Invidia se manifesta prin bucuria de raul altuia si prin intristarea de binele aceluia. Firesc ar fi “sa te bucuri cu cel ce se bucura si sa plangi cu cel ce plange “(Romani 12, 15). Invidia este actiunea indreptata impotriva posesiei altora si, cu cat aproapele poseda mai mult, cu atat aceasta patima creste si da nastere la ura, manie si crima.

Invidia isi are originea in mandrie. Ea il face pe om sa dezvolte afirmarea personala fara a tine seama de propria valoare. Cand esti cuprins de invidie, nu exista dorinta de a te asemana cu aproapele sau de a-l depasi. Cel care este stapanit de aceasta patima, asteapta caderea celui pe care il invidiaza. Astfel, am putea spune ca invidia sfarseste in momentul in care il vezi pe cel fericit, nefericit. Numai dupa ce moare persoana invidiata, purcede in a o lauda. Asadar, invidiosul este dusman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

Sfantul Tihon din Zadonsk spune “ca cel mandru, voind sa se inalte deasupra celorlalti, nu poate rabda sa fie cineva la aceeasi masura cu sine sau chiar mai sporit si, ca atare, este nemultumit de inaltarea aceluia; iar cel smerit nu poate pizmui, fiindca isi vede si isi recunoaste neputinta, iar pe ceilalti ii socoteste mai vrednici decat el insusi . Drept aceea nici nu este nemultumit pentru darurile lor”. Cel smerit are mintea purificata si apreciaza nu numai meritele sale, ci le recunoaste si pe cele ale aproapelui.

O alta cale recomandata de Sfantul Tihon, este aceea de a considera bunurile din aceasta lume ca fiind vremelnice: “Sa credem, fara a ne indoi de fel, ca in lumea aceasta nu este nici un lucru mare si vrednic de minunare si nu este adevarata fericirea afara de cea vesnica si cereasca. Iar de vom cugeta asa, invidia va slabi si va ramane nelucratoare”.

Trebuie sa vedem toate cate are semenul nostru ca pe niste daruri ale lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Teologul marturiseste ca invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Dumnezeu nu a creat suferinta. Tinand seama de acest adevar, putem afirma ca suferinta este rea. Ea nu a fost prezenta in Rai si nu-si va gasi loc nici in Imparatia Cerurilor, de vreme ce este descrisa ca salas de fericire. Insa, tinand seama de caderea omului in pacat si de faptul ca nu a fost creat sa sufere, ci sa se bucure, Dumnezeu preface suferinta intr-un mijloc de a dobandi bunatatile duhovnicesti.

Pentru cei pacatosi, suferintele sunt urmari ale pacatelor lor. A te indrepta spre ceea ce are mai putina fiinta, a te indeparta de Dumnezeu, echivaleaza cu a incepe sa suferi. Cel ce ramane in pacat, ramane in suferinta, iar aceasta suferinta nu mantuieste.

In momentul in care omul doreste sa nu mai aiba insotire cu pacatul, vrea sa se uneasca cu Hristos, primeste puterea de a infrunta suferinta duhovniceste. De aceea el nu se razvrateste impotriva lui Dumnezeu si nu se leapada de El. Dimpotriva, daca ramane in pacat, va vedea prin suferinta un Dumnezeu care si-a propus sa-l chinuie, si asa ajunge sa-L creada pe Dumnezeu ca fiind nedrept. Insa, El fiind iubire il cheama pe om la Sine neincetat, indiferent de starea in care acesta se afla. In aceste situatii, oamenii sunt chemati prin suferinta, pentru ca le respecta libertatea.

Pentru cei drepti, prezenta suferintei este semnul progresului duhovnicesc. Adevaratii crestini nu fug de suferinta. A fugi de ea, echivaleaza cu a pierde virtutile pe care le-ar fi putut dobandi la capatul lor.

Pentru cei drepti, nimic nu este intamplator in aceasta viata. Ei stiu ca suferinta este data de Dumnezeu ca mijloc de intarire in dragoste. Numai asa putem intelege de ce Iov nu-L blestema pe Dumnezeu, ci I se inchina si-L binecuvanteaza (Iov 1,21). Nu intamplator s-a spus ca Iov il prefigureaza pe Hristos, caci el nu va mai privi suferinta ca o urmare a pacatului, ci ca pe o unealta a mantuirii sale. Asta nu inseamna ca Iov este asemeni lui Hristos, caci prin rabdarea suferintei, Iov nu se mantuieste decat pe sine, in timp ce Hristos este pentru intreg neamul omenesc izvor de mantuire.

Pentru ca am amintit de Iov, trebuie sa retinem ca el nu a cautat suferinta. Cel ce cauta suferinta, cu gandul ca ii poate aduce un folos duhovnicesc, trebuie sa stie ca se afla intr-o cautare nefireasca. Asadar, nici aceasta suferinta nu mantuieste.

In concluzie, trebuie sa retinem ca suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata, numai atunci ea devine mantuitoare.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Prima duminica din Postul Sfintelor Pasti (21 februarie 2010) este numita Duminica Ortodoxiei. In aceasta zi, sarbatorim in mod special faptul ca Fiul lui Dumnezeu are chip omenesc.

Noi nu stim cum a fost Fiul lui Dumnezeu inainte de intrupare, caci nu cunoastem cum este Dumnezeirea in sine, insa, pentru ca S-a intrupat, putem afirma ca Dumnezeirea Fiului nu mai este o realitate despartita de trupul si de fata omeneasca.

Faptul ca Scriptura nu ne ofera detalii asupra infatisarii lui Hristos, i-a facut pe unii sa se aventureze la o sumedenie de speculatii cu privire la chipul istoric al Mantuitorului. Au fost si teologi care, ramanand la o intelegere literala a cuvintelor: “nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El si nicio infatisare ca sa ne fie drag” (Isaia 53, 2), verset care are in vedere patimile Mantuitorului, au afirmat ca Hristos a avut o fata neatragatoare. Daca acestia s-ar fi oprit doar la cuvintele psalmistului David: “Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor” (Ps. 44,2), ar fi inteles ca El avea o frumusete neobisnuita.

Dar un zugrav adevarat nu-L va reprezenta niciodata pe Hristos asemeni chipurilor din arta profana. Si asta pentru ca El nu a fost un simplu om, un om cazut in pacat. Chipul din orice icoana este chipul celui indumnezeit. Trupul stricacios nu poate fi icoana sfantului. Sfantul Apostol Pavel le descopera celor din Corint acest lucru prin cuvintele: “Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea” (I Cor. XV, 50).

Marturisesc ca au fost cazuri cand mi-a fost greu sa accept o reprezentare ca fiind o icoana si asta pentru ca imaginea din ea ducea mai degraba catre portret sau fotografie, si nu catre chipul omului transfigurat. Sfintii erau plini de viata trupeasca, mai bine zis musculosi. Nu e cazul sa amintesc ca o icoana care nu respecta canoanele, nu trebuie sfintita. Daca acceptam acest lucru, ajungem sa avem erezii si in imagini. Sa nu uitam: icoana nu este copia fidela a unor realitati din lumea aceasta.

Daca avem parte de chipuri urate in biserica, e dovada faptului ca avem parte de zugravi improvizati, de persoane care nu participa la viata lumii schimbate. Nu Hristos este urat, nici sfintii uniti cu el, ci cei care ii reprezinta sunt lipsiti de viata in El. Dar asa se intampla atunci cand pictorul se supune pacatului si nu vointei lui Dumnezeu, ajunge sa-L reprezinte pe Hristos asa cum pofteste si nu asa cum este vestit de Biserica.

Poate se va intelege intr-o zi ca dupa cum preotul nu poate modifica textele liturgice, tot astfel nici iconograful nu poate schimba chipul Mantuitorului stabilit de Biserica.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Cum se picteaza o icoana? pe video.crestinortodox.ro

Un credincios, dupa ce s-a marturisit, l-a intrebat pe preot:

- Ce gandesti, parinte, despre cel mai mare pacatos?

- Dupa ce te-a iertat Dumnezeu, mi se pare ca stralucesti de lumina harului Lui.

- Dar, parinte, stii cine sunt?

- Ceea ce ti-am spus.

- Dar stii ce am fost?

- Aceasta am uitat, caci de ce sa-mi amintesc ceea ce Dumnezeu a uitat?