi fost mult mai evlavioasă, cum erau îndeobşte femeile în mediul tradiţional (literatura ne-a familiarizat, în acest sens, mai ales cu imaginea mai plebee a mamei lui Ion Creangă, aşa cum se desprinde ea din Amintiri), şi a ţinut cu tot dinadinsul să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, lăcaş propriu de închinăciune, cumpărîndu-se în acest scop, de la fostul proprietar al Ipoteştilor (Teodor Murguleţ), o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn, ce mai poate fi văzută şi astăzi, dichisită după tipic, în cadrul muzeal al locului.Raluca avea doi fraţi (Calinic şi Iachint sau Iachift), trei surori (Olimpiada, Fevronia, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale “dulcii Bucovine” (Olimpiada a fost chiar stareţă a Mănăstirii Agafton, nu departe de Botoşani). Este interesant că în poezia şi în proza lui Eminescu există multe figuri de “sihaştri”, iar el însuşi şi-ar fi exprimat în treacăt – dar mai ales după 1883 – dorinţa de a se călugări. “Sihăstria” eminesciană arată însă mai degrabă ca o formă de autarhie şi în-singurare romantică, fără limpezi temeiuri mistice sau dogmatice. Altminteri, Eminescu pare să fi avut ideea elementară că schimnicia, îndeosebi la tinereţe, reprimă în mod vinovat exerciţiul liber şi natural al instinctelor (vezi nuvela Cezara sau poezia Făt-Frumos din tei). În sensul acesta e şi sfatul dat de bătrînul Euthanasius tînărului Ieronim (care se şi grăbeşte să-l urmeze): “Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu… nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr…” (Cezara).
Mai degrabă din moliciunea firii decît dintr-o discreţie superioară, Raluca nu pare să fi exercitat asupra propriilor odrasle vreo influenţă semnificativă de ordin religios (cum exercitase, în simplitatea ei, mult mai energica Smaranda Creangă, chiar dacă – pe termen lung – rezultatele nu s-au dovedit tocmai cele scontate, “Nică” tratînd preoţia persiflant şi arivist, şi sfîrşind “răspopit” şi dedat la impietăţi de pomină, pe care şi Eminescu zice-se că le savura). În ciuda antecedentelor familiale şi a vecinătăţii cadrului bucovinean înţesat de vetre monahale, nici unul dintre cei opt copii ce au atins maturitatea (alţi trei muriseră prematur), deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism: unul a fost medic, altul jurist (mort “prin împuşcare de sine însuşi”), doi ofiţeri (dintre care unul şi cu studii inginereşti); un altul ar fi urmat şi el cariera medicală, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. E poate semnificativ că Aglae, una dintre surorile poetului (cealaltă, nefericita Harieta, a rămas fată bătrînă), căsătorită de foarte tînără şi văduvă puţin după aceea, s-a recăsătorit cu un ofiţer austriac şi n-a ezitat să treacă la catolicism.
Eminovicii aveau, cel puţin în faza adolescenţei, reputaţie de “cai breji”. Cînd, în toamna lui 1860, Mihai a venit elev la Cernăuţi, directorul gimnaziului, Ştefan Wolff, ştiutor de isprăvile fraţilor mai mari (Şerban, Nicolae, Gheorghe/Iorgu şi Ilie), ar fi exclamat copleşit: “Şi acesta e tot un Eminovici!”. Cecitatea belferească n-a putut vedea în el mai mult nici după aceea. Mihai n-a ţinut să contravină aşteptărilor, cel puţin sub aspect comportamental. Călinescu menţionează, între altele: “Nici religia nu era pe placul micului Mihai”, care “n-avea nici o tragere de inimă pentru «exortele» popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut cînd erau mînaţi spre biserică, drept care sfinţia-sa îl «pîrli», însemnîndu-l la conduită cu vorbele: Tadelnswerth wegen Versäumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: «Ticălos, fuge de la predică»”.
Şcolaritatea lui Eminescu a fost, de la un capăt la altul, la Cernăuţi sau la Blaj, una atipică şi problematică, atestînd o dată în plus că ordinea şcolară e mereu nepregătită să lucreze cu naturi geniale. S-ar zice că dascălii săi, cu doar cîteva excepţii (cum va fi fost şi bietul Arune Pumnul), n-au putut să-l vadă pe Eminescu din pricina Eminovicilor, cam în felul în care cineva nu poate vedea pădurea din pricina copacilor…

“Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!”

Tînărul Eminescu (mai ales cel din epoca vieneză), pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul crepuscular al roman­tis­mului, însuşit mai ales pe calea nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetînd cu indianismul via Schopenhauer, exaltînd suferinţa şi aventura cu titlu experimental, savurînd tentaţia luciferică şi împingînd scepticismul pînă la accente de ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De pe atunci datează şi dezabuzata definiţie lirică a teologiei: “Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente, carte tristă şi-ncîlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, nici ateismul, nici demonismul romantic n-au ajuns niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieţii. Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, poetul (identificîndu-se în Epigonii chiar cu întreaga lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinţei ca pe o infirmitate. “Ar fi interesant – scrie mentorul gândirist – să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna cu dorinţa de a-l avea. Cine tînjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune, ca în Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu”.
Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu şi cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea religioasă şi tradiţia bisericească, conştient de răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a ştiut să-l joace fără emfază. Nichifor Crainic avea dreptate să observe în altă parte, cu privire la “naţionalismul ge­nia­lului Eminescu”, că “latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concep­ţiei conservatoare”. E totuşi dezamăgitor să constaţi cîtă neînţelegere manifestă cîteodată poetul faţă de moştenirea bizantină (încondeiată în spiritul dispreţului occidental) şi mai ales faţă de iconografia răsăriteană (“… icoanele orientale rămîn reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor”). Şi totuşi tot el scria altădată, cu intuiţie profundă şi cu nostalgică admiraţie: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici…” (Melancolie)…
S-ar zice că, pentru Eminescu, religia ortodoxă, deşi necesară în ordinea morală şi în iconomia vieţii naţionale, contravine exigenţelor estetice ale modernităţii şi incomodează libertatea creatoare a geniului romantic, cu precădere muşcat – vorba lui Nae Ionescu – de “şarpele demiurgiei”. Dionis, Ieronim, Toma Nour – alter ego-urile sale din proza literară – stau în mărturisită divergenţă cu formele şi învăţăturile religiei instituţionalizate şi se hrănesc spiritual cu fascinaţii mito-poetice de un sincretism deconcertant. Dar “vina” o poartă mai degrabă epoca decît oamenii*.
În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să îmbrăţişeze o credinţă determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, purta totuşi un mare respect tradiţiei religioase în genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoştea statutul de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strînge manuscrise vechi, care aveau mai toate, se înţelege, un conţinut religios, dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru farmecele limbii din bătrîni (a cărei genială sinteză creatoare ne dă pînă la urmă adevărata şi inegalabila lui măsură). Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea a fi fost “o iudaizare a creştinismului” (caracterizare neargumentată punctual, preluată desigur de pe aiurea).
Pe vremea cînd plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormîntată la Mănăstirea Văratec, spre scandalizarea unora), se gîndiseră amîndoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Ştim că lucrul nu s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa patimii sau scrupulelor confesionale.
Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe sanscrita (îşi procurase gramatica mică a lui Bopp, pe care s-a pus s-o şi traducă), fusese atras şi de religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu chiar şi în variantele de lucru ale Luceafărului), iar pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă exagerare teribilistă: “Eu sînt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. În necrologul pe care i l-a făcut în vara lui 1889, Caragiale găsea de cuviinţă să-i bifeze “trecerea în Nirvana”, după care îl auzise suspinînd în nenumărate rînduri.
Eminescu era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea “preoţilor păgîni”, în care el nu vedea însă atît nişte adversari, cît nişte precursori ai creştinismului. “Protocronist” avant la lettre, a avut însă bunul instinct sau superioara cumpănire de a se păstra în spaţiul legitim al creaţiei literare. Protocroniştii de azi nici nu-l înţeleg, nici nu-l merită.
În general, îl atrăgeau exotismele şi misterele, în tradiţia şi spiritul evaziunilor romantice. Cum s-a spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă un fel de “religiozitate fără religie”, în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelaţia asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în fantezia plăs­mui­toare. Absolutul lui (despre care Rosa del Conte a lăsat o carte esenţială) pendulează ideatic între filosofia religioasă şi mitosofia folclorică, iar conceptul lui de perfecţiune este inseparabil, în ultimă analiză, de formele transfigurării artistice (“Şi eu, eu sînt copilul nefericitei secte” ce are “adînca sete a formelor perfecte”).
În scrierile sale postume se găsesc însă şi destule compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi (cîteva Terţine pe calapod dantesc), fie Mîntuitorului Iisus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii Domnului (Rugăciune, Răsai asupra mea…). Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene rămîne, desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă e plauzibilă prezumţia călinesciană a unor simple exerciţii de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care şi Ave Maria):
Crăiasă alegîndu-te,
Îngenunchem rugîndu-te,
Înalţă-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mîntuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfîntului
Umbră facem pămîntului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plîngeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva mai bun de făcut cu această splendidă poezie (nepublicată ca atare şi prin urmare nereţinută nici de ediţia Maiorescu din 1883/84) decît s-o introducă în corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Ta twam asi (corect: Tat twam asi, în traducere: “Tu eşti aceasta”, formulă sanscrită exprimînd principiul neo-buddhist al identităţii formelor dincolo de pluralitatea manifestărilor) şi lipsit de vreo simpatie desluşită pentru “paginile unse a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de versuri, Dumnezeu îi va fi iertat lui Eminescu mai mult decît va fi putut el păcătui cu bună ştiinţă…
Nedogmatic şi nebisericos, crescut, ca şi Blaga mai tîrziu, în zariştea “eresului” popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuşi creştin ortodox în adîncurile subconştiente ale personalităţii lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conştiinţă morală şi de un mare patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile veacului, la marea “cină de taină” a veşniciei româneşti, unde credinţa nu mai e aspiraţie, ci evidenţă biruitoare.

Răzvan CODRESCU

* Va trebui să se facă odată (cum s-a făcut pentru alte arii culturale) o analiză necomplezentă a proastei aşezări spirituale a secolului al XIX-lea românesc şi a cauzelor atîtor „pierderi spirituale”, care n-au fost numai ale lui Eminescu, ci ale „elitelor” mai multor generaţii succesive, de la bonjurişti şi paşoptişti pînă la junimişti şi sămănătorişti. Cu atît mai miraculoasă şi mai fascinantă ne apare aventura spirituală a secolului XX (perioada interbelică), esenţial conformată de duhul Ortodoxiei, de la gândirişti pînă la aprofundarea mistică a Rugului Aprins. Comunismul a frînt această resurecţie spirituală, iar astăzi, încă nereaşezaţi, pendulăm între paradigma culturală dezbisericită a secolului al XIX-lea şi paradigma culturală reîmbisericită a primei jumătăţi a secolului XX. Din păcate, „pendularea” noastră are un aer epigonic, părînd lipsită de elan şi de vocaţie creatoare.

Despre pericolul de a fi creştin în Europa

Să fii creştin a fost o treabă periculoasă încă de acum două milenii. Chiar şi în prezent, “creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume“. Poate suntem obişnuiţi cu ideea că în China, Pakistan, Iran şi alte ţări, creştinii suferă de pe urma inadaptării la majoritatea religioasă locală. Dar cum rămâne cu persecuţiile creştinilor de lângă noi? Fără să exagerăm, am putea spune că drepturile ne-ar fi mai în siguranţă şi dacă am fi musulmani, homosexuali sau porci de guineea. Nu că apărarea drepturilor minorităţilor ar fi un lucru rău. Răul apare abia atunci când minorităţile ajung să discrimineze majoritatea. Când valorile moral-creştine nu numai că sunt privite cu repulsie, ci sunt scoase cu forţa din mentalitatea colectivă.

M-am întrebat întotdeauna de ce  abuzurile împotriva creştinilor nu sunt mediatizate. Avem jurnale de ştiri care abundă în crime, violenţe şi atacuri la adresa diferitelor sisteme. Totuşi, despre execuţiile misionarilor şi abuzurile autorităţilor nu se aude aproape nimic, deşi ele există. Despre un astfel de abuz am citit ieri. Despre părinţi creştini încarceraţi pentru că nu îşi lasă copiii la orele de educaţie sexuală. Se întâmplă în Germania pe baza unor legi de pe vremea naziştilor. Tot acolo unde, în 2007, ministerul familiei emitea un document prin care încuraja incestul şi pedofilia.

S-a ajuns în situaţia în care asemenea abuzuri sunt ignorate. Asta chiar dacă există militanţi până şi pentru drepturile porcului de crăciun. Dar există şi veşti bune (deşi nu le-aş numai aşa) pentru unii dintre noi. Ataşamentul şi respectul faţă de valorile creştine este atât de scăzut în rândul aşa-zişilor creştini, încât prea puţini ar avea de suferit de pe urma propriei credinţe. De fapt, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, probabil peste 90% dintre noi am renunţa cu bucurie la titlul de creştin. Poate ar trebui mai întâi să ne comportăm ca nişte creştini, pentru a putea lupta împotriva discriminării. Sau putem, pur şi simplu, să aşteptăm să ne apere alţii drepturile.

P.S.: Mai jos puteţi asculta o scurtă povestire din inchisorile comuniste relatată de cel care a fost pastorul lutheran Richard Wurmbrand. O reamintire a faptului că, dincolo de lupta împotriva discriminării şi a persecuţiei, principalele “arme” ale creştinului trebuie să fie iubirea şi iertarea.

Florin Puscas

sursa: voxpublica

Alte articole pe aceeasi tema Persecutia crestinilor: realitati si intrebari si Coptic Christians Rally in New York against Egypt Government’s Islamic