Angel Viveros Gutierrez, primarul orașului Coslada, Madrid, a declarat că nivelul de integrare al românilor stabiliţi în Coslada este extrem de bun.
Primarul Viveros a declarat, pentru agenția de știri EFE că se simte mândru de ceea ce au reuşit conaționalii noștri, de faptul că și-au deschis afaceri în oraș și că angajatorii îi consideră muncitori buni și de încredere.
”Adevărul este că românii au venit în Coslada pentru a avea o viaţă mai bună şi sunt unii dintre străinii care au reușit să se integreze. Învaţă limba, obiceiurile noastre și participă la fiestele noastre”, a afirmat edilul. Conform primarului, românii care trăiesc în orașul său sunt diferiți decât cei din Spania: nu există un flux constant de români care vin, pleacă înapoi acasă, după care revin pe tărâm iberic.
Primarul Viveros recunoaşte că unul dintre motivele pentru care românii sunt acceptați de către autohtoni este şi cel al şomajului de aproximativ 9% (în timp ce media Comunităţii Madrid este de 14%). ”În Coslada criza este mai ușoară pentru că avem sectoare productive foarte dezvoltate, printre care logistica sau transportul”, a adăugat edilul spaniol.
sursa: adevarul.es
În anul 2009, în registrele de evidenţă a populaţiei erau înscrişi 798.892 de compatrioţi, număr în creştere faţă de anul precedent, potrivit celor mai recente date oficiale. Conaţionalii se menţin primii şi anul acesta în topul celor mai numeroşi străini din Spania, fiind urmaţi de marocani, ecuadorieni şi de englezi.
În ciuda crizei economice, românii au continuat să emigreze în Spania. Conform datelor publicate la începutul lunii februarie de Institutul Naţional de Statistică spaniol (INE), în 2009 au fost înregistrate 798.892 de persoane cu cetăţenie română, numărul acestora fiind mai mare cu 67.086 decât în urmă cu un an şi cu 271.873 decât acum doi ani.
În 2009, românii se menţin tot primii în topul celor mai numeroşi străini, fiind urmaţi de marocani (718.055), ecuadorieni (421.426), englezi (375.703), columbieni (296.674) şi de germani (191.002).
Numărul de străini din Spania a crescut cu 650% din 1998 şi până în prezent, ajungând la 5,6 milioane de persoane provenind din 120 de ţări. În prezent, 12% din populaţia Spaniei este reprezentată de străini. În raport cu situaţia existentă la 1 ianuarie 2008, nu există schimbări numerice majore în colectivele imigranţilor.
Numărul marocanilor şi cel al românilor au crescut, în timp ce al ecuadorienilor, argentinienilor şi al bolivienilor a înregistrat o uşoară scădere.
Destinaţia preferată a nou-veniţilor
Deşi numărul românilor din Spania a crescut într-un ritm mai ponderat faţă de anii trecuţi, în toate comunităţile autonome au avut loc creşteri ale numărului de compatrioţi înscrişi în bazele de date ale primăriilor.
Singura excepţie a constituit-o oraşul autonom Melilla, situat în nordul continentului Africa, unde, la începutul anului 2008, erau înregistraţi opt români, iar la începutul anului 2009 mai figurau doar şapte.
Madrid a continuat să fie comunitatea autonomă unde s-au stabilit cei mai mulţi români. La începutul anului 2009, în comunitatea madrilenă se aflau 201.208 persoane de cetăţenie română, cu 11.731 mai multe decât la 1 ianuarie 2008 şi cu 52.302 mai multe decât la 1 ianuarie 2007. Alte regiuni în care numărul românilor a crescut anul trecut semnificativ sunt: Comunitatea Valenciană (9.426), Andalucia (8.504), Catalunya (8.496) şi Castilla La Mancha (8.108).
În 2009, cei mai puţini români au ales să se stabilească în oraşul autonom Ceuta, situat pe coasta de nord a Africii (8), în Cantabria (667) şi în Insulele Canare (867).
2009: mai multe femei decât bărbaţi
În raport cu anul anterior, numărul româncelor care au venit în Peninsulă a fost mai mare decât cel al bărbaţilor, ceea ce reprezintă o răsturnare a situaţiei din ultimii ani. Una dintre explicaţiile acestui fenomen este „căderea” sectorului spaniol de construcţii din cauza crizei economice şi menţinerea ofertelor de muncă pentru femei în domeniul servicii.
Astfel, dacă în 2008 erau înregistraţi 115.432 de bărbaţi români nou-veniţi şi doar 89.364 de femei, în 2009, 34.726 de femei au ales să se stabilească în Spania, în timp ce bărbaţii care au sosit au fost doar 32.360. În prezent, în Spania locuiesc 425.741 de bărbaţi români şi 373.151 de femei.
Criza economică pare însă să frâneze venirea imigranţilor. Astfel, un raport al Catedrei de Imigraţie a Fundaţiei de Studii de Economie Aplicată (Fedea) susţine că fluxul venirii străinilor va scădea cu 10% până la 60% în cazul românilor şi al marocanilor, între anii 2009-2014. A colaborat Mihaela Florea
Pe locul al doilea la acte legale
Deşi sunt cei mai numeroşi străini, românii ocupă abia locul al doilea în Spania din punct de vedere al deţinerii tuturor documentelor legale de şedere, potrivit datelor culese de Observatorul permanent al imigraţiei la 30 septembrie 2009 şi prezentate oficial de Ministerul Muncii din Spania.
Doar 728.580 de compatrioţi deţin certificatul de cetăţean comunitar necesar pentru atestarea dreptului de rezidenţă şi de muncă în Peninsulă, în timp ce 758.174 de cetăţeni marocani au solicitat şi au obţinut până acum permisul de rezidenţă spaniol.
sursa: adevarul.ro
Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta duhovniceasca?
Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.
Accept ca un psiholog, un psihiatru, prin tratamentul pe care-l administreaza, prin psihanaliza si celelalte mijloace pe care le foloseste, poate sa-I ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-I ajute. Aceasta nu inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste harul lui Dumnezeu, pe care o ofera Acesta. “Pentru ca bucuria voastra sa fie deplina”, a zis Domnul.
Domnul a grait despre “pacea pe care Eu v-o dau” sau “iubirea pe care Eu v-o dau”. Una este ceea ce daruieste Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic. Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Si intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dunmezeu.
Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucurie pe un fond psihic si sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu.La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni cu un soi de pocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata, daruita de Dumnezeu.
Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit. Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.
Pocainta autentica aduce in suflet nadejde si odihna
Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei, sa aveti in vedere faptul ca pocainta autentica aduce degraba nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna. Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice ,,Ajunge cat m-am pocait!”, nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in sens pozitiv.
Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu, iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti chiar mai mult sa te pocaiesti. Si, cu cat mai mult te pocaiesti, cu atat mai mult simti mila lui Dumnezeu. Aceasta taina este praznic mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!
Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de deznadejde. Adica, unii spun: “Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile, nu am dispozitie!”, si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.
Pocainta biruieste egoismul
Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca acesta este ranit, fie ca nu, pocainta pierde egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai cunoaste.
Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel, omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul. Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.
Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere, nici de pocainta adevarata.
Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc. Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o stare minunata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sentimentul vinovatiei, care are mustrari de constiinta, nu stiu daca in aceasta lume de aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata.
“Praznicul” pocaintei nu are sfarsit
Sfintii Parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult. Pocainta nu are final. “Praznicul” pocaintei nu are sfarsit.
Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la rugaciunile randuielii Sfintei Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantului Ioan Damaschinul, ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi, graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau coplesiti de sentimentul pacatoseniei.
Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul lui Dumnezeu, cand Il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit, asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vic1eana fata de Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai sfarseste.
Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare continua.
De ce simtamintele noastre sunt diferite de ale Sfintilor?
Avem in fata ochilor nostri realitatea sfintilor. Suntem noi mai presus decat acestia? Sfintii traiesc pocainta, vorbesc despre pacat, simt pacatul si graiesc despre ei insisi de o maniera care ne uimeste! Ne uimeste si faptul ca noi nu avem in vedere ce se intampla inlauntrul nostru si avem o cu totul alta abordare a lucrurilor. Aceasta inseamna ca, ce altceva sa presupunem?, niciodata harul lui Dumnezeu nu a inrobit sufletele noastre ca sa arate fiecaruia ticalosia dinlauntrul lui, pacatosenia nesfarsita a fiecaruia.
Omul a folosit toata ratiunea, toata voia sa libera, tot ce a primit ca chip al lui Dumnezeu, ca sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu si sa se ridice pe sine, daca este cu putinta, mai presus decat Dumnezeu.
Acest lucru nu s-a intamplat doar lui Adam. Aceasta ispita strapunge fiecare suflet. Greu constientizam mizeria dinlauntrul nostru, asa cum o constientizau si o simteau sfintii.
Fericitul Pavel nu spune intamplator: “Hristos a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu!”. Nu spune in desert: “Eu socotesc ca toate sunt paguba, fata de inaltimea cunoasterii lui Iisus Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc, ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui, sa fiu primit partas Patimilor Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui” .
Va indemn sa cugetati mai mult, pornind de la cele spuse despre pocainta psihologica si despre pocainta duhovniceasca.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
sursa: crestinortodox.ro
